28 Nov
2013

Maria Diana Popescu: Domnule Maduro, veniţi să curăţaţi şi România de burghezia parazită!

O ducem din ce în ce mai „bine”! A trecut un sfert de veac de la balamucul decembrist, cînd am fost daţi de-a rostogolul în jungla fioroasă a capitalismului. Sîntem cetăţeni europeni şi avem dreptul, ştiţi reclama! Dreptul de a sărăci de la o zi la alta, de a constata că sîntem furaţi pe toate căile, dreptul de a ne lăuda cu cele mai mari biruri din Europa şi cu cele mai mici salarii. Potrivit ultimului raport al Băncii Mondiale, România are una din cele mai mari poveri fiscale din U.E. Săptămîna trecută Guvernul a publicat în Monitorul Oficial ordonanţa care-i va sărăci de tot pe români, pentru că de anul viitor aceasta aduce modificări grele activităţii financiar-contabile şi impozitelor impuse cetăţenilor. Trăiască guvernul, trăiască preşedintele, trăiască batalionul parlamentar şi toate ramificaţiile politice, pentru că ne-au făcut viaţa extrem de captivă!  Şi asta nu e tot! Piaţa funciară va fi liberalizată oficial de la 1 ianuarie 2014. De parcă pînă acum străinii n-ar fi cumpărat pămînt românesc pe săturate, mai mult pe degeaba. Acuma s-a oficializat fărădelegea! Statul dă undă verde străinilor să cumpere terenuri agricole, eliminînd restricţiile, inclusiv obligaţia noului proprietate de a avea experienţă în agricultură. Se păstrează doar prevederea privind dreptul de preempţiune al cetăţenilor români. Dar cum românii au venituri mizerabile, terenurile Ţării tot pe mîinile străinilor vor ajunge.

În timp ce la noi începe goana după pămînt, Ungaria nu va mai permite străinilor să cumpere terenuri agricole. S-au deşteptat ungurii, nu vedeţi? Cu cîteva luni în urmă, Ungaria a obligat băncile să restituie cetăţenilor unguri sumele încasate de către bancheri prin clauze şi dobînzi frauduloase, de curînd a amendat un număr de 11 bănci şi, colac peste pupăză,  a pus zăvor pe uşa biroului F.M.I. de la Budapesta. Bravo lor! La noi, puţin cîte puţin, cine are bani nemunciţi (escrocii şi globaliştii) cumpără România. Auziţi ce le-a trecut prin cap cămătarilor de la bănci! Începînd din 2014 vor vinde credite la domiciliul clienţilor. Cum nu mai trece nici ţipenie de om pragul băncilor, după ce aceste instituţii de cămătărie au abuzat şi fraudat milioane de români cu acordul strategului benere, de la anul vor suna bancherii la uşile oamenilor, precum sectanţii cu materiale propagandistice, şi te vor ruga să le iei banii cu împrumut, interesaţi, nevoie mare, să jumulească buzunarul românilor pe termen lung. Băncile şi-au format echipe de agenţi care vor veni la domiciliul persoanelor fizice pentru a le vinde credite de nevoi personale şi carduri de credit. Încuiaţi uşa şi da-ţi drumul la cîini!…dacă n-au apucat să-i eutanasieze baronii locali. Ţineţi cămătarii departe de bunurile voastre!

Ce treabă are „Electrica-distribuţie” cu Televiziunea Naţională?

Alte trăsnăi de furat românii vin de la companiile de utilităţi. După ce ni s-au impus „abonamentele” la gaze şi curent şi plătim după ochiometrul lor în avans ceea ce nici n-am consumat, companiile vor cere bani pentru factura pe hîrtie. Primirea facturii prin poştă devine un serviciu pentru care consumatorul va fi obligat să plătească. Cu toate că primirea facturii prin poştă nu trebuie să implice un cost, fiind obligaţia contractuală a companiei să-şi notifice clienţii cu privire la sumele de plată, RomTelecom este prima care impune la plată factura tipărită, trimisă clienţilor prin poştă, încasînd 0,57 euro (inclusiv TVA). Practica s-ar putea extinde şi la alte companii. Adică, te obligă să plăteşti pentru că te înştiinţează să plăteşti factura! Cîtă bătaie de joc! RomTelecom e manevrată de greci, gazele, lumina şi apa, de francezi, energia electrică, de cehi. Slabi sîntem noi că nu-i invităm să se ducă de unde au venit. O soluţie ar fi ca cetăţenii să renunţe la serviciile unor companii care profită de pe urma lor.

Să zicem că noi renunţăm, dar statul cedează în faţa companiilor şi ne bagă pe gît monopolul, pentru că de aia a fost cumpărată cîrma ţării. Cert este că toate costurile cu distribuirea facturilor sînt cuprinse în preţul de vînzare a produselor şi serviciilor. Ei nu fac decît să taxeze de două ori. Ca şi taxa pe vînt – „eoliana” – şi taxa radio-tv,  încasate fraudulos prin factura de curent. Ştiţi cum vine asta? Ca şi cum aş merge la piaţă, cer un kil de roşii, dar precupeaţa îmi mai ia un leu în plus, pentru roşia din grădină, care încă stă pe vrej şi aşteaptă să se coacă. Pe aia, o mai vinde o dată, cînd ajunge la piaţă. De cîte ori v-am spus domnule Prim Ministru să eliminaţi hoţia obligatorie a taxei radio-tv, încasată în mod abuziv de trei ori românului, a treia oară prin factura de energie. Ce treabă are „Electrica-distribuţie” cu Televiziunea Naţională, de au cumulat facturile? Cînd e vorba de jumulit, hoţii se unesc între ei, asta-i explicaţia!

Companiile parazite trăiesc din matrapazlîcuri şi ilegalităţi

În ce ţară din Europa, domnule Prim, cetăţenii sînt obligaţi să plătească de trei ori  servicii pe care nu le doresc! Cum să se plîngă românul la A.N.P.C., cînd a fost legiferată fărădelegea? N-are niciun rost, A.N.P.C. doarme în papucii statului. O instituţie, aşa, pentru diversiune, ca să se spună că, iată, e cineva acolo care veghează, pe salarii extraordinare, şi-i apără pe consumatori. Da, de unde? De fapt îi protejează pe făptaşi. Pentru toate acestea „mulţumim din inimă” Guvernului, Parlamentului şi corupţilor aferenţi. Ar trebui renaţionalizate toate fostele companii de stat, majoritatea privatizărilor au fost trucaje frauduloase, o sursă de bani nemunciţi pentru şacalii străini şi autohtoni. Ce-au făcut aceşti capitalişti fioroşi? Au mărit preţurile şi au facturat inclusiv procesul lor de furt din buzunarul cetăţeanului. Ei, da, ne merităm soarta, la fiecare vot am trimis în vîrful Ţării vînzători şi corupţi, care au urmărit doar interesul lor, nu pe cele ale poporului. Staţi puţin, factura la energie creşte şi mai mult la 1 ianuarie 2014. Ştiţi ce plăteşte românul în factura de electricitate?, pentru că la noi politica aceasta de mahala a instituit monopolul unor companii! Energia înseamnă doar o treime din factura de curent. Potrivit formulei de calcul, cea mai mare componentă de preţ o reprezintă tarifele de sistem şi taxele colectate de stat. Preţul final pe care îl plătim conţine 10 componente, dintre care preţul propriu-zis al energiei reprezintă doar 30,9%, potrivit datelor Transelectrica. Restul, o suită de taxe şi tarife, care măresc preţul curentului de trei ori de la producător la consumatorul casnic. Din matrapazlîcurilea astea trăiesc companiile parazite.

Domnule Maduro, veniţi să curăţaţi şi România de burghezia parazită!

În încheiere, ca să vedeţi că atunci cînd vine refluxul se vede cine nu are costum de baie, extravagantul miliardar brazilian, Eike Batista, care îşi parca în permanenţă Mercedesul McLaren în sufrageria vilei în care locuia, s-a prăbuşit de pe mormanele de bani, iar prăbuşirea sa are cu atît mai mult ecou, cu cît trage în jos economia Braziliei. Nu-i nimic. Îl sfătuiesc să facă o cerere Guvernului de la Bucureşti şi va putea veni la noi  să-şi refacă averea. Avem pămînturi roditoare, petrol,  aur, gaze, păduri şi încă multe altele de dat pe mită grasă. Noi o să continuăm să suportăm împrumuturile de la F.M.I., ca să ţinem în spinare insectele dăunătoare autohtone şi pe cele străine, care şi-au făcut cuib în hambarele româneşti. România are nevoie de un preşedinte precum Nicolas Maduro al Venezuelei, care de curînd a trimis după gratii peste 100 de oameni de afaceri „burgezi”, într-un război declarat împotriva mafiei financiare şi a preţurilor incorecte. Maduro a afirmat că oamenii de afaceri fără scrupule, aparţinînd „burgheziei parazite” au majorat preţurile la unele produse şi servicii de peste zece ori. Preşedintele a afirmat ca va impune limite marjelor de profit şi va intensifica verificările, pentru a se ajunge la preţuri „corecte”. „Sunt barbari, aceşti paraziţi capitalişti”, a spus preşedintele Venezuelei. Domnule Nicolas Maduro, veniţi să curăţaţi şi România de burghezia parazită! Paraziţii capitalişti au pus stăpînire pe România!

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

28 Nov
2013

Victor Roncea: “Icoane, fotografii și oameni frumoși din Săpânța. Un Calendar ortodox închinat Părintelui Justin Pârvu, realizat de Cristina Nichituș Roncea. Eseu FOTO despre neam și credință”

“Era de ziua Parintelui, cand am ajuns, din noi, acasa, la Petru Voda, la picioarele Sfintiei Sale. 14 Februarie 2013. 94 de ani. Ultima aniversare pe pamant. Am mai scris despre acest moment, cand Parintele imi parea tare trist (Vedeti AICI materialul, insotit de mai multe filmari). Intre micile noastre daruri binecuvantate de Sfintia Sa i-am adus si Calendarul despre frumosii romani ortodocsi din Sapanta si icoanele artistei populare Ioana Lutai, doamna preoteasa a Bisericii din Cimitirul Vesel, cu hramul Nasterii Maicii Domnului. Acesta i-a adus bucurie Parintelui. Marturisesc, o bucurie mult mai mare decat cea la care ma asteptam. L-a luat si l-a rasfoit pe indelete, pagina cu pagina, admirand fotografiile si icoanele si comentand la fiecare dintre ele. Despre frumusetea portului si a purtarii maramuresenilor la biserica, acolo unde sunt ei, in lupta directa cu vrajmasii credintei neamului romanesc, despre copii, mame, biserica si neam… Cu voce tare, Parintele a citit epitaful lui Stan Ioan Patras, creatorul Cimitirului Vesel, inscriptionat chiar de el pe propria sa cruce si preluat pe coperta Calendarului:

Cate zile am trait.

Rau la nime n-am dorit,

Dar bine cat am putut.

Orisicine mi-a cerut. ”

Am ramas, tacuti, foarte emotionati. Parintele era descris, exact, in aceste cuvinte simple. Erau ore tarzii, din noapte. Pelerinii plecasere, rand pe rand, cu mic cu mare, maicutele se pregateau de utrenie. Noi doi la picioarele Parintelui. Parintele, care, in cele 20 de ore de cand se trezise si slujise si primise inalti oaspeti, prelati sau pustnici coborati din munti, preoti si credinciosi din intreaga tara, nu apucase inca sa manance, de ziua lui. In linistea serii si pacea dumnezeiasca ce ne inconjura ca intr-o lume de basm, de pe tot cuprinsul coltului de rai manastiresc, glasul Parintelui citind epitaful ne-a tulburat profund. Incercam sa redam tuturor, pe cat putem, din acea emotie, prezentand paginile calendarului si cateva fotografii de la acel moment tainic, fotografii aflate si in Albumul Parintele Justin Marturisitorul, de Cristina Nichitus Roncea.”

Mai mult aici: http://roncea.ro/2013/11/27/oameni-icoane-si-fotografii-frumoase-din-sapanta-un-calendar-ortodox-inchinat-parintelui-justin-parvu-realizat-de-cristina-nichitus-roncea-eseu-fotovideo-despre-neam-si-credinta/

 

Victor Roncea

 

28 Nov
2013

“Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.” Părintele Arsenie Boca

“Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea. 

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru martiraj.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.”

Părintele Arsenie Boca

28 Nov
2013

Părintele Arsenie Boca – “Sfântul Ardealului”

Părintele Arsenie Boca

(29 septembrie, 1910 – 28 noiembrie, 1989)

“Subsemnatul m-am nascut in 1910, septembrie 29, in Vata de Sus, jud. Hunedoara. Scoala primara si liceul in oraselul Brad, acelasi judet. De pe atunci mi se remarca o anumita inclinatie spre singuratate si spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Asa spre pilda am o carte a lui Immanuel Kant: “Religia in limitele ratiunii” iscalita: “Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea in cursul superior de liceu am ramas orfan de tata, care era cizmar de meserie si foarte bun pedagog cu fiul sau. Stiu pana astazi ca m-a batut odata pentru ca sa nu mai pierd timpul – ceea ce i-am fagaduit cu lacrimi si n-am uitat pana acum, si de multe ori mi-a folosit in viata.

In cursul liceului mi-au placut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul si muzica. Terminand liceul si luand bacalaureatul la prima prezentare, inclinam spre stiintele pozitive, dar daca aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviatie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, impiedicandu-ma saracia. Drept aceea a biruit inclinatia contemplativa, sau speculativa si in 1929 m-am inscris la Academia Teologica din Sibiu.

In cursul teologiei mi-am vandut casa parinteasca spre a-mi putea continua studiile. Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor si nici nu ma induram, intrucat era divortata de tata iar eu eram dat tatii prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca ma va da la scoala. In timpul teologiei mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii calugaresti si doream sa ma instruiesc, pe cat puteam, mai temeinic, cu deosebire in latura mistica a vietii. Cu prilejul acela aveam urmatoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cat mai fara mine si cat mai fara corespondenta, ca oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu cand va afla ca m-am calugarit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera, care avea mai multe amanunte greu de crezut. Asa de pilda mi-am propus ca toata vremea teologiei sa nu fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce n-am reusit, intrucat tocmai in anul acela 1929 Ministerul ingaduie si fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu cateva colege. Dar cunostinte in oras am izbutit sa n-am.

Asta am reusit toata vremea teologiei, desi faceam parte si din “Reuniunea de muzica Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta. Aveam problema vointei in stapanirea simturilor. Mai mult chiar, ma preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, ca sa vad prin proprie experienta, cat se intinde sfera vointei in domeniul vietii sufletesti si biologice. Ma interesa sa vad daca e adevarat ce afirma cartile asupra actelor reflexe, si asupra instinctelor, ca anume sunt independente de vointa si controlul constiintei. Experienta mea personala insa mi-a dovedit ca actiunea vointei si a constiintei se poate intinde si peste instincte si actele reflexe dupa o oarecare variabila. Ma ajutau la aceste adanciri si studiile ce le facea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tiparea in Revista de filosofie din Bucuresti, si-mi parveneau pe aceasta cale.

Toate acestea ma interesau sa le aflu si sa le probez in vederea calugariei. Ma abtineam de la “voia in oras”, ci stam in curtea scolii cu poarta deschisa. Cu colegii nu ieseam in oras decat daca trebuia in interesul scolii, a vreunui profesor, sau insotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzica. N-am dansat si n-am invatat lucrul acesta. Imi dase tata grija asta – si mai cu deosebire cand eram teolog nu-mi puteam inchipui sa fac asa ceva. De viata altora in afara zidurilor teologiei am fost in cea mai perfecta indiferenta si necunostinta. Toate preocuparile mele erau si sunt pana astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urata de cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie isi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior. Teza de licenta in Academia Teologica rezuma stradaniile mele spre acea desavarsire interioara a omului, si purta titlul: “Incercari asupra vietii duhovnicesti”. Terminam teologia prin 1933.

In vacanta ma ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit scoala. Caci afland Mitropolitul Nicolae Balan ca am talentul acesta, m-a trimis anul urmator 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucuresti, care am terminat-o in cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Sirato, Costin Petrescu si Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicina. La medicina de multe ori nu puteam merge din cauza framantarilor si grevelor studentesti, care ma suparau pentru motivul ca pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus in imposibilitatea sa-si tina cursul. Abia aci m-am lovit de miscarile politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplacuta. In miscari studentesti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, intrucat Academia de Arte frumoase nu era considerata in cadrul Universitatii, ci ca o scoala aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind inafara de studentii ce sa se poata inscrie in centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet in afara de orice miscare studenteasca sau inscriere in vreo miscare politica.

 

Vremea in Bucuresti

Am petrecut-o nelipsind de la scoala niciodata. Bolnav inca n-am fost, ca sa lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primavara mergeam de la 5 dimineata si ma intorceam la internatul Radu Voda unde locuiam, seara la cina. Trei ani am stat la internat, ca sa fie o garantie pentru mine ca nu ma ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau si studenti legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodata. Scoala ma absorbea total si n-aveam vreme de pierdut. (Bataia din copilarie pentru a nu pierde vremea ma urmarea ca un inger pazitor.) Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai ramanea liber acasa il foloseam citind si discutand teologie cu inca un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Asa s-a intamplat ca odata, placandu-mi foarte mult scrierea mistica a sfantului Ioan Scararul, am tradus-o in romaneste, in vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la incheierea convingerii mele de-a intra in calugarie. In vremea aceea, miscarea legionara era in toi si se discuta de ea in toate partile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am gasit inclinatie catre miscare. Apoi s-a intamplat ca nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: cand se intorceau din Spania, morti, Mota si Marin, am iesit cu colegi intamplatori prin curte pana la trotuarul strazii “Calea Grivitei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Caci Academia noastra era pe Calea Grivitei.

Deci am privit o parte din convoi si pe cei doi morti. Atata tot. Colegi la scoala am avut de toate soiurile si neamurile. Aveam, la alti profesori, pe unul Vulpescu; asta era comunist, purta cravata rosie, insa discutii n-am avut impreuna niciodata. Aveam coleg de clasa pe un evreu Ithoc Steinberg – eram prieteni. Ii spuneam cateodata: Mai Steinberg, tu esti evreu si eu crestin, deci ar fi sa fim unul impotriva altuia. Eu insa am sa fiu mai bun ca tine si tu n-ai sa te poti supara pe mine, daca in felul acesta te voi concura in viata. Mai pe urma, cand am citit Biblia, am vazut ca ultima misiune mondiala e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor. Am terminat Belleartele cu bine, am facut anul de practica, ce insa a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Balan, in Sfantul Munte, ca sa deprind calugaria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetari ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodata sa nu poata iesi din tara. Eu, neavand absolut nimic la activ, am obtinut pasaport de calatorie: in Europa “sans Russie”, de la Prefectura politiei din Sibiu. Iar intrucat eram diacon, am obtinut si incuviintarile speciale de la cele trei Patriarhii: a Romaniei, a Constantinopolului si a Atenei, precum si a celor doua guverne: roman si grec, precum ca n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare catre desavarsirea interioara prin mestesugul calugariei.

M-am intors in tara la 8 iunie 1938. Tin minte data pe aceea, ca intrand in tara prin Moravita am vazut drapelele romanesti, de acel 8 Iunie de odata. De la data aceasta, pana la Pastile anului viitor cand am intrat in calugarie, mi-am adunat unelte de pictura, materiale, am mai invatat la Chisinau cu niste mesteri rusi poleitura cu aur “cicanca”, si alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictura. In Vinerea Izvorului dupa Pastile anului 1939, am fost tuns in calugarie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodaria, eram primul si singurul calugar la Manastirea Brancoveanu – Sambata de Sus jud. Fagaras. De pictura nu-mi mai ramanea vreme. Al doilea an la fel. Pana cand m-am luat de grija ca am invatat pictura degeaba. Se intampla in vremea asta ca ne veneau oameni cu durerile lor si evlavie la Manastire si calugari. Mai intrase in calugarie Parintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el sa primeasca preotia – eu simtindu-ma nevrednic. A primit-o. Asa au inceput slujbele la Manastire dupa puteri. Intr-o iarna, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalansa de oameni de toate varstele si treptele, napadindu-ma sa stau de vorba cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit sa fac duhovnicie cu oamenii, desi nu eram preot. Stiam ca tot ce patesc oamenii, li se trage de pe urma greselilor sau pacatelor.

Asa m-am vazut silit sa primesc preotia si misiunea majora a propovaduirii lui Hristos-Dumnezeu adevarat si Om adevarat, precum si a sfintirii omului, ca sa aiba pacea lui Dumnezeu in sine, absolut in orice imprejurari s-ar afla in viata. I-am invatat sa fie curati fata de oameni si fata de Dumnezeu; sa dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetateneasca, dajdie etc.) si lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat si trup curatit de patimi). Despre aceasta invatatura, martori imi sunt toti cei ce-au ascultat povetele cele dupa Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toti oamenii, fara deosebire, si viata curata, care fac cu putinta reintoarcerea noastra, a implinitorilor, iarasi in Imparatia de obarsie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminteniei si a iubirii noastre, pe pamant, in stadia si arena vietii. Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat in toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain.”

Ieromonahul Arsenie.
R. Valcii. 17 iulie 1945

Sursa: arsenieboca.ro

26 Nov
2013

Elisabeta Isanos: Cuvinte

“…Poezia e grea de imaginile unei lumi de varã roditoare, cu substante de vinuri grele, de amiezi si amurguri bogat aurite, surprinzãtoare pentru vârsta ei tânãrã./…/ În cosmosul Elisabetei Isanos, zodiile sunt bine asezate, se rotesc în lumina unor cunostinte magice strãvechi, descântecul descoperã esente, iubirea e de jãratec. Poezia Elisabetei Isanos e de pãmânt si foc.” Zoe Dumitrescu Busulenga

(“Pe marginea unei pagini de poezie”, în “Luceafãrul” nr.22/3 iunie 1967)

 

                       CUVINTE

Spun varã, si-i toamnã, spun frige, si-i frig,
numesc rãsãrituri, si ele apun.
Spun zi, si e noapte, spun plin, si-i nimic,
cenusã-i în clipa când flacãrã spun.

Spun rouã, si-mi cade pe deget arsurã,
spun pace, si lumea-i scãpatã din frâu…
Mai bine mi-as pune pecete pe gurã,
când secetã iese din nume de râu.

Când noaptea se umple de nume de stele,
luminile nu mai sosesc dupã ele,
tu numai cu murmurul gurii rãmâi…

Si totusi existã si-n asta câstiguri:
soseste dezghetul când murmuri doar friguri,
spui „iatã sfârsitul…” si-i ziua dintâi.

 

 

   SFÂNTA BUCURIE A IERNII

E groaznic de frig. Se întunecã. Sã n-aprinzi lumina.
Dacã aprinzi, va fi o explozie, nu rãmâne decât
fereastra ca un lingou plutind prin întuneric, un bloc
de aur, cum trebuie sã fi arãtat pãsãrile, înainte
de a fi fãcute. Aerul noptii s-ar umple de blocuri
colturoase, bucãti de luminã necioplitã. Unde sunt
zidurile sã ne apere? Nu aprinde, sã stãm
pe întuneric. Sã fie totul asa cum trebuie. La ce bun
o luminã? Dacã un fir de pãr s-a clintit pentru ea,
refuz sã iau parte. Nu voi mai lua luminã
pentru care s-a murit. Nimic nu voi încerca
împotriva întunericului, în noaptea asta.
Sunt ca un copil sau ca o piatrã. Pânã si pãsãrile,
când îsi fac cuiburi, urcã mai sus
decât nivelul zero al lumii. Doar pietrele îl îndurã,
nu se miscã împotriva noptii, nici a iernii.
N-ai sã auzi nici o piatrã strigând.
N-am sã strig nici eu. Camera e o grãdinã neagrã,
în care frunzele au cãzut. Oamenii, vineti de vântul
rece, nu fac nici un gest de împotrivire.
Tremurã mergând de mânã prin grãdina neagrã.
N-am sã scapãr nici un chibrit, trebuie sã vãd
întunericul de la un capãt la altul. Îl privesc în fatã.
Lemnul din camerã s-a aburit, trosneste ca oasele.
O pâlpâire doarme în capãtul chibritului, dulce
si fragedã ca un mãr în mugure. Mã tenteazã
sã-mi ard degetele. Dar nu: de ce sã fiu mai prejos
decât pietrele? Dacã as culege mãrul din capãtul
chibritului, ar creste din el o vâlvãtaie, si cu glas
puternic m-ar biciui: „Cine ti-a spus cã trupul tãu
e gol?” Si m-ar izgoni din grãdina neagrã. Unde?
Acolo unde nimeni nu poate fi al nimãnui,
unde nimeni nu-i nici copil, nici pãrinte.
Cine huleste împotriva noptii
aprinzând flãcãri si lumini?
Grãdina neagrã se lumineazã singurã
de albul zãpezii. Sã te strângi cât mai mult,
sã te ghemuiesti ca fãtul în burtã.
Pumnii la gurã se umplu de aburii rãsuflãrii,
genunchii ating pieptul. Pleoapele sunt grele,
abia le pot ridica. Acum, fãrã tertipuri
nu mai trãiesc decât pietrele.
Dacã mâine dimineatã mã mai trezesc,
voi fi ca ele.

 

Elisabeta Isanos

Sursa: http://www.isanos.ro/

 

26 Nov
2013

Eusebiu Camilar (1910 – 1965)

“Cântecul lucrat la repezealã, neavând nici o legaturã cu bucuriile si durerile inimii noastre, e lepãdat îndatã la groapa comunã a nimicurilor. Însã operele, dãltuite cu trudã si adâncime, rãmân ca niste monumente pe munti./…/Legea creatiei e munca si asta trebuie s-o tinem minte si sã n-o uitãm, mai ales în betiile succeselor.”

(Eusebiu Camilar – Din “Cãrtile Sãgetãtorului”, 1957)

 

 

 

DOAMNE, SUNT SINGUR

 

Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic
rãsunã pe ziduri de lut.

 

Nu se mai roagã la izvoarele soarelui
cãprioarele, iezii mãrunti;
încremeniti, ghemuiti, înclestati,
ciobanii dorm acoperiti de munti.

 

Chemându-te din slãvi în chiote,
în fulgerãri de coase si pumnale,
atâtea rânduri de flãcãi si ierburi
au strãlucit în tarinile tale –
si ti-au vãzut în ploile înalte
picioarele de-argint cum strãlucesc.
Flãcãi si ierburi putrezesc prin tarini
si alti flãcãi si ierburi cresc.

 

Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic,
rãsunã pe ziduri de lut…

 

Uneori se aud morile adâncului
mãcinând pe sub munti, pe sub stânci;
sub uriase turle de cremene
uneori s-aud buciume-adânci…

 

În zarea de cânepã vânãtã
s-au dus verii mei, fratii mei.
Ciobani strãvechi mã asteaptã
de mult, sã mã culc între ei…

 

Eusebiu Camilar – “Cetatea Moldovei”, nr. 1, 1 ianuarie 1943

 

 

PULSEAZÃ MAREA VREMII

 

Pulseazã marea vremii profund în tâmpla mea…
Ascult târziu în noapte si o cunosc cã-i ea –

 

Când urcã prin artere si prin plãmânii grei
Imense perioade din adâncimea ei!

 

E drept cã marea asta ne roade palul chip!
Picãm la fundul mãrii, cenusã sau nisip,

 

Dar câte viitoruri pulsãm, vâltori-vâltori:
În nemurirea mãrii suntem nemuritori!

 

Pulseazã marea vremii! Înfiorat ascult,
Cum se perindã evii si secoli de demult,

 

Si mã întreb ce fatã de mâine s-o mira,
Când existenta noastrã la tâmplã-i va pulsa…

 

 

Eusebiu Camilar

Din volumul “Poezii”, 1964

 

Sursa: http://www.isanos.ro/

 

26 Nov
2013

Magda Isanos: “Despre iubirile mari”

“Am sã vã povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios sã povestesti visuri, ocupatie cu care se îndeletnicesc babele, Freud si fetele nemãritate.
Totusi, cu mare risc, o sã vi-l povestesc.
E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebrã), când le citeam pe sub bancã.
Mã gãseam într-un decor de basm, probabil în insulele Havai, portocali, cipri, nenumãrate grote luminate (desi asta nu e imposibil) de lunã.
Stiti d-voastrã cum e în visuri, totul de-a-ndoaselea.
Marea se revãrsa nu stiu de unde, de sus si totusi nu erau valuri, copacii stãteau echilibristic pe propriul lor vârf si din rãdãcinile lor parfumate, care nu stiu de ce fumegau – rãsãreau chipuri.
Iatã, Romeo si Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetatia din jur, aleargã pe tãrmul abia luminat si se îmbrãtiseazã.
– Iubito, s-aude ciocârlia!
– Nu, nu, e privighetoarea.
Totusi e ciocârlia, noaptea s-a sfârsit si Romeo trebuie sã plece în exil.
Sunt tristã. Mã gândesc cã de acum nu se vor întâlni decât în cavou.
Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura si moartea.
Dar n-am apucat sã-mi revin si se lumineazã puternic; pe o pajiste la picioarele unui deal, un castel. Parc-asi fi fugãrit o furie albã. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune salul pe umeri.
Cu emotie recunosc fata ei strãvezie în care ochii ard fericiti.
În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s-o pãrãseascã, nu, si-aicea-i prea multã tristetã si dac-as putea, as sili femeile sã-ti sãrute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); sã-ti sãrute mâna, Marguerite, pentru cã nu se întâmplã des o inimã ca a ta.
Peisagiul fuge prin fata mea.
Grotele îsi miscã stalactitele, ele se lovesc unele de altele si aceasta e o muzicã minunatã, în care disting clinchetul de pahare.
Pricep despre ce-i vorba. Manon Lescaut si Des Grieux petrec. Ei n-au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despãrtirile nenumãrate si moartea într-un pustiu dusman.
Dar nu-i nimic, iubirea lor trãieste, pentru cã a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: dispretul.
Însã nu vreau sã mai stau aici.
E asa de trist sã-mi închipui capul gratios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtã liniste!
Si de unde au rãsãrit muntii acestia?
Un cãlãret tine pe sa o femeie.
Manteluta ei neagrã alunecã de pe umeri si Carmen spune: stiu cã ai sã mã ucizi; o pisicã ne-a tãiat drumul, mi s-a zbãtut ochiul stâng, însã nu vreau sã trãiesc decât liberã.
De data asta n-a mai trebuit sã fug; calul mergea repede. În curând eram singurã si mã asezasem jos obositã.
Atunci am vãzut, venind spre mine un bãrbat si o femeie, aproape bãtrâni. Hainele lor erau simple, fetele linistite, atrãgãtoare.
– Dar voi cine sunteti?
– Ce cãutati aici, în tara iubirilor mari?
Fãrã sã-mi rãspundã, s-au asezat lângã mine, si tacticos, cum fac bãtrânii au spus:
– Nu stim despre ce vrei sã vorbesti, noi, slavã Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne-am luat.”

*

Si m-am gândit: moartea, destinul, dispretul, nu-ti trebuie decât tinerete ca sã le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!

(“Iasul”, luni 16 mai 1938)

Magda Isanos

Sursa: http://www.isanos.ro/

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii