Cuvânt și iubire

,,Ostenit de dulceata vietii în Mãnãstirea Secu, unde odihneam de mai bine de o lunã, musafir al unor fosti studenti – staretul si egumenul locului – pentru a înfrânge moleseala vietii de huzur cu care mã obisnuiserã, am plecat într-o bunã dimineatã pe calea singuraticã a Schitului Icoana. Drumul acesta se înfige cu blândete între munti împãduriti bogat si necãlcati de turisti. Lipsiti de coloarea violentã a prezentei lor, totdeauna însotitã de muzica strident ritmatã ce provine din radiocasetofoanele de care nu se pot despãrti, înãltimilor le rãmâne tihna majestuoasã ce te îndeamnã la meditatie si rugãciune.

Cu cât te depãrtezi mai mult de fabrica de cherestea pe lângã care treci vrând-nevrând, cu atât de afunzi mai adânc într-un ostrov al curãtiei aerului, îmbãlsãmat de cetina coplesitoare din jur, o feciorelnicã nevinovãtie a timpilor de odinioarã, pierduti pentru omul contemporan.
Nu întâmplãtor o apucasem pe drumul acesta. Mi se istorisise decusearã ceva ce mã înspãimântase, amintindu-mi în ce epocã trãiam si întãrindu-mi scârba de lumea noastrã si de propria-mi neputintã de a face ceva pentru schimbarea ei. Cãlcam anume pe calea limuzinelor oficiale din convoiul lui Nicolae Ceausescu, atunci când se îndrepta, o datã la câtiva ani, cãtre cabana de vânãtoare ascunsã pe una din culmile ce mã împrejmuiau, prin hãtisurile neumblate decât doar de securisti. Alesesem acea sosea pentru a conjura blestemul provocat de viteza lor necuviincioasã, dispretuitoare a simplitãtii naive din tãrâmul acela de vis. Se pare cã avea câte o astfel de cabanã în fiece judet al tãrii, pe care nu avea timp sã o viziteze aproape niciodatã.

Totusi, fusese o datã la acest adãpost cinegetic învecinat traseului meu. Or, despre un amãnunt al acelei vizite mi se vorbise în seara precedentã. Cu o sãptãmânã înainte, dacã nu mai bine, de trecerea în vitezã fulgerãtoare a sirului de automobile nerusinat de luxoase, continând vânãtori improvizati, toate casele de pe marginea soselei, fãrã a fi sãritã vreuna, furã vizitate de grupuri de dulãi în uniforme kaki cu petlite albastre, pentru inspectarea odãilor si a ogrãzii, în vederea observãrii a tot ce putea constitui o amenintare pentru seful statului. Ei nu ignorau cã, desi plana o interdictie asprã asupra acestei ocupatii, zona ascundea braconajul localnicilor pieriti de foametea endemicã ce bântuia orase si sate îngenunchiate de barbaria netoatã a cincinalelor economice alcãtuite fãrã minte. Mai exista o pricinã de temere: localnicii ar fi putut îndrãzni sã-si arate fãrã grijã mizeria de care cãpetenia comunistilor nu voia sã stie nimic. O refuza pânã si-n filme sau în emisiunile tv, chit cã înfãtisau români de acum douã sau mai multe secole. Îl îngrozea faptul cã tãranii contemporani nouã s-ar fi putut compara cu cei din trecut.
Cu prilejul acestor incursiuni sãlbatice ale securistilor, li se tineau lectii gospodarilor si gospodinelor asupra purtãrii si tinutei obligatoriu de respectat la trecerea convoiului oficial. Oriunde s-ar fi gãsit, în curte, grãdinã, livadã sau curtea de pãsãri, în pod, cosar sau în beci, oamenii se cuvenea, cu cea mai mare repeziciune, sã se îndrepte cãtre usa din spate a casei si sã se încuie pe dinãuntru pânã ce aveau sã fie înstiintati cã li se îngãduia sã-si vadã iarãsi de treburile obisnuite. În odaia din fatã nu aveau permisiunea de a se apropia de ferestre, dupã ce le închideau grabnic si, dacã aveau, zãvorau pe dinãuntru obloanele. În lipsa acestora, trebuiau trase perdelele si sã nu rãmânã umbrã în apropierea lor. Era strict interzis sã fie careva surprins cã se uita afarã, militienii postului din sat având în grijã stricta respectare a acestor indicatii.

Existau câteva elemente în aceastã istorisire ce-mi rãneau sufletul cu amintiri dureroase. Obloanele închise de la ferestre, interdictia apropierii de acestea, interdictia privirii pe fereastrã afarã, obligatia de a alerga într-un loc unde sã nu ai contact cu semenii. Astfel de porunci se asemãnau mult cu cele ce dirijau viata în închisorile pentru politici, pe unde trecusem în adolescentã. Inima mi se strângea de milã ascultând aceste relatãri. Bietul plugar român împãrtãsea, fãrã a sti, soarta detinutilor condamnati pentru ratiuni asa-zis politice, zãcând prin temnitele rosii. Nu numai cã nu mai era stãpân pe munca sa, pe produsele acesteia, pe pãmântul lui, pe vitele si celelalte animale ale sale, pe uneltele agricole mostenite din pãrinti, pe dreptul la învãtãturã, pe viitorul copiilor sãi, pe cinstea preotului si a învãtãtorilor din sat – sprijinul lui si sfatul sãu cel bun, dar nu mai era stãpân pe satisfacerea curiozitãtii sale, pe dorinta de cunoastere a conducãtorilor sãi, pe vãzul lui, pe libertatea sa de actiune, chiar de miscare. Eram profund indignat de cele ascultate. Întreg trecutul mi se revãrsase în balta sufletului cu miasmele putrefactiei aduse peste vietile noastre de puterea-n stat. Simteam cã nu mai aveau gust sfânt liturghiile ascultate, adulmecam urma diavolului prin asezãrile ce împrejmuiau locasul lui Dumnezeu.
Din nevoia curãtirii duhului de invazia urâtului a cãrei victimã mã aflam iar, decisesem sã fac acest pelerinaj la binecuvântatele pãduri neîntinate de spiritul comunismului.
Ziua se vestea splendidã, însoritã fãrã a fi înãbusitoare, curatã si îmbietoare la bucurie.
Din fata celei din urmã case întâlnite mã ademeni o priveliste neobisnuitã, în totalã discrepantã fatã de gândurile negre ce mã bântuiau. Sta retrasã la vreo cincisprezece metri de marginea drumului, pe dreapta, rusinatã parcã de sãrãcia vizibilã în care se cufunda an de an. Un gard vechi mai rãmãsese în picioare într-o parte a ogrãzii, iar altã aripã a lui sta prãvãlitã pe jumãtate aiurea. La vreo doi pasi de usa de intrare, pe un scaun de bucãtãrie cu picioarele înfipte strâmb în glodul stropit cu iarbã, cu spatele la zidul fatadei coscovite, într-o umbrã nesigurã, din pricina adierii clãtinând din loc, când si când, ramurile si frunzele ce o lãsau sã cadã pe umerii sãi, un bãrbat. Mai curând înclina cãtre vârsta de mijloc decât cãtre tinerete. Era neras, dupã obiceiul celor mai multi locuitori ai satelor; în schimb se lãsa vãzut de trecãtori învesmântat cuviincios. Acea pantaloni cenusii. Cãmasa îi era era desfãcutã la piept aproape pânã la jumãtatea lui. Mânecile le avea suflecate pânã pe la coate. Nu-i citeam bine, din pricina depãrtãrii, trãsãturile. Dar mi se pãreau destinse, ale unui om fericit.

Pe fiecare dintre cele douã picioare îndoite din genunchi, tinea câte un animal. De fapt, nu le tinea, ci acestea sedeau în delãsare, toropite de dragoste si de mângâierile lãsate sã cadã asupã-le din podul palmelor iubitorului stãpân sau pãrinte. Un cucos încã pui si un motan. Bãrbatul le distribuia simultan sau pe rând semnele cãldurii sufletului sãu.
M-am oprit, surprins de apropierea îngãduitoare dintre dihãnii, creatã de iubirea stãpânului, egal împãrtãsitã lor. Era o imagine paradisiacã. Nu mã mai sãturam de multa tihnã ce izvora din grupul celor trei. Omul m-a vãzut si el. A simtit nevoia sã-si explice situatia. A zis cãtre mine: – “Prietenii mei…”

Rupându-mã cu greu de colbul unde mã tintuise tabloul celor trei, m-am întrebat în ce fel izbutea tãranul acela, cu cei doi prieteni ai sãi, sã-l sperie pe un comandant cu virtutile unui Nicolae Ceausescu.”

Mihai Rãdulescu

,,În fiecare dimineaţă, tot românul ar trebui să se aşeze în faţa oglinzii, să-şi găsească lămurit obrazul în apele de cleştar, şi după ce şi-a recunoscut bine mutra, să-şi trântească singur o serie de palme măreţe, strigându-şi în plinul feţei: “Sfârşeşte cu naivitatea prostănacule, nu mai crede în oameni politici. Minciuna lor nu te poate salva. Pătrunde-te odată de acest adevăr.”

Drept încheiere, o ploaie de noi palme ar fi nimerită, fiindcă românul e copilăros şi memoria o are scurtă.

În fiecare dimineaţă aşa ar fi să facă. Poate înţelepciunea aceasta practică, de Nastratin Hoge, îl va tămădui de ceea ce atâtea desamăgiri şi trădări nu l-au putut lecui.

Poate ne vom convinge într-o zi, după un astfel de regim solid, că lipsa de tărie, de curaj moral, în timp de pace, este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război. Să tot repetăm şi să învăţăm bine gîndul acesta.

Toată marea ipocrizie politică, toată demagogia sinistră a vieţii noastre publice, dacă a reuşit şi încă va reuşi să conducă destinul ţării acesteia se datoreşte siguranţei nesdruncinate pe care fiecare politicianist o are în complicitatea gratuită şi naivă a poporului, sau mai tehnic spus, a masselor electorale, care pot fi oricând ameţite cu puţină făgăduială şi vorbă sunătoare “democratică”.

Această caragelească stare de suflet a poporului nostru asigură peste tot, sub toate formele, triumful falselor valori.

Cetăţeanul român nu mai reacţionează faţă de nicio nedreptate, nu se mai apără, lasă să se întindă abuzurile cu o indiferenţă criminală. Totul rămâne în seama anchetelor parlamentare.

Buna-credinţă şi avântul neinteresat al poporului e la îndemâna şi placul oricărui descreierat cu ifos de club sau culoare politică.

Din pricina aceasta, profanatorii generozităţii româneşti, a entuziasmului popular, s-au înmulţit în chip înspăimântător. În fiecare zi, ei fac câte un partid, născocesc un program sau un ideal.

Câte iniţiative şi avânturi nu au fost trezite, câte nădejdi nu au fost aţâţate, câte năzuinţe nu au fost aprinse, în lung şi lat de ţară, de la vlădică şi pînă la opincă, numai pentru douăzeci şi patru de ore?

Vremuri noi, lumi noi sunt propovăduite azi în chip idealist, înflăcărat, ca a doua zi o glumă de cafenea sau o intrigă să descopere că totul nu a fost înscenat decât pentru a servi de trambulină la un post de onoare sau venirea la “putere” a maiestosului orator.

Din pricina acestei lipse totale de simţ critic popular, din pricina acestei credulităţi condamnabile, toate adevărurile mari, toate problemele vitale ale acestui neam sunt numai nişte sărmane văluri de paradă bune pentru ca toţi aventurierii să poată să-şi ascundă propriile lor pofte, pasiuni, interese, trădări sau crime.

Nu ne mai putem prin urmare mira de lipsa de răsunet şi sobstanţă pe care o idee sau o iniţiativă sănătoasă şi serioasă o poate avea. Lucruri de acestea sunt sortite să nu reuşească niciodată la noi.

Atâtea ticuri rele avem, atâta dezamăgire am încercat, atâta minciună trăim, atăţia nori de mârşevie şi bădărănie au acoperit cerul nostru spiritual, îcât e aproape o neruşinare să îndrăzneşti să cauţi să afli sau să arăţi altora faţa cea adevărată a Adevărului.

Şi chiar de ai lua această iniţiativă nesăbuită, ai plictisi repede pe toată lumea, fiind socotit drept flaşnetar moralist şi nesuferit. Şi vei pica repede-în laţul celor pe care îi ţinteşti fără voie.

Trebuie totuşi să ne încăpăţânăm şi să stăruim în acest adevăr simplu, care să pătrundă obsedant, peste tot, aşa cum o reclamă banală de ciorapi sau de pastă de dinţi pătrunde: Lipsa de tărie civică, de curaj moral, în timp de pace este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război.

Încă o dată, de mii de ori.

Repetînd acest adevăr în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, aplicând lecţia lui Nastratin Hogea, care de câte ori îşi trimitea copilul cu ulciorul la apă îi trăgea mai nainte o palmă pentru ca să-şi aducă aminte să nu-l spargă, tot aşa şi bietul român poate se va învăţa să fie cetăţean treaz. Pînă atunci nimic nu se va schimba în ţara aceasta care trăieşte şi se învîrteşte într-un cerc viţios de moarte.

Şi dacă rândurile aceste sunt scrise ca o parabolă de Nastratin şi nu pomenesc niciun nume, nu înseamnă că nu sunt potrivite zilei, prietene.”

Sandu Tudor

(Alexandru Teodorescu/Daniil Sandu Tudor – 24 decembrie 1896, Bucuresti – 17 noiembrie 1962, Inchisoarea Aiud)

Editorial publicat în Credinţa, An III, nr. 396 – 26 martie 1935

 Material republicat în volumul Sandu Tudor – Universalism românesc şi preluat de la Petru-Voda.Ro

Sursa: Marturisitorii.Ro

,,Ideea de a realiza, sub forma unor premii şi diplome de excelenţă, recensământul celor angajaţi în slujirea patrimoniului naţional a fost cât se poate de inspirată şi de necesară. Ea survine într-un moment crucial, când existenţa unei naţiuni şi a unei culturi se confruntă cu alternativa tragică a dispariţiei, ca acum 1900 de ani strămoşii noştri daci, dispăruţi însă pentru a deveni români, ceea ce nouă nu ne mai rezervă viitorul, ci doar ştergerea fizică şi trecerea exclusiv în memoria – atât de arbitrară! – a  istoriei.

Într-un alt moment de răscruce, dar mult mai puţin primejdios şi mult mai încărcat de şanse, generaţia care a întemeiat România modernă a pus în aceeaşi ordine a urgenţelor recuperarea patrimoniului naţional şi cucerirea unor orizonturi europene capabile să-i facă învingători în lupta imposibilă – logic – cu atotputernicia a trei imperii. Tipărirea cronicarilor, redescoperirea trecutului şi cucerirea simpatiei avizate a unor mari europenei, oameni de cultură dar şi lideri politici, au fost două acţiuni strict împletite. De fapt, primul „tempo” îl condiţionase pe al doilea, fiindcă numai nişte  oameni mândri de trecutul lor pot lupta cu o forţă invincibilă pentru viitor. Numai asemenea oameni pot face – cum au făcut ei – din politică, nu „arta posibilului” ci pe aceea a „imposibilului”.

Carol al II-lea, un brigand de geniu, care ştia (şi-i spunea doamnei Genevieve Tabonis, care i-a relatat asta istoricului de artă Radu Bogdan, de la care o ştiu şi eu) că orice va face, „în 15 ani aici vor fi ruşii” (greşea prin prea mult optimism!) i-a dat mandat şi mână liberă lui Alexandru Rosetti să confere „profil de epocă” prin cultură, celui mai funest timp al României Mari (şi aşa atât de scurt!). Opera Fundaţiilor Regale n-a putut fi anulată de catastrofele regale. Ea rămâne mereu în picioare, şi i-a ajutat pe cei care au repetat miracolul sub ferula ocupaţiei sovietice convenită de convivii de la Ialta.

În cei de ani în care comuniştii români, susţinuţi de oamenii lui Stalin aduşi pe tancuri, au putut să facă din promovarea culturii naţionale o sursă de legitimare şi un mijloc de a-i capta chiar pe cei mai îndărătnici adventişti ai „venirii americanilor”, s-a realizat cea mai intensă operă de valorificare a patrimoniului naţional, din toată istoria modernă a României. Nimeni nu le poate rupe această cunună de lauri, la care au împletit cu sârg nu numai „colaboraţioniştii” din prima clipă (un Sadoveanu, un Călinescu, un Ralea, fără de care toată cultura română ar fi devenit altceva ) ci şi cei care, precum un Nichifor Crainic sau Radu Gyr, sau Constantin Noica, veneau din cu totul alte direcţii la chemarea pe schele. Un uriaş efort nu numai în domeniul edificiilor religioase şi laice ale trecutului; nu numai în epopeica muncă editorială, ci mai presus de toate în purtarea acestui tezaur până în ultimul cătun şi la ultimul suflet. În stârpirea analfabetismului şi în crearea condiţiilor ca fii celor mai săraci să poată contempla minunile Voroneţului din autocarele şcolare.

Astăzi, toată această operă dă mărturie despre adevărul integral ce-l impune scrierea istoriei, care nu poate fi redusă la cât intră în scorbura găunoasă a unor stejărei cu valoare de oale sparte.

Astăzi, din păcate, trăim nu doar tragedia fără precedent şi fără seamăn a începutului dispariţiei românilor şi la realizarea pas cu pas a proiectului „distrugerii României” dezvăluit în 1985 la Congresul internaţional de ştiinţe istorice de la Stuttgart unuia dintre participanţii români de către un binevoitor foarte avizat. Ne confruntăm cu tragedia acestui patrimoniu, de la părăginirea clădirilor, la alungarea din manuale a trecutului istoric şi cultural, şi la învăţarea în universităţi a unei istorii naţionale care-l făcea pe un basarabean să-mi spună că la Bucureşti a învăţat să-i fie ruşine că este român.

Artur Silvestri, alături de care am dus cândva războiul sfânt pentru valorile naţionale devenite acum aproape motive de inculpare, şi-a asumat de unul singur, de fapt mână în mână cu doamna Mariana Brăescu ce reuşise cândva să-l facă pe Constantin Noica să colinde prietenii arătându-le ce izbutise să facă să apară despre dânsul în „Suplimentul literar-artistic ai Scânteii Tineretului”, o misiune aproape imposibilă: de a reînnoda acest fir de aur pe care generaţia sa şi generaţia mai vârstnică de care aparţin, a reuşit să-l reînnoade cândva.

Are experienţă! Barba şi părul i-au albit, dar nu i s-a ştirbit voinţa de luptă pentru o cauză. Şi dacă gestul domniei sale ar putea fi întâmpinat cu scepticismul lui „numai cu o floare nu se face primăvară” răspunsul este: nici o primăvară n-a venit fără să-şi anunţe apropiatul triumf asupra iernii printr-o floare. Ca unul ce fac parte din „Generaţia lui Labiş” o ştiu mai bine ca oricine.

Tot ce-i pot ura este ca numărul de premii de excelenţă să crească în anii ce vin, şi să putem număra o armată întreagă mobilizată pentru salvarea şi rodirea patrimoniului nostru.”

Sursa: Neamul Românesc

Foto: Artur Silvestri, 25 februarie, 2008

D. DRAGHICESCO

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE

II

Paris, Felix Alcan, 1934

Traducere din limba franceză de George Anca

REZUMAT ȘI CONCLUZIE (pp. 1035-1047)

Cu totul particular omului este infinitul nevoilor sale – strâns legate de infinitul pe care-l concepe inteligența sa -, este setea nesecată de știință, de putere, de juisanță (de fericire), de justiție și de perfecțiune. Aceste aspirații sunt la el atât de puternice, tenace și imperioase, încât el sfârșește prin a se persuada că poate să se sature, posedând deja mijloacele de a le satisface: omnisciență și atotputernicie. Astfel este atitudinea primă pe care el o manifestă de când ia în considerare raporturile sale cu lumea exterioară; este, cum s-a putut constata, atitudinea, alura care caracterizează mentalitatea magică la primitivi, la copii și la oameni foarte tineri.

Dar pe măsură ce experiența lor a provocat eșecuri și rezistențe, oamenii au recurs la satisfacții iluzorii (practici magice) sau factice (droguri, stupefiante, dansuri). Când aceste practici s-au revelat ca foarte precare, omul a conceput ideea unei ființe dotată cu toată puterea, cu toată știința și perfecțiunea de care el se simțea lipsit și pe care dorea să le posede spre a-și satisface nevoile și aspirațiile nelimitate. El a ajuns la un dublu proces psihic de abstracție și de idealizare, grație căruia el construi ideea metafizică a omului, dotat cu atribuții umane infinit amplificate și sporite, astfel întocmai cum sufletul uman și le-ar fi dorit. Poate astfel conceput și construit, este apoi hipostasiat și proiectat în lumea exterioară și se crede cu bună credință în existența sa reală exterioară. Acesta este Dumnezeul religiei. Puțin câte puțin și pe nesimțite, religia se substituie magiei și practicilor sale, căci Dumnezeu și practicile religioase încep să manifeste asupra lumii atotputernicia care lipsește omului și pe care magia nu i-o mai asigură. În Dumnezeu și prin Dumnezeu, omul este atotputernic și atotștiutor, pentru că Dumnezeu este conceput expres ca posedând aceste atribute. Sigur, omul nu poate exersa omnisciența și atotputernicia decât indirect, căci el nu obține ajutor și asistență divine decât prin forța solicitărilor și practicilor, care constituie cu precizie cultul și practicile religioase.

Dar cu timpul și cu evoluția socială și intelectuală a umanității, religia care, ca și magia, conține deja în germene arta și știința, începe, și ea, să se reveleze insuficientă și dezamăgitoare, și omul, devenit din ce în ce mai sceptic, se întoarce mai degrabă de partea științei, și religia se șterge puțin câte puțin pentru a lăsa mai mult loc științei. Extensiunea progresivă a vieții sociale prin cuceririle pe care le înregistrează istoria popoarelor și extensiunea și intensificarea cooperării umane, astfel obținute, determină sau facilitează progresul științelor și al tehnicii. Acestea procură omului puterea dorită, pe care el își imagina mai întâi a fi posedt-o și cu care el a înzestrat pe urmă zeii și pe Dumnezeu, în scopul de a exersa indirect această putere asupra lumii. Grație științei și aplicațiilor sale practice, lumea reală opune mai puțină rezistență dorințelor umane, voința sa de succes reușește mereu mai mult și eșecurile sale sunt mai rare. La limită, omul pare a putea dobândi realmente un sort de omnisciență relativă, procurându-i o relativă atotputernicie, cea pe care o concepe mentalitatea magică, știința și puterea sa apropiindu-se din ce în ce mai mult, ca urmare, de omniștiința și atotputernicia lui Dumnezeu.

*

**

Corect sau greșit, noi am identifica divinul cu ceea ce M. Bergson numește elanul vital – și de altfel nu suntem nici singurii nici primii a o face – și noi gândim că, chiar în concepția bergsoniană, elanul vital este cauza și sursa aspirațiilor și nevoilor ilimitate ale sufletului. Dar după această concepție, rolul intligenței ar fi mai degrabă deprimant și paralizant pentru elanul vital, prin faptul că ea descoperă și subliniază eșecurile sale și, pentru a evita aceste consecințe, instinctul de viață ar reacționa și, din sânul inteligenței înseși, ar face să țâșnească funcțiunea fabulatorie – care, pentru a reda vieții elanul său, forjează și coafează reprezentările antagoniste contra reprezentărilor eșecurilor. Aceasta ar fi sursa și rațiunea de a fi a magiei și a religiilor, creații fictive ale spiritului. Într-un cuvânt, rolul lor ar fi de a anula efectele inteligenței, deprimante și paralizante pentru elanul vital,

Dar, ceea ce noi am văzut în acest studiu, rostul inteligenței, al magiei și al religiei este, altfel, util și pozitiv pretutindeni în viața umanității. Inteligența este produsul cel mai eminent și mai eficace al elanului vital, căci ea este cea care, concepând infinitul, intensifică și lărgește infinit aspirațiile sufletului și manifestările vieții. Dacă ea semnalează eșecurile elanului vital, și dezminte că realitatea se opune apirațiilor noastre, ea este egalmente cea care furnizează vieții mijlocul de a le învinge. Pentru a le învinge, nu trebuie mai întâi să fie constatate și studiate? Cum am putut constata, acesta este scopul în care a conceput mai întâi magia, apoi religia și artele și, finalmente, știința și aplicațiile sale tehnice. Magia, religia și știința nu sunt deci simple și pure ficțiuni, ci creații mai mult sau mai puțin pozitive, a căror eficacitate crește, mergând de la magia propriu-zisă – trecând prin religie și știință – până la tehnica științelor aplicate, această neo-magie a cărei eficacitate și pozitivitate sunt în afara oricărei îndoieli.

Oricât de paradoxală, chiar absurdă ar părea, la prima vedere, mentalitatea magică, am constat, pe altă cale, că era fondată și deci legitimă. Am văzut, într-adevăr, că aspirațiile și dorințele umane: setea nesecată de știință, de putere și de perfecțiune – și speranța, convingerea de a o potoli prin magie au rațiunea lor de a fi în aceea că omul este singura ființă vie al cărei proces evolutiv continuă, fiind prelungit la infinit prin procesul istoric al societăților umane. Căci, cu siguranță, constatarea succeselor deja obținte, a satisfacțiilor deja realizate, prin cooperarea și solidaritatea sociale, această constatare face ca dorințele și nevoile umane să sporească și să nu cunoască limite. Grație progresului ilimitat al științelor, al tehnicii, al moravurilor și cooperării mereu mai largi pe care acest proces pare să i-l rezerve, omul, în ternenii evoluției sale sociale și personale, trebuie să realizeze o aproximare a divinului e care magia îl postulează și pe care religia îl afirmă.

*

* *

Care sunt așadar concluziile care se pot formula cu privire la natura umană, dacă astfel pare a fi destinul care îi este rezervat? Sigur, aproximarea lui Dumnezeu, pe care omul o va realiza în termenul evoluției sale, trebuie, cu necesitate, să se găsească în putere, în germen, în natura sa; ea se află acolo, într-adevăr, manifestându-se cu precizie în infinitul aspirațiilor și nevoilor umane. Am constatat și verificat de asemenea rolul decisiv și constant al istoriei și al societății în determinarea progreselor științifice, tehnice și etice (al căror scop este de a satisface dorințele și nevoile umane) precum și în geneza și evoluția ideii de Dumnezeu.

Există deci doi factori esențiali și supremi care domină și determină evoluția vieții umane și decid destinul omului pe pământ: divinul virtual, ca putere în substanța vie a umanității și 2) societatea și evoluția sa care oferă divinului virtual condițiile, hrana și atmosfera indispensabile înfloririi sale în umanitate.

Ideea de Dumezeu este, în consecință, ecoul virtualității divine care se găsește în fondul naturii noastre și ea este concepută sub presiunea nevoilor și aspirațiilor noastre nelimitate. Dumnezeu posedă puterea de a le satisface, fiind înzestrat de om, în acest scop, cu știința și cu puterea care-i lipsesc. În această virtualitate divină pe care procesul intelectual al abstracției, și corolarul său afectiv, își au rațiunea lor de a fi procesul de idealizare sau de sublimare. Ideea de Dumnezeu, practicile religioase, idealurile ca și utopiile sunt fructele acestui dublu proces psihic și, prin urmare, expresia manifestată a acestei virtualități divine. Ea este cea care permite, autorizează și explică a priori-ul judecăților sintetice, intuițiile, invențiile și divinațiile conștiinței și ale științei, așa cum rezultă din examenul filosofiei cele mai recente a științelor. Potrivit celor ce am văzut, descoperirile științifice și practice sunt conceptibile ca reminiscențe (anamneze) și ca revelații sau anticipare – reminiscență a ceea ce ar fi existat realmente într-un ciclu anterior sistemului nostru solar și anticipare asupra ceea ce va realiza la sfârșitul evoluției în curs a omului, a societăților umane și a acestui sistem însuși.

La rândul său, societatea umană și istoria care înregistrează evoluția societăților umane furnizează divinului virtual al naturii umane, adică dorințelor și aspirațiilor ilimitate pe care le exprimă și le manifestă, substanța și condițiile indispensabile realizării lor, satisfacerii lor reale. În ideea de Dumnezeu, se reține într-adevăr și se exprimă deci un dublu ecou: cel al divinului virtual, care este în om, și cel al realității grupurilor sociale în care trăiesc oamenii. Societatea, realitatea socială sunt cele care determină ecloziunea ideii de Dumnezeu în profunzimile obscure ale conștiinței noastre. Și prin aceasta societatea își găsește de asemenea expresia sa simbolică în ideea de Dumnezeu, și ideea de Dumnezeu evoluează în funcție de evoluția istorică a societăților umane.

*

* *

Cei doi factori, divinul și natura umană și socială, sunt sunt în așa fel conexați încât ei se implică și evoluează unul în funcție de celălalt. Religie și Societate, divin și soial sunt produsul unui proces de determinare reciprocă. Dacă divinul virtual existent în om determină dublul proces psihic al abstratizării și al idealizării, care creă idealurile și idealul suprem în ideea de Dumnezeu, atunci cu precizie procesul evoluției istorice și sociale a popoarelo este cel care oferă de o manieră pralelă și concomitentă condițiile de realizare inispensabile acestui ideal suprem și idealurilor subordonate.

Dumnezeu și idealurile etice pe care el le simbolizează și incarnează: caritate, bunătate, justiție, nu pot găsi condițiile și mijloacele realizării lor decât în eroii pe care îi procură succesiv evoluția istorică a societăților umane. Într-adevăr, factorul social este cel care furnizează condiția realizării idealurilor: utopii, mituri, legende, căci procesul istoric este cel care furnizează situațiile de fapt, eroii și geniile care trebuie să le realizeze efectiv. Dacă procesul psihic de idealizare devansează procesul de evoluție istorico-socială și furnizează astfel idealurile pe care acesta trebuie să le realizeze, este pentru că, precis, creșterea cooperării și augmentării considerabile a potențialului uman care rezultă din el face posibilă și chiar necesară realizarea acestor idealuri. Întotdeauna, socialul este cel care provoacă idealul și idealizarea, pentru că el oferă în același timp mijloacele de a le realiza. De asemenea, procesul idealizator, devansându-l totdeauna, merge paralel pari passu cu procesul de evoluție socială a umanității.

Cuceritorii, legiuitorii, reformatorii politici și morali sunt eroii care domină și efectuează evoluția istorică a societăților, sub diversele sale forme, realizând istoric idealurile, utopiile și legendele, după cum geniile artistice și științifice creează științele și capodoperele artistice. (1)

(1)Așa este, pentru a lua un exemplu, cazul idealului de justiție, care este unul din atributele esențiale ale divinității și pe care evoluția popoarelor trebuie s-o realizeze succesiv dar integral de-a lungul istoriei. Acest ideal se exprimă în ceea ce se numește impropriu poate dreptul natural, care este de fapt un drept abstract, rațional și prin urmare ideal. Dreptul ideal, sau justiția, este mai de grabă un drept divin, adică abstract, pentru că el este produsul procesului de abstractizare, în care se exprimă divinul virtual al oamenilor și care se exersează asupra realizărilor justiției empirice, adică a dreptului pozitiv care oferă generalitatea societăților umane, din care el extrage sensul și esența. Tot așa, se cuvine a-și avea sursa în poruncile lui Dumnezeu, precum decalogul, de exemplu. El poate fi considerat, în același timp și pe drept cuvânt, ideal, rațional, intuitiv, divin, social și uman, adică în conformitate cu natura omului și a societății, decurgând din ceea ce este în ea social și divin. Anume pentru a nu se fi recunoacut aceasta au fost angajate discuții fără sfârșit în jurul dreptului natural. (vezi Philosophie du droit et de Sociologie juridique, III-IV 1933). Legiuitorii astfel, precum cuceritorii, sunt considerați ca dumnezei sau ca agenți ai lui Dumnezeu, pentru că ideea de Dumnezeu reflectă operele lor. Dumnezeu fiind esența operelor lor. Astfel, monarhiile de drept divin există pentru că divinul este de sursă monarhică, reflectând în atributele sale atributele monarhiilor absolute.

Concluzia noastră poate deci fi formulată astfel: Dacă dumnezeu este conținut ca putere în natura umană, el va fi ceea ce omul îl va fi făcut în timpul evoluției societăților umane de-a lungul istoriei, sau nu va fi. Într-un cuvânt, el va fi ceea ce îl vor face oamenii.

*

* *

Or, creștinismul în general și Biserica catolică în particular, în doctrina și în practicile sale, au furnizat cea mai eclatantă confirmare și cea mai evidentă și elocventă ilustrare a acestei concluzii.

Într-adevăr, după doctrina catolică, Dumnezeu cere oamenilor, în schimbul asistenței sale, supunerea la ordinele lui, conformitatea activității umane cu anume învățături. Și, coincidență foarte semnificativă, se vădește că aceste învățături și aceste ordine, foarte dificile și adeseori foarte riguroase, dacă ar fi împlinite la literă, ar putea conduce umanitatea, cu timpul, la realizarea prin propriile sale eforturi a tot ceea ce imploră și așteaptă de la grația lui Dumnezeu. Așa-zisele comandamente și învățături divine nu sunt în realitate decât sugestii sau viziuni a ceea ce trebuie să fie activitatea și conduita oamenilor pentru a parveni prin ei înșiși la omnisciență, la atotputernicie și la perfecțiunea morală.

Pentru a realiza efectiv divinul în umanitate, am văzut că societatea s-a diferențiat în cetate profană (Statul) și în cetate divină (Cetatea lui Dumnezeu sau Biserica), prima specializându-se în a se consacra, mai cu seamă, realizării în umanitate, prin știință, omnisciența și, prin tehnică, atotputernicia și justiția; cealaltă specializându-se și consacrându-se mai îndeaproape să realizeze în natura umană, prin tehnica sa (rituri, sacramente), perfecțiunea morală a lui Dumnezeu, sfințenia, bunătatea etc.

Pentru realismul naiv al mentalității magice, Dumnezeu, cu perfecțiunea sa și puterea sa absolute și infinite, trebuie să existe realmente și, ca el, Regatul său și Infernul său trebuie să existe la fel de real pentru a primi sufletele după sentințele sale riguros juste. Totul este adevărat dar de o altă manieră. Desigur, umanitatea și societatea, la termenul final al evoluției lor, nu vor realiza decât o aproximare a divinului și a Regatului lui Dumnezeu, ceea ce pare să păteze pe Dumnezeu și Regatul său cu un relativism netăgăduibil și să-i facă improprii a îndeplini rolul lor tradițional. Dar Dumnezeu și Regatul său sunt concepute ca absolute, ca idealuri supreme ale oamenilor și ale societăților. Absolutul ideii de Dumnezeu și al Regatului lui Dumnezeu se explică prin natura însăși a idealului, care este o realitate absolută, o realitate limită. În absolutul lor, se reflectă infinitul conștiinței noastre, al dorințelor și aspirațiilor noastre, realizabile prin mijlocirea procesului de evoluție istorico-socială a umanității. Acest absolut poate fi și efectul unei exigențe psihologice. Într-adevăr, Dumnezeu, ca orice ideal în general, trebuie să fie absolut, inaccesibil și incomensurabil cu realul, pentru că aceasta îl face dinamogenic la infinit. Pentru a obține maximul posibil, trebuie cerut oamenilor maximul imposibil, căci ei nu sunt decât prea înclinați să se tocmească. Trebuie deci să existe marja între idealul cerut și real.

Sigur, pentru masele populare, dacă Dumnezeu n-ar exista realmente și n-ar fi absolut, el și-ar pierde forța sa infinit dinamogenică.

Fără îndoială, noua concepție impune responsabilități și eforturi mult mai mari și mult mai dificile decât cele ale credinței tradiționale. Aceasta era infinit mai comodă pentru că ea corespundea lenei noastre congenitale. Într-adevăr, Dumnezeul sau făcea totul pentru noi, cel puțin în aparență; el se putea mulțumi cu pasivitatea noastră. Noua idee de Dumnezeu cere să facem totul pentru Dumnezeu și în locul său, și mai întâi de toate tot ceea ce îl rugăm, de obicei, ca el să facă pentru noi. Desigur, pentru ca omul să se obișnuiască cu această nouă concepție, va trebui ceva timp, dar el se va acomoda la fel de bine cum s-a obișnuit la dispariția regilor și împăraților, sfârșind prin a învăța să se conducă și să se guverneze el însuși singur. Se înțelege de la sine că toți cei ce se vor retrage speriați din fața responsabilităților noii credințe vor rămâne atașați credinței tradiționale sau vor prefera perna moale a ateismului.

Credinciosul în noua idee de Dumnezeu va avea de învins anumite ostilități pe care le-au întâmpinat și primii creștini. El va fi ateu în ochii credinței tradiționale, cum fuseră primii creștini în ochii păgânilor, pentru că el nu va mai crede în Dumnezeul credinței tradiționale, real, concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal. Ateii

nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic, sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.

Este evident că noua noastră idee de Dumnezeu va fi inaccesibilă maselor largi populare, a căror mentalitate este întotdeauna naiv realistă și conservă o turnură de spirit cu totul magică și mistică. Așa cum le concepem noi, dogmele și sacramentele vor fi egal inacceptabile pentru comunul credincioșilor și ele nu vor avea asupra lor înșiși nicio priză atât timp cât aceștia vor rămâne la nivelul lor mental actual. De aceea, nu maselor populare adresăm rezultatele cercetărilor noastre, ci îndeosebi raționaliștilor neutri, oamenilor luminați, mai ales necredincioșilor neliniștiți, și chiar ateilor, stătuți și impenitenți, care nu sunt astfel decât pentru că au trăit prea mult conștiința a ceea ce este, în religiile tradiționale, perimat, incompatibil cu progresul spiritului critic al vremurilor moderne. Noi gândim că am făcut în locul lor eforturi și cercetări ale căror rezultate ar putea fi utile.Noi avem buna speranță că se vor persuada finalmente că există în Creștinism un veritabil tezaur de adevăruri valabile asupra vieții și asupra destinului omului aici jos, și a cărui singură dodie este de a se găsi conținut în formule inacceptabile spiritului evouluat al timpului nostru.

Fără îndoială, adevărurile esențiale ale doctrinei creștine vor rămâne aceleași în noua credință. Nimic esențial din doctrina și practica creștine nu va fi nici adăugit nici retranșat, așa cum, în republică, organizarea unui Stat poate rămâne în esență ceea ce ea era sub imperiu sau regalitate. Cu noua concepție a lui Dumnezeu, societatea civilă nemaidiferind de societatea religioasă, incompatibilitatea lor actuală încetând, Statul nu va mai putea fi în conflict cu Biserica. Ba dimpotrivă: Stat și Biserică, credință și știință se pot amesteca și fuziona pentru ca o armonie perfectă să domnească în societăți precum și în spirite. Se va obține astfel unitatea morală și mentală a maselor cu elita. Învățăturile etice și religioase fiind aceleași, elita le va concepe după nivelul său mental care trebuie să fie un realism reflectat, masele după mentalitatea lor care nu va înceta poate niciodată a fi naiv realistă și prin urmare și magică. Dar unitatea morală a spiritului modern, astfel obținută, va fi mai curând formală, căci unitatea reală nu va fi atinsă decât atunci când mentalitatea maselor populare va fi încetat să fie magică cum este astăzi, când spiritul realist al științelor va fi cucerit aceste mase și va schimba această mentalitate.

Concpută de această manieră realistă, noua idee de Dumnezeu poate de acum servi drept criterium suprem în studiul problemelor sociale practice care ni se vor pune. De acum, Dumnezeu, ideea de Dumnezeu, va fi majorul tuturor silogismelor practice, minorul lor fiind situația de fapt prezentă și aceea care se desenează în tendințele generale ale actualității. Se va proiecta, se va judeca și se va decide totul din punct de vedere al lui Dumnezeu – adică așa cum dacă ar trebui ținut seamă de ceea ce ar fi avut de zis un Dumnezeu care ar exista realmente, iar aceste decizii vor trebui să fie totdeauna din acelea care cu precizie vor arăta ce trebuie să fie făcut pentru ca Dumnezeu și regatul său, încă imaginari, să fi în fine din această lume.

Această răsturanare a raporturilor între morală și Dumnezeu a fost deja propusă de Critica Rațiunii practice de Kant. Înainte de Kant, se avea datoria morală, pentru că se avea într-adevăr Dumnezeu care o comanda; după el, există Dumnezeu, pentru că există, într-adevăr, datoria morală care îl verifică. De acum înainte oamenii vor avea de dat seamă pentru actele lor, nu unui Dumnezeu care există realmente, ci unui Dumnezeu care nu se va realiza efectiv decât prin ce va fi nobil, mare și moral în înseși aceste acte.

Generațiile succesive și indivizii vor fi responsabili pentru viața lor, actele lor, lucrările lor și pentru credința lor, către Dumnezeul pe care activitatea lor, credința lor și viața lor aveau misiune de a le efectua. Se vor examina, de exemplu (pentru a ne menține în actualitatea momentului) problema S. D. N. (Societatea Națiunilor) – adică a internaționalismului și a suveranității națiunilor -, cea a dezarmării și a păcii, problema socială a raportului proprietății și a capitalului cu munca, cea a democrației, cea a natalității etc., etc., se vor examina toate aceste probleme din punct de vedere al lui Domnezeu și al Cetății lui Dumnezeu – (și acesta va fi obiectul celei de-a treia părți a acestui studiu).

Așa va fi pentru că concluzia la care noi am ajuns în acest studiu este că: 1 ideea de Dumnezeu este expresia celui mai înalt ideal al sufletului uman și Cetatea lui Dumnezeu forma cea mai ideală a societății umane și că: 2 evoluția istorică a omului și a societăților umane trebuie să reușească realizarea acestor idealuri supreme care, de altfel, răspund, incarnându-le, celor mai înalte și mai nobile aspirații ale omului. Or, activitatea oamenilor și a popoarelor va tinde totdeauna și trebuie să tindă la realizarea acestor idealuri, căci aspirațiile pe care le rezumă și le incarnează sunt infinite, permanente, incoercibile și insațiabile.

Și de aceea toate soluțiile de dat problemelor care se vor pune oamenilor vor fi considerate din punct devedere al realizării divinului în umanitate și a Cetății lui Dumnezeu în Cetatea oamenilor.

Ele vor fi de acceptat sau de respins, după cu vor părea, în situația de fapt dată, să ducă la acest țel sau să se îndepărteze de el. Într-un cuvânt, la fiecare moment al vieții individului și a popoarelor, va trebui ținut seamă de două lucruri esențiale: exigențele lui Dumnezeu și ale Cetății lui Dumnezeu, și starea actuală a lucrurilor, astfel încât, în situația dată, să fie realizat maximul din ceea ce ea permite sau cuprinde.

Dumnezeu va fi ca steua polară, care dirijează evoluția umanității și a individului, și Cetatea lui Dumnezeu – sau realizarea sa empirică în S. D. N. – va fi busola luminoasă care va orienta evoluția societăților umane pe valurile sumbre ale infinitului

„Puţini au fost împuşcaţi pe Maidan. Trebuiau să fie împuşcaţi mai mulţi terorişti” (I. Dodon)

Deja de peste trei luni, dar în special, în ultimele zile, întreaga lume este cu ochii pe Kiev. Cum era de aşteptat evenimentele de pe Maidan au alunecat pe o pantă foarte periculoasă. Cei peste apr. 80 de morţi şi peste 600 de răniţi plasează regimul lui Ianukovici în categoria celor criminale. Dorinţa de a se menţine cu orice preţ la putere (chiar cu preţul vieţii şi sănătăţii a sute de concetăţeni!!!) – apucătură caracteristică tuturor dictatorilor, mentalitatea unui dictator de tip estic (Putina, Lukaşenka, Nazar baiu ş.a.) l-a adus pe Ianukovici la starea de astăzi: fugar în propria ţară, detestat şi de foştii săi stăpâni. Se mai vorbeşte că explicaţia comportamentului actual al lui Ianukovici sunt miliardele familiei sale, palatele regale (priveam cu stupoare secvenţele filmate în reşedinţa sa de lângă Kiev, care arătau luxul exagerat pentru o „slugă a poporului” atunci când marea majoritate a ucrainenilor trăieşte în mizerie), gradul de corupţie care a întrecut orice măsură. Ar putea să fie adevărat dacă luăm în consideraţie faptul că Ianukovici a devenit „mai moale” după ce la şedinţa miniştrilor de externe ai UE a fost luată decizia de blocare a conturilor oficialilor ucraineni (când vor fi blocate şi conturile marilor oligarhi de la noi? Unde îşi păstrează şi cheltuie miliardele Olejca Voronin, alţi granguri? Voronin, Dodon ş.a. militanţi de stânga blamează Uniunea Europeană, dar se folosesc de bunăstarea de acolo. Acelaşi Voronin recent şi-a petrecut vacanţa de iarnă în Slovenia, cheltuind mult mai mulţi bani decât a declarat la fisc, iar Dodon preferă munţii Austriei. De ce le trec atât de uşor acestor „slugi ale poporului” astfel de excese? Personal subsemnez cu ambele mâini sub cererea vice preşedintelui parlamentului A. Candu de a li se refuza vize în UE lui Voronin, Dodon ş.a., care au avut o atitudine atât de murdară faţă de UE şi evenimentele din Ucraina), implicaţi în crimele de pe Maidan. În ultimul moment, când evenimentele înclinau spre război civil, Ianukovici a cedat, şi-a călcat pe amorul propriu (se vedea acest lucru în momentul semnării acordului cu opoziţia). A cedat nu în faţa zecilor de mii de protestatari de pe Maidan (în spatele Berkutului şi armatei se simţea în securitate şi ar fi recurs la aplicarea pe scară largă a forţei (aşa cum îi cereau mentorii săi din Kremlin)) ci în faţa presiunilor din partea oficialilor europeni. Atât de criticat de ulii de la Kremlin pentru această „cedare” (salvarea miilor de potenţiale victime omeneşti în cazul continuării conflictului puţin contează pentru aceşti oameni bolnavi la minte, chiar dacă victime pot fi consângenii lor) este totuşi victoria raţiunii (cam întârziată de altfel). Doar în două zile au fost luate decizii foarte importante pentru poporul ucrainean: retragerea trupelor speciale de pe Maidan; revenirea la Constituţia democrată din a. 2004 prin votul aproape unanim al Radei; alegerea tuturor noilor structuri ale puterii; numirea zilei de 25 mai a alegerilor prezidenţiale anticipate;. „După câteva luni de confruntări violente, în care au murit peste o sută de oameni, iar alţii câteva sute au fost grav răniţi, situaţia din Ucraina se stabilizează. Ianukovici a pierdut şi a cedat sub presiunea demonstranţilor de pe maidanurile din toata ţara, ucrainenii au murit pentru libertate şi pentru o Ucraină democratică şi europeană…E de menţionat că acordul a fost semnat în calitate de mediatori de către miniştrii de externe ai Poloniei şi Germaniei, dar a refuzat să semneze şi Lukin, reprezentantul Preşedintelui Rusiei. Evident că Rusia e marele pierdant, pentru că l-a susţinut pe Ianukovici şi l-a îndemnat să aplice forţa în masă şi să instaureze un regim dictatorial şi antieuropean” scriu multiplele agenţii de presă şi situri.

Măcelul a fost stopat în faza cea mai periculoasă – de trecere în război civil. Pe Maidan însă nu toţi au acceptat aceste rezoluţii, care totuşi au dus şa stoparea măcelului. În sânul opoziţiei neomogene, după cum era de aştepta nu este unitate. Dar în situaţia critică, în care se află Ucraina astăzi tocmai aceasta îi lipseşte cel mai mult. Eliberarea din închisoare (de altfel, condamnarea ei seamănă cu o răzbunare cu opoziţia de tip sovietic) a fostului premier şi lider al partidului de opoziţie „Batkivsshina” şi cuvântarea ei deosebit de emoţionantă în faţa celor peste 500000 de oameni de pe Maidan ar putea fi acel liant atât de necesar opoziţiei. „Dictatura s-a prăbuşit” au fost primele ei cuvinte. „Dacă voi aţi stat pe baricade împotriva armelor Kalaşnikov, aţi mers înainte, acum nimeni nu vă mai pune în genunchi în această ţară pe veci…Ucraina este un corp rănit. Sângerează. Trebuie să punem bandaje pe aceste răni…Când lunetiştii au ţintit în inima oamenilor noştri, acele gloanţe vor durea mereu. Dacă nu-i pedepsim pe vinovaţi, ar trebui să ne fie ruşine “ a mai spus Iu. Timoşenko. Nouă ar trebui să ne fie ruşine pentru că până acum, după aproape 5 ani, criminalii vinovaţi de decesul şi maltratarea tinerilor la 9 aprilie 2009, nu au fost pedepsiţi.

Cum era de aşteptat criza din Ucraina se adânceşte. Preşedintele V. Ianukovici a dispărut. Aşteptat fiind la un „congres” la Har’kov, V. Ianukovici nu a mai ajuns la el. Şi preşedintele Radei Vladimir Rîbak şi prim-vice-preşedintele ei din partea Partidului Regiunilor, Igor Kaletnik şi-au dat demisia. Suntem martori la nişte schimbări radicale şi foarte rapide în Ucraina. „Eu voi face totul să nu admit vărsări de sânge, deja a oamenilor mei apropiaţi (a celor mai puţin apropiaţi se poate!!!)” spunea cu glas tremurând în una din ultimele declaraţii făcute de lângă Har’kov deja ex preşedintele V. Ianukovici.

Deseori îmi pun întrebarea: cu ce gândesc uneori unii politicieni când iau decizii fără a face un elementar calcul al consecinţelor deciziilor adoptate? Ce ia încurcat lui Ianukovici să-şi ducă până la capăt mandatul de preşedinte (îi mai rămăsese un an) şi să între în istorie ca un părinte al noii naţiuni europene (poporul i-ar fi iertat multele din păcate, inclusiv, miliardele furate)Ă A ratat viitorul european al său şi al naţiunii sale în schimbul stării de „holop” al lui Putin, care nu putea să ducă la nimic bun. Semnând la 28 noiembrie anul trecut la Summitul de la Vilnius Acordul de Asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană ar fi evitat toată mizeria de pe Maidan şi din întreaga Ucraină. Sutele de oameni nu şi-ar fi deplâns acum rudele decedate în acest conflict fratricid stupid. Acum Ianukovici a nimerit în categoria criminalilor internaţionali păşind pe urmele lui S. Miloşevici, Karadjici ş.a.

Ei bine, să încercăm să analizăm cum s-a răsfrânt sindromul ucrainean asupra Republicii Moldova, care au fost reacţiile politicienilor, analiştilor politici. Reacţiile au fost diferite. Segmentul proeuropean, care reprezintă cea mai mare parte, coaliţia proeuropeană, a devenit mai hotărâtă în calea sa de integrare europeană. Segmentul pro-estic, în special, la nivel de lideri ai partidelor de stânga şi trubadurii lor şi-au developat încă o dată statutul lor de „coloană a cincea „ a Moscovei. Ei s-au plasat categoric de partea Moscovei în problema ucraineană, repetând maimuţăreşte declaraţiile ultranaţionaliştilor ruşi, ai guvernanţilor ruşi. Au declarat oficialii ruşi că cei de pe Maidan sunt o adunătură de fascişti şi terorişti (chiar dacă numărul celor de pe Maidan a atins şi un milion. Să fie poporul ucrainean constituit din terorişti şi fascişti?), acelaşi lucru repetă şi maimuţele Dodon, Voronin, Muntean şi trubadurii lor Tulbure, Ţârdea, Ostalep, Tabără ş.a.

Un comentator rus declara la EuroNews, Kiev: „Dacă îi putem imputa o anumită vină lui V. Ianukovici este că a trebuit să fie mai hotărât în luarea deciziilor privind apărarea constituţionalităţii (să înţelegem corect gândul derbedeului: trebuiau introduse tancurile şi lichidaţi toţi „fasciştii şi teroriştii” de pe Maidan aşa cum au procedat ei cu întreg „poporul terorist cecen” pentru a apăra constituţionalitatea)”. „Puţini au fost împuşcaţi pe Maidan. Trebuiau să fie împuşcaţi mai mulţi terorişti” a declarat „marele statalist moldovean” de pe Bâc I. Dodon. Vă puteţi imagina până unde poate ajunge Pavlic Morozov care, ca şi mentorul său V.I.Lenin, care considera că „…fie ca 90% din  poporul rus să piară, dar măcar 10% să ajungă până la revoluţia mondială” este gata să jertfească întreg poporul pentru a apăra „constituţionalitatea”. Putem să-i înţelegem, într-un fel, regretul. Fiind în timpul evenimentelor din a. 2009 într-o funcţie importantă în guvernul comunist – cea de prim vice prim ministru, I. Dodon regretă că atunci au fost doar 4 morţi, că nu s-a împuşcat în „fasciştii şi teroriştii din Piaţă” pentru a „apăra constituţionalitatea”, din care cauză au pierdut puterea. Odată scăpată din mâini puterea nu le-a mai revenit. În cele trei încercări de alegeri (eşuate pentru comunişti) „gloata” (cum consideră ei poporul) nu le-a mai acordat puterea în pofida a tot soiul de minciuni şi minciunele, cu care au spălat masiv creierii alegătorilor. Acestui personaj sinistru, în stare să calce pe trupuri pentru a se cocoţa pe Olimpul puterii, să-i încredinţăm mandatul în următoarele alegeri? Chiar şi acest fapt neimportant despre sine găsit pe blogul său vorbeşte despre esenţa (sau lipsa ei) lui Dodon: „Am absolvit Universitatea Agricola de Stat din Moldova”. Bun student, cu „mare dragoste” faţă de Alma Mater dacă nici măcar denumirea corectă a instituţiei, pe care a absolvit-o n-o cunoaşte (corect este Universitatea Agrară de Stat din Moldova). Cum ar mai fi credibil în chestii mult mai sofisticate cum ar fi cea de limbă şi etnogeneză, în care se dă mare expert al moldovenismului. De fapt prin declaraţiile şi acţiunile sale Dodon se contrazice pe sine înseşi. Referitor la Ucraina el cere ultimativ ca preşedintele să apere constituţionalitatea de „teroriştii de pe Maidan”. Iar în cazul Republicii Moldova, chiar dacă se întreprind din partea guvernării unele măsuri timide (de altfel, prea timide în raport cu cei care au încălcat constituţia) cu cei de la Comrat, care au organizat cele două referendumuri anticonstituţionale, el le consideră drept încălcarea drepturilor găgăuzilor.

„Au avut loc două olimpiade de iarnă: cea de la Soci şi de pe Maidan. La Soci am obţinut mai multe medalii de aur, argint, bronz. La Kiev nu am obţinut nici una, nici măcar una de bronz” a declarat excentricul ultranaţionalist scriitor şi jurnalist rus A. Prohanov. Desigur, după evaluările Moscovei, pentru care viaţa umană întotdeauna a avut un foarte mic preţ, obişnuită cu milioane de jertfe omeneşti, cei apr. 80 de morţi şi sute de răniţi de la Kiev nu trag nici măcar la o medalie de bronz. Dacă ar fi fost mii de morţi, da se putea vorbi şi de medalii de argint. Anapoda gândire, nu-i aşa? Şi asta în raport cu fraţii lor de sânge. Ce să mai vorbim de noi când la Nistru au fost măcelăriţi mii de români basarabeni.

„Om lipsit de voință, cârpă. A dorit să stea cu fundul în două luntre…Ucraina trebuie să fie divizată” vocifera cunoscutul ultranaţionalist rus V. Jirinovskij referitor la fuga lui Ianukovici din Kiev. „El nu a apărut la Congres (are în vedere făcătura organizată de ruşi la Har’kov pentru a rupe regiunile de sud–est ale Ucrainei. Nu le mai ajunge spaţiu, lăţiţi pe a 6^-a a 7^-a parte a Terei). „Era lui Ianukovici s-a terminat. La Kiev s-a instaurat puterea fascistă. Răspunsul estului: Ucraina va fi divizată în două. Şi acest lucru îl vom face nu noi (câtă impertinenţă. Ei nu au nicio vină în ceea ce se întâmplă în Ucraina!!! Să te cruceşti nu alta)” declara un alt cunoscut politolog apropiat lui Putin A. Dughin (da, acel Dughin, idolul lui Iurie Roşca invitat la Chişinău să ne înveţe minte).

Cred că şi-au dat seama ucrainenii ce frate mai mare au, cum este gata să le vină în ajutor în momentele critice pentru naţiune. Sigur că majoritatea românilor basarabeni sunt alături de vecinii ucraineni în lupta lor pentru un viitor european. Însă cu regret nu ne-am bucurat şi noi de susţinerea lor în lupta noastră pentru emancipare naţională, pentru apărarea integrităţii naţionale. Anumite grupuri cum ar fi UNSO (formaţiune ultranaţionalistă din Ucraina) au luptat cu arma în mână alături de partidul ultranaţionalist rus neobolşevic din Rusia (NBP), de ultranaţionalistul D. Rogozin, care în cartea sa „Vrag Naroda ( Duşmanul poporului), 2008) se laudă că a luptat cu arma în mână împotriva noastră, etichetându-ne drept fascişti (la fel cum sunt etichetaţi acum cei de pe Maidan). De asemenea, pe parcursul a peste 20 de ani Ucraina nu a contribuit cu nimic în soluţionarea diferendului transnistrean. Atunci când guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze regiunea secesionistă, nu a avut sprijin din partea Ucrainei.

Oricum, trebuie să trecem peste aceste frustrări, luând în consideraţie pericolul rusesc major şi pentru Republica Moldova. Sunt posibile două scenarii de evoluţie a evenimentelor din Ucraina. Scenariul optimist. Eroii Maidanului formează o nouă guvernare provizorie proeuropeană, care va asigura integritatea Ucrainei în faţa lăcomiei ursului estic, câştigă alegerile prezidenţiale din mai şi readuc Ucraina în albia proeuropeană din parteneriatul estic alături de Republica Moldova şi Georgia.

Scenariul pesimist. Cu concursul nemijlocit al Rusiei Ucraina este divizată în două. Partea de nord-vest cu opţiune clară proeuropeană şi cea de sud-est pro-Rusia. Ca şi în cazul Republicii Moldova cheia soluţiei integrităţii Ucrainei se află la Moscova. „Nu spun asta ca să sperii pe cineva, însă se poate vedea clar că exista forţe care doresc să pună în discuţie integritatea Ucrainei…Trebuie să spunem în mod ferm şi clar că acest scenariu este de neconceput, însă ameninţările sunt reale” a declarat seful guvernului polonez Donald Tusk. Divizarea Ucrainei în două, aşa cum planifică Kremlinul, este deosebit de periculoasă pentru Republica Moldova. Crearea acestei Novorosii (idee imperială, care mocneşte de mult timp în mintea bolnavă a moscalilor care, dacă va fi formată, cu siguranţă va intra în efemera uniune vamală (de fapt în Rusia)) face Rusia iarăşi vecinul nostru. Raioanele de est ale Republicii Moldova (Transnistria) vor fi incluse „prin votul poporului” în această structură. În problema găgăuzilor şi bulgarilor vor merge pe scenariul georgian vis-a-vis de Osetia. Vor crea în sudul Basarabiei, unde locuiesc găgăuzi şi bulgari, o făcătură autonomă „Găgăuzia de sud”, la care prin vot popular va adera „Găgăuzia de nord”, actuala autonomie găgăuză din Republica Moldova. Este un „scenariu de neconceput, însă ameninţările sunt reale”. Deocamdată trebuie să aşteptăm şi să ne rugăm Domnului pentru realizarea primului scenariu.

Valeriu Dulgheru

             La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume
Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare
Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-i grea;
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!