26 Feb
2014

Vavila Popovici: Demnitate și curaj

„Acolo tine-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”.

Aristotel

 

   Cuvântul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latină, dignitas –atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție”.

   Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni demni și curajoși.

   Demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toți oamenii sunt demni și vorba, tot a lui Aristotel, să ne ținem departe de cei lipsiți de demnitate, spre a nu fi luați în vârtejul lor și a ajunge la fundul unei ape. Învățătura creștină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condițiile în care trăiește individul, are în față chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferință a sa, ea – demnitatea –  poate fi „a doua naștere – demnitate dobândită”.

   Demnitatea arată valoarea, moralitatea, gradul de prețuire pe care-l are o persoană în cadrul societății; o urcă pe o treaptă superioară.  Ea este legată de sentimentul onoarei, a fi demn însemnând să-ți respecți propria persoană și să respecți pe cei din jurul tău; înseamnă să crezi în ceva și să fii consecvent în principii și atitudine. Se naște o reciprocitate: Omul demn respectă oamenii educați și oamenii educați, la rândul lor,  respectă omul demn; ei preferă de multe ori să piardă decât să jignească, să-și schimbe cartea de vizită a demnității.

   Această calitate se îmbracă uneori în haina strălucitoare a mândriei. Omul mândru nu se lasă călcat în picioare, fiindcă are și curaj, nu dă niciodată semne de delăsare sau lașitate. El perseverează, iar rațiunea, înțelepciunea îl fac și prudent totodată, îi indică limitele. Când se depășește rațiunea, acea limită a prudenței, se trece în orgoliu și acesta nu mai ține cont de părerile celorlalți, ci doar de ceea ce gândesc ceilalți despre persoana sa; iubindu-și sinele, căută să-și impună o imagine, o idee, chiar dacă ea este falsă, dăunătoare intereselor celor din jur. Și când un conducător se iubește prea mult pe sine, istoria ne-a dovedit că el a devenit un călcător al Legilor. Cei needucați, sau prost educați, neînzestrați intelectualicește, care beneficiază și de un dram de prostie pe care și-o ascund cu perfidie, sunt pradă ușoară a orgoliului, sunt cei ce gândesc că au meritul principal în realizări, sau că hotărârile lor sunt cele mai bune, considerându-se zei și devenind tirani mai mici sau mai mari, sau sfârșind dând socoteală celor pe care i-au oprimat. Așa se scrie istoria, are și ea legile ei. Doar rațiunea și bunul simț pot ține în frâu mândria, pentru a nu trece în aria orgoliului. O dată scăpată în această arie, acțiunile omului devin imprevizibile și instabile. Omul se dovedește a fi infatuat, lipsit de înțelepciune, iar prostia ascunsă iese la suprafață.

   Ne confruntăm în prezent cu orgolii personale și orgolii de partid. Guvernarea țării înseamnă o bună administrare și ea trebuie să constituie prima preocuparea celor ce conduc destinul țării. Întrebările lor principale ar trebui să fie: Tot ce facem este în interesul poporului? Va trăi omul mai bine în țara asta? Nu vor profita cei din afară de aceste tensiuni interne? Mai prezentăm încredere în condițiile acestor disensiuni care, din orgoliu merg până la ură viscerală?

   Dorințele și acțiunile oamenilor necumpătați sunt întotdeauna iraționale și nu duc la un scop înălțător.

   Toți avem nevoie să credem în noi, dar e necesar să ținem cont și de cei din jurul nostru, adică să uzăm de bunul simț și de sinceritate, pentru a ajunge la adevăr. Seneca spunea că important este „să exprimăm ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm, vorba să semene cu fapta”. Și după cum frumos sfătuia cineva, „să nu bem din fântâna tâlharilor, chiar dacă ne ard buzele!” Nevoia de a vorbi fără să spui cu adevărat ceea ce simți, aflându-te doar „în vorbă” pentru a ieși în evidență sau de a face câte ceva complet neadecvat vorbelor tale spuse cândva, este o boală contagioasă  a zilelor noastre, contactată de cei ieșiți din găoacea comunismului. Nu ne mai dedublăm acum, dar mințim cu nerușinare. Răutatea și lipsa de reținere sunt defecte care nu pot sta alături de demnitate.

   Marcu Aureliu considera că demnitatea omului derivă din rațiune, din stăpânirea ei: „A ne abține de la orice pripire în judecățile noastre, a fi binevoitor față de oameni și a asculta poruncile zeilor”.  Descartes era de părere că „dacă facem întotdeauna ceea ce ne dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră”. Este tot atât de adevărat că cine se lasă pradă acestei simțiri a orgoliului care-i furnică pielea, este pierdut. Un filtru al rațiunii trebuie să existe întotdeauna, care să atenționeze în special pe conducători, fiindcă ei au în mâini soarta poporului. Kant spunea că „Virtutea poate fi dobândită… căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternicele înclinări contrare”.

   Curajul este înaintarea către ceva sau promovarea a ceva în pofida fricii. Dar nu un curaj prostesc, ci unul rațional. Mulți și-au pierdut curajul în zilele noastre. Mulți tineri sunt blazați. Nu se mai aude „corul” lor minunat, vorba cuiva privind diferența dintre cor și turmă: „ unii cântă iar ceilalți behăie”. Nu vrem să ajungem o turmă, mânată de unul – doi ciobani deveniți păstori peste noapte! Lucian Blaga spunea: „Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea”. Să ridicăm ochii spre cer, să prindem curaj!

   Conducătorii trebuie să beneficieze și de această valoare umană a curajului. Nu poți fi nici prudent, echilibrat, înțelept în hotărâri, dacă nu ai curaj. Curajul te face să-ți duci „căruța” acolo unde trebuie, în direcție salvatoare. Curajul de a spune adevărul, indiferent de cum este el, a nu minți, indiferent de consecințe.

   În concluzie, dacă dorim să ne numim oameni integri avem nevoie de demnitate și curaj. Sau mergem cu mintea învingând, sau stăm cu vitele la rând, am auzit spunându-se.

   Să ne întoarcem cu gândul în trecut, la rădăcinile pomului românesc și vom găsi mulți conducători demni și plini de curaj, care au scos țara dintr-un anotimp cu „intemperii defavorabile”, aducând-o într-o nouă primăvară, făcând să înflorească și să rodească pomul”.

   Nimic mai lămuritor pentru om decât sfatul Mântuitorului: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea”. El ne vrea învingători după exemplul Său, demn și curajos.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

26 Feb
2014

,,Recomandările lui Eminescu la criza politică de azi din România”

“Acela care a combinat în una şi aceeaşi idee riposta contra formei liberale cu riposta contra formei socialiste a fost M. Eminescu. El a fost şi este urât, din această pricină, şi de cei ce se leagănă în somnul lenei socialiste şi de cei ce se dezmiardă în lenea liberală. Din această pricină gândirea sa are o actualitate atât de dramatică. Nu ne-am întoarce la momentul acelei lupte, dacă n-ar dovedi o asemenea dureroasă actualitate, dacă anumite grupări liberalo-socialiste nu s-ar fi mobilizat contra lui Mihai Eminescu şi, evident, contra tuturor acelora care-au îndrăznit să reafirme valabilitatea şi creativitatea ideii eminesciene în domeniul sociologic şi politic (al ştiinţei politice).…

Cel ce voieşte să înţeleagă specificul ideii conservatoare în cultura română va trebui să pornească dinspre teoria eminesciană a păturii superpuse şi a “societăţilor artificiale” pe care le produce regimul păturii superpuse, nu doar de la textul maiorescian sau de la discursurile parlamentare ale lui P.P. Carp. Cu M. Eminescu este inaugurată în sociologia europeană o nouă linie de gândire care caută şi găseşte explicaţia pentru viaţa colectivităţilor în profilul politico-economic al elitelor guvernante.

…Socialismul românesc s-a aflat, iată, de la început, în luptă cu ideea conservatoare, în toate expresiile istorice ale acesteia, de la ideea junimistă şi eminesciană şi până la ideea poporanistă şi ţărănistă. Tot atât de curios este şi faptul că ideea socialistă a convieţuit cu ideea liberală, lucru consemnat, ca atare, atât de către un socialist, Şerban Voinea, care sublinia “marxismul oligarhic” îmbrăţişat, în analizele lui, de liberalul Şt. Zeletin, acelaşi lucru aflându-se consemnat mai încoace şi la un naţionalist, precum dr. Paulescu, acela pentru care liberalismul şi socialismul “se confundă într-un singur bloc”.“

Ilie Badescu, „Sincronism european şi cultură critică românească” (Occidentul, imperiile şi românii în marea tranziţie), Bucuresti, 2002, pp. 16-27)

Pagina Facebook

Vedeti si Universitatea Emaus si Sociologia Azi

Nota red: Din nefericire pentru Romania de azi, orice forma de conservatorism autentic a fost anihilita din fasa de catre serviciile secrete pretutindenare

Sursa: http://www.ziaristionline.ro/2014/02/26/recomandarile-lui-eminescu-la-criza-politica-de-azi-din-romania/

 

25 Feb
2014

Limba română nu mai este limbă regională în localităţile româneşti din Ucraina!

,,În Ucraina, limba română nu va mai avea statutul de limbă regională. În şedinţa de duminică, 23 februarie, parlamentarii ucraineni au votat pentru anularea legii cu privire la principiile politicii lingvistice din 3 iulie 2012, care acorda dreptul minorităţilor etnice, inclusiv românilor, de a folosi folosească limba natală în administraţia locală.

Pentru abrogarea acestei legi, au votat 232 de deputaţi din cei 334 prezenţi.

Anterior, datorită legislaţiei lui Ianucovici, românii din Ucraina au oferit limbii române statut de limbă regională în mai multe localităţi din regiunea Cernăuţi, nordul Basarabiei şi ţinutul Herţa.

Liderul partidului naţionalist „Svoboda”, Oleg Teagnibok a declarat că până la adoptarea unei noi legislaţii lingvistice, funcţionarea limbilor va fi reglementată de legea din anul 1989, care acorda statut privelegiat limbii ucrainene.

Limbii române i-a fost acordat statutul de limbă regională în raioanele Teceu (Тячевкс) şi Herţa, în satele Oprişeni, Boian, Crasna, Biserica Albă, Noua Suliţă, Tărăsăuţi, Iordăneşti, Mahala, Obor, Ciudei etc.”

De pe Mesager

 

Da, domnule Victor Roncea, ,,România tace, tace, tace…”

De citit si http://roncea.ro/2014/02/25/ungaria-pretinde-oficial-autonomia-etnica-a-maghiarilor-din-ucraina-romania-tace-tace-tace/

 

25 Feb
2014

Laurențiu Diaconu Colintineanu – ,,Cernăuți: A fost sau n-a fost?”

Cortegiu funerar pentru eroul din Cernăuți

,,La Cernăuți trăiește una dintre cele mai importante comunități românești din Ucraina. Ca să își apere interesele, românii din Ucraina l-au votat pe Ianukovici. Acum ei au coborât însă în stradă împotriva unui regim corupt. Speră ca schimbările să ajunga și la Cernăuți. O poveste cu visători și profitori de Laurențiu Diaconu-Colintineanu.

Sunt unele momente în care palma mamei atinge cu duioșie chipul fiului ei, dar ochii îi sunt deseori ațintiți către fotografia de pe peretele acoperit cu o pânză neagră. Oleksandr Șerbakov zâmbește în fotografie. În spatele său se văd sutele de mii de manifestanți din Euromaidan. În sicriul lui Șerbakov nu e loc pentru toate florile aduse în ziua de sâmbătă (22 februarie) de cei circa 1500 de cernăuțeni veniți să aducă un omagiu eroului revoltei ucrainene, așa că o doamnă în vârstă le strânge aproape ca pe bandă rulantă. Bărbatul a fost împușcat joi, 20 februarie în ciocnirile violente de la Kiev.

În colțul foaierului din Palatul Culturii Evreiești, soția lui Șerbakov mulțumește din priviri fiecărui trecător. Sâmbătă, oamenii din Cernăuți nu mai sunt simpli locuitori ai orașului, ci o mare familie. Bărbații pun în sicriu câte o bancnotă, fiecare cât poate. E o poliță de asigurare de viață pe care Șerbakov nu a încheiat-o înainte să plece la Kiev ca să lupte pentru libertatea tuturor ucrainenilor. Dar cernăuțenii se simt acum obligați să onoreze acest contract nescris. Soția lui Șerbakov se apropie de trupul soțului ei. În colțul încăperii rămân neclintiți cei doi copii. Se uită cu drag la chipul neînsuflețit al lui Oleksandr și își pierde degetele prin părul lui. Avea 48 de ani.

Povestea lui Șerbakov, deși e singura victimă locală a revoltei ucrainene, e, în ansamblul ei, una tipică pentru Cernăuți. Străzile orașului sunt liniștite, atmosfera e calmă. Singurele semne ale unei răscoale sunt geamurile lipsă de la intrarea în Administrația Regională de Stat. În rest, în Cernăuți nu s-a întâmplat mai nimic violent. Aici, criza economică nu se simte la fel de acut precum în alte zone ale Ucrainei, iar populația este mai tolerantă decât media datorită istoriei regiunii și a diferitelor influențe. Ceea nu înseamnă că cernăuțenii nu au făcut nimic, ci doar că nu prea au făcut la ei acasă. Partea cea mai activă a protestatarilor din Cernăuți a plecat direct la Kiev. Circa 2000 de locuitori ai orașului au participat la rezistența din Euromaidan, au luptat pe baricade și au contribuit la detronarea regimului Ianukovici. Anunțul conform căruia Rada de la Kiev a votat suspendarea lui Viktor Ianukovici a venit chiar în după-amiaza de sâmbătă, în timpul priveghiului lui Șerbakov.

Autocare cu voluntari și demisia guvernatorului

Prima reacție a locuitorilor din Cernăuți a avut loc imediat după data de 29 noiembrie, când trupele Berkut reprimau violent manifestația studenților din Kiev. Circa 5000 de oameni au demonstrat la Cernăuți împotriva regimului Ianukovici. Au fost organizate autocare cu voluntari pentru Euromaidan, oamenii au donat bani, sânge și diferite obiecte pentru a susține protestele din capitală.

Următoarea reacție a venit după 16 ianuarie când Rada de la Kiev a votat legile de interzicere a manifestațiilor care încălcau o sumedenie de drepturi fundamentale ale populației. Pe 25 ianuarie, cernăuțenii, circa 3000, luau cu asalt sediul Administrației Regionale de Stat și îl forțau pe guvernatorul Mihail Papiev să părăsească instituția. Papiev a refuzat să demisioneze și a cerut ieșirea în siguranță a tuturor angajaților. S-a format așa numitul Comitet Popular, care este acum organ consultativ pentru autoritățile statului în deciziile ce privesc orașul. Funcționarii Administrației s-au întors la lucru a doua zi după ce protestatarii au promis securitatea lor. Papiev era excepția. Ulterior a demisionat la presiunea străzii.

Odată cu deteriorarea gravă a situației de la Kiev, miercurea trecută a existat un moment din seria „Armata e cu noi”. Comandantul trupelor de elită Berkut din Cernăuți a semnat un acord cu Comitetul Popular prin care se angaja să nu respecte niciun „ordin criminal” al regimului Ianukovici și a trecut de partea protestatarilor. În ciuda romantismului aparent, decizia a fost una de supraviețuire. Trei mii de cernăuțeni erau în stradă. Unitățile Berkut numărau 42 de membri din care jumătate fuseseră deja trimiși la Kiev.

Joi a demisionat primarul interimar al orașului, care nu fusese ales, ci numit în funcție la ordinul lui Viktor Ianukovici. Cernăuțiul a fost, de altfel, începutul unei campanii naționale care a vizat 40 de orașe ucrainene. Unde primarul ales nu era membru al Partidului Regiunilor, acesta era demis prin vot ilegal de Consiliul Regional, iar în locul său venea o persoană loială regimului. Așa a fost cazul și la Kiev, de exemplu. Cum alegerile locale sunt stabilite de Parlament, interimatul putea dura sine die. Vineri a fost demis și președintele Consiliului Regional.

Românii au votat cu Ianukovici, dar protestează în Euromaidan

Astăzi, în Cernăuți e liniște. Dar liniștea ascunde ape tulburi în care fiecare face ce vrea. Viața orașului și a regiunii e, de fapt, o anarhie tacită. Nimeni nu știe cine reprezintă autoritatea, iar eșalonul al doilea al instituțiilor statului opresiv este acum la conducere. E unul din motivele pentru care un tânăr participant la asaltul asupra Administrației de Stat îmi spune că el nu simte nimic. E duminică (23 februarie) și pe internet circulă imagini din reședința lui Viktor Ianukovici. Fostul președinte a fugit și nu e de găsit. În schimb, ucrainenii văd fotografii cu jilțul ridicol care îi servea drept closet. Tânărul îmi spune încruntat că Ianukovici e un dobitoc și apoi izbucnește în lacrimi. Privirea îi fuge către sicriul lui Oleksandr Șerbakov care e depus în piața centrală din Cernăuți, lângă soclul statuii lui Taras Șevcenko.

Între trei și patru mii de persoane s-au strâns să îi aducă un omagiu eroului lor. Două corturi cu steaguri ale formațiunii naționaliste Svoboda mai aduc aminte de puținele manifestații din Cernăuți, iar vis-a-vis de statuie se vede o firmă albastră pe care scrie „People Net”. Exact asta e aici, o adunătură de tineri, bătrâni, părinți care își dojenesc copiii plictisiți, preoți ortodocși ce oficiază o slujbă pentru un erou evreu care și-a dat viața pentru libertate. Pe o ploaie mocănească boxele mari răsună cu cântece patriotice. Au venit colegi de luptă din Euromaidan, veterani ai războiului din Afganistan (al URSS) și mascații de la protestele din Cernăuți care încă se mai tem să nu fie recunoscuți. Undeva în depărtare se vede steagul României.

Regiunea Cernăuți are circa 120.000 de etnici români. Toată Ucraina numără aproximativ 410.000 conform datelor de la ultimul recensământ din 2001. Mai multe surse independente afirmă că, cel puțin în regiunea Cernăuți, peste jumătate dintre români au votat la ultimele alegeri cu Partidul Regiunilor condus de fostul președinte Ianukovici. Asta nu înseamnă că români nu au participat la proteste sau că nu s-au dus la Kiev pe baricade. Pe unii dintre ei i-am întâlnit în decembrie pe Maidan.

Explicația pentru votul comunității românești este una simplă: Partidul Regiunilor a promis în campania electorală introducerea unei legi care conferă limbii materne a unei etnii statutul de limbă oficială în regiune dacă ponderea minorității depășește 10%. Zis și făcut, legea chiar a intrat în vigoare. Duminică, 23 februarie, ea a fost anulată de noua putere de la Kiev. Pe românii de aici însă, această anulare nu îi sperie deloc. Pentru ei nu se schimbă nimic pentru că niciunul dintre ei nu a văzut vreodată un act oficial în limba română. Numărul funcționarilor care vorbesc românește nu a crescut, iar pentru lipsa de aplicare a legii a fost invocată mereu lipsa banilor.

Limbi regionale și ucrainizare tacită

Această lege a limbilor regionale a fost, pentru români, un simplu act declarativ de campanie și o modalitate de a atrage voturi. De fapt, documentul era croit special pentru minoritatea rusă și limba rusă, un dar făcut rusofonilor din estul Ucrainei, bazinul electoral al fostului șef de stat. Românii și limba lor nu au fost niciodată o miză reală, ci un efect colateral al unui proiect rusesc, la fel cum este cazul anulării acestei legi acum. În rest, legile care reglementează școlile în limba română, plăcuțele bilingve și alte asemenea măsuri pentru minoritatea română rămân în vigoare. Există ziare românești, emisiuni de televiziune în română. În 1991 existau 89 de școli cu predare în limba română, astăzi există 70. Tendința este într-adevăr îngrijorătoare, dar nicidecum una nouă. Politica statului ucrainean, indiferent de culoarea puterii a fost una de ucrainizare tacită prin influențarea părinților și convingerea lor că limba română nu este una de viitor. Desființarea școlilor de-a lungul anilor a fost făcută sub acoperirea unor cereri din partea părinților, iar comunitatea românească în ansamblul ei nu a protestat.

Popularitatea Partidului Regiunilor în zona Cernăuți mai poate fi explicată și prin acțiunile bisericilor ortodoxe din comunitățile românești care se subordonează Patriarhiei Moscovei. În schimbul finanțării preferențiale de la buget, preoții au făcut campanie electorală pentru Ianukovici în predicile pe care le țineau. La acestea se mai adaugă însă și un personaj politic controversat.

Ion Popescu spune ca este reprezentantul comunităților românești din Ucraina în Rada de la Kiev. Și-a început carierea în 1994 când era ales deputat la Kiev în circumscripțiile cu puternică prezență românească. Din cauza lipsei de rezultate, Popescu nu a mai fost ales în 1998, dar a rămas fidel regimului în diferite funcții până când a primit poziția 177 pe listele electorale ale Partidului Regiunilor în 2008. Deputatul, prezent și astăzi în Rada, a fost o lungă perioadă reprezentant al Ucrainei în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei unde principala sarcină era de a apăra imaginea administrației Ianukovici. Astăzi, Popescu a demisionat din partid, dar pe 18 februarie era pe scena Antimaidanului – un protest pro-Ianukovici organizat în parcul Marinski din Kiev. Ion Popescu a dus o campanie puternică pentru Partidul Regiunilor în zona Cernăuți, iar la ultimele alegeri a semnat un acord de susținere cu Consiliul Inter-Regional al Comunităților Românești din Ucraina.

O comunitate divizată

În ciuda existenței acestui Consiliu, comunitatea românească din Ucraina, mai precis liderii acesteia sunt complet divizați. Există circa 40 de asociații românești și peste jumătate dintre acestea fie nu au activitate, fie sunt formate dintr-un președinte și o ștampilă. De regulă e vorba de același președinte care a ocupat funcția în ultimii 20 de ani. În multe cercuri, acești autoproclamați lideri sunt numiți „patrioți profesioniști”, „bocitori” sau „români de meserie”. Sunt acele personaje care se lamentează pe la autoritățile de la București și acuză asuprirea de către ucraineni pentru a primi bani pentru proiecte. Între așa zișii lideri există dispute aprige pe bani, se formulează acuzații de colaborare cu serviciile secrete sau de tranzacționare în vaste rețele a dosarelor de cetățenie română. Nimeni nu poate exclude posibilitatea ca parte din aceste dispute să fie într-adevăr orchestrate de serviciile secrete ucrainene.

Cert este că unii dintre „românii de meserie” fac un deserviciu comunității românești din Ucraina. Ei sunt cei care inflamează stereotipurile ce accentuează atitudinea circumspectă din partea societății ucrainene față de români. Un exemplu : în cotidianul Adevărul s-a vehiculat recent posibilitatea ca statul român să intervină pentru protecția românilor din Bucovina. Rezultat: jurnalistul care l-a scris are o interdicție de doi ani de intrare în Ucraina. Asemenea gesturi contribuie la alimentarea clișeelor și a războiului informațional declanșat de presa rusească, citată apoi de cea ucraineană. La Kiev, publicarea acelui articol a dus la zvonuri precum „România intră cu tancurile în Ucraina, Rusia va face la fel și Ucraina va fi iarăși teren de război”.

Unii români responsabili au reacționat cu traduceri ale mesajelor de solidaritate venite din România pentru Euromaidan pentru a demonstra că aceasta este atitudinea țării noastre. Grea misiune și-au asumat, mai ales ca mulți români de peste graniță consideră că primesc prea puțin sprijin din partea Bucureștiului. Spre deosebire de Polonia, diplomația românească nu s-a afirmat ca actor regional important.

La Cernăuți, liderii comunității românești au ratat șansa de a mai șterge din clișeele care guvernează relațiile cu populația majoritară prin lipsa unei luări de poziție în favoarea Maidanului. Mai mult, Consiliul Inter-Regional a și semnat așa numita „Declarație de la Bănceni” prin care afirma că românii nu se vor implica în proteste și mișcări de stradă. În realitate, acest organism nu este reprezentativ. Comunitatea românească nu este egală cu suma liderilor autoproclamați, iar multe dintre stereotipurile din relațiile bilaterale româno-ucrainene sunt date, de fapt, de lipsa contactelor între oameni.

Polonezii, care au o minoritate mult mai mică în Ucraina și care au un trecut plin de războaie cu ucrainenii, au știut să creeze un climat de încredere și să treacă peste povara istoriei comune. Istoria relațiilor româno-ucraineane este mult mai puțin tensionată, dar asta nu ajută prezentul. Relația, în ansamblul ei, este mult sub potențial atât la nivel politic, cât mai ales economic. Sunt două țări vecine care nu au linie directă de zbor între capitalele lor. Există un singur punct de schimb valutar în centrul Kievului care schimbă lei. Și nici o bancă nu lucrează cu moneda țării vecine.

Dar, până la urmă, a fost sau n-a fost revoluție la Cernăuți? Singurul răspuns adevărat e „Este revoluție la Cernăuți așa cum este în toată Ucraina”. Violențele de la Kiev, manifestațiile pașnice de la Cernăuți, mișcările din toate orașele ucrainene reprezintă începutul, revolta inițială. Adevărata revoluție va veni în lunile următoare.

Autoorganizarea visătorilor

Revoltele sunt făcute de visători curajoși, iar apoi vine „un dobitoc” și își bate joc de ele. Ucraina are deja mai multe revolte în istoria sa recentă care au fost furate de partide artificiale construite în jurul liderilor lor. De data aceasta însă, ucrainenii sunt deciși să nu mai permită așa ceva. Semnale există deja destule. Noul președinte al Parlamentului ucrainean și președinte interimar al țării, Alexander Turcinov, a crezut că ar fi bine să îi îndemne pe oamenii din Maidan să plece acasă pentru că de acum se ocupă politicienii treburi. Huiduielile Pieței Independenței, urmate de cererea expresă de lustrație totală a tuturor colaboratorilor regimului Ianukovici, i-au dat repede de înțeles lui Turcinov că lucrurile sunt mai complicate de data aceasta.

La fel i s-a întâmplat și lui Arseni Yațeniuk, unul din liderii opoziției, când a ignorat interdicția de trecere a coloanelor de mașini în zona aeroportului din Kiev. Gărzile Maidanului au oprit prompt mașinile, iar replica unui tânăr ar trebui să intre în istorie: „Nici nu sunteți încă la putere și deja sunteți aroganți.”

Visători curajoși precum Oleksandr Șerbakov au inițiat revolta în Ucraina și au dărâmat un președinte. De acum înainte, tot visătorii vor veghea la înfăptuirea revoluției și la desființarea unui sistem corupt ce a cuprins întreaga țară. Fiecare va juca un rol. Unii deja și l-au găsit. E cazul comandantului român al Comitetului Revoluționar din raionul Hriboka situat la granița cu România. Cu doar câțiva kilometri înainte punctul de trecere Siret, revoluționarii au construit o baricadă pe șosea pentru a împiedica fuga foștilor oficiali ai regimului.”

N.A.: La Cernăuți am întâlnit multe persoane care mi-au oferit informații despre fenomenele din regiune. Deși unele dintre ele au fost de acord să fie citate (altele au insistat de la început pe anonimat) am decis să nu dezvălui numele nimănui pentru a nu provoca situații neplăcute niciuneia dintre ele.

Laurenţiu Diaconu-Colintineanu

Sursa: http://www.rfi.ro

http://www.zorilebucovinei.com/news/show/497/

 

25 Feb
2014

Maria Diana Popescu, Agero: „Primăvara europeană”, Putinizarea Europei de Est și Imperiul Eurasiatic

,,Sîngele vărsat pe străzile Kievului face parte din culisele tîrgului între imperiile care îşi dispută centrele de influenţă. Maica Rusia, Unchiul Sam şi Domnişoara Uniune Europeană, căreia, cu trei luni în urmă, Ianukovici i-a întors spatele, suspendînd negocierile pentru acordul de asociere. De atunci, „întîmplător”, protestele de stradă şi represaliile au luat amploare la Kiev, iar  Domnişoara U.E., anorexică din cauza crizei şi a euroscepticismului manifest, fără să privească în ochi războiul civil ucrainean, baletează egoist printre sondajele electorale ale lui 25 mai, numărînd procentele din sondaje, nu morţii şi răniţii din Ucraina. Acuzat de finanţarea protestelor din Venezuela de către Evo Morales, Preşedintele Boliviei (care a declarat că protestele din Venezuela sînt finanţate de „imperialismul nord-american” şi oligarhii venezuelani, cu scopul de a pune capăt revoluţiei lui Nicolas Maduro), Unchiul Sam, după „Primăvara arabă”, din ambiţii geopolitice, dă un mare „ajutor” „Primăverii Europene”, versiunea 2014. Chiar de la debutul Jocurilor Olimpice de la Soci şi-a ancorat navele în Marea Neagră, motivînd protejarea sportivilor americani. Grijulie, Maica Rusia, afişînd acelaşi pretext, le ancorează la Odesa. Clişeul pare o copie a celui din Georgia anului 2008. Liderii planetei erau prezenţi la deschiderea jocurilor olimpice de la Beijing, iar armata georgiană, cu sprijin logistic de peste ocean, dădea lovitura în Osetia de Sud. Oare, Unchiul Sam n-a învăţat de la ora de istorie că de la Nevski pînă azi ruşii n-au permis invadatorilor să le supună teritoriul? Şi nu vor permite în veci. Strategia Rusiei presupune mai puţină defensivă şi ofensivă cît cuprinde. De la Petru cel Mare încoace aşa s-au purtat ruşii.

Certificatul de naştere al Imperiului Eurasiatic a fost semnat pe 18 noiembrie 2011

Deşi urmăreşte ca războiul civil din zona Mării Negre să dureze, astfel încît să afecteze stabilitatea economico-socială a Europei şi a Rusiei, Unchiul Sam va pierde lăzile de bere în „Primăvara ucraineană”, la fel ca în Egipt şi Siria. Ucraina deţinînd al doilea arsenal nuclear, dintre statele ex-sovietice. Geoffrey R. Pyatt, Ambasadorul SUA la Kiev, şi-a jucat excelent rolul în declanşarea zonei fierbinţi a conflictului. Deci, ce am avut de învăţat de la Primăvara Arabă? Alte două aspecte l-au făcut invidios şi mînios pe Unchiul Sam: putinizarea Europei de Est prin implicarea directă a Moscovei, care îşi reconstruieşte abil sfera de influenţă economică şi, mai vechiul vis al Ţarului – Imperiul Eurasiatic, care va deveni funcţional din ianuarie 2015.

Certificatul de naştere al imperiului a fost semnat pe 18 noiembrie 2011,cînd liderii Federaţiei Ruse, ai Kazahstanului şi Belarusului au semnat Declaraţia Privind Integrarea Economică Eurasiatică, aceasta rămînînd deschisă statelor ex-sovietice. Dacă planul lui Putin se realizează, acestui nou conglomerat adăugîndu-i-se toate statele ex-sovietice, Gigantul Eurasiatic va controla 33% din rezervele mondiale de gaz natural, cu toate consecinţele economice şi geopolitice ce decurg. Dar, înainte de a fi un spaţiu economic şi „umanitar”, Uniunea Eurasiatică va fi o alianţă politico-militară, care, precum Domnişoara Uniune, va dori anularea suveranităţii economice şi politice a ţărilor membre.

Putin şi Ponta şi-au făcut serioase declaraţii  „umanitare”.

Cum să nu dăm crezare unor astfel de informaţii, cînd Rusia şi China au trecut deja la împărţirea zonelor de influenţă în Europa. Recentele mutări pe tabla de şah au avut loc săptămîna trecută, prin perfectarea unor înţelegeri de consolidare a relaţiilor dintre Rusia şi Ungaria, respectiv China şi Bulgaria.  Cînd la finele lui 2013, premierul chinez a venit în România cu promisiunea unor miliarde de dolari în investiţii, foarte entuziasmat, premierul de la Bucureşti a scos steagurile şi însemnele U.E. şi N.A.T.O. din instituţiile emblematice ale ţării, înlocuindu-le cu drapelul chinez. Ce socoteli şi-a făcut apoi în mintea sa, nu ştim, dar, dintr-o dată, aşa, pe la începutul lui 2014, s-a lăsat subit mîngîiat pe creştet de Maica Rusia, Putin şi Ponta făcîndu-şi serioase declaraţii  „umanitare”. Precum scriam în editorialul din link, Putin nu ne va oferi niciun ac pentru zdrenţele noastre, fără un serviciu în schimb (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Credeti%20ca%20Putin%20ne%20ofera%20leac%20de%20MDP.htm), tot noi  vom ieşi cu rubaşca şifonată de ruşi! Se spune că nu trebuie să dormi cît pofteşti, să mănînci pînă plesneşti, să cheltuieşti toţi banii pe care îi ai şi să crezi tot ce auzi. Cu toate că Rusia şi China au trecut la împărţirea zonelor de influenţă în Europa, se aude că atît ruşii cît şi americanii se tem al naibii de China, care îşi zice în sinea ei: Bine, hai, deocamdată, mai cumpărăm şi cîte ceva de la voi. Pe urmă mai vedem!

De la Caracas la Kiev şi la aleşii noştri, care tratează mandatul ca pe un bar din Occident

În timpul în care revoltele iau amploare în puncte fierbinţii ale globului, de la Caracas la Kiev, temperamentalii politicieni de la Bucureşti au devenit nişte metalişti care mizează pe efectul de zgomot special. Şi reuşesc din dragoste pentru putere şi bani. Banii, cea mai mare dependenţă a lor, le-au şters orice amprentă de umanitate. Plăcerea pentru bani le-a înlocuit simţul realităţii. Aceasta fiind de fapt o formă de pornografie, pentru că funcţionează pe un principiu al plăcerii. Dacă nu sînt logaţi la un robinet cu bani, e ca şi cum cineva l-ar da afară pe beţiv dintr-o crîşmă şi el ar intra într-o alta. Aleşii noştri tratează mandatul ca pe un bar din Occident. Intră şi ei acolo să bea o altfel de tărie, apoi „matrafoxaţi” trec la iniţiat şi aprobat legi care de care mai penale şi mai penibile. Oare unde eram noi cînd această generaţie politică a început distrugerea Românei? Îi ţineam cumva „de şase” lui Iliescu, lui Roman şi celorlalţi spoliatori, ca să ne scape de „mormanul de fiare vechi”? Dar acum, unde sîntem cu toţii?”

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

25 Feb
2014

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Dragobetele, Dorul Dragostei în Frumuseţea Dăruirii Dacoromânului

,,Îi iubesc pe oameni şi pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii.”(Sf. Valeriu Gafencu)

Dragobetele
 
Vei avea ardoarea de a-l întâmpina şi paşii tăi vor înverzi. Vei avea curajul de a-l primi şi curajul te va înmuguri. Vei avea răbdarea de a-l privi şi răbdarea te va înflori. Vei avea dorinţa de a-l îmbrăţişa şi dorinţa ta va rodi. Vei avea fiorul de a-l săruta şi fiorul tău va fi ca Zorii dimineţii. Vei avea plăcerea de a-l atinge şi atingerea te va înnobila. Vei avea bucuria de a-i cânta şi cântarea te va înălţa. Vei avea credinţa de a-l mărturisii şi credinţa te va înnoi. Vei avea nădejdea de a-l înţelege şi nădejdea te va lumina . Vei avea dragostea de a-l iubi şi dragostea te va face frumos. Vei avea frumuseţea trăirii veşnice şi veşnicia te va sfinţi. Vei avea sfinţenia dumnazeirii şi dumnazeirea te va mântui. Cât de frumos iubeşti într-atât te dăruieşti celui iubit, într-atât îţi găseşti sufletul în mâna şi inima celui menit.
Dacoromânul s-a născut creştin, ca un acord sublim întru simfonia angelică niversală a lumii create.Tradiţia sfântă te leagă de Dumnezeu, de familie, de societate, de Naţiune, de lumea ortodoxă .
Te leagă de Dumnezeu prin chipul dăruit în care zămisleşti frumuseţea Cuvântului ca o expresie a comuniunii divine.
Te leagă de familia ta acel inefabil glas al conştiinţei pe care se întemeiază armonia prezentului întru mirajul viitorului.
Trăieşti în mijlocul Naţiei tale, pe care o simţi ca pe o entitate metafizică, având destinul în Dumnezeu, cu un suflet ales şi unic, în care tu eşti sărbătoarea şi sărbătoarea trăieşte prin tine, ca o plenitudine a semenilor tăi, creştini trăitori.
Destinul Dacoromânului e o funcţie cosmică, o conjuncţie divină, o constelaţie a Neamului binecuvântat şi nemuritor.
Destinul creştinului ortodox – dacoromân este Dragostea. Împlinirea menirii sale este măsura sfântă a dăruirii sale divine întru Dumnezeu şi Neam.
Dacoromânul este predestinat Dragostei. El are opt vieţi pe calea sa mesianică, desăvârşite întru cele opt iubiri ale sale, ce se întrepătrund în Duminica Învierii – Ziua a Opta a mântuirii veşnice:
Dragostea întru Dumnezeu – Sfânta Treime, iubirea faţă de Măicuţa Domnului –Fiică a Neamul nostru cel Sfânt, cu Eroii, Geniile, Martirii, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii lui, dragostea faţă de Patria sacră, iubirea faţă de poporul său: comunitatea prezentă şi Biserica Ortodoxă Strămoşească, dragostea faţă de Mamă – Micul dumnezeu, iubirea faţă de Mentorii spirituali: Bunici, Dascăli, Duhovnici, dragostea faţă de Familie şi iubirea faţă de aproapele – ca mărturisitor al dreptei credinţe din Neamul Ortodox.
Dacoromânul se naşte din Iubire înainte de a se naşte: mai întâi prin Dragostea oferită de Dumnezeu Naţiunii şi Patriei sale, respectiv Moşilor şi Strămoşilor dragi; apoi prin Dorul neasemuitei şi dumnezeieşti Mame. Din îmbrăţişarea dragostei părinteşti se nasc Fiorul, Destinul şi Dragobetele – dragostea urmaşilor celor Dragobetele – sărbătorit pe aceste meleaguri de milenii, începând cu 24 Februarie şi până la mijlocul lunii Martie – închipuie pe tânărul surprins în taina de lumină a purităţii, în sfielnica chemare a alegerii persoanei iubite, în purpuria îmbrăţişare a Dorului drag, în cântul şi poezia Naţiei sacre, în cuminecarea bucuriei şi a suferinţei Neamului întru taina mărturisirii sale hristice.
Dragobetele este tânărul mire împodobit în veşmântul frumuseţii, ţesut din brocardul Zorilor dimineţii în care se îngemănează surâsul de Sus cu vibraţia viselor brodate în firele suave de azur.
Etimologia cuvântului Dragobete se împleteşte din petalele de raze ale Dorului surprins în îmbrăţişarea de lumină a celui Drag:
Drag – cuvânt protodac, tâlcuit ca; „chip frumos”, „chip de lumină”, „plăcut spiritual.”
Betel – termen tot protodac, ce semnifică; „casa lui Dumnezeu”, „cel ce locuieşte întru Dumnezeu”, „omul lui Dumnezeu”.
 
Dragobetele se traduce astfel prin „chipul frumos din Casa lui Dumnezeu”, „tânărul frumos, ales, plin de har.” Graiul expresiei „din Casă spre Acasă”, semnifică din Biserica lui Hristos în Cerul ortodox al lui Dumnezeu. Este Drumul de la Casa părintească spre Calea lui Hristos, Care este Adevărul, Iubirea şi Viaţa. Altfel, spus: din tradiţia străbună, prin credinţa cea dreaptă, prin nădejdea neîntreruptă, prin dragostea veşnică, ce te defineşte, te împlineşte, te mântuieşte.
 
Ce este mântuirea, de fapt?
 
Este Drumul de lumină, de dor, de suferinţă, de cântec, de joc, de împlinire, de rugă, de mărturisire, urcuşul de foc, de iubire, de înviere.
În tânărul ales, tradiţia daco-română se răsfrânge limpede, clar şi purpuriu, aşa cum se răsfrânge în Istrul-Dunăre binecuvântarea Domnului, cum se răsfrânge în Sânul Naţiei, bucuria Creatorului, în care s-au Întrupat Fecioara Maria şi Fiul Său.
Credinţa cumpănită în el cu întreaga frumuseţe a costumului popular naţional, a cântecului, jocului, bejeniilor, datinilor şi obiceiurilor precreştine, are caracterul unui suflet îndumnezeit şi blazonul divin al Naţiunii primordiale.
În Tradiţia multimilenară se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea.
În geometria ornamentală a portului naţional, Dragobetele, surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică de armonie, de înţelepciune, de sublim.
Portul naţional înnobilat de încântare, transcende sufletul într-o mireasmă serafică de permanentă sărbătoare.
Dincolo de alte forme ale tradiţiei, sărbătoarea Dragobetelui purcede cu îndrăzneală să evoce direct frumuseţea celor chemaţi şi aleşi.
Dragobetele se desfată în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia purităţii sale jertfelnice, în Dorul iubirii divine, de dragul frumuseţilor creatoare, încântătoare. În el vibrează totul din noi şi toate cele de Sus. Prin el ne împătăşim cu Dumnezeu, cu Neamul cu Cosmosul. Tânărul dac, prevesteşte primăvara vieţii noastre, arătând limpede puterea frumuseţii sale înflorite. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă din adâncul fiinţei tale, din strădufundurile diafane ale Naţiunii ancestrale.
Elementele Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în costumul popular, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea cerească şi jocul vrăjit al sublimului. Priviţi Românul, ca un sunet celest în marea- muzică a lumii serafice şi veţi vedea că provoacă cosmic, revelaţia comuniunii, ca o Simfonie a tuturor armoniilor, ca o sacrosantă Liturghie a Învierii hristice.
Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere şi de împlinire a Frumosului dumnezeiesc!
Cântarea populară – Tezaurul folcloric e fiorul întâlnirii, focul ceresc, romanţa tinereţii, surâsul serafic, legănarea mamei, zâmbetul heruvimic, rapsodia harului, duioşia tatălui, mângâierea lui Dumnezeu, îmbrăţişarea celui drag, sărutul frumuseţii, admirabilul joc al trăirii, matricea omenirii, izvorul dorului, dragostea diafană a iubirii.
Tezaurul folcloric dacoromân aşterne peste lumea urzită din plămada sa o adiere de miracol, o corolă de lumini, o zare înmiresmată, o Liturghie cosmică.
Tradiţia noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirii. Dacă Numele Domnului este sinonimul dragostei, al Fecioarei Maria, ca aură a Frumuseţii absolute, Dragobetele oglindeşte Prietenia, ca pe o savoare a sufletului său. Vocaţia Românului-Dragobete este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa pe cel Drag.
 
Doina Dacoromânului – Dragobete, ca o harpă a paradisului transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui Care ne-a zidit în slava splendorii Sale. Încântarea Dragobetelui este o Cântare a Cântărilor dorului celui drag. Tezaur al sufletului pelasgo-daco-român, Dragobetele reprezintă suflul melodic al Universului ce respiră şi se inspiră din el. Destinul său este iubire din iubire născut, împlinit în iubire, renăscut.
Cuvântul, cântecul, portul, muzica, urătura, chiotul, fiorul, dorul, s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al Horei, al Jocurilor.
Hora este un cuvânt pelasg-primordial şi atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco-Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc şi regal, transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în gingăşie.
Noi, Dacoromânii, am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral.
Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică.
Însuşi cuvântul „mundus” înseamna la început eleganţa şi puritatea lumii pelasgo-thrace . De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime: Dor – Drag – Dragalina – Dragobete – Dragomir – Dragomirna – Dragoslavele – Drăgan – Drăguţ – Dumnezeu… (în Ardeal se foloseşte expresiile: Drăguţul, Mândrul, Slăvitul – ca atribute ale lui Dumnezeu).
Tradiţia este curajul care imprimă în culori şi în cânt raţiunea de a fi. De Tradiţie suntem legaţi prin lumină şi de lumină prin Adevăr. Omul în esenţa sa poate fi schimbat doar prin creştinismul ortodox şi prin muzică populară autentică.
 
Credinţa şi Cântarea sunt esenţiale şi înălţătoare. Doar Dragostea este dumnezeiască. Sufletul dacoromânului îşi deschide izvoarele din Frumuseţea nemărginirii Martirului şi Sfântului. Dacoromânul are atâta frumuseţe câtă muzică are în suflet. Are atâta suflet câtă cântare se cuprinde într-însul. Muzica sufletului său este adorarea pentru Hristos, iubirea de Neam şi veneraţia de Mamă.
Dragobetele este mugurul credinţei îmbobocit în mireasma nădejdii de astăzi şi fructul iubirii de mâine.
Timpul Iubirii este veşnicia Dragostei!
Românul iubeşte ruga, floarea, lumina, poezia, muzica, dar mai presus de toate simţurile sufletului şi cugetele inimii sale iubeşte Dragostea.
Dacoromânul – Dragobete se primeneşte în prinosul fiinţei sale cosmice: Câtă omenie atâta tradiţie,/ Câtă tradiţie atâta credinţă,/ Câtă credinţă atâta morală,/ Câtă morală atâta înţelepciune,/ Câtă înţelepciune atâta lumină,/ Câtă lumină atâta poezie,/ Câtă poezie atâta muzică,/ Câtă muzică atâta cântare,/ Câtă cântare atâta sublim,/ Cât sublim atâta savoare,/ Câtă savoare atâta splendoare,/ Câtă splendoare atâta iubire,/ Câtă iubire atâta dragoste/ Câtă dragoste atâta sfinţenie, Câtă sfinţenie atâta Frumuseţe, Câtă frumuseţe atâta veşnicie, Câtă veşnicie atâta Dumnezeire,/ Câtă Dumnezeire atâta Dragobete!/
Amin întru sublimul Emin!
Dacoromânia-Brusturi-Neamţ, 23 Februarie 2014.
24 Feb
2014

Vavila Popovici: Dreptatea de partea cui?

manastirea-putna-3[1]La Putna, cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea,/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ Aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune/ și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta? 

   Crescând, au început să mă intereseze cărțile din biblioteca casei noastre. Nu îmi amintesc să fi avut ambiții pentru note sau premii, doar acea poftă de a afla cât mai multe din cărți. Deschideam atlasul vechi și îl rugam pe tata să-mi arate unde m-am născut. Cam pe atunci tata a considerat că trebuie să-mi ţină câteva lecţii de istorie: „În urma pactului dintre Hitler şi Stalin, Basarabia, Bucovina de Nord, mai corect spus Nordica Bucovină şi Herţa, adică 51.000 de kilometri pătraţi din pământul nostru românesc ne-au fost furaţi. După un an, în iunie 1941, Hitler a atacat Rusia. După abdicarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu a fost prim ministru şi conducătorul statului. Noi, spunea tata, am luptat alături de armata germană. Ion Antonescu a ordonat: „Soldaţi, treceţi Prutul!”, să putem ajunge la Nistru, să recucerim teritoriul furat”.

   Pentru mine era cam greu să înţeleg explicațiile la acea vârstă fragedă. Mă vedea nedumerită, deşi îmi repetase de multe ori acel episod al istoriei. Odată a recurs la o explicaţie de care îmi amintesc clar: „Uite, aici avem o grădină, pământul pe care călcăm în fiecare zi, pe care-l săpăm şi punem seminţe în fiecare primăvară. Chiar tu ai pus nişte seminţe de flori, nu? Dacă ar veni cineva şi ar spune într-o zi că nu mai este grădina ta, ci a lui, şi ar face ce-ar vrea cu ea, ar muta gardul sub ochii tăi, ai fi de acord?” „Nu, sigur că nu!” „Ei, să ţii minte draga tatii, că o ţară nu trebuie să cedeze nici un metru pătrat de pământ unui străin şi nici să se lase furată!” „Şi de ce ne-am lăsat furaţi?” Tata a dat drumul unui râs nervos: „Este un proverb francez, draga tatii, de fapt este un vers dintr-o fabulă a lui La Fontaine: «La raison du plus forte, est toujour la meilleure». Cu trecerea anilor, m-am izbit de multe ori de adevărul acestui proverb…

   A trecut puțin timp și îl auzisem pe tata spunându-i și repetându-i mamei: „dacă ne vor distruge credința, bisericile, țara noastră nu va mai prospera”. Nu prea înțelegeam nici această premoniție a tatei, dar simțeam că este ceva de temut. Religia pentru tineri devenise plimbarea pe strada principală, strada Victoriei. Eram încă prea neștiutoare pentru așa ceva, joaca și sportul suplineau încă timpul meu liber. În diminețile de duminică părinții nu mai mergeau la Biserică, nu mai aveam acea bucurie deosebită a sufletelor și cântam pe atunci, la pian, romanța  „Tristă-i duminica zilelor mele”. 

 Fragment din cartea „Popasurile vieții”

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii