Cuvânt și iubire

      Basarabia Pe Cruce 

                        de  Adrian Păunescu

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi

„Patriarhul ardelean“ este o carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune mai pe scurt, şi formulat emblematic, „Pomeni­rea Părinţilor“. Locul lui Raoul Şorban în această evocare colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate mai potri­vit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai stăruitor odată cu vremurile nedesluşite ce vor veni, un adevărat „Părinte al Patriei“.

Noi, însă, nu avem încă o conştiinţă suficient de vie a existenţei colective în timp şi dacă cumva am avut-o vreodată – fiind mai mult ca sigur că aceasta a existat – am pierdut-o ori s-a estompat mult până la formele de relativă nepăsare ce le întâlnim acum. Însăşi istoria acestei culegeri de „evocări, analize şi puncte de vedere“ o arată într-un fel ce trebuie descris sumar. De iniţiat, am iniţiat-o în vara lui 2006, de îndată ce „patriarhul istoriografiei de Reconquista“ s-a prăpădit pe neaşteptate şi a lăsat opera nu atât neîncheiată (căci mult din ceea ce a avut de spus a spus până la vârsta matusalemică ce i s-a îngăduit) cât lipsită de urmaşi, de „şcoală“ şi de discipoli. Ideea de a o constitui a venit de la Aurelia Lăpuşan, o admirabilă „monografistă a Locului“ a cărei lucrare cunoaşte valori înalte care, deşi prea puţin apreciate după meritul ce nu se poate contesta, se vor observa odată cu trecerea vremii. Fiind o sugestie ce s-a potrivit ca sămânţa în solul fertil şi venită în clipa potrivită, ipoteza unei recapitulări s-a impus cu repeziciune iar momentul acţiu­nii a urmat de îndată. L-au intensificat, la proporţii ce nu se bănuiau în primele schiţe, mai multe episoade de context local tipic care, la drept vorbind, repetă matematic schemele fenomenal de răspândite la noi în medii intelectuale de factură incertă, de obicei iresponsabile în a folosi cuvântul dacă nu chiar necuviincioase prin gest bizar, atitudine ireverenţioasă şi criticism în clipa necuvenită. Nici nu se încheiaseră funeraliile şi cuvântările curente de panegiric ce sunt expresia universală a reculegerii mâhnite, că se şi găsiră specimene care să descrie „omul şi opera“ cu un incredibil „instinct al maculării“ ce lucrează virulent, extins şi sistematic căci odată apărută „ima­ginea negativă“ a o corecta cu timpul fără a-i crea o contra-greutate imediată ar fi fost dificil, laborios şi cu o eficacitate relativă.

Însă pe lângă obligaţia ripostei (de fapt – a corecţiei), mai era încă un argument ce a lucrat profund şi a produs efect: „pome­nirea“ ca Instituţie care dă, în ultimă analiză, coeziunea întocmirilor solide unde întotdeauna „cei ce rămân“ trebuie să se îngrijească nu doar de curăţenia mormintelor „celor ce s-au dus“ ci şi de claritatea amintirii Faptei Mari, atunci când ea există. Şi aici există.

Rezultă că „Patriarhul ardelean“ trebuia să fie o carte de „reacţie“ dar, mai întâi de toate, de afirmaţie şi de model. Materia ei nu a fost uşor să se adune: ea s-a format din „bucăţi“ şi arată aşa cum se prezintă astăzi, compusă din texte de lungimi diferite, cerute uneori cu insistenţa unor autori ce cunosc opera ori cunos­cuseră şi pe autor, şi, până la urmă, are o conformaţie mulţumitoare căci am reuşit să o fac să capete echilibru şi să răspundă obiectivelor de moment. Proporţia fiind aici esenţială, am avut în vedere că era nevoie şi de opinii necontestabile prin demonstraţie şi metodă dar, în acelaşi timp, apte să şi creeze un îndemn la reflecţie şi la o vedere mai lămurită a situaţiei stranii de la noi unde, în doctrina stă­pânilor, nici măcar principii incontingente nu apar.

Oricum s-ar înfăţişa la examenul de mâine când probabil lărgimea de vedere va fi alta decât acum, aici impune atitudinea de recucerire, un gen de „ardelenism“ compatibil cu obiectul căci Raoul Şorban a fost, aşa cum i s-a şi spus, „unul din ultimii cărturari ai Ardealului“. Formula uimeşte dar se susţine căci indiferent dacă vor mai fi „ştiutori de carte multă“, erudiţi şi savanţi prezenţi şi viitori, această speţă de „intelectual dedicat Locului“ se află tot mai greu la noi şi va apărea cu tot mai puţină capacitate de a se regenera dacă nu se produc concentrări de idei puternice şi instituţii incontrolabile ce pot afirma tradiţia încă activă.

Noi, însă, trebuie să ne facem datoria până la sfârşit depăşind oricâte piedici posibile şi chiar dacă aceasta ne apare câteodată ca fiind acţiune zadarnică şi fără efect. Urmările se vor vedea cu vremea, prin mijloace care acum ne scapă (ori, mai bine zis, ne scapă întotdeauna în realitatea cu „orizont restrâns“ unde ni s-a dat să trăim); acum esenţial este să nu stăm cu mâinile în sân şi să facem ceea ce este de făcut.

Indiferent cât de multe ecouri ori de efecte va cunoaşte, această carte nu este nici „reprezentativă“ şi nici capitală dar va fi „un docu­ment de epocă“ şi un semnal. Mai mult nici nu cred că se putea realiza în condiţiile date iar dacă lăsăm să se uite şiruri de teme, chipuri şi „lucrări“ ce bine-merită, colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot ce ne defineşte mai clar şi ireductibil în climatul de depravare iraţională ce ne înconjoară azi; dar poate că nu şi mâine.

ARTUR SILVESTRI

„Patriarhul Ardelean. Studii, eseuri şi evocări despre Raoul Şorban“ . Volumul este initiat , ingrijit si prefatat de Artur Silvestri, Editura INTERMUNDUS, 2008

http://bibliotecaonline.wordpress.com/lucrari-colective/%E2%96%BA%E2%80%9Epatriarhul-ardelean%E2%80%9C-studii-eseuri-si-evocari-despre-raoul-sorban/

Raoul Şorban a fost un personaj providenţial, adică un om pe care destinul l-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, atunci când era necesar să fie, şi care a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru ca să se ştie şi să nu se uite. Cred cu tărie că dacă el nu şi-ar fi făcut datoria faţă de el însuşi şi faţă de neamul său, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel. Nu am să scriu însă despre cel care a fost Raoul Şorban, muzicianul, pictorul, criticul de artă, profesorul, scriitorul, istoricul sau omul politic – s-a scris despre el frumos, cu vorbe alese -, ci despre omul viu, cel care trăieşte şi va mai trăi un timp, atât cât vor trăi amintirile celor care l-au cunoscut.

Ţin minte ziua când am avut revelaţia predestinării lui Raoul Şorban. S-a întâmplat într-o seară ceţoasă de toamnă a anului 2001. Mă invitase la el acasă, în apartamentul său din Bucureşti, ca să lămurim împreună sensurile unui pasaj ambiguu dintr-un document descoperit de istoricul Vasile Lechinţan în arhivele clujene. Un raport din data de 5 octombrie 1940 al jandarmeriei horthyste care adeverea faptul că Albert Wass, conte de Ţaga, scriitor şi criminal de război, reciclat după anul 2000 în simbol cultural şi politic al maghiarimii ardelene, era cel care iniţiase împingerea la moarte a două tinere evreice şi a doi ţărani români. Când am plecat, noaptea târziu, mi-a dat cartea sa Chestiunea maghiară, apărută de curând, dar de negăsit. Mi-a spus şi de ce: cea mai mare parte a tirajului fusese blocată în depozitul editurii la care erau acţionari doi oameni politici ajunşi între timp la putere – un prim-ministru şi consilierul său – care aveau nevoie de voturile partidului etnic…

Dimineaţa, aproape cặ terminasem de citit cartea care dezvăluia întreaga impostură istorică, culturală şi politică a „hungarismului”, cum îl numea Raoul Şorban, şi, totodată, drama unei naţiuni căreia i s-a creat iluzia unei superiorităţi culturale şi politice şi a unei false misiuni civilizatorii cu consecinţe nefaste pentru ea însăşi şi pentru naţiunile din jur. Rezultatul, demonstra Chestiunea maghiară, s-a tradus iniţial în dispreţul iar mai apoi în ura faţă de tot ce nu este maghiar ci român, german, sârb, croat sau slovac. Totul era scris „sine ira et studio”. Nu citisem ceva mai cutremurător de la cartea despre Transilvania a lui David Prodan.

Raoul Şorban a trăit, el însuşi, toate chinurile şi umilinţele la care au fost supuşi românii, dar şi evreii, ţiganii şi toate celelalte minorităţi, în perioada celor patru ani în care Transilvania de Nord a fost făcută cadou lui Horthy de către Hitler şi Mussolini. Pentru că a îndrăznit să scrie despre calvarul neamului său şi să dea pe faţă duplicitatea unor personaje care, din „prieteni” şi „democraţi”, s-au transformat brusc în neprieteni şi colaboratori zeloşi ai regimului horthyst, a fost acuzat că este antimaghiar şi şovin. Nimic mai fals. A iubit şi a respectat limba şi cultura celor cu care şi-a petrecut copilăria. În cursul întâlnirilor pe care le-am avut, treceam fără să ne dăm seama de la limba română la limba maghiară atunci când discutam despre documente. Vorbea ungureşte cu vădită plăcere, iar în Bucureşti nu prea avea cu cine. Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară.

Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului”, cu reală compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricât de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost reinfectată sistematic iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari, au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de nord…

Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică pentru că l-a ajutat să dobândească conştiinţa faptului că era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie. Cea mai dureroasă a fost infidelitatea lui Károly Kós (Kosch), personalitate complexă, arhitect, grafician, literat, care se erijase în promotor al ideii de „transilvanism”, înţeles ca o matrice spirituală la naşterea căreia au contribuit deopotrivă, în decursul timpului, maghiarii, germanii şi, alături de ei, românii ardeleni. Mi-a povestit cum Kós, care devenise preşedintele „Breslei Miklós Barabás” a artiştilor plastici din Transilvania de Nord, a transformat-o într-o asociaţie oficială a regimului horthyst care i-a repudiat pe cei de altă origine decât cea maghiară. Se simţea în glasul său obida când mi-a reprodus vorbele cu care cel care se pretindea „apostolul transilvanismului” i-a alungat din expoziţia asociaţiei pe el şi pe un coleg evreu: „Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Am să povestesc o amintire pe care mi-a împărtăşit-o şi pe care nu am regăsit-o în nici una dintre cărţile sale. Dacă ţin bine minte, odată când era bolnav la pat, mama lui (care era armeancă), l-a mângâiat şi ţinându-l de mână i-a destăinuit că pe el îl iubeşte mai mult decât pe fratele său Vilian pentru că el, Raoul, „simte mai româneşte”. Era greu în acei ani să fii român, ba chiar primejdios, iar bătrânul de 90 de ani mi-a mărturisit, privind cu ochii duşi, că nu poate uita senzaţia stranie de vină pe care a avut-o în acele clipe.

Avea o anume seninătate, a celui care ştie că în viaţă nu există învingători sau învinşi, ci doar supravieţuitori. L-am văzut o singură dată tulburat, atunci când i-am dus copia unui document prin care organizaţia UDMR din judeţul Cluj solicita ca, pe o anumită clădire din oraşul Dej, să fie pusă o placă comemorativă care să ateste că acolo „a trăit şi creat” scriitorul Daday Loránd. Cererea purta avizul lui Mircea Opriţă, preşedintele filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România. Or, Daday era cel care, sub pseudonimele Mózes Székely şi Dűcső Csaba, publicase în 1935 la Budapesta cărţile Zátony (Împotmolirea) şi Nincs Kegyelem (Fără milă), unele dintre cele mai infamante scrieri antiromâneşti, care instigau deschis la genocid împotriva „valahilor”! S-a schimbat la faţă şi mi-a povestit cu voce albă cum el personal asistase la Cluj, în iarna lui 1943, la o conferinţă în care Daday Loránd propusese „rezolvarea problemei valahe” prin “smulgerea din pântecele femeilor valahe a feţilor lor scârboşi.” Apoi mi-a relatat că, imediat după Dictatul de la Viena, în calitate de inspector şcolar al judeţului Someş, Daday a dat dispoziţie să fie daţi afară toţi învăţătorii români din satele unui judeţ care era românesc în proporţie de 90%. Imediat după „eliberare”, acest personaj sinistru fusese recuperat de Uniunea Populară Maghiară şi, pentru un timp, numit primar al oraşului Dej. Spălarea politică, mi-a istorisit – şi acum glasul său suna aproape amuzat -, avea să fie completă în 1981, o dată cu apariţia în editura Kriterion, al cărei director era Géza Domokos (viitorul preşedinte al UDMR), a Lexiconului Literaturii Maghiare din România. În articolul dedicat lui Daday Loránd nu se sufla nici un cuvânt despre activitatea sa de colaborator al regimului horthyst sau despre scrierile sale şovine, în schimb era menţionat meritul de a fi participat la acţiunile mişcării comuniste ilegale din România interbelică! Faptul că acum cineva putea avea neruşinarea de a cere ca un asemenea individ să fie comemorat pentru merite culturale (!) i se părea totuşi prea mult.

Ascultându-l pe Raoul Şorban îmi dădeam seama că marea lui „vină” nu a constat doar în faptul de a nu fi pierit în acel vârtej de resentimente, dispreţ şi ură care a fost dezlănţuit în septembrie 1940, ci de a fi avut chiar îndrăzneala să mărturisească despre trădarea prieteniei, cinism şi ipocrizie, despre mistificările politice, culturale şi istorice, indiferent de perioada în care s-au petrecut. Să se implice în dezvăluirea oricărui gen de impostură, aşa cum a făcut-o şi în ultima sa carte al cărei conţinut corespunde pe deplin formidabilului său titlu: Invazie de stafii. O carte-testament care desluşeşte înţelesul fundamental al existenţei unui om, o declaraţie de credinţă faţă de poporul căruia îi aparţine şi pe care îl avertizează asupra primejdiei de a-şi retrăi trecutul dacă îl ignoră.

S-ar putea crede că Raoul Şorban era o figură sumbră, în firea căruia vremurile pe care le trăise lăsaseră urme de neşters. Nimic mai greşit. Avea un simţ al umorului deosebit, pe care îl exercita în primul rând asupra lui însuşi. Se distra copios amintindu-şi cum, în anii 40, era să se bată în duel, la Cluj cu un anume Dăncuş (parcă), sau cum îl criticase Andrei Pleşu într-o şedinţă de partid pentru „imoralitate”, având în vedere că se căsătorise de vreo patru sau cinci ori. Mi-a explicat că, de fapt, el era un monogam convins, dar „în serie”… Îmi stăruie în memorie felul delicat în care a pus capăt unei discuţii, care se întinsese cam mult, pe tema oportunismului politic: „Fără supărare, între Béla Kun şi Béla Markó, eu îl prefer pe Béla Bartok!”

Îmi reproşez că nu am stăruit asupra resorturilor sufleteşti ale acţiunilor de salvare a evreilor în care fusese implicat. Mi-a spus doar că, împreună cu mulţii alţii, a făcut-o dintr-un spirit de solidaritate umană, potenţat de starea de umilinţă care îi fusese rezervată ca român în partea de Transilvanie ocupată de Ungaria, că nu fusese niciodată un temerar, dimpotrivă, dar că a încercat conştient să-şi domine frica. O minunată definiţie a curajului.

Ultima amintire despre Raoul Şorban este cea privind reacţia lui când l-am avertizat că în curând va apărea traducerea din limba maghiară a unei cărţi în care va fi atacat. De obicei, îmi vorbea cu «dumneavoastră». Atunci m-a privit stăruitor şi mi-a spus: „Dragul meu, nu are nici un rost. Îi cunosc prea bine pe cei care mă calomniază şi ştiu şi motivele. În faţa propriei mele conştiinţe eu sunt curat, ştiu ce am făcut, ştiu ce n-am făcut şi îmi pare rău doar pentru că aş fi putut face mai mult şi mai din timp.” Apoi a recitat în limba maghiară ultimele două versuri ale minunatei poezii Mi-e inventarul gata de József Attila:

„Akárhogyan lesz, immár kész a leltár / Eltem – és ebbe más is belehalt mar.”

Ce-o fi, o fi – mi-e inventarul gata. Basta !Trăii – şi alţii au murit de boala aceasta. Era în toamna lui 2005. Peste puţin timp a plecat la Cluj. Nu s-a mai întors niciodată la Bucureşti. S-a stins în vara următoare, la 94 de ani, după o viaţă în care a trăit cât alţii în şapte…

DORIN SUCIU

Revista Neamul Românesc, http://neamul-romanesc.com/

De citit mai multe:  Colecţia “Efigii”

  http://arp-romania.com/publicatii/documentare-sinteticeantologii/documentare-sintetice-colectiaefigii/

“Programul “EFIGII” a initiat si coordonat de Artur Silvestri si cuprinde documentare esentiale despre activitatea si opera unor scriitori,artisti si carturari importanti din Romania din preajma anului 2000. Programul are drept obiectiv crearea unei viziuni alternative fata de “imaginea oficiala”(in cele mai multe cazuri afectata de erori,prejudecati si perspective ideologice “monopoliste”) ,propunandu-si sa produca material istoriografic cu caracter de completare,”supliment”si “punct de vedere “diferit. In cadrul acestui program vor fi publicate documentare on-line despre personalitati prea putin sau deloc”mediatizate”si despre “prezente culturale” ignorate voit sau supuse unui tratament constant ostil dar a caror opera si activitate merita cunoscute si apreciate.” Artur Silvestri

http://raoulsorban.wordpress.com/

„Peste toate avatarurile unei biografii frământate, Raoul Şorban rămâne o mare conştiiţă, un reper de atitudine neabatută de pe drumul drept al închinării la un ideal. Un ideal de înalt umanism, cu rădăcini într-o neînfrântă credinţă în poporul căruia îi aparţine, în destinul lui istoric şi în capacitatea lui de trăire înaltă, europeană”. (Adrian Riza – despre Raoul Şorban – „Chestiunea maghiară”)

Om, cu multiple daruri, intelectual, scriitor, istoric, critic, Raoul Şorban ne aduce, prin scrierile sale adunate în cartea intitulată „Chestiunea maghiară”, o cronică a unor evenimente istorice întinse pe câteva secole, inclusiv al celui în care am intrat, despre pretenţiile guvernelor perindate la conducerea Ungariei, asupra unor teritorii transilvănene cuprinse câtăva vreme în imperiul habsburg, trecut şi acesta ca altele, la raftul arhivelor istoriei universale. Veşnicele vise de revizionism şi iredentism maghiar nu au făcut altceva decât să aducă aceleaşi veşnice suferinţe şi dureri cetăţenilor ambelor ţări. Vor putea fi aceste pretenţii, bine mascate, îmbrăcate politic în fel şi fel de neologisme social-economice, compatibile ideilor de viitor al Uniunii Europene?

Nu aş crede aşa ceva. Dar multe n-am crezut noi şi de toate am avut parte. Până şi pentru publicarea poeziei lui G. Cosbuc, „Decebal către popor”, publicată în „Tribuna Ardealului”, şi a unui articol intitulat: „Dacismul în literatură”, al autorului Gh. Dancus, guvernul horthyst îl condamna pe autor la închisoare, aspect pe care Raoul Şorban îl înscrie în cartea sa amintită mai sus.

Iată cum s-a motivat sentinţa dată de Tribunalul Regal Ungar din Cluj, Consiliul Special de 5 membri, nr. B 316069/1941:

În numele Sfintei Coroane Maghiare!

Consiliul Special de 5 membri ai tribunalului Regal din Cluj, ca instanţă penală, în procesul pornit contra lui Dancus Gheorghe pentru delictul de lezare a respectului statului maghiar şi a naţiunii maghiare săvârşit prin presă, pe baza dezbaterii principale publice a pronunţat următoarea Sentinţă: (…) la 2 (doi) ani şi 6 (şase)luni detenţiune, ca pedeapsă principală, apoi ca pedeapsă secundară la 3 (trei) ani, la pierderea serviciului şi la suspendarea executării drepturilor sale politice pe acelaşi interval. Etc. etc. („Chestiunea maghiară” – Raoul Şorban, 2001, pag. 217)

MOTIVARE. Tribunalul Regal, pe baza recunoaşterii faptelor de către inculpat, precum şi pe baza conţinutului articolului de presa citit în cursul dezbaterii principale, constată că stare de fapt, că inculpatul Danus Gheorghe, în numărul din 9 martie 1941 al cotidianului „Tribuna Ardealului” organul de presă din Cluj al românilor din Ungaria, în partea laterală de pe pag. 2, ca director al rubricii de literatură, cu discernământ propriu şi sub semnatură proprie, sub titlul „Grai şi suflet românesc”, a publicat un articol scris de el, „Dacismul în literatură”, în care reproduce în întregime poezia intitulată Decebal către popor a poetului român George Coşbuc, născut în Transilvania, care poezie apăruse şi în traducere maghiară în Ungaria încă înainte de războiul mondial (1914-1918 – n.n.). Cenzura n-a interzis apariţia acestui articol.

Procurorul regal a ridicat acuza împotriva inculpatului, deoarece rândurile de mai jos din poezia publicată, „Iar acum o naţie de călăi ar vrea să pună jug pe grumazul tău”, care cuprind stări de fapt ce sunt proprii să diminuieze respectul faţă de naţiunea maghiară, totodată expresia „neam de călăi” este dezonorantă pentru naţiunea maghiară…! („Chestiunea maghiară” – Raoul Şorban, 2001, pag. 218.)

Aici Raoul Şorban descifrează limpede interesul maghiar de a anihila însăşi cultura şi istoria română, întrucât acuzatul Gheorghe Dancus, spune în apărare: “…Cosbuc îl pune pe Decebal să grăiască ca duşman al românilor, deci nu este nici vorba despre unguri şi despre români…!” (ibid 218)

Trebuie adus respect memoriei celui dus la eternitate, ca unui adevărat român, fiind cu adevărat un „Grai şi suflet românesc”, şi un reper de atitudine, ori de câte ori Istoria ne va aduce ori impune asemenea situaţii nedrepte!

Ioan Miclău

Australia

http://ioanmiclau.wordpress.com/

La mijlocul lunii august a anului 2004, am avut fericita ocazie de a participa la cursurile Universităţii populare de la Vălenii de Munte, desfăşurate sub titlul generic Cultură şi civilizaţie românească, abordându-se cu precădere preocuparea pentru situaţia minorităţilor naţionale, rolul lor în istoria modernă şi contemporană a românilor, cadrul oferit pentru a-şi păstra şi cultiva tradiţiile, limba, cultura şi fiinţa naţională.

            La intensele trăiri legate de participarea cu o comunicare la acel prestigios for ştiinţific, precum şi la prilejul de a veni în contact cu un oraş plin de istorie, în care a locuit, a gândit şi a scris marele istoric Nicolae Iorga, s-a adăugat şi şansa unicală de a asista la evocarea personalităţii lui Nicolae Iorga de către prof. Constantin R. Vasilescu, personaj legendar, de o inteligenţă şi vioiciune uimitoare, care l-a cunoscut îndeaproape pe marele istoric şi a lucrat în preajma sa, în calitate de secretar şi conferenţiar al cursurilor de vară. În cadrul aceloraşi manifestări ştiinţifice şi culturale, am avut ocazia de a audia strălucitele prelegeri susţinute de acad. Eugen Simion, acad. Mircea Maliţa, prof. Valeriu Rusu (Aix en Provence) şi, desigur, am profitat de posibilitatea stabilirii unor contacte cu valoroşi oameni de cultură şi ştiinţă.

            Aşa l-am cunoscut şi pe Profesorul Gheorghe Buzatu care, chiar de la prima conversaţie purtată cu distinsul istoric, m-a impresionat în special şi mai ales prin simplitatea şi naturaleţea sa. O zi mai târziu, aveam să constat imensa erudiţie şi forţă de convingere a istoricului Gheorghe Buzatu, care, împreună cu acad. Dan Berindei şi prof. Ioan Scurtu, Ion Calafeteanu, Constantin Buşe şi Constantin Găucan au oferit publicului modelul desfăşurării unei veritabile mese rotunde cu genericul „România şi Europa între cele două Conferinţe de pace de la Paris: 1919-1920 şi 1947”.

            Urmărind să rămână în afara politicii, dar şi să nu admită amestecul politicului în modul de abordare a istoriei, Clubul Istoricilor de la Vălenii de Munte îşi propusese, în spirit iorgist, să se implice mai activ în viaţa publică, ca presiune a oamenilor de ştiinţă asupra administratorilor ţării, astfel încât respectivii administratori să înceapă, în sfârşit, să ia cunoştinţă de forţa istoricilor în luarea unor decizii majore pentru viaţa noastră. Se pornea de la ideea că cine stăpâneşte prezentul, poate contraface istoria. În acelaşi timp, cel care ştie istorie, poate milita pentru respectarea adevărului, poate vedea realist prezentul şi prevedea viitorul.

            Memorabila intervenţie a prof. Gheorghe Buzatu în cadrul acelei mese rotunde venea să confirme integral justeţea obiectivului declarat, deoarece distinsul istoric a abordat unul din cele mai controversate momente ale istoriei contemporane a românilor privind caracterul participării României la războiul împotriva Uniunii Sovietice în anii 1941-1944. Reproşând factorilor de decizie politică eroarea de a fi recunoscut, prin tratatul româno-rus din 4 iulie 2003, că războiul în răsărit ar fi fost nedrept, prof. Gheorghe Buzatu a demonstrat, cu o neobişnuită forţă de convingere, că „războiul din 1941-1944 a fost incontestabil un război drept de la un capăt la altul, din 22 iunie 1941 şi până la 23 august 1944”. Aceasta deoarece, afirma prof. Gheorghe Buzatu, războiul în cauză nu s-a purtat pentru câştigarea unor teritorii străine, ci „a fost un război pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. A fost un război pentru drepturile noastre istorice, violate”, dar în acelaşi timp, şi un război în care s-a avut în vedere şi un factor politic de cel mai mare interes, deoarece guvernul de la Bucureşti, în orice moment, a avut informaţii că la Kremlin erau pregătite nucleele viitoarelor cabinete comuniste pentru Bucureşti, Varşovia sau Sofia.

            Cât priveşte faptul participării României în războiul din est alături de Germania, argumentele istoricului Gheorghe Buzatu au fost la fel de judicioase şi imbatabile, subliniindu-se că „demonstraţiile pe un anumit fir trebuie să meargă de fiecare dată până la capăt”, deoarece „până la 1939, când a început războiul, alături de Germania s-au aflat toate Marile Puteri”.

            Profesorul Gheorghe Buzatu şi-a încheiat acea intervenţie, prezentând din cuvântul pe care marele istoric Nicolae Iorga îl ţinuse în Adunarea Deputaţilor, la 29 decembrie 1919, când s-au adoptat cele trei proiecte, privind unirea provinciilor istorice cu Vechiul Regat al României: Basarabia, Bucovina şi Transilvania: „Ca preşedinte al Adunării Deputaţilor şi ca unul din reprezentanţii acestei Românii dintre Carpaţi şi Dunăre, care a purtat 600 de ani prin cele mai mari primejdii, odată cu steagul românesc, soarta însăşi a neamului întreg, în numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâta din jalea şi nădejdea ţinuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu fraţii pierduţi şi a nădăjduit cu ei şi în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său dorul desăvârşitei uniri naţionale şi hotărârea de a ne jertfi toţi pentru aceasta, simt negrăita fericire de a putea face, în numele dumneavoastră, al tuturor, acest legământ solemn pentru viitorul neamului în sfârşit şi pentru vecie unit”.

            În conştiinţa generaţiilor prezente, a tuturor celor care l-au cunoscut şi i-au apreciat valoroasa creaţie, Gheorghe Buzatu va rămâne întotdeauna istoricul care a promovat consecvent Adevărul aşa cum a fost, profund conştient de datoria de a fi „un amintitor neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale, spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine după noi exemplul”. Asumându-şi nobila misiune de promotor şi de apărător al Adevărului istoric, profesorul Gheorghe Buzatu a confirmat, prin întreaga sa activitate, că în ştiinţă, a evita greşelile nelucrând este „un act de prudenţă laşă, iar curajul cere a înfrunta greutăţile, a lua răspunderea şi a suferi toate riscurile”.

Dr. Nicolae Enciu

Doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Aurel Turcuș

( n. 3 august 1943 – 26 martie 2012)

Inegalabilul creator şi „restitutor” de frumos şi adevăr istoric şi, totodată (aşa cum Nicolae Iorga scria despre Ioachim Miloia, la numai 9 zile de la trecerea acestuia la cele veşnice, în necrologul dedicat marelui cărturar bănăţean şi publicat în „Neamul românesc”  la 3 aprilie 1940), „harnicul muncitor cultural care a fost – cât mă doare s-o spun!” – Aurel Turcuş şi-a început cercetările referitoare la Ioachim Miloia în anul 1972, pe când era muzeograf la Muzeul Banatului şi, în vederea sărbătoririi centenarului acestei instituţii, făcea investigaţii pentru a-i elabora monografia.

După publicarea câtorva articole, în anul 1997, în împrejurarea sărbătoririi a 60 de ani de la înfiinţarea Arhivelor Banatului, a apărut, sub auspiciile acestei instituţii – al cărei director era, pe atunci, istoricul Gheorghe Mudura – volumul Un erudit cărturar: Ioachim Miloia, în care cea mai mare parte din studii îi aparţineau lui Aurel Turcuş, acestea prefigurând monografia proiectată. Pentru cunoaşterea vieţii lui Ioachim Miloia, a fost de mare folos corespondenţa cărturarului, care se găsea în arhiva familiei, şi pe care Aurel Turcuş a grupat-o în două volume intitulate: Scrisori din Italia şi Corespondenţă, ambele apărute la Editura Eurostampa, în anul 2004 şi, respectiv, 2005, acestea cuprinzând scrisori din perioada în care Miloia şi-a făcut studiile în Italia, la Roma (1920-1927) şi respectiv din intervalul cât a fost director al Muzeului Banatului (anii 1928-1940) şi al Arhivelor Regionale Banat (pe care le-a înfiinţat în 1937 şi le-a condus până la stingerea lui din viaţă).

O etapă foarte importantă a cercetărilor dedicate lui Ioachim Miloia a debutat în anii 1998-1999, când s-a înfiinţat la Timişoara un Despărţământ al ASTREI (fondator şi preşedinte fiind, bineînţeles, Aurel Turcuş), care a primit (la propunerea mea) numele marelui cărturar. În acest cadru s-a născut volumul următor, Ioachim Miloia (1897-1940) – Viaţa şi activitatea, care a apărut la aceeaşi editură timişoreană amintită mai sus, în anul 2006. Extinzând această lucrare, Aurel Turcuş a redactat monografia Ioachim Miloia (1897-1940) – Viaţa şi activitatea. Incursiuni în operă (Banatică românească), ediţie adăugită, apărută în anul 2008 tot la Editura Eurostampa, lucrarea aceasta fiind constituită din două mari secvenţe: una consacrată vieţii şi activităţii, cealaltă – operei cărturarului. Incursiunile lui Turcuş în opera lui Ioachim Miloia sunt făcute cu multă temeinicie, cu prezentarea în detaliu a contribuţiilor ştiinţifice din domeniul culturii populare, a istoriei Evului Mediu din Banat şi a istoriei artei din această provincie românească. Prin seria de cărţi pe care Aurel Turcuş i le-a consacrat cărturarului bănăţean Ioachim Miloia, s-a înfăptuit un foarte important act de cultură, fiind adusă în actualitate complexa personalitate a marelui cărturar, contribuţiile acestuia în deschiderea unor drumuri în cercetarea trecutului cultural bănăţean, în modernizarea Muzeului Banatului şi întemeierea Arhivelor Regionale de aici, în pictarea şi restaurarea – cu profesionalism desăvârşit – a unor lăcaşe de cult din Banat.

Desigur că larga sferă de implicare socio-culturală a lui Aurel Turcuş o poate avea numai un om extrem de generos. Cei care l-au cunoscut bine şi-au dat seama că atât valoroasa, vasta şi diversificata sa operă cât şi voluntariatul lui cultural (care a fost învăluitor, revărsător de spirit şi odihnitor pentru ceilalţi) au făcut ca Aurel Turcuş să fie receptat în societate drept un Om de care s-au bucurat, se bucură şi se vor bucura întotdeauna oamenii.

Tiberiu Ciobanu

Părintele Constantin Catană, m-rea Văratec: „Pentru Moldova, Părintele Justin Pârvu a rămas portret de mare duhovnic şi apărător al Ortodoxiei”

Părintele Constantin Catană, Mănăstirea Văratec: “Mi-aduc bine aminte, când l-am întâlnit la Mănăstirea Secu, aşa cum am mai spus, era o umbră de om, cu chipul său bizantin, purta în el o remarcabilă dispo­ziţie duhovnicească şi la Sf. Bi­serică, psalmodia împreună cu noi, atât de corect şi stăruitor că­tre Dumnezeu cu rugăciunea şi dăruire de sine. Aveam modelul vieţii lângă noi, împins de vitre­gia vremurilor, la umilinţă. (…)

Astăzi, înţeleg şi mai bine că Părintele Justin de la Sf. M-re Petru Vodă, prin răbdare, a cunoscut cele două suferinţe: una este cea a pro­priei suferinţe, venită din presiunea din exterior, pe motiv de adevăr şi de credinţă, care i-a adus încarcerarea şi cea de a doua suferinţă a fost pentru celălalt, pentru aproapele, ca să-i fie bine şi să ducă viaţa fără de păcat. Dar şi una şi alta au fost bine purtate, chiar dacă trupul i s-a veştejit, sufletul i-a rămas puternic şi curat.

Dacă pentru Ardeal, Părintele Arsenie Boca a rămas „o statornică mângâiere”, pentru Dobrogea, Părintele Arsenie Papacioc a rămas „taina credinţei întru ştiinţă curată”, pentru Moldova, Părintele Justin Pârvu a rămas „portret de mare duhov­nic şi apărător al Ortodoxiei”.” – Integral la Atitudini – Revista Manastirii Petru Voda

 Sursa: Victor Roncea

Foto: Cristina Nichitus Roncea