II
T A N Z A N I A
1 9 7 5
1 – Boris
2 – Nicuşor
3 – Petrică
4 – Dna Negoiţă
Trei ani am păstrat cu sfinţenie amintirile întipărite pe meleagurile Sharei, cu o amprentă aparte lăsată de Hoggar. Cine mai putea visa la o nouă încercare a mult visatului meu dor de ducă, ţinând cont de realitatea acelor vremuri, când, doar profesionalismul meu recunoscut, cu jumătate de gură, mă ţinea în atenţia celor din sistem. Eram bun, dar nu prezentam încredere. Scăpat, ca prin minune, din convoiul deportării siberiene, deci martor viu al binefacerilor ocupaţiei sovietice din Basarabia, însurat cu o şvăboaică cu tatăl plecat cu nemţii în retragere şi înmormântat la Düsseldorf, cam slobod de gură, şi altele…
Şi totuşi, s-a mai trecut o dată peste principiile sistemului. Echipa noastră de geologi şi preparatori de minereuri din Tanzania nu-şi putea continua activitatea din lipsa unui laborator chimic care să ateste rezultatele cercetărilor. Cei de la Universitatea din Dodoma, capitala administrativă a Tanzaniei, refuzau să se implice. GEOMIN, instituţia care reprezenta România în problemele legate de contractele cu partenerii externi, a sugerat trimiterea urgentă a unui inginer chimist şi, cum aveau destui în conducere care mă cunoşteau, dar mă şi simpatizau, au lansat numele meu. De ce numele meu?…Am aflat mai târziu. Veştile despre condiţiile de viaţă şi de muncă din cadrul unităţii înfiinţate de români nu erau încurajatoare. Doi candidaţi propuşi de GEOMIN au refuzat. Îi cunoşteam. Profesional nu aveau ce căuta acolo iar teama i-a scutit de această experienţă. Aşa am primit eu invitaţia. Nu mă aşteptam la aşa ceva iar surpriza m-a prins visând la ceea ce sădise în mine amintirea unchiului Alex.
Reţinusem din copilărie locuri şi întâmplări în care acel hoinar fără de astâmpăr se implicase cu trup şi suflet. În acea perioadă nu putea fi vorba de Tanzania anului 1975, ea nefiind constituită încă, dar exista Kilimanjaro cu aproape cei 6000m ai săi, purtând o căciulă veşnică de zăpadă, muntele cărunt, cum i se mai spunea, ca un paradox al Ecuatorului, de care era despărţit de doar 3 grade latitudine sudică , exista lacul Victoria, exista ceea ce astăzi este cunoscut ca una din cele mai celebre rezervaţii naturale din Africa şi din lume, parcul Serengeti, exista amintirea celebrului explorator scoţian David Livingston (1813-1873) medic şi misionar, care, după ce descoperise, urmând cursul fluviului Zambezi, formidabila cădere de apă, Cascada Victoria din Zambia, o luase spre Nord pentru a ajunge la izvoarele Nilului, când a semnalat, pe teritoriul viitoarei Tanzanii, existenţa Lacului Nyasa, exista Zanzibarul, cu înfricoşătoarele poveşti legate de comerţul cu sclavi,…
Toate acestea pluteau ca într-o ceaţă deasă în imaginaţia mea, iar poveştile, sau, fanteziile unchiului Alex, au fost scoase la iveală de neaşteptata propunere. Pus pe jar, am început să mă documentez.
Şi eu ştiam de condiţiile dificile în care lucrau colegii noştri, de bolile care bântuiau, ca să amintesc doar de febra galbena, paludismul sau boala somnului, de condiţiile climatice nu tocmai favorabile europenilor, de unele vietăţi nu tocmai prietenoase, dintre care scorpionii şi viperele ocupau un loc de frunte.
Toate acestea trebuiau puse în balanţă, în deplină înţelegere cu familia. Bolile puteau fi prevenite în parte cu injecţii şi cu chinină, dar nu neapărat cu plăcere. Chinina face ea şi bine, şi rău. Condiţiile contractuale s-au adeverit în multe cazuri a nu fi chiar literă de lege. Mi s-a propus un contract pentru şase luni, cu posibilă prelungire şi cu eventuală trimitere a familiei în vacanţa de vară – soţia şi fiica. Era tentant. Dar, ca la noi, nimic sigur. Totuşi, am acceptat. Şi au început pregătirile, cumpărăturile. Aveam ceva experienţă câştigată în Sahara Algeriană. Tot clima era cea care hotăra îmbrăcămintea, rezerva de medicamente, ceva băutură. Cărţi de specialitate şi indispensabila ”Engleza fără profesor” a lui Leviţchi.
O surpriză plăcută a venit la plecare. Cursa de avion era până la Cairo unde, conform programului de zbor, trebuia să rămân trei zile. Asta da surpriză, mi-am zis! Pe loc lecturi urgente privind Egiptul, planuri de acţiune, ochii în tavan. Mai putea dormi cineva în astfel de circumstanţe?!
Un zbor liniştit, fără escale tehnice, un taxi şi adresa Agenţiei noastre Economice, pentru înregistrare şi unele informaţii. Drumul de la aeroport a fost o încântare. O şosea largă, bine asfaltată, pe un parcurs impresionant. O trecere în revistă a unei arhitecturi nesperate, a unui şir nesfârşit de vile, una şi una. Opulenţa era la ea acasă. La Agenţie a fost util, fiind îndrumat la un hotel ieftin şi central! În schimb, promisiuni zero pentru obţinerea unor bilete la o excursie pe Valea Regilor. Nu, şi nu!
Hotelul era chiar ieftin, dar eram singur în cameră şi deci stăpânul meu. În planul de acasă mai erau trei lucruri de îndeplinit: Piramidele, Muzeul de Egiptologie şi Alexandria. Dacă nu reuşeam, aveam rezerva altor trei zile la întoarcere.
O plimbare pe jos, fără hartă, la inspiraţie, mi-a confirmat părerea că era vorba de un oraş foarte mare, cu foarte multe contraste, la vedere, cum se spune. Centrul, cu edificii impunătoare, cu vitrine bogate în lucruri europene, magazine specializate pe îmbrăcăminte din piele de o calitate deosebită, vitrine strălucind de aurul bijuteriilor şi al ceasurilor elveţiene, chioşcuri cu băuturi răcoritoare pregătite pe loc din fructe exotice expuse în faţa însetatului. Numărul şi aspectul arhitectonic impunător al moscheelor mă făceau să realizez că mă aflu într-o mare metropolă în care Islamul era la el acasă. Orice încercare de a depăşi în plimbare graniţele acestui conglomerat al opulenţei aparente, te introduce într-o altă lume, iar contrastul de care te izbeai, te trimite în diversitatea dureroasă a realităţii noastre umane. Extremele erau evidente. Oraşul place dar te şi oboseşte cu forfota orientală. Şi eu care mă lăudam cu inepuizabila mea condiţie fizică. Important e că m-am odihnit bine după o noapte liniştită. Urma o zi plină de emoţii: Piramidele şi Sfinxul de la Giseh (Gisa).
După o scurtă cursă cu taxiul, te pomeneşti în deşertul nisipos lăsând în spate oraşul precum o oază. Drumul dinspre Cairo merge oarecum din Est spre Nord-Vest, trecând destul de aproape de Sfinx, taxiul debarcându-mă cam prin centrul platoului. În faţă se profilează siluetele celor trei mari piramide, Kheops, Khephren şi Mykerinos. O iei pe jos prin nisipul abundent, printre zeci de ofertanţi cu cămile ascultătoare, refuzi preocupat de scopul vizitei, dar şi de reputaţia de şmecheri de care se bucură aceştia şi, plin de emoţie plimbi privirea de la stânga la dreapta pentru a localiza poziţiile celor trei giganţi şi să încerci să recunoşti numele lor istorice. Poziţia lor este exact inversă celei enunţate mai sus, urmând, parcă, o linie ascendentă dinspre Est spre Nord-Est, să zicem, cam la 45 de grade faţă de orizontala imaginară Est-Vest. Mărimea piramidelor creşte şi ea în această ordine culminând cu piramida Kheops, cea de a 7-a minune a lumii antice.
Rotind privirea cauţi Sfinxul legendar pe lângă care ai trecut în graba taximetristului. Îl zăreşti mai spre stânga-spate, parcă aşteptând să fie şi el luat în seamă, strivit de complexul dimensiunii sale, în raport cu fascinaţia giganţilor.
Curioasă siguranţa cu care m-am apropiat de aceste nestemate tehnice ale trecutului omenirii şi mulţumeşti în gând celor care ţi-au deschis calea cunoaşterii, într-un învăţământ de mare paletă informaţională. Acei dascăli predau în cunoştinţă de cauză. Sistematic, liceele de vază, organizau excursii peste hotare, în centrele cele mai ispititoare ale lumii de peste hotare, pentru profesori şi elevi. Da, Da! Pare neverosimil pentru cei ce au avut neşansa de a apuca interminabilul şir de ”imbunătăţiri” ale sistemului educaţional de la noi. Şi culmea, acest proces nefast continuă şi-n zilele noastre. Da, mă mişcam pe platou ca şi cum venisem să revăd lucruri dragi, lucruri acumulate din instruire, dar profund pătrunse în memoria mea.
Cum colosul Kheops era ţinta primară, fiind şi singura piramidă cu acces pentru turişti, cu vizitarea camerei mortuare, m-am îndreptat spre şirul de vizitatori de la intrare. În clipa în care am intrat în interior, am simţit că atmosfera mă copleşeşte. „Boris, prietene, calmează-te şi profită!”, un sfat salvator pe care mi l-am dat, m-a îndrumat în spatele grupului, pentru a evita presiunea celor din spate şi a putea observa mai în voie interiorul minunii care dăinuie de milenii bune.
Totul era clădit din blocuri imense de granit, şlefuite în forme paralelipipedice, fiecare cântărind 2-2,5 tone, aşezate perfect unele peste altele, fără nici un fel de liant, fără nici un fel de spaţii libere între ele. Auzisem acest gen de poveşti şi, curios m-am înarmat cu o lamă de ras. Am încercat să introduc lama între doua blocuri astfel şlefuite, astfel aşezate, şi m-am lăsat convins.
Ceea ce m-a impresionat şi mai mult a fost planul înclinat ce se deschidea chiar din încăperea în care ne aflam, ducând spre sus, format din aceleaşi blocuri de granit paralelipipedice, dar având dimensiuni mai mari. Totul perfect şlefuit, perfect îmbinat. Era, de fapt, Marea Galerie, calea de acces spre interiorul piramidei, spre centru, spre camera regelui, atracţia vizitei. Un fel de galerie adiacentă permitea avansul. Ghidul, un tânăr simpatic, cu un debit deosebit, alternând engleza cu franceza, plasat în fruntea grupului, amesteca datele istorice cu cele legate de construcţie, supunând atenţia turiştilor la grea încercare.
Camera mortuară, sau camera regelui, cu pereţii din granit roşu, ca şi sarcofagul de altfel, îţi cam taie răsuflarea. În primul rând dimensiunea blocurilor folosite era cu mult mai mare decât cele întâlnite de la intrare. Spunea amicul nostru că ar avea în jur de 80 de tone, ceea ce mi s-a părut neverosimil, ca multe alte lucruri întâlnite. Dar cum aproape totul pare neverosimil, se acceptă precum un dicton biblic. Sarcofagul, roşu, cioplit dintr-o bucată, golit de presupusele bogăţii înainte de cuceritorii arabi ai Egiptului din anul 641 e.n., de nu se ştie cine, impresiona prin dimensiuni şi perfecţiunea execuţiei. Cu oarecare mândrie nedisimulată, ghidul a subliniat faptul ca lăţimea sarcofagului era doar cu un cm mai mica decât lăţimea intrării, întrebându-ne pe noi „cum a fost introdus înăuntru?”…Bineînţeles, o întrebare retorică, fără răspuns.
Drumul de întoarcere a fost presărat iarăşi de informaţii privind istoria şi construcţia mormântului lui Kheops (Khufu). Nu-i de loc simplu să reţii date când fiecare pas făcut prin galeria adiacentă îţi deturnează atenţia înspre protejarea propriei persoane.
Ce pot spune? Că am văzut cea mai înaltă, cea mai mare construcţie antică rămasă în viaţă? Cu cca. 140 m înălţime, cu o latură a bazei pătrate de 227 m, conţinând în corpul său cca. două milioane şi jumătate de blocuri de piatră, Marea Piramidă, cum i se mai spune, rămâne la vedere singura Minune Antică din cele şapte consemnate.
Ajuns la lumină, la soare, cu gândul la Sfinxul care mă aştepta, ameţit şi răvăşit oarecum de cele văzute, mi-am propus să fac un tur al piramidei fără să mai ţin cont de tremurul picioarelor. Şi am pornit de la intrarea care se află în latura nordică, spre Vest, cu încetinitorul. Am ajuns la colţul Nord-Vestic al gigantului, am coborât, dacă se poate spune aşa, pe latura vestică şi am capotat. Am ajuns cam la mijlocul laturii, m-am sprijinit de prima treaptă a construcţiei, cam 0,7 m şi, privind în stânga-dreapta, am săltat cu ultimele forţe. M-am aşezat comod, piatra mi s-a părut mai moale decât o canapea, am lăsat picioarele să atârne în voie şi am aţipit. N-a durat mult deoarece un grup şugubăţ de copii s-a adunat în faţa mea râzând în cor. Am zâmbit, am scos un dolar din cei pregătiţi pentru astfel de ocazii şi, cu un gest prietenesc l-am aruncat în mijlocul lor. Hărmălaia care s-a iscat mi-a permis să cobor şi s-o tulesc în spre Est, acolo unde zărisem din mersul taxiului Sfinxul. Întorcând spatele Marii Piramide, mi-am adus aminte de una din lecţiile de istorie ţinute de mult iubitul profesor C. Dinu de la Liceul Em. Gojdu din Oradea şi de cele spuse la o lecţie despre Napoleon care, se spune, că, ajuns în faţa piramidelor de la Giseh s-ar fi adresat armatei prin cuvintele: „Soldats! Du haute de ces Pyramides, 40 siècles nous contemplent”.
Apropiindu-mă de Sfinx, mi-am schimbat puţin părerea despre dimensiunile monumentului. Da, în raport cu dimensiunile piramidelor din spatele lui, Sfinxul putea să se simtă complexat, dar privit de la picioarele lui, cu capul plecat pe spate, până la ameţeală, a trebuit să recunosc că, faţă de percepţia generală legată de mărimile întâlnite în lumea monumentelor, Sfinxul, la rândul său este un colos.
Acest leu, cu cap uman, presupus a fi al lui Khefren (Khaf-Ra), fiul lui Kheops, te copleşeşte. Numai capul măsoară şase metri! Şi se spune că faţă de corpul leului este disproporţionat de mic!? Da, dacă te depărtezi, dacă te învârţi în jurul lui, poţi accepta părerile specialiştilor. Un corp imens, culcat pe patul de nisip, cu labe enorme, faţă de care, tu, chiar dacă ai 1,84 m, te simţi jenant de mic. Se vorbeşte mult despre privirea lui care te sfredeleşte. Dacă te uiţi de aproape nu înţelegi nimic dintr-o privire care scrutează orizontul, sau, poate mai bine zis, mileniile, privire pe care n-o întâlneşti. Trebuie să te depărtezi pentru a simţi, măcar în închipuirea ta, că ai surprins această privire. La un moment dat, mergând cu spatele, găseşti distanţa, şi unghiul optim de observaţie, te opreşti şi încerci să-i înfrunţi privirea. El nu clipeşte, tu, da. Ce poţi face?! Te mulţumeşti cu un diapozitiv, două. O greşeală capitală. Ai vrut să imortalizezi ceva ce dăinuie de milenii şi, acasă, la doar câţiva ani, constaţi că diapozitivul s-a distrus sub influenţa timpului scurs.
Am pomenit de milenii, vreo patru şi jumătate după unii, vreo şase-şapte, după alţii. Oricum, milenii întregi a stat îngropat în nisip, ţinând la suprafaţă doar capul semeţ, probabil, pentru a putea urmări curgerea timpului.
A fost o zi extraordinară, obositoare, dacă nu copleşitoare. Seara pe platoul Giseh se organizează spectacolul de ”muzică şi lumină”. Am renunţat de epuizare. Primul taxi care mi-a ieşit în cale m-a ajutat să mă desprind de vraja acelor locuri şi m-a debarcat la hotel. O noapte, nesperat de liniştită, s-a scurs într-un somn benefic. „Hai, Boris, te aşteaptă Alexandria, cu celebra ei faleză!”
O cafea, cum nu beam acasă, pregătită turceşte, m-a adus cu picioarele pe pământ. Vibram, pur şi simplu. Concluzia, astfel de ”excursii” nu se fac în fugă. Această concluzie avea să fie susţinută de fuga prin Alexandria. Am plecat cu un taxi dintr-o mică piaţă unde, vreo zece taximetrişti, cu gesturi de ademenire, te pofteau să iei loc în maşina, cam încinsă la soare. În general taxiurile plecau după ce se adunau patru amatori de o excursie pe şoseaua deşertului, spre Alexandria, la cca. 220 km. Era o zi moartă pentru ei. Nici ţipenie de amatori. Cel lângă care mă oprisem, nerăbdător şi el, m-a făcut să înţeleg că era dispus să facă cursa doar cu mine dacă îi achitam şi întoarcerea. Am acceptat bucuros un aşa chilipir, chilipir în sensul că-mi cădea la suflet în obsedanta mea dorinţă de a nu avea coturişti în preajma mea, obicei pe care l-am practicat şi în Delta noastră, când închiriam barca doar pentru mine. S-a adeverit a fi o idee şi bună şi proastă totodată.
Şoseaua deşertică era un drum asfaltat ce străbătea distanţa dintre Cairo şi Alexandria cam în linie dreaptă, mărginită de o reţea electrică, pe care taximetristul n-o prea lăuda pentru eficacitatea ei nocturnă. Am dat din cap a înţelegere deoarece în gând a străfulgerat informaţia hotelierului privind insecuritatea călătorului dată de frecventele atacuri asupra turiştilor. Să fi fost asta o explicaţie pentru lipsa de interes manifestată de amatorii de excursii faţă de călătoria cu taxiul?! Era târziu s-o mai iau în calcul. Mai aveam şi amintirea drumurilor sahariene care s-au adeverit a fi mai paşnice decât relatările veşnicilor binevoitori. Totul era O.K. Călătoria a decurs fără incidente şi a durat cam două ore.
I-am explicat şoferului că, în primul rând doream să parcurg în mers lin celebra arteră-faleză. A zâmbit şi mi-a spus „O.K. Se numeşte Al-Corniche şi leagă cele două părţi ale oraşului, Est-Vest. Oraşul aşezat de-a lungul Mediteranei, la Vest de unul din braţele Deltei Nilului. ” S-a învârtit aşa fel încât am intrat pe banda interioară, din Vestul arterei, pe lângă minunatele vile, mari, măreţe, distanţate, nu lipite ca pe la noi, astăzi. Nu pot spune cât ţine această faleză, dar ştiu că omul meu m-a ghicit şi nu a făcut economie de opriri pentru a-mi permite să culeg niscai diapozitive. La capătul de atracţie al falezei, trăgând un semn şmecheresc cu ochiul, a întors brusc, peste liniile continui şi a trecut pe partea ce bordează Mediterana, cu plajele întinse şi îmbietoare la îndemână, cu ambarcaţiunile angajate într-un dute-vino continuu, cuceritoare prin formă şi culoare. Iarăşi eram în domeniul opulenţei strigătoare pe care nu puteai să n-o admiri. Gustul amar nu te mai supăra. Vorba românului, „Decât sărac, mai bine bogat!…” Pe această bordură a mării, mult visata Mediterana, opririle le-am dirijat eu, uitând de curgerea timpului. Mai gustasem plăcerea mării nesfârşite cu ocazia ”excursiei” în Algeria, dar spectacolul oferit de Alexandria depăşeşte imaginaţia. Peste ani, aveam să cunosc o altă faleză celebră în viziunea turiştilor, cea de la Nisa, ambele meritând cu prisosinţă superlativul.
Şi timpul s-a scurs, şi taximetristul mi-a arătat ceasul, şi s-a uitat spre cer. Trebuia să plecăm pentru a evita noaptea pe drum. Şi mi-am dat seama că excursiile nu pot fi făcute în fugă. Parcă am mai spus-o.
Da, Alexandria concepută şi comandată de Alexandru cel Mare, purta în istoria sa veche una din cele şapte minuni ale lumii, Farul, şi, în plus Marea Bibliotecă, neîncadrată oficial printre minuni, edificii dispărute, din păcate, pe parcursul curgerii vremii, precum şi vestigii ale epocii romane, conservate din fericire în condiţii nesperat de bune. Aici a fost şi motivul unei uşoare indispoziţii care m-a cuprins la întoarcere, chiar dacă, îndrumătorul meu a făcut astfel încât să treacă, în fugă, pe lângă silueta cololanei lui Pompei şi, şi mai în fugă, pe lângă celebrul amfiteatru roman. Puteam să mai spun ceva?! Să pleci în ”misiune”, cum ne plăcea să spunem şi să te pomeneşti cu o astfel de ”pleaşcă”, să hoinăreşti trei zile printre vechile minuni ale Egiptului Antic, deloc antic în înfăţişarea modernă a capitalei Egiptului de astăzi!
Întoarcerea a fost lipsită de evenimente. Am coborât în faţa hotelului, a coborât şi taximetristul şi m-a îmbrăţişat prieteneşte. S-a depărtat ţinând mâna în dreptul inimii…
Ziua a treia am consacrat-o vizitei Muzeului de Egiptologie, cunoscut mai mult ca Muzeul Egiptean din Cairo. De fapt, asta şi este, fiind nu numai un imens muzeu, dar şi un muzeu specializat pe expunerea aproape exclusivă a antichităţilor antice egiptene.
Am văzut unele din cele mai mari muzee din Europa, cum sunt Louvre parizian, National Galery sau British Museum din Londra, Muzeul Vaticanului, Puşchin din Moscova, dar nicăieri nu am întâlnit o astfel de consacrare pe o temă strict ”naţională”. Peste tot întâlneşti acel caracter al expoziţiei universale care stârneşte implicit întrebarea, dacă nu chiar nedumerirea – cum au ajuns în proprietatea lor comori inestimabile aparţinând te miri cărei naţiuni?! O ştire din 2007, mi se pare, anunţa deschiderea la National Gallery din Australia a unei expoziţii de antichităţi egiptene cu artefacte aparţinând Muzeului Louvre. Ca să nu mai spun de cea ce am văzut la British Museum, aparţinând antichităţii în general, celei indiene în special. Ceea ce am remarcat, ba la unii, ba la alţii, lucrări dezechilibrate de obicei prin conţinut, lasă şi în mintea turistului amator, un dezechilibru al aprofundării, al înţelegerii.
Cu această stare de spirt am păşit prin impresionanta intrare a Muzeului Egiptean din Cairo. Holul te ia de la început tare printr-o statuie gigantică, pentru un interior, a faraonului Amenhotep al III-lea, alături de altele mai apropiate de dimensiunile vizitatorilor. Dacă numele faraonului nu-mi spune ceva deosebit, arta execuţiei antice, conservate de milenii, îţi opreşte respiraţia. Din gura unui ghid care însoţea un grup de turişti francezi am aflat că, muzeul deţine comori ale Egiptului Antic unit la 3100 î.H., cu circa 130.000 de artefacte la vedere, cu un număr enorm de piese în depozitele de la subsol, că este unic în lume, în felul său.
Iarăşi gândul îmi zboară la ”prădătorii de comori”, de relatările Margaretei, soţiei, privind existenţa la Berlin a celebrei insule a muzeelor, unde, pe lângă mult discutatul ”Pergamon Museum” şi ”Altarul de la Pergamon”, adus de pe lângă ţărmul turcesc al mării Egee prin a doua jumătate a secolului XIX, mai există un muzeu specializat pe antichităţile Egiptului.
Urmând, la o mică distanţă, paşii grupului de turişti amintit, mă simt mai în voie. Dacă te apuci să citeşti denumirile obiectelor expuse, nu mai apuci să vezi mai mult de o încăpere. Aşa, totul se simplifică. Încăperile parterului, pline de vitrine conţinând papirusuri, monede din aur, argint, bronz, mici obiecte găsite în mormintele faraonilor, şi nu numai, multe culese cu ocazia dezvelirii ruinelor îngropate de nisipul deşertic.
Am spus că prezenţa ghidului simplifică lucrurile dar, trebuie să asculţi în urma grupului în mişcare şi să te apleci asupra celor auzite într-o fugă continuă, pentru a nu pierde contactul cu premergătorii tăi. Încăperile sunt multe, împărţite pe probleme legate de categoria artefactelor, de perioadele istorice, de mai ştiu eu ce. Nu este uşor. Avantajul meu este că nu sunt un cunoscător, ci un curios, care se încarcă de plăcere, încercând să rămână cu ceva. Şi rămâi cu o deosebită admiraţie pentru acest trecut glorios, despre care ştim, încă, prea puţine.
Trecerea la etaj, enorm, dar mult mai odihnitor pentru vizitator şi, unde se pretinde a fi păstrate adevăratele piese de rezistenţă ale muzeului, aduce o relaxare. Piesele expuse sunt mari, sarcofage regale, statui cu chipuri de faraoni, obiecte provenind din mormintele acestora, atâtea câte s-au putut salva, mumii. Spaţiile dintre piesele mai mari sunt bine gândite permiţând observarea obiectelor din unghiuri diferite, folosirea aparatelor foto şi a blitzurilor interzisă, atât de supărătoare pentru ochii încordaţi ai amatorilor de frumos şi linişte. Este, într-adevăr, copleşitor. De oboseală să nu mai vorbesc. Vrei să rămâi cu ceva?, cumperi un ghid al muzeului ca să-l răsfoieşti peste ani, tânjind după o nouă ”excursie profesională”…
Când am părăsit muzeul, mi-am propus să-l revăd la întoarcere. O să vedeţi că aceste promisiuni nu se realizează aproape niciodată. Mereu apar noi şi noi tentaţii, renunţări, scuze.
În drum spre hotel, am băut o porţie dublă de suc făcut la botul calului şi, cu paşi nesiguri, datoraţi ameţelii acumulate în muzeu, mi-am dat seama că eram deficitar la condiţia fizică, cu tot tenisul practicat sistematic.
După un zbor liniştit urmat de o escală tehnică de opt ore la Nairobi, capitala Keniei, m-am pomenit într-un aeroport destul de modest, pentru faima locurilor evocate de unchiul Alex, cu restricţie la depăşirea perimetrului, cu unele probleme rezolvabile, din fericire, legate de transferul bagajelor la celălalt aparat de zbor. Îmbrăcat bine ca într-un martie bucureştean, m-am pomenit transpirând ca într-o saună. A trebuit să mă rog, în fel şi chip, ca să am acces la bagajul meu şi să mă echipez ca pentru Ecuator.
Eram la ora amurgului, când, ieşind pe terasă, am zărit pentru prima dată, silueta muntelui veşnic înzăpezit, Kilimanjaro.
„No, unchiule dragă, n-ai vorbit în zadar despre hoinărelile tale atât de hulite! Iată-mă la poalele gigantului african, la doi paşi, măricei, Sud de aeroportul din Nairobi, imediat dincolo de graniţa care desparte Kenia de Tanzania. Muntele cărunt aparţine geografic Tanzaniei, dar se află de fapt pe un teritoriu ”comun” al celebrelor ”Safari”, ce se desfăşoară pe ambele părţi ale unei frontiere convenţionale, în zona climatică a Ecuatorului.
Cum aveam câteva ore bune de aşteptare, am scos o cărţulie despre niscai ţări africane publicată de Editura Ştiinţifică prin 1956, pentru popularizare. Nu se vorbea de Tanzania, la acea vreme nefiind, încă, constituită prin unirea dintre Tanganica şi Zanzibar. În timp ce răsfoiam, urmărind în acelaşi timp anunţurile care apăreau cu privire la zboruri, am tras o sudalma neaoşă.
Nu mai aveam chef de escale tehnice, sau mai ştiu eu de care, şi m-am pomenit, totuşi, cu una nesperată – oprire la Mogadiscio, capitala Somaliei. Privind pe o hartă a Africii mi-am dat seama că, în loc s-o luăm spre Sud, spre DAR ES SALAAM, trebuia să mergem spre Nord-Est şi, abia apoi spre Sud. Era vorba de o escală scurtă, dar cu o mare abatere. Nimic de făcut! Ironia era că Mogadiscio făcuse şi el parte din aventurile unchiului Alex şi eram convins că, undeva, acolo, unde hoinărea prin Eternitate, a zâmbit şugubăţ. Mogadiscio făcea parte din colecţia lui de poveşti cu piraţii de la Cornul Africii.
Planul de zbor a fost respectat cu stricteţe. Am aterizat la Mogadiscio, doar pentru o escală ”tehnică” de o oră, am rămas în avion, apoi am survolat Oceanul Indian şi, şi în sfârşit am ajuns la Dar, cum i se spunea curent capitalei Tanzaniei. Tot staful de la SILVERSANDS era la aeroport. Miclea, şeful misiunii economice, Nicuşor, Nikos, Petrică şi un reprezentant al Ambasadei, un fel de Consul, Roman. Toţi m-au îmbrăţişat cu căldură, cu urări de succes, succes de care, să fie vorba, ei aveau cea mai mare nevoie. Mi-a întins mâna şi consulul şi m-a întrebat, în şoaptă, dacă fac ceva sport. Când a auzit de tenis şi de ping-pong, s-a luminat la faţă şi mi-a prorocit că vom fi prieteni. „Voi veni să te văd la laborator să organizăm ceva meciuri, aproape de voi, la motelul unor evrei veniţi din România. Plăcut să fii luat cu atâta bunăvoinţă!
De la aeroport, Miclea ne-a invitat în RangeRoverul lui, de fapt al Agenţiei, şi ne-a condus pe mine, pe Nikos şi pe Nicuşor, şofând personal, până la sediul „Silversends”, de pe malul oceanului, la cca. 20 km de Dar. Era prima oară în viaţă când am mers pe stânga, o moştenire de la coloniştii englezi. Mi s-a părut curios. Silversends era o bază împrejmuită cu un gard de sârmă, dar nu din sârmă ghimpată, cu o poartă largă, larg deschisă în aşteptarea noastră. Petrică, topograful, a mers cu maşina bazei, un ARO cu pânză, avându-l la volan pe simpaticul şofer, de prin partea locului, Victor.
Baza, amplasată chiar la malul oceanului, cu instalaţiile pilotului de prelucrare a nisipurilor titanifere, majoritatea sub cerul liber, cu trei barăci nemţeşti, bine concepute pentru a fi locuite de specialiştii aduşi prin contract, în cazul respectiv din România, o clădire din cărămidă destinată laboratoarelor şi birourilor tehnice, o improvizaţie din patru ţevi susţinând un fel copertină, umbrar, sub care o masă şi câteva scaune asigurau ”sufrageria în aer liber”, câteva utilaje răsfirate şi un alt umbrar improvizat pentru ARO. Cam atât, pe un teren nisipos coborând lin spre apa oceanului.
Ce să spun? Era ceea ce aş fi visat să găsesc fără să-mi fi povestit cineva despre, pretenţios spus, Baza de Cercetare. Mi s-a repartizat o cameră într-una din barăci, provizoriu, până la terminarea celei care trebuia să fie gata împrospătată, dar, zugravii o lungiseră cu pregătirile. Nu eram deranjat. Eram în schimb în culmea ”fericirii”. Să te pomeneşti în inima Africii, în Tanzania visurilor unui copil care nu avea habar de geografie sau istorie, ci se hrănea cu povestirile unui unchi năbădăios, pe malul oceanului Indian, zi şi noapte, cu o plajă ce se întindea pe zeci de kilometri, era peste aşteptări.
Întunericul ne-a prins la taclale, în jurul câtorva sticle de băutură aleasă, aduse special pentru sărbătorirea sosirii mele. Nikos nu mai contenea să-şi etaleze bucuria şi, spre îngrijorarea mea, care-i cunoşteam meteahna, se străduia să pară cât se poate de treaz, fără să reuşească. Scăpasem de problemele din ţară, unde un alt Nicolae îmi fusese dat, cumva, în custodie, şi iată-mă, la mii de kilometri distanţă, pricopsit cu un Nicolae al II-lea, cum mi-a trăsnit prin cap, aducând o umbră peste starea mea de încântare. Obosit, căci obosit eram, am propus s-o mai lăsăm şi pe altădată şi m-am şi săltat de la masa ”festivă”.
Nicuşor, geologul grupului, m-a condus la baraca unde avea apartamentul, fiind familist, m-a lăsat în camera mea provizorie, pregătită cu toate cele, să desfac bagajele şi să mă acomodez. Când să plece, văzând o dihanie ce se mişca lent pe lângă tavan, l-am întrebat cum pot scăpa de neaşteptatul meu coleg de cameră. A râs copios explicându-mi cât de benefice erau aceste şopârluţe într-o cameră, având rolul de a vâna ţânţarii. Ceea ce, am înţeles că, nu era de neglijat. I-am dat crezare şi, cu chiu, cu vai, am adormit, lăsând, totuşi, lumina aprinsă.
M-am trezit devreme, eram cam cu 14 grade longitudine mai la Est decât acasă şi la vreo 7 grade sub Ecuator, ora Bucureştilor era 6 a.m., iar pe aici, pe la Dar, 7, ca la Moscova. Am sărit din pat şi am ieşit să văd dacă oceanul mai era acolo unde-l lăsasem înainte de culcare. Încă totul îmi părea a fi un vis. Apa, uşor unduită, m-a trezit la realitate. Am străbătut cei vreo 25 m dintre baracă şi ţărm, coborând o uşoară pantă nisipoasă şi, lăsând papucii în spate, am intrat în apă până la genunchi. Am închis ochii şi am trimis un salut unchiului Alex. „Dragă unchiule, nepotul tău Bob te salută, cu picioarele în oceanul Indian!…”
Părea totul atât de neverosimil încât aveam de gând să cer o zi de liber pentru a o lua de-a lungul plajei, care se întindea promiţător, şi spre stânga, şi spre dreapta. Cum ceea ce trebuia să fie sediul micului meu laborator era în zugrăveală, aşa s-a şi întâmplat. După un mic dejun luat sub copertina ”salonului de vară” împreună cu Nikos, geologul şi topograful fiind deja plecaţi pe teren, înarmat cu câteva sfaturi amicale, am pornit-pe plajă spre stânga, adică, spre Nord.
Nu ştiam încotro să-mi îndrept privirile. Apa, cerul, plaja înaintând spre hăt-departe, toate mă furau. De un singur lucru, însă, uitasem. Nikos mi-a atras atenţia să urmăresc plaja cu atenţie pentru a evita să dau de vreo viperă stând la soare, care călcată pe coadă, se zburleşte şi atacă. Am parcurs câţiva kilometri fără să dau de nici o dihanie, dar, totuşi, am scos papucii de plastic, o mică armă defensivă în mână, şi mi-am continuat drumul prin apă până la glezne.
Nisipul fin este comparabil cu al nostru de la Mamaia. Aici jocul mareei, important prin mărimea fluxului şi refluxului, aranjează lucrurile să fie cum sunt. Dacă fluxul aduce cu abundenţă scoici mărunţite, crabi neastâmpăraţi şi tot felul de ”trofee”, refluxul face curăţenie lăsând doar nisipul fin şi ”piesele” mari, de muzeu, atât de căutate de turişti.
Apropo de trofee, în mersul meu molcom, am zărit pe mal, puţin în faţa mea, o piesă gigantică. Am ieşit din apă şi m-am apropiat cu emoţie. O carapace goală de broască ţestoasă, măsurând cam 75/60 cm, enormă pentru un ageamiu ca mine, sta la soare, aruncată pe spate. Am studiat-o cu emoţie şi negăsind pe nimeni înăuntru, am încercat s-o repun în poziţie normală. N-a fost chiar aşa de simplu. Nu ştiu de ce, am căutat prin jur o creangă, ceva băţ, dar negăsind nimic, am făcut ceea ce trebuia făcut de la bun început, să folosesc braţele, mai bine zis palmele. M-am opintit oleacă şi am reuşit. Era altceva s-o vezi pe burta ei, chiar dacă nu era cine să-şi scoată lăbuţele, care în cazul de faţă, ar fi trebuit să fie nişte labe adevărate. Ăsta era într-adevăr un trofeu pe cinste, dar ce să faci cu el?! N-ar fi încăput în nici o valiză.
Am revenit cu picioarele în apă şi mi-am continuat drumul. Nu ştiu să spun câţi kilometri am făcut de la baza noastră, când, încruntându-mi puţin privirea, am depistat în faţă ceva care semăna a aşezare omenească. M-am gândit la motelul aparţinând evreilor români de care mi-a pomenit Nikos, dar şi consulul Roman când m-a abordat la aeroport. Am întins puţin pasul, cuprins de o curiozitate stranie. Cum mă vor primi, pe nepusă masă, era întrebarea ce s-a cuibărit în mintea mea.
Şi m-au primit ca pe unul de-al lor. Când m-am apropiat de camping, căci aşa semăna a fi, o mamă, probabil, ţinând de mânuţe doi băieţi, mi-au ieşit în cale strigând „bine ai venit, Boris!” Mămica m-a îmbrăţişat, a pronunţat Gabi, mi-a prezentat şi flăcăii – Samuel şi Victor – m-a îndrumat spre o terasă cu mese, ne-am aşezat şi, şi am rămas în espectativă, aşteptând, parcă, să înceapă celălalt. A apărut un băiat localnic, îmbrăcat în alb, cu o tavă plină cu sucuri, diferite, cu bere, şi o farfurie cu fructe exotice, dintre care numai bananele îmi erau cunoscute. Ce era să fac? Am pornit-o eu.
„Cum ai ştiut cine sunt?!…” „M-a sunat Roman, mi-a spus că ai sosit, că duminica te va aduce aici să jucaţi ping-pong, şi atât.” „M-a abordat la aeroport, dar am considerat că era un gest de politeţe…” „E un tip grozav. O să vă înţelegeţi bine. Vine şi Nikos.” „Eu am plecat de unul singur profitând că locul meu de muncă nu era pregătit…” „Boris, joci bine ping-pong?” „Victor, cum îi spui pe nume?” „Tu cum îi spui?!” „Lasă-l Gabi, eu sunt prieten la cataramă cu toţi copiii.” „Vreau şi eu să spun Bohris…” „Da, dragă Samy, o să fim prieteni şi o să jucăm toţi ping-pong.” „Ai să stai la noi şi noaptea?” „Nuuu, dragă Victor, trebuie să lucrez cu Nikos, dar am să vin des pe aici, îmi place mult.” „Uite că vine şi Aby, soţul.” Un bărbat, cu o înfăţişare blajină, mi-a strâns mâna spunând „bine ai sosit, Boris! Trebuie să vină şi Misha, fratele meu.” Totul a mers ca la carte. Cum să nu te simţi bine când eşti primit ca-n familie.
Drumul de întoarcere l-am făcut cu picioarele în apa caldă a oceanului, preocupat de cele întâmplate, puţin chiar contrariat. „Oare ce hram poartă acest Roman?! Îi adună pe toţi romanii la un loc ca să ce? Se vede că-s proaspăt plecat de acasă. Om trăi şi om vedea!…”
Ajuns acasă, doar casă avea să-mi fie un timp, m-am pus pe inspectarea Bazei. Cu coada ochiului mereu spre oceanul de care nu mă puteam desprinde, m-am învârtit printre cabanele de locuit, cum aveam să le spunem barăcilor, trei în total, aşezate ca într-un careu, cea mai apropiată de ţărm fiind a lui Nicuşor, care-şi aştepta familia, cea din mijloc, baza careului, era cea în care urma să locuiesc eu şi Petrică, iar a treia, a lui Nikos, care visa şi el la familia în aşteptare. Camere erau destule, iar cabanele împărţite în câte două apartamente, cu intrări separate. Apartamentele erau prevăzute cu bucătării cu plită electrică, cu baie cu duşuri şi grup sanitar. Ferestrele erau prevăzute cu plase contra insectelor, duşmanul principal fiind reprezentat de ţânţari. Am mai spus-o, împotriva ţânţarilor ne bazam şi pe şopârle, a căror prezenţă a devenit acceptată fără rezerve.
Laboratorul urma să funcţioneze într-o clădire din cărămidă, înălţată cam la un metru de sol pentru a nu fi scăldată de eventualele valuri ale oceanului, liniştit în general, dar nu fără surprize. Dincolo de această clădire se întindea domeniul lui Nikos, de prelucrare a nisipurilor, pentru valorificarea Titanului şi a Zirconiului, prin procedee gravitaţionale umede, pe mese vibratoare sau în cicloane. Staţia arăta bine, iar Nikos, un specialist de clasă.
Am colaborat cu el şi în ţară, pe şantierele nucleare. Un suflet mare, sub un control labil. Nu prea înalt, mai degrabă scund, cu ochi albaştri, dar nu de securist, cum se spunea în glumă, cu un chip plăcut. Ce mai, un bărbat bine!
Meteahna de care am pomenit în treacăt era nenorocul vieţii sale. Băutor de tărie, dar şi de orice altă băutură alcoolică, devenit sclavul propriei lipse de voinţă, se acuza de vina de a fi provocat naşterea cu handicap a celui de al doilea copil, un băiat de o frumuseţe rară. Cătălin manifesta o întârziere în dezvoltarea intelectului ceea ce nu era vădit decât în relaţia directă. Luminiţa, cu doi ani mai mare, finuţă, frumoasă, sclipitoare în atitudine şi conversaţie, echilibra starea de lucruri, inerent dureroase, în familie. La sosirea mea şi-a manifestat zgomotos bucuria. Între noi exista un respect profesional deosebit iar colaborarea devenise proverbială. Era nerăbdător să-şi vadă copiii care urmau să sosească, zic eu, spre binele lui. Din păcate formalităţile trenau, şi nu numai din motive birocratice, dar, dar şi din sforile care se trăgeau de către foştii lui colegi, care visau să-i ia locul. Era ceva la ordinea zilelor de atunci.
M-am apropiat de ARO-ul nostru la care meşterea ceva Victor. Vorbea engleza cu un accent atât de nostim încât era o plăcere să-l asculţi. Mai rupea şi ceva pe româneşte, gesticula foarte expresiv. „Ce faci, Mister Devid? Place la maşină? Mister Micle are mai bună. Ştii condus?…” Da, ştiu şi-mi place. Acasă am avut Fiat, acum am Dacia românească. Tu mă înţelegi când vorbesc?” „Da, da, înţelege eu veri bine… vrei să merge cu Aro?…” „Da, să încerc puţin…” Şi m-am urcat la volan. Motorul a pornit la prima cheie şi am urnit maşina de pe loc. Victor a zbughit-o spre poartă şi a deschis-o larg. Am ieşit dar nu mă simţeam confortabil, căutând să mă înscriu pe stânga. Am căutat un loc de întoarcere şi am dus maşina la locul ei de sub umbral. „Veri gud, veri gud, mister Devid. Place la eu…”
Găsisem o nouă jucărie, un mod de a-mi petrece timpul liber. Mikos s-a apropiat râzând. „Bine că n-a fost Miclea pe aici. Să vezi cum te-ar fi apostrofat…” „Nu mi s-a părut un dur şi, pe urmă, conduc de atâţia ani…” „Ei, cu mine are el ce are. S-ar putea să te vrea aliat împotriva mea…” „Ce are cu tine?! Se bagă în meseria ta?!” „Se bagă el în toate, ai să vezi…se bagă şi Doamna lui…” „Vorba ta, o să văd…”
Tipul, bine făcut, manierat, vorbind fluent o engleză clasică, europeană aş spune, foarte apreciat de ambasadorul care avea în subordine Tanzania, Kenia şi Madagascarul, mereu trimis în misiuni economico-politice, locuind la Dar Es Salaam într-un apartament superb, cu Rover la dispoziţie, câştiga pe loc încrederea interlocutorilor. Dar, o trăsătură aparte, te făcea să-l rumegi puţin trecând de aparenţe. Critica deschis, ca să nu spun zgomotos, treburile de acasă, contrapunând starea de lucruri şi fapte din lumea ”civilizată”, lumea ”Vestului Sălbatec”, atât de evocată, e drept în surdină, de sărmana noastră intelectualitate autohtonă.
Scriind, mai bine zis, evocând aceste amintiri după aproape 40 de ani, eu, rigurosul, îmi dau seama că sunt împins, fără să vreau, de încălcarea cronologiei evenimentelor. Ştiu că nu amănuntele legate de aspectele profesionale mă preocupă în redactarea acestui ”jurnal de amintiri”, dacă pot să-i spun aşa, care pentru mine sunt perimate şi fiind de strictă specialitate nu pot trezi un cât de cât interes. Mă pomenesc săltând peste această cronologie împins de aspectul aleatoriu al amintirilor. Îmi propun să n-o fac, dar libertatea care ghidează lumea scrisului, mă absolvă, deseori, de această vină.
Dacă îmi permit luxul să mai şi înfloresc, sau, şi mai grav, să bat puţin câmpii imaginaţiei, atunci, şi aşa flămând de libertate, am să folosesc această ocazie pentru a mă îmbuiba cu ”această” libertate, şi nu alta, în compensaţie cu cea lăsată acasă.
Astfel, sărind peste timp, pot să continui povestea lui Nikos, a cărei familie, a poposit la un moment dat, pe acele meleaguri, binecuvântate de mine. Doi copii, chiar minunaţi, Luminiţa de 12 ani, şi Cătălin de 10 ani, au adus atmosfera familiilor lăsate acasă. De frumoşi, erau amândoi frumoşi. Luminiţa, cuminte, gingaşă, ocrotitoare faţă de frăţiorul ei mai mic, era după el ca o umbră. Cătălin, retras, aparent timid, nu ieşea din cuvântul surioarei, mai mari.
Dacă contactul cu Luminiţa a fost absolut normal, cu frăţiorul, frumos ca un portret din vechile icoane, s-a desfăşurat puţin altfel. Pus în gardă, la un moment dat de Nikos, l-am abordat chemându-l la plajă, să căutăm scoici, trofee. A răspuns stângaci, dar bucuros, se putea citi din privirile lui, luându-mă cu Dle David. I-am explicat că, ”aici”, pe plaja oceanului Indian, lumea îşi spune pe numele mic. „Ştii, copiii pe care i-am cunoscut şi acasă, şi aici, toţi, dar absolut toţi, îmi spun Boris. Ai să vezi când vom merge la Victor şi Samy.” ”Care Victor şi Samy?!…unde sunt?” „Ai răbdare!…Aici totul se face fără grabă…o să vezi duminica…o să-ţi placă…facem o mică baie, bine?” „Mi-e frică, nu ştiu să înot…” „Te învăţ eu…nici nu le spunem lui mami şi tati…le facem o surpriză…” Şi a făcut Cătălin prima baie în ocean. Era în culmea fericirii. Îl ţineam cu o mână sub piept făcându-l să creadă că înoată. Când ne-am întors din mica noastră escapadă, mă ţinea de mână. Seara, m-am trezit cu Nikos plângând. Ţinea să-mi mulţumească. Pentru ce?! De când mă ştiu am fost prietenul copiilor care mă respectau apelându-mă Boris. Şi au fost destui…
Am făcut acest ”Lob peste timp”, vorba lui Gogu Viziru, primul mare tenisman român, pentru că în perioada care s-a scurs până la sosirea familiei lui Nikos, s-au întâmplat destule, şi bune şi rele, în care acest prieten mi-a dat multă bătaie de cap.
Se întâmplaseră destule rele şi până la venirea mea, dar discreţia celorlalţi, lăudabilă de fapt, m-a scutit de astfel de informaţii. Într-o duminică, am primit vizita Familiei Miclea care mi-a adus o maşină de bunătăţi de-ale gurii: ananas, mango, piersici, roşii, morcovi, ceapă, cartofi, zahăr, sare, iaurt. Pentru mine viaţa nu este scumpă. Cheltuiesc cam 20 de şilingi pe zi din cei 68 diurnă şi practic nu duc lipsă de nimic. Doamna este drăguţă, dar cam plină de sine. În schimb copiii sun foarte drăguţi şi bine crescuţi – o fetiţă de de 12 ani şi un băieţel de 5 ani.
A fost o vizită plăcută până în clipa în care Miclea m-a chemat la un pahar de vorbă. A fost, însă, şi o discuţie de informare, ceva premeditat, prin care m-a pus în gardă în privinţa lui Nikos. Prea multe ”abateri” de la disciplină, de la morală. Ştiam la ce se putea referi, dar pot spune că am avut un gust amar. Situaţii penibile în clipele lui de beţie, încurcături cu femei localnice, prea multe zile de mahmureală, şi toate acestea în văzul celor din jur pe care-i coordona. Cel mai rău mi-a picat finalul discuţiei când mi-a cerut să-l iau în custodie, să-l ţin sub observaţie, ca o sarcină de serviciu. Alternativa era expedierea în ţară cu toate consecinţele de rigoare. Naţi-o bună, că ţi-ai dres-o! Acasă lăsasem un Nicolae, prieten şi rudă, sculptor la vârful carierei, portretist fără pereche, pe care, împreună cu sora lui, aveam misiunea de a-l feri de tentaţii. Doar fusese elevul preferat a lui Romul Ladea, şi cum aşchia nu cade departe…! Şi acum, vorba mea, Nicolae al II-lea, coleg şi prieten.
Colac peste pupăză, a doua zi, baza noastră a fost vizitată de reprezentantul României la Dar Es Salaam, ambasadorul Drânceanu. S-a plimbat cu noi printre instalaţii, a intrat în laborator şi m-a invitat la o discuţie pe malul oceanului. M-am simţit, cum se spune, onorat, dar nu şi surprins. Plajele noastre erau un loc excelent pentru destindere. Discuţia a fost, însă, scurtă. Făcuse un referat pentru prelungirea contractului meu de la şase luni la un an, la sugestia lui Miclea. Apoi, apoi a venit însărcinarea cu paza lui Nikos. Ştia că-i bun profesional, dar că era certat cu morala. „Nu putem să ne permitem un eşec. Tanzanienii au contactat specialişti australieni care urmează să sosească pentru o expertiză la faţa locului. Sunt cei mai buni din lume în materie de valorificare a nisipurilor titanifere şi zirconifere. Tovarăşe Boris, organizaţi cum trebuie laboratorul. S-a lucrat fără control analitic, cei de la Universitatea din Dodoma refuzând să-l facă. Aveţi grijă de colegul dumneavoastră, să nu ne facem de râs…” „Am să încerc, tovarăşe ambasador…”
Însăşi exprimarea asta cu ”am să încerc” a sunat, chiar şi pentru mine, a un fel de vorbă goală. Era în perioada când mă rugam lui Dumnezeu să-i trimită familia. Între timp, trăsnăile lui Nikos se ţineau lanţ. Ziua mai mergea cum mergea. Noaptea însă folosea tot felul de tertipuri ca să dispară şi când revenea, sau era adus de vreunul din muncitori sau de şofer, era criţă.
Într-o noapte m-a trezit Victor bătând insistent în uşă. „Mister Devid, mister Nikosi, repede mergem la el…” „Unde să mergem, Victor?…Nu este acasă?!” „Nou, nou, el este la negri, la bar, merge cu Aro repede.”
Am luat tenişi, pantaloni scurţi şi o bluză şi am fugit spre maşină. Victor a părăsit repede şoseaua, a luat-o peste o zonă deşertică, plină de gropi, de tufe. Nu ştiu cât am mers, ştiu că am rămas surprins când a oprit în faţa unei rotonde, construită cu îndemânare din lemne fasonate, cu ”panga”, cred, un fel de paloş scurt, ceva foarte util undeva în junglă, bun la toate. Barul era o încăpere rotundă, cam de zece metri diametru, cu o masă înaltă pentru servit, ca de bar, cu rafturi la perete pline cu tot felul de sticle şi borcane. În spatele tejghelei, manevrând acrobatic, demonstrativ, o sticlă şi un pahar, un malac, cum am spune la noi, cu o privire aproape ameninţătoare, nu a schiţat nici o urmă de intenţie de a răspunde la salutul nostru. De-a lungul peretelui circular stăteau în picioare, în poziţii relaxate, de aşteptare aş spune, patru gealaţi de culoare şi o femeie de-a lor, aparent tânără, oricum zâmbitoare.
În centrul încăperii, la o măsuţă pipernicită, pe un scaun, mai bine zis taburet, stătea aplecat cu capul pe masă, sprijinindu-se pe o mână vânjoasă, aparţinând unui individ bine legat, încercând să învingă somnul. Era Nikos al nostru, congestionat, de nerecunoscut.
Cum, aparent, nimeni nu ne acorda nici o atenţie, înţeleşi din ochi, ne-am apropiat de amicul nostru încercând să-l trezim. Nu a fost chip. Ne-am opintit să-l săltăm, au ieşit ceva mormăieli indescifrabile, am insistat, l-am săltat între noi încercând să ne îndreptăm înspre ieşire. De data aceasta ni s-a acordat o atenţie zgomotoasă. Vorbeau în swahili, se pare, ei vociferând, Victor încercând să potolească spiritele. Habar nu aveam ce negociau. Important e că înaintam. Odată ajunşi afară, cu un balot recalcitrant care refuza să se sprijine pe propriile picioare, ne-am apropiat de spatele maşinii. Însoţitorii noştri au devenit mai vehemenţi faţă de Victor, fără ca acesta să se lase intimidat. La un moment dat mi-a strecurat în mână cheile maşinii. Am înţeles ce plănuia şi le-am făcut semn gealaţilor să-l ajute pe Victor pentru a-l urca pe Nikos în spatele maşinii. Au făcut-o, spre surprinderea mea, dar au început să vocifereze ameninţător. Cum nu mi se acorda multă atenţie, am ocolit maşina, am săltat la volan şi am încercat cheia. Motorul a sfârâit încurajator, Victor a urlat un „gău!”, iar eu am cuplat şi am demarat fără să mă mai asigur dacă Nikos era o.k.
Nu cunoşteam locul, mai ales noaptea, ştiam doar direcţia, n-aveam cum ocoli gropile sau tufele, nu mă gândeam la confortul lui Nikos şi, şofând în viteza a doua, am răzbit până la şosea. Am intrat înăuntru pe poarta lăsată larg deschisă de Victor la plecare şi am oprit în faţa barăcii lui Nikos. Abia acum am realizat ce se petrecuse, fără a pricepe însă, cum m-au scăpat din mână. Un fior rece m-a scuturat gândindu-mă la Victor. Oare cum s-a descurcat? Era de-al lor, dar nu era cu ei. Ţinea foarte mult la slujba de la Silversands şi era gata să sară pentru noi în orice împrejurare. Cel puţin aşa gândeam.
M-am gândit să-l bag pe Nikos în casă, pe ne ve, dar intenţia a rămas nerealizată. Nikos dormea tun şi nu răspundea la nici o încercare de a-l trezi. Parcă aşa nu-l văzusem niciodată. M-am aşezat la volan, cu gândul să-l aştept pe Victor. Nu puteam să-l las nesupravegheat. Victor a venit spre dimineaţă. A făcut drumul pe jos, după ce le-a promis că va aduce banii pentru femeia agăţată în ajun şi pentru băutura consumată la bar. Era vorba de 100 de şilingi, pe care i-am dat lui Victor, după ce l-am târât pe Nikos în pat. Am închis baraca cu cheia, ca să nu am surprize şi I-am mulţumit lui Dumnezeu că s-a întâmplat în lipsa lui Nicuşor şi Petrică, plecaţi pe teren. M-am retras la mine, să fac un duş şi să mă pregătesc de o nouă zi când, volens-nolens, trebuia să-mi scutur colegul meu năbădăios. Doar eram în misiune dictată şi acceptată cu jumătate de gură.
Condiţiile în care l-am transportat pe Nikos în ARO nu au fost chiar confortabile. Din cauza hârtoapelor peste care a trebuit să zbor, Nikos fără reacţii, arăta ca bătut cu bâta. Plin de vânătăi, pornit pe sfadă, aruncând reproşuri ca să nu fie singurul vinovat, m-a pus pe gânduri. Ori beţivii au un Dumnezeu al lor, cum se spune, ori eu am avut un noroc chior. Păi aruncat dintr-o parte în alta din spatele maşinii, putea s-o păţească mult mai rău.
O întâmplare care m-a obsedat mult timp, dar dacă stau să recunosc, nu a putut umbri starea generală care mă cuprinsese de la primul contact cu plajele, cu ţărmul oceanului Indian. Un ocean liniştit, în mare, un ţărm scutit de vizite inoportune ale rechinilor, ţinuţi la respect, după cum mi s-a explicat, de barierele de corali, spectacolul diurn al fluxului şi refluxului cu al său aport de trofee, întinderea neobişnuită a plajelor îmbietoare la plimbare şi, nu în ultimul rând, locul meu de muncă la câţiva metri de începutul nesfârşitului spectacol marin.
Laboratorul, odată pus la punct, din punct de vedere al curăţeniei, mi-a ridicat de la bun început probleme ce păreau insurmontabile. Mese de lucru bine executate, şi o nişă dotată cu un ventilator puternic, te agasau prin lipsa de aparatură specifică şi materiale de laborator, chimic în speţă, ca să nu mai amintesc de reactivi. O microbalanţă acceptabilă, un spectrofotometru banal, sovietic, dereglat cu ”profesionalism”, un bec Bunsen şi o butelie de aragaz, ca pe la noi, două scaune înalte ca pentru bar, o etuvă acceptabilă şi un cuptor cu mufă, de fapt un cuptoraş, mai rău ca la noi.
Cu spectrofotometrul m-am descurcat relativ uşor ceea ce mi-a atras aprecieri din partea celor doi laboranţi, un musulman şi un creştin, echipaţi din prima zi cu halate albe imaculate. Se bucurau deoarece un specialist venit în fugă de la Universitatea din Dodoma, dăduse verdictul – bun de aruncat la gunoi. Nikos era mândru de mine şi mă ţinea pe după umăr, ceea ce nu-i era chiar la îndemână, el fiind cu vreo cincisprezece cm mai mic. Singura speranţă era legată de o eventuală vizită la Universitatea din Dodoma, dar acest lucru era la cheremul mult prea ocupatului Domn Miclea.
Până la urmă, după vreo două zile de aşteptare, plimbat cu RangeRowerul ultra îngrijit, cum îmi plăcea mie să văd o maşină, cu Miclea la volan, am luat-o spre Dodoma, capitala administrativă a Tanzaniei, situată strategic în centrul ţării, fără a avea însă atuurile Dar Es Salaamului, port la ocean, oraş plin de farmec. O şosea acceptabilă pentru o călătorie de cca. 500 km, cu un driwer, jos pălăria, cu un eu visând la cum voi devaliza depozitele universităţii. Profesorul Bomboe ne-a întâmpinat bucuros asigurându-ne de tot sprijinul lui. A continuat să ne însoţească pentru a trece în revistă Universitatea din Dodoma, cum era cunoscută, aflată în plină dezvoltare.
Atenţia specială a fost acordată Secţiei de Chimie şi Laboratoarelor de Analiză. Nu era rău, dar nici prea grozav. Erau dispuşi să ne livreze ceva reactivi, dar în nici un caz, aparatură. Vizitând laboratorul de Spectrografie, în care am întâlnit, printre altele, un spectrograf german, un Q.24, produs de Zeiss, cunoscut din ţară, am făcut un gest involuntar de mângâiere a generatorului. Specialistul localnic, un tânăr şcolit prin Germania de Est, a zâmbit şi a dat din umeri a neputinţă spunându-mi că n-a dat de şmecheriile aparatului şi nu-l putea folosi. „Vă pricepeţi, cumva?…” „Îmi place spectrografia…ce nu merge?” „Nu-l pot focaliza şi nu obţin spectrul pe placa fotografică…” „Domnule Director, putem zăbovi puţin?…” „Da, dacă-i putem ajuta cu ceva.”
Şi i-am ajutat. Focalizarea a mers strună, nefiind o problemă, după care am încărcat o placă foto, şi ea provenită din RDG. Am făcut câteva expuneri cu electrozi de fier şi am intrat în camera foto. Tânărul a făcut developarea şi, încântat a exclamat un „merge!”. „Vrei să repeţi şi Dumneata?” L-am urmărit la încărcarea plăcii şi l-am oprit. „Dumneata încarci placa cu sticla în faţă…trebuie încărcat cu emulsia înspre sursa de lumină…sticla absoarbe radiaţiile ultraviolete şi nu apare nici un spectru…” Bineînţeles, treaba era făcută. Am sperat la o înţelegere a cererilor noastre, în compensaţie. Nu a fost chip în privinţa aparatelor.
La reactivi am găsit înţelegere, dar, din păcate nu aveau în stoc Pyrosulfat de Potasiu, indispensabil pentru activitatea noastră, analizele de Titan. Eram în pom. O idee, totuşi, mi-a venit. Am cerut acid sulfuric şi hidroxid de potasiu şi un loc într-o nişă. Chimistul care răspundea de reactivi a privit mirat. „Ce doriţi să faceţi?!” „Să le combinăm, chiar dacă reacţia va fi vehementă. La Dar nu avem condiţii. Ce spuneţi?…” „Nu avem voie să fabricăm reactivi şi nici nu putem face experienţe periculoase.” „O să ne protejăm, lucrăm cu cantităţi mici, cu nişa închisă. Eu am să fac treaba asta personal…” „Nu, nu, în nici un caz! Nu, nu!” De data aceasta nici profesorul Bomboe nu m-a sprijinit. „Ce facem, Domnule Director?! Luăm cu noi reactivii şi fac treaba la noi.” „Şi cum transportăm astfel de reactivi?! Cu Rowerul în nici un caz!” „Atunci am să şomez până sosesc reactivii din import. Sau să ni-i trimită cu trenul. Tot vor sosi în câteva zile…”
Am ciupit ce am ciupit din reactivii ”paşnici”, ceva sticlărie de laborator, hârtie de filtru, două becuri Bunsen, şi mai nu ştiu ce. Au fost împachetate cu grijă şi plasate în spatele Rowerului, spre vizibila nemulţumire a lui Miclea. I-am mai spus o dată că, dacă nu luăm cu noi, şomez. Totuşi, am căpătat ceva, nu ca la Dar, la Universitate, unde am fost refuzaţi cu politeţe.
Apropo de şomaj, într-o zi ”liberă”, vrând să profit puţin de timpul strict al meu, m-am urcat în ARO şi am pornit-o spre Dar. Totul a mers strună până la intrarea în oraş, când, dând de primul sens giratoriu, uitând de circulaţia pe stânga, am luat-o ca la noi. De noroc, nimic grav nu s-a întâmplat, dar m-am pomenit apostrofat de cel de la circulaţie, cu fluierat strident şi câteva gesturi semnificative. S-a uitat la număr, mi-a zâmbit, da, da!, mi-a zâmbit, şi mi-a arătat pe unde trebuia s-o iau. Puteam să nu-i zâmbesc şi eu, chiar dacă transpirasem abundent la auzul claxoanelor celor din jur. N-am mai avut astfel de bâlbâieli, chiar dacă aveam şi sensul, şi volanul, pe stânga.
Acum, când scriu aceste rânduri, după 38 de ani de la evenimente, revăd totul ca şi cum s-ar fi petrecu ieri. Mare lucru e şi cu memoria asta selectivă. Sunt atâtea lucruri pe care le-am uitat, atâtea nimicuri inutile studiate la şcoală, de evenimente, şi mai ales de nume întâlnite, pierdute ca nişte obiecte fără importanţă. Ce rol îl are frumosul, sau interesantul, care se fixează ca într-o arhivă electronică, de care nu te debarasezi decât dacă tu o vrei! Doamne, ce noroc am avut că l-am ascultat pe neuitatul meu unchi Alex, că am însuşit nebunia asta cu ”dorul de ducă”, că ineditul mă atrage şi nu mă sperie, că natura devine uşor ”patria mea”, că nu mă împiedic de graniţe, fie ele naturale sau convenţionale, că…îmi place viaţa aşa cum e, cu bune şi cu rele, că sunt un incorigibil îndrăgostit de frumos, frumosul care, întotdeauna acoperă urâtul.
Când mi-au parvenit reactivii ”năbădăioşi”, am decretat zi de sărbătoare la laborator, am învoit laboranţii, dintre care musulmanul a plecat acasă în halatul imaculat, stârnind zâmbetul colegului său creştin, de fapt evanghelist, religie rămasă de pe timpul stăpânirii germane a Tanganikăi. Am aflat ce era cu acel zâmbet de la Victor. Laborantul meu, mândru de noua lui condiţie, se ducea sistematic în halat pentru a se plimba, în această ţinută, pe strada principală a satului. Am zâmbit şi eu, dar l-am rugat pe amicul meu să lase halatul la plecare în laborator. Nu ştiu dacă a înţeles gestul meu, dar s-a conformat.
Rămas singur, cu uşa laboratorului închisă, m-am apucat de treabă. Şi acidul sulfuric concentrat, şi hidroxidul de potasiu, trecut în soluţie în prealabil, erau reactivi agresivi, fiecare în parte, şi, şi mai şi împreună, iar într-un amestec făcut imprudent, deveneau sălbatici. Vasul de amestec l-am plasat într-unul mai mare umplut, pe cât se putea, cu apă rece, pentru atenuarea, pe cât posibil, a efectului termic al reacţiei exoterme a amestecului. Reactivii i-am diluat, am uitat să spun că aveam un aparat de distilat apă de mare capacitate, pe fiecare în parte, înjumătăţindu-le concentraţia iniţială. Aşteptare pentru a răci diluţiile pregătite, pregătirea unei pâlnii gradate picurătoare, amplasarea vasului de reacţie în vasul de răcire şi postarea pâlniei picurătoare pe un stativ de laborator. Totul era pregătit şi la atingerea unei temperaturi, destul de joasă, a reactivilor, am fumat o ţigară şi am purces la treabă.
Fiecare picătură de acid sulfuric atingea suprafaţa lichidului cu hidroxid de potasiu cu un sfârâit, deloc amical, cu stropi aruncaţi în jur, cu sufletul meu ajuns la gură. Din când în când, pentru a înlesni reacţia, dar şi pentru a o calma, agitam conţinutul în reacţie cu o baghetă groasă de sticlă. Nu dispuneam de un agitator, de nici un fel, nici mecanic, nici magnetic. Era rudimentar şi absurd de plictisitor. Să n-o mai lungesc. Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Nu ştiam când să opresc ”instalaţia”. Era trecut de mult de miezul nopţii, am mai fumat o ţigară, şi simţind o usturime pe mâinile goale, nu agream mânuşile de cauciuc, o tâmpenie cât mine de mare, am oprit alimentarea cu acid şi m-am dus la chiuvetă să mă spăl. Nu a fost plăcut să constat cât de mulţi stropi mi-au ciuruit halatul. Eram mulţumit că maieul, de care nu mă despărţeam în laborator, mă ferise de neplăcerea contactului cu stropii, foarte fini de alt fel, de acid, opriţi în drumul lor meschin de bietul halat de un alb imaculat.
Spre dimineaţă, am adus gheaţă de la frigider, am adăugat-o în vasul exterior de răcire şi, la nici o oră de aşteptare, tot agitând cu bagheta, am observa cristale fine plutind sub acţiunea ”centrifugii” mele manuale. Am lăsat totul baltă cu Evrica în gând. M-am dus la baracă, dar somnul nu s-a prins de mine. Eram curios. M-am întors la laborator şi Evrica s-a adeverit. În vasul de reacţie, cristale măşcate de pyrosulfat de potasiu, sau poate doar de intermediarul pyrosulfat acid de potasiu, zăceau pe fundul vasului. Oricum, era bine, nesperat de bine. La căldură, tot ca Pyrosulfat avea să acţioneze. Ce a urmat, chiar că nu mai prezintă interes. Importantă era improvizaţia care reuşise. Da, acolo, pe malul oceanului, cel puţin pentru mine, totul avea farmec, mai ales că reactivul indispensabil realizat, a funcţionat foarte bine la topiri.
Miclea, în vizită ”de lucru”, încântat de reuşită, mi-a promis drept premiu, un drum cu RangeRowerul la Zanzibar. Mi-aduc aminte cu plăcere deoarece s-a ţinut de cuvânt. Am început să mă gândesc la ce ar trebui să fac ca să mă ducă şi la Serengeti. N-a fost să fie, iar cu ARO, la aşa distanţă, nu mă puteam încumeta.
Între timp, duminicile au devenit clipe de relaxare, petrecute la motelul lui Aby şi Gabi, împreună cu Nikos şi, aproape, nelipsitul Roman. Atmosfera era caldă, prietenoasă, fără ifose, cu doi copii adorabili şi băgăcioşi, cu părinţi purtând izul ospeţimii româneşti. Plecaseră din România în Israel, cum se pleca, dar nu au făcut mulţi purici acolo fiind speriaţi de munca ce urma să fie dusă la constituirea kibbutzurilor, dacă aşa s-or fi numind. Mi-amintesc de observaţia făcută de Aby – „Urma să cad din lac în puţ, din comunismul sovietic, într-o utopie evreiască, să devin un kibbutznik, ceva care, chiar că aducea a o denumire potrivită din rusă.” Au plecat în Tanzania chemaţi de fratele lui Aby, Misha, care avea o afacere cu peşti exotici, afacere prosperă, cu un ansamblu de acvarii la doi paşi de oceanul Indian, un adevărat muzeu, de care era foarte mândru, având în colecţie, printre altele, un peşte ce-i purta numele. A trebuit să-l urmez pe Victor la acvariu pentru a-l admira pe ”peştişorul Misha”, mândria familiei Feinsilber.
Ping-pongul ocupa un rol important în petrecerea timpului. O terasă bine făcută, cu o masă de joc excelentă, ne asigura, chiar şi în condiţii de nocturnă, meciuri ”memorabile”. De la Roman mâncam sistematic bătaie, cu toate că în adolescenţă jucam binişor. Era cert mai bun ca mine, dar meciurile erau frumoase, antrenante.
De Victoraş mă ocupam personal, făceam ping-pong şi înot. Puştiul se lipise de mine şi la plecare, ca s-o anticipez, a trebuit să-i las cadou paleta, un exemplar de calitate, cu strat dublu, cum era moda, cumpărată la ocazii, la un talcioc bucureştean. Era mai greu cu Samy, Prâslea, cum îi spuneam eu, care se băga între noi, avid şi el de joacă.
Vreo doi ani Gabi ne-a scris ţinându-mă la curent cu evenimentele, cu Victor dormind cu paleta sub pernă, cu Samy făcând primii paşi spre ping-pong, cu acelaşi Roman neschimbat în atitudine.
Acest Roman, nedefinit de mine, a venit, de câteva ori, să mă ducă la Clubul de Tenis al diplomaţilor, unde am jucat meciuri frumoase, cu o rachetă Wilson împrumutată. La tenis lucrurile erau puţin diferite, valorile fiind apropiate. Câştigam pe rând în meciurile de simplu şi aproape sistematic la dublu când făceam pereche. Racheta Wilson era excelentă, mai uşoară decât cele două cu care jucam acasă – Dunlop şi Shlesinger. Da, de Roman şi de familia Feinsilber mă leagă amintiri aparte. Sosit singur, cum de altfel îmi şi plăcea în parte, am fost practic adoptat.
Într-o duminică, seara, fără preaviz, a venit Roman la Bază să mă ia în oraş. Nu mi-a dat explicaţii, decât rugămintea de a lua o îmbrăcăminte mai decentă, cu cravată dacă se putea. Aveam ce-mi trebuia dar nu eram deloc încântat să mă îmbrac ca la carte. Am făcut-o, totuşi, fără probleme, fiind înarmat, pentru orice eventualitate, cu un costum de vară şi toate accesoriile. Dar es Salaamul nocturn era şi mai atrăgător. Ne-am oprit în centru, nu departe de giratoriul cu pricina, şi, spre mirarea mea nedisimulată, am intrat pe uşa unui restaurant care, s-a adeverit a fi de lux. Eram deja aşteptaţi de Gabi şi Aby, amândoi la ţinută de seară.
Sincer nu mă aşteptam la aşa ceva. Salonul, în roşu catifea, într-un semiîntuneric de mister, cu lustre de cristal sofisticate, abia luminând, primind de prin colţurile salonului, spre reflectare, fascicole colorate curcubeu, o adevărată orgă de lumini jucăuşe, te îmbia la o discretă observare, parcă, pentru a nu te deconspira drept un intrus sadea. Mesele rotunde, acoperite cu catifea roşie, brăzdată de o reţea de fire aurii, impuneau o atitudine sobră.
O orchestră din cinci instrumente, pian, ghitară, violă, contrabas şi saxofon, într-o prezenţă colorată de apartenenţa autohtonă, lansa înspre mesele ce înconjurau ringul de dans, o permanentă chemare la audiţie în mişcare. Ritmul lent, al unor melodii specific africane, îndemna partenerii la afişarea intimităţii.
Masa noastră era pregătită pentru cină. Bine încărcată cu tot felul de specialităţi, cu băuturi alese, toate pe o structură de mare clasă, în ceea ce priveşte calitatea tacâmurilor, a accesoriilor. Ce mai! Mă simţeam oriunde, dar nu în Tanzania. Într-o oarecare măsură, îmi aducea aminte de saloanele roşii de la Capşa, de ce se mai păstrase în acel local din vechea stare a acelui celebru restaurant. Noi nu am dansat, urmare a unei înţelegeri, sub pretextul nevoii de a trăncăni în voie. Urmărind însă perechile dansând, care nu etalau numai eleganţa ţinutei femeilor, a trebuit să semnalez frumuseţea lor fizică, de la înfăţişare la structura corpului. De regulă, erau femei metise, superbe, ce mai?!, însoţite de bărbaţi albi. Asta da, coabitare!
A fost o seară superbă, petrecută într-o companie minunată, în fond eram numai între noi, români, într-un local de lux de clasă, cu un serviciu ireproşabil, şi asta, undeva, unde acasă, eram taxat cu „sărmanul Boris”…
După 38 de ani, oare ce mi-a venit să depăn toate acestea?! Cred că dorul acesta românesc, dor de ceva, dor de cineva, şi de ce nu, dor după lucruri nevăzute încă, cum, parcă, am mai spus-o. Un lucru însă îmi scapă acum. De ce, în acest cadru romantic, am continuat să scriu poezie, dar s-o şi rup, în virtutea angajamentului naiv, al adolescentului de altădată? Presupun că nu sosise încă vremea. O spun deoarece, la numai câţiva ani după, lucrurile aveau să ia o altă turnură. Dar să nu mai dau ”loburi peste timp”, chiar dacă, nu rareori, mi-e dor de maestrul Gogu Viziru, de sfaturile lui, de ziua în care m-a făcut să-mi cumpăr o rachetă adevărată. Era o figură!
La Baza noastră de cercetare treburile mergeau încurajator. Vizita specialiştilor australieni în materie de valorificare a titanului din nisipuri a avut loc. Pilotul conceput de Nikos de la A la Zed, a făcut impresie, iar rezultatele primare obţinute au stârnit chiar interes. Miclea nu-şi mai încăpea în piele. El se şi visa încheind cu australienii o colaborare la nivel industrial.
Eu, sincer s-o spun, eram puţin sceptic. Când s-a pus problema unei vizite la capătul de Sud al plajei, la Mtwara, foarte aproape de graniţa cu Mozambicul, unde se conturau conţinuturi mai mari de Titan, au ezitat vădit, invocând un ”program african” foarte încărcat. Era şi previzibil. Ei veniseră să se convingă la faţa locului, dar nu putea să le surâdă o colaborare, la ”industrial”, cu o ţară săracă precum România, ce să fac?!, aşa eram cotaţi, ştiindu-se primaşii domeniului în lume. Cam aşa s-a şi întâmplat. Noi am dat tehnologia, dar n-am fost invitaţi pentru industrial. Într-un fel se repeta istoria din Algeria. Noi le-am dat rezervele, iar Franţa s-a oferit pentru exploatare, şi asta când noi eram ”la noi acasă” în materie de uraniu.
Şi a sosit şi ziua promisiunii. Într-o duminică, am fost invitat să urc în RangeRoverul lui Miclea, alături de el, avînd-o pe banca din spate pe Doamna cu cei doi copii. „Mergem în Zanzibar?…” „Mergem!” Şi am pornit. O şosea acceptabilă, o maşină super, driwer, jos pălăria, pentru un drum de cca. 100 km. Pe drum am fost cam tăcut. De fapt nici n-a fost nevoie, a vorbit Doamna pentru toţi. Nici copiii n-au îndrăznit s-o întrerupă. Noroc că era pe post de narator şi nu ne punea întrebări.
Pe drum am rămas surprins de numărul mare de umbrare – patru beţe pe care era aşezată o foaie de carton sau rogojină sub care, una sau două persoane, localnici, meştereau ceva. „Ce fac ăştia sub umbrarele astea?” „Sunt makondarii, artiştii lor plastici, sculptori. Lucrează în lemn de abanos sau în fildeş. Este vorba de un important grup etnic, originar din Sudul Tanzaniei şi Nordul Mozambicului, de o parte şi de cealaltă a fluviului Ruvuma care separă aceste două ţări. Pe Platoul Mueda de la Sudul fluviului s-a dezvoltat, din timpuri memoriale această artă a sculpturii lemnului şi a fildeşului, cunoscută azi sub numele de artă makondă, păstrată cu sfinţenie de această grupare etnică, conservatoare a tradiţiilor rituale. O etnie dârză care a ştiut să lupte, să-şi apere teritoriul, să evite prezenţa vânzătorilor de sclavi sau a coloniştilor, ale căror binefaceri le-au cunoscut abia după 1920.
Cu timpul, ”artiştii” acestei etnii s-au mai împrăştiat pe teritoriul actualei Tanzanii ajungând până-n Nord şi trecând chiar şi în Kenia, pe teritoriul istoric al vechilor luptători Masay. De asemenea, sunt bine cantonaţi şi în Zanzibar. În general, au căutat să se fixeze în zonele turistice unde posibilitatea valorificării obiectelor de artă este mai mare.”
Am pus o întrebare simplă şi m-am ales cu o adevărată prelegere care, pe lângă faptul că mi-a lărgit orizontul cunoştinţelor, a mai întrerupt şi pălăvrăgeala Doamnei. În lumea artei africane ”naive”, cum o mai caracterizează unii docţi în materie de cultură, maconda ocupă un loc deosebit. De fapt, a numi asta artă naivă este neavenit. Este, fără exagerare, un curent modernist în sculptură, curent adus prin moştenire, din generaţii în generaţii, prezervat de la vechile civilizaţii care au cantonat pe aceste teritorii.
De la această excursie mi s-a tras pofta de achiziţionare a lucrărilor makondarilor.
Am început să caut aceste ”ateliere de creaţie”, să mă aşez alături de aceşti artişti sub umbrar, să învăţ să tac şi să privesc, bineînţeles cu o mină de admiraţie, pentru a fi acceptat. Am început să cumpăr, fără să mă târguiesc, şi asta de ruşine. Preţurile erau modice. Adăugam ceva peste preţul cerut, aşa, ca să am conştiinţa împăcată, ceea ce a atras simpatia lor şi invitaţia de a-i vizita. Începeam să înţeleg rostul unor denumiri, în engleză, pentru apartenenţa la o anumită categorie de lucrări, precum: ”Tree of Family”, „Tree of Life”, ”Ceremonial Masks”. În condiţiile acestea precare, folosind unelte confecţionate din te miri ce, şi mai ales cum, ieşeau lucrări care te fascinau. Ajunsesem să mă alarmez la gândul transportului. Mi-am fixat drept ţintă o valiză încăpătoare. Serile, la mine în cameră, le aranjam şi le rearanjam, ca să încapă mai multe şi mai bine. Nikos surprinzându-mă într-o astfel de postură, mi-a trântit-o direct: „Tu eşti nebun, nu?!…Unde ai mai auzit să cari lemne acasă?…Nici nu cred că te lasă la control…” „Lasă, că mă lasă…încerc şi eu.” Şi m-au lăsat, ca să anticipez reuşita, mai ales că multe au luat drumul prietenilor, şi aveam destui care iubeau lemnul…
Că veni vorba, Tanzania este recunoscuta a fi fost leagănul dezvoltării fiinţei umane, ca urmare a condiţiilor climatice favorabile create de ceea ce geologii numesc ”Valea Marelui Rift”, care străbate Tanzania de la Nord la Sud, venind de pe la Cornul Africii şi pătrunzând în Tanzania în dreptul Lacului Victoria. Este vorba, în mare, de un fenomen geologic tectonic, arhaic cum îmi spunea Nicuşor, debutând undeva prin Miocen, dacă vă spune asta ceva, cu importantă activitate vulcanică. Marele Rift Est-African, de pe teritoriul actualei Tanzanii, format din doua ramuri, să zicem paralele, dintre care cea estică, urmând oarecum linia ţărmului oceanic, este ”vinovată” de conservarea fosilelor hominide care au dus la definirea Australopitheq-ului şi, în cronologie a Homo Sapiens-ului. Ramura vestică, cunoscută ca ramura lacurilor se poate lăuda cu cel mai mare lac al Africii, Lacul Victoria şi cu cel mai adânc lac al Africii, Lacul Tanganica, şi al doilea ca adâncime după Lacul Baical. Dar, să trec la excursia pe insula Zanzibar, cadoul lui Miclea.
Zanzibar, un stat, înainte de unificarea cu Tanganika, cu iz arabo-indian, întins pe ţărmul oceanului Indian, cuprinzând la acea vreme insulele Zanzibar, Pemba şi mai puţin Mafia, din faţa Tanzaniei actuale. Renumele său istoric, de tristă amintire, a fost, şi continuă să dăinuie, fiind legat de comerţul cu sclavi, în care centrul activităţii era pe celebra piaţă, îngrădită cu un zid de temniţă, în centrul insulei Zanzibar, zid care te îngheaţă şi azi.. Cu aceste gânduri, culese dintr-o broşură primită la Universitatea din Dodoma, am urcat cu Roverul pe un bac prevăzut cu propulsie autonomă. A fost plăcut să urmăresc de pe apa liniştită a oceanului, plaja atât de îmbietoare a ţărmului indian. Ţărmul este speranţa celui care-l priveşte din larg…
Miclea, nefiind la prima vizită în Zanzibar, a pornit direct spre Piaţa Sclavilor, considerând că oraşul propriu zis nu prezenta interes turistic major. Eu, care eram avid tocmai de aşa ceva, am înghiţit în sec, mulţumindu-mă cu ceea ce se servea. Oricum, era mai mult decât sperasem. Eram pe insula al cărei trecut arabo-musulman, trezea în sufletele negrilor africani, asimilaţi cât de cât de continentul american, resentimente de neşters. Anii de sclavie petrecuţi de strămoşii lor pe teritoriile celor două Americi, făceau parte integrantă din arborele lor genealogic umbrit de umilinţă.
Pentru cineva care avea cunoştinţă despre trecutul acestei insule, Piaţa Sclaviei zanzibariene nu prezenta un interes turistic, ci, mai de grabă, o vizită la un monument al holocaustului inventat de om împotriva omului. Istoria omenirii, chiar şi cea recentă, este plină de tot felul de astfel de exemple dureroase.
Vorba aceea, am vizitat, m-am dumirit, şi am plecat dus de viziuni imaginare, dar inimaginabile într-o minte normală. Piaţa de sclavi, după spusele cronicelor, păstrează nealterate zidurile care o înconjoară şi prin asta şi atmosfera care putea domni în acele vremuri. Prin aceasta este într-adevăr un monument, în faţa căruia, ar trebui să apară cuvintele ”Nu uitaţi!”, cum am văzut la Varşovia, pe ruinele unui edificiu distrus de război şi conservat ca atare.
Ca să închei cu Zanzibarul şi rolul jucat în istoria populaţiei negre din Africa, am să amintesc doar faptul că, sub protectoratul englez, în 1873 sclavagismul a fost abolit. Cu toate acestea comerţul cu sclavi a continuat clandestin până în 1890 când abolirea şi-a intrat deplin în drepturi iar această dată a rămas păstrată cu sfinţenie în memoria urmaşilor supravieţuitorilor acestei pagini ruşinoase a istoriei omenirii.
În rest, zone cu imagini de vis, date de vegetaţia luxuriantă a ecuatorialului oceanic. Plus, pentru mine, senzaţia de plutire ce ţi-o dă o insulă în plin ocean. Pluteşti, şi totuşi, nu schimbi nici latitudinea, nici longitudinea, ci stai pe loc, în extaz. Şi iarăşi, îl pomenesc pe unchiul Alex şi-i trimit un salut de hoinar, acolo unde este.
Întoarcerea s-a desfăşurat fără probleme, copiii, profitând de liniştea care pusese stăpânire pe amatorii de discuţii, au tras un pui de somn până la Dar. În general au fost foarte cuminţi, cumva plictisiţi. Surprinzător faţă de vioiciunea celor doi Feinsilberi.
Treburile au început să mişte, şi în pilotul lui Nikos, şi în laboratorul meu. Aventurile lui Nikos s-au restrâns la perimetrul barăcii lui. Micile incidente le-am rezolvat cât mai discret ajutat fiind şi de anunţul privind sosirea iminentă a familiei, lucru pe care l-am anticipat oarecum prin acel ”lob peste timp” a lui Gogu.
Şi ziua mult aşteptată a sosit. Atunci am realizat adevărata dimensiune a dramei pe care o trăia Nikos şi am şi înţeles, oarecum, felul în care, Nicolae al II-lea al meu, atenua durerea care-l măcina. Am avut grijă de Nicolae I, măcinat de hipersensibilitea lui de artist plastic, de problema etnică ce-o căra în spate, şi o făceam cu toată prietenia şi înţelegerea. În cazul de faţă însă, problema era diferită. Omul acesta suferea cumplit, suferea pentru copilul lui care, crescând, avea să pătrundă într-o lume în care un handicap ca al lui avea să-l marginalizeze. Mai puteam eu să fac pe înţeleptul şi să-i explic, ce?! Că aşa-i viaţa, cu bune şi cu rele?! Realmente cred că nu am ştiut, sau, nu am găsit calea de a-l ajuta, sprijini. În plus, meteahna avea deja vechime, ceea ce, în asemenea cazuri, era fără soluţie.
Primul şoc l-am avut când, vizitat de Doamna, care-mi aducea o sticlă de coniac Murfatlar cadou, m-a făcut să înţeleg că a adus o valiză întreagă cu băuturi. „N-am înţeles, Dumneavoastră nu ştiţi nimic de meteahna lui Nikos?!…” „De ce?!, cu mine nu va bea niciodată mai mult decât trebuie!…” „Nu, nu-mi vine să cred…Nikos nu are voie să ia nici un strop de băutură…mai bine luaţi-l acasă…aici nu veţi putea să-l scoateţi dintr-o criză alcoolică…în plus, la o primă ”abatere”, va fi împachetat şi trimis cu patalama acasă…dacă tot aţi venit, păziţi-l fără concesii, total…profitaţi că sunt copiii…” „Sunteţi prea alarmist, Dle Boris, am să văd cum voi proceda, nu este pentru prima dată.” În clipa aceea am ştiut că sunt învins şi, simbolic, ca să nu spun furios, am ridicat mâinile spre Cer, aproape strigând, Doamne!
Nu mi-a purtat pică. Era mulţumită văzându-l pe Cătălin cum se ţinea de mine. Era aşa de frumos şi cu o privire atât de clară, căutând mereu să mă ţină de mână, încât, pentru cei care ne priveau de la distanţă, nimic nu părea diferit. Când voia să-mi spună ceva, se oprea, se întorcea spre mine, mă privea fără să clipească şi-şi spunea păsul aproape şoptit, ca să nu ne audă nimeni. „Când mă duci cu ARO, mi-ai promis…” „ARO nu-i al meu, e a lui Victor…când n-o să aibă nevoie de el, mergem şi noi puţin…bine, voinicule?” „Nu sunt voinic şi nici nu trebuie…tu conduci, nu?!…” „Cum să nu fii voinic?!…n-ai văzut ce uşor ai învăţat să înoţi?” „Da, da…Tu m-ai ţinut de burtă…aşa ştie orice copil, nu?” „Eu te-am ţinut ca să ţinem direcţia…de înotat, ai înotat tu, singur.” „Mereu mă minţi!” „Eu nu mint, eu te păcălesc uneori, ca să mai şi râdem.” „Nu vreau să râdă nimeni de mine!” „Nu, eu vreau să râdem amândoi, să glumim…”
Într-o zi eram cu toţi la plajă. Îl învăţasem să construiască castele din nisip. Îl preocupa şi mă ruga să stau departe ca să mă strige când va fi gata. Deodată am înlemnit. De după o tufă am văzut un şarpe care se îndrepta spre Cătălin. Am strigat după Nikos şi am arătat cu mâna. „Şarpe, Nikos!…” Nu-l ştiam sportiv pe Nikos, dar am văzut un fel de triplu salt atletic, trimiţând cu piciorul un val de nisip înspre şarpe. Putea să aibă 40-50 cm, nu mai mult. Şarpele a părăsit brusc direcţia şi a dispărut după tufe. În clipa următoare Nikos l-a luat în braţe pe Cătălin şi a început să-l sărute printre lacrimi. Puştiul neînţelegând nimic, aproape că s-a smuls şi s-a aşezat lângă castelul în devenire. Am rămas foarte mişcat de reacţia lui Nikos şi, mai ales, de gestul lui atât de părintesc, de cald.
Eram în iulie când am aflat că nici în cazul prelungirii contractului meu, nu se mai punea problema aducerii familiei. Eram hotărât să nu mai semnez nici un contract de prelungire a delegaţiei şi am cerut în scris să se urgenteze trimiterea unui înlocuitor. În acest sens l-am şi propus pe Ştefan, şeful Laboratorului de Analize Chimice de la Centrul de Cercetări pentru Metale Radioactive şi Rare, unde şi eu conduceam Laboratorul tehnologic de sorbţie a uraniului cu schimbători de ioni şi rafinaj prin extracţie cu solvenţi organici. Ştiam ce ştie, nu-l simpatizam, dar îl consideram cel mai potrivit.
Cu gândul la plecare, obsedat de şansa de a nu mai face vreo excursie, am început să studiez harta Tanzaniei pentru a înlocui visul meu legat de Rezervaţia Serengeti, cu ceva fezabil de unul singur. Şi am găsit Parcul Naţional Mikumi. Se apropia luna august, timpul părea să se stabilizeze, eu îl băteam la cap pe Victor să-mi pregătească ARO, cu toate cele necesare unei excursii – canistre cu benzină, cu apă, ulei de motor, ceva becuri rezervă, cric, roată de rezervă. I-am spus ce aveam de gând, mi-a spus O.K., i-am atras atenţia să nu popularizeze încă, mi-a făcut ştrengăreşte cu ochiul, şi cam aşa.
I-am spus de intenţie lui Nikos şi am regretat pe loc. „Mergem şi noi cu tine. Copiii se vor bucura mult, mai ales Cătălin…” „Nu, Nikos dragă, asta nu se poate! Nu suntem la noi acasă, eu mă bag în chestia asta deoarece se apropie plecarea, mă duc într-o zonă necunoscută mie, cu ARO cu prelată de pânză…nu, nu pot să mă încarc cu o astfel de răspundere faţă de copii. Trebuie să mă înţelegi. Probabil că este unica mea şansă să mă pomenesc pe teritoriul unui safary…”
Ce să înţeleagă omul?!. S-a dus puşcă la cabană, le-a spus vestea, ca şi cum era ceva hotărât şi atâta mi-a trebuit, mai ales că le dăduse sarcina, şi lui Cătălin, şi nevestei, de a mă convinge. Bătălia a început a doua zi de dimineaţă. Cătălin nu dormise, Doamna se agitase şi ea, făcuseră un consiliu de noapte şi stabiliseră plecare pentru prima sâmbătă, care era peste două zile, ca să avem şi duminica la dispoziţie, etc., etc. Nu apucam să mai am nici un fel de argumente în favoarea mea. Cel care mi-a dat peste cap pledoaria a fost, cum era şi de aşteptat, Cătălin. S-a lipit de pieptul meu şi, cu ochii lui albaştri aţintiţi în ochii mei a bâiguit un „te rog, te rog, te rog, vreau să văd leul, vreau…”
În acea clipă nu am putut să-l refuz. Bucuria cu care s-a dus la Luminiţa şi a sărutat-o prelung, şoptindu-i, nu ştiu ce, m-a copleşit. A venit, în schimb noaptea mea de insomnie şi inerentul monolog cu mine. „Îţi dai seama ce tâmpenie faci?! Cum poţi fi atât de iresponsabil?! Trebuie să-l lămuresc pe Nikos de riscurile unei astfel de excursii. Măcar dacă putea veni cu noi Victor, şofer priceput, tânăr, cu mult bun simţ, dar acest lucru nu era posibil, era interzis…” Într-un târziu am adormit, dar a fost un somn agitat, plin de vise, care mai de care.
Mai aveam doar o singură zi pentru pregătiri. Dacă Victor îşi făcuse datoria arătându-mi şi tot ce trebuia să ştiu despre maşină, Doamna tocmai intrase în panică, ea având responsabilitatea cu partea alimentară. Rezultatul, nu am putut pleca decât sâmbătă pe la prânz, spre disperarea mea. Din cauza prezenţei permanente a lui Cătălin, nici nu mă puteam manifesta cum s-ar fi cuvenit. Eram furios pe Doamna, dar în sinea mea, eram furios pe mine. „Ce dobitoc am putut fi!”, era leit motivul monologului meu.
Odată plecat, m-am liniştit cu gândul la lozinca ţinută, printre altele de mine la un capăt, pe Tâmpa braşoveană, în excursia de absolvire a facultăţii, având înscrisă atitudinea noastră la lansarea în viaţă – p…. m….! Mi-am spus şi eu „fie ce-o fi…”. Şi a fost bine până la urmă.
Am pornit-o din Dar es Salaam spre Vest, pe şoseaua asfaltată ce ducea spre Dodoma, dar la Morogoro am deviat spre Sud-Vest coborând spre fluviul Rufiji. Parcul Mikumi, respectiv, zona sa turistică, se întinde la Nord de această apă cunoscută pentru delta sa, al cărei rol în formarea triunghiului magnific din sudul Tanzaniei, cunoscut sub numele de Marea Rezervaţie Naturală ”Selous” este esenţială. Această rezervaţie se referă la ceea ce francezii numesc ”gibier”, respectiv animale sălbatice vânate pentru hrană.
Oricine se uită pe o hartă a Tanzaniei, va observa acest triunghi al Sudului, străjuit de ţărmul oceanului la Est, între Dar şi Mtwara, la Sud de fluviul Ruvuma, graniţa cu Mozambicul, mergând până la Songea şi la Vest, de la Songea până la Dar es Salaam, limitat cumva de apele lui Rufiji în coborârea lor spre Sud. Acest triunghi, colorat pe toate hărţile în verde, este raiul unui ecosistem, rar întâlnit în lume.
În drumul nostru noi vizam partea turistică a parcului, situată la Nord de apele fluviului Rufiji. Spun asta deoarece, Sudul, pe porţiunea cea mai mare a Rezervaţiei Selous, era destinat pentru adevăratele safariuri, pentru vânători autorizaţi, totul în baza unei legislaţii stricte.
Mikumi Park, după cum am mai spus, reprezentând de fapt limita nordică a rezervaţiei Selous, este cea mai vizitată zonă turistică, ideală pentru amatori, şi, ceea ce este foarte important, accesibilă practic pe parcursul întregului an.
Plecând destul de târziu, după prânz, cei 280 de kilometri care normal se parcurg în cca. 4 ore, noi i-am străbătut în aproape 8 ore. Nici nu puteam merge mai repede, cu trei persoane după mine, dintre care doi copii. Nu pot spune acum cam care era frecvenţa opririlor comandate de necesităţile fireşti, dar, parcă, mi se transmiteau şi mie precum căscatul, ceea ce mă împiedica de la comentarii. O dată nu s-a potrivit să avem un comportament de echipă, să coborâm toţi patru, ca la comandă.
Seara se lăsa alarmându-mă în privinţa adăpostirii. Nu mai aveam mai mult de 20 km când vizibilitatea scăzută şi lipsa unor indicatoare clare, m-a făcut să profit de prezenţa aproape de şosea a unui motel îmbietor, cu o parcare luminată a giorno. Am încercat dar fără succes. Toate locurile de cazare ocupate.
„Putem rămâne noaptea în parcare?” „Nu vă putem asigura protecţie în timpul nopţii. Mergeţi mai departe, este destul de aproape intrarea în Park, acolo găsiţi locuri la cabane.”
Ce puteam face? Problema copiilor nu era de neglijat. Am propus să continuăm drumul, dar Nikos şi-a exprimat îngrijorarea. Doamna m-a susţinut. Copiii dormeau. „No, Boris, cum e cu lozinca aia?” „Ce-ai spus?!” „Nimic, am zis să mergem. Nu vezi ce primire ne-au făcut?!”
Şi am pornit, cu sufletul la gură. Fiind pe şoseaua care mergea pe lângă perimetrul parcului, cel puţin aşa mi s-a spus, oricând ne puteam pomeni cu ceva jivină în lumina farurilor, care, de ce să n-o recunosc, ziua nu mi s-au părut atât de proaste. Am mers la pas, ca să nu ies din şosea. Eu transpir uşor la efort fizic, dar n-am ştiut că se întâmplă şi la volan. Totuşi, după toată tevatura, spre miezul nopţii am ajuns la ”Porţile Raiului”. Am trecut de poartă răsuflând uşurat şi m-am îndreptat spre cabana recepţiei. De data aceasta, însă, Doamna m-a oprit şoptind la ureche. Am oprit, ca la comandă au sărit cu toţii din maşină şi s-au uşurat. Am zâmbit, dar am şi întrebat: „De ce n-aţi făcut aşa şi pe drum?!, la grămadă, şi nu pe rând. Am fi ajuns aici pe lumină…” Eu am spus, eu am auzit. Dar ce mai conta?!
Eram pe o platformă cu multe cabane, cu un gard de delimitare, cu poartă larg deschisă, dar păzită, cu un recepţioner tânăr şi simpatic, vorbăreţ, cunoscător de engleză şi franceză, vorba aia, ce mai puteam dori. Liniştea s-a cuibărit în mintea mea agitată şi, ca prin minune, toţi au adoptat starea mea de bine. Un singur lucru mă punea pe gânduri. Un bar ademenitor, cu program non stop, cu rafturi pline de băuturi alcoolice, scumpe dar bune, cu un barman făcând semne disperate încurajându-ne să terminăm cu recepţia şi să-l onorăm cu prezenţa. O privire stranie aruncată de Nikos înspre interiorul barului, mi-a accentuat starea de nelinişte. „Doamnă dragă, văd că sucuri de fructe nu prea au?! Aveţi mare grijă la noapte…” „Ei, sigur că nu am să-l las singur. Fiţi pe pace!”
Ne-am retras spre cabana indicată, destul de apropiată de recepţie şi inspectând, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară construcţia, dând un O.K. îndoielnic, am purces la instalare. Am ales o cabană încăpătoare pentru a instala o atmosferă de siguranţă şi a imprima şi ceva specific excursiilor în gaşcă. Pentru mine era soluţia optimă simţindu-mă responsabil de toată tărăşenia.
O construcţie din câţiva stâlpi de susţinere şi ceva scânduri încrucişate, îmbrăcat totul cu un fel de rogojini împletite din trestie, având o uşă destul de şubredă în partea frontală a cabanei şi câte o fereastră de ambele părţi ale uşii. Am spus ferestre, dar nu geamuri. Locul sticlei era ocupat tot de rogojini, aşa că lumina electrică trebuia menţinută 24 de ore. Spaţiul dreptunghiular al încăperii avea cam 10×5 m. Patru paturi erau aşezate, ca în multe spitale de pe la noi, perpendicular, de-a lungul unui perete. Pe partea opusă se mai afla un pat lipit de perete şi o masă cu patru tabureţi băgaţi sub ea. Patul acesta l-am luat eu, familia culcându-se în celelalte patru, în ordinea de la fereastră spre interior şi anume, Doamna, Nikos, Luminiţa şi Cătălin.
Cum eram înfometaţi, Doamna a pregăti o masă copioasă şi, într-o veselie prevestitoare de rele, ne-am înfruptat cu tot felul de bunătăţi. La desert am avut banane.
Am parcat ARO chiar în faţa intrării, am luat cele două leviere existente, am reţinut unul şi celălalt l-am pasat lui Nikos. „Dragă, nu se ştie niciodată. Ţine-l sub pernă!” Luminile odată stinse, liniştea s-a instalat spre mulţumirea mea. Nu se auzea decât un sforăit, constant, pe care l-am localizat ca venind din patul lui Nikos. N-a fost chiar deranjant, dovadă că am adormit destul de repede. Cam după prima tură de somn, care nu a putut dura mai mult de o oră, s-au auzit un fel de zgârieturi care au trezit-o şi pe Doamna. „Aoleu!, ce-o fi?!” „Nu ştiu, dar cred că e o pisică care-şi ascute ghearele în rogojină.” Am luat lanterna şi am întredeschis uşa luminând spaţiul dintre maşină şi cabana noastră. Ceva a ţâşnit în noapte şi liniştea s-a restabilit. Ne-am culcat, am adormit cu toţii, adică eu şi Doamna, ceilalţi nu se treziseră, şi am sărit din pat trezit de un strigăt de disperare lansat de Doamna.
Ce se întâmplase? Un animal, că altceva nu putea fi, reuşise să facă o gaură mare în rogojina ferestrei de lângă Doamna şi făcându-şi avânt a sărit şi a poposit chiar în patul apropiat. Strigătul, nu pot să-l descriu, a speriat dihania care, cu tot întunericul, a sărit înapoi prin gaura din fereastră. Din clipa asta a început tărăboiul. Ne-am sculat, oarecum terorizaţi, afară de Nikos care continua să sforăie, am aprins luminile şi am început dezbaterile, ca într-un consiliu. Vorbeam toţi.
Mi-am luat inima în dinţi, chiar că nu mai era la locul ei, şi cu lanterna în mâna stângă şi levierul în dreapta, era un levier de ARO, nu glumă, am deschis iarăşi uşa. Ceea ce am văzut nu a durat mai mult de o clipă deoarece dihania de sub maşină, ca o pisică mare, mare-mare, neagră pe spate, albă pe burtă, a dispărut fără urmă. Am măturat cu lanterna spaţiul din faţa cabanei, m-am aplecat să văd ce-i sub maşină şi, într-un fel m-am dumirit. Un muşuroi mare, proaspăt, m-a făcut să înţeleg că dihania avea, probabil, o galerie subterană.
Între timp se trezise şi Nikos şi nefiind martor la cele întâmplate, a început să ne liniştească cu poveşti de adormit copiii, nu a reuşit şi dornic de odihnă, l-am chemat la ordin propunând să baricadăm, cât de cât, uşa şi ferestrele, cu masa şi scaunele de care dispuneam. A durat ceva operaţiunea de consolidare a cazematei noastre şi, fără să mai stingem lumina, ne-am băgat în aşternut.
Oboseala, totuşi, este un somnifer bun. Am dormit cu toţii până în zori. Drept e că n-a mai fost mult, dar ne-a prins bine. Cea mai marcată era Doamna, care s-a luat de Nikos şi de ”nesimţirea” cu care a dormit în timpul evenimentelor. „Cum de a fugit, totuşi, animalul acesta?!…” „Doamnă dragă, nu aţi auzit cum aţi urlat?! Cu asta ne-ţi salvat pe toţi.” „Puteaţi fi mai delicat în exprimare, Domnule Boris…” „N-am glumit, dihania s-a speriat. Şi eu am sărit din pat…”
Dimineaţa m-am dus la recepţie să mă dumirească. A râs. Dihania vine atrasă de mirosul de banane, dar nu face rău nimănui. „După ce mâncaţi banane, aruncaţi cojile afară din cabană, altfel vine iarăşi…” Mi-a confirmat că dihania arată aşa cum am descris-o eu. M-a liniştit.
Cum planificaserăm să pornim înapoi la Dar pe la 4-5 după amiaza, timpul rămas pentru vizitarea parcului, din păcate, fiind scurt, am accelerat îmbarcarea. Se ştie că nopţile în aceste zone ecuatorial-tropicale sunt destul de reci. Rezultatul, ARO, nu a pornit la prima cheie. N-a pornit nici la a doua. „Nu putem forţa bateria. Nikos, fă bine şi coboară puţin la împins…” „Ceee…?!” „Bine, împing eu, dacă treci tu la volan…” „Cum să trec la volan, dacă nu ştiu să conduc?!…” „Atunci rămân eu la volan şi tu coboară…Fă-i semn portarului să vină şi el…”
Între timp s-a apropiat şi recepţionerul, a pipăit prelata, seara n-o remarcase, şi, mirat atât cât să mă enerveze, a spus: „Cu asta vreţi să mergeţi prin park?!…bine!…regulamentul nu interzice…ce faceţi dacă se opreşte motorul?!” „Nu se mai opreşte dacă-l porniţi!…Hai, vă rog…” Şi a pornit. Am mers vreo zece metri, ca să-l alerg puţin pe Nikos, ne-a ajuns gâfâind şi, în sfârşit am pornit urmând drumul principal de intrare în inima parkului.
În scurt timp am simţit că suntem în mijlocul Savanei, care, într-un fel semăna cu un câmp galben de pe la noi, cu grâu ajuns la coacere, vreau să spun, unduind în briza aproape permanentă. Cu o înălţime medie de vreo 70 de cm, acoperind mari întinderi, te fermeca, dar te şi punea pe gânduri. Ştiai că vei întâlni animale cu talie mare, antilope, zebre, girafe, elefanţi, dar gândul îţi fugea inerent şi la cele mai scunde, pe care, din păcate, nu le puteai zări decât prea târziu, ca să spun aşa, fiind foarte bine mascate de Savană. Te opreai cu gândul la lei, la tigri, la hiene, la mai ştiu e ce jivine sălăşluind în memoria copilului de altădată.
În general, întinderea parkului era brăzdată şi de alte drumuri, să zicem secundare după aspect, marcate cu panouri ce indicau repartiţia animalelor după zone specifice. Ici colo apărea şi câte un pom, singuratec în peisajul acestor întinderi savaniere. Ştiam că vom da şi de un lac, raiul hipopotamilor.
Am oprit pentru un scurt consiliu, accelerând uşor relantiul pentru a nu avea surprize, şi am hotărât, la vocea copiilor, să căutăm bârlogul leului, rege necontestat al savanelor. Am luat-o după indicator şi după vreo doi km am asistat la spectacolul închinării turiştilor în faţa Înălţimii Sale. Era o movilă în vârful căreia trona Leul Tată, frumos, cu o coamă superbă, dar cu o mină de plictiseală evidentă. La poalele movilei, de fapt o moviliţă, stăteau cuminţi doi pui de lei, Prinţii Casei Regale. Toate maşinile cu turişti făceau acelaşi lucru – mergeau la pas în jurul movilei, fără a opri, făcând un cerc la cca. 15 m de baza movilei. Unii se mulţumeau cu o singură tură, alţii, de regulă cu copii, reintrau în cerc şi de 2-3 ori. Nu erau multe maşini, iar noi, eram la coadă, fiind ultimii sosiţi. Cătălin şi Luminiţa erau în culmea emoţiei. Strigau, se ţineau strâns în braţe, mă băteau pe umăr şi mă sărutau. La un moment dat, după două ture, când mai eram doar noi în circuit, m-au rugat să opresc puţin să vadă şi ei mai bine şi să facem poze. Eram aşa de pornit pe gafe încât n-am stat pe gânduri şi am frânat. Motorul s-a bâlbâit puţin, a tuşit şi, spre disperarea mea, s-a oprit.
„Ei, Nikos, să văd cum cobori să ne împingi puţin…ia levierul, cine ştie?!…” „Cum să coboare, Domnule?!…” „Am glumit…aşteptăm, poate mai vine o maşină…” Spre disperarea mea, nu prea bine disimulată, mi-am adus aminte iar de lozinca absolvenţilor şi am citat în gând conţinutul, în traducere, fireşte. „Fie ce-o fi…!” am rostit fără să vreau cu voce tare, stârnind nedumerirea Doamnei, pentru a doua oară. „Adică, cum?!…rămânem aici?!” „Nu, Doamnă, mă duc să mă înţeleg cu Majestatea Sa, poate are El vreo idee.” „Vă arde de glumă?!…” „Nuuu!…” În aceeaşi clipă am învârtit cheia de contact, scurt, ca să nu descarc bateria şi, ARO, s-a zburlit cu zgomot. M-am cufundat în scaun, ca pentru relaxare şi am rămas cu piciorul pe acceleraţie pentru a înviora motorul. „Ce facem?!…nu plecăm o dată?!…” „Mă gândeam să coborâm puţin să facem câteva poze…” Şi am pornit-o tocmai când am văzut două LandRovere apropiindu-se. Ne-au salutat cu gesturi prietenoase, le-am răspuns şi am părăsit Casa Regală. A fost ”nostim”, dar şi pilduitor pentru de-al de mine.
Urmărind indicatoarele am luat-o pe o laterală, un drum mai puţin bine lucrat, spre locul preferat al girafelor. După câţiva kilometri străbătuţi în linişte, am zărit o îngrămădire de pomi, pe o suprafaţă relativ mică. Apropiindu-ne, drumul ne-a fost blocat de un grup de vreo opt girafe, mai mari şi mai mici, care, în încercarea de a trece drumul în direcţia pomilor, s-au oprit observându-ne. Probabil că nu văzuseră, încă, o aşa drăcovenie de maşină. Am oprit spre bucuria zgomotoasă a copiilor, care, interesant, nu manifestau nici o teamă. Cum prietenoasele arătări nu manifestau nici o intenţie de a se da la o parte, am claxonat, la început scurt, apoi mai prelung, cu speranţa într-o reuşită. Aşi, de unde! Nici gând.
Am deschis portiera, am schiţat intenţia de coborâre, am pus chiar un picior jos, dar totul în zadar. Timpul nostru era preţios, dar jivinele, în gând aşa am început să le numesc, nu se sinchiseau. Nimic. M-am hotărât să întorc, când din faţă a apărut o maşină cu turişti şi apropiindu-se, au apăsat claxonul. Dar ce claxon, ceva la o frecvenţă asemănătoare cu cea din glasul Doamnei, la cabană.
Sunetul strident, continuu, acompaniat de urletele şi râsetele a trei turişti, probabil veniţi de la barul recepţiei, parcă pentru a-i face în ciudă lui Nikos, a rezolvat problema. Din câteva mişcări mlădioase, girafele au zbughit-o înspre copacii înfrunziţi, nu le-am mai spus jivine, unde, cu capetele ridicate la o înălţime de nebănuit, s-au pus pe rumegat frunze. Am venit, am văzut, şi încă foarte de aproape, spre satisfacţia micilor mei noi prieteni, şi, conduşi de un nou indicator, am luat-o în căutarea elefanţilor. Drumul continua prin acelaşi peisaj de savană când, Doamna, iarăşi Doamna, a stigat „Atenţie turmă mare în dreapta…” Avea dreptate. Am încetinit ca să ne dumirim. După dimensiunile care depăşeau iarba savanei, am spus că trebuie să fie bufalo. Dar tot Doamna a reperat şi o leoaică, cam în stânga noastră, săltată din ascunzişul ierbii, gata să se repeadă înspre turmă. Era o turmă mare, care cu mic cu mare, păştea liniştită. Aşa ceva era greu de întâlnit.
Ce era să fac? Văzând leoaica preocupată de o partidă de vânătoare, de fapt acesta era rolul ei în familia regală, am deschis portiera, am ieşit pe jumătate afară şi, cu pieptul pe ”capota”cam moale a AroRoverului nostru, cu aparatul foto m-am pus la ţintit momentul atacului. Ce să ţintesc! „Intră Donule în maşină şi închide uşa!” „Ce s-a întămplat?!, leoaica este ocupată, nu vedeţi?!…” „De unde ştii Domnule Boris că nu-i alta, undeva în iarbă, în spate?” Puteam să mai spun ceva?! Am intrat în maşină, am închis portiera şi, toţi cinci am urmărit goana nebună a turmei urmărită de salturile atletice ale leoaicei. Tot ne-am ales cu ceva!…Am amintit de rolul leoaicei în familia regală. Da ea răspunde de hrana familiei, vânează în timp ce regele are grijă de puii lor, aduce, târăşte, mai bine zis prada şi aşteaptă, sau poate se odihneşte. Primul se înfruptă regele, apoi prinţişorii şi, doar la urmă mănâncă şi ”vânătorul” familiei. Da, da!, e o cutumă consfinţită de o lege a naturii şi respectată cu sfinţenie regală.
Conform indicatoarelor a trebuit să schimbăm direcţia. O nouă pistă improvizată, acelaşi peisaj. Savană peste tot. Primii câţiva copaci i-am observat eu, de data aceasta, dar tot Doamna a observat şi familia de elefanţi ce se plimbau la umbra celor câţiva pomi. Cum terenul din dreapta noastră era puţin în pantă, am făcut o manevră şi am băgat maşina cu spatele, ca în caz de ceva, să pornesc la vale pentru a porni motorul. Am îndrăznit să opresc motorul pentru a-l răci cât de cât. Într-adevăr se încălzise peste măsură, la un mers, de multe ori în viteza a doua, fără un curent de aer adecvat răcirii.
Distanţa relativ mică până la elefanţi, o familie din trei exemplare, tatăl şi mama impresionanţi prin dimensiunile lor şi, puiul, drăguţ foc, plimbându-se continuu pe sub picioarele părinţilor, n-a provocat nici o reacţie faţă de prezenţa maşinii. Încântat, am coborât uşor din maşină şi înarmat cu aparatul foto, am pornit să mă apropii de aceste animale blânde. Ceva poze trebuia să duc şi eu, ca probe măcar, la întoarcerea în ţară. Şi am mai făcut vreo trei paşi aşteptând un moment prielnic pentru a-i avea pe toţi trei în obiectiv. N-a fost să fie, nici de data aceasta!
Brusc, aparent fără nici un motiv, gigantul tată s-a burzuluit, a început să tropăie pe loc, să arunce trompa în toate direcţiile şi să scoată nişte sunete deloc liniştitoare. „Vino înapoi!” Instinctiv o şi luasem spre maşină, mergând cu spatele. Totuşi, aceste atenţionări, de fapt comenzi militare, strigate cu o voce ascuţită, mă enervau. Nu eram eu şeful expediţiei, ci angajatul Doamnei, limitat în replici din cauza prezenţei copiilor.
Am ajuns nevătămat la maşină, elefantul mai făcuse câţiva paşi în direcţia noastră, eu am urcat precipitat şi am spus cu voce tare un „Doamne ajută!” gândind la faptul că oprisem motorul şi mă bazam pe pantă. Motorul a pornit la cheie, am lăsat maşina să coboare de bună voie panta şi am pornit în căutare de noi indicatoare. Ca o ironie, am întâlnit următorul avertisment: Nu stârniţi elefanţii! Sunt foarte periculoşi când sunt deranjaţi. Drum bun!
Am evitat orice discuţie pe această temă profitând de faptul că nimeni n-a încercat să facă uz de puţinele cunoştinţe de engleză. Un nou indicator ne-a stârnit interesul. La nici 5 km era un lac unde stăpâni erau hipopotamii. „Mergem la hipopotami?” „Daaa…” strigat în cor. Şi am pornit, ei încântaţi, eu, cu gândul la amurgul care se profila. Trebuia să-i conving să nu ne întoarcem la Dar şi să ne odihnim încă o noapte la camping. Propunerea, spre a mea surprindere, a fost primită cu ovaţii. Doar Nikos şi-a manifestat îngrijorarea. „Cu munca la pilot ce facem?! Are cine să se descurce, dar, dar dacă află Miclea la întoarcerea din Madagascar, o încurcăm.” „Il calmez eu. Sunt pe picior de plecare şi, mai bine să urgenteze sosirea înlocuitorului meu. N-a reuşit să facă nimic cu familia mea, contractul cade. Ne sculăm dimineaţa devreme şi dacă vă organizaţi bine cu ”escalele tehnice”, în 4 ore suntem la Bază.” „Bine Boris, sunt pentru încă o noapte.”
Am ajuns la lac, cam pe înserat, dar nu foarte, suficient pentru a admira şi pregătirea unui amurg tropical. Ne-am apropiat de malul unui lac întins, liniştit şi am primit o lecţie de la jivinele de care ne temem atât. La adăpat, pe marginea lacului veniseră tot felul de animale. Am văzut grup de antilope, de zebre, păsări, necunoscute nouă, girafe, într-o armonie liber consfinţită de adevăratele legi ale naturii. Nu ni se acorda vreo atenţie. N-am îndrăznit să coborâm, nici să opresc motorul în lipsa unui dâmb, a unei pante. Ceea ce făcea însă spectacol pentru copii, era jocul hipopotamilor, care, ca într-un dans, cu mişcări line, ritmic, se cufundau şi-şi scoteau enormul cap pentru a lua aer. Şi, parcă dăruind copiilor o ultimă satisfacţie, la o distanţă cât să arunci o piatră, silueta abia descifrabilă a unui crocodil, doar unul singur, făcând parcă slalom printre capetele hipopotamilor. A fost un spectacol unic şi o lecţie africană a naturii: în savană, în junglă, animalele se atacă şi se omoară doar pentru hrană. Nu există ceva asemănător nouă, oamenilor. Totul se face doar din necesitate şi nu din lăcomie. De reţinut, nu?!
Duminica s-a scurs repede, cu şi fără peripeţii, cu privirile de neuitat ale celor doi copii, cu regretul că nu am putut acoperi întreaga arie de minuni ale naturii, concentrate aici, la Mikumi Park, locul cel mai propice excursiilor de tip safari, atât pentru prezenţa unei faune a toate cuprinzătoare, cât şi de amplasamentul tropical, cu ale sale dimineţi pline de farmecul răsăritului de soare, sau înserările fantastice datorate incredibilului amurg tropical.
Când am ajuns la cabană, era seară plină, deloc propice întoarcerii la Dar. Nu eram singur, eram şi puţin obosit, cum erau de altfel toţi, aşa că am propus să amânăm plecarea pentru dimineaţă. De data aceasta toţi au fost de acord. Am cinat, ne-am baricadat, am ascultat impresiile celor doi copii, Cătălin intervenind rar în discuţii, Luminiţa cucerindu-ne cu poezia vorbelor alese. Entuziasmul era mare, deschis, fără timiditate.
Am uitat ezitările mele dinaintea plecării în excursie. Eram împăcat cu realizările zilei văzând totul în culori roz, glumind pe seama aşa ziselor incidente. O noapte liniştită, fără vizite inoportune, ne-a asigurat o odihnă bine meritată. Ceva vise năstruşnice au tulburat puţin somnul lui Cătălin care la trezirea a încercat, fără succes, să ni le prezinte cu lux de amănunte. Totul plutea într-o viziune nedefinită, unde imaginile se suprapuneau într-o ordine aleatorie, departe de cursul real al parcurgerii parkului. Am scris cu bună ştiinţă ”parkul” cu Kapa, pentru a accentua importanţa care i se acordă la faţa locului, acestor rezervaţii menite conservării habitatului natural oferit de natura.
Dimineaţa toată lumea a fost înţelegătoare şi, după un mic dejun luat în fugă, AroRangerul nostru, rebotezat astfel în timpul safariului, a pornit la prima cheie, comportându-se precum calul înhămat la căruţă, care simte apropierea de fânul de acasă.
Călătoria fără de peripeţii s-a desfăşurat normal, cu inerentele opriri, dar de data aceasta, parcă, controlate mai judicios de membrii echipei de safarişti.
Am găsit totul în ordine, cei rămaşi la datorie făcându-şi pe deplin datoria, sub supravegherea riguroasă a geologului nostru şef, Nicuşor.
Mi-am adus aminte de ceva nostim, dacă se poate numi aşa, petrecut pe 23 august, la recepţia de la ambasadă, unde, cei câţiva ”specialişti” care eram la SILVERSENDS, am fost invitaţi. Cum era şi normal, ne-am pus pe noi hainele de gală, fără de care nu pleacă nimeni într-o misiune ca a noastră. Vorba aceea – eram crema! Bine organizat cu aportul lui Miclea, atmosfera era chiar plăcută. Personal, nu pot spune că mă simţeam confortabil. Nu-mi făcea nici o plăcere să umblu îmbrăcat la cravată, chiar dacă aveam un costum bej, făcut la cel mai bun, dar şi cel mai scump croitor din Bucureşti. La un moment dat, ambasadorul s-a apropiat jovial de mine şi, cu un gest care m-a surprins, mi-a mângâiat reverul impecabil al hainei. „Frumos, cusut a-ntâia! Unde l-aţi lucrat, la Bucureşti?!…” „Da, la un croitor bine cotat, unul Costel, de lângă Ambasada Americană…” „A, da, am auzit de el. A făcut un lucru pe cinste! Cum stau umerii şi reverele! Bravo lui!” Acum, ca să termin ideea, sar şi eu până-n Bucureşti. Când am ajuns acasă, m-am repezit până la Costel, la atelierul de la subsolul zidului ambasadei, de pe o stradă laterală. „Nea Costele, ai făcut furori cu costumul meu. Cred că te-ai făcut de un client, ambasador.” „Ce ambasador?!” „Ambasadorul Tanzaniei, Keniei şi a Madagascarului, unul Drânceanu.” „Cred şi eu că s-a oprit la costum! A fost croitor, preşedintele sindicatului croitorilor…ce mică-i lumea, Domnule…”
Drânceanu era un tip dezgheţat, scump la vorbă, dar nu arogant. Într-o discuţie de pe plaja noastră, ne-a relatat, oarecum marcat încă, o întâmplare de la Paris, unde era consul prin anii cincizeci. În 1956, la moartea lui George Enescu, a fost la înmormântare, să reprezinte ambasada noastră. În timpul slujbei de înmormântare, uitând probabil că era printre creştini, a fost reperat şi admonestat de către participanţi cu îndemnul „Închină-te păgâne!…” „A fost jenant să vezi acele feţe congestionate, privindu-mă cu ură…” Cred şi eu!
Timpul a început să zboare nemilos. Sufeream de dorul de casă şi, totuşi, am început să privesc cu oarecare teamă oceanul, plaja. Aveam de încheiat tot felul de lucrări în aşteptarea sosirii înlocuitorului meu, bine zis, un fel de surogat al vremii, un nepot de general de securitate, chimist cu diplomă, din păcate, ţinut prin laboratoarele de la ”Metale Rare şi Radioactive” din Ştei, ca microactivist, ca să nu-i spun pasăre ciripitoare, pe nume Guţ, sau, mai pe scurt Guţă, în gura colegilor. Ştiam de ce-i poate pielea şi la aflarea veştii, l-am propus pe Ştefan, având încredere în practica lui în chimie analitică. N-a fost cine să mă asculte şi, într-o zi mai puţin fastă, m-am pomenit cu el.
Tipul, mic şi pricăjit, precum numele, ca să spun şi eu o răutate, de la bun început a manifestat o teamă de tot ce vedea în jur. Nu-i plăcea clima, nu-i plăcea oceanul atât de apropiat, de fapt nu ştia să înoate, nu-i plăceau jivinele de care auzise că există pe bune, nu-i plăcea camera repartizată, nu-i plăcea laboratorul, nu-i plăceau laboranţii, nu-i plăcea engleza, de care era străin 100 la 100, nu-i plăceau laboranţii atât de coloraţi, ce mai?!, nu-i plăcea nimic.
Mă apucase disperarea. Seara, la o discuţie de informare, în camera mea, văzând cartea lui Leviţchi, Engleza fără Profesor, mi-a cerut să i-o las la plecare. Ce puteam spune?! „Da, dar o las prin Nikos. Vrea şi el.” I-am vorbit de laborator, de lipsa, uneori acută, de reactivi, de improvizaţiile inerente la care am apelat. „Eu nu fac aşa ceva! Dacă m-au adus, să-mi asigure condiţiile de lucru.” „Nu-ţi face planuri fără să faci cunoştinţă cu realitatea. Ai răbdare şi te vei obişnui. Nikos fără analize e om mort, ca de altfel, întreaga activitate. Aşa-i şi acasă, la noi. Analizele hotărăsc totul. Ştie şi Miclea, ştie şi ambasadorul.”
Obosit şi făţiş speriat s-a retras în camera lui, apropiată de a mea, fiind în aceeaşi cabană. Deodată a dat năvală la mine, trântind uşa cu zgomot. „Ce s-a întâmplat, omule?!” „Vino să vezi ce am în cameră!” L-am urmat, de fapt el m-a urmat, la un pas distanţă de mine, gata să mă calce pe papuci. Enigma era o şopârlă care stătea cuminte la îmbinarea dintre perete şi tavan. „Uite, sus, cum scăpăm de ea?!” „Nu scăpăm, o păstrăm, nu muşcă…” I-am explicat pe îndelete ceea ce am aflat şi eu la rândul meu, dar nu l-am convins. S-a dus la Nikos, unde era spaţiu mai mult şi a rămas peste noapte. În faţa lui Nikos şi-a dat drumul şi a plâns.
Începuturile nu erau de bun augur, dar eu eram preocupat de plecare, de luat rămas bun de la familia Feinsilber, de la Victor care s-a lipit de mine cu lacrimi în ochi, bâiguind printre sughiţuri „mulţumesc pentru paletă, dragă Boris…” La aeroport m-a dus personal Miclea cu RengeRoverul, iar în sala de aşteptare se plimba, puţin emoţionat, zic eu, Roman. I-am mulţumit pentru tot ce făcuse pentru mine şi ne-am promis să ne vedem în Bucureşti. Nu s-a întâmplat, din păcate. Cariera lui diplomatică l-a ţinut mult departe de ţară, iar timpul şi-a făcut datoria. Nu ne-am mai căutat.
Cel mai afectat de despărţire a fost Nikos, ca să nu mai spun de Cătălin. Au trecut ani, s-au întors şi ei şi, într-o bună zi, în curtea Centrului de Cercetări, am auzit un strigăt puternic: „Domnu David…” M-am întors şi m-am pomenit în braţele unui tânăr. Era Cătălin, angajat într-o secţie de pe platformă, de care răspundea Nikos. Era un tânăr bine legat, cu un chip frumos, dar cu aceeaşi privire reţinută, ca să nu-i spun stranie, cea care m-a frapat când l-am cunoscut la Dar. Ne-am plimbat la braţ, eu ascultând, el povestind, mai bine zis reamintind episoade rămase foarte bine întipărite din zilele petrecute la malul oceanului. Nikos, cu toate că venea des pe platformă, nu s-a prea înghesuit să mă caute. Cătălin, în schimb, mă vâna de câte ori ieşeam în curte.
Zborul la Cairo a fost normal, eu relatându-mi în gând, multiplele episoade care m-au fermecat pe parcursul celor şase luni petrecute în Tanzania, întotdeauna pomenindu-l pe unchiul Alex.
M-am cazat la acelaşi hotel modest, am încercat să plec pe Valea Regilor, fără succes. Aglomeraţia era în toi iar eu nu puteam aştepta. De data aceasta aveam la dispoziţie numai două zile. O zi am dedicat-o cadourilor pentru acasă, ceea ce nu este chiar o îndeletnicire plăcută. Aveam comenzi bine definite, cu măsuri, cu modele, cu de toate. A doua zi, am pornit pe jos să colind străzile, să mă satur de acest mare, foarte mare, şi frumos, oraş. De fapt, gândul îmi era sechestrat de escala planificată la Atena. Acropole şi Muzeul de Antichităţi fiind ţintele urmărite.
Totul a mers ca la carte, am găsit uşor o cameră la un hotel central, am luat ceva informaţii de la hotelier şi am pornit cu gândul la cucerirea Eladei. Mi-amintesc că la aeroport, căutând un taxi, la semnul meu, s-a oprit o Dacie. Şoferul, foarte dezgheţat, rupând-o în toate limbile de circulaţie, m-a lămurit că Dacia este cea mai căutată maşină pentru taximetrie. Oraşul este foarte aglomerat iar rezistenţa la hărţuiala de taxi este deosebită. Nu ştiu dacă mă dibuise de la început că-s român, dar, sincer să fiu, măgulit, i-am spus că sunt din Bucureşti.
Eram în 2 septembrie, telegrafiasem acasă că voi sosi pe 4 în Bucureşti, emoţiile se împărţeau cumva dihotomic în două direcţii, mai mult, sau mai puţin, antonimice. Muream de curiozitate faţă de ceea ce speram că voi vedea la prima mea vizită pe pământul Eladei şi căutam, în acelaşi timp să strivesc cealaltă pornire, dorul de casă. Cum aveam aproape două zile dispoziţie, informat la hotel asupra a ceea ce aveam în plan, am luat metroul şi după o scurtă plimbare am ajuns în Pyraeus, practic portul Atenei. Ţineam, o boală veche, să văd o mişcare portuară de nivel mondial, lucru ce s-a şi confirmat. Un spectacol copleşitor de dute-vino, executat de nişte mastodonţi marini, ca într-un balet pe apă. Era într-adevăr ceva peste aşteptări, incomparabil cu ceea ce văzusem În golful portuar al Algerului.
O cafea şi drumul înapoi la Atena, în Piaţa Omonia, unde era şi hotelul cu acelaşi nume. Cum doream să iau contact direct cu oraşul, am luat-o la picior înspre Stadionul Olimpic, acea potcoavă unică, prin formă, dar şi prin marmura albă, imaculată. Am petrecut destulă vreme pe stadioane ca să nu realizez unde mă aflam. Şi cum să nu ai emoţii, dar şi satisfacţia că te afli pe o pistă pe care s-a alergat acum mii de ani în urmă!
La un moment dat, tot rotindu-mi privirea, în căutare de inedit, am tresărit văzând, aparent la o mică distanţă, ceea ce trebuia să fie ”Stânca Sacră” a Atenei Vechi, pe care se distingea silueta Parthenonului Atenei, zeiţa înţelepciunii. Această construcţie reprezintă de fapt centrul marelui ansamblu arhitectural antic cunoscut sub numele de Acropolis. Atena, cunoscută azi ca având o vechime atestată de cca. 6000 de ani, este preamărită în lucrările de istorie, şi inerent, în manualele şcolare, cel puţin cum erau pe vremea mea, pentru ”Vârsta ei de Aur” a timpurilor lui Pericle, din secolul V î.H., forţă, pe atunci, economică, militară, culturală şi, de necrezut pentru zilele noastre, pentru Democraţia sistemului politic-social-economic.
Urmărind pe o minusculă hartă turistică, te descurci relativ uşor pe drumul spre Acropole. La început am luat-o după ceea ce fixase privirea de pe Sadionul Olompic, dar m-am zăpăcit repede, având mereu obturat câmpul vizual de clădirile ce mărgineau străzile, clădiri în nici un caz de dimensiunile gigantice care alterează în zilele noastre arhitectura oraşelor. Oricum, m-am descurcat şi am ajuns la poalele Muntelui Sacru, cu 150 m peste nivelul mării, de unde, urmând calea mulţimii de turişti, am atacat, cu aparatul foto gata de atac, treptele şi terasele intermediare, de temperare a avântului, prin izul lor comercial, atrăgător dar nu şi de atins pentru oricine. Sincer să fiu, aparatul foto este şi el o pacoste şi nu o desfătare de colecţionar de imagini, cum susţin unii. Cauţi imagini, unghiuri, lumină, şi nu rare ori, dai în gropi, la propriu. Doar umbli printre ruine şi, mai ales, cu spatele!
Odată ajuns pe platoul din vârful stâncii, nu-mi place să spun muntelui, nu merge în centrul unui oraş, începe deruta. La început umbli învârtindu-te, oprindu-te, ocolind, sărind de la un obiectiv la altul, lăsând în pace aparatul foto, căutând cele două-trei obiective fixate în planul tău, personal. Oboseşti, fără să poţi spune că eşti mulţumit. A, da!, eşti mulţumit că ai ajuns acolo, dar realizezi pe dată că pentru ceea ce urmăreşti, ţi-ar trebui câteva zile bune şi nu o scurtă escală în drumul de întoarcere acasă. În plus, căci nu te aude nimeni, eşti convins că odată sosit acasă, aşa cum te cunoşti, vei urma fără voie moştenirea unchiului Alex şi vei visa la o nouă oportunitate de a da viaţă neostoitului tău ”dor de ducă”.
Lucrurile se mai liniştesc, totuşi, poate de oboseală, poate de necurmatul alergat al acelor de ceasornic, poate, chiar de setea de a cunoaşte, dar şi de a rămâne cu ceva. Îmi aleg două obiective, nu, trei: Parthenonul, Erechtheumul şi Teatrul lui Dyonisos, după coborârea de adio. Ceva, tot auzisem eu câte ceva, despre Acropolis, dar nu tot ce ar fi trebuit, sau meritat.
Parthenonul, ca şi alte ruine de pe mapamond, are o istorie ce se pierde în timp, perioadă în care a suferit mari distrugeri, cauzate nu atât de fenomene naturale, cât mai ales de barbaria oamenilor. Reconstrucţia, poate cea mai importantă, ţine tot de vârsta de aur a Atenei, din vremea lui Pericle, când a beneficiat şi de aportul lui Phidias.
Nu ştiu cum o fi arătând astăzi, după aproape de 40 de ani, dar în 1975, într-o zi minunată de început de septembrie, totul era romantic, în primul şi în primul rând. Am înconjurat, de nu mai ştiu câte ori, impresionantele coloane de marmură, cu capul aplecat pe spate până la o durere greu de suportat, numărând coloanele faţadei, spatelui şi lateralelor templului, intrând în spaţiul interior, împotriva regulilor afişate, plin încă de resturile lucrărilor de restaurare începute, un adevărat obstacol pentru amatorii foto. Oprit, cale de multe minute la intrarea în templu, în faţa celor opt coloane gigantice, bine înfipte în structura stâncoasă a locului, dar lipsite de ceea ce purtaseră pe vremuri pe umerii lor, astăzi doar profilându-se triunghiul în ruină specific construcţiei.
Nu, nu este de nasul unui iubitor de frumos, de trecutul în ruină al istoriei antice, şi atât doar, să se hazardeze în prezentarea unor monumente de asemenea anvergură şi trecut. Ar fi chiar indecent. Pentru aceasta există profesionişti, ghizi, albume de artă. Un turist, unul ca mine, poate privi, se poate entuziasma, documenta la repezeală, şi nimic mai mult. Ba, nu!, să păstreze în memorie plăcerea momentului trăit.
Am pomenit de faimosul templu Erechtheum, poţi spune la doi paşi laterali de latura Parthenonului. Ştiam că voi vedea celebrele coloane de marmură, şase femei la număr, susţinând parcă acoperişul unui balcon, Caryatidele. Şi le-am văzut şi admirat, cum spune românul, până la refuz.
Dacă te luai după prezentarea scrisă pe o placă a marelui Complex Acropolis, puteai liniştit, să n-o creadă nimeni, să-ţi prelungeşti şederea la Atena, pe banii câştigaţi, şi nu pe diurnă şi să te complaci în postura unui turist fără probleme, fără obligaţii. În plus, la acea vreme, Atena prezenta, neoficial bineînţeles, tentaţia de a rămâne, în dorinţa de a cunoaşte mai profund ”capitalismul sălbatec”, după unii, sau ”fascinaţia vestului”. Nu mi-am propus să le pun în balanţă din ”dor de casă”, ştiind că exista şi reversul problemei, plastic spus ”dorul de ducă”, atât de prezent în ”statul acasă”.
Am pornit cu avânt la coborâş. Mergeam la vale convins că de mâine voi simţi sindromul ”dorului de ce-ai văzut” şi după suişuri şi coborâşuri pe panta sud-estică a stâncii sacre, am văzut, din spate cum coboram, superbul arc de cerc al tribunei arhaicului teatru, închinat lui Dyonisos, teatru folosit şi în prezent pentru spectacole de mare căutare.
Privit de sus, amfiteatrul şi scena oferă privitorului o privelişte de nedescris. Rămâi în expectativă şi nu-ţi mai vine să cobori. Totuşi, o faci. Trebuie să te aşezi, să te simţi corp comun cu cei 17000 de spectatori pe care le poate înghiţi amfiteatrul. M-am aşezat mai în spate, pentru a avea o perspectivă mai bună asupra scenei, asupra fundalului în ruină conservată a ceea ce, cândva, a fost sala teatrului. Nu eram singurul spectator, dar eram singurul disciplinat, înarmat cu răbdarea spectatorului avizat, care nu făceam curse printre rândurile atât de judicios clădite în trecutul glorios al Eladei.
Am plecat împlinit oarecum în dorinţele propuse, n-am luat metroul, n-am căutat un taxi. Am ajuns la hotel târziu în noapte, frânt. Mi-am propus să pornesc de dimineaţă devreme în căutarea Muzeului de Antichităţi unde speram să văd cu ochii mei, de aproape, ceva recuperat din marea Egee, un bronz, incredibil conservat în apa sărată a mării, ”un copil călare”, în mărime naturală. N-a fost aşa, dimineaţa m-am trezit greu, cu o febră musculară feroce, şi am ales prelungirea odihnei în patul camerei de hotel din Piaţa Omonia. A urmat cursa la aeroport, cu un taxi Ford, se pare, cu regretul că nu s-a nimerit o Dacie. Zona era prea centrală…
Zborul lin, cu o tavă copios încărcată, inclusă în bilet, din care am ales doar o cafea. Începuse să intre în funcţiune ”dorul de casă”…
Daris Basarab alis Boris David
24 septembrie 2013
www.darisbasarab.com
Bucureşti
Va urma:
