Cuvânt și iubire

                SMERENIE

Sunt ca o frunză înnourată

Căzută la picioarele tale Iisuse,

Doar rugăciuniile îmi dau putere

După atâta zbucium şi durere.

Mi-e drag copilul meu, azi iarăşi încercat

Şi nu-mi pot stăvili pornirea;

Din lacrimi un înger am îngemănat

Să-i fie lui alături mângâiere.

Nu ştiu dacă sfinţii mi-au auzit ruga,

Dar ştiu că dincolo de nouri

Privirea sfântă şi blajină

Veghează şi este printre noi.

Mariana Gurza

“Abia acum începe lupta pentru Roşia Montană. Ministrul culturii Barbu a căutat-o cu lumînarea şi a primit-o drept în freză pentru a doua oară. „Meseria” vremelnică de ministru devine periculoasă dacă în campanie promiţi că nu se face cianurare şi gaz de şist, iar după aia te întorci la 180 de grade, şi dai din gură aprobator. Chiar el a povestit că şi Helmut Khol (asociere nepotrivită, Khol era un titan) a primit nişte ouă în figură. Domn’ ministru trebuia să se aştepte! Altfel stau lucrurile cu Ştefan Marincea, Şeful Institutului Geologic Român. Cum a găsit cu cale să nu trădeze Ţara şi să critice proiectul de exploatare minieră, Roşia Montană, afirmînd că este „de nota cinci”, a şi fost demis prin fax. Demiterea la distanţă a devenit deja o practică. Să ne amintim de premierul-minune Boc, demis prin telefon. Doar bancherul nemuritor, cocoţat de un sfert de veac în vîrful piramidei B.N.R, rămîne inexpugnabil, încă în graţiile bilderbergilor, care l-au vizitat recent, pentru a-i da ordine precise. Nici în ruptul capului nu străbătea vicontele Étienne Davignon, liderul Grupului Bilderberg, atîta drum doar că să dea mîna cu uneltele statale de la Bucureşti. A cerut şi ultimile resurse naturale ale Ţării pentru a contribui la creşterea bogăţiei unui grup de auto-aleşi, a căror lăcomie este fără de sfîrşit. Acestor paraziţi li se permite să decidă soarta popoarelor. Iaca democraţia mult-visată!

De la aurul naţiunii, aflat la cheremul reptilienilor, să trecem la aurul verde. Lucia Varga, ministrul Apelor şi Pădurilor, face jocurile producătorilor de mobilă (ăia care au mai rămas după „Operaţiunea Cataramă”), şi dă, potrivit Proiectului noului Cod Silvic, Dreptul de preemţiune pentru producătorii de mobilă, adică măsuri pentru sprijinirea agenţilor economici la cumpărarea masei lemnoase a celor din industria mobilei. Prevederea încurajează exploatarea de către marile firme de prelucrare a lemnului cu capital străin care îşi desfăşoară activitatea în ţara noastră. Practic, firmele străine vor lua lemn la un preţ scăzut pentru mobilă şi, ulterior, vor vinde mobila pe piaţa externă la preţuri profitabile pentru ei. Cam totul s-a vîndut din Ţară. Chiar şi codrul nostru a devenit proprietate străină. Investitori din ţările care îşi protejează aurul verde, ştiind că domeniul forestier e sigur şi aduce un profit mult mai bun decît plasamentele în bănci, au pus mîna pe pădurile româneşti şi le exploatează fără milă. Cum România are încă mari suprafeţe împădurite, dar şi o legislaţie care gîngureşte, firmele străine de profil s-au instalat confortabil la noi şi acţionează la scară industrială. În ultimii ani, sute de mii de hectare de păduri au trecut în administrarea unor companii străine. Celebra Universitate Harvard a devenit cel mai mare proprietar de păduri din România, deţinînd, printr-un fond de investiţii, 35.000 de hectare în codrii Vrancei. Un om de afaceri danez a cumpărat pentru exploatare peste 2.000 hectare în pădurile din Dâmboviţa, care includ un important fond de vînătoare. Combinatul de la Sebeş, deţinut de nişte austrieci, toacă anual zeci de mii de metri cubi de copaci. Pe Valea Ierii, Cluj, dealurile, odată împădurite, sînt acum golaşe. Peste 90% din lemnul de acolo este exportat în Austria, Japonia şi America.

A mai rămas vreun domeniu, unul măcar, unde, după lovitura de stat din decembrie ’89 să nu se fi petrecut jafuri de proporţii? Tocmai de aceea, dragi români Guvernul nu are niciodată bani, cînd vine vorba de neajunsurile poporului, fie că vorbim de salarii, de asistenţă medicală, de locuri de muncă, de învăţămînt, pensii, alocaţii. Guvernatorul crede că Ţara nu mai are nevoie de aur, dar ruşii, nu şi nu, vor să ne dea înapoi tezaurul refuzat şi deturnat „MeReU”. Ruşii au vreun interes în mod sigur, deşi la ei lingourile sînt mai în siguranţă decât în seiful B.N.R.. Dacă se întorc acasă, muşterii pofticioşi îşi vor umple buzunarele cu „pui de cloşcă”. Tezaurul României, evacuat în Rusia în timpul Primului Război Mondial, includea, pe lîngă multe obiecte de patromoniu naţional, 91,2 tone de aur, evaluate în prezent la 3,2 miliarde de euro. Din această cantitate, circa 90% erau monede de aur, iar 10% aur fin, sub formă de lingouri. Toate acestea au fost transportate în Rusia Ţaristă cu scopul de a le proteja de armata germană, care ocupase o parte însemnată a României. După Revoluţia din Octombrie/Noiembrie 1917, puterea sovietică a sechestrat tezaurul şi a refuzat restituirea integrală a acestuia. Cea mai mare parte a rămas la Moscova, iar acest fapt istoric s-a transformat într-o bombă cu ceas, într-un proiectil nedetonat în relaţiile diplomatice dintre România şi Rusia. Nimeni nu poate condiţiona Rusia. Diplomaţii ruşi nu sînt actori de operetă, au Kalaşnicovul şi votca pe masă. Dacă le pui la îndoială piesa, te silesc să joci la „Ruleta rusească”. Deci, cu Rusia, trebuie dusă o politică extrem de atentă! Iar la noi diplomaţii de carieră sînt precum caprele negre. Am avut un diplomat excelent, un bun patriot, cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, dar pentru că a cerut înapoi tezaurul de la ruşi, MeReU i-a cerut întoarcerea la bază. „Prietenii ştiu de ce”. “

Maria Diana Popescu

Sursa: Revista ART – EMIS

                 ZBOR PRINTRE NORI

Se făcea că sunt pasăre-n zbor.

A câta din numărătoarea

lui Dumnezeu?

A câta întoarsă de vânt?

Pe mine ar trebui

să mă recunoască

după gânguritul meu sălbatic,

după cuiburile ascunse

în clepsidra

timpului vameş.

Mariana Gurza

“Cu un picior pe mal şi cu unul în groapă, unchiul Sam nu se lasă de nărav, deşi recent a mai primit încă un şut de la chinezi. Dolarul scârţâie, nu mai e mult şi se va duce de râpă, cu toată reanimarea recentă. De acum începe să pară firească supremaţia yuanului. În ultimul timp, Rezerva Federală a S.U.A. a împuiat prea mulţi dolari, fapt ce atrage după sine devalorizarea şi pierderea credibilităţii acestei valute. După ce conducerea de la Beijing a declarat la începutul anului că va cumpăra petrol din Iran, contra aur, acum China a decis că nu va mai cumpăra ţiţei cu dolari, ci vor folosi moneda naţională. Dacă se ţine cont de faptul că cele mai mari importuri de petrol sunt făcute de China, atunci manevra renunţării la dolar dă o lovitură puternică economiei americane. China importă un milion de barili pe zi, faţă de circa 850.000 cât importă America. Iar cererea de petrol a Chinei creşte de la o zi la alta. Yuanul a devenit deja o monedă de schimb regională. Majoritatea ţărilor din zona Asia-Pacific au renunţat la dolar în schimburile comerciale bilaterale în favoarea yuanului sau a rublei. Şi e firesc. Văzîndu-şi dolarul sleit de puteri, Obama n-a stat cu mîna în buzunar, amănând falimentul, probabil, pentru scurt timp. De aici, Afganistan, Irak, Libia, Siria şi de ce nu, Iran.

Nici Pungeştii de Vaslui, altădată zonă liniştită şi nepoluată, unde oamenii lucrau pământul şi trăiau din roadele lui,  n-a scăpat de invadatorii americani. Se pricep cel mai bine la explorare, pardon, la exploatarea popoarelor, şi-au venit să otrăvească pământul românesc, pentru că era prea multă sănătate, bogăţie şi armonie în zonă. Pe 3 octombrie, Chevron a obţinut autorizaţie de amplasarea a primei sonde de explorare a gazelor de şist în Vaslui, după ce compania a primit undă verde de la autorităţile statului pentru prospectarea şi exploatarea solului în perimetrul Siliştea, Pungeşti. Localnicii s-au unit şi-au pus piedică proiectului nefast pentru zonă. Cu urmaşii răzeşilor nu se joacă nimeni de-a Patria, nici americanii nu se pot pune cu ei. Nu s-au lăsat intimidaţi de intervenţiile în forţă ale jandarmeriei. Auziţi! Jandarmii împotriva poporului român! Câteva zile, sute de persoane din Vaslui, copii, femei, bărbaţi, au ieşit să-şi apere pământurile, apele, sănătatea lor şi a naturii, ţinând piept forţelor de ordine în perimetrul unde compania Chevron trebuia să amplaseze prima sondă de explorare a gazelor de şist. Şi în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în alte localităţi din Ţară au avut loc proteste de solidaritate cu locuitorii din Pungeşti. Urmare, Compania Chevron a anunţat printr-un comunicat de presă, că îşi suspendă activităţile în judeţul Vaslui. Pasul înapoi făcut de americani nu înseamnă şi renunţare. “La luptă, moldovenii mei!” Resursele naturale nu sunt proprietatea Guvernului, nici a Parlamentului! Aparţin naţiunii, iar gestionarea lor, sub toate formele, nu se poate face decât cu acordul poporului.

Rezervele de petrol au declanşat numeroase conflicte în ultimii ani, din care americanii şi partenerii lor au ieşit învingători. Chiar şi Angela Merkel, care îşi pune mari speranţe în guvernul de la Beijing pentru salvarea zonei euro,  a început să vorbească chinezeşte şi a decis să parieze pe China, lăsând cu gura căscată guvernele europene, dar şi pe cel al marelui aliat de dincolo de ocean. În urma vizitei sale în China, s-a convenit ca majoritatea schimburilor comerciale dintre Germania şi China să se facă în euro şi yuani. China s-a ales cu un nou aliat împotriva dolarului, iar Frau Merkel merge la braţ cu interesele Germaniei, nu cu cele ale Uniunii.

Tot în pelicula despre americani, Statele Unite au declasificat o scrisoare a nemuritorului Mugur Isărescu către conducerea Trezoreriei SUA (Federal Reserve – F.E.D.), filiala Kansas, publicată pe site-ul FED New York, fiind  primul document public care atestă cumsecădenia guvernatorului, prin care pune pe tavă marilor puteri economia românească. Limbajul folosit în document trădează slugărnicia acestuia în faţa licuricilor planetari. În scrisoare, Isărescu prezintă starea naţiunii şi a economiei româneşti în perioada post-decembristă, precum şi angajamentele pe care şi le-a asumat în faţa celor de la F.E.D.. Documentul vorbeşte despre privatizări, despre “asistenţa”acordată României de F.M.I. şi B.M., dar şi despre politicile monetare care vor fi aplicate monedei naţionale. Fără doar şi poate, scrisoare de curtoazie către F.E.D. este primul document din seria neagră care atestă vânzarea României puterilor occidentale. Nu ştiu dacă motivul desecretizării se regăseşte în prevederile legislaţiei americane sau dacă nu cumva este primul semnal de alarmă prin care Mugur trebuie să-şi pregătească valiza şi, la gară!, pentru că pentru el se anunţă vremuri furtunoase. Poate că după plecarea lui se vor afla subordonările noastre la organismele financiare internaţionale.

Guvernul nu face nimic, în nicio direcţie, pentru diminuarea efectelor devastatoare! România e pentru decidenţi ca un autobuz în care urcă hoţii de buzunare şi drogaţii străini,  fiecare cu ochii şi cu mâinile în geanta şi în buzunarul românului. Deci? Cine sunt cei care au câştigat din efectele crizei? Politicienii, clanurile mafiote, aciuate pe lângă aceştia, bancherii, multinaţionalele, căpuşele din sistemul energetic, de asigurări, evident, protejate şi încurajate de o legislaţie croită la comandă. Alo, DNA! Alo, Justiţia Româna! Treceţi la treabă!  Faceţi-vă datoria faţă de poporul român! “

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

“Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea.”  – Seneca

Conform dicționarului, ÎNCREDEREA se definește prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.

   Încrederea ne dă liniștea sufletească de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vieții: în familie, în societate, în oamenii cu care lucrăm și cu care avem relații, în credința pe care o purtăm  cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri – cei cu care tranzacționăm, în politica internă, dar și în cea externă.

   Încrederea este umărul pe care ne sprijinim pentru a avea energia și voința de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obține ușor, de multe ori se câștigă foarte greu și trebuie acordată tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultivă cu ajutorul voinței și pentru ea trebuie mintea să lucreze pentru  nu se înșela.

   Sunt oameni care prezintă dintr-un început respect și încredere prin gândurile lor spuse sau scrise, dar sunt și alții – majoritari – cu care trebuie muncit, dialogat, justificat, exemplificat, în fine, folosindu-ne de raționamente, stabilim o relație de încredere, de liniște, de pace. Este, în acest caz, ca și cum am aștepta fierberea unui must și transformarea lui într-un vin de calitate cu proprietăți stabile, după ce l-am observat în tot acest timp și am intervenit ori de câte ori era nevoie.

   Încrederea se clădește de cele mai multe ori în timp, studiind persoana, prietenul, conducătorul, grupul, țara, acțiunile lor, felul cum acționează în anumite situații, cum reacționează la anumite încercări etc. Apoi se pun în balanță calități și defecte. Când ai obținut încrederea, ai sentimentul de siguranță față de cinstea, buna-credința sau sinceritatea acelei persoane sau grup. Există și posibilitatea neacordării în final a încrederii, retragerea din această relație încercată, atunci când cel încercat dă dovadă de lipsă de seriozitate, de sinceritate, de cinste, de dreptate, sau dă dovadă de trădare, caută să te păcălească „furându-ți” încrederea, urmărindu-și interesele personale, câștigul de bani, de avere sau de putere. „Pacea, spunea filozoful Baruch Spinoza, nu înseamnă absența războiului, ci înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoință, încredere și dreptate.” Ca atare, la obținerea unei înțelegeri trebuie să existe dovezi de virtute din ambele părți, altfel, liniștea, pacea nu pot fi obținute. Filozofii au ajuns la concluzia că virtutea nu o avem de la naștere, ea nu poate avea profesori care să ne învețe, Immanuel Kant afirmând că virtutea poate fi dobândită în decursul vieții, căci facultatea morală a omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu înclinările contrare. Caracterul omului contează în aceste relații de încredere care se stabilesc și a avea caracter înseamnă a poseda acea proprietate a voinței, după care omul își face legământ cu anumite principii, tot Kant spunând că „nu importă ceea ce face natura din om, ci, ceea ce el însuși face din sine”. Considera că dintr-un principiu practic suprem, pot fi deduse legile voinței: „acționează astfel ca să întrebuințezi omenirea atât în persoana ta, cât și în persoana oricărui altuia, totdeauna în același timp ca scop, niciodată însă ca mijloc”.  

   NEÎNCREDEREA este definită ca îndoială, suspiciune. Balzac spunea: „Cine zice îndoială zice neputință.” Așa este dacă nu se iese din această stare, căci neputința poate duce la suferință. Psihologii spun că atunci când ne îndoim încercăm să evităm suferința, dar aceasta nu înseamnă că și reușim, fiindcă în acele momente ezităm, putem fi bombardați de un presentiment, dăm dovadă uneori de neputință, adică de lipsa voinței, a energiei necesare în stabilirea unui adevăr. Îndoiala macină sufletul omului până ajunge la un echilibru, multe carențe ale caracterului evidențiindu-se în acțiunea întreprinsă. Deși toate lucrurile, chiar și cele care ne par sigure pot fi puse la îndoială, există ceva sigur și anume faptul că noi gândim, că ne îndoim și dacă gândim și ne îndoim, este sigur că existăm, ne spune Descartes în celebra sa cugetare: „Cogito ergo sum”. Conștiința gândirii, deci a sufletului este mai sigură decât conștiința pe care o avem despre lumea exterioară. Pornind de la egalitatea puterii de a gândi a oamenilor, rezultă și egalitatea speranței în atingerea țelurilor, în drumul cărora ne izbim de vederi deosebite, uneori de dușmănii, certuri, de neîncredere a unuia față de celălalt.

   Orice om poate trece în viață printr-o perioada de îndoială, însă, flexibilitatea spiritului, rațiunea minții, rațiunea inimii ne pot face să recăpătăm încrederea față de aproapele nostru, față de cei cu care relaționăm în viață sau să stabilim neîncrederea și să luptăm pentru adevărul nostru. Pascal a fost cel care credea că toată demnitatea noastră stă în rațiune, pe lângă care admitea existența cunoștinței intuitive a inimii. Astfel putem evita eroarea care este cauza mizeriei la care ajung oamenii. Cunoștințele noastre acumulate și hărnicia spiritului ne pot ajuta să definim situația, să găsim acel punct de sprijin atât de necesar, fiindcă singuri și în eroare, nu putem trăi.

   Trăim în democrație care presupune existența unor valori, precum: libertatea, dreptatea și egalitatea, idealuri pentru care oamenii au luptat și totodată repere pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează viața în societate. Cetățenii trebuie să aibă dreptul la opinii proprii și totodată să se bucure de securitatea personală, a domiciliului și a bunurilor pe care le posedă. Ei trebuie să își poată exercita libertatea de a se exprima, precum și dreptul de a-și alege conducătorii și de a decide în probleme de interes public. În libertatea de exprimare se pot crea conflicte privind ideile politice sau de altă natură a unor cetățeni și în acest caz trebuie să se recurgă la consultarea de legi, pentru stabilirea adevărului și a dreptății.

   Politologului Christoph Stefes, profesor la Universitatea Colorado, din Denver, SUA, a acordat un interviu ziarului DW, în care a analizat situația regimurilor autocratice – cele din afara democrației – spunând că cercetătorii au identificat trei factori pe care se bazează puterea regimurilor autocratice și anume: legitimare, represiune şi cooptare, acestea fiind „soclul pe care se ridică liderul”, interzicerea şi reprimarea oricărei opinii divergente fiind instrumentele cele mai puternice, spunând că „trebuie făcută diferenţa între reprimare dură şi reprimare «cu mănuşi de catifea ». Când se acționează dur, demonstranţii și politicienii de opoziţie sunt arestați, aruncaţi în închisori. Oprimarea, spune el, are însă loc cel mai adesea mascat: „De exemplu, ziarişti incomozi sunt târâţi în nenumărate procese pentru calomnie. O altă metodă este trimiterea organelor fiscale în control la organizaţiile care critică regimul”. „Între măsurile moi se numără modificarea intenţionată a legilor fiscale sau blocarea unor conturi bancare, care pot fi puse în practică mai simplu şi fără tapaj… Cel mai mare efect asupra menţinerii la putere a unui lider autoritar sau a unui regim nedemocratic îl are legitimarea. În vreme ce orice guvern democratic este legitimat prin alegeri, într-o dictatură potentaţii trebuie să se legitimeze ei înşişi”. Iată cât de ușor și machiavelic poate fi atins derapajul unei democrații!

   Trăim vremuri în care sentimente și impulsuri de o mică intensitate existente cândva, au crescut, au devenit mai puternice, schimbările repetându-se ciclic,  dar diferit în formele lor particulare.  Există deci o lege a dezvoltării contrariilor care se impune atât în dezvoltarea fiecărui individ cât și în dezvoltarea societății. Ea se accentuează în viața socială și istorică, având importanță pentru domeniul vast al vieții și ca atare, necesită o atenție deosebită.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Convorbiri – Vavila Popovici

                Octombrie…

                             (dedicatie mg)

Octombrie, nu te grăbi
Mai stai, să avem roşu viu
Azi verdele nu-i decât galben
Iar sufletu-i deja pustiu.

Mai lasă şi ploaia să stea –
Ea sus nu inundă pe nimeni –
Din matcă ea scoate-un pârâu
Ce năruie ziduri şi oameni.

M-am dus să mă-nchin la mormânt
Un vânt desfrunzit-a arţarul
Covorul de palme zăcând
Cu-n galben necopt, stinge jarul.

Iar jarul e purpur, doar ştim
La fel cam cu ce e în suflet –
De ce te grăbeşti anotimp?!
Mai uite-te şi-n al meu cuget…

Căci ştim ce va fi în curând –
O nea ce striveşte ce-i viaţă –
Şi-o teamă de ce s-o-ntâmpla
Cu zorii ce-aduc, ce te-n gheaţă…

Boris David
19 octombrie 2013

          S-a născut…

                        ( pentru Maria)

S-a născut un copil

O minune de fată

Că va fi răsfăţată

Nu-i figură de stil.

Eu pe surse-am aflat –

Tot ce-i suflet vuieşte

Şi o undă-mi şopteşte –

Ce uşor te-ai trădat.

Căci şi alţii o ştiu

Că m-ascund în cuvinte –

Dar privirea-mi dezminte

A lor vorbe-n pustiu.

Cum ar fi să le spun

Că-n ce simt, au dreptate –

Chiar de e pe furate

Eu la timp mă adun…

Boris David

18 octombrie 2013

Multumesc , bun prieten Boris David!