Cuvânt și iubire

George Anca

LUPAȘCU

Gheorghe Lupașcu, Vocația osândei

TipoMoldova, 2013

O antologie mausolină de 860 pagini A4 reunește la TipoMoldova, în colecția Opera omnia/Poezie contemporană, volumele publicate de Gheorghe Lupașcu: Laocoon împăcat (1969), Stăpânul timpului (1980), Întoarcerea arlechinului (1980), Ziua Delfinului (1988), Singurătate pe planeta pământ (1994), Iubire Exilată pe Terra (2000), Excelența (2001), Iambirul (2003), Strigăt în Alcandoria. Invazii (2004), Monologul secret al prințului Hamlet (2005), Vocația osândei (2006), Iambirul țărmului poetic (2007), Baladin într-o fabulă (2008), Când… (2010), viețuitoare (2011). Poate, cum s-ar fi încolonat pe verticală, asemeni modulelor brâncușiene, armonice divine ale formelor poetice, botezate și iambiri, fie textul clasicizant-raționalist, romantic, modernist, postmodernist, fractal.

Cezar Baltag îl salutase, în 1966, și ca Marchidan, poet de inteligență, care se confundă cu însăși esența naturii, cu dinamismul ei interior. Pe Nicolae Baltag, proiecția în mit și în primordial îl ducea cu gândul la Blaga, după cum ironia lucidă ar aminti de Geo Dumitrescu. Mircea Scarlat îl apropia de Ioan Alexandru și Ion Gheorghe. Altcineva evocă pe Ioan al Crucii sau Angelus Silesius. Ion Rotaru citește variante ale ideii că rapiditatea vieții interzice marile probleme. Derutat de iambir, A.I. Brumaru reperează pe net un semn nipon sau I am Birminghan. Altfel, careva, că tot n-ar fi multe de spus. Yet, poet neglijat. Să zicem, ca Yeti (topit din Himalaia în Dunăre).

Însă poetul Gheorghe Lupașcu, se vede ex-orbitor, nu se neglijează, se deneglijează mai abitir-iambitir decât oricine din caruselul concentric al establishmentului literar. El se citește ființial scriindu-se expresionist, baroc etc., se persecută rebaptizat în jubilații dictic-oraculare, pe pariu paramistic, peste, dacă nu pe sub Balta Brăilei, spre Alcandoria, doar s-o mântui din/prin japca represiunilor transfigurabile.

Cuprinsul (55 pagini) curge-Dunăre cu lucrurile naturii, căptușite de alchimie și totem, acoperind o estetică-destin a cuvintelor și metaforelor-cheie: Laocoon – lunatecul – câinele pământului – ultimul mesaj al cârtiței – stăpânul ființei – copaci răbdători – menestrel de sidef – în univers e noapte ca-ntr-un sac – cu amintiri de haos carnivor – iambirul osândei/…cosmopoliton/…arcadium/…fractal/…Fiindului – nimeni nu-mi este aproape – poetul evreu – iambirul Isolda – predestinând – baladinul – măiastra și poetul – anul 375 – gerunziul romantic – amintirile poeziei despre sine – Ovidiu în arbori – fiara semantică – ucigătorul – Siberiile volante – poemul pescar…

Alchimie (I – X): Cerb hărțuit/Geme în feudele sângelui/Vocala A…/ Izvoarele/Se sfințesc/Cu izvorul tămăduirii/Pronunțând-o. /…/ Lucrurile/Sunt/Pur și simplu oameni /…/ În așteptarea numănui/Iarba/Însingurata/Pe sine se paște… /…/ Poemele/Supraviețuind/Pentru fantasmele poetului/În insula lui singuratecă,/Alcandoria… /…/Cum poți fi tu însuți/Marea ta minimă /…/ Și nici nu știm țara/Unde murim/De când halucinăm în niciunde. /…/

Arthur Rimbaud, Alchimie du Verbe: J’inventai la couleur des voyelles ! – A noir, E blanc, I rouge, O bleu, U vert. – Je réglai la forme et le mouvement de chaque consonne, et, avec des rythmes instinctifs, je me flattai d’inventer un verbe poétique accessible, un jour ou l’autre, à tous les sens. Je réservais la traduction. / Ce fut d’abord une étude. J’écrivais des silences, des nuits, je notais l’inexprimable. Je fixais des vertiges.

Totem I: Eu care-am umblat pe frunze/Eu care-am cântat din frunze/Eu care-am mâncat frunze/Eu care-am plâns cu frunzele/Eu care-am iubit pe frunze/Eu care n-am dat foc la frunze/Eu care m-am învelit cu frunzele/Am devenit copac/De dragul frunzelor.

Totem II: Te-am căutat/În peșteri/În astre/În vârstele pădurilor/Cu numele tău m-am aflat/Pe mine însumi/Strigându-mă.

Totem III: El, Tu, Noi – seria gândurilor/Bătălia în noapte a lucrurilor/Numărătoarea blocurilor din cartier/Logaritm social pentru a afla unicul/La pierderea în unghiuri și umbre/A unicului cu suflet de om.

Totem IV: Cum veacurile sunt gânduri/Cum gândesc atomii îngerii/Iluminările lucrurilor/Și viața mea/Spaimele victimei/Încordându-se/Ca asceții/Să împace lumea/Cu preacuvântul/Erotic/Al tău…

Florilegiul-halteră (bine peste kilogram) se răsfoiește-fulguiește din masivitate ca mai înainte din strâmtorile-plachete ale speranțelor-cenzură-critică-arest-spital. Ermetismul-mască al înfricoșării , doctorantura reformei, filologismul gongoric, gestica narcisistă la arlechin, cascadarea obsesiilor catartice și câte și mai câte formalisme genialiste nu inhibă, dimpotrivă, emfaza religioasă a poeticității-menestrel-melod, încă medieval, încă infant și mai ales nestătător, profetic.

Iată o carte pentru poporul român, sub comunism și după, a unui poet-strugure, zdrobit și de sine să îmbete disperarea. Și iată un marchidan lipscănind la Gherghești cu fantoma lui Saint-Exupery, cu Hamlet tot în Elsinor, cu salcâmii lui Mihai Sebastian. Convertește nevolnic spaimele în cântece-bumerang intonându-le și în somn, copiilor, părinților, epopee.

Din toate locurile copilăriei mele/Cel mai mult mă obișnuisem cu soarele.(24) … În zilele mele bune/Izvoarele au glas feminin (28) … În curând îmi voi pierde memoria pe care mi-o dăduse soarele,/Simt asta după golul ce-mi străbate ființa (32) … El, punctul cu har,/Împarte lumea în bine și rău/Împăcând culoarea cerului/Cu duhoarea districtului (49) … Unde sunt buzele marinarilor din Alcandoria,/Priviți-le dinții shimonosiți de rânjet (51) … Și n-a vrut să moară Terente /Ascuns pe creștetul părinților (56) … Nu știu ce să mă fac cu zefirul/Păstrează aceiași dinți de lapte (69) … La serbarea absolvenților/Eu am jucat rolul cenușii/Din poemul maestrului (72) … Nobil parfum în păr de orator/Înfloritor discurs cu flori de stil/Belșug înmiresmat ca portocala (77) … Sunt un om normal/Îmi iubesc liniștea/Îmi plac genunchii mei neînsângerați (79) … Menestrel de sidef,/Scriitura tălpilor himerelor/Care-au cântat pe nisipurile noastre (95) … Trainice vorbe-ți trimit/Ioan al dorului (99) … Gândindu-se la un chip ideal/Un om a început să-mi semene leit (103) …

Lasă-mi Doamne umbra în nisip/Lasă/mi șoapta-n țărmuri de sidef,/Când voi fi doar undă și privire/Dă-i înfometatei pâini din mine,/Pașii tăi izbăvitori pe ape (123) … Zi ca o mare,/Fără mister,/Miroase-a uitare,/Ca-n poemul Une charogne de Baudelaire (124) … Nicio credință nu mai/coboară în lucruri/Toți se vor perverși ca/Sodoma (127) … O, Doamne, cu ploi viermuite/Obsesia toamnei, cețos Două-Mii,/ Acoperă cu bacovianii infinite/Clepsidra cu melancolii (131) … Nu știu dacă noi mâncăm pâinea/Ori pâinea ne mănâncă pe noi (133) … Nu știu dacă eu însumi mi-am dulgherit crucea/Ca osândiții prin împușcare groapa (137) … Crispații zadarnic vor râde/Trufașii vor poza cu părul vâlvoi/Ipocriții vor dansa cu pudoare/Iar noi cu toții nu vom fi noi (155) … Încărunțim în laguna cărților/Ca asceții manuscriselor biblice (170) … Sunt lucrurile fără carne ca florile/Culorile ființe înecate-n văz/Sunetele timpanele soarelui (185) … Atât de mult te iubesc/ Alcandoria/Și nici nu știu cine ești (197) … La zborul ritmat al stolurilor/Egrete-mpietrite se zbat în cristale (207) … Doar atât: Eu sunt pământ/Sunt arat de timp și-s frânt/Doar atât: Ce semeni tu/Timpul infinit-e-su (215-216) … Și pământul/Ca o piatră din cer/Renunță zilnic la rouă (254) … Rotind în jurul trupului/Voalul tău de mireasă/Pânza corăbiei din Alcandoria (297) … Mereu se aruncă în mine cu pietre (300) … Circul cu mimi/Transexuați în a șaptea zi/În chipurile iubirilor/Din Alcandoria (315) … Salamandrele sărind din bulboane/Într-un halou de apă se-nvolburează vid/Viața în eden pecetluind-o (322) … Arginții atârnă cazon/În curviile/Din/Cosmopoliton (329) … S-a rotit în jurul cărților/A nechezat în cabala cuvintelor/Căutând numele poeților/Cu pietre spălați (330) … În piața arlechinului/Ca Samson/Uitând eminența/Lipscăneam transcendența (336) … Nero cântând la harpele focului (337) … Alcandorienii în burta chitului s-au retras ( 338) … Nimeni nu mai vrea/Nume/Toți vor/Numere (351) … În dansul cărților/Profețesc/Cu privirea fixată în lună/Ca un câine/Din cartierele demolate (371-372) … O arlechinadele/Din viața care zilnic ne petrece/În marile districturi neguroase/Suferințe universale (396) … Doamne,/Stăpâne sfânt al universului,/recunoaște-mă (407) … Părerea medicului de familie/”Ești chinuit de propria ta vitalitate” (412) … De lup totemic isidor/Al numelui meu carnivor (424) … Psalmist ori pitie cobitoare (427) … Așa mi-au fost ursitele jurate/Să-mi iau prin veac Sionul sfânt/În spate (428) … în scriptele secrete-au decapitat decorația de eroism, până când istoria și-a consumat al comunismului futurism (473) … O consoanele/Ursitoarele noastre vestale/Ale plutirii tale de moarte/Ofelia (477) … Am văzut îngerii iubindu-se (481) … Menestrelul conjuncțiilor/Pe noi/Hamlet-Shakespeare/În sintaxa rivierelor ne conjugă (485) … Doar voi/Principese din Alcandoria/Mă lăsați goliard de iambir/Să-mi înfrunt singur/Exitusul către nadir (487) … Cu moartea noastră vom păgubi lumea/Ori lumea va fi mai liberă? (488) … Odată cu sufletul paroxistic/Vocalele se volatilizează/În delirul mistic (498) … Polul sufletului/Paranoie de tropice (502) … Însumi tu/Însumi eu (503) … Măiastra/Este Dumnezeu (505) … Doamne/De ce/Toate stihiile/Ajung/Ca emigranții/În sufletul meu? (524) … Viața de mine a obosit/Ca un câine lup de stăpân (529) … Magică lacrimă/La pleoapele șarpelui,/Lanțuri de plete/Ca-n vrăjile șamanilor/Din Ursa Mare (539) … Jertfă a spiritului/Împărtășanie-altare,/Longitudinea gândurilor solitare/Cu melancolia lui Publius Ovidius Naso (540) … Prin plantații de trandafiri/În ghimpi altoiți/Cu virginitate/Sexul poemului/Sângeră/De nuntă și puritate (563) … Hai să săpăm/În inimi/Până dăm de moarte (587) … Fără margini sunt/Malurile Călmățuiului/La Bertești (592) … Veghe de lele/Lebede-iele (598) … Numai eu/Veșnic altul (609) … Eu sunt alchimistul (611) … Luna și sânii madonei/Din grădina-eden a Brăilei (617) … O, domnule Holderlin,/Reîncarnat pe caraimanul gândului (625) … Gumasal/Gumasa/Gumas/Guma/Gum/Gu (669) … Semenii mei,/Hăitașii mei (686) … Unde ești tu Doamne/În cer sau în sufletul meu (687) … Infernul/Pe chipul meu/Își desenează/Ca un pictor suprarealist/Pustiurile geometriei/Deșănțate (764).

Titlurile poemelor sunt de sine stătătoare, cumva autarhice: Minus-romanță – Lucrurile și noaptea – Privalul cu umbre – Amnezia hotarelor – Iliada pe cont propriu. Fabulosul, încă fabulă, abolește, abulic, fabulația. Tratat-oracol-poetic-angelic-fonetic, puține sonete, mulți psalmi, inflație de iambiri, cantorii bizantine, solemnii scolastice. Printre mituri și parapredici: Ion Țuculescu, Matei Caragiale, Mihai Sebastian, Paul Celan, Alexandru Tocilescu, Walt Withman, Da Vinci, Simon din Cyrene,Shakespeare, Orfeu, Holderlin, Serghei Esenin. Și, cum caligrafia lui Lupașcu o fi la concurență cu a lui Macedonski, volumul volumelor sale se încheie, citeț, cu un salut manuscris, de Lucian Chișu. Prefața este semnată de dr. Ioan S. Cârâc.

Poet cult(ic), mito-filosofard caustic, cu delir iambiric, de seninătate goetheeană, într-o Brăilă-Elsinore-Alcandorie, Lupașcu își aglutinează măreț emfatic viziunile supraviețuirii spirituale proprii și cosmice în tot atâtea revanșe aruncătorilor de pietre.

George ANCA

                 GÂNDURI TOMNATICE

Am găsit o portită spre sufletul tău.

Tăcerile

erau acolo tomnatice gânduri,

izbânzi…

Neizbânzile rătăceau

în marea inima ta

la orizont, adăstând,

o cât de mică flacără

să-ti lumineze

cărările pribege.

RAMURI TRISTE

Îmi bate în geam o ramură

ca o lacrimă pustiită,

nu-mi spune nimic,

doar tremură.

Deschid geamul si simt

răceala stropului de lume;

plâng si eu,

nu pot să tac,

dar simt

că n-am ce-i spune.

Norii s-au cuibărit la sân,

mi-e greu să-i încălzesc,

sunt reci,

si simt că mi-e stăpân

chipul tău ceresc.

Mariana Gurza

Foto: Carmena Tudoran

„”Victor, ce vrei tu să faci pentru România?”, l-a întrebat Biden. „Păi, mai întîi cianurez şi cutremur România, apoi o fracturez hidraulic! Doar e moştenire de la tata! Recunosc Kosovo, puteţi da startul dezmembrării teritoriale a României! Ce mare lucru, dacă mie îmi merge bine! Poporul cu cianura şi cutremurele, iar noi, cu mălaiul”. Dintr-o dată, Biden rînjeşte publicitar şi îşi aşează pistolul la brăcinar, convins că de acum încolo americanii vor avea acces sigur şi nelimitat la resursele subsolului românesc. Să ne aşteptăm cumva, peste cîţiva ani, la bombardamente din cauza promisiunilor celor care vor regiuni  independente? Avem fosta Iugoslavie mărturie în acest sens. Ba la masa chinezilor, ba la a germanilor, ba la cea a ruşilor sau a francezilor, călătoriile astea ale aleşilor pe bani de la buget sînt ca nişte preumblări prin iarmaroace, adică, praf în ochii românilor. Pînă să plece la întîlnirea cu vicele Statelor Unite, un om „cu” treabă, de altfel, din moment ce stă la discuţii cu toată lumea, probabil, premierul baschetbalist a băut în fiecare dimineaţă, ca să prindă curaj, cîte o cană cu apă neagră care ia foc, adusă dintr-o fîntînă aflată în zona Pungeşti. Altfel nu-mi explic de ce i s-au aprins aşa de uşor lămpile învoielii. Dacă tot a spus da lui Chevron, îl poftesc să se mute în zona Pungeşti, lîngă o sondă, şi să consume numai apă de acolo. Dacă nu-i surîde ideea mutatului, apa cu petrol se poate îmbutelia şi trimite special pentru el la Bucureşti. Transportul e gratuit.

Nu mă împac deloc cu paradisul economic al Ţării, îmbîcsit de ciocli şi de corporaţii ahtiate după profit rapid, de moluri şi nu de fabrici. Atunci cum să nu mai adăugăm pe harta lor încă un mol care să distribuie, ca bonus, apă cu petrol aleşilor din Parlament, care şi-au pus apostila pe exploatarea gazelor de şist? Nu de alta, dar tot au vrut farmacie cu medicamente la preţ redus pentru ei. Şi aşa, au dărîmat ilegal 86 de clădiri şi monumente istorice de patrimoniu din Bucureşti, şi-au construit cuiburi de viespi şi stupării pentru ingineriile financiare. Alt paradis fiscal unde mişună o droaie de profitori este sistemul asigurărilor. După cutremurele care au zguduit zona Galaţi, companiile scumpesc tarifele cu 20%. HAARP, războiul psihotronic, exploatarea petrolului şi gazelor, iată cum s-au străduit mititeii de guvernanţi să ridice România în rîndul ţărilor cu risc seismic ridicat! La furat căciula românului, nu-i întrece nici tatăl lui Belzebut. Altă dovadă în plus sînt capetele căzute în „dosarul Hidroelectrica”. Doi complici arestaţi preventiv. Şi ce dacă? Nu vor face purici după gratii.

Cum să nu mă bucur la cît de supărată sînt pe haiducia asta de stat! Cureua românului se mai strînge cu cîteva găuri. Premierului i-a venit o idee deşteaptă prin care să astupe găurile din buget: le-a transmis liberalilor, că încasările la buget nu sînt cele prognozate şi le-a propus unificarea cotei unice şi a TVA la 22%, măsura urmînd a fi aplicată începînd din 2014, adică peste 2 luni. În loc să ia măsuri economice vitale, adică, investiţii în domeniul producţiei de bunuri, locuri de muncă, taxe mici, să  închidă robinetele prin care rechinii trag cu regularitate statul în piept şi să reducă salariile nesimţite ale directorilor de companii sau pensiile cu aceeaşi formă, s-a gîndit tot la o suprataxare a populaţiei, aflată deja la pămînt. Dar de ăia cum să se atingă? Nu de la ei vin banii la partid? Pe cei mulţi şi săraci aleşii îi jumulesc cu fiecare mandat, apoi la alegerile următoare trec corigenţele cu făină, ulei, fulare, umbrele, brichete, lopeţi, găleţi, mici şi polca pe furate. Uite-aşa, statul de drept a devenit un stat de… drepţi în faţa cotropitorilor!, iar românii, pînă la ultimul, de folos acestora, pentru că, tot, pînă la ultimul, conducătorii Ţării sînt excelenţi executanţi, adică, slugoi perfecţi, perfizi, fricoşi să nu-şi piardă funcţia şi mai ales profitul personal. A slujit vreunul interesele României? Categoric, nu!

Încă un exemplu edificator: în favoarea importurilor, Statul a pus pe butuci afacerile cu cînepă (autohtonă, nu canabis), cîndva o mină de aur pentru România. Din moment ce figurează pe lista plantelor narcotice, fermierii nu se mai încumetă să cultive cînepă, din teamă că, oricînd, pot fi ridicaţi de trupele speciale. Asta pentru că nu se vrea o diferenţă clară între cînepa textilă şi cea indiană. Legislaţia severă în acest sens a trecut cînepa pe lista plantelor narcotice, ducînd la dispariţia, aproape în totalitate, a culturilor din România. În urmă cu 20 de ani, în topul cultivatorilor de cînepă, România era pe locul 3 în lume. Astăzi, fabrica din Salonta, care produce ulei, seminţe decorticate şi pudră de cînepă, are utilajele necesare ca să proceseze recolta de cînepă de pe 1000 de hectare, dar este nevoită să o importe din China şi Franţa. În România, doar 23 de hectare mai sunt cultivate. Specialiştii afirmă că uleiul de cînepă, bogat în aminoacizi „Omega 3” şi „Omega 6”, rivalizează cu uleiul de somon, şi este util în tratamentul cancerului. Iar un kilogram de tulpini de cînepă are valoarea energetică a unui kilogram de motorină.

Iată că Ţara noastră, pînă la lovitura de stat, liberă şi suverană, trăieşte o „minunat㔠epocă modernă fanariotă, doar cu diferenţa că sultanul e metamorfozat. La nivel de Uniune Europeană sînt  înregistraţi  17,9 milioane de şomeri, iar la Bruxelles se pregăteşte de urgenţă o întîlnire la nivel înalt, dedicată îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă pentru animalele de companie. Bunăstarea pisicilor şi a cîinilor, nu a oamenilor, este printre priorităţile U.E. Dacă tot s-a ivit prilejul, le dăm maidanezii noştri, tot ne prisosesc. Scăpă şi ei cu viaţă, iar noi, de păcatul eutanasierii. Iubesc animalele, însă preocuparea oficialilor europeni, care au făcut din chestiune o problemă continentală, e de-a dreptul o nebunie, cînd săracii Europei trăiesc în canale sau sub cerul liber!”

Maria Diana Popescu

http://www.agero-stuttgart.de

“Cele mai însemnate manifestări specific omeneşti sunt trăirile înălțătoare, acele manifestări sufleteşti sau spirituale prin care viata individului şi deopotrivă a marilor colectivităti este înăltată din planul supraviețuirii biologice în planul vieții spirituale, adică al dobândirii vietii veşnice. Omul caută solutii la problema răului şi a bolii în frunte cu boala cea mai teribilă, care este însăşi maladia mortii, iar această căutare este pentru oricine lucrul cel mai de pret, mai de pret decât averile, decât frumusetea şi decât orice ar aduce succesul vremelnic al fiintei omeneşti. Fară de succesul dobândirii vietii veşnice toate celelalte sunt nimic. Pentru a întelege aceste imbolduri ale actiunii individuale şi sociale, am propus un nou sistem de categorii sociologice, prin care am inaugurat perspectiva noologică în sociologie. Respectivele categorii sunt: latențe sufleteşti, cadre noologice sau spirituale, învătături şi manifestări. Viața omenească nu este pur şi simplu dată, ci dăruită, iar darurile sunt cea dintâi dovadă asupra latentelor sufleteşti, care nu pot fi explicate în ordine naturală, căci nu derivă din cele ale naturii, ci din cele veşnice, sunt energii necreate, cum le aflăm denumite la Sf. Grigorie Palama. Este straniu să constati cât de mult datorează omul energiilor necreate în toate manifestările sale, ca în cazul darurilor (de la darul frumuseții, al cumințeniei, la talente, însuşiri de toate felurile şi, culminativ, la geniu şi sfințenie), al harismelor, etc., cât de îndatorat este el cadrelor spirituale (ale trăirii înălțătoare) în desfăşurarea aceloraşi manifestări, şi cât de însemnate sunt pentru viata omenească învățăturile şi, pe de altă parte, cât de ignorate sunt aceste categorii în procesele cunoaşterii sociale şi antropologice. Darurile toate atestă energii care n-au cum să fie furnizate de fluxurile vietii biologice ori, pur şi simplu, psihice. Ele sunt energii suprafireşti, aşa cum ni se atestă în cazul profetilor, al sfintior, al geniilor, al eroilor, al harismaticilor în genere etc. În aceeaşi ordine de idei, cu greu ar confunda cineva cadrele spirituale ale vieții cu celelalte cadre de viață, de la cele biologice, la cele sociale în genere. Tot astfel, căile omeneşti datorează atât de mult învățăturilor şi înțelepciunii în frunte cu învătătura învătăturilor descoperită omului de către însuşi Dumnezeu prin cele două moduri ale revelatiei, aşa de lămuritor aprofundate de către Nichifor Crainic: revelația naturală şi revelația supranaturală. Fară de învătăturile descoperite omului de către Dumnezeu s- au iscat mereu forte ale abaterii, care au lucrat spre a-l devia pe om şi chiar marile colectivităti de la îndrumarea rânduielilor fireşti, ale creatiei, şi deci de la îndreptările descoperite omului de către Însuşi Dumnezeu.

Mecanismul prin care s-au săvârşit în toate epocile şi pe durate variate aceste devieri au fost şi sunt elitele false, elitele care ascultă şi aduc popoarele la ascultarea răutății. Procesul sub care s-au manifestat asemenea devieri colective a fost numit de antropologi contracultură. Forma sub care se manifestă conduitele deviate este deopotrivă aceea a sistemului de gândire eronat, a teoriilor mistificate, pe care le numim de aceea şi parateorii, a ideologiilor în genere şi, culminativ, aceea a idolatriilor. Devierile sunt şi ele stratificate, compun altfel spus, un sistem destul de stufos, încât regăsirea în hătişurile lor capătă forma rătăcirii printr-un labirint. Pot fi devieri de la linia învătăturilor revelate, după cum pot fi devieri de la mari traditii şi tot astfel de la rânduielile creationale, fireşti, ba chiar de la cele naturale, date omului prin natura lui. Epoca modernă şi-a justificat devierile slujindu-se în acest sens de conglomerate ideologice, care s-au constituit în forte greu de strunit, slujind un singur scop, acela de a justifica, a legitima devierile. Nici chiar statele cele mai puternice n-au găsit solutia controlului acestor teribile forte ale devierii. Singură Biserica are ghidul şi puterea acestui control căci are acces la învătăturile revelate. Ideologiile se diseminează cu o fortă de difuziune extraordinară gratie marilor corporații intelectuale care se pun în serviciul lor. Uriaşe corpuri de intelectuali se pun în slujba lor, constituindu-se într-o adevărată castă a ideocratilor.

Anii ’90 sunt marcati de escaladarea unui astfel de fenomen. Un „sistem de gândire” aflat deja într-o criză seculară a cucerit elitele politice şi mari segmente ale corporației intelectuale româneşti. Acest „sistem” a trecut prin trei cicluri şi cinci subfaze de criză „teoretico-ideologică” (devoalându-şi, altminteri spus, falsitatea) şi cu toate acestea a fost adoptat de elitele postdecembriste drept unul dintre sistemele exemplare de a gândi problemele „înnoirii” României. Ca şi cum ar fi cu putintă înnoirea unei societăti, reforma ei, convocând în acest scop sisteme teoretice şi ideologice de gândire invalidate de mai multe ori şi în diverse arii ale planetei. În plan teoretic, respectivul sistem de gândire a îmbrăcat forma „teoriilor modernizării” şi a acelei persistente „credinte ideologice” pe care Lovinescu a numit-o printr-un termen memorabil, „sincronism”. Sincronismul şi „teoriile” sincronizării reprezintă sinteza tuturor acelor reprezentări şi sentimente nutrite de credinta că salvarea unei societăti poate veni de la imitatia masivă a institutiilor şi formelor de viată moderne, amplu îmbrătişate în Occident, unele fiind chiar izvodite acolo, adoptate amplu de popoarele europene şi ne-europene indiferent de traditiile proprii şi chiar împotriva lor.

Teoriile modernizării, aşadar, zidite pe postulate sincroniste, sustin că societățile relativ nemodernizate se pot înnoi prin influența societăților relativ modernizate. Procesul influentelor a fost numit, în România anilor 20, „sincronizare”, iar sistemul de idei şi credinte care împărtăşesc o asemenea viziune a fost numit sincronism. Ca sistem de gândire şi de credinte ideologice, sincronismul şi teoriile modernizării, în calitate de corelativ teoretic al acestuia, au înregistrat primul lor prag de criză letală între 1870- 1910 în Europa de est, unde se remarcă şi prima reactie majoră la criza acestui „sistem” prin grupul „teoriilor formei fără fond”, împărtăşite de toti intelectualii epocii, indiferent de orientarea lor ideologică, conservatori (Eminescu, Maiorescu, Motru), liberali (Zeletin), socialişti (Gherea), poporanişti (Stere), tărănişti (Madgearu), neoliberali (Manoilescu). Putem califica această atmosferă de deziluzie obştească şi de masivă reacție la „iluzia lirică” a teoriilor modernizării (nutrită de credinta parareligioasă în rolul crucial al „împrumutului cultural”) printr-o sintagmă: „cultura critică”. Aceasta desemnează o stare intelectuală şi afectivă marcată de „deziluzia în fata progresului”, de brutală „trezire” la realitate din „somnul sincronist”, de „reactionarism” şi, evident, de reorientare a gândirii colective, proces în şi prin care s- au născut un alt sistem de gândire teoretică şi alte idei sociale (şi politice). Noile teorii şi idei sociale reprezintă curentul organic în viata intelectuală a țărilor înapoiate şi totodată expresia eliberării gândirii colective din „colonialismul mental” în care fusese împinsă la startul modernității.

Cum am precizat, prezumtia de bază împărtăşită de toti intelectualii afirmati în curentul de ascensiune a culturii critice a fost aceea că există societăti păcălite, înşelate şi care se autoînşeală mizând pe iluzia că împrumutând o formă (de oriunde ar prelua-o, inclusiv din Apusul Europei) dobândesc automat şi fondul ei spiritual.

Constatarea lor, în noua atmosferă a epocii, a fost aceea că forma împrumutată a rămas o formă goală. Căci n-a adus după ea şi o dezvoltare de aceeaşi măsură a fondului. Fondul social rămâne în continuare nedezvoltat, în ciuda împrumutului masiv de forme apusene (institutii occidentale). Prin urmare, influențele modernizării nu induc dezvoltare, ci, cum va spune A. G. Frank, în anii ’60, aduc subdezvoltare, sau cu termenul teoreticienilor români ai primelor decade ale secolului, „forme fără fond”, autoînşelare, simplă decoratie de fatadă. Teoreticienii fenomenului latino-american au desemnat acest fenomen de propagare a influentei occidentale modernizatoare prin termeni ca: subdezvoltare sau dezvoltare dependentă ori, şi mai exact, capitalism dependent şi „periferialism”.

Deci sincronizarea nu aduce dezvoltare ci dependență (tehnologică, economică, politică şi, ceea ce e mai grav, mentală). Intelectualii din tările dependente prezintă toti acelaşi sindrom regresiv, dependent de „formele de gândire” fabricate de altii şi impuse ca „reguli de gândire” şi de „conduită” socotite valide indiferent de conditiile particulare de timp şi de spațiu. Ei devin astfel „obedienți”, capricioşi şi, pe cale de consecintă, teribilişti, zeflemişti, bonjurişti, neserioşi, simpli scripcari ai unei melodii pe care, în cele din urmă, nici n-o mai gustă, dar pe care nici n-au curajul s-o părăsească, fiindcă ar pierde ocazia de a se manifesta gălăgios în cultură, de a se autointitula grupare progresistă, admisă la catedre, la pupitrul revistelor şi televiziunilor în pozitia de lideri de opinie sau, cum se spune azi, de „analişti”. Este plebea suburbialismului oriental cu mult mai agresivă decât plebea marii metropole a antichitătii romane, care şi ea a reuşit la un moment dat să cucerească Senatul şi să ocupe „pozitiile directoare” ale institutiilor. Şi atunci, ca şi acum, păturile dezordinii au acaparat instituții ale ordinii şi au provocat marea criză care a zguduit „statul roman” terasându-i „panta declinului”.

Toate aceste „fenomene” sunt simptome ale crizei unui sistem de gândire produs de marea metropolă pentru uzanta „periferiilor”. Al doilea proces care se leagă de cel dintâi, adică de imitatia masivă practicată cu o încredere de tipar religios în rolul salvator al formelor imitate, este o masivă culpabilizare difuză: aceiaşi intelectuali obedienti şi necreativi transferă vina pentru eşecurile sincronismului asupra poporului căruia i se aplică cele mai urâte etichete. Lucrurile sunt la fel azi ca şi ieri, în pragul modernizării societătii româneşti, doar că, azi, cultura critică este mult mai fragilă, iar valul, mai precis subcultura „sincroniştilor” este mult mai agresiv promovată. Zeflemeaua a atins proportii teribile în zilele noastre, iar obrăznicia noilor cenuşeri a atins pragurile unei urâte maladii. „Turcitii” s-au înmultit, zeflemiştii de profesie au dezvoltat o adevărată industrie mediatică pe cât de complexă pe atât de stricăcioasă şi de primejdioasă prin efectele sale asupra spiritului public de azi şi de mâine. În egoismul ei „noua clasă” pierde din vedere efectele de lung termen ale fenomenului pe care l-a încurajat prin tot felul de recompense care-au permis acestei plebea scribax să- şi constituie baza logistică (programe, burse, sedii, etc. etc., sunt astăzi speranta celui de-al doilea val al recrutilor amăgirii şi ai mistificării). Lucrul cel mai grav pervertit la noii „recruţi” este memoria părintilor. Ei nu mai vor să ştie de părintii lor, de „locul” originii lor, indiferent care-o fi acela. Lucrul grav, deci, în devierea sincronistă este degradarea memoriei, iar aceasta nu este o chestiune strict ideologică, ci atinge chiar acele categorii sufleteşti, care ordonează fluxul de trăiri în care se includ obiceiuri şi traditii şi deopotrivă amintirea părintilor. Grozăvia fenomenului tocmai în asta constă, că degradează, odată cu institutiile, simple forme fără fond, şi categoriile sufleteşti, adică răneşte trăirile cele mai intime, precum cele la care tocmai ne-am referit: amintirea părintilor, memoria strămoşilor şi cultul eroilor. De vreme ce degradările ating straturile profunde ale sufletului este urgentă căutarea unor metode noi de cercetare a „profunzimilor”. În cercetările noastre am preluat sugestiile unei metode pe care cercetătorii lui Dostoievschi au numit-o „sondaj pneumatologic”. Este metoda regină a sociologiei noologice.”

Notă: Textul este extras din cursul  – Ilie Bădescu – „Globalizare, comunicare interculturală, identitate și integrare europeană. Perspectiva sociologiei”http://www.art-emis.ro

“Cu lacrimi și enormă durere în suflet, amintim că, în 28 octombrie se împlinește un an de la trecerea în neființă a celui care a fost soț, tată, bunic, frate, MIRCEA CRAIOVEANU.

Timpul nu va putea șterge durerea și tristețea care ne-a îndoliat sufletele acum un an, când a plecat pe drumul fără întoarcere al veșniciei.

Chipul lui drag, bucuria pe care ne-a dăruit-o în viață, sufletul lui ales vor rămâne mereu în amintirea noastră. El va fi mereu lângă noi și cu noi, va fi mereu în mintea și în sufletul nostru.

Recunoștința celor care îi păstrează o clipă de amintire, care nu l-au uitat, care l-au iubit și apreciat, caci a fost un truditor al științei și un om deosebit, care și-a găsit locul printre cei aleși, așa cum i-a fost rânduit.

Dumnezeu să-i vegheze odihna în lumea celor drepți.”

Familia

27  Octombrie 2009

Nunta de Argint – alături de fam. Mircea Craioveanu

****

               CELE DOUĂ LUMI

Între viaţă şi moarte

un prag fragil…

Păşesc pe el

în cele două universuri.

Aş mai rămâne în viaţă,

unde e prezentul şi viitorul.

Dincolo…

E timp şi pentru dincolo…

Acolo vom da vămi văzduhului,

pentru popasul veşnic.

Dumnezeu, va avea El grijă de noi!

Ne va ţine de mână

Aici,

Acolo,

O eternitate…

Mircea Craioveanu într-un moment important al vieții…

Cum aș putea să uit ziua de 27 noiembrie 2009? Alături de nașii noștri, Mircea și Sandra Craioveanu, sora mea Doina, ne-am prezentat în fața Lui Dumnezeu pentru a mulțumi, pentru a primi, o nouă binecuvântare…

Acum, când nașul meu Mircea Craioveanu a luat drumul veșniciei, imaginile rămase mă întorc în timp.

Doamne, Doamne al meu, acolo unde ești, ai grijă de nașul meu, Mircea Eugen Craioveanu.

Odihnește-l Doamne în cortul drepților!

Mariana Gurza

27 Octombrie 2013

Prof. Univ. Dr. Mircea-Eugen Craioveanu

CE ESTE VIAŢA ?

O clipă,

o fereastră spre lume…

are formă de inimă,

de culoare verde

şi cu gust de piersică.

E o mare albastră,

apoi un fluviu,

un râu de munte,

un pârâu

care curge spre Apa cea Mare,

spre care trecem cu bănuţul în mână.

Mariana Gurza