Cuvânt și iubire

NOUA

CETATE A LUI DUMNEZEU

I

CALEA

SAU

CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA ISTORIEI

SOCIETATEA NAŢIUNILOR

ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL

Prefaţă de Albert THOMS

Directorul Biroului Internaţional al Muncii

Traducere din limba franceză de George ANCA

PREFAŢĂ

A trecut deja mult timp de când prietenul meu Draghicesco mi-a vorbit de marea sa operă şi mi-a dezvoltat, într-o conversaţie încrezătoare, ideile principale ale acesteia. Încă de atunci, i-am promis să i-o prezint publicului francez.

Unii poate că s-ar mira. Într-adevăr, în această carte, sunt multe idei la care eu nu pot subscrie. Prietenul nostru a notat el însuşi că mai multe concluzii ale studiului său erau în contradicţie cu „manierele sale obişnuite de a vedea”, cu „vechile sale convingeri”. Acestor vechi convingeri, eu rămân, din partea mea, obstinat credincios. Nu pot subscrie la critica sa faţă de Democraţie. Nu pot ajunge să înţeleg nici legătura pe care el pretinde a o stabili între ideea Societăţii Naţiunilor şi unele principii teologice. Aş fi gata să mă bucur de o înnoire a tradiţiei creştine. Marele nostru Saint-Simon trăgea din această tradiţie, acum ceva mai mult de un secol, primele afirmaţii socialiste, principiile unei reconstrucţii a comunităţii umane. Neo-creştinismul pe care Draghicesco îl prezintă ca ideologie a Societăţii Naţiunilor îmi pare dificil a trebui să integreze toate afrmaţiile fremătătoare care afluează astăzi din mii de tradiţii diferite şi care toate tind egal la stabilirea unei solidarităţi internaţionale noi. Mi-e teamă că în bucuria sa mistică de a descoperi „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, prietenul nostru să nu se fi aservit un pic prea mult urmăririi fidele a dezvoltării vechimii.

Şi totuşi, după ce am citit-o, am simţit mai mult ca niciodată datoria de a-mi ţine promisiunea. Nu numai pentru că Draghicesco este un suflet sincer şi pasionat, unul din acele suflete „care sunt foc”, cum spunea un mare mistic; nu numai pentru că eu mă simt antrenat de valul abundent al gândirii sale! Dar mai ales pentru că lupta pe care el vrea s-o intreprindă, şi ca apostol şi ca profet, în favoarea Societăţii Naţiunilor, este urmare a marii bătălii care ne-a unit în trecut, bătălie pentru dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, bătălie pentru independenţa naţionalităţilor. Prietenul meu reaminteşte în introducerea sa cum, în 1918, la Roma, noi am acţionat împreună pentru libertatea românilor, a sârbilor, a cehilor şi a polonezilor şi pentru antanta lor solidară. Societatea Naţiunilor este astăzi complementul indispensabil al acestei politici. Noi continuăm lupta noastră fraternal. Câteva divergenţe de opinie nu ne pot face să ne renegăm amintirile.

Apoi Draghicesco pretinde a da Societăţii Naţiunilor titlurile sale. „Filosofia istoriei, spune el, o justifică.” Or, o astfel de justificare este preţioasă. Spiritul uman este astfel făcut. Chiar când logica pare a impune o soluţie, lui îi place să-i găsească antecedente, îi place să simtă că ea se inserează în trama eforturilor generaţiilor trecute. Societatea Naţiunilor nu este numai o improvizaţie a generaţiei umane ucisă de război. Ea este reuşita întregii istorii. Foarte puternic, Draghicesco preia o idee dragă lui Wells sau lui Ferrero, ideea că toată istoria universală se rezumă într-un efort al rasei umane spre unitatea sa. „Această tendinţă a unificării are atot-puternicia unui fatum şi aliura unei providenţe. Ea stăpâneşte umanitatea ca voinţă esenţială, dacă nu unică, a unei divinităţi implacabile.” În Asia şi în Africa, precum şi în Europa, în antichitate ca şi în timpul lui Carol cel Mare, în vremurile moderne cu tentativele lui Carol Quintul; mai târziu, cu Ludovic al XIV-lea, cu Napoleon I, „atâtea aspiraţii de a constitui umanitatea într-un vast corp organic”. Au existat multe tentative ratate. Au existat de asemenea reuşite momentane. Cea mai mare este cea a Romei. Societatea Naţiunilor, pe un câmp mai vast şi pe o durată mai lungă, nu trebuie ea să realizeze din nou „pacea romană” sau, mai degrabă, acum, „pacea umană”?

Astfel este marea teză a cărţii. Este necesar a sublinia, pe de o parte, cum ea prelungeşte tradiţia marilor filosofi ai istoriei, de la Vico la Michelet şi la Ferrero? Este necesar, pe de altă parte, cât este ea de reconfortantă pentru cei care, astăzi, şi-au plasat cele mai înalte speranţe umane în stabilirea solidă a unei Societăţi a Naţiunilor?

Dar meritul esenţial al acestei opere enorme este că ea este un act de credinţă antrenant.

Societatea Naţiunilor are adversari franci. Sunt oameni care cred în permanenţa, în binefacerea războiului. Cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Rusiei, cea mai mare parte a statelor, este adevărat, participă la opera sa. Dar această participare nu este adesea formală? Cancelariile nu se resemnează adesea acestei colaborări internaţionale ca unei activităţi secundare? În fond, ele consideră Societatea Naţiunilor ca o oportunitate diplomatică putând la rigoare să nu fie lipsită de interes. Nu este, în sfârşit, starea de spirit curentă la Geneva că lucrările Societăţii Naţiunilor trebuie să se desfăşoare cu o extremă prudenţă, cu o rezervă atentă? Ce de apeluri la înţelepciune, la legile naturale, la necesităţile vieţii! Societatea Naţiunilor rămâne, în deciziile ei cotidiene, cu totul pătrunsă de grija intereselor particulare, interesele naţiunilor, interesele claselor, interesele industriilor.

L-am criticat pe Drăghicescu de a fi fost poate obsedat de marele său model, Sfântul Augustin. Dar cum să nu recunoaştem puterea convingerii şi a speranţei care se degajă din opoziţia dintre „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Societatea Naţiunilor astfel cum a conceput-o prietenul nostru, şi Societatea Naţiunilor empirică zbătându-se mereu în greutăţile ei de după război. Fără îndoială, profeţii, utopiştii sau „cranks” (căci, pentru pretinşii înţelepţi, toate aceste epitete sunt echivalente) sunt denunţaţi cotidian la Geneva drept cei mai răi duşmani ai instituţiilor noastre. Dar fără ei, vom ajunge noi cu adevărat, din mijlocul dificultăţilor şi nevoilor noastre zilnice, la menţinerea intactă a marii speranţe care, pregătită de secole, s-a formulat după război? Draghicesco are dreptate, „Oameni fără credinţă nu vor putea să dea viaţă unei Societăţi a Naţiunilor eficace şi durabilă”. „Noua Cetate a lui Dumnezeu sau Republica socială trebuie să se completeze cu Liga Naţiunilor, nu va fi niciodată opera unei umanităţi sceptice.” Mai mult, Societatea Naţiunilor nu va putea fi stabilită decât dacă crearea sa se însoţeşte cu o mare redresare morală, cu un mare efort de civilizare. Eu nu ştiu, încă o dată, dacă această redresare morală, această regenerare religioasă, în sens larg al cuvântului, se vor acompania în formele precise pe care le imaginează Draghicesco. Eu nu le recunosc mai puţin şi necesitaea şi deja existenţa.

Pentru că el ne face să simţim această credinţă, cartea lui Draghicesco va fi binefăcătoare.

Viaţa noastră de administratori internaţionali, viaţa noastră din Geneva solicitată de mii de detalii ale unei activităţi cu totul universală şi embrionară, imensă şi încă reţinută, este în orice zi aspră, adesea chiar descurajantă. Pentru a o trăi, noi avem nevoie, mai mult decât alţii, de a reflecta la „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, de a ne întreţine şi exalta credinţa. Între discuţiile abstracte şi bizantine unde comisiile şi sub-comisiile par deseori a se înfunda, între aritmetica şi marile visuri ale filosofului, parcă există adesea un abis. În orele de tristeţe ce urmează deseori după zilele epuizante de muncă sau de dezbateri suntem, noi, recnoscători gânditorilor, de a veni să reanimeze flama speranţei noastre şi a credinţei noastre. Bătaie de joc cine va vrea entuziasmele noastre. Celor sceptici sau celor realişti, vom răspunde prin admirabilul cuvânt al luiVilliers de l’Isle-Adam: “Îmi place mai mult să am capul în nori decât picioarele în noroi”.

Albert THOMAS

Aseară, târziu am aflat de la Vitalie Zâgrea, redactor-șef al redacției în limba română de la Radio Ucraina Internațional, cu sediul la Cernăuți, despre secția închisă recent de autoritatile de la Kiev, suspendarea celor două ore şi 25 de minute de emisiuni în limba română.

La întrebarea mea, Vitalie Zâgrea , fiind în spital, cum l-aș putea ajuta, răspunsul primit, a fost emoționant: ,,SĂ NU NE UITAȚI!!! “

Jurnaliștii , Victor Rocea,  Ziaristi Online“, (FIJR), deja au luat atitudine.

,,Nu sunteți singuri!”

Mariana G.

***

“Preşedintele Traian Băsescu a declarat sâmbătă, la Sulina, că îi este recunoscător preşedintelui Ucrainei, Viktor Ianukovici, pentru că nu a obstrucţionat dreptul etnicilor români din ţara vecină să înveţe în limba maternă. „Indiferent de opţiunile politice pe care le aveţi în Ucraina, vreau să ştiţi că din punctul meu de vedere, preşedintele Ianukovici a fost un preşedinte care şi-a ţinut cuvântul în ceea ce priveşte neobstrucţionarea dreptului românilor de a învăţa în limba română”, a afirmat Băsescu, discutând cu o profesoară venită din Ucraina la tabăra de la Sulina, pentru tinerii români din afara graniţelor ţării.” (Adevarul, 3 august 2013)

Vitalie Zâgrea (foto), redactor-șef al redacției în limba română de la Radio Ucraina Internațional, cu sediul la Cernăuți, sectie inchisa recent de autoritatile de la Kiev, a suferit ieri un atac cerebral in urma disensiunilor din cadrul postului. O alta jurnalista, Ecaterina Gujuc, a murit subit in luna ianuarie. Redam apelul disperat al colegilor nostri din spatiul istoric si de expresie romanesc si ne alaturam lui:

,,PRESIUNI. Emisiunile românești ale radio Ucraina – Internațional au dispărut de pe undele medii”

“Începând cu data de 29 ianuarie 2014, la indicaţia domnului Taras Avrahov, director general al Companiei Naţionale de Radiodifuziune a Ucrainei (CNRU) au fost suspendate emisiunile în limba română ale postului de radio “Ucraina-Internaţional”, care erau difuzate pe frecvenţa de unde medii de 657 KHz.

După mai multe încercări de a lichida redacţia română de la Kiev, în timpul procesului de optimizare şi reorganizare a Companiei Naţionale de Stat de Radiodifuziune a Ucrainei în anul 2013 domnul Avrahov a reuşit să „lovească” fără milă în acest colectiv de jurnalişti români şi să reducă redacţia cu patru unităţi, în timp ce alte redacţii au rămas complete. Strigătul de disperare al jurnaliştilor români din Ucraina de a fi ajutaţi în clipele grele, când soarta unei redacţii româneşti este pusă în pericol, a fost auzit parcă de către conducerea statului ucrainean, care a încredinţat colectivul redacţiei şi ascultătorii acestui post de radio, că emisiunile în limba română nu vor fi reduse, precum nu va fi lichidată nici această redacţie, care activează de peste 45 de ani.

În toamna anului trecut, asupra acestui colectiv s-a abătut un alt val al „nimicirii” venit din partea conducerii CNRU, care pentru a „scăpa” de redacţia română s-a adresat cu o scrisoare Comitetului de Stat de Televiziune şi Radiodifuziune a Ucrainei cu rugămintea să fie transferată această redacţie la Cernăuţi în cadrul Companiei regionale de stat de televiziune şi radiodifuziune, unde există deja o redacţie românească, iar cea de-a doua ar fi fost de prisos, urmând să fie treptat desfiinţată. Atunci, colectivul redacţiei s-a adresat din nou conducerii ţării rugând să intervină întru soluţionarea pozitivă a problemei create.

Pentru a găsi „nod în papură”, cum se mai zice în popor, domnul Taras Avrahov, a semnat o dispoziţie în care i-a delegat pe şeful serviciului de securitate din cadrul Companiei Naţionale de Radiodifuziune a Ucrainei şi pe adjunctul acestuia să vină la Cernăuţi în ajun de an nou la 30 decembrie 2013 şi să-i urmărească pe jurnaliştii români la ce oră vin la serviciu şi când pleacă acasă, pentru a găsi motive în plus să lichideze această redacţie .

Atacurile psihologice şi emoţionale asupra jurnaliştilor români, care vin „camuflate” din partea domnului Avrahov, au dus la dispariţia din mijlocul colectivului a doamnei Ecaterina Gujuc, boala căreia a progresat imediat după ce a fost concediată forţat din redacţie, şi la numai jumătate de an la 21 ianuarie 2014 a murit subit, precum şi la dorinţa a mai multor jurnalişti din acest colectiv de a se concedia, neputând suporta regimul comunist de muncă impus de acest domn, şi intimidările din partea sa.

Şi să nu credeţi că acea „mână de jurnalişti români” de la radio „Ucraina-Internaţional” după ce a cerut ajutorul autorităţilor ucrainene şi române, a jurnaliştilor români de pretutindeni, au fost lăsaţi în pace să muncească aşa cum ar fi normal într-un colectiv de creaţie. Fără să anunţe colectivul redacţiei româneşti, directorul General al CNRU domnul Taras Avrahov s-a adresat cu o scrisoare (Nr. 9-1-167/17 din data de 23.01.2014) către Concernul de radiodifuziune, radioemisie şi televiziune din Kiev, cerând închiderea emiţătorului РВ-496, care transmitea emisiuni pe unde medii de 657 KHz, inclusiv emisiunile postului de radio „Cultura” şi cele ale redacţiei emisiuni în limba română a postului de radio „Ucraina-Internaţional”, astfel, chipurile, încercând să facă economie la Bugetul din anul curent care este mai mic cu 15 la sută în comparaţie cu cel de care a dispus CNRU anul trecut.

Începând cu data de 29 ianuarie 2014, a fost oprit acest emiţător, şi respectiv suspendate cele 2 ore şi 25 de minute de emisiuni în limba română. Reiese, că CNRU a redus cu 60 la sută volumul emisiunilor în limba română a postului de radio „Ucraina-Internaţional”. Din cele 4 ore 25 de minute de emisiuni în limba română pregătite de radio “Ucraina-Internaţional”, au rămas doar două ore şi acele fiind transmise doar în reţeaua internet www.radioukr.com.ua şi pe satelitul Astra 4 A, la orele 13.00 şi 19.00.

Populaţia românofonă din Ucraina şi din judeţele de nord ale României şi Republicii Moldova nu va mai avea posibilitate să asculte emisiunile în limba română ale postului de radio “Ucraina-Internaţional” la aparatele lor de radio. Colectivul redacţiei este indignat şi îngrijorat de faptul că conducerea ţării nu reuşeşte să pună capăt acestor fărădelegi inventate şi realizate de directorul general al CNRU. Reacţia şi decizia Comitetului de stat de televiziune şi radiodifuziune a Ucrainei rămâne neînţeleasă de către jurnaliştii români din Ucraina.

În aceste situaţii când pe zi ce trece românii din Ucraina sunt tot mai des „călcaţi în picioare” şi „restrânşi în drepturi” de către unii funcţionari aflaţi la conducerea unor astfel de instituţii, colectivul redacţiei face un apel către Preşedintele ţării, Viktor Ianukovyci, către Preşedintele Comitetului de Stat de televiziune şi radiodifuziune a Ucrainei, către Preşedintele Radei Supreme a Ucrainei, către conducerea statului român şi solicită implicarea acestora în rezolvarea problemei date, restabilirea emiţătorului şi retransmiterea emisiunilor în limba română, realizate de jurnaliştii de la radio „Ucraina-Internaţional”.

Suspendarea celor două ore şi 25 de minute de emisiuni în limba română, nu înseamnă altceva decât limitarea drepturilor minorităţii româneşti din Ucraina, dar şi a celei ucrainene din România, Republica Moldova de a avea emisiuni în limba lor maternă şi de a ascultă emisiuni în limba română despre patria lor istorică, dar cel mai dureros fapt este că acest pas mai înseamnă lichidarea acestei redacţii.”

Semnat
Grupul Jurnalistilor Romani din Ucraina

Victor Roncea

http://www.ziaristionline.ro/2014/02/14/ne-mor-jurnalistii-din-bucovina-ocupata-de-ucraina-apel-futil-catre-mae-ucraina-incalca-toate-tratatele-bilaterale-si-internationale-pentru-protectia-drepturilor-minoritatilor-si-a-libertatii-de/

“Începând cu data de 29 ianuarie 2014, la indicaţia domnului Taras Avrahov, director general al Companiei Naţionale de Radiodifuziune a Ucrainei (CNRU) au fost suspendate emisiunile în limba română ale postului de radio “Ucraina-Internaţional”, care erau difuzate pe frecvenţa de unde medii de 657 KHz.

După mai multe încercări de a lichida redacţia română de la Kiev, în timpul procesului de optimizare şi reorganizare a Companiei Naţionale de Stat de Radiodifuziune a Ucrainei în anul 2013 domnul Avrahov a reuşit să „lovească” fără milă în acest colectiv de jurnalişti români şi să reducă redacţia cu patru unităţi, în timp ce alte redacţii au rămas complete. Strigătul de disperare al jurnaliştilor români din Ucraina de a fi ajutaţi în clipele grele, când soarta unei redacţii româneşti este pusă în pericol, a fost auzit parcă de către conducerea statului ucrainean, care a încredinţat colectivul redacţiei şi ascultătorii acestui post de radio, că emisiunile în limba română nu vor fi reduse, precum nu va fi lichidată nici această redacţie, care activează de peste 45 de ani.

În toamna anului trecut, asupra acestui colectiv s-a abătut un alt val al „nimicirii” venit din partea conducerii CNRU, care pentru a „scăpa” de redacţia română s-a adresat cu o scrisoare Comitetului de Stat de Televiziune şi Radiodifuziune a Ucrainei cu rugămintea să fie transferată această redacţie la Cernăuţi în cadrul Companiei regionale de stat de televiziune şi radiodifuziune, unde există deja o redacţie românească, iar cea de-a doua ar fi fost de prisos, urmând să fie treptat desfiinţată. Atunci, colectivul redacţiei s-a adresat din nou conducerii ţării rugând să intervină întru soluţionarea pozitivă a problemei create.

Pentru a găsi „nod în papură”, cum se mai zice în popor, domnul Taras Avrahov, a semnat o dispoziţie în care i-a delegat pe şeful serviciului de securitate din cadrul Companiei Naţionale de Radiodifuziune a Ucrainei şi pe adjunctul acestuia să vină la Cernăuţi în ajun de an nou la 30 decembrie 2013 şi să-i urmărească pe jurnaliştii români la ce oră vin la serviciu şi când pleacă acasă, pentru a găsi motive în plus să lichideze această redacţie .

Atacurile psihologice şi emoţionale asupra jurnaliştilor români, care vin „camuflate” din partea domnului Avrahov, au dus la dispariţia din mijlocul colectivului a doamnei Ecaterina Gujuc, boala căreea a progresat imediat după ce a fost concediată forţat din redacţie, şi la numai jumătate de an la 21 ianuarie 2014 a murit subit, precum şi la dorinţa a mai multor jurnalişti din acest colectiv de a se concedia, neputând suporta regimul comunist de muncă impus de acest domn, şi intimidările din partea sa.

Şi să nu credeţi că acea „mână de jurnalişti români” de la radio „Ucraina-Internaţional” după ce a cerut ajutorul autorităţilor ucrainene şi române, a jurnaliştilor români de pretutindeni, au fost lăsaţi în pace să muncească aşa cum ar fi normal într-un colectiv de creaţie. Fără să anunţe colectivul redacţiei româneşti, directorul General al CNRU domnul Taras Avrahov s-a adresat cu o scrisoare (Nr. 9-1-167/17 din data de 23.01.2014) către Concernul de radiodifuziune, radioemisie şi televiziune din Kiev, cerând închiderea emiţătorului РВ-496, care transmitea emisiuni pe unde medii de 657 KHz, inclusiv emisiunile postului de radio „Cultura” şi cele ale redacţiei emisiuni în limba română a postului de radio „Ucraina-Internaţional”, astfel, chipurile, încercând să facă economie la Bugetul din anul curent care este mai mic cu 15 la sută în comparaţie cu cel de care a dispus CNRU anul trecut.

Începând cu data de 29 ianuarie 2014, a fost oprit acest emiţător, şi respectiv suspendate cele 2 ore şi 25 de minute de emisiuni în limba română. Reiese, că CNRU a redus cu 60 la sută volumul emisiunilor în limba română a postului de radio „Ucraina-Internaţional”. Din cele 4 ore 25 de minute de emisiuni în limba română pregătite de radio “Ucraina-Internaţional”, au rămas doar două ore şi acele fiind transmise doar în reţeaua internet www.radioukr.com.ua şi pe satelitul Astra 4 A, la orele 13.00 şi 19.00.

Populaţia românofonă din Ucraina şi din judeţele de nord ale României şi Republicii Moldova nu va mai avea posibilitate să asculte emisiunile în limba română ale postului de radio “Ucraina-Internaţional” la aparatele lor de radio. Colectivul redacţiei este indignat şi îngrijorat de faptul că conducerea ţării nu reuşeşte să pună capăt acestor fărădelegi inventate şi realizate de directorul general al CNRU. Reacţia şi decizia Comitetului de stat de televiziune şi radiodifuziune a Ucrainei rămâne neînţeleasă de către jurnaliştii români din Ucraina.

În aceste situaţii când pe zi ce trece românii din Ucraina sunt tot mai des „călcaţi în picioare” şi „restrânşi în drepturi” de către unii funcţionari aflaţi la conducerea unor astfel de instituţii, colectivul redacţiei face un apel către Preşedintele ţării, Viktor Ianukovyci, către Preşedintele Comitetului de Stat de televiziune şi radiodifuziune a Ucrainei, către Preşedintele Radei Supreme a Ucrainei, către conducerea statului român şi solicită implicarea acestora în rezolvarea problemei date, restabilirea emiţătorului şi retransmiterea emisiunilor în limba română, realizate de jurnaliştii de la radio „Ucraina-Internaţional”.

Suspendarea celor două ore şi 25 de minute de emisiuni în limba română, nu înseamnă altceva decât limitarea drepturilor minorităţii româneşti din Ucraina, dar şi a celei ucrainene din România, Republica Moldova de a avea emisiuni în limba lor maternă şi de a ascultă emisiuni în limba română despre patria lor istorică, dar cel mai dureros fapt este că acest pas mai înseamnă lichidarea acestei redacţii.”

Semnat
Grupul Jurnalistilor Romani din Ucraina

Mariana Gurza

Basarabia, acest ţinut din totdeauna al românilor, ce se înţeleg în aceiaşi limbă românească, ajunge să fie „răstignită”, la figurat, semnificativ printr-o metaforă păunesciană („Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc…”(Adrian Păunescu), metaforă aleasă şi folosită şi de Domnul Profesor Doctor-inginer Valeriu DULGHERU, în titlul ciclului de scrieri “Basarabie răstignită”, respectiv în titlul cărţii “200 de ani de răstignirea Basarabiei “(2012), apoi exprimare regăsită alte articole.

Autorul consideră că Basarabia a fost “răstignită” odată cu semnarea Tratatului de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, prin care Imperiul otoman cedează, fără ca să-i aparţină (?!), această minunată parte a “Moldovei lui Ştefan”, ruşilor, nerespectându-se nici uzanţele practicii internaționale ale vremii, nici normele de drept existente. Când spunem, “răstignire”, ne ducem cu gândul la crucificarea Domnului nostru Iisus Hristos, o imagine rămasă simbolică a creștinismului. Mergând mai în urmă, pe firul istoriei, regăsim crucificarea/răstignirea ca fiind considerată una dintre cele mai dureroase si salbatice modalităţi de pedepsire a unui vinovat, pedeapsă folosită mai înainte de fenicieni. Ce vină aşa mare are Basarabia să fie astfel pedepsită ? Ce vină au românii basarabeni să fie mereu la coada imperiilor şi Uniunilor ? … De ce a fi fost atunci, (în 1812), Basarabia “răstignită” … şi nu alipită … unui stat-mamă/frate … ? (cum mai scriu şi acum nişte cronicari aserviţi ruşilor). De ce, de peste 200 de ani încoace Basarabia este mereu răstignită şi … “re-răstignită”, până chiar şi-n zilele noastre ? Răspunsuri la aceste întrebări se regăsesc adunate şi reactualizate, poate mai bine ca oriunde, în paginile scrierilor, marcate de înalt spirit patriotic şi simţ al adevărului istoric, semnate cu mare demnitate de către Valeriu Dulgheru, intitulate generic: “Basarabie răstignită”. Cele 10 volume editate până acum de autor, reprezintă mult mai mult decât o culegere de eseuri militante, apărute periodic în periodicul din Chişinău, “Literatura şi Arta”, în ultimii aproape 15 ani; de fapt reprezintă .

În acest al X-lea volum “Basarabie răstignită”, autorul se simte, parcă, însuşi răstignit, pe-o cruce, la o răscruce de drumuri, când Basarabia mai poate fi şi sfârtecată. În fiecare pagină, inginerul Valeriu Dulgheru, acaparează cititorul, atât prin patima cu care i se adresează, cât şi cu exactitatea datelor şi argumentarea logică pe care o foloseşte, în fiecare comentariu al evenimentelor petrecute-n juru-i, răspunzător parcă, să respecte riguarea ştiinţifică, specifică unei Editurii Tehnice, ca şi cea aparţinătoare renumitei Universităţi Tehnice a Moldovei (UTM), din Chişinău, care a asigurat editarea şi tipărirea acestor cărţi revoluţionare.

            Luată ca un tot unitar, cartea aceasta se constituie ca un model de atitudine patriotică revoluţionară a unui intelectual, apărător de neam, cu simţul datoriei de a-şi face publică părerea asupra spuselor şi faptelor unor politicieni contemporani, demnitari aleşi, pe care indemnă să aibă cu sfinţenie grija patriei şi a poporului moldovean, trup rupt din trupul Marii ţări a românilor. Prin cele scrise autorul se dovedeşte un susţinător al doctrinei liberale, un admirator al faptelor bune al multor liberali, actori ai scenei politice prezente, dar şi încrezător în şansa coborârii de pe cruce a Basarabiei şi basarabenilor, prin forţe proprii, printr-o politică dreaptă a conducătorilor, spre o perspectivă cu adevărat democratică, prin promovarea importantelor valori autohtone, de care întreaga Europa ar putea avea mare nevoie.

            Lucrarea este împărţită în 4 părţi, intitulate: “Basarabia încotro?”, “Socialism şi panslavism”, “Romanii – primul popor creştin” şi “Portrete în timp, opinii, reflecţii”

Primul capitol, cel mai bogat, cuprinde analize, comentarii, atenţionări pentru politicieni şi nu numai, prezentate intr-o ordine cronologică, publicate în periodicul «Literatura si Arta» din Chişinau (în perioada martie 2013 –ianuarie 2014), aducând cititorul la o tensiune apropiată de cea a autorului, foarte prins de importanţa faptelor, ancorat în realitatea momentului istoric, din viaţa ţării, Basarabia – mereu răstignită. Subiectele sunt abordate într-o dinamică impresionantă, de către autorul-analist politic, parcă căutându-se monitorizarea evoluţiei evenimentelor, în dorinţa optimizării deciziilor conducătorilor, pentru menţinerea Basarabiei pe drumul cel mai bun. În susţinerea şi argumentarea poziţiilor date, autorul îşi începe, de regulă, articolele cu citate, exprimate de personalităţi din cultura românească (Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Petre Ţuţea, Adrian Păunescu ş.a.), din cultura universală (Aristotel, Larousse, Socrates), precum şi proverbe şi zicători populare, sau reflexii ale unor oameni politici, istorici, literaţi contemporani.

În capitolul al II-lea, “Socialism şi panslavism”, folosind acelaşi stil, atitudinea autorului este îndreptată către politica practicată în Republica Moldova de azi şi unele aspecte doctrinare, aflate uneori în contradicţie cu orientările anunţate de reprezentanţi ai partidelor politice, preocupaţi mai mult de putere decât de rezolvarea marilor probleme ale ţării. Spre exemplu, sunt prezentate unele situaţii în care unii intelectuali pro-ruşi răstălmăcesc adevăruri istorice de necontestat, cu intenţii vădite de manipulare a populaţiei, în sensul schimbării preferinţei de integrare europeană. Citându-l pe Milovan Vitezovic, (scriitor, profesor și scenarist sârb): „Din două jumătăţi de adevăr se poate face o mare minciună ”, autorul aduce argument foarte convingătoare de faptul că “Cel mai periculos lucru este că aceste structuri de falsificare (fie ţariste, bolşevice sau neoruseşti putiniste) sunt foarte flexibile. Ştiu să se acomodeze la etapa istorică respectivă, la zona unde este răspândit falsul, la mediul în care este difuzat falsul, fapt ce face ca semiadevărurile să fie de mulţi percepute drept adevăruri”.

Titlul celui de-al III-lea capitol, “Românii – primul popor creştin”, este aşezat la începutul unui grup de prelegeri, care conţin interesante referiri la importanţa rădăcinilor creştine ale românilor, popor cu drept deplin de a se alătura cu fruntea sus marilor puteri din Europa, care au marcat nu demult 1700 de ani de creştinism liber în Europa, odată cu promulgarea Edictului de la Milano, aşa cum ne informează şi autorul, anul 313 fiind considerat anul eliberării „actului legal de naştere” a creştinismului.

Ultimul capitol, «Portrete în timp, opinii, reflecţii», adună câteva scrieri, care reflectă esenţa înţelepciunii citatului folosit de autor din opera clasicului A. Vlahuţă: „Sunt mulţi chemaţi – puţini aleşi”. Aleşii autorului sunt personalităţi de necontestat, „din categoria oamenilor care restituie altor oameni mult mai multă lumină decât primesc”, dedicaţi bunului mers al societăţii, apărării valorilor culturale ale neamului, oameni care au înţeles sacrificiul pentru cauze nobile: poetul-politician Nicolae Dabija, (sărbătorit la 65 de ani), academicianul Gheorghe Ghidirim, (care anul acesta va împlini 75 de ani), “profesorul şi cercetătorul ştiinţific” Pavel Topală, (sărbătorit la împlinirea vârstei de 55 de ani), locotenent-colonel prof. Vasile Rusu, luptător pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova, (sărbătorit la împlinirea vârstei de 55 de ani), maestrul Gheorghe Rădulescu, precum şi regretatul savant Eugeniu Grebenicov, plecat subit pentru eternitate, chiar în ante-penultima zi a anului 2013. Ca şi o desăvârşire a rostului acestui capitol, se prezintă o interesantă lucrarea colectivă, de mare valoare ştiinţifică, despre “Cum s-a născut denumirea “MOLDOVA”, prezentată atât spre lămurirea cititorului, cât şi ca o atenţionare a celor care speculează anumite interpretări tendenţioniste în scopul atingerii unor interese meschine.

În finalul cărţii se prezintă Declaraţia Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova „Să nu ratăm şansa istorică a Summitului de la Vilnius”, prin care reliefiează “şansa istorică pentru viitorul european al Republicii Moldova şi al cetăţenilor ei”,…”şansă decisivă pentru desprinderea de trecutul sovietic, pentru a scăpa de sărăcie şi de umilinţă imperialistă, pentru a lichida consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939”. Scopul demersurilor este de “atingere a standardelor de viaţă din UE pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova”. Această Declaraţie confirmă şansele reale de coborâre a Basarabiei de pe cruce, pentru totdeauna !

Ca aspect general al lucrării, demnă de remarcat este şi simbioza scrisului cu grafica fin aleasă cu talent şi inspiraţie excepţională de Natalia Dulgheru, încă o dovadă clară a mentalităţii şi atitudinii familiei de intelectuali, DULGHERU, unită în trup şi suflet, luptătoare, pentru o cauză nobilă, aceea de a apăra cu demnitate Basarabia românească din actuala Republică Moldova, a apăra un popor cu merite evidente de a se alătura democraţiei şi civilizaţiei europene.

Şi acest volum din ciclul ,,Basarabie răstignită”, se încadrează în colecţia de opere militante, pentru un viitor luminos al tuturor românilor, liberi la un trai împreună, fără oprelişti inventate, fără prigonire ori graniţe despărţitoare de neam.

Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

Primul Rector,

actual Preşedinte al Consiliului Academic

al Universităţii IOAN SLAVICI din Timişoara

D. Draghicesco

NOUA

CETATE A LUI DUMNEZEU

I

CALEA

SAU

CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA ISTORIEI

SOCIETATEA NAŢIUNILOR

ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL

Prefaţă de Albert THOMS

Directorul Biroului Internaţional al Muncii

Traducere din limba franceză de George ANCA

CUVÂNT ÎNAINTE

Vom expune în această carte şi în alte două care îi vor urma fructul studiilor şi meditaţiilor de mai mult de douăzeci şi cinci de ani asupra problemelor sociale şi morale ale timpului nostru, aşa cum se pun în filosofia istoriei, în sociologie şi în filosofia politică şi religioasă.

Din 1904, noi am avut sentimentul că dezvoltarea popoarelor civilizate a realizat, prin mijloace mai mult sau mai puţin pacifice, o mişcare de sinteză, de unificare politică analogă celei ce s-a realizat în antichitate, prin legiunile romane care au unificat oraşele antice prin forţă brutală şi cucerire: teză pe care evenimentele contemporane au confirmat-o din plin. În ajunul războiului, noi am publicat Idealul creator, unde am insistat îndelung pentru a arăta că umanitatea civilizată merge către unitate, că ea tinde să constituie un organism social universal, deja schiţat juridic; Societatea Naţiunilor l-a luat implicit în considerare, ca termen al evoluţiei istorico-sociale a lumii moderne, chiar în timpul imperiului roman. Noi am indicat, în acelaşi timp, că această evoluţie politică va declanşa o mişcare religioasă, un sort de neo-creştinism (1). Zgomotul infernal al războiului a sufocat bâlbâielile acestei

1. L’ideal Créateur, ch. II (3e partie), p. 317

cărţi şi a îngropat-o în uitare. La prima vedere, concluziile noastre optimiste au fost dezminţite cu strălucire: rămânea Societăţii Naţiunilor să le confirme şi să realizeze, într-un corp precis, ideea unităţii pe care noi am întrevăzut-o. Războiul a fost precum o lovitură de trăznet prin care civilizaţia risca să dispară în întregime, dar al cărei fulger imens devoala, în obscuritate şi doliu, liniile construcţiilor viitoare; ceea ce am văzut verifica anticipările pe care noi le emiteam încă din 1904 (1).

____

1. Du Rôle de l’Individu, ALCAN, Paris. – La aceeaşi idee, ilustrul istoric şi sociolog italian Ferrero nu va ajunge decât destul de târziu în volumul său: L’Unité du Monde (1935). Alţi gânditori şi scriitori au întâlnit şi semnalat acest mare fapt, dar fără a-i atribui toată importanţa pe care o merita şi fără a trage consecinţele pe care le comportă.

Puţin câte puţin, concluziile parţiale şi succesive se aranjeau într-un ansamblu a cărei coeziune logică se elabora lent, dificil şi nu izbutea încă a se constitui într-o unitate vie. Încă lipsea, în particular, titlul – cuvântul sau imaginea al cărui singur enunţ să fi sintetizat cercetările noastre şi să le fi rezumat spiritul. Chiar în acest moment de veritabilă criză am făcut cunoştinţă cu opera sfântului Augustin, Cetatea lui Dumnezeu. Am abordat-o prin rezumatul atât de lucid şi atât de simpatic pe care i-l dă Gaston Boissier. Puţin după aceea, un fericit hazard ne-a pus în mâini însăşi capodopera puternică.

De la primele capitole, mai bine-zis de la primele pagini, am găsit titlul lucrării noastre în timp ce unitatea armonioasă şi vie pe care o căutam se elabora atunci în inconştientul nostru. La sfârşitul acestei lecturi, căreia nu-i spunem aici savuroasele bucurări intelectuale, planul definitiv al operei noastre s-a schiţat şi elaborarea lui conştientă a devenit o muncă nu numai uşoară şi am scris-o cu uşurinţă. Logica inerentă ideilor se dezvăluia de la sine spiritului nostru. Ne era suficient a o lăsa să ne ghideze, şi s-o urmăm, uneori împotriva preferinţelor noastre instinctive. Căci o parte din concluziile acestui studiu sunt în contradicţie cu manierele noastre obişnuite de a vedea, şi nici n-am renunţat la ele fără o anume rezistenţă a vechilor noastre convingeri; dar cele noi aduceau cu ele raţiuni mai bune. Aşa sunt, pentru a da un exemplu, obiectivele noastre contra democraţiei, unde am fost conduşi spre regretul nostru. La Nouvelle Cité de Dieu era aşadar titlul predestinat, la îndemâna noastră, de dat celei ce avea să fie opera unei vieţi de studii şi reflecţiuni.

Există analogii frapante care justifică şi impun acest titlu. Punctul de plecare al Cetăţii lui Dumnezeu fu un fapt formidabil prin semnificaţia şi consecinţele sale: invazia barbarilor, culminând în faptul pe care-l rezum: luarea şi zdrobirea Romei de către Goţii lui Alaric sub ochii contemporanilor sfântului Augustin. Acest fapt a devenit ca un simbol al prăbuşirii imperiului care va urma ineluctabil. Spiritele au resimţit un şoc atât de profund încât interpretările cele mai opuse se multiplicară fără a mai sfârşi; cele mai multe dintre ele făceau creştinismul responsabil de căderea Romei. Aşa e evenimentul care pune pana în mâinile sfântului Augustin şi el începu Cetatea lui Dumnezeu printr-o lungă critică a păgânismului și o ferventă pledoarie în favoarea doctrinei creștine. El vedea în această luare a Romei, ca în toate nenorocirile pe care Roma le-a încercat de la fondarea sa, vedea faptul unei „Providențe care se servește de flagelul războiului pentru a corija, pentru a sfărâma corupția umană”.

Analogiile dintre evenimentele contemporane și cele din timpul sfântului Augustin sunt destul de frapante. Războiul mondial ne-a apărut, nouă ca și altora,mulți, ca un colaps al unei lumi întregi, marcând prăbușirea unei mari epoci a umanității și începutul alteia. Ea marchează, în opinia noastră, sfârșitul cetăților naționale și al solidarității umane redusă la planul națiunii, și ea deschide era unei solidarități mult mai vaste, pe planul umanității în sfârșit unificată, într-un sort de super-Stat, căruia Societatea Națiunilor nu-i este decât o schiță încă timidă și vagă; dar ea este un început. Este adevărat că războiul mondial este totodată colapsul unei lumi în disoluție morală și că el este produsul egoismelor și ambițiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV îl va interpreta aproape în aceiași termeni de care s-a servit sfântul Augustin pentru luarea Romei de către Alaric. Cetatea națională este așadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului va fi cetatea integrală a umanității, până aici îmbucătățită, care va reuși – grație oroilor ce se întrevăd pentru viitor prin cele ale ultimului război – să se constituie într-un organism universal. Acesta va fi, invers formei națioale a prezentului și a trecutului, ceea ce este, pentru sfântul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, în raport cu cetatea terestră care fu în ochii săi imperiul roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, așa cum o vedem noi, va fi cetatea păcii prin justiție între indivizi, clase și națiuni; iubirea de Dumnezeu, adică interesul general al umanității dominând iubirea de sine în forma sa triplă: individuală, de clasă și de națiune.

Păstrând toate proporțiile, nouă ne pare că trebuie să riscăm o intreprindere comparabilă celei a ilustrei cărți. Sfântul Augustin își propunea să facă a fi văzut cum “glorioasa Cetate a lui Dumnezeu și-a urmat pelerinajul de-a lungul timpului și l-a impietat, trăind aici credința” și “așteaptă cu răbdare stabilitatea șederii eterne unde justiția sa și sanctitatea sa în posesiunea victoriei de pe urmă și a păcii inalterabile”. – “Această cetate, mai spune el, eu intreprind de a o apăra contra oamenilor…” – “Legea cetății lui Dumnezeu care, după sfântul Augustin, regele, fondatorul său, Dumnezeu, a revelat poporului, acest articol al legislației supreme” este: “Dumnezeu rezistă superbilor și dă grația sa umililor”. El își amintește îndată că aceasta fu și deviza imperiului roman și adaugă:„Acest atribut suveran, sufletul umflat de orgoliu prezumțios se apropriază și se complace în acest elogiu: Iartă pe cei înviși și îmbânzește pe cei superbi,” Prin această simplă reconciliere, sfântul Augustin ne revelează acest adevăr orbitor: regele ceresc, Dumnezeu, eate transpoziția, hypostasa imperiului roman, după cum a sa Cetate a lui Dumnezeu nu va fi decât reconstruirea în ideal a cetății empirice care fu imperiul Romei.

Studiul noatru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietatea scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.

*

* *

S-a stabilit că prezentul este rezultatul dezvoltării istorice trecute și că la rândul lor prezentul și trecutul conțin în germen viitorul. Întrucât Societatea Națiunilor permite imense speranțe, ea este un obiect de credință, și realitatea sa aparține viitorului. Dar întrucât este o realitate prezentă, ea aparține istoriei trecutului de a o justifica. De asemenea, obiectul acestei cărți este, cum am indicat în sub-titlu, de a arăta că filosofia istoriei și sociologia justifică efectiv Societatea Națiunilor. Ele arată că această instituție este rezultanta totodată logică și reală a evoluției popoarelor așa cum ne este dată prin experiența istoriei universale. Se va vedea că în același timp cu schițarea pe terenul realităților politice și practice a Societății Națiunilor, pe terenul ideologiilor se schițează o evoluție etico-religioasă care trebuie să ajungă la un sort de Neo-Creștinism. Nimic mai logic: Filosofia Istoriei, care începu cu profeții lui Israel, trebuia să ducă la justificarea Neo-Creștinismului, ultimul ecou al profețiilor lor.

Filosofia istoriei pe care noi o schițăm în această carte se prezintă așadar a fi CALEA, introducerea la studiul a două mari adevăruri esențiale: Societatea Națiunilor și Ideea de Dumnezeu. Aceste două noțiuni sunt corelative: căci este legea esențială a acestei Societăți care, hypostasiată în absolut, revelă un Dumnezeu al păcii și al justiției, obiect de cult al unui creștinism renovat.

În studiul următor, în raport cu care acesta este o introducere, – CALEA, – noi vom încerca să dăm formula cea mai exactă posibil, pentru timpul nostru, a credinței în Dumnezeu, concomitent sau complementar totodată în Societatea Națiunilor. Noi vom preciza, pe cât posibil, care poate fi atitudinea unui om cultivat, a unui raționalist al timpului nostru, față de Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii, sau chiar care poate fi, în acest moment, în ochii săi, adevărul lui Dumnezeu și al dogmelor sale. De aceea acest studiu va purta ca sub-titlu: ADEVĂRUL.

Cum se va vedea, noi gândim că Dumnezeu și dogmele esențiale ale Bisericii trebuie să fie conservate ca tot ce este mai prețios printre adevărurile strânse de-a lungul experiențelor istoriei universale. Numai că, păstrându-le intacte, cât despre literă, ele trebuie concepute altfel și de astfel de sort încât rațiunea cea mai scrupuloasă să poată adera la ele. Dumnezeu, ca expresie realizată de o concepție juridică a destinului lumii, și ceea ce-i urmează, anume ideea de revelație, de judecată finală, și cele de sancțiuni transcendente în împărăția lui Dumnezeu – care va fi mai degrabă o Republică socială a lui Dumnezeu – noi avem sentimentul profund că toate aceste idei sunt expresia cea mai perfectă a adevărului, conceput într-un sens nou, va fi cu atât mai rațional și inteligibil după cum mai inteligent și mai rezonabil va fi omul care va lua cunoștință de el.

Și pentru că viitorul este conținut în germene în prezent, așa cum el însuși rezultă din trecut, noi voma avea de arătat, într-un al treilea studiu, cum se pot întrevedea, de astăzi, cum se pot prevedea, prin anticipare, liniile esențiale ale dezvoltării umanității în viitorul în care ea are în față perspectiva infinită. Despre baza principiilor istoriei universale, așa cum o degajă experiența, și dogmele esențiale ale doctrinei creștine, astfel cum logica invită a le modifica sau a le completa, noi vom încerca să dăm unele observații mai precise asupra sensului dezvoltării pe care îl va lua viața umană în vastul cadru al timpului viitor. Din aceste observații, noi vom deduce anumite reguli practice de viață care ni se pare a se impune generațiilor viitoare, pentru mai marele lor bine, la fel cum regulile creștine au fost împlinite, într-o anumită măsură, de către generațiile trecute. Nu va fi de mirare dacă aceste reguli de viață – al căror scop este de a face deplin reală Societatea Națiunilor și viața practică a popoarelor și indivizilor – amintesc prescripțiile creștine și unele idei socialiste. Privind caracterul de aplicație practică la viață pe care acest al treilea studiu trebuie să-l aibă, el va avea ca sub-titlu: VIAȚA.

Vom avea astfel sub un titlu general: NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, tri volume: CALEA, ADEVARUL și VIAȚA.

Și, într-adevăr, trecutul oferă numai calea de acces la Adevăr; și viața umanității viitoare – în ceea ce noi putem numi cetatea păcii prin justiție, cetatea ideală, adică Cetatea lui Dumnezeu – trebuie să se deruleze după liniile pe care numai studiul trecutului și al prezentului ni le poate dezvălui, mai mult sau mai puțin, încă de astăzi.

*

* *

Va trebui să apărăm Societatea Națiunilor așa cum sfântul Augustin a apărat Cetatea lui Dumnezeu. Trebuie să o apărăm contra celor care o critică negându-i oportunitatea, de asemenea și contra partizanilor care, dirijând-o fără echitate, o compromit și mai mult decât cei ce o critică.

Sfântul Augustin, după cum mărturisește, și-a propus, în primele cinci cărți, să „respingă pe cei care, atașând prosperitățile temporale cultului tuturor acestor zei pe care păgânii îi adoră, atribuie proscripției acestui cult, după ele necesară, catastrofele imperiului. Cele cinci cărți următoare se ridică împotriva celor care sunt de acord, e adevărat, că aceste nenorociri nu au fost niciodată și nu vor fi cruțate muritorilor; că , mai mult sau mai puțin teribile, ele se vor produce în diversitatea timpurilor, locurilor și oamenilor(1)” – „Primele zece cărți sunt respingerea acestor două erori, dușmanii religiei

___

1. Retractări, cartea a doua.

Creștine.” În alte numeroase scrieri, sfântul Augustin va apăra doctrina creștină contra celor dintre partizanii săi care s-au rătăcit în erezie.

În acest studiu, noi am intreprins așadar ceva analog obiectului celor prime zece cărți ale Cetății lui Dumnezeu. Se va găsi în el prin urmare o respingere mai mult sau mai puțin indirectă a celor care, idolatrizând egoismul național, acuză pacifiștii de a fi veritabila cauză a dezlănțuirii războiului mondial. Pentru a fi predicat pacea, spun acești realiști, a fost slăbit organul de apărare și de atac al națiunii care se înarmase intens și se pregătise pentru război. Pentru aceștia, Societatea Națiunilor este nefastă, căci ea adoarme optimiștii, popoarele naive și idealiste și îi face pradă ușoară pentru națiunile de jaf și măcel. Deci, în ochii lor, salvgardarea nu poate fi obținută decât prin cultul egoismului național, al ambiției și al orgoliului, fundament spiritual al unei mari puteri armate. Aceste teorii sunt ușor de respins. Se va arăta cum războiul s-a dezlănțuit totdeauna exact prin conflictul latent aflat la fondul egoismelor individuale, de clasă și naționale și al înarmării exagerate a națiunilor, ambițiilor și egoismelor care sunt, la rândul lor, fructul unui scepticism excesiv, materialist și hedonist. Astăzi, idolatria naționalistă este contra Societății Națiunilor, așa cum cultul zeilor păgâni, odinioară, fu dușmanul ireductibil al credinței creștine. Or, nimic nu declanșează mai sigur războiul decât cultul exagerat al naționalismului.

Eroarea celor care gândesc că războiul este o condiție esențială a vieții popoarelor, această eroare este la fel de facil de respins. Pentru că, precis, realiștii pesimiști din această categorie, tot așa precum cei care practică cultul egoismului național, vor fi dezmințiți de tot ceea ce învățătura experimentală a istoriei universale a degajat cel mai sigur. Există în istoria universală epoci războinice și epoci pacifice. Cele trei secole de pace romană ruinează pretinsul realism al beliciștilor obstinați. Ei dovedesc că pacea este posibilă în lume: este vorba doar de a cunoaște condițiile și a le observa; este suficient a vrea realmente pacea. În această carte noi dăm, în limitele forțelor noastre, toate rațiunile pentru care pacea prin drept, în sensul unei Societăți a Națiunilor, nu este numai dezirabilă dar posibilă; am fi chiar dispuși să spunem fatală, dacă n-am avea conștiința că orice fatalitate presupune un efort de voință cu atât mai mare cu cât fatalitatea pare mai inevitabilă.

Dar, tot atât cât contra adversarilor săi, Societatea Națiunilor are nevie să fie apărată contra acelor dintre partizanii săi, care, în numele său, se lasă ghidați de considerații străine echității: sugestii interesate ale țărilor lor, ambiții nedeclarate, într-un cuvânt, toate formele de egoism, fie el personal sau național. Apărare care nu va fi posibilă decât la un om care va studia, cu un punct de vedere critic, activitatea Societății Națiunilor, aplicându-i cele mai nobile criterii de suflet și de spirit omenesc. Aceasta nu este sarcina noastră. Va fi sarcina tribunalului istoriei când va judeca judecățile pe care popoarele le-au instituit la Geneva; și datoria sa va fi să fie pentru aceștia infinit mai sever decât contemporanii lor.

*

* *

Chiar trebuie să mărturisim că cele ce le vom expune în aceste cărți vor fi o anticipare, ca un sort de profeție.

Dar, din toate timpurile, a cunoaște înseamnă a prevedea și, dacă științele morale și sociale nu ne pun în starea de a prevedea, ele sunt nule și neavenite. Astronomia prevede mișcările corpurilor cerești; științele fizico-chimice mișcările corpurilor și ale moleculelor lor; biologia dezvoltarea formelor vitale. Științele morale și sociale trebuie să ne facă posibilă, în anumite limite, previziunea fazelor viitoare ale vieții umane. Valoarea și seriozitatea acestor științe se măsoară prin această posibilitate; chiar existența lor este cu acest preț.

Este adevărat că meseria de profet este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. Rămâne ca ceea ce e interzis și inutil, pe punctul de a deveni comic, în timpuri normale, să poată deveni serios, util și rezonabil în timpuri excepționale. Există în istoria universală epoci în care profeția este posibilă și indispensabilă. Sunt epoci de tranziție, astfel, cel de-al cincisprezecelea secol sau evul mediu feudal fu lichidat în profitul lumii națiunilor moderne; sau încă aceste prime secole ale erei noastre când lumea cetăților păgâne dispăru în fața imperiului universal care va deveni creștin; sau, în fine, acest al cincilea secol, când imperiul roman, la rândul lui, fu ruinat de barbaria popoarelor nomade, a căror stabilizare va da, pentru câteva secole, regimul feudal. Că epoca noastră ar fi deschisă profeților și profețiilor, noi am afirmat-o deja în 1906 (1) când nu cunoșteam opera lui Wells iar cele ale

____

1. Le Problème de la Conscience. Paris, Alcan, 1907.

lui Spengler și a lui Keyserling nu existau. O afirmăm acum fortiori și credem că trebuie propovăduit, de exemplu (1).

____

1. Trebuie oare împinsă inmodestia până la a menționa aici câteva previziuni pe care noi le-am făcut și predicat și pe care evenimentele le-au confirmat realizându-le? În timpul studiilor noastre la Paris, am prevăzut și am anunțat printre studenții Europei Centrale, aflați la Paris, prăbușirea Austriei și a Turciei și am predicat solidaritatea națiunilor lor în lupta contra acestor două imperii anacronice. Aeastă previziune s-a realizat și acesta fu războiul balcanic din 1912-1913. – În 1914, veni rândul Austro-Ungariei. Indecizia operațiunilor militare, care s-au prelungit până în 1917, apăsa greu în echilibrul destinelor imperiului Habsburgilor, în favoarea sa, și soarta națiunilor oprimate oscila și se întuneca. Ideea solidarității românilor, sârbilor, cehilor și polonezilor ni se impunea și un fericit hazard m-a făcut s-o comunic unor oameni ca MM Benes și Roman Donowski, care, acceptând-o, mi-au mărturisit că au avut aceeași idee și în același timp cu mine. Astfel, în timp ce spiritele realiste din Franța și Anglia ezitau încă în fața dislocării Austro-Ungariei, nevăzând prin ce să înlocuiască solidul și stabilul, noi oferirăm realitatea deja schițată a Micii Antante. La congresul națiunilor oprimate de la Roma (aprilie 1918), noi afirmarăm și pecetluirăm o Mică Antantă avant la lettre, și soarta monarhiei habsburgice fu definitiv tranșată de către Aliați cu această ocazie.

Doi oameni politici francezi, MM Francklin-Bouillon și Albert Thomas ne oferiră prețiosul lor concurs pentru a face acceptată în înaltele sfere ale Aliaților ideea că Europa centrală nu va fi balcanizată, cum exista temerea, imperiul Vienei fiind înlocuit printr-o uniune de națiuni care compun astăzi Mica Antantă. Se cunosc rolul și importanța actuale ale acesteia. Meritul revine în mare parte lui M. Benes care poate confirma și a menționat deja în cartea sa recentă ceea ce am avansat noi aici.

Profeții primului secol al erei noastre îi cunoaștem: ei se numesc Iisus, Paul, Virgiliu, Matei, Marcu, Luca și Ioan etc., continuatori ai lui Osea, Isaia, Ezechiel și ai lui Daniel, Socrate și Platon. Numai viitorul va putea fixa numele veritabililor profeți ai timpului nostru. Căci se cuvine a adăuga că secolele profeților au fost totdeauna de asemenea acelea ale falșilor profeți.

,,Nu vă închipuiţi cu chipul lumii acesteia! zice Domnul. Care este chipul lumii, decât cugetul trupesc, pofta ochilor, trufia vieţii? Cugetul trupesc este activitate a minţii ale cărei înţelegeri sunt lipite şi sunt unite cu lumea materiei. Acest cuget trupesc este întrucâtva măsurabil, şi fiindcă este atât de observabil. Prin identitatea numerică (cu microcip sau fără), creştinul e înşelat să se identifice cu cugetul trupesc, lepădat la Botez, şi să se lepede de cugetul duhovnicesc, primit la Botez şi simbolizat de numele creştin.

Precum ştim, prin Taina Botezului omul se leapădă de satana, adică de orice duh care tăgăduieşte venirea lui Hristos în trup, prin Botez omul se leapădă de toate lucrurile satanei, adică de orice înfăţişare a răului, toate fiind azi legiferate şi devenite normă, prin Botez omul se leapădă de toţi slujitorii satanei, adică de duhurile răutăţii care lucrează şi nevăzut, dar şi văzut, prin oameni care din voia lor se fac slugi ale lui, precum declară despre ei înşişi cei ce deţin puterea lumească azi. E de la sine înţeles că dacă omul se re-identifică cu acestea trei, lepădate la Botez, atunci se leapădă de Botez şi se re-dăruieşte satanei. Nu e nevoie să mai spună cu cuvintele că se leapădă de Hristos, din moment ce semnătura sa, oferită satanei, dovedeşte acea afirmaţie, o dovedeşte cu fapta, care vorbeşte mai mult decât vorba. Păi, un asemenea gest, care este expresia voinţei libere a omului, nu poate fi considerat fără importanţă, fără a se considera la fel de fără importanţă şi Botezul. Dumnezeu respectă voia liberă a omului: dacă omul voieşte şi se leapădă de satana, Dumnezeu îl primeşte, îl sfinţeşte şi-l face al Său. Dacă omul voieşte şi se leapădă de numele creştin şi semnează că toată identitatea şi activitatea sa o dăruieşte satanei, lucrurilor satanei şi slujitorilor satanei, atunci omul se leapădă de Botez, iar Dumnezeu respectă acest gest, şi Se retrage, retrage harul Botezului din omul acela. Fără harul Botezului, omul acela fără nici o îndoială că nu mai poate fi spovedit, împărtăşit, preoţit, călugărit, înmormântat, sau pomenit la Liturghie, fiindcă a devenit întocmai ca un nebotezat, faţă de care se aplică acele canoane, abundent explicitate de Sfinţi şi de Sinoade mai ales în secolele I-IV, despre cel ce s-a lepădat de Botez. Fireşte, un asemenea om nu mai poate fi numit slujitor al lui Dumnezeu (arhiereu, preot sau călugăr), fiindcă nu poţi sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi mamonei. Nu poţi să te lepezi de Botez şi să te mai numeşti preot, sau să ai preoţie lucrătoare. Ce epicleză faci, dacă nu eşti conştient de lepădarea de Duhul Sfânt pe care o faci identificându-te satanei? În prigoana comunistă cei care s-au lepădat de Dumnezeu au fost răsplătiţi cu funcţii şi bani, dar au devenit fiare, iar cei care au mărturisit pe Dumnezeu au fost hăituiţi, defăimaţi, înfometaţi, închişi, torturaţi, ucişi, dar au devenit sfinţi. La fel, dar mai greu, va fi şi acum. Oare a minţit vreodată Dumnezeu? Dacă El Însuşi a făgăduit că va ocroti pe cei ce nu se vor lepăda, oare nu va împlini făgăduinţa Sa?

Porunca Noului Testament este ca creştinul să dea, cu supunere şi bună rânduială, ascultare puterii stăpânirii lumeşti prin respectarea legilor, dacă ele nu sunt potrivnice lui Dumnezeu, plata birului, dacă nu este asuprit. Celui căruia eşti dator cu cinstea, dă-i cinstire, zice apostolul, şi cu adevărat li se cuvine cinstire celor care ne-au condus bine, sufletele şi trupurile. Celui cu vama, dă-i vama, zice iarăşi apostolul – dar dacă nu eşti la vamă, de ce să plăteşti vamă? Dacă nu vreisă treci vama în spaţiul Schengen, de ce să plăteşti vamă Schengen? Plus că, după cuvîntul Domnului, vama sufletului e mai importantă, de aceea să ne temem, şi pentru aceea să agonisim s-o trecem cu bine.

Da, sufletul şi trupul creştinului aparţin lui Dumnezeu şi nu pot fi date nici măcar omului însuşi, darămite altora, sau slujitorilor satanei. Sufletul şi trupul nu sunt de dat nimănui, ele sunt Biserica lui Dumnezeu, sfinţită, şi afierosită Lui, cumpărată cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu. Dacă cineva, fie arhiereu, fie cleric, fie credincios mirean, cutează a spune că creştinul trebuie să-şi dea sufletul şi trupul bir cezarului, sau că trebuie supunere faţă de cezar chiar dacă asta înseamnă pierderea vieţii veşnice, pierderea harului, un asemenea om care predică nemântuirea şi sclavia, e vrednic de anathema, el şi învăţătura sa mincinoasă, satanică, potrivnică Scripturii şi Sfinţilor Părinţi. Asemenea oameni sunt precum iudeii de odinioară care ziceau: Nu avem alt împărat decât pe Cezarul.

Cum să dăm lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, dacă nu suntem conştienţi de ce înseamnă chipul şi asemănarea Lui în noi? Darurile Duhului Sfînt primite la Botez curăţă chipul dumnezeiesc din om şi-l pregătesc pentru unirea cu el după asemănare, care vine prin faptă împlinită prin strădania şi voia omului, cu ajutorul Domnului.

Asemănarea vine prin fapta lăuntrică, fapta dinafară, care se face prin împreună-lucrarea dintre voia liberă şi har. Fără strădania aceasta chipul dumnezeiesc sădit natural în om se întunecă. Noua orînduire ideologică a lumii interzice asemănarea omului cu Dumnezeu.

La fel cum orice formă de păcat, de la cel mai fin gând, la cea mai grosolană faptă, sunt numite cu numele generic de păcat, tot astfel orice formă de act de identificare cu antihrist este numit lepădare de credinţă. Lepădarea mai mică e păcatul, lepădarea mai mare e patima, lepădarea propriu-zisă este tăgăduirea identităţii creştine (vezi lepădarea lui Petru, care n-a zis că se leapădă de Hristos, ci: nu sunt eu ucenicul Lui), şi lepădarea totală este apostazia apocaliptică, prin implant.

Nu contează cum suntem numiţi de satana, ci cum suntem numiţi de Dumnezeu, de aceea dacă prin identitatea numerică suntem ocărâţi de satana nu contează atât cât faptul că noi înşine acceptând-o din voia noastră, ocărâm numele lui Dumnezeu pe care-l purtăm. Azi identificarea nu o face Cezarul, iar omul să fie pasiv, şi deci nevinovat, aşa cum au făcut odinioară Nero şi ceilalţi tirani prigonitori ai creştinismului. Acum Cezarul cere ca omul însuşi, din voia sa, cu conştiinţa sa, să se numească pe sine slugă a lui antihrist, şi obiect într-o maşinărie drăcească. Cezarul cere tocmai acest gest liber, pentru ca nu el să poarte vinovăţia tiraniei, ci omul însuşi să fie responsabil pentru propria sa lepădare. De aceea, la nivel teologic, nu contează în prim-plan obiectul sau modul prin care se face lepădarea, atâta vreme cât ea asociază voinţa liberă a creştinului cu simbolul numărului numelui fiarei, contează conştiinţa cu care s-a făcut acea consimţire, gradul de consimţire. Păcatul se raportează la două puteri sufleteşti: puterea libertăţii voinţei şi puterea înţelegătoare sau cuvântătoare, sau de cunoaştere, prin urmare păcatul fără voie şi fără ştiinţă e tot păcat, chiar dacă e canonisit mai uşor, şi lesne de iertat la Dumnezeu. Diferenţa dintre actele respective este doar gradul de consimţire a omului cu satana.

De pildă, un grad mai mic este a intra pe internet, a scrie: www. care într-o anume numerologie înseamnă 666, şi a face acest compromis pentru a cunoaşte un lucru sau altul, sau pentru înlesnirea comunicării. Gestul pare insignifiant, dar el e făcut de toţi oamenii care intră pe internet. Nu este oare un gest potrivnic sfintei cruci, pe care credinciosul o face înaintea oricărui lucru bun, sau înainte de intrarea în sfânta biserică? A intra pe internet cere acest mic obol satanei, a scrie numărul numelui fiarei, spre a intra în capiştea virtuală a ei. Acest compromis pus ca obligaţie socială este o sfidare a sfinţeniei sufletului creştin, şi totuşi, având credinţa că harul lui Dumnezeu îl va feri de înţepătura scorpiei şi de veninul aspidei, creştinul nu consideră că săvârşeşte o impietate tipărind numărul de intrare pe internet, şi nici nu i se socoteşte lepădare, de ce? – pentru că nu se identifică pe sine cu acel număr. La fel, când a primit buletin cu CNP. E asociat cu un număr de către stat, lucru prin care statul afirmă o mentalitate materialistă, lipsită de respect faţă de fiinţa umană, şi potrivnică tainei creştinătăţii. Asocierea aceasta pe care creştinul a fost forţat s-o primească în plin moment comunist, iată că, din lipsă de păstori şi de mărturisitori, creştinul a acceptat să fie asociat cu un număr, ca şi când ar fi deţinut. A trecut cu vederea, a răbdat, mai bine zis. Iar după Revoluţia din 89 s-a demonstrat limpede că românii chiar sunt deţinuţi într-un Lagăr mai mare, unde pot alege între soiuri de produse de cumpărat, dar în realitate sunt lipsiţi de orice libertate de decizie. Acuma Lagărul nu mai vrea să recunoască nici numele creştin, nici numele părinţilor. De ce? pentru că, din perspectiva mentalităţii Cezarului de azi, persoana a devenit, prin CNP, individ, din individ devine element (prin actele electronice), din element devine variabilă (prin microcip), iar din variabilă devine particulă (prin virtualizare totală), iar particula este insignifiantă în sine, ea n-are valoare decât într-un agregat, o formaţiune dată ei de o instanţă de dincolo de această lume, numită Putere Dumnezeiască. Nu sună cunoscut? N-a fost şi pe vremea lui Nabucodonosor la fel? N-am citit cu toţii în Vechiul Testament? Iată, azi Cezarul vrea să se numească pe sine dumnezeu, iar tot omul să i se închine. Duhul Sfânt ne arată nouă, creştinilor, acestea, toţi le vedem limpede, de la copilaş la moşneag. Că nu de la şcoală înveţi să te mântuieşti, ci din rugăciune, din Sfânta Biblie, şi dacă trăieşti viaţa Bisericii. Nu ne trebuie să despicăm firul, avem credinţă în duhovnicii neamului creştin, şi ŞTIM că actele astea nu-s de la Dumnezeu, nu-s bune, nu te mântuieşti dacă le primeşti.

Duhul Sfânt, iată, lipseşte din cei ce apără identitatea antihristică. Că aceia atât de tare se tem să creadă cugetul Bisericii care grăieşte: NU!, şi atât de mult dispreţ au faţă de cuvioşi, de mucenici, de bătrâni, încât fac orice să demonstreze că au ei mai mult rafinament teologic şi mai mult discernământ duhovnicesc decât toţi aceia. Se cred mai deştepţi, mai cumpătaţi şi mai sfinţi decât Biserica. Şi Arie făcea aşa, şi toţi ca el, şi nu cred că-i e bine acolo unde e acum.

Ce să zică duhovnicul, la spovedanie, celui necredincios în cuvântul Sfinţilor, care primeşte identitatea potrivnică lui Hristos ca şi cum ar fi o datorie civică, sau ca şi cum nu ar fi el acela care se identifică cu ea? „Te iert şi te dezleg pe tine, robul satanei nr. 746?” Cum să îl împărtăşească? „Se împărtăşeşte robul satanei, nr. 3465?” Cum să se îngroape? „Aici odihneşte robul satanei, nr. 087?” Nu vă amăgiţi! Nu este mântuire pentru cel ce leapădă Botezul.

Iată pun înaintea ta viaţa şi moartea, zice Domnul Dumnezeu. Alege viaţa. Viaţa veşnică. Alege, şi tu creştine, şi tu, necreştine, pe Unicul Stăpân şi Împărat, Hristos.”

Sursa: http://manastirea.petru-voda.ro/2014/02/11/parintele-hariton-negrea-despre-actele-electronice/