„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,
Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc.
Noi n-avem nici un drept la fericire/Mereu în casă moare cineva.”
(Adrian Păunescu)
16 mai 1812 a fost cea mai neagră zi din istoria multimilenară a acestei aşchii de popor dintre Prut şi Nistru. În acea zi de primăvară cea mai frumoasă parte a vechiului stat Moldova, numită impropriu de ruşi Basarabia, a fost răstignită pe cruce. Fără a avea niciun drept, reprezentanţii Porţii Otomane au semnat un act neghiob de cedare a părţii dintre Prut şi Nistru Imperiului Rus, întins pe două continente (nu se mai satură). Ceva mai înainte Turcia, în calitate de „garant al integrităţii” Moldovei, a mai făcut un act similar: la 1775 a cedat altui imperiu hrăpăreţ – Imperiul Habsburgic – o altă perlă a Moldovei – partea de nord a Bucovinei. Pentru faptul că s-a opus acestui jaf, acestui târg între doi hoţi, domnitorul Grigore Ghica a plătit cu capul. La 1812 nu mai avea cine se opune. În preajma domnitorului erau oameni cumpăraţi de ţarul rus, precum prinţul Moruzi. În legătură cu acest act nelegitim Karl Marx nota: “Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”. Ca să nu mai vorbim de Rusia, care nu avea nici un drept să ia ce nu-i aparţinea, dar o asemenea Rusie nu a existat niciodată şi nu va exista vreodată!!!
Să încercăm să facem o scurtă incursiune în evenimentele care au precedat această răstignire. Să vedem când au fost pregătite primele cuie. Iar o analiză sumară arată că cuiele au fost pregătite cu mult înainte de 1812. Unii istorici ruşi se pronunţă în favoarea teoriei care susţine, bazându-se pe un fragment din cronica „Povestea vremurilor de demult”, scrisă de N. Karamzin, că protopatria slavilor s-ar fi aflat la gurile Dunării. Alţii îi văd pe strămoşii slavilor sub numele de roxolani, care au fost prezenţi în stepele din bazinul de nord al Mării Negre încă în secolele III-IV d. Hr., deşi este binecunoscut faptul că aceştia au făcut parte din familia de limbi iraniană. Unii pseudosavanţi ruşi afirmă chiar că şi Attila ar fi fost…slav. Este un mod de a-şi legifera cumva prezenţa în această zonă şi dorinţa de veacuri de a ajunge la gurile Dunării. De altă parte ungurii, veniţi tocmai de pe Kama prin sec. X, îşi revendică şi ei drepturile asupra acestor teritorii. „După retragerea romană nu există în regiune documente despre daci sau romani pentru un întreg mileniu” – ne luminează doctorul honoris causa Delamaid Darrell (un ungur canadizat) în volumul geopolitic „The New European Surregions” (Canada, 1994). Da, sunt cam puţine (s-au străduit mai mulţi „fraţi” de-ai noştri mai mari să fie cât mai puţine), însă cei care doresc să le găsească le găsesc. Este un caz cras de ignoranţă (să fie numai ignoranţă?) totală. Un popor de milioane de oameni cu adânci rădăcini cucuteniene de peste 5000 de ani, care a fost în stare să îngenuncheze cel mai puternic imperiu al timpului – Imperiul Roman –, care pe timpul lui Buerebista a plătit tribut Daciei, a dispărut, s-a evaporat, s-a spulberat în opinia acestui Darrell şi a altora de teapa lui. În această perioadă „sterilă”, în opinia lui Darrell, în această parte a Europei se formează Imperiul Roman de Răsărit, iar Marele Constantin este primul împărat, care la 325 a oprit prigoana creştinilor. În acelaşi an a pus temelia celei de a doua Rome – Constantinopolul, care a devenit primul centru mondial al creştinismului (pe atunci Roma catolică nu exista încă), care mai apoi s-a răspândit în toată lumea.
Ei bine, alte evenimente minore din punctul de vedere al lui Darrell ar putea fi scăpate cu vederea, însă aceste câteva evenimente majore, care au marcat viitorul lumii creştine, cine le-a creat, dacă nu romanii de est, dacii şi alte popoare din această zonă (nu dragii inimii lui – maghiarii, care au apărut în zona Dunării doar spre sfârşitul secolul IX, nu slavii şi bulgarii păgâni, care s-au creştinat doar spre sfârşitul sec. IX). „…Pe timpul Marelui Constantin în provincia care se chema Ghotia în a. 319…credinţa cea creştinească întru atîta s-a lăţit cît al şeselea an după pretinsa biruinţă se află dintrînsa la Nichea şi a se fi iscălit orînduialelor soborului acolo ţinut, Theofil al mitropoliei Ghotiei episcop” (Gh.Şincai. Cronica Românilor. Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p.36). Pe atunci nici pomină de slav, sau de ungur prin această zonă. Merită toată atenţia şi opinia marelui cărturar N. Milescu Spătarul: „Însă nu puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, nici la câţi bine vor socoti de aceşti români cum s-au ţinut şi au stătut până astăzi aşa, păzindu-şi şi limba, şi cum au putut şi pot şi pământurile acestea locuiesc, care aceasta la puţine limbi şi neamuri se vede; şi mai vârtos atâtea roduri de oameni străine şi barbare peste dânşii au dat şi au stricat, carii peste alţii aşa dând, nici numele, nici alt nimic nu se mai ştie, nici nu se mai pomeneşte de aceia”. În realitate slavii au apărut la gurile Dunării şi în Balcani mult mai târziu. După cum susţin majoritatea istoricilor, protopatria slavilor este regiunea cuprinsă între cursurile superioare ale Vistulei şi Nemanului fără a atinge litoralul baltic. Din această zonă ei, dispersându-se în trei puhoaie, au inundat un teritoriu uriaş, cuprins între râul Elba – la asfinţit, Marea Egee – la miazăzi, izvorul Niprului la răsărit şi Marea Baltică – la miazănoapte. Aceste trei puhoaie au alcătuit cele trei subgrupe, în care este împărţit grupul lingvistic al slavilor: de asfinţit (cehii, polonezii, slovacii şi slavii polabi), de miazăzi (sârbii, croaţii, slovenii, bulgarii şi bosanii) şi de răsărit (ruşii, ucrainenii şi belaruşii).Pentru prima dată se scrie despre slovenii din Balcani (slavii de miazăzi) doar în sec. 6 d.Hr. Până atunci teritoriile din partea stângă a Dunării până în Carpaţi şi de cea dreaptă erau populate de popoare geto-dace (dacă n-ar fi fost aşa, de ce atunci romanii au numit provincia din dreapta Dunării „Dacia nouă”?). Mult mai târziu au apărut şi au dispărut puhoaie de popoare barbare, atrase de fructele civilizaţiei europene, printre ei fiind şi slovenii.
Primul stat al slavilor de răsărit a apărut doar în secolul IX – Rusia Kieveană, care, conform letopiseţului „Povestea anilor de demult”, scrisă de N. Karamzin, a fost fondat de către konungii (cnejii) varegi şi că politonimul de Rusia provine de la denumirea unei regiuni omonime din Suedia. Konungii (cnejii) Ingwar (Igor) şi Helg (Oleg) au asediat Ţarigradul, dar fără succes. Învingătorul hazarilor, Sveneld (Sveatoslav), a pus la cale o adevărată mutaţie geopolitică, intenţionând strămutarea capitalei imperiului său de la Kiev la Pereiaslaveţ pe Dunăre. „Nu-mi este drag Kievul, ci vreau să trăiesc în Pereiaslaveţul de pe Dunăre, deoarece aici va fi centrul tuturor pămînturilor mele…” („Ne liubo mi esti v Kieve, hociu jiti v Pereiaslavţe v Dunai, iako to esti sereda zemli moiei…”). Observaţi, n-a reuşit să se formeze bine ca stat la el acasă că deja şi-a aţintit privirile lacome spre grădina vecinului. Este, într-un fel, esenţa poporului rus. Ultima sa bătălie Sveatoslav a dat-o în anul 971 împotriva bazileului Ioan I Tzimiskes la Durostor (astăzi Silistra), în urma căreia, fiind atacat şi din spate, a fost ucis şi epopeea cu strămutarea capitalei slavilor pe Dunăre s-a terminat. După fărâmiţarea Rusiei Kievene în cnezate, ei au izbutit doar să atingă gurile Dunării în timpul campaniilor lor, care purtau un caracter de incursiuni ocazionale, dar nu şi să-şi instaureze puterea în această regiune.
Dimpotrivă, apariţia principatelor româneşti în secolul 14 (dar nu pe loc gol, ci în baza unificării voievodatelor răzleţite ale urmaşilor vechilor daci) a condus la consolidarea gurilor Dunării – foarte importante sub aspect geostrategic. Iată cum aprecia importanţa geostrategică a Chiliei şi Cetăţii Albe sultanul Baiazid al II-lea: „…ajunseserăm la o cetate a lui Ştefan, zisă şi Chilia, care e cheie şi poartă pentru toată Ţara Moldovei şi Ungariei şi a Ţării de la Dunăre” (Muntenia–n. a.) şi „…cu numele de Cetatea Albă, care e cheie pentru toată Polonia, Rusia, Tătaria (Hanatul tătarilor din Crimeea–n.a.) şi toată Marea Neagră”. Importanţa geopolitică a Basarabiei a fost apreciată la justa sa valoare de către domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare. În anul 1477, prin ambasadorul său la Veneţia, Ştefan cel Mare sublinia: „…Căci sînt sigur că turcul (sultanul–n. a.) însuşi va veni împotriva mea pentru cele două locuri ale mele, Chilia şi Moncastro (Cetatea Albă), care îi sînt foarte cu supărare… Şi Înălţimea Ta te poţi gîndi că aceste două locuri sînt toată Moldova”. În căutarea unui sprijin împotriva turcilor, marele Domnitor a încercat să stabilească legături dinastice cu Rusia prin nenorocitul mariaj al fiicei sale Elena (în istoria rusă cunoscută sub numele de Elena Voloşanca) cu ţareviciul (moştenitorul tronului rusesc) Ivan, nepotul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, care însă în urma luptelor de palat duse de a doua soţie a lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog (din familie princiară bizantină), în favoarea fiului ei Vasile, decedează. Fiul acestuia Dimitrie fusese iniţial declarat cneaz şi succesor al lui Ivan III-lea, dar în scurt timp este întemniţat împreună cu mama sa, Elena. Este bine cunoscută soarta acestei nefericite copile, care i-a supravieţuit tatălui său, Ştefan cel Mare, doar cu un an, murind în temniţă în 1505. Prin acest act, Ştefan cel Mare a intenţionat să-şi asigure sprijinul Rusiei Moscovite în lupta sa cu Imperiul Otoman şi vasalul acestuia, Hanatul Crimeii. Însă această experienţă amară a fost o primă dovadă că nu trebuie să faci alianţă cu rusul. Din păcate, nu toţi urmaşii pe tronul Moldovei ai lui Ştefan cel Mare au înţeles acest lucru. Contactele militare şi diplomatice dintre Moldova şi Rusia au fost, practic, întrerupte pentru aproape două secole. În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărât unirea Ucrainei cu Rusia, ţarul Alexei Mihailovici încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „…teritoriile şi cetăţile pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria” (Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10). Acest tratat însă a rămas doar o declaraţie de intenţii. Alexei Mihailovici a fost nevoit să se mulţumească doar cu Ucraina de pe malul stâng al Niprului (ca şi urmaşul său Alexandru I doar cu Basarabia la 1812) (săracii de ei, niciodată nu primesc cât doresc – n.n.!!!) şi să renunţe la preconizata alianţă antiotomană cu Moldova. Dacă ar fi realizat acest plan, i-am fi avut pe aceşti „fraţi întru credinţă eliberatori” pe capul nostru cu aproape două secole mai devreme. Luând în consideraţie trista experienţă de la 1812 încoace, nu sunt sigur că am fi rezistat unei „eliberări atât de lungi”. Lucru pe care a încercat să-l facă fiul său Petr Romanovici, care a recurs la tratative secrete cu domnitorii Ţărilor Româneşti, Dimitrie Cantemir (Moldova) şi Constantin Brâncoveanu (Muntenia). Între trimişii acestora şi Petru I, în anul 1711, la Luţk, a fost încheiat un tratat secret, care prevedea trecerea acestor state sub protectoratul („oblăduirea”) Rusiei. Conform acestui tratat, Moldova urma să rămână unitară, lucru încălcat de urmaşul său Alexandru I la 1812. Tratatul prevedea, printre altele, restabilirea graniţelor istorice ale Moldovei în perimetrul lor de pe timpurile lui Ştefan cel Mare, precum urmează: „Pămînturile principatului, după vechea hotărnicire moldovenească, asupra cărora Domnul va avea drept de stăpînire, atît cele cuprinse între rîul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginele Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări” (Kareţki A. ş.a. Lacrima Basarabiei, Chişinău, 1993, p. 10). Acelaşi lucru rezulta şi din proclamaţia lansată de către Dimitrie Cantemir către supuşii săi, în care se spunea: „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…” (N. Iorga. Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, II+XXXIII, 1910, pp. 126-127).
De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gând să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I” au fost dezvăluite destul de bine adevăratele scopuri ale ruşilor vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană. Ruşinoasa înfrângere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului, aflată în nordul ţării. După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi ale celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei.
În sfârşit, la 16 mai 1812, în urma Tratatului de pace de la Bucureşti şi trădării dragomanului Dumitrache Moruzi (printre altele, rudă a celuilalt trădător, cel de la Kuciuk-Kainargi) teritoriul principatului Moldova dintre Prut şi Nistru şi din Carpaţi până la Marea Neagra sub numele impropriu de Basarabia (dat de ruşi) a fost anexat la Imperiul Rus, care şi-a realizat, în sfârşit, visul de aur de a stăpâni Gurile Dunării. Un alt trădător al Basarabiei, alături de grecul Moruzi, a fost armeanul Manuc-Bei, proprietarul celui mai renumit han din Bucureşti , în care s-au dus tratativele de pace. Trimisul lui Napoleon Andreossy, care urma să-l convingă pe marele vizir să nu semneze pacea, a întârziat, iar depeşa sa adresată marelui vizir a fost reţinută de către trădătorul Moruzi. Cea mai informată a fost Rusia, care a grăbit mersul tratativelor şi i-a forţat pe turci să încheie această pace dezonorantă şi neavantajoasă pentru sultan. Astfel Basarabia a nimerit în îmbrăţişarea „creştinească” a fratelui mai mare pe o perioadă de peste 200 de ani, din care nici până astăzi nu poate să se elibereze. Marea speranţă a noastră de a scăpa, în sfârşit, de această ciumă, este parafarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană la summitul de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013.
Valeriu DULGHERU, dr.hab.prof.univ.
Felicitari colectivului Redactiei pentru munca si abnegatie.
Cãrtile de pânã acum semnate de aceastã autoare cu blazon literar ereditar (fiicã a marii poete Magda Isanos si a scriitorului Eusebiu Camilar, cel care, asa cum relevã istoricul literar N.Cârlan, a fost mult prea superficial clasat axiologic pânã acum!) au probat cu asupra de mãsurã continuitatea acestui filon de har. Imi este aproape, mai ales, amintirea cãrtii Amur cãreia în cronica ce i-am dedicat-o am apreciat nu numai realizarea strict literarã, ci si un palier mai larg decât cel al literaturii si culturii, cel al implicãrii în problematica majorã a destinului national. Acea lucrare care prin documetarea amplã nu era departe de o cercetare doctoralã adãuga încã un argument la marea si încã nerezolvata problemã a românilor nãscuti în teritoriile înstrãinate prin seismele istoriei, Basarabia si Bucovina. Autoarea demonstreazã încã o datã cã suferintele acestor oameni, vinovati aprioric doar pentru apartenenta la acele teritorii, nu sunt cu nimic mai prejos decât alte traume istorice colective dar care au reusit sã se facã respectate, cunoscute si luate în considerare pe plan international. Scriam cândva cã cele mai eficiente mijloace de popularizare ale unor asemenea drame colective sunt cele ce tin de creatia artisticã, filme, cãrti, picturi s.a., acelea care impresioneazã prin proiectarea pe ecranul atentiei a unor trãiri, întâmplãri personale, singurele care pot emotiona, de fapt. Cartea acelei tãrãnci bucovinence, Anita Nandris, ce-si povesteste calvarul siberian ar constitui, credem, materia primã excelentã a unui mare film cu traiectorie univeresalã si cu impact asisderea. ( cã tot s-a deschis sezonul de succes cinematografic românesc international!). Elisabeta Isanos, aflatã la antipodul acelei autoare abia stiutoare de carte, fiind asadar stãpânã pe o gamã bogatã si rafinatã de haruri si mijloace creative, a venit sã întãreascã dintr-un alt unghi aceastã temã – datorie de constiintã, cred, a oricãrui român implicat sau nu, personal, în aceastã problematicã.
Nãscut la 7 octombrie 1910, în comuna Udesti, judetul Suceava, din pãrintii Ion si Natalia Camilar (n. Motrici), tãrani. A urmat Scoala popularã din comuna natalã si Liceul “Stefan cel Mare” din Suceava. Debut în 1929, cu versuri, în “Moldova literarã”, revista Societãtii Literare “Tinerimea” din Mihãileni. A murit la Bucuresti, la 27 august 1965.
“Trebuie sã tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate si frumusetã, nici-o operã literarã nu poate trãi fãrã ele. Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de urã si mai irationale cu atât intelectualul este dator sã cultive sufletul lui într’un sens moral si sã se opunã curentului. Iartã-mã cã predic, dar spectacolul degradãrii umane mã îngrozeste si mã face sã mã tem pentru tine, cum te temi totdeuna pentru cei iubiti într’o vreme de molimã.”‘
