CAPITOLUL VII
CONVERTIREA IMPERIULUI ROMAN
ȘI PRĂBUȘIREA SA
Dar fără îndoială noi vom face unele observații care sar în ochi.
Triumful creștinismului n-a fost nici atât de complet nici atât de facil cum l-am prezentat. Mai mult, nu numai că n-a fost facil, dar el a întâlnit în cale cea mai perseverentă opoziție, cea mai sângeroasă rezistență. Succesul doctrinei creștine a fost plătit prin mii de victime, prin torturi și suferințe care au făcut asupra lumii antice, totuși blazată, o impresie de neuitat. Și încă nu se folosea numai forța împotriva creștinilor. O întreagă literatură, filosofică și religioasă, a înflorit în primele trei secole contra noii religii. Dacă, așa cum am susținut, noua religie era cerută de condițiile sociale ale imperiului, dacă doctrina sa răspundea atât de bine exigențelor conștiinței romane, cum se explică deci reprobarea generală pe care i-o opuneau toate spiritele luminate și libere ale acestor timpuri și represiunea foarte crudă și nemiloasă pe care cei mai buni dintre împărați nu încetau s-o exerseze asupra noii credințe?
*
* *
Cu toate rezistențele pe care organizarea imperială le opunea penetrării doctrinei creștine și cu toată marea diferență care exista între moravurile majorității cetățenilor romani și cele ale creștinilor, aceștia din urmă sfârșiră prin a triumfa și asupra rezistenței administrative și asupra moravurilor locale. Cauza succesului lor trebuie căutată în necesitatea urgentă și profundă a unei transformări morale a vieții imperiului resimțită și care nu se reușise încă să fie satisfăcută.
Psihologia misticismului explică doar mecanismul, pentru a zice astfel, interior și psihic al unei asemenea revoluții. Studii recente ale fenomenelor mistice manifestate în cazul convertirii apropiate de noi, în consecință, mai bine cunoscute, ne vor servi aici drept ghid. Se pare că procesul cauzal al tuturor convesiunilor este analog. Și, de fapt, studiul lui Boutroux asupra psihologiei misticismului corespund atât de bine cu tot ce știm noi despre conversiunile antice, încât s-ar zice că însăși psihologia convertirii poporului roman la creștinism era cea pe care își propusese s-o elucideze.
Putem deci să ne mărginim la a rezuma sau a parafraza acest studiu magistral (1).
(1) Nature et Esprit. Paris, ALCAN.
Punctul de plecare al experienței mistice a convertirii, spune Boutroux, este o stare a sufletului dificil de definit, este o stare de dorință vagă, neliniștită, foarte reală, susceptibilă de a fi foarte intensă, ca o pasiune a sufletului sau mai curând foarte inexplicabilă. Este o aspirație către un necunoscut, către un bine necesar inimii și ireprezentabil pentru inteligență. Această aspirație profundă și durabilă muncește sufletul până ce acesta, puțin câte puțin, își face o idee despre obiectul său. Această revelație nu este directă. Ea se produce pentru acest fapt că sufletului mistic, lucrurile exterioare îi apar în altă lumină. Ceea ce îl fermeca se decolorează, ce admira se înjosește. Și, într-adevăr, se poate spune că această aventură s-a petrecut spre spre sfârșitul republicii romane în unele medii ale imperiului. Din tot ce se oferea privirilor, se vedea atunci doar deformare, imaginea zadarnică, ternă și moartă, a unui model vivant, perfect, infinit. Se concep atunci, ca obiect suprem al dorințelor sale infinitul, perfectul, eternul, Dumnezeu.Ceea ce muncea deci sufletul era ideea inconștientă a unui obiect infinit care crea în conștiință o indispoziție indefinisabilă în fața obiectelor finite. Astfel, în imperiul roman, toate vechile obiceiuri și maniere de a gândi și acționa, gusturile și valorile cad, se depreciază, apar ca fiind josnice, nedemne de omul care aspiră către formele unei vieți noi și către o altă scară de valori.
Trecerea acestei idei de la sfera inconștientului la cea a conștiinței este, zice Boutroux, prima fază a revelației inițiale a lui Dumnezeu Tatăl, principiul unei noi forme de viață, care s-a atribuit lui Iisus și discipolilor săi.
A doua fază va fi efortul pentru a transforma înăuntru pe sinele însuși conform acestei idei. Acest efort se traduce necesarmente într-o luptă, căci toate obiectele, care îi înconjoară și pe care creștinii le consideră de acum nedemne de ei, îi țin legați prin mii de fire, trăiesc împreună în realitate, în același timp ei știind că nu mai trebuie să le iubească, pentru că Dumnezeu singur era obiectul demn de sufletul uman. De atunci, s-a angajat un combat între ce voiau să fie și ce erau, între o idee ce nu era încă o abstracție și sentimente ce nu pierduseră nimic din forța lor. Lupta devenea din ce în ce mai dureroasă. Dar curând, la cel care perseveră ferm în credință, schimbarea spre care aspira începe să se opereze și suferința luptei se amestecă cu satisfacție și speranță. Puțin câte puțin, bucuria penetrează sufletul, suferința cedează locul unui sentiment triumfal.
A treia fază este cea a extazului, este trecerea bruscă, instantanee, de la viața temporală, mobilă, composită, imperfectă, la viața imobilă, una, simplă, perfectă și divină. „Extazul, spune Boutroux, este reuniunea sufletului cu obiectul său, este uniunea perfectă; prin raport cu trecutul, este transformarea interioară, metamorfoza completă a sufletului care va determina de acum o orientare nouă în viață și va deveni principiul director al inteligenței.” După Boutroux, aceasta este pentru că sufletul era deja, în profunzimea ființei sale, unit, în vreo manieră, cu obiectul său, cu care aspiră să se unească deplin și conștient, să se piardă în el. „Consolează-te, spunea Iisus la Pascal, tu nu mă căutai dacă deja nu m-ai fi găsit”. Și Boutroux adaugă: „Ceea ce, în aversiunea noastră pentru suferință, numim dezordine și maladie este, dimpotrivă, efortul părții sănătoase din noi înșine pentru a respinge și elimna germenii distrugerii care s-au acumulat înăuntrul nostru. Ceea ce noi numim maladie este, în realitate, o criză salutară, un prim pas spre vindecare.” Răul moral , de care suferea viața romană în timpul războaielor civile și înainte, era deci tocmai ce am spus: o formă socială perimată se decompunea dureros pentru a ceda locul instituției legilor și moravurilor noi care postulau conștiința universală a imperiului.
O a patra fază (mereu după Boutroux) este o întoarcere la viața anterioară și o nouă orientare dată judecății și conduitei.
A cincea va fi dorința convertitului de a realiza această viață nouă în plenitudinea sa și nu doar în adâncul inimii sale, dar şi în actele sale exterioare și în raporturile sale cu oamenii. Astfel, la asceți, voința de a muri din ora prezentă lumii: ei se judecă înșiși ca străini într-o locuință de trecere. Alții se forțează să transfigureze viața naturală infuzându-i principiul supranatural, îndreptându-se spre ținta la care tindeau ei, mărirea acestei conștiințe în care omul natural se crede închis și întemnițat. Va reuși întorcându-se la izvor. Iubind pe Dumnezeu, el va iubi toate creaturile, căci dragostea însăși este ceea ce avem unii pentru alții că noi știm că noi iubim pe Dumnezeu. „Nimeni n-a văzut niciodată pe Dumnezeu, spunea sfântul Ioan în epistolele sale, dar, dacă noi ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și iubirea sa se realizează în noi.” Această posibilitate pentru conștiințe de a-și briza anvelopa materială și de a se pătrunde mutual, această facultate de a se înțelege, de a se iubi veritabil și, fără să se aneantizeze ca ființe distincte, să trăiască o viață în uniune cu Dumnezeu, astfel este ideea care prezidează transformarea mistică a vieții.
Acesta este procesul psihic al converiunii creștine prin care umanitatea romană a războaielor civile, a desfrâurilor, a egoismului feroce care făcea din această lume câmpul de luptă al tuturor contra tuturor, s-a converit la concepția creștină a sobrietății, a umilității, a carității și a păcii, a acestei păci care obseda conștiința creștină; pax vobiscum, pax romana.
„Noțiunea de Dumnezeu creator și domn, spre care clamează lumea din fundul neantului său, se rezolvă, spune Boutroux în grație sau acțiune divină prezentă lăuntric în noi înșine și grația devine puțin câte puțin libertatea noastră. Sfârșitul, realul dat, nu este decât simbolul imperfect, fugitiv al infinitului, al idealului.”
„În van corpurile care sunt în spațiu se opun dorinței noastre de a gândi și a simți în comun impenetrabilitatea și ireductibilitatea materiei. În această viață, sufletele se caută și se găsesc. Această doctrină a unei comunități originare a sufletelor, de un principiu de viață infinită și perfectă, unde ne putem reuni și aștepta fiecare la plina la dezvoltare, principiu pe care omul îl numește Dumnezeu, această doctrină ne apare ca termenul unde duc toate experiențele și reflexiunile misticilor (1).”
(1) Nature et Esprit, p.185.
Boutroux împinge încă mai departe această analiză. Conștiința noastră reflectată și distinctă, se întreabă el, după care noi suntem exteriori unii altora, este ea o realitate sau un simplu fenomen sub care se ascunde penetrația universală a sufletelor într-un principiu unic? În al doilea rând, dacă sunt pentru noi două existențe, una dezvoltată și imediată, vizibilă, existența individuală. Și alta încă aproape inconștientă, dar superioară, existența universală, care este raportul acestor două existențe și ce metodă trebuie să urmăm noi pentru a o aduce pe a doua la plina realitate? Boutroux înlătură metoda ascetică și reține pe cea a misticilor practici. „Dacă deja în secret noi suntem uniți unii cu ceilalți prin participarea comună la viața spiritului universal, nu este loc a stabili o incompatibilitate între viața individuală și viața universală. Ar fi posibil în acest caz a depăși natura fără a ieși din natură. Conștiințele individuale ar putea fără să se brizeze, să crească și să se facă penetrabile unele altora. Și ar fi dat umanității de a deveni una, fără ca indivizii, grupul, familia să fie condamnate pentru aceasta la dispariție (1).”
Procesul conversiunii mistice, cu fazele sale precise, pe care le-am rezumat după Boutroux, în mare s-a realizat în imperiul roman, în același timp în care el se efectua în adâncul sufletelor romane.
Dacă noi înfățișăm forma sa istorică, exterioară, marea conversie a lumii romane s-a efetuat mai întâi politic în conșriința lui Iulius Cezar. În momentul celui mai aprig război civil, sufletul lui Cezar cunoscu sau încercă o experiență asemănătoare celei pe care tocmai am văzut-o. El a cunoscut-o într-adevăr în momentul faimoasei decizii de a trece Rubiconul. Fără îndoială, nu a luat-o ușor. A trebuit să lupte cu el însuși și să proiecteze toate consecințele actului său. Atunci, revelația imperiului pe care avea să-l instituie a apărut clar spiritului său; a conceput proiectul, a făcut planul și sortul lumii antice fu fixat. Acest act l-au costat eforturi supraumane, dar a reușit, la final, a impus realitatea. Din Rubicon la Farsala, lupta cu realitatea socială exterioară a fost dură, implacabilă, dar Cezar trebuia să învingă, căci el singur știa ce voia: știa că instituia o ordine nouă, în timp ce republicanii luptau fără plan, fără unitate pentru o cauză pierdută (2).
(1) Ibid., p.189.La Farsala, cum spune foarte bine Goethe, „fu vidată o ceartă exemplară… ruptă dulcea coroană cu o mie de flori ale libertăţii… Acolo veghea Cezar, pândind acul pâlpâitor al balanţei.” (Faust, t. II, Câmpul Farsalei.)
Alte fapte analoge s-au produs și se produc în istorie la toate marile turnante ale umanității. Napoleon, în ajunul lui 18 brumar, a trecut fără îndoială prin aceeași criză, ca de altfel și marii revoluționari care deciseră execuția lui Ludovic XVI.
Între marele act de conversiune politică al lui Cezar și apariția primei generații creștine se scurse aproape un secol. Războaiele civile s-au reanimat între Antoniu și Octavian, dar ele au sfârșit cu victoria lui Octavian. El puse definitiv capăt și, suprimând certurile politice și în același timp republica, el imprimă vieții imperiului o direcție cu totul opusă celei pe care Roma o avea până la ce-a urmat. Agitațiile din forum încetează aproape complet și pentru totdeauna, și curând, în loc de a căuta onorurile, se va deroba de sarcinile publice. Această conversiune exterioară nu putea rata să se interiorizeze și să devină, din socială, intelectuală și morală. Deja filosofii acționaseră, în domeniul ideilor, în aceeași direcție ca Cezar și August. Misterele păgâne erau de asemenea ca anticipații ale moralității și religiei creștine. Jocul hazardului a făcut ca această transformare să se producă mai întâi, cu mai multă vivacitate, în unele târgușoare din Iudeea. Impulsiunea pornită de schimbarea politică de la Roma trăia și lucra surd în fundul sufletelor și constituia ceea ce Boutroux înţelege prin obiect inconștient al aspirațiilor, pe care sufletul îl caută, cu care aspiră să se identifice, unindu-se cu Dumnezeu. În Iudeea, concepția lui Dumnezeu și a noii vieți morale s-a revelat lui Iisus și discipolilor lui. Scânteia care a plecat de acolo se răspândi și puse foc la tot imperiul și se poate spune că creștinii n-au fost decât colaboratori ai lui Cezar și August, căci ei făcură în suflete opera de reformă morală și socială pe care aceștia din urmă o intreprinseseră cu mult mai puțin succes.
Astfel, în timpul celor trei prime secole, imperiul roman poate fi conceput ca o imensă conștiință concretă integrală care s-a convertit la o nouă concepție etico-religioasă și la o nouă viață, în care credința și grația abolesc legea. Întreaga economie a noii religii este o luptă contra legii vechi și înlocuirea sa prin noua lege a grației și a credinței, cum, pentru moderni, revoluția și libertatea trebuie să înlocuiască legalitatea și autoritatea. Imperiul a trecut exact prin fazele pe care le descrie Boutroux. Persecuțiile sângeroase, represiunile feroce ale creștinilor, din partea păgânilor, au fost lupta imperiului cu el însuși, eforturile pentru a se debarasa de vechile moravuri și obiceiuri și această luptă va fi reluată și continuată prin persecuții ale creștinilor contra păgânilor, când ei vor lua puterea cu Constantin. Înțelepciunea antică a trebuit să capituleze în fața nebuniei mistice a creștinilor. Iisus și Paul din Tars completară astfel opera lui Cezar și August, în ordinea morală și socială unde aceștia eșuaseră. Dar aceasta să nu ne facă să pierdem din vedere că, fără opera lui Cezar, religia lui Iisus s-ar fi născut moartă. La Farsala și la Actium s-a decis destinul nu numai al lui Cezar, al lui Octavian și al imperiului, dar încă și al operei lui Iisus și al lui Paul. Căci, fără unitatea imperiului roman, sublimul vis al creștinilor nu s-ar fi reaizat și ar fi devenit o simplă viziune himerică.
Rezistența care se opunea creștinilor se explică deci prin aceea că un stat sau o națiune nu pot despuia armătura lor morală, legală și religioasă, atât de facil cum își face un animal piele nouă, și nici unui animal nu i se întâmplă așa ușor. Vechile obiceiuri, chiar viciile și abuzurile, concepțiile și normele de conduită nu se pot schimba decât foarte lent și cel mai adesea foarte penibil. Se văd adesea, în filme cinematografice, insecte, greierul de exemplu, în epoca în care își schimbă pielea: animalul se zbate în convulsii și nu-și părăsește vechea carapace decât cu prețul torsiunilor și al eforturilor dureroase.
O experiență asemănătoare face umanitatea romană în timpul primelor trei secole creștine. Noua viață a conștiinței religioase, cu schimbările complete și profunde pe care le antrena, era sufocată de vechea conștiință păgână și practicile sale radical diferite, contrare conștiinței creștine. Până ce vechiul om să moară, pentru ca omul nou să se nască, ultimul trebuia să moară, ucis de primul.
Totdeauna novatorii plătesc cu viața îndrăzneala doctrinei și a operei lor anticipatoare. Astfel, Socrate, la Atena, plăti cu viața îndrăzneala filosofiei sale, și Protagoras a fost fericit de a fi chit cu prețul cărților sale arse pe agora. La Roma însăși, se cunoaște soarta lui Cezar. Totuși nimic nu răspunde mai bine nevoilor timpului său decât revoluția pe care el a realizat-o în constituirea Statului. Numai această revoluție a salvat imperiul și a putut pune un termen războaielor civile, anarhiei interioare, al căror efect nu putea fi decât asemănător celui al luptelor orașelor grecești, adică exterminarea facțiunilor între ele și decăderea profundă și totală a umanității greco-romane, prin lupta tuturor contra tuturor. Dar Cezar a plătit cu viața sa pentru salvarea grandorii imperiului. Atentatele contra vieții lui August și a lui Tiberiu n-au lipsit. Și dacă acești doi împărați muriră de moartea lor naturală, rari au fost cei dintre succesorii lor care să nu sfârșească prin pumnal sau prin otravă. Cât despre rezistența teoretică, filosofică și literară, vedeți mai bine Cicero, Tacit, Suetoniu, și toți republicanii literați. Dacă Cezar însuși și, după el, o lungă serie de împărați, dintre care unii, de altfel, nu au fost decât monștri, au plătit cu viața lor inovația atât de oportună, și utilă, introdusă în constituția statului, atunci cum ar fi putut novatorii ce-au fost Iisus, Petru, Paul și mii și mii de semeni ai lor să scape de soarta pe care însuși Iulius Cezar n-a putut-o evita? Treisprezece secole mai târziu, Ioana d’Arc va ispăși pe rug pentru a fi introdus cultul modern al patriei..
Ceea ce complică aici chestiunea și îi dă un caracter paradoxal este că împărații, și chiar cei mai buni dintre ei, ca Traian, Adrian, Septimiu Sever, Marc Aureliu, au ordonat represiuni sângeroase contra creștinilor, atunci când noua religie nu făcea decât să realizeze în moravurile romane idealul însuși pe care-l urmaseră inutil Cato cel Bătrân și mai târziu August. Este adevărat că opoziția pe care o făceau creștinii cultului împăratului provoca obișnuit această măsură crudă. Dar din timpul lui Petru și Pavel, în timpul principatului lui Tiberiu și Claudiu, opoziția creștinilor era foarte redusă. Se decisese a se da Cezarului ceea ce îi aparținea; se credea tolerat de Dumnezeu, căci puterea sa nu putea deriva, și ea, decât de la Dumnezeu.
Dar când Caligula și Nero urcă pe tron, atitudinea creștinilor se schimbă. Ei văzură în asemenea împărați paji ai lui Satan, adică ceea ce ei păreau realmente a fi. Opoziția a atras represiunea și raporturile creștinilor cu imperiul au devenit tragice.
Însă persecuțiile aveau o cauză mai profundă: este că în fond cultul împăratului, ca de altfel tot păgânismul, rămăsese o religie națională. Era mai degrabă cultul Romei; dimpotrivă, creștinismul, cu Dumnezeul său monoteist, era o religie veritabil universalistă. Până să se înțeleagă că aceasta era religia care convenea imperiului, vor trece mai mult de două secole. Puțin câte puțin, rezistența oficială a împăraților a slăbit. Un echilibru instabil între vechea lume păgână și noua lume creștină se va stabili, aplecându-se când de o parte, când de alta, până când Constantin pune pumnul său în balanță și o înclină definitiv în favoarea lumii creștine, Atunci, la termenul unei lupte care fusese lungă, laborioasă și sângeroasă, succesul va fi trăznitor; un triumf pe toată linia.
*
* *
În schița pe care am trasat-o istoriei politice, sociale și mentale, a lumii greco-romane, am văzut realizându-se ca un dublu proces de fuziune, adică de unificare integrantă politic, care se făcea acompaniată de un dublu proces de disoluție, disoluția politico-socială și disoluția mentală și religioasă. Ligile cetăților grecești și regatele, atât în Europa cât și în Asia, se dizolvă pentru a se pierde progresiv în republica romană, pe măsură ce se constituie, prin cuceririle republicii, și prin asimilarea tuturor popoarelor, cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut omenirea.
Cu această disoluție politică s-a produs, când precedând, când urmând, disoluția morală și religioasă a cetăților și regatelor. Astfel istoria a constatat decadența moravurilor ca un fapt universal timp de două sau trei secole înainte de era creștină. Toate religiile, toate cultele sunt abandonate; zeii și templele nu mai sunt decât motive artistice ale artei plastice, arhitecturii sau comediei. Cât despre fidelii acestor culte perimate, ei devin cu fiecare zi mai rari. În același timp, moravurile se destind; senzualismul și egoismul domnesc, rivalitățile pentru bani și putere dezlănțuie toate formele de războaie civile și bellum omnium contra omnes. Gândirea filosofică însăși, de dogmatică și rațională ce era cu Platon și Aristotel, degenerează în rațiune discursivă supercritică și, cu sofiștii, până la Pyron, Aristip, Epicur. La Roma, ca și în restul lumii, instituțiile devin caduce. Armătura morală și intelectuală a republicii romane pârâie din toate părțile, ca scoarța unui mesteacăn viguros. Înaltei gândiri a lui Platon, raționalismului excesiv al sofiștilor, le succed cele mai rele superstiții și cele mai grosiere practici magice, care-și găsesc expresia în credințele și practicile misterelor. Scurt, lumea morală, mentală și religioasă din aceste timpuri se dizolcă și dă înapoi până la nivelul moral, mental și religios cel mai jos. Artele însele sunt atinse de acest proces universal de disoluție care acompaniază, în sens invers, procesul de unificare istorico-politică datorat forțelor legiunilor romane.
*
* *
Nimic mai complex decât evoluția și disoluția ideologiilor în imperiul roman. Și, de asemenea, nimic mai revelator, și de aceea ni se pare indispensabil să ne oprim un moment la disoluția acestor ideologii și cauzele sale.
Cert, romanii n-au produs nimic original, atât în domeniul variat al artei cât și în cel al gândirii științifice și filosofice. Așa cum au despuiat Grecia de capodoperele sale plastice, tot așa au împrumutat procedeele și ultimii artiști, procedee care erau, cum deja am arătat, în decadență. Miracolul artei și gândirii grecești, produs armonios al formei sociale cristalizate în cetate, transplantat la Roma, n-a cunoscut decât o prosperitate factice și efemeră.. Artele ca și gândirea științifică și filosofică au fost sufocate, s-a suferit o decadență și o regresiune complete căci condițiile și atmosfera imperiului roman universalist nu le erau favorabile. Ideologiile, adecvate la civilizația urbană și locală sau națională, nu puteau să trăiască în civilizația universalistă a imperiului. Dar, copleșit de confuzia și de complexitartea situației, imperiul roman însuși, sub atacurile distrugătoare ale barbarilor, se clatină și începe să se disloce. Aceasta paralizează și, apoi, dizolvă viața economică, și regresul vieții economice încheie regresiunea și distrugerea oricărei veleități artistice și filosofice, precum și ultimele resturi ale moravurilor păgâne. Oprit un moment prin intervenția energică a lui Dioclețian și a lui Constantin, imperiul se dislocă cu atât mai vertiginos, după ei și, cu căderea Romei mai întâi și a imperiului de Apus apoi, dezastrul tuturor ideologiilor urmă de foarte aproape pe cel al imperiului.
Ne mulțumim aici să dăm un tablou succint al disoluției formelor ideologice, care a fost în funcție de disoluția politico-economică a acestor timpuri. Vom împrumuta foarte simplu trăsăturile pe care le dă F. Lot, ca să nu se poată bănui de parti pris în vederea unei teze de demonstrat.
*
* *
Criza politică a mperiului în secolul al treilea este bine cunoscută și autorul nostru nu spune nimic nou. Doar, arată el că, paralel cu criza politică, există și o regreiune economică de o gravitate egală și care se traduce prin deprecierea monedei (noi cunoaștem aceasta), al cărei conținut în aur se diminua vertiginos. O tentativă – la fel de bine cea a lui Dioclețian ca și cea a lui Constantin – pentru a remedia criza economică și monetară, prin instituirea unui maximum de preț, a eșuat rușinos. „Apărea din indicii certe că societatea este în stare de regresie economică, economia monetară cedând locul din ce în ce economiei naturale sau domestice. Se revine înapoi, foarte înapoi (1)”. Chiar impozitele ajung să fie plătite în natură și ca urmare, la fel și salariile. Industria, care atinsese în secolul al doilea înainte de I.H. o prosperitate și o specializare remarcabile, grație diviziunii muncii, a degenerat și a regresat. Capitalul financiar, atât de abundent la începutul republicii, va dispărea curând cu decadența industriei, aceasta fiind în mare parte efectul acestei dispariții. Consecința va fi rarefierea populației. Deja Polibiu constata: „ne lipsesc oameni pentru că ne lipsesc copii”. El se raporta mai ales la cetățile grecești, a căror regresiune economică nu făcea decât să anticipeze cu un secol sau două decadența economică a imperiului.
Dar mai mult decât industria, comerțul a fost cel care a concentrat viața economică a antichității. De asemenea, unificarea lumii antice sub Alexandru și sub Roma a „activat în proporții foarte mari avântul comerțului mediteranean (2)”. Dar de când forța romană a început să cadă sub
(1) F. LOT, Le fin du monde antique et le débutdu moyen âge
(2) LOT, op. cit., p.87.
loviturile barbarilor, când vandalii și mai târziu sarazinii au tăiat transportueile maritime ale Africii și ale Asiei, comerțul s-a năruit și viața economică a lumii mediteraneene s-a încovoiat. Singurul comerț și singura industrie care continuă să prospere, pentru completa ruină a comerțului propriu-zis și a agriculturii, aceasta a fost camăta. Prodigialitățile pe care Roma le-a cunoscut, după Cezar până la moartea lui Nero au sfârșit prin risipirea bogățiilor acumulate la Roma și care creaseră lumea elenistică. „Drenat la Roma, capitalul, ieșit din spolierea învinșilor, dar neîntreținut de un veritabil spirit de antrepriză, a secat repede. Fructele cuceririi se disipară într-un secol”. Atunci a început alterarea monedelor, când va interveni o lungă perioadă de tulburări politice cu cortegiul său de mizerii, numerarul coborât se va ascunde, comerțul va fi ca și aneantizat, și agricultura la fel.
Apoi a fost întoarcerea la economia naturală cu oprirea economiei monetare. Politic și social această epocă este deja prefața evului mediu. „Statul roman de la sfârșitul celui de-al treilea secol este ca un proprietar ruinat care vrea să continue același stil de casă ca în vremea prosperității sale. De aici impozitele tracasante și epuizante”. „Se incriminează împărații din secolele al patrulea și al cincilea pentru a nu fi reușit să galvanizeze imperiul. Sunt copleșiți de reproșuri, pentru legile lor cărora nu li se vede decât partea șicanieră, despotică. Nu se sesizează partea tragică, grandioasă. Reformele lui Dioclețian și ale lui Constantin și ale succesorilor lor traduceau lupta disperată a unui organism care nu voia să moară contra forțelor naturale ale economicului care nu permit societății să susțină cu resurse foarte reduse un stat întins și complicat (1)”. „Pentru a spune totul într-un cuvânt, Roma, după secolul al patrulea, se ruina fără răgaz și în ruina sa pecuniară erau întreținute toate resursele sale politice (2)”.
(1) P. 97.
(2) Ibid.
Un dublu proces de evoluție și disoluție a formelor juridice acompaniază deopotrivă această evoluție mai întâi progresivă și apoi regresivă a formelor politice și economice: Dreptul quiritar, riguros și implacabil, se șterge din ce în ce în fața unei concepții mai largi, mai umane, care introduce în viața romană jus gentium, jus naturalis. Nu putem să ne oprim aici mai mult căci aceasta ne-ar antrena prea departe.
Se poate facil da seama de soarta care așteaptă diferitele arte și gândirea științifică și filosofică.
Să luăm de exemplu Arhitectura, care a fost arta în care romanii au excelat: arcul de triumf, termele, amfiteatrele sunt creații ale geniului roman. Or, „de-un fason general, constată Lot, după cel de-al doilea secol al erei noastre, arta își pierde calitățile de puritate și de gust cu o rapiditate extremă. Tehnica însăși se alterează profund. Arta, chiar arta de imitație, nu reușește să traverseze turmentarea celui de-al treilea secol. Aruncă o ultimă slabă lumină sub Dioclețian și se stinge sub Constantin. În această privință, evul mediu începe în secolul al patrulea.”
Plastica oferă aceeași probă irecuzabilă de agonie. Că figurarea divinităților pierde orice originalitate, aceasta era inevitabil: tipurile de majestate și de grație sunt repede înghețate, și în toate religiile. Dar statuile ridicate împăraților, magistraților, gladiatorilor chiar, pierd orice valoare reprezentativă; capul singur prezintă un aspect individual pentru că el este „raportat”, dar gesturile și detaliile se aseamănă tuturor. Cât despre bust, de la August la Antoniu, posedăm o magnifică colecție de busturi imperiale și care constituie admirabile portrete. Sub Alexandru Sever, genul începe să moară. La mijlocul secolului al treilea , se întâlnesc încă piese interesante, chiar dacă convenționale. Dar pornind de la Constantin, nu mai e nimic să valoreze.
Basoreliefurile sunt la început opere de artă, mai ales pe arcurile de triumf: arcul lui Titus, al lui Traian. Dar deja cel al lui Marc Aureliu anunță decadența. Stilul este moale. „Posterior cu doar treizeci de ani, arta lui Septimiu Sever este grosieră: reliefurile nu sunt altceva decât un plan trasat pe piatră, formele sunt reduse la linii, obiectele la scheme. Arcul de triumf al lui Constantin este o mărturisire de neputință… În părțile sale originale, execuția este frustă și rigidă, corpul uman trasat de-o manieră schematică.” Deja pornind din mijlocul secolului al treilea forma umană era redusă la o funcțiune decorativă. Pentru că nu se înțelege bine funcția basoreliefului și personajele se detașează , asemănătoare marionetelor, pe fond plat.
Gliptica, gravura pe piatră fină, a atins apogeul în antichitate. „Apoteoza lui Germanicus, cea a lui August, sunt piese inegale. Lucru straniu, Gliptica pică într-o decadență profundă de la mijlocul celui de-al doilea secol. După domnia lui Caracalla, produsele acestei arte nu mai au valoare artistică. Obiectele secolului al șaselea dovedesc chiar o completă decădere tehnică.”
Artele decorative. Orfevreria și-a atins apogeul sub succesorii lui Alexandru. De la mijlocul primului secol al erei noastre, această artă era în plină decadență.
Sticlăria intră și ea în decadență în epoca creștină. Tehnica se alterează în al patrulea secol. La fel se întâmplă cu ceramica greacă, imitată cu succes în Italia. „Dar în primul secol al erei noastre , această artă degenerează. Formele sunt rar elegante, decorația rămâne greoaie.” Către al treilea secol, procedeul de glazură lucioasă se pierde. „Lampa antică, încă ușoară și fină sub Înaltul Imperiu, se alterează în secolul al treilea pentru motive de ordin economic.”
În fapt, despre pictură și miniatură, nu se posedă decât specimene de ordin secund, imitații de opere mai vechi dispărute. „Este adevărat că pictura antică a fost inferioară sculpturii și arhitecturii. Pliniu vorbește despre pictură ca se o artă care moare. De fapt specimenele de pictură creștină, care se leagă direct de cele din Pompei și din Palatin, arată nu numai o oprire, dar o decadență.”
Din punctul nostru de vedere, cea mai caracteristică este evoluția mozaicului. Romanii îl împrumutară de la greci, „dar de la Sylla ei îl dezvoltase astfel încât îl făcuseră o artă națională pe care o purtau în cele patru colțuri ale lumii. Decorația pavajelor în marmoră intră prima în decadență, artiștii nereînnoindu-și modelele; ei tratează mereu aceleași subiecte. În fine, mozaicul cade din rangul artelor în cel al industriei și renunță la reprezentarea animată, pentru a se mulțumi cu decorul geometric. Această decadență, foarte netă chiar la Roma în secolul al șaselea, s-a acuzat din ce în ce și a coborât în ultimul grad de barbarie în secolele opt și nouă. Este o ușurare să vezi încetând această artă mizerabilă.”
Dar dacă arta antică scade începând din secolul al doilea, Literatura coboară într-o cădere nu mai puțin precipitată. După domnia lui Traian, în care au strălucit numele lui Tacit, Juvenal, Pliniu cel Tânăr, domnia lui Adrian nu mai oferă decât pe Suetoniu, iar cea a lui Marc Aureliu pe Apuleius. După Marc Aureliu, este sterilitate. „Cel de-al treilea secol este o Sahară literară. În Orient, lucrurile merg diferit: perioada de decadență începuse mult anterior… primul secol al erei noastre fusese cel steril. Nimic de semnalat, în afară de operele lui Filon din Alexandria; ale lui Flavius Joseph.”
„Dar după această perioadă lungă de slăbire, a fost un sort de renaștere întinzându-se de la Nerva și de la Traian la sfârșitul domniei lui Dioclețian. Este începutul ideologiei literare a imperiului, Gândirea greacă depășește cadrul micilor cetăți antice și ia un caracter universal, de umanitate, cu totul nou.”, Totuși, teatrul și poezia n-au cunoscut fecunditatea. Mai curând domeniul istoriei este cel în care s-a manifestat această renaștere cu numele lui Apian, al lui Dio Cassius, al lui Herodian. Atunci a apărut și înflorit un gen nou, romanul, cu Heliodor și Longus. La fel, de partea erudiților și a tratatelor tenice, în medicină Galien, în geografie Ptolemeu, sunt mari și frumoase nume, cele ale moraliștilor: Dion Hrisostom, Plutarh, Epictet, Lucian. În secolul al treilea, gândirea numără un mare nume, grecul din Egipt Plotin, una din „inteligențele metafizice cele mai puternice pe care umanitatea le-a cunoscut.” În acest timp, literatura romană a secolului al treilea nu contează decât pe opera juriștilor: Gaius, Papinian și Ulpian.
De asemenea în literatura latină, începând de la Constantin până în secolul al cincilea a fost o anumită renaștere, dar mai puțin importantă. Ea numără abia câteva nume de ordin secund. Atunci a apărut genul panegiricelor. Singurul istoric demn de acest nume fu atunci Amian Marcelin; și se mai numără doi sau trei poeți: Ausoniu, Claudian, Rutilius.
La fel a fost cu spiritul scientific și spiritul filosofic „Geniul grec se manifestase mai ales în matematici, care le-a constituit veritabil. Din nenorocire, speculația matematică, în care spiritul se mișcă la infinit fără a se izbi de fapte, prezintă analogii cu speculația metafizică. Procedeele și găsenițele sale aruncă spiritele într-o răpire care poate merge până la zdruncinarea cerebrală. Admirația inconsiderată a matematicilor menține sau reintroduce o mentalitate magică… Fără îndoială, matematica, de una singură, este incapabilă să susțină spiritul științific.” Metodele logice ale lui Aristotel au fost acuzate de a fi fost cauza regresiunii științelor. Or, este cert că opera lui Aristotel n-a fost popularizată decât la mijlocul primului secol, și la această dată era mult timp de când știința își pierduse forța creatoare. „Refugiată și concentrată la Alexandria, știința greacă n-a desfășurat nicio originalitate; sunt încă nume de savanți, dar nu școli.” Este adevărat că știința dezinteresată n-a existat în antichitate, și pe de altă parte niciun efort colectiv nu exista pentru a încuraja cercetările și cultura științifică. Aceasta a făcut-o să sucombe. În același timp, știința, ca de altfel și filosofia, va suferi teribila concurență a spiritului mistic, care oferă la preț mai mic soluții mai seducătoare la problemele vieții și ale morții.
Iată, după F. Lot, tabloul succint al disoluției ideologiilor care a avut loc în timpul imperiului roman.
*
* *
Cum se explică acest fapt? Care sunt, după el, rațiunile?
După el, rațiunile ar fi de două sorturi: economice și estetice. Rațiunile de ordin sunt, cert, foarte reale și importante. „Pentru ca arta să se poată naște, crește și susține, trebuie ca cererea de operă de artă de către public să fie abundentă și continuă. Arta cere o tehnică impecabilă, deci dificil de dobândit, dificil de transmis, ușor de uitat. Dacă cererea scade, meseria se alterează fatal… regresiunea economică a secolului al doilea, ruina celui de-al treilea, au cu certitudine, un rol capital în oprirea bruscă și în declinul rapid al artei antice, ”
Rațiunile estetice rezidă în acțiunea sterilizantă a capodoperelor. „Opera de artă naște imitația, apoi imitația unei imitații. Această tendință este absurdă, imitația se condamnă prin definiție, dar ea este fatală. Când imperiul se stabili, perioada de creație era de mult timp trecută. ” „Sub Adrian, din nenorocire, și în parte sub influența sa, s-a produs o mișcare de arhaism de unde a ieșit un acadmism sterilizant. Se știe maleficiența amatorului ferecat de arhaime, unul din cele mai rele flageluri ale artei (1).”
(1) P.169.
Cum se explică mecanismul intim al procesului de disoluție a artelor? F. Lot nu poate decât să constate faptul în acești termeni expresivi: „miracolul grec, după ce încântase lumea timp de șapte la opt secole, a sfârșit prin a o lăsa indiferentă, la fel de indiferentă ca zeii pe care plastica greacă îi magnifia sub o formă impecabilă.” Nu pare îndoios că aceasta se datorează unui schimb de gust. Arta elenistică suferi influența Orientului, care contura o întoarcere ofensivă din ce în ce mai triumfantă. Spunând aceasta, F. Lot reproduce aproape descrierea conversiunilor mistice pe care o dădea Boutroux. Acolo sunt cauzele așa-zis secunde ale faptului. Dar care-i sunt cauzele primare efective? Care este veritabila explicație istorică a disoluţiei ideologiilor clasice? De-un fason general, civilizația antică a continuat să se surpe, chiar după ce Dioclețian și Constantin opriseră căderea imperiului. De ce? „Această întrebare este una din cele mai tulburătoare ale istoriei, și fără îndoială la care este cel mai dificil de răspuns. Este cea mai pare problemă a istoriei.”
F. Lot încearcă să dea un răspuns la această întrebare, dar eșuează, pentru că el o explică prin corupția spiritului public, acesta fiind efectul regresiunii economice, fără să observe că sunt aici cauze secunde și că veritabila soluție a problemei rezidă în altă parte. Doar concepția noastră asupra procesului istoric furnizează soluția acestei probleme, soluție pe care am indicat-o deja altundeva.
În general, nu se ține seama destul de faptulcă toate formele ideologiei clasice: arte, litere, știință și filosofie erau produsul spontan și particular al vieții istorice în forma tipică a cetății antice, creații ale unei civilizații exclusiv urbane și că această civilizație, înainte de a înceta cu disoluția cetăților și absorbirea lor în universalismul imperiului roman, toate formele de ideologie urbană trebuia să se dărâme ca fiind foarte strâmte. În cetăți, echilibrul se stabilise între spiritul și corpul umane, căci spiritul era mai degrabă o floare de piele, fiind produsul unei societăți reduse. Când imperiul universal dezvolă și aprofundează spiritul, armonia echilibrului clasic se rupe în detrimentul corpului și ca urmare în favoarea spiritului. Fatalmente, atunci plastica își pierdu prestigiul și farmecul în același timp când zeii cetății pe care ea îi magnifiase se volatilizaseră în fața lui Dumnezeu universal, monoteist. Și Dumnezeul monoteist trebuia să îndepărteze zeii cetății, a fortiori el trebuia să dstrugă și să abolească reprezentările plastice ale idolilor și corpul uman trebuia să treacă în umbră și să lase pe prim plan spiritul incorporal. Atunci și de aceea F. Lot va constata că statuile și basoreliefurile pierd toate caracterele și trăsăturile estetice și că forma umană este redusă la o simplă funcțiune decorativă, devine grosieră și personajele se detașează asemenea marionetelor pe un fond plat. Deoarece viața a depășit forma cetăților antice, gusturile au suferit o schimbare profundă, în sensul pe care noi l-am găsit atât de bine definit și descris de Boutroux. Conversiunea umanității a fost împlinită nu numai pe terenul religiei, dar pe cele ale tuturor ideologiilor. Teatrul ca artă oratorică, atât de inerent vieții din cetățile democratice, trebuia să cadă pentru a nu se mai revela, întocmai ca plastica și alte arte care traduceau formele de viață istorică în cetăți. Și astfel problema care este, după Lot, cea mai mare și mai dificilă a istoriei, devine cea mai simplă și mai puțin dificil de rezolvat.
Dar, precis, locul artelor dispărute nu va rămâne vid. Viața istorică, devenită universală, având deja creată forma religioasă monoteistă a creștinilor, așa cum ea crease imperiul universal, nu va întârzia să creeze de asemena ideologiile inerente și adecvate universalismului. În filosofie, ea a a dat, în același timp cu sistemul lui Plotin, teologia creștină, evoluând de la gnosticism până la Credo din Niceea al lui Athanase, după ce trecuse prin creațiile sfântului Paul, Irineu, Tertullian, Clement din Alexandria, Origen și mai târziu sfântul Augustin. Irineu, Origen și sfântul Augustin nu cedează în fața celor mai mari metafizicieni ai Greciei clasice.
Chiar arta plastică se va resuscita sub unele din formele sale de detaliu, ca sculptura în fildeș și în lemn. Există ivorii sculptate din secolul al cincilea care seamănă cu portretele dipticelor creștine (sfântul Pavel în ivoriul de la catedrala din Rouen), ca și scaunul episcopal al lui Maximilian la Ravena, dipticul lui Bargello la Florența, din secolele al cincilea și al șaselea, care sunt veritabile capodopere. În locul plasticii clasice apare și se dezvoltă pictura în miniatură care servește ca ornament pentru manuscrise. Se posedă asemenea manuscrise artistic ornate, datând din secolele al șaptelea, al optelea și al nouălea. Va fi și mozaicul în email, artă exclusiv creștină, care va decora zidurile și cupolele bazilicilor, artă adaptată sentimentelor noi ale noii religii.
S-a constatat cu dreptate că „arta nu a pierit în întregime, dar s-a schimat cu totul și cu totul.” „Decorul înlocuiește linia, culoarea detronează plastica. ” „Burghiul se substituie dălții; piatra se scobește, se forează în loc de a o sculpta”… „În arhitectură, cupola, de origine probabil iraniană, devine de o folosire constantă și caracterizează o nouă perioadă.” „Constantinopolul centralizează apoi propagă arta nouă, artă care a fost calificată cu mai mult sau mai puțină dreptate, ca bizantină.” Și F. Lot conclude astfel: „în domeniul artei, ca și în cel al religiei, în al patrulea secol, un suflet nou se substituie sufletului antic.”
Nicăieri aceasta nu se vede mai bine decât în literatură. Și Lot o recunoaște: „părțile cele mai vivante ale literaturii latine sunt sub influeța spiritului creștin: Tertullian, Ciprian, Minutius Felix, Lactanțiu sunt realizatori comparabili uneori cu Cicero și Juvenal. Dar opera sfântului Augustin este cea care ne dă cea mai bună idee de ceea ce putea deveni literatura creștină în imperiul roman dacă ar fi putut dura. Literatura univesalistă a imperiului creștin a dat realizarea sa cea mai caracteristică și cea mai reușită în Cetatea lui Dumnezeu.
A fost curând și o poezie creștină cu Comodian din Gaza, Saint Hilaire și sfântul Amboise care scriseră imnuri magnifice. Prudențiu de asemenea va fi un poet remarcabil care amintește de Dante. În Orient, au fost, cu Athanase, scriitorii capadocieni: Vasile cel Mare și Grigorie din Nazianz, al căror farmec nu lasă nimic de dorit. Ioan Hrisostom a fost „cel mai frumos geniu al societății noi întemeiată pe lumea veche”. Apar genuri literare noi, ca de exemplu viețile sfinților.
Dar ceea ce domină îndeosebi în arta literară a acestor timpuri, la fel de bine în literele păgâne ca și în cele creștine, este retorica, declamația. F. Lot explică acest fapt prin educația timpului care cultivă prea mult elocvența, fapt pe care el îl condamnă și de care nu încetează să se mire, considerându-l ca absurd, căci, libertatea fiind dispărută, elocvența a devenit inutilă, Or, dacă se ține cont că este exact epoca propagandei creștine și ca urmare a contra-propagandei păgâne, mirarea lui Lot este făcută pentru a ne mira. Nimic mai logic ca Tertullienii, Lactanții să fi fost retori și în același timp filosofi, că sfântul Augustin a fost profesor de retorică, la fel ca Prudențiu, Ausoniu etc., Lot explică, în fine, rolul și utilitatea retorilor prin ceea ce făceau, mai mult decât armatele, coeziunea intelectuală, politică și socială a imperiului roman și a culturii sale, gata să se disloce și să dispară. „Fără ei, spune el, sentimentul culturii s-ar fi șters repede la oameni separați de distanțe condiserabile… Viața se descompune și tinde spre diversitate, spre incomprehensiune. Retorul luptă contra forțelor naturii, ca împăratul contra forțelor economice și etnice care vor sfârșitul imperiului. Când nu or mai exista gramaticieni, retori, în secolul al șaselea, unitatea Romania va fi dispărută pe totdeauna (1).”
- P.189
Noi credem totuși că propaganda creștină și contra-propaganda păgână explică mai mult utilitatea și dominația retoricii asupra literaturii timpului. Și dacă literatura creștină a secat atât de repede, nu este atât pentru că retorica ar fi ucis-o, cum gândește F. Lot, dar pentru că imperiul roman a fost dislocat. Acest corp social universalist, o dată fiind în ruine, sufletul pe care-l constituiau ideologiile artistice și literare nu putea să-i supraviețuiască.
În decadența civilizației greco-latine, trebuie distinse două decadențe: mai întâi cea a ideologiei clasice care a coincis cu disoluția cetăților și absorbirea lor în universalismul roman, și apoi decadența ideologiilor creștine care n-au avut nici timpul să se dezvolte și asta este ce se constată când se spune că literatura creștină a secat repede și, curând, a încetat cu totul. Din cele două decadențe, cea mai importantă a fost fără îndoială cea a lumii cetăților, la sfârșitul republicii romane. Dacă arta și literatura clasice au căzut, n-a fost atât din cauza creștinismului, cum se crede, căci la apariția creștinilor ele erau deja lovite mortal. „Creștinismul, spune F. Lot, a pus mai degrabă în mormânt arta antică pe care n-a omorât-o la propriu vorbind (1).” Vom vedea că vor fi acuzați de
(1) P.155.
asemenea creștinii de a fi ucis imperiul.
*
* *
La începutul imperiului, toată lumea, de la Virgil și filosofi până la Sybila și Ioan Botezătorul, avea un sentiment foarte net că lumea se va sfârși ca într-un mare cataclism, pentru ca să înceapă o umanitate nouă. „Căiți-vă, faceți penitență, spunea Ioan Botezătorul în Palestina, pentru că sfârșitul este aproape.” Pentru Iisus și ai săi, secolul era la sfârșitul său și cetatea, regatul lui Dumnezeu, se apropia. Acest presentiment a fost general și foarte obsedant. Chiar puțin mai târziu, se aud încă, cu autorul Apocalipsei, renovarea generală, ivirea unui nou pământ și a unor noi ceruri și un strălucitor Ierusalim celest coborând în locul Ierusalimului terestru, sfârșitul domniei oamenilor și începutul domniei lui Dumnezeu. Prima generație de creștini, spre jumătatea primului secol, aștepta cu fervoare a doua venire a lui Iisus, pentru ca domnia lui Dumnezeu să înceapă aici jos.
Aceasta era foarte adevărat; căci era constatarea, pentru a zice așa, inconștientă sau semi-conștientă, a marii transformări politice și sociale, care se consuma atunci. Noua domnie începuse deja cu Cezar. În locul lui Iisus era Cezar și, în locul republicii, imperiul care se instala la Roma, pentru a guverna lumea. În fapt, domnia nouă începuse deja când era încă în așteptare. Și dacă aceasta se făcea fără ca un Virgiliu însuși să fi observat, ce putea ști Ioan Botezătorul, contemporanul său?
Mișcarea de renaștere religioasă se accentuează cu apariția imperiului, și doctrina pornită din Iudeea acționează ca un bulgăr de zăpadă care sfârșește prin a deveni o masă gigantică în fața căreia nu mai rezistă nimic.
Astfel se născu creștinismul pe ruinele păgânismului, stabilirea corpului său de doctrină coincizând cu apariția imperiului. Această doctrină poate fi considerată ca o esență, pe care imperiul, creându-se, o secretase din el însuși, în profunzimile sale, ale disoluției, și, dacă se îndrăznește a spune, a fermentării moravurilor și credințelor păgâne. Fiind propria sa operă, creștinismul răspunde de minune la toate exigențele conștiinței umane a acestui timp. Ideea de Dumnezeu Tatăl, dumnezeu unic, exprimă conștiința că omul dobândește pentru prima oară unitatea umanității în fine unită și organizată în imperiul roman, fără distincția de rase și de popoare. Dumnezeu Tatăl este precum conștiința imperiului identificându-se cu umanitatea universală. Toți oamenii sunt fii ai aceluiași Dumnezeu, pentru că ei sunt toți cetățeni ai aceluiași imperiu.
Spre oroarea morții care înșfăcase conștiințe și le precipita către religii de mistere, doctrina creștină aduse credința în înviere, într-o viață viitoare dincolo. La aspirațiile adânci către o justiție mai bună, la setea ardentă de dreptate, și de pace, creștinismul aduse perspectiva judecății din urmă, realizare a justiției absolute. La problema angoasantă a răului, oferi ca explicație păcatul originar și contra-partea sa, mântuirea, prin moartea lui Iisus pe cruce. La setea de libertate și egalitate care turmenta gloata nenumărabilă de sclavi, aduse fraternitatea creștină. La dezgustul de viață, depravată prin desfrâurile și senzualismul cel mai materialist, credința creștină aduse ca remediu și ca exemplu de imitat, viața simplă, sobră până la ascetism a creștinilor. Și, în fine, la aroganța, la egoismul și setea de a domina, morala creștină substitui blândețea și umilitatea fondatorului său. Dacă creștinii reușiră este totodată pentru că ei au răspuns de acest sort nevoilor timpului lor și pentru că ei erau animați de această credință care este resortul indispensabil al întregii mari opere și care-i lipsise lui Cato și lui August. Se poate spune că doctrina lor a fost un veritabil elixir de viață pentru civilizația greco-romană; ea este cea care a prelungit viața sa timp de încă patru secole, atunci când era pe punctul de a se scufunda, ca toate civilizațiile anterioare: cea a Egiptului, Ninive și Babilon.
*
* *
Cu toate acestea, se spune deseori că este cristianimul cel care a determinat prăbuirea imperiului roman. Această teorie este luată în ultima vreme de Louis Rougier, în ciuda finalului de inadmisibilitate că el se opusese unui istoric de talentul și competența lui Gaston Boissier. Rougier se sprijină pe Nietzsche care scria deja: „Creștinismul a fost vampirul imperiului roman: el a pus în neant, într-o singură noapte, acțiunea enormă a romanilor.”
Această teză este o eroare absolută. E aceeași eroare ca aceea pe care o comite Montequieu când atribuie bunelor moravuri și virtuții puterea de a fonda, a legitima și a menține forma de guvernământ republican și popular. Aparența, e adevărat, pare să ne facă rău și unele fapte incontestabile ar putea fi alegate contra noastră. Dar trebuie înțelese și semnificația lor este foarte diferită de cea care pare la prima vedere. De exemplu, este clar că în timp ce imperiul roman a devenit creștin, a trebuit să-și modifice caracterul păgân care ținea de originile sale. Dar supunându-se spiritului creștin, se supunea lui însuși, căci el însuşi, noi am arătat-o, a născut creștinismul, fiindcă spiritul de egalitate și fraternitate creștină nu fusese decât o transpunere ideologică a ceea ce egalitatea tuturor cetățenilor în fața legilor imperiului fusese deja realizat în ordine politică și socială. Astfel, chiar trăsăturile caracteristice ale creștinismului, chiar defectele sale, nu fac decât să reproducă sau să exagereze abia trăsăturile reale ale vieții romane.
În loc de a acuza creștinismul, ar fi o metodă mai bună de critică să se cerceteze istoric și fără parti pris cauzele disoluției imperiului. Una dintre ele a fost cu siguranță indiferența politică, abstinența cetățenilor în fața afacerilor de stat și refuzul lor de a lua parte la administrație și la funcțiile publice. Dar, se zice, această indiferență, această abstinență este faptul creștinismului, pe care-l practică prin convingere transcendentă. Nimic mai fals. Această atitudine pasivă și absenționistă a precedat cu mult creștinismul. Ea a fost o reacție naturală contra exceselor de activitate politică din ultimele timpuri ale republicii. Instituția imperiului a fost ea însăși un mijloc de a pune un termen luptelor politice care degenerau în războaie civile. Astfel, fascismul, din zilele noastre, pune un termen luptelor parlamentare care fac în Italia imposibil guvernul. Cezar și August anticipară, pentru a vorbi așa, asupra lui Mussolini, având concentrate în minţile lor toate puterile; activitatea politică a cetățenilor a fost redusă la neant. Gustul vieții publice astfel restrâns, se produce o reacție, care curând exagerează în celălalt sens. Înainte, se vânau onorurile și funcțiile publice, se lupta aprig pentru a le obține; sub imperiu, din contră, se evitau funcțiile publice cu aceeași perseverență cum o aveau căutările de altădată, și împărații au trebuit să ia măsuri pentru a obliga cetățenii să umple funcțiile publice. Or, aceste măsuri sunt mult anterioare creștinismului.
L-a fel, s-au acuzat creștinii de a fi răspândit practica celibatului, prin preferința pe care o dădeau virginității și monahismului și de a fi determinat astfel depopularea imperiului. S-a făcut de asemenea creștinilor o acuzație încă mai gravă: spiritul creștin, contrar violenței și meseriei armelor, ar fi dezarmat imperiul chiar pe măsură ce se propaga (1). Gaston Boissier a discutat aceste acuzații
(1) BOISSIER, Fin du Paganisme, t. II, pp. 355-374
și le-a găsit inexacte. El a bus bine în lumină că toate aceste tendințe, absenționism, pasivitate, celibat existau dinainte de creștinism.
Boissier observă că împărații înșiși luaseră măsuri pentru ca oamenii bogați să nu servească în armată. Astfel fu cazul lui Galian, de exemplu, care se temea de ricali posibili printre romanii din armată. „De atunci, spune el, cetățenii luară obiceiul să dezerteze câmpurile de luotă; ei fură înlocuiți de barbari.” „Originea acestei stări de lucruri urcă la August, care a separat soldatul de cetățean, făcând armatele permanente. Totul era în germen în această inovație (1).” Cât despre dezertarea din funcțiile publice, Boissier amintește că deja în timpul lui Cezar „școala lui Epicur profesa că este absurd a-ți compromite odihna în agitațiile de afaceri și încurcăturile de onoruri (2).” Seneca remarcase acest fapt care se generalizase în timpul său, căci se obținea de la împărat ca o grație a fi scutit de funcții publice, care antrenau cheltuieli ruinătoare, și se făcuse o lege – legea Salpensa – pentru reglementarea acestui sort de dezerție. Dar răul venea de mai departe; Cicero, notează Boissier, s-a indignat de această înțelepciune egoistă și a „consacrat mai multe locuri din cărțile sale, mai ales debutul Republicii, pentru a-l combate (3).”
(1) Ibid.,t. II, p. 375.
(2) Ibid.,p. 358.
(3) Ibid.,t. II, p. 158
Se înțelege de altfel ușor că toată puterea fiind concentrtă în mâinile împăratului, funcțiile publice să fie puțin dorite; ele nu aduceau celor care și le asumau decât mari cheltuieli, fără multă onoare.
Este adevărat că doctrina creștină purta în ea dârele tuturor acestor tendințe, pentru că ea era produsul spiritului epocii. Este exact însuși faptul că practicile creștine răspundeau acestor tendințe puternice și generale care le-a facilitat triumful. Vom adăuga noi că dacă tendințele creștine spre ascetism, monahism, abținere au mers uneori mai departe decât ar fi trebuit, poate că atmosfera romană este responsabilă? Se pare de fapt că, departe de a trebui acuzat creștinismul de a fi cauzat ruina imperiului, imperiul a fost cel care a impus noii credințe anomalii și exeagerări care nu-i erau inerente. Vom da ca probă că imperiul roman a trecut creștinismului încă și alte defecte: astfel, absolutismul puterii papilor. Loisy a pus bine în lumină că defectul bisericii catolice și al dogmei sale nu este altul decât absolutismul centralizator al imperiului roman.
Dacă imperiul a fost brizat, aceasta nu e din cauza creștinismului, dar în ciuda lui, de către forța barbară, de atacurile neîncetate și invazia acestor barbari.
Dar de ce, atunci, se va obiecta, imperiul, regenerat prin creștinism, nu i-a învins și supus?
Este o altă chestiune care ar trebui mai degrabă pusă: Pentru ce creatorii acestui imperiu, Cezar și sucesorii lor, n-au supus barbarii? Se amintește că August murind i-a recomandat lui Tiberiu să nu mai întindă frontierele imperiului. De ce? Nu este, probabil, pentru că cu mijloacele de transport ale antichității nu e putea realiza un imperiu mai mare? La acest moment, creștinii nici măcar nu existau și imperiul era în forța sa atotputernică. Dacă ar fi supus barbarii întinzând încă frontierele, el i-ar asimilat și civilizat și sortul de lume ar fi fost schimbat.
În timpul celor două sau trei secole care urmară, barbarii au penetrat pacific în imperiu servind în armatele imperiale. Ei au învățat și asimilat arta războiului și mijloacele tehnice ale romanilor. Adesea victoriile romanilor asupra barbarilor au fost câștigate sub generali de origine barbară. În tot acest timp, barbarii se fortificau și se instruiau în arta războiului și, când au dat marele asalt asupra imperiului, la școala lor ei învățaseră să învingă, cu armele sale l-au învins. Echilibrul forțelor se schimbase în favoarea lor pentru că se multiplicaseră cu hoardele venite de departe și se perfecționaseră în meseria armelor. Să nu se piardă din vedere nici că epoca în care barbarii au dat asaltul concertat asupra imperiului a fost o epocă de profundă criză. Religia creștină abia fusese adoptată și diviziunea și rezistența păgânilor contra noii credințe erau la culme. Aceasta nu se potrivea cu augmentarea vigorii apărării. Mai mult, în sânul creștinismului însuși făceau ravagii lupte și controverse profunde, căci noii convertiți aduceau cu ei o mentalitate nouă și convingeri înrădăcinate care erau de natură să altereze doctrina creștină primitivă. „Acum, constata Sulpice Sévère, totul este tulburat de episcopi.” „Certurile, constată M. Rougier, între ortodocși, arieni, donatiști, monofiziți debilitară imperiul. La sfârșitul celui de-al treilea secol, poetul Comodian cheamă goții ca liberatori și răzbunători pentru a aneantiza orașul criminal.” Situația imperiului era deci cea a unui bolnav care, după ce a luat un remediu foarte puternic, a intrat în convalescență. În această stare de convalescență a fost lovit de barbari. Creștinismul era tocmai medicamentul destinat să vindece răul moral care, de secole, mina și ruina puterea romană. Dacă remediul nu avusese încă timp să facă opera sa, dacă bolnavul a fost lovit chiar în momentul convalescenței, aceasta este greșeala medicamentului? Iată ce ar trebui să spună orice spirit liber de aceste partipriuri care fac ininteligibilă conexiunea evenimentelor.
Ceea ce s-ar putea reproșa creștinismului este de a nu fi convertit barbarii. Dar este exact ce a făcut, chiar înainte ca ei să fi cucerit Roma. Alaric, fiind creștin arian, cruța populația romană, pentru că ea se refugiase în biserici, de care el dăduse soldaților săi ordin să nu se atingă și, cum atât de des a remarcat sfântul Augustin, bisericile au servit mai mult la cruțarea păgânilor decât a creștinilor.
Dacă religia creștină n-a adus remediu la toate viciile și la toate moravurile vieții romane, este pentru că i-ar fi trebuit pentru aceasta mai mult timp decât a avut de când a încetat să fie persecutată, legându-și soarta de cea a imperiului de la Constantin. Pare cert că dacă imperiul n-ar fi fost frânt de invazia barbară creștinismul ar fi îndeplinit în întregime misiunea sa regeneratoare. Cetatea lui Dumnezeu a sfântului Augustin ar fi putut penetra până-n profunzimile cetății universale a oamenilor. După căderea imperiului roman, fructele civilizației greco-romane, capodoperele artei, literaturii și filosofiei au fost conservate prin grija Bisericii. Întrucât creștinismul evului mediu prelungește creștinismul roman, în mare parte prin intermediul său moștenirea acestei civilizații a putut fi trecută lumii moderne. Această moștenire, în fapt, a fost reluată și vivifiată mai ales cu Renașterea, de papii aceste epoci și, din mâinile lor, popoarele moderne dețin comorile,sau cel puțin resturile comorilor civilizației greo-romane.
Soarta creștinismului ete atât de strâns legată de cea a imperiului, încât s-ar spune că există între ele aceeași legătură ca aceea care există, aproape totdeauna, între suflet și corp. Această legătură, acest paralelism politico-religios, se reflectă clar în cel pe care noi l-am stabilit între Iisus și Paul, pe de-o parte, pe de alta, Cezar și Octavian. Ne întrebăm doar: ce ar fi devenit doctrina lui Iisus și a lui Paul dacă opera lui Cezar și Octavian ar fi eșuat?
Fără îndoială, soarta imperiului Romei, atât de penibil constituită, ar fi fost atunci de a leșina, ca federația ateniană. Roma și glorioasa sa prosperitate s-ar fi năruit de aceeași manieră ca Atena și celelalte cetăți grecești. O anarhie fără scop și fără sfârșit ar fi înlocuit organizarea imperiului roman și viața umanității ar fi fost fragmentată în mii de formațiuni locale ostile între ele și din nou mai mult sau mai puțin închise unele altora.
Un naționalism egoist în exces, ca cel al fariseilor din Iudeea, s-ar fi dezlănțuit asupra umanității. Curând, nenumăratele triburi barbare ar fi coborât din nord-est pentru a briza și îneca în sânge toate vestigiile briliantei civilizații grecești și elenistice. Paul din Tars n-ar mai fi fost îndreptîțit să spună că el nu mai e nici grec, nici evreu, nici scit etc. Să fi conceput ideea că el se va găsi material împiedicat să răspândească doctrina creștină, în timp ce imperiul unificat și organizat de Cezari i-a pregătit și i-a netezit atât de puternic calea.. Bossuet a avut primul viziunea clară a acestui fapt. „Dumnezeu, care hotărâse să unească toate națiunile a reunit întâi pământurile și mările sub imperiul roman. Reunirea atâtor popoare diverse, altădată străine unul de altul, a fost unul din cele mai puternice mijloace de care Providența să se fi servit pentru a da curs Evangheliei (1).”
(1) Discours sur l’histoire universelle.
Se poate deci lua ca stabilit că, fără Cezar, n-ar fi fost Iisus, nici doctrină și religie creștină. Dar și, fără Iisus și Bierică, cine și-ar mi aminti azi de Cezar? și ce-ar fi devenit fructele strălucitei eflorescențe filosofice și artistice ale civilizației greco-romane? Această civilizație ar fi fost pierdută pentru noi cum este astăzi cea din Mycene; Cezar și Octavian ar fi pentru noi la fel de legendari ca regii Minos și Cadmus.
*
* *
Să încercăm, acum, să adunăm rezultatele analizei pe care am făcut-o vastei experiențe a umanității antice, pentru a degaja mai bine sensul.
Cititorul a văzut fără îndoială pe un ecran de cinematograf unul din aceste filme accelerate care reprezintă, în câteva minute, germinarea unui bob de grâu, creșterea sa în formă de iarbă, și dezvoltarea vegetației sale. Diferitele faze ale unei dezvoltări care, în natură, se derulează insensibil, apare atunci cu un relief extraordinar.
Istoria este ca o cinematografie a vieții popoarelor. Numai că ea este mai mult sau mai puțin au relanti. Generalizările istorice ale capitolelor recente, cât de rapide au fost ele, am vrea adică să le considerăm mai lent încă. Vom accelera deci, pe cât posibil,mișcarea (dacă se poate vorbi așa) pentru a da formula cea mai sintetică a dezvoltării istorico-religioase a umanității antice.
Opera întregii istorii a antichității a atins, cu Iulius Cezar, termenul său. Procesul de unificare istorico-politică găsise umanitatea constituită în cetăți; el a antrenat cetățile într-o formă de viață progresiv întinsă, dizolvând, dacă se poate spune, ceea ce constituia propriu-zis cetatea, pentru a vărsa conținutul într-un curent de viață din ce în ce mai larg, până când toată, ori aproape toată umanitatea accesibilă s-a constituit în imperiu universal, sub mâna atotputernică a lui Iulius Cezar. A fost dat poporului Romei să reușească acolo unde Grecia nu reușise decât de-un fason efemer, și încă parțial, cu Alexandru. Dar opera Romei fusese deja încercată mai întâi de faraonii Egiptului, de cuceritorii asirieni și caldeeni, căci Roma avu ca precursori Memfis, Ninive și Babilon. Imperiul persan a reluat tentativa egiptenilor și a asirienilor, dar n-a reușit mult mai bine. Se poate deci spune că toate aceste imperii, mai mult sau mai puțin mari și efemere, au fost ca un sort de repetiție, în care umanitatea antică s-a exersat în vederea unei mari reprezentații pe scena istoriei imperiul Romei. În aceasta, imperiul greco-macedonean al lui Alexandru nu fusese decât o briliantă ridicare de perdea, care se făcu urmată de marșul triumfal al consulilor romani.
Într-un cuvânt, istoria antichității a fost un dublu proces de integrare evolutivă și de disoluție, în care formele strâmte sunt continuu dizolvate, în favoarea formelor din ce în ce mai largi, până ce umanitatea întreagă, antrenată într-un curent de viață unică, a fost supusă unui regim administrativ, juridic și economic unic.
Care au fost transformările sociale și morale interioare?
Din punct de vedere moral și social propriu-zis, acest proces de integrare istorică a fost acompaniat de un dublu proces de disoluție a vechilor moravuri, legi și instituții, și de formarea de moravuri, legi și instituții noi din ce în ce mai largi, cele mai bune, democratice și raționale. A rezultat, mai întâi, o instabilitate continuă, o schimbare neîncetată de moravuri și instituții cu tendința de a se apropia de o moralitate mai înaltă și instituții mai democratice.
Din punct de vedere intelectual, această evoluție se acompaniază cu un proces egalmente dublu, de disoluție și de reconstrucție a tuturor formelor mentale, credințe religioase mai întâi, și sisteme filosofice apoi, arte, literatură etc. Cu disoluția credințelor în zeii cetăților, gândirea umană se cristalizează mai întâi în sisteme filosofice dogmatice, de-o parte, și în politeism și raționalism sceptic, de altă parte. Aceasta corespundea fazelor istorico-sociale a ligilor, a regatelor; dar, când ligile și regatele au fost dizolvate, sub împingerea unor forme istorice mai largi, ideologiile ca și credințele religioase au căzut în praf, și noi avem astfel , de-o parte, sofiștii, rezoneuri până la exces, și de cealaltă, scepticismul absolut al lui Pyron, cu ateismul radical și imoralismul lui Epicur. Dar, din această disoluție progresivă a credințelor și a sistemelor, se va naște apoi, prin reacție constructivă, creștinismul. Toată filosofia, toate sistemele vor ajunge, ca la sinteza lor stabilă și definitivă, în teologia creștină a Părinților Bisericii; după cum morala stoicilor va găsi integrarea și încoronarea sa în morala creștină. Sub influența neoplatonismului, aproape toți filosofii secolelor al treilea și al patrulea se transformă în Părinți ai Bisericii
Cât despre conștiința umană în ea însăși, ea era încă rudimentară, slabă, redusă și pâlpâitoare, la început, în forme istorice strâmte și exclusive de tip al cetății. Ea se adâncește și se luminează mai eclatantă când tipul cetății s-a depășit și se ajunge la regat sau imperiu. În fine, ea sporește în vigoare, în strălucire și în consistență cu extensiunea imperiului roman și organizarea sa durabilă. Conștiința imperiului deveni universală, pentru că se conținea toată umanitatea, deveni conștiința însăși a umanității, și ea se ipostaziază în ideea de Dumnezeu Tatăl, echivalent ceresc absolut al monarhului terestru absolutist. Indiferent aproape la moarte, în debutul său, sufletul, sau conștiința, atingând maximul său de realitate viguroasă și luminoasă, concepu oroarea de moarte. La această oroare, remediul fu creștinismul, cu credința sa în înviere în lumea de dincolo, unde, într-adevăr, trebuia împlinit destinul sufletelor și domnia păcii și a justiției totale și absolute, la care conștiința romană, în imperiul roman, aspira din toate insondabilele sale profunzimi.
Iată deci formula sintetică a istoriei antice, ca un film foarte accelerat pe ecranul gândirii noastre. Această formulă, pentru a fi prinsă în plina ei realitate, cere fără îndoială un efort de conștiință, o tensiune de spirit, care nu sunt facile. Fără aceasta, ea va părea vidă sau chiar falsă. Nouă nu ne este teamă nici de vid nici de fals pentru ele, căci, oricine va face un efort de generalizare asupra datelor istoriei antice, nu va putea evita să ajungă la ceva asemănător sau cel puțin apropiat.
Utilitatea acestei formule sintetice și, ca urmare, a acestei tensiuni a spiritului, este si va fi din cele mai mari, căci ea ne ajută să ne orientăm în examenul epocii istorice căreia noi aparținem și al cărei examen, fără aceasta, va fi mult mai dificil, imposibil, poate, pentru unicul fapt că noi facem parte din ea. Luminile pe care le-am obținut din analiza istoriei antice permit singure a se orienta în istoria popoarelor moderne.
Cât despre sugestiile pe care rezultatele analizei istorice ni le poate furniza, apropo de problema angoasantă a situației morale și sociale actuale, ele sunt deja destul de prețioase și utile. Dar ne rămâne să examinăm dacă tendințele evolutive ale națiunilor moderne sunt analoge celor pe care le-am constatat în antichitatea greco-romană. Este vorba deci de a confrunta rezultatele deja achiziționate cu cele ale experienței istorico-sociale a lumii moderne, pentru a decide dacă situația morală și socială a umanității contemporane cuprinde o ieșire religioasă analogă celei care s-a oferit civilizației antice a greco-romanilor.
Traducere din limba franceză de George Anca
După ce am publicat, în revista ,,România Mare”, analiza pe care am făcut-o asupra tragicului volum ,,România în comunism”, în care Vavila Popovici prezintă ororile din temnițele României staliniste, culminând cu descrierea crimelor petrecute la închisoarea din Pitești – unde ,,pacientul Țurcanu” îi obliga pe nefericiții deținuți să se chinuie între ei -, am simțit nevoia sa consemnez câteva gânduri cu privire la volumul ,,Scrisori de departe”. Acesta ar putea avea ca ,,moto” cuvintele Apostolului Pavel: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”. Pe ultima copertă, Simion Bărbulescu a consemnat următoarele: ,,Sensibilitatea autoarei este, cu precădere, nostalgică, poeta încadrându-se într-un postmodernism de factură romantică. În definitiv, concepția sa de viață (weltanschauung) urmărește îmbinarea armonioasă dintre sacru și profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneității…”.
