Cuvânt și iubire

Precum se îmbrăţişează rimele „interioare” ale unui poem, se structurează, se asamblează şi se interferă la lectură versurile numite ironic-simbolic „eftine şi bune” ale lui OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN. Şi în cazul acestuia din urmă, întâlnirea lecturilor-melanj – „biblioteca Net”, e cu înrâuriri mai ales din poezia religioasă, tradiţională a lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, însă şi optzeciştii şi milenariştii de astăzi. Îndemnul la veghere, din „Trezeşte-te, Gheorghe, trezeşte-te, Ioane” pătrunde şi în poezia-rugăciune a lui Alin Cucuruzan – „Glasul tău, Ioane”:

„Citeşte, Ioane, din Pravila Sfântă.
O rugă spre Tatăl, cu toţi să-nălţăm
Ascultă-ne, Doamne, genunchii-i plecăm
Şi pavăză ţinem o cruce la grindă.
………………………………………………………….
Auzi-ne, Ioane, clopotul cum cântă!
Şi nu ne-aude ruga Maica Sfântă.
Ne-am împietrit în spaime şi eresuri
Ne-am depărtat de drumul drept şi sfânt
Ni-i rugăciunea simplă vorbă-n vânt!”

Ceea ce reproşează poetul timpurilor actuale, „postmoderne”, e „imperfecţiunea” spiritului, scăderea „credinţei” şi „laşitatea” („fiindcă nu există nemurire mai ieftină de 30 de arginţi”!), astfel încât el se simte „destrămat, pierdut, îngenuncheat” de un imperiu al Răului. O iubire statornică, ce ar trebui „să moară ultima” e cea faţă de pământul natal, şi „cinstirea Patriei” – „creşterea limbii româneşti” – cum îndemnau Văcăreştii, sentimente sacre, pe care le simte „ştirbite” de vremuri. Creatorul de poezie-rugă intuieşte (vizualizează) înlăuntrul limbajului – „Sunete bizare”, „versuri care dor”, „rime reci”, iar „ritmul – căutat, obsedant altădată – e, acum, în van!” Acestea reprezintă maladii nu numai ale poemului, ci ale sufletului omenesc, împins să privească, să contemple Lumea prin… „ogive nucleare”, sub „un impuls şi imbold – darwiniste”: „Particule de cer ne curg prin sânge. / Şi avem zborul scris în ADN / Pământu-ntreg ne doare şi ne strânge (…) / Trăim aici, alături, noi şi voi, / Dar mama noastră nu este Pangeea / La noi nu-i scrisă, încă, Odiseea” (Din Străini printre voi). Melancolic, sufletul poetului devine ritualic şi elegiac, precum la cei din vechime: „De voi sfârşi cu roua dimineţii în privire / Să mă lăsaţi cu vântul şi cu cântul / Să-mi puneţi un pahar de apă, lângă creştet / Să-mi răcorească buzele şi gândul” (Rugă).
Cercetând fondul nostru „nelatin”, poetul ALIN CUCURUZAN invocă acea divinitate (universală!), chemată „a Lumii Mireasă” şi pe tânărul ei „păstor”, numit „Christul vrâncean”, sugerând că ameninţarea rămâne (tot) aceea din vechime: a deveni „mut” – „a amuţi, ca o lebădă!”: „Cu slova slujitu-mi-am Ţara / Nu am argumente în plus./ Nici Christul vrâncean, nici Mioara / Nu-ţi zic, deşi-s multe de spus!” (Când a plecat la cer Poetul). E cu totul notabilă tentaţia de a reîntoarce poezia spre valorile ei stră-vechi: fluxul, ritmul, rima, euphoria („măsurile” ei – muzica); şi trebuie amintită obsesia faţă de instrumentele „antice”: harfa, lira, naiul ş.a. El realizează cuvântul, în vremi necanonice, ajunse mecanice, printre „cristale de gheaţă” şi „bizare minuni”, seminţe „de foc”, în care „jocul e joc”, dar „viaţa e moarte!…” E un sentiment tragic, indus „materiei” pe care o plămădeşte, o sculptează poetul – „cuvintele”:

„Cuvintele, de veţi dori să le-auziţi,
Spălaţi-vă timpanele de zoaie,
Şi ascultaţi atent a versului şuvoaie,
Lumina-ncătuşată-n verb n-o pervertiţi!…”

Există şi în versurile „eftine şi bune” ale lui ALIN CUCURUZAN o ambiguitate „fertilă”: e, oare, o „unealtă” fastă computerul?… Aşa cum era pana, alteori stiletul şi dalta, la scribii şi cioplitorii de ieroglife ai Egiptului?… Sau, la profeţii biblici?… Nu pierde poezia ceva din aeru-i sacerdotal, atunci când e scrisă în „gări pentru unu” (amintiţi-vă de filmul lui Nikita Mihalkov), în avion sau într-o hală de fabrică, pe un laptop?… Cu o subtilitate apreciabilă, el introduce în poemele sale nuanţele de „gri”, rafinamentul (însă), şi monotonia lor, specifice ecranului (şi universului) calculatorului, atunci când îşi încheie versetele, în zori: „…pe ochii pustii, ce privesc înapoi,/ Un gri-cenuşiu se revarsă din umbră./ Şi gri-cenuşiu se revarsă din noi!” Sau: „Când Luna vesteşte al zilei crepuscul/ Din ceruri se-ntinde-al luminii şuvoi/ Şi-n gri-cenuşiu se transformă firescul…” Sau, iată, lumina „virtuală”, văzută în sensuri „obscure şi maligne”: „Arbitri surzi ai cântecului vieţii/ Un vers pustiu ne macină timpanul/ Şoptind, crispat, pe buze vineţii,/ Lumina ne e ochilor duşmanul!” (Din Pustii).
Monotonia, spaimele, căderile nu rămân doar obsesii ale vremilor şi epocilor, ci şi, vom conclude, în cazul civilizaţiei, ajunse… tehnice chiar astăzi. Ce îi uneşte, prin urmare pe domnii OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN, în originalul lor tandem poetic creator?… Funcţionând ca o antologie avant la lettre, Biblioteca Net i-a ajutat, în chip accentuat, să ardă „zări”, perioade, „etape”, de la poetul (aed) vechi, la cel „călător şi boem” („maeştri cântăreţi”, Fr. Willon – până la Rimbaud şi Verlaine); apoi, până la simbolişti (şi alţi înnoitori, ce au creat, fie liberi, fie în… austeritate, fie-nceputul modernităţii!, ca slujbaşi („funcţionari”).

*

Începuturile modernităţii (veacului tocmai scurs XX), l-au statornicit, pe poet, ca… bibliotecar, copist, corector, redactor, commis-voyageur, reporter, lucrător la jurnale şi reviste, în tipografii, – în genere ironic numit „poet funcţionar”. Printr-un paradox, lucrurile „explodează”, între 1907-1916, când indigo-ul trece, industrial, de la poetul-copist (autor de… manuscrise!), la poetul care utilizează „maşina de scris” – fie că se numea „Underwood”, „Mercedes”, sau „Yost”!… Capodopera acestor stări şi treceri moderne, spre alte imbolduri: „mecanice”, „automatice”, aparţine unui parodist (G. Topârceanu), referitoare la o populară operă literară, în acea epocă, numită Caleidoscopul lui A. Mirea, a nu mai puţin popularilor poeţi, lucrând în tandem: Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Iată un mic fragment, descoperindu-l pe poetul „genial-funcţionar”:

„Da, aveţi dreptate, asta ni-i viaţa!…
Tot mereu aceeaşi, seara, dimineaţa –
Slujba, facultatea, birtul şi chiria,
Peste tot apasă, grea, monotonia!…
Da, ni-i tristă viaţa!… Noi o ducem prost!…
Ţăcănim într-una, la maşina Yost!…
Înnegrim hârtie, forfecăm cupoane!…
Urmărind cu ochii vajnice cucoane
Care trec pe stradă!… Sunt trăsuri!… E lume…
Pretutindeni zgomot, soare, cald şi glume.
Vremea parcă-şi merge – mersul în galop
Şi aspectu-şi schimbă, ca-n Caledoscop!…”
……………………………………………………………..
„«Centrul» îşi trimite – către mahalale
În amurg, prisosul «farmecelor» sale!
E o-nvălmăşeală – un «popor» de fete
Rumene, vioaie, sprintene, cochete…
Care trec, grăbite, chicotind, în şoapte!…
Au în ochi lumină şi-n privire noapte…
Blonde şi şirete, oacheşe, modiste…
Trec, uitând pustiul ceasurilor triste –
Cine le pricepe zâmbetul fugar?…
Numai neştiutul – poet-funcţionar!…
…………………………………………………….
Da, ni-i soarta tristă, Domnule A. Mirea
DAR AVEM IUBIREA!…
Sigur, suntem tineri!… Şi avem speranţe,
Când ne-nchidem visul – în obscure stanţe!…
(Nu ştiaţi?… Noi facem şi… literatură!?…
Oh, atunci se schimbă vitrega Natură!…)
¬Ne-aminteşte teancul de hârtii albastre
Cât de larg e cerul visurilor noastre:
În biroul umed – soarele coboară,
Foarfecele cade, fantezia zboară!…
Ţăcăne maşina – ritmul unui vers…
Voi (!) atingeţi culmea! Noi? Trăim în mers!…”

Şi A. Mirea se temea de „monotonia vieţii”! (E tainic-simbolică ideea că cităm acest verset celebru, a memoria, de peste 40 de ani, în faţa publicului tânăr şi cenaclurilor. Cum maşina de scris a încercat să împingă în uitare manuscrisul, computerul a devenit moştenitorul subversiv al Tiparului lui Gutenberg, înglobând şi caracteristicile… maşinii – care „scrie!…”, în locul mâinii poetului!). Poetul cel din vechime îşi spunea versetete aproape le incanta, ritualic, în templu!… Poetul boem-călător (Meister singer) le spunea în han, mai târziu în cenaclul-cafenea, precum „Capşa”, în Bucureşti, „Oteteleşeanu”, „Kubler” sau „Fialkovski”… Acum, între 1907-1909-1916, apare „tatăl avangardiştilor” (Urmuz) şi Bacovia, cu Stanţele burgheze şi Serile triste!… Acum coboară în cafenea nu doar poeţii, matematicienii şi astrologii, ci şi dansatoarele şi cântăreţii, în toate limbile. Iată un vers – „eftin şi bun”, în epocă, socotit „revoluţionar” şi „genial”:

„Barbar cânta femeia-aceea
Târziu, în cafeneaua goală!…
Barbar cânta, dar plin de jale
Şi-n jur era aşa răscoală
Şi-n zgomot monstru de ţimbale,
Barbar cânta femeia-aceea!…
………………………………………….
Şi noi eram o ceată tristă
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există…
…………………………………………….
Şi nici nu ne-am mai dus acasă
Şi-am plâns cu frunţile pe masă!…” (Seară tristă)

A. MIREA avea iubirea, ritmul şi rima, „trepidanţa”, fluxul, existenţa „în mers”, curgerea – „ţăcănitul maşinii de scris”, viteza „futuristă”, pulsul vieţii; dar şi… monotonia!… OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN ne vorbesc despre… „muţenia virtuală a tastei”; Nuanţele „infinte” de gri ale computerului – ale ecranului său. Şi despre acea lumină de un… albastru mecanic! Sunt poeţi extrem de interesanţi şi talentaţi – barometre ale unor vremi „în mers”. Să-i urmărim! Vom mai auzi de îndrăznelile lor. Ei surprind, deja, ceva din acel Univers al poeţilor electronici.

CONSTANTIN ZĂRNESCU

(Postfață la volumul VERSURI EFTINE ŞI BUNE, autori, Ovidiu Vasile și Alin Cucuruzan, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012)

În toamna anului 2009, la sugestia unei colege, prozatoarea şi poeta Florentina Florescu, au început să frecventeze, nelipsit, societatea (şi cenaclul) „Constantin Brâncuşi”, doi poeţi clujeni: Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan, a căror stranie originalitate consta (şi) în aceea că-i ascultau, ceremonioşi, pe creatorii şi concurenţii întru poezie, eseu, reportaj, teatru, uneori chiar note de călătorie, fără însă ca ei să se producă; şi nu era nici vorbă, în discuţie, timiditatea. Amândoi s-au dovedit împătimiţi îndrăgostiţi ai Internetului, amândoi ispitiţi de conceperea versurilor direct pe ecranul computerului, corespondând şi colaborând cu alţi creatori, trăitori în alte oraşe şi spaţii, uneori fără să se cunoască, schimbând opinii, recenzându-şi poemele on line, „scriindu-şi” (de fapt dactilografiindu-şi, electronic), „scrisori”, de multe ori (aproape) telegramatice, eliminând, se pare, cu desăvârşire ideea de a produce (şi lăsa) manuscrise, listându-şi producţiile (textele) de pe calculator, în format A4, doar când li se cerea, în chip tradiţional-clasic, în faţa unui concurs, ori a unui public, cititor – pe suport de hârtie.

Poeţii OVIDIU VASILE şi ALIN CUCURUZAN pun câteva probleme, cu totul incitante, criticilor literari şi receptorilor de poezie din ziua de astăzi. Volumul lor de poeme, glose, elegii, intitulat, în stilul umoristic-ironic-satiric VERSURI EFTINE ŞI BUNE, e conceput, gândit, la două mâini (Şi e aceasta prima constatare-observaţie neconvenţională). Privind textele volumului (paginaţia) de la stânga spre dreapta, vizualizăm două modele ale lecturii: versurile lui Ovidiu, în pagini (pare), ale lui Alin, îmbrăţişate (impar), obligându-ne să devenim tot mai atenţi, în toiul lecturii: înaintăm în tandem? Unde apar diferenţe, originalitatea (fiecăruia)?… A doua variantă, ce s-ar impune: să lecturăm, pe rând, separat!?…
În altă ordine a ideilor, atât poetul Ovidiu Vasile, cât şi Alin Cucuruzan, reprezintă cazuri „literare” puţin obişnuite. În literatura franceză îi citim pe fraţii Edmond şi Joules Goncourt; iar în proza rusă, adevăraţi maeştri ai genului umoristic: Ilia Ilf şi Ivan Petrof. În literatura română, excelând tot în registrul umoristic, după ce-şi creaseră un popular nume: Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel; ei au scris, au compus (aceasta e expresia) la două mâini, o celebră, în epocă, operă literară, Caleidoscopul lui A. Mirea (pseudonimul din urmă ajungând şi el familiar cititorilor şi chiar o legendă).

*

O caracteristică stranie şi originală o constituie apetenţa poeţilor Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan pentru lectura unei întregi „biblioteci de poezie”, direct de pe Internet. Fără istorie literară „doctă”, adică fără fişiere bio-bibliografice, fixate cronologic, curente, perioade, epoci. O împătimită lectură liberă, un parcurs creator-independent, cumva, de înrâuriri, dogme, concepţii; astfel, coexistă, în aceleaşi momente ale lecturii boierul (tragic) Ienăchiţă Văcărescu cu ofiţerul Vasile Cârlova, moşierul Costache Conachi cu (diplomatul) Duiliu Zamfirescu; Tradem cu (boemul) Minulescu; Bacovia cu Mircea Dinescu. Este imposibil ca lectorii lui Ovidiu Vasile şi Alin Cucuruzan să nu se simtă cumva descumpăniţi, vexaţi de o post-modernitate – melanj îndrăzneaţă, „miscelaneică”, chiar „caleidoscopică”, precum înseşi „muncile şi zilele” existenţei noastre „browniene”.
Numeroase poeme sunt similare unor „reclame” comerciale, uneori pornind chiar din titlu, precum chiar numele mişcării DADA, a cărei interpretare nu e numai „căluţul de lemn” (din dicţionare), ci şi o firmă-reclamă de săpunuri „Dada”, existentă în 1916, la Bruxelles. „O mână o spală pe alta” (în sens politic-ironic şi justiţiar); „dar săpunul Dada le spală pe amândouă!”… (zicală-reclamă, în epocă)… Sau „…Luaţi poeme eftine şi bune – nu din bibliotecile clasice, ci direct din virtualul gri-albastru al inter-netului!…”, cum ne-ar sugera cei doi poeţi.
„Eu nu mai am (nu mai urmez) direcţii clare”, afirmă Ovidiu Vasile, într-un poem al său, care ne-ar putea servi drept text programatic. În faţa unui limbaj fisurat, descompus, spart, „secetos”, „mozaicat”, precar, ajuns „infirm”, poetul îşi aduce aminte de poezia-rugăcune a Abatelui Prévost, aşteptând „mângâierea” Credinţei prea-înalte: „Lăsăm grijile de-o parte/ Ce-am făcut şi-am desfăcut,/ Toate-s noi şi vechi, de-a pururi/ În prezentul chip trecut./ Însă ne rugăm, nătângi,/ Când cu două mâini, pe dreapta/ Când cu amândouă stângi” (Din Timp înşurubat). Sau „închinătorilor la noi idoli/ cu rol de Dumnezeu”: „S-a mântuit şi veacul, a mai trecut o eră/ Acum, că ne cunoaştem şi sunteţi voi şi eu,/ S-o faceţi mai degrabă, istoria disperă./ E timpul să mai puneţi pe cruce un evreu.” (Din Voi).
„Derive”, agonii, căderi „libere” sunt stările mistice ale poetului care încă mai încearcă să se salveze prin cuvinte, melancolic, asemenea lui George Bacovia, ori judecând aspru, ca justiţiarul scriitor, Urmuz:
„Ne-am împietrit în spaime şi eresuri
Ne-am depărtat de drumul drept şi sfânt
Ni-i rugăciunea simplă vorbă-n vânt.
Şi viaţa-i frunză, prinsă-ntre vârtejuri!…
Mă clatin pe picioare, trăind ca muritorii
Culeg podoaba lumii şi-i vând corola florii.
Şi-n loc de aripi albe şi nimb strălucitor
Îmi port, pe cap, tichia de clovn-judecător” (Derivă).

Poetul Ovidiu Vasile vizualizează „politicile zilei” şi „gestionarea crizelor” cu o neobişnuită silă, ce a devenit metafizică: post-capitalistă, post-industrială, post-comunistă şi post-socialistă; în care s-a tulburat până şi „eşichierul” claselor muncii, de la ţărani, la aristocraţi şi proletari, „băieţi cuminţi” şi „băieţi deştepţi”: „Copiii cu fapte-şi educă părinţii/ Şi muze vulgare inspiră poeţii./ Prohodul e imnul ce sună-Nvierea/ Şi ziua de mâine e ziua de ieri./ Femei de serviciu pe post de regine/ Iar feciori de slugă pe post de boieri” (Ne-timpuri nouă). Omenirea trăieşte un destin „făcut”, „programat”, „pre-fabricat”, împodobit cu grădini „de plastic” şi „fete, simulând orgasme fantastice” – „sfinţii, turnaţi, ce ne zâmbesc, din icoane;/ iar preoţii cântă-n tarafuri, la nunţi,/ Când sufletul strigă că moare de foame!” (Nevremurile).
Între azi şi „odinioară, pe vremea mea”, poetul re-evaluează miturile decăderii şi ale austerităţii: „La noi e putred mărul” (Hasdeu): „La noi” (Oct. Goga): „Pe vremea mea/ Hrana/ Era o mâncare/ (…) sănătoasă/ Beam alcool, din fructe de livadă./ Aveam onoare, patrie şi casă.” (Pe vremea mea).
Citind enorm, pe Internet, poetul Ovidiu Vasile, vede şi simte „monstruos”, aşa cum ar spune Nenea Iancu Caragiale: o lume – ajunsă parodie, ei însăşi, invadată de „mofturi”, fiţe, starlete şi fani, anagramaţi şi agramaţi, îngrămădiţi „pe ecranul pătrat”, atraşi de „săruturi ghetsimanice”. O omenire „contraceptivă”, aşteptând jumătăţi de adevăruri, venite prin „ciorchinii de cabluri”, fixaţi pe „console răstignite” – zărind „cerul – în parbrize sparte”, conectate la „păienjenişul de sârme”: „În lipsa demnităţii (…)/ În roluri secundare / cu mase populare/ Des figurate-n piese istoriei neclare” (Din „Poezie contraceptivă”).
Poetul Ovidiu Vasile ne oferă proba unui sclipitor talent, mai ales când face slalomuri printre erorile de „retorică” ale noului veac, trecând de la un registru poetic la altul, neuitându-i nici pe Orfeu şi nici pe David, cu lirele şi harfele lor, în şlefuite şi căutate rime, melancolice şi melodioase, nostalgice şi unice. Iată o mostră:
„Din gânduri, cu şoapte, mă fură la noapte!…
Şi du-mă-n uitare, în viers de chitare.
Ia-mi trupul povară, cireaşă amară.
Umplut până-n buză, să nu dea pe-afară!…
…………………………………………………………
Dorinţe confuze, în cântec de muze
Mişcări şi tangenţe – şi hainele zdrenţe…” (Din „Înnoire”).
Prin acest volum, VERSURI EFTINE ŞI BUNE, poetul Ovidiu Vasile trece, pentru întâia oară, la literatura pe suport de hârtie; trece de la cyberliteratură şi twitter, la textul clasic, tradiţional, scris – în care mâna (degetele) „scriu”, nu „tastează”; scriitura se înalţă, se edifică, din „sfintele litere tipărite” („plumbul topit” – mirosind a „pâine caldă – a presei”). A făcut acest gest, simbolic, de altfel aşteptat, pentru că a simţit nevoia unor „ochi critici”, care să-i treacă ideile, din anonimatul şi efemeritatea „Internetului”, spre cultura scrisă; (şi) să le facă să supra-vieţuiască şi astăzi, şi mâine, în timp. Originalitatea sa constă în acea că s-a „format” în cadrul unei biblioteci electronice, iar computerul a devenit (şi) biroul său şi editură, şi tipografie şi librărie – toate „on line”; şi „poştă globală”, universală („e-mail”).

Nota editorului

Atât Ovidiu Vasile cât şi Alin Cucuruzan au fixat opinii de autori pe autori pe siturile literare de pe internet în stilul „iubite” sau ,,dragă cetitorule”; confesiuni „on line”. Într-una din ele, Alin Cucuruzan afirmă că: ,, am publicat până astăzi doar virtual, poezie pe mai multe situri literare. Am primit recenzii favorabile, aşa încât am continuat. Tipăritura pe suport de hârtie reprezintă acum, un alt început. Şi nu avem să ne oprim, aici. Vom mai începe o dată şi încă o dată şi tot astfel – vom continua să respirăm versuri – versuri deocamdată ,,Eftine şi bune”.

CONSTANTIN ZĂRNESCU

Cluj, Oct. 2012

(Prefață la volumul VERSURI EFTINE ŞI BUNE, autori, Ovidiu Vasile și Alin Cucuruzan, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012)

 

,,Odată biruită ispita prigonirii vine ispita triumfului care este mult mai grea…”

 

 Părintele Arsenie Boca

 

 

 

                    Dăruire

 

 

Mă dăruiesc prin versuri

Şi mă destram în fire

De plânset de fecioară

Şi slovă de zidire,

 

Alcătuit în noapte

De îngeri în cădere,

Din vinovate şoapte

Şi căzătoare stele.

 

Venit pe-o albă cale,

Romantică solie,

Cu vorbă de la Tatăl

La oricare Marie.

 

Prin apă şi descântec,

Din cuget  şi simţire,

Mă descompun în versuri

Să dăruiesc iubire.

 

 

Ne plânge cerul

 

 

Ne plânge şi cerul cu lacrimi de ploaie

Durerea şi răul făcut cu ştiinţă,

Din ura aprinsă ca focul de paie

Ce-o stinge pe cruce Divina Fiinţă.

 

Căci mielul tăcut a murit să renască

S-a stins să aprindă creştină făclie,

Obrazul smerit pentru palma frăţească,

Cand lumea putea să o ardă de vie.

 

Sărmani fără minte, trufii aberante,

Greşita-ţi o dată, halal să vă fie,

A doua venire-a Fiinţei inalte

Găsească-vă-n rugă, smeriţi pe vecie.

 

 

 

Adevărat a înviat !

 

 

Nu poţi să stingi cu moartea

Ce este însăşi Viul,

Cum nu poţi să faci Tatăl

Să nu-şi iubească Fiul.

 

Nu poţi să treci în moarte

Ca să ne-aduci lumină,

Fără să rabzi pe cruce

Senin şi fără vină.

 

Nu poţi urca la ceruri

Să duci păcatul lumii,

La Tatăl ca să-l ardă

Cu flacăra minunii,

 

Cum nu poţi da uitării minunea învierii,

Secretele trădării şi crucea răstignirii,

Complet reinventată, ajunsă peste noapte

Din instrument al morţii, simbol al nemuririi.

 

Ovidiu Vasile

,,Nimic nu este mai străin sufletului creştin ca trufia. Zic trufie şi câtuşi de puţin cinstită vorbire şi curaj, care se potrivesc de minune creştinului. Tot aşa, una-i umilinţa şi altceva josnicia, linguşirea şi lichelismul. Dar vă limpezesc prin câteva pilde.

Firea, se pare, le potriveşte şi pe cele ce sunt potrivnice. Lângă grâu, neghina, lângă trandafir, spinii.

Copiii ar putea fi înşelaţi, dar oamenii maturi, cunoscători, ca să zicem, în această plugărie duhovnicească, ştiu să deosebească ceea ce-i rău de ceea ce-i, cu adevărat, bine.

Doriţi să înţelegeţi convieţuirea umilinţei şi a libertăţii? Ascultaţi pe Sfântul Apostol Pavel: “îmi pasă prea puţin de voi fi judecat de voi sau de lume – iar eu nu mă judec pe mine însumi. Ştiu că n-am făcut nici un rău. Dar nu sunt de loc îndreptăţit pentru aceasta…”

Voiţi acum să aflaţi ce-i linguşirea? Ascultaţi pe nebunii iudei: “Noi n-avem rege decât pe Cezarul…”

Intr-un cuvânt, obrăznicia este a te lăsa prins de mânie, a te împrăştia în cuvinte de ocară fară temei, a voi să te răzbuni sau a te lăsa dus de porniri nedrepte.

Fermitatea în grăire, curajul, însemnează tocmai a înfrunta primejdiile şi moartea – a lăsa deoparte, pentru a plăcea lui Dumnezeu, duşmănia, linguşirea şi josnicia.

Umilinţa este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborî din înălţimea demnităţii tale, ca să săvârşeşti o lucrare cu adevărat mare şi admirabilă, iată ce-l onorează pe om.”

ioanguradeaur.ro

 

 

“Iar când va veni dusmanul
Sã vã ia pãmânt si drept,
Români, scuturati gorunul,
Ca din somn sã mã destept.”
(Avram Iancu)

,,Victorie a statului roman: Drapelul de lupta al legionarillor lui Avram Iancu a fost scos de la licitatia Artmark. Felicitari celor care s-au implicat!

In disperare de cauza, ieri, dupa ce dadusem cateva telefoane pe tema vanzarii steagului de lupta al lui Avram Iancu la o licitatie fitoasa de la Athenee Palace, am scris, printre altele, pe blog: “Cum a ajuns, asadar, o piesa de muzeu pe taraba Artmark, la dispozitia unui cumparator din orice colt al lumii? De ce nu exista o legislatie prin care astfel de bunuri de patrimoniu national, in momentul in care ajung spre vanzare, sa fie mai intai oferite – obligatoriu – Ministerului Culturii, pentru a fi achizionate de catre stat? Ce face, desigur, si SRI-ul, obligat sa apere astfel de valori inestimabile nationale? Cum previne instrainarea unor astfel de bunuri, de exemplu, chiar in acest moment?!

Ne batem cu pumnii in piept ca vrem sa recuperam Tezaurul Romaniei de la Moscova – pe buna dreptate – si in acelasi timp Tezaurul Romaniei se pulverizeaza, sub nasul nostru, la Bucuresti.”

Iata ca cine trebuia sa reactioneze a reactionat: in cursul serii de ieri, casa de licitatii Artmark a fost obligata sa scoata drapelul lui Avram Iancu de la vanzare. In foto, o nota a Mediafax pe aceasta tema si, mai jos, stirea Agerpres. Felicitari celor care s-au implicat! Doamne ajuta!

Steagul de luptă al uneia dintre legiunile lui Avram Iancu – retras din licitaţia Artmark”
Marţi, 22 Octombrie 2013 20:48

Victor Roncea

Jurnalist

Mai multe de citit aici: http://roncea.ro/2013/10/23/victorie-a-statului-roman-drapelul-de-lupta-al-legionarillor-lui-avram-iancu-a-fost-scos-de-la-licitatia-artmark-felicitari-celor-care-s-au-implicat/#sthash.AjxJtMYV.dpuf

Victor Roncea

si  http://roncea.ro/2013/10/22/steagul-de-lupta-al-lui-avram-iancu-se-vinde-la-licitatie-colectia-casa-regala-vanduta-azi-de-artmark-pare-sa-contina-obiecte-personale-ale-lui-carol-al-ii-lea-ce-ar-putea-sa-i-apartina-lui-paul/

“Părintele ne spune că omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer, dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Ori, Dumnzeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice.

La Editura Doxologia a apărut lucrarea „Părintele Iustin Pârvu o misiune creştină şi românescă”, autor Adrian Alui Gheorghe.

Au fost adunate în această carte secvenţe din viaţa şi „opera” părintelui Iustin Pârvu. Închis la Aiud, la Gherla, la Periprava, „închis” în mănăstire, „îngropat în lume”, părintele Iustin n-a făcut decât să reafirme, de fiecare dată, libertatea deplină pe care ţi-o oferă credinţa. Din pilda sa şi a altora învăţăm să fim români şi creştini. Cartea adună dialoguri realizate în perioada 2005-2007.

Istoria unui secol şi credinţa au fost trăite şi simţite „la prima mână” de părintele Iustin Pârvu, de asta mărturiile pe care le lasă, în dialogul prezentat în volum, sunt probe pentru „patericul” atât de necesar  confirmării şi afirmării Bisericii în vremurile din urmă, nealese, schismatice.

Părintele ne spune că omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raporteză la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer, dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Ori, Dumnzeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice.

Viaţa întru Hristos nu e o continuă beatitudine, aşa cum îşi închipuie cei care nu ating  niciodată cerul cu gândul lor. Viaţa întru Hristos, afirma părintele, e o continuă stare de luciditate.  Dar şi iubirea este luciditate, căci iubind descoperi, iubind vezi nevăzutul, iubind îţi simţi dimensiune de om. De aceea autorul, Adrian Alui Gheorghe, remarcă că în părintele Iustin era câtă luciditate atâta sfinţenie, câtă sfinţenie atâta putere, câtă putere atâta credinţă, câtă credinţă atâta omenie.

Ni se aminteşte aici că „profesiunea” de român nu este una uşoară. Trebuie să întruneşti toate calităţile, să ai simţul valorilor naţiei prin care trăieşti. Nu poţi să îndeplineşti această „profesiune” fără harul lui Dumnezeu, cel care a dat putere popoarelor să se individualizeze în istorie.

Mila ne este prezentată ca fiind esenţa iubirii de aproape, de frate, de soră, de mamă, de tată de prieten de vecin, de străin. Călugăria fără milă nu se poate. Omul fără dragoste, fără apropierea faţă de suferinţă, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fără această apropiere şi simţire, nu putem trăi în mănăstire, dar nici în societate.

Ceea ce observă părintele Iustin Pârvu că lipseşte în zilele noastre nu este altceva decât sentimentul durerii pentru aproapele nostru. Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte singur, el trăieşte mereu în planul celuilalt. În momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini, suntem altceva. El doreşte să le amintească oamenilor că ar trebui să ne dăm seama că prosperitatea materială  după care alergăm nu-i decât o iluzie, o momeală care ne bagă în primejdii nebănuite, într-o nefericire mult mai periculoasă decât sărăcia materială. Există împliniri mai înalte decât acestea, de exemplu, să resimtă bucuria dragostei, a jertfirii, a trăirii frumuseţilor naturale  pe care le-a sădit Dumnezeu pe acest pământ. Omul are nevoie de puţine lucruri ca să fie liniştit, fericit, mult mai puţine decât crede. Ce are în plus atârnă greu, foarte greu, îl scufundă.

Suntem îndemnaţi în acest volum să Îl iubim pe Dumnezeu cu frica că am putea să-L pierdem, că în afara Lui nu mai avem nicio cale pe lumea asta, în lumea viitoare. Omul în afara lui Dumnezeu e ca un rătăcit în deşert, mâncat de deşert . Fără Dumnezeu omul este o armură goală.

Vă invit la lectură, fără a uita faptul că pe lumea asta şi diavolul lucrează, să nu ne imaginăm că mântuirea, că echilibru, că pacea interioară  se câştigă fără niciun efort. Dar cu cât efortul mântuirii este mai mare, cu cât ispitele sunt mai multe, cu atât e mai mare satisfacţia.

Cartea „Părintele Iustin Pârvu o misiune creştină şi românească”, de Adrian Alui Gheorghe poate fi cumpărată de la magazinul online Doxologia, de la librăriile Doxologia, precum şi de la celelalte librării din Iaşi şi din ţară.”

Magdalena Ciubotaru

Sursa: Doxologia – Portal ortodox

„Unire!”, „Basarabia e România!”, „Acelaşi sânge, aceeaşi ţară, români am fost cu toţii odinioară!”, „România!”, „Vrem Unirea”, „Sângele apă nu se face. Unire!”, „Chişinău şi Bucureşti, două inimi româneşti”, „Doar o ţară am, pe care o iubesc, Basarabia, pământ românesc”, „Vrem frăţie, prin unire, pe vecie”.
Duminică, 20 octombrie 2013, mii de glasuri au scandat aceste lozinci la Bucureşti, chemând acasă Basarabia. Mii de români, de dincoace şi de dincolo de Prut, cu steaguri şi fulare tricolore la gât, cu tricouri pe care scria „Basarabia e România”, au cerut, în stradă, ca Unirea cu Republica Moldova să devină prioritate naţională.
Un imens drapel tricolor de 1.200 de metri pătraţi, cusut şi adus de basarabeni de la Chişinău, a fost purtat pe braţe de manifestanţi, din faţa Guvernului României până la Palatul Parlamentului. Între aceştia, membri ai Platformei Civice „Acţiunea 2012”, în frunte cu preşedinta-deputată Vitalia Pavlicenco, principalul organizator al marşului, şi Mircea Druc – ex-premier al Republicii Moldova.
,,Reprezentăm în stradă vocea marii majorităţi a poporului român, care îşi doreşte ca Basarabia să fie prioritate naţională. Vin să o demonstreze atât cele 117.000 de semnături colectate din toate judeţele ţării pentru o lege menită să aducă Basarabia mai aproape de casă, cât şi cele mai recente cercetări sociologice ale căror rezultate plasează Unirea printre subiectele de maxim interes pentru români”, a declarat Cristian David, co-preşedinte al Platformei Civice „Acţiunea 2012”.
Fostul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc, i-a îndemnat pe tinerii demonstranţi să nu abdice la idealul Unirii tricolore:
„După o eclipsă de 50 de ani, am spus deschis că vrem reintegrarea patriei. Nu s-a reuşit. Acum spuneţi că aduceţi Basarabia acasă. Aduceţi-o! Des vorbim de iubire, dar nu ne iubim, vorbim de unire, dar nu ne unim. Tot ce se face astăzi este un semn bun că unirea este un proces ireversibil. Nu vă necăjiţi pentru că nu putem decreta oficial unirea. Ea se face în fiecare zi, în fiecare clipă, se construieşte zi de zi, şi ceea ce facem acum este unire. Din punctul meu de vedere, noi ne-am unit deja!”, a declarat Mircea Druc.
Marius Cazacu, originar din Bălţi, a precizat că românii basarabeni au venit la Bucureşti pentru a cere Unirea: ,,Aici suntem acasă!”
Evenimente similare au avut loc duminică şi în Paris, Roma, Barcelona şi New York, la iniţiativa comunităţilor de cetăţeni ai României şi ai Republicii Moldova care lucrează în străinătate – constată Romanian Gbal News.
A fost, fără îndoială, cea mai importantă manifestaţie unionistă importantă. Mii de români, din întreaga ţară, şi din lume, au cerut ca Unirea Republicii Moldova cu România să devină un obiectiv naţional, ca şi integrarea europeană şi cea nord-atlantică. Căderea regimului comunist de la Chişinău a permis „strângerea relaţiilor dintre societăţile civile şi politice de pe cele două maluri.” Dar nu din cale-afară, pentru că, pe ici, pe colo, şi de-o parte, şi de cealaltă a Prutului, s-a pus crosa la patină, au răbufit manifestări ostile, ale răutăţii şi mitocăniei criminale inclusiv a pseudo-diplomaţiei româneşti. Ca, de pildă, întâmplarea, deloc singulară, de la Consulatul României în Republica Moldova: „De când şi până când o croitoreasă se interesează de istorie?”: „Doi membri Hyde Park nu au reuşit să obţină viză pentru a merge la Marşul Unirii (sic!), care va avea loc mâine. Răspunsul l-au aflat abia azi, cu o zi înainte de plecare, când nu mai poate fi schimbat nimic în starea de lucruri. Motivul invocat e unul halucinant: angajaţii Consulatului i-au respins pe motiv că sunt muncitori şi nu ar avea nimic în comun cu idealurile naţionale, cu istoria. Ăsta ar fi motivul de bază. Dar ar mai fi şi altele, gen «persoana nu arată conform vârstei menţionate în buletin». Deci, şi faptul că cineva arată mai tânăr decât vârsta reală e un defect serios pentru cei ce vor unire şi care au idealuri. Să înţelegem că un basarabean are dreptul să participe la un marş al unirii din România doar dacă are studii superioare? Croitoresele ori sudorii sunt excluşi apriori din afacere? Cum credeţi, ce părere mai pot avea despre România aceşti basarabeni înjosiţi în ultimul hal? Sincer, mi-e o greaţă teribilă de angajaţii infecţi de la cele două instituţii diplomatice româneşti de la Chişinău. O discriminare mai scârboasă rareori am întâlnit. Şi dacă ar fi un concurs la prostie, lipsă de tact, mancurtism, angajaţii diplomaţiei româneşti din RM ar ocupa poziţiile fruntaşe. Vechea practică de a vizita România via Moscova nu pare să fi dispărut definitiv, basarabenii având nevoie de invitaţii ca să obţină viză pentru România. Personal, nu pot decât să mă felicit că nu am făcut nicio tentativă de a trece Prutul în ultimul deceniu. Tratamentul scârbos aplicat de diplomaţii ăştia de doi bani cred că mi-ar fi provocat un atac de cord şi m-aş fi umplut de ură şi năduf pe câţiva ani înainte.”
No comment! Dar ceva trebuie făcut.
Duminică, deşi solidare cu unioniştii, demonstrau şi alte grupuri de proptestatari, însă împotriva exploatării Gold Corporation de la Roşia Montană şi a gazelor de şist. Ceva mă determină să cred că atât de ironizatele (de către unii!) manifestaţii au contribuit, fie şi parţial, la faptul că, de pildă, „Ministerul Culturii (este) executat silit în dosarul Roşia Montană. Institutul Naţional al Patrimoniului a publicat acordul semnat cu RMGC”. Aflăm din articolul Iuliei Marin, apărut în „Adevărul.ro” din 21 octombrie a.c., că „Protocolul de cooperare semnat în iulie 2011 de Josef Kovacs, în calitate de Director General, şi de Dragoş Tănase, din partea RMGC, specifică faptul că «RMGC intenţionează (…) să aloce o sumă de 43.248.500 USD pentru a fi investită în restaurarea, conservarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice aflate sub amprenta sau în vecinătatea Proiectului, suplimentar sumei de 25.701.500 USD deja alocată în conformitate cu angajamentele asumate public conform Proiectului depus spre avizare la Comisia de Analiză Tehnică în vederea obţinerii acordului de mediu. (…)” Mai miră pe cineva ceva? N-are ţara bani, „renumeraţie mică”, de, coane Fănică!
Din fericire, mai există şi oameni cu coloană vertebrală! Mii de moţi s-au adunat, sâmbătă, 19 octombrie, şi, ca odinioară, şi-au spus păsurile, şi, tot ca odinioară, au hotărât ce au de făcut ei şi urmaşii lor. Şi au spus şi lumii întregi, ca să se ştie, şi să ia aminte toţi:
„Proclamaţia de la Câmpeni
Noi, locuitorii Munţilor Apuseni, adunaţi astăzi, 19 octombrie 2013, la Câmpeni, ne afirmăm dreptul de a ne decide singuri soarta. În temeiul acestui deziderat legitim, proclamăm:
Pâmântul, pădurile, păşunile, apa şi aerul Munţilor Apuseni aparţin celor care locuim aici, aşa cum ne-au fost lăsate moştenire de străbuni. Avem dreptul şi obligaţia să le transmitem în bună stare urmaşilor noştri, pentru ca şi ei să se poată bucura de ele. Locuitorii Apusenilor sunt cei îndreptăţiţi să decidă care e cel mai potrivit mod prin care bogăţiile cu care ne-au înzestrat natura şi bunul Dumnezeu vor fi valorificate în folosul comunităţii noastre şi al României!
Viaţa în Munţii Apuseni nu e uşoară, dar avem păşuni pe care putem să ne creştem vitele, avem păduri din care, cu bună măsură, putem lua lemne pentru fabricile noastre de mobilă, încă mai avem ape curate, peisaje, monumente ale naturii şi o istorie, care atrag zeci de mii de turişti în fiecare an. Sunt activităţi de pe urma cărora locuitorii Apusenilor trăiesc deja şi sunt oportunităţi de dezvoltare, care, valorificate cu înţelepciune, pot să asigure un trai bun, atât nouă, cât şi copiilor, şi nepoţilor noştri. Noi nu cerşim la uşile altora, alţii au venit la uşa noastră şi încearcă să ia şi să distrugă ceea ce ne aparţine! Din aceste activităţi şi din dezvoltarea lor se pot colecta taxe şi impozite care să fie administrate în folosul nostru şi al cetăţenilor români. Cerem celor care ne reprezintă, în Consiliile Locale şi Judeţene, în Primării, în Parlament şi Guvern, să folosească cu responsabilitate deplină aceste taxe şi impozite, pentru a construi drumuri, şcoli şi spitale. Aceşti bani nu sunt pentru buzunarele lor, ci pentru a asigura dezvoltarea comunităţilor şi o viaţă fericită pentru cei care contribuie la buget. Dacă se dovedeşte că, încălcându-ni-se voinţa, aceşti bani vor fi folosiţi împotriva noastră, ne asumăm dreptul de a nu-i mai recunoaşte ca reprezentanţi legitimi şi ne vom apăra aşa cum orice om e îndreptăţit să se apere împotriva celui care vrea să îi facă un rău! Orice străin e binevenit în Munţii Apuseni atâta vreme cât ne respectă modul de viaţă şi nu întreprinde nimic în măsură să-l schimbe împotriva voinţei noastre. Ne păstrăm dreptul de a lupta împotriva tuturor celor care prin viclenie, hoţie şi corupţie vin aici pentru a fura ce este al nostru ori pentru a distruge resursele naturale şi istorice de care depinde viaţa noastră. Fericirea şi bunăstarea nimănui nu se poate baza pe nefericirea şi sărăcirea semenilor săi!
În considerarea celor enunţate mai sus, le transmitem guvernanţilor şi politicienilor, în mod imperativ, următoarele revendicări punctuale:
Revendicările locuitorilor Ţării Moţilor
1. Respingerea de către Parlament a tuturor proiectelor de lege care prevăd măsuri speciale de expropriere a cetăţenilor români, precum şi alte măsuri derogatorii de la regimul legal de protecţie a mediului, patrimoniului cultural, apelor, pajiştilor şi terenurilor agricole, bunurilor publice etc. în favoarea companiilor miniere de orice tip;
2. Interzicerea prin lege a utilizării cianurii în activităţile miniere din România;
3. Includerea Roşiei Montane pe lista tentativă a României pentru UNESCO;
4. Respingerea de urgenţă, prin Hotărâre de Guvern, a acordului de mediu pentru proiectul minier de la Roşia Montană;
5. Desecretizarea tuturor contractelor şi actelor adiţionale încheiate de către Guvern, referitoare la înstrăinare, cedarea, concesionarea resurselor minerale ale României;
6. Demisia iniţiatorilor proiectului de lege specială pentru Roşia Montană: ministrul Marilor Proiecte, Dan Şova, ministrul mediului, Rovana Plumb, ministrul Culturii, Daniel Barbu, directorul ANRM, Gheorghe Duţu, precum şi a premierului Victor Ponta;
7. Asumarea de către Guvern a exepertizei şi a punctelor de vedere referitoare la proiectul minier de la Roşia Montană exprimate de: Academia Română, Asociaţia Ad Astra, Institutul Geologic Român, Ordinul Arhitecţilor din România, Sinodul BOR, Sinodul BRU şi al celorlalte biserici creştine din România, precum şi de experţii independenţi;
8. Crearea unei Comisii Parlamentare de Anchetă a Afacerii Roşia Montană sub toate aspectele: înstrăinarea zăcămintelor; acordarea licenţei; sponsorizările RMGC către instituţii publice şi private, ONG-uri, persoane fizice; influenţarea deciziilor politice; încălcarea unor hotărâri judecătoreşti definitive; modul în care publicitatea oferită de companie a afectat libertatea presei şi dreptul la liberă exprimare etc.;
9. Refacerea şi dezvoltarea infrastructurii rutiere din zona Munţilor Apuseni şi acordarea unor facilităţi fiscale şi de altă natură pentru dezvoltarea activităților economice în următoarele domenii: turism, prelucrarea lemnului și refacerea fondului forestier, creşterea şi prelucrarea produselor de origine animală, apicultură şi alte acţiuni specifice zonei;
10. Adoptarea de către guvernul României a unor politici publie, ca şi elaborarea cu ajutorul societăţii civile reale, a unei strategii care să prevadă măsuri în acord cu principiile dezvoltării durabile, ale utilizării optime a resurselor, ale conservării patrimoniului cultural-istoric şi ale sprijinirii întreprinderilor locale;
11. Începerea de către instituţiile abilitate a cercetării penale în cazul persoanelor care au semnat sau au participat la elaborarea şi avizarea de documente cu privire la proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană;
12. Interzicerea prin lege a utilizării metodei fracturării hidraulice în exploatarea gazelor de şist şi respectarea, în zonele vizare pentru această exploatare, a voinţei suverane a cetăţenilor, cu care ne exprimăm deplina solidaritate.
Aceasta este voinţa noastră, a locuitorilor Munţilor Apuseni, a oamenilor liberi prezenţi la Marea Adunare de la Câmpeni, exprimată public astăzi, 19 octombrie 2013, cu spiritul şi gândul îndreptate către o dezvoltare durabilă, care să asigure accesul pentru mai multe generaţii la toate resursele cu care Dumnezeu ne-a înzestrat.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Aşa să fie!

Mariana Cristescu

Sursa: Revista Melidonium