“Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuieste prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea că-i sfarăm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra si nu-si pierdea sărita ca multi dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce si mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucuresteană si în-deosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă si poate să fie fixată cu destulă preciziune. Îi plăcea însă tot ceea ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci si în genere în felul de a vorbi si trăgea cu urechea când catanele adunate la Viena din deosebitele părti ale împărătiei stăteau de vorbă între ele. Adeseori întreba apoi «unde se zice asa»?
Asa ajunseserăm să ne formăm convingerea, că cea mai bogată e limba vorbită de românii de la miazănoapte, începând din judetul Sucevei peste Câmpulungul Moldovenesc si peste Năsăud până la Sălagiu, unde se întrebuintează multe vorbe de origină romană, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trăit mult jălitul nostru prieten Simeon Marian Florian si din care a iesit Gheorghe Cosbuc. Interesant si astfel si frumos într-un fel oarecare i se părea lui Eminescu tot ceea ce era neobisnuit în materie de limbă, si el întreba mereu: «unde se zice asa?». Dar tocmai de aceea lua în bătaie de joc pe cei ce vorbeau cum nu «se zice» nicăieri. El vorbeste adeseori despre o limbă «păsărească», si «păsăreasca» e pentru dânsul cum nicăieri nu vorbeste poporul, tot ceea ce în materie de limbă e născocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcătuit, fie în pripă, fie fără destulă pricepere. Erau atunci si sunt si azi oameni care zic, ba chiar si scriu, «un pahar cu apă», «cu pălăria pe cap» ori «mă duc în Bucuresti». Eminescu îi întreba: «unde se zice asa» si-i lua în bătaie de joc.
Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim si să cinstim pe cei ce ne-au plăsmuit-o, atât de frumoasă si de înteleaptă cum o avem.
Sunt si azi între scriitorii nostri multi, cari n-o simt aceasta si «aruncă vorbele cu furca». Unii dintre dânsii cunosc felul de a vorbi al poporului din vreo parte a pământului românesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cărtile bisericesti; altii sunt mai cărturari, dar n-au trăit niciodată în mijlocul poporului si n-au nici o slăbiciune pentru limba românească; iar altii s-au dezvoltat sub înrâuriri străine ori trăiesc în cercul strâmt al vreunei mahalale ori prin încă mai strâmtele «saloane», cu ale cărora atmosferă s-au deprins: sunt de tot putini cei ce umblă pe drumul deschis de «Junimea» si cuprind în gândul lor, ca Eminescu, întreagă viata sufletească a poporului român!
Încă mai putini sunt însă cei ce scriind, cumpănesc, ca dânsul, orisicare vorbă, si îsi dau silinta să se desăvârsească pe sine însisi.
Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, si e foarte putin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită – cedând stăruintelor puse de altii.
Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie multumit si el însusi de ceea ce a scris, si nemultumit era – nu de ceea ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusă gândirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de neastâmpăr, si era în stare să tină manuscriptul ani de-a rândul în săltarul «mesei de brad», să revadă mereu ceea ce a scris ori să scrie în mai multe rânduri acelasi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată si ea, dacă a rămas într-însa o pată ori un colt neisprăvit.
Exigentele lui în ceea ce priveste forma erau atât de mari, încât nu se multumea, ca limba, ritmul si rimele să-i fie de o corectitate desăvârsită si să se potrivească cu simtământul reprodus, ci tinea ca muzica limbii să fie si ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voieste el si cel ce nu întelege vorbele.
Astfel în:
“O mamă, dulce mamă, prin negură de vremi
Prin freamătul de frunze la tine tu mă chemi.”
sunetele sunt sumbre si aspre, iar în:
“Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,”
sunetele sunt senine si clare, pe când în:
“S-a stins viata falnicei Venetii” – ele sunt de bronz.
Pentru ca să poată ajunge la această desăvârsire a formei, de care numai în putine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia să-si câstige deplină stăpânire asupra limbii în toate privintele.
Aceasta si era una din cele mai constante preocupări ale lui până în ziua, în care i s-a curmat lucrarea.”
Preluată de pe www.mihaieminescu.ro
