Cuvânt și iubire

(Ghe. Tattarascu – România modernă)

În emisiunea trecută am prezentat reacţia de nemulţumire a românului faţă de schimbare – Jean Moscopol împotriva stăpânirii comuniste cu melodiile; Petru Groza Sluga, Gheorghiu-Dej şi Hrusciov iar Horaţiu Mălăiele împotriva democraţiei de azi cu trei poezii de dragoste: Ceauşiva şi reformoiu, Haideţi să bem totu-i degeaba şi Colonie de ocară.

Şi pe nea Stelică în încercarea sa de a pune de-o echipă de fluieraşi.

Amândouă orânduirile au în comun acelaşi lucru: distrugerea valorilor individuale şi de familie, distrugerea respectului pentru justiţie şi credinţă, izolarea individului şi dezbinarea familiei, nepăsarea şi ruperea de aproapele.

Cum ajung la putere îşi asigură spatele şi apoi încep să devoreze, încep să dizolve ţara prin privatizarea sau izolarea instituţiilor de stat faţă de naţiune. Odată ce instituţiile de stat, şcoli, spitale, infrastructura sanitară, de transport şi servicii existenţiale – biserica, electricitate, apa, comunicaţii dispar, dispare şi ţara şi apare izolarea, dezinformarea şi tiranul cu ciomag mare, ajungem oi, turmă. Ori instituţiile de stat în democraţie ar trebui să funcţioneze în paralel cu cele private, în concurenţă.

Valorile patrimoniului naţional, valorile tradiţionale, strămoşeşti. Sufăr că media nu poate vorbi deschis despre aceste valori, valori dobândite de-a lungul istoriei. Sufăr că media nici nu mai aparţine ţării şi că nu mai este neutră şi apărătoare a bunului naţional, nu mai e a noastră, nu mai e protejată şi garantată de constituţia ţării. Azi s-a ajuns ca mereu să fie dependentă şi la cheremul celor cu bani. Instituţiile unui stat trebuie să rămână ale statului altcum el dispare. Taxele noastre asigură existenţa statului iar destinul ţării nu trebuie lăsat pe mâna câtorva indivizi aleşi să administreze şi să supravegheze funcţionarea guvernului. Nimic major nu se întâmplă fără votul cetăţenilor. Oricât de strălucit ar fi un conducător el nu va fi niciodată capabil să hotărască de unul singur soarta unui popor, iar cel care o face va trebui amendat în aceeaşi măsură în care este gratificat.

Nu sunt de profesie judecător, avocat, procuror sau poliţist şi nici nu doresc să ajung politician sau conducător comunitar, sunt doar un simplu creştin cumpătat cu “cei 7 ani de acasă”, crescut rezonabil într-o familie de oameni modeşti, harnici, cu frică şi dragoste de Dumnezeu, şi care, ca scripcarul care a învăţat să cânte după ureche omenia şi relaţia cu oamenii, care atunci când aude un falsetto, un scârţâit, tresare şi se miră când vede că marea majoritate din jurul său stă pasivă şi se lasă călcată în picioare, se lasă insultată de nişte oameni bolnavi cărora li s-a urcat la cap puterea – nu ia poziţie. Nu protestează de frică sau au renunţat la a mai crede în puterea valorilor sale şi tace. Şi aşteaptă ca să apară salvatorul.

Salvatorul este în fiecare dintre noi şi avem datoria să contribuim cu idei şi sugestii să găsim o soluţie, iar dacă Soluţia dată de mine sau oricare dintre noi nu e potrivită nu trebuie să ne dezamăgim pentru că sunt sigur că din întreaga mulţime va apare Soluţia Salvatoare.  Că va veni unul cu Soluţia potrivită care ne va salva pe toţi. Este foarte important să nu încetăm de a veni cu idei. Să participăm cu claritate, sinceri şi direcţi ca să ne apărăm credinţa şi valorile în care am crezut şi crescut din moşi strămoşi, în care am crescut cu părinţii şi copiii noştri.

Ce îmi doresc cel mai mult e să înţeleg lumea în care trăiesc. Să nu umblu prin ea orbecăind, lovit mereu de neadevăruri şi nesiguranţă, fără să ştiu de unde vin şi încotro mă îndrept. Ce-i cu atâta secretivitate? Neînţelegând-o mă face să cred că am trăit degeaba. Că nu sunt decât un vierme de mătase. Că părinţii şi învăţătorii mei şi-au irosit timpul degeaba cu mine. Învăţătura lor, sunt convins mai mult ca niciodată a fost darul cel mai de preţ de pe pământ, a fost cel mai mare cadou venit de la Dumnezeu.

Vă întrebaţi poate de ce vă zic toate acestea? Poate de vină sunt cei 7 ani de acasă pe care societatea din ziua de azi încearcă să-i fure complet, să-i extermine din existenţa noastră. Să ne facă sterili în atitudinea faţă de seamen, de umanitate, să ne facă să trecem pe lângă omul accidentat nepăsători. Adică să vezi o casă în flăcări, copii în ţipete şi tu să treci pasiv ca prin faţa unui ecran de film, să nu-i ajuţi. Oare aş mai putea dormi noaptea? Oare cum dorm ei, acei ce instigă naţiunile unele împotriva altora cu scopul de a le vinde arme, îi pune să se omoare soră cu frate, tata cu fiu, strigând în gura mare că ei aduc pacea pe pământ.

Nu mă miră faptul că se întorc ţicniţi în mare număr soldaţii de pe front. Oare-i normal să tragi în mame şi copii aşa aiurea???…, să calculezi la maximum, cu precizie chirurgicală profitul de pe urma  jefuirii unei naţiuni dar să nu ai în plan nici un gând despre soarta victimelor lăcomiei tale?! Oare mă mai pot numi creştin? Mă pot numi creştin atunci când mă laud în biserică cu fiul meu care pilotează un bombardier deasupra unei ţări care nu mi-a făcut nimic? E ca şi mafiotul care face prăpăd toată săptamâna iar duminica la biserică este iertat contra unei donaţii şi luni o ia proaspăt de la capăt fără simţul vinovăţiei. Ne mai putem numi creştini??? Sunt aceste învăţăminte rezultatul bibliei?…, că mă trec fiori de gheţă, mă cutremur. Oare de ce tolerăm???

Este adevărat că, raţional poţi învăţa să treci dintr-o tabără în alta justificându-ţi cu uşurinţă decizia şi ţinta îndeplinirii visului, însă problema e că toţi avem vise şi dreptul de a le împlini, că toţi avem dreptul de a ne bucura de experienţa pe care ne-o oferă creaţia lui Dumnezeu. Şi sigur îi înţeleg şi pe acei care nu mai au răbdare, şi vor să ajungă cât mai repede pe Lună sau pe Martie, însă vă spun că aceste dorinţe acceleratoare nu sunt altceva decât nişte obsesii lacome şi pline de acţiuni iraţionale, paranoice. Căci prin natura de om obsedat “alcholicul” nu se poate opri niciodată. Conducătorii care prezintă astfel de simptome ar trebui schimbaţi din funcţii şi internaţi imediat.

Sigur, fără sacrificiul a zeci şi sute de milioane de vieţi, azi nu am fi avut avioanele Boing şi transportul intercontinental, nu am fi avut calculatoare, rachete, nu am fi avut morfină şi alte zeci şi zeci de împliniri tehnologice care au fost inventate din necesităţi majore, însă, oare s-a meritat sau se merită sacrificiul miliardelor de suflete pierdute în războaiele istoriei? Mao ar spune că “da”, s-a meritat sacrificarea a 70 de milioane de chinezi folosiţi ca îngrăşământ pentru fermele de stat care au hrănit Rusia în schimbul bombei atomice conservând astfel China intactă. Stalin ar zice “da “ şi el. Bush spune că “da”, Blair spune că “da”, Obama spune că ”da”, etc, etc. Dumneata cititorule ce spui?

Nu există orânduiri bune sau rele. Toate sunt la fel. Ne naştem în ele, ne făurim visele, ne formăm ca oameni, ne adaptăm, muncim şi iubim. Priviţi pe întreg pământul şi veţi vedea cum toate orânduirile ştiute în viaţă, de la canibalismul din Papua Noua Guinee şi până la democraţia americană toate funcţionează. E doar diavolul care ne ispiteşte şi ne învrăjbeşte ca să ne învârtim în cercuri. Să dansăm cum cântă el. El nu e fericit să vadă omul independent şi realizat în drumul său spre înălţimi. De vină nu e orânduirea, ci caracterul omului.

Este de datoria fiecăruia dintre noi să participe şi să contribuie CU VOTUL SĂU la societatea în care trăieşte. Asta ne asigură pace şi bunăstare continuă în balanţă cu sufletul şi planurile noastre. Tata avea o vorbă: BĂIETE CUM ÎŢI AŞTERNI, AŞA DORMI.

Cat despre nea Stelică şi echipa sa de fluieraşi din Balta. Fluierasii, ei înşişi meşteri împătimiţi ai fluierului şi ai cântecului popular Am sa-l propun pentru premiul Noble pentru ce-a mai veche meserie, pastoritul.  Ciobanul ne hraneste si imbraca de milioane de ani.

S-ascultăm o doină.

Ben Todică, Melbourne

“Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german Menschlichkcit, sau menschlich, sau de cel francez humain.
Cuvintele germane Menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental.
Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei.

Numai poporul roman a creat de la om un derivat incarcat de tot idealul spre care trebuie sa tinda omul; numai poporul roman a vazut in om aceasta potenta de suprema calitate, care poate exista in lume.

Este o mare idee despre om implicata in notiunea omeniei; in notiunea omenie e data omului o tinta pe care nu i-o da nici o conceptie filosofica si gandirea nici unui popor. Ubermensch al lui Nietzsche e ultima concluzie a seniorului feudal nepasator la ceilalti oameni. Dar mai este acest Ubermensch „om”? Nu este el cu mult mai prejos de realitatea omului adevarat? Nietzsche ia in bataie de joc notiunea de om. Menschlich, all zu menschlich inseamna o fiinta umana demna de dispret, care se impaca cu toate formele de compromis si de slabiciune. Ubermensch inseamna cavalerul capabil de fapte mari, de acte mari, ebluisante, pentru a fi urmat de toti pe aceasta cale. Dar care e rostul acestor acte nu ni se spune. Se urmareste un fel de putere pentru putere.

Omenia romaneasca are multe sensuri; ea e prezenta in mod difuz intr-o multime de insusiri ale poporului, roman. E un nume general pentru toate relatiile cinstite, atente, sincere, intelegatoare, lipsite de ganduri de inselare a semenilor.

A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.

Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.

Omenia e granita intre om si animalul inconstient sau fiara.
Inseamna a nu fi „porc de caine”, adica obraznic ca un porc sau rau ca un caine, sau amandoua; inseamna a nu fi „lepra” de care oamenii trebuie sa se fereasca, pentru ca aduce o molima in viata lor. „Un caine de om” indica pe cineva care nu mai e om sau care nu mai are din om decat capacitatea de a manifesta cu mai multa abilitate cruzimea cainelui.

„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.

Omul nu e om decat in relatia normala cu semenii sai.

Omenia e contrarul individualismului, al nepasarii de ceilalti, e contrarul chiar al unui individualism prin care nu s-ar fi urmarit interese egoiste, ci simpla nepasare fata de ceilalti sau afirmarea de putere gratuita in stil nietzschean.

„Ma omenesc” fata de cineva inseamna ca ii acord atentiune si cinstire aceluia, ma feresc sa-1 tratez intr-un mod grosolan, asa cum ar merita, poate.

Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.

Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.

Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei 1-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.

Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.

Dispretuindu-se „omenia” acestui biet om, nu s-a bagat de seama ca se adresa acestuia invitatia de a renunta la omenie, de a se folosi de aceleasi metode necinstite si talharesti ale celorlalti pentru a realiza un om superior, chipurile, omului de omenie.

Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?

Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.

Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.

„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.

Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.

In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.

Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.

Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.

Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.

„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.

Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.

Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.

Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.

Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.

Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.

Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.

Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.

In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.

Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.

In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.

Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.

Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.

„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.

Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.

„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.

Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.

Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.

Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.

Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.

Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.

E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral.”

DUMITRU STĂNILOAE

(Din “REFLECTII DESPRE SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN”)

“În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, reprezintă un moment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o semnificaţie locală, provincială, întrucât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor transilvăneni, în condiţii politice speciale, de fragment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin.
A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din urmă semnificaţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un revoluţionar ardelean; dar voinţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl revendică şi-l venerează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….

… Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de ordine al revoluţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea socială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţurilor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pretutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mugur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum peste hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească.

În principatul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmăşeală greu greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunoscute ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o nobilime încărcată de privilegii şi o ţărănime încătuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiunilor şi al privilegiilor. Ideea libertăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele principatului, fiecare înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat, afară de unguri, bineînţeles.

Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Ungaria propriu-zisă, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, cu sacrificarea celorlalte popoare conlocuitoare, dar mai ales a românilor, care alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. În fruntea mişcării se agita marele demagog paşoptist Ludovic Kossuth, slovac maghiarizat care, ca orice renegat, covârşea în zel şovin pe orice ungur de baştină.

Problema revoluţiei maghiare este următoarea: fiindcă popoarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungurimea, care se menţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită. Se impuneau deci două imperative: unul, unirea imediată a Transilvaniei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai departe a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit.

Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Casa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară devenea totdeodată un război contra Austriei. Judecând după ideologia europeană a revoluţiei de la 1848, ungurii erau pe linia ei, luptând împotriva tiraniei habsburgice şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european refuzând celorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea socială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, înfipt în inima Europei din necunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.
La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul. E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.

 

Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi popor al Ardealului fără ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate umplea văzduhul Europei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o primă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti legendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardelenilor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apariţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu. ….

În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei patruzeci de mii, iviţi din anonimatul suferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal românesc.

Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de student tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul poporului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse semnalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi hotărârea Ardealului de a face istorie românească.

Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente juridice; Avram Iancu purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gura, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Contimporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şcolile ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina: frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat.

Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin deliberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oamenilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fascinaţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în veacuri în subteranele pline de caznă ale istoriei. …
Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. … Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal…”

NICHIFOR CRAINIC

Pamfil Şeicaru

(1894–1980)

Madrid, 28 mai 1971

Dragă Crainic,

“Nu s-a rătăcit scrisoarea ta în care îmi comunicai tristeţea încercată de a nu fi văzut scriitori prezenţi la parastasul de zece ani de la moartea lui Cezar Petrescu făcut de surorile lui care îi păstrează amintirea cu o fidelitate emoţionantă.
Îţi scriam că am publicat un studiu1 dacă vrei de 70 de pagini asupra operei lui în care afirmam că este cel mai mare romancier român după primul război mondial. În jurul lui se face conspiraţia uitării. Mi-ar face plăcere să cunosc monografia lui Gafiţa2. Dar toată această conspiraţie a uitării nu serveşte la nimic. Eclipse artificiale care nu pot da o valoare producţiei literare după 1945. Este o emisiune făcută fără acoperirea talentului autentic.
În ce priveşte propunerea ta de a scrie o broşură sau eventual o carte despre politica externă a României dusă de Ceauşescu, îţi răspund că îmi este imposibil să întrerup lucrarea – Ping-pong diplomatique ou la journée des Dupes în care analizez toate problemele situaţiei internaţionale: 1) completarea Europei celor 6 cu intrarea Angliei, 2) retragerea trupelor americane din Asia şi consecinţele ei, 3) conflictul inevitabil dintre China şi Rusia în care fac istoricul politicii ruseşti în Asia de la Ioan cel Groaznic şi până azi.
Am strâns un material menit să deştept chiar pe cel mai încăpăţânat partizan al amiciţiei cu Moscova. Nu am făcut şi nu fac altceva decât să studiez politica Kremlinului. Îţi voi cita din Essais sur l’histoire de la civilisation russe3, lucrarea lui P. Miliukov apărută în traducere franceză în 1901, cu o prefaţă de Lucien Herr, faimosul bibliotecar de la Şcoala Normală Superioară, care a format pe socialiştii Jean Jaurès, Léon Blum etc.; la data când publica în limba franceză această carte, Miliukov era profesor la Universitatea din Moscova şi şeful partidului cadeţilor, adică al liberalilor.
La capitolul Les origines de l’Etat Miliukov scrie: „Après le partage de la Pologne et l’annexion des pays de la Mer Noire, sous Catherine II, les vieilles aspirations de la politique russe étaient enfin satisfaites. Mais le vieux caractère conquérant de la politique russe ne change pas pour cela, malgré son mélange plus ou moins grand d’idéalisme. La participation de la Russie aux guerres de Napoléon fut loin d’être désintéressée et l’annexion de la Finlande, de la Pologne et de la Bessarabie ne se fit pas du tout contre son coeur. Et cependant les tendances annexionistes de la Russie du côté de la Turquie ne furent pas encore satisfaites par les acquisitions d’Alexandre Ier. Dès le règne de Nicolas Ier, la fameuse «question d’Orient» s’ouvrit, et elle reste encore aujourd’hui une menace éternelle pour la paix européenne4.”
Nu mai continui, ar trebui să reproduc alte trei pagini. Acest „vieux caractère conquérant” l-am găsit subliniat şi de marele istoric Volsevski etc.
Eu nu pot să întrerup această lucrare pentru a scrie o broşură asupra politicii externe a României care este implicit cuprinsă în capitolul Conflictul inevitabil dintre China şi Rusia, care luminează legitimând politica României.
Eu vreau să scriu o carte de istorie nu o carte de propagandă, care nu ar servi la nimic, ca orice carte, cu atât mai mult o broşură de propagandă. Ba ar servi la ceva – de a scădea prestigiul celui care ar semna-o, apărând ca un agent al propagandei regimului comunist din România, ceea ce nu este cazul. Eu scriu pentru a fi crezut, de aici grija pe care o am de a fi cât mai obiectiv prin documentarea din izvoare ruseşti, spre a demonstra continuitatea politicii ruseşti sub ţarism ca şi sub comunism.
O politică de agresiune şi de anexiuni „le vieux caractère conquérant de la politique russe” care nu se schimbă. Regimul sovietic, marxism-leninismul simple deghizări ale eternului imperialism moscovit.
Tu îmi scrii că „o cărticică sau o carte ar avea un mare ecou în ţară şi mi-ar deschide porţile ca să vin şi ca să murim în ţară de vreme ce altfel nu putem servi”.
Chiar această carte Ping-pong diplomatique ou la journée des Dupes va avea un oarecare ecou în ţară, dar nu văd cu ce m-ar ispiti porţile care mi s-ar deschide. Ca să pot muri în ţară? Nu sunt deloc grăbit să mor şi nici nu sunt epuizat ca să nu mai pot scrie în toată libertatea fără normativ.
Oricât aş duce-o de greu faptul că nimeni nu-mi ordonă ce şi cum să scriu, mă face să accept adesea strâmtorări: cumpărarea unei cărţi absolut necesară este o problemă adesea dureroasă, dat fiind că Viorella trebuie să acopere cheltuielile mele, ştiindu-mă fără stăpân, în afară de conştiinţa mea, de imperativul patriei care nu poate fi redusă la un partid, înseamnă totalitatea intereselor naţiunii de azi şi de mâine.
Regimurile, prin natura lor, sunt limitate în timp, pe când naţiunea are durată în nesfârşita desfăşurare a istoriei.
Dar citindu-ţi scrisoarea, cu toate că îţi admir accentul de adâncă convingere ce stă la îndemnul tău, o convingere în care regăsesc ecourile naţionalistului de totdeauna, fără să vreau mi-am pus câteva întrebări. Şi tu ca şi mine purtăm amintirea ticăloşiei ruseşti – negocierea Sturmer–von Yagow, care în decembrie 1916 a zădărnicit victoria de pe Argeş al cărui plan de bătaie fusese elaborat de generalul Berthelot şi ofiţerii misiunii franceze, împreună cu Prezan şi şeful biroului de operaţii Ion Antonescu. N-au mişcat nici măcar o companie deşi se aflau câteva divizii ruseşti la câţiva zeci de kilometri de câmpul de luptă.
Am combătut cu slabele puteri ale unui gazetar Rusia de la 1918 la 1944, am susţinut războiul contra Rusiei sovietice şi urmările de la Yalta mi-au ratificat atitudinea. Cine mai poate susţine azi că Rusia ne poate fi prietenă loială?
Atunci dă-mi voie să te întreb de ce ţie nu ţi se îngăduie să publici în ţara ta măcar o poezie, şi din când în când numele tău apare în Glasul Patriei, publicaţie destinată exilului, fără circulaţie în ţară, sau într-o revistă, mi s-a spus, pe care o scoate în Stşateleţ Unite un preot Duania sau Anania, unde ţi s-au publicat câteva poezii.
Deci pentru cititorul din ţară tu eşti mort, umbră necuvântătoare, ostracizat pentru cât va dura regimul, dat fiind că ai fost vrăjmaş al Rusiei sovietice.
Am aflat că la Craiova apare revista Ramuri5 în paginile căreia am fost prezenţi în îndepărtaţii ani ai tinereţii. Din foştii colaboratori ai revistei Ramuri mai sunt în viaţă Ionel Dragu, tu şi cu mine. De ce nu s-a gândit nimeni să-ţi încredinţeze ţie direcţia revistei pentru a da conţinutul adecvat Ramurilor? La ce foloseşti titlul dacă nu mai corespunde unei tradiţii de aproape 30 de ani ale revistei care apărea ca o ramură înflorită a acţiunii lui N. Iorga? Folosirea unor titluri din vechile publicaţii la ce corespunde?
Îmi vine în minte o întâmplare. Înainte de 1914 ţăranii cumpărau fierul de plug marca Mistreţ, un plug de fier importat din Germania. În 1920 Reşiţa a pus în vânzare un fier de plug din propria fabricare şi care dădea rezultate lamentabile fiind de calitate proastă. Atunci Auschnit a avut o idee ingenioasă; a cumpărat titlul Mistreţ. Ţăranii au fost încântaţi, dar marfa fiind aceeaşi rezultatul nu putea fi altfel dacă îi punea marca Mistreţ. Eu nu pot înţelege permanenta eliminare a oricui a susţinut războiul contra Rusiei. Şi la ce mă pot aştepta eu dacă nu s-ar deschide porţile să mă întorc ca şi când mi-ar fi închise?
Tu uiţi că eu sunt primul condamnat la moarte, la 21 mai 1945? Este adevărat în lipsă de aceia sunt în viaţă, aş putea spune „l’homme que vous vouez se porte assez bien”. Condamnarea, o ştiu prea bine, ordonată de Moscova. Radio Moscova îmi făcea onoarea să mă atace cotidian la emisiunea în limba română răspunzând atacurilor mele de fiecare zi. Dosarul meu anti-Moscova este prea voluminos ca intrând în ţară, porţile fiind larg deschise să fac excepţie la ostracizarea celor care au susţinut războiul contra Rusiei. Chiar dacă Ceauşescu ar voi să mă acopere n-ar putea şi cu atât mai mult cu cât şi în L’Europe malgré Yalta en aval Rusia, şi în noua carte la care lucrez.
Dureros, dar soarta mea este să rămân în exil până ce Rusia se va afla în tragică răfuială cu China şi Japonia.
Vei spune, o să aştepţi mult Pamfile şi o să fii pus în acela[şi] mormânt cu Tantzi. Ai să rămâi uimit când îţi voi răspunde, Rusiei îi voi cânta prohodul. Aceasta este marea mea certitudine şi nu-i departe ziua când cei sceptici îşi vor da seama că am dreptate.
După ultimatumul rusesc din iunie 1940 când ni s-a smuls din nou Basarabia, plus Bucovina de Nord şi ca adaos ţinutul Herţa, eu am publicat în Curentul un articol pe care îl încheiam: „intrăm în faza instabilităţii frontierelor, la anul frontiera de est a României va fi tot la Nistru. Furioase proteste din partea Germaniei etc.” Nu era o afirmaţie gratuită ci corespundea antagonismului dintre Rusia şi Germania. Or antagonismul dintre China şi Rusia este fără soluţie, în afară de acceptarea Rusiei de a fi îndepărtată de la Pacific acceptând frontiera Siberiei la lacul Baikal. Ceea ce este exclus. Nu ştiu dacă tu ca fost academician mai ai dreptul de a consulta vechile publicaţii, în caz măcar această învoire să ţi se deie, căutând articolul din iunie 1940.
Deci Nichifore eu rămân în serviciul naţiei mele, punând în apărarea ei toată energia de care încă dispun şi care te asigur că este aceia[şi] de totdeauna.
Anii, loviturile primite culminând cu moartea tovarăşei mele, eroică în lungii ani de restrişte ai exilului – 24 de ani – nu mi-au zdrumecat puterile, aş putea spune că mi le-au înteţit.
Vei citi cărţile care vor apare şi vei verifica temeinicia afirmaţiei mele că sunt în spor de energie crescătoare.
Nu uit decembrie 1916 când [cu] suprema încordare de pe Argeş, şi când victoria îşi contura amploarea, [iar] Rusia trădătoare ne-a zădărnicit-o.
Rămân deci liber să pot scrie despre blestemata Rusie cum îmi dictează amintirea acelor zile din decembrie 1916. Aş putea oare să mai scriu întorcându-mă în ţară? Formulată întrebarea tu ai răspunsul.
Nu poţi bănui satisfacţia pe care o am când descopăr încă un argument, mai ales la scriitorii noi. Este unica bucurie pe care o pot avea, uitând greutăţile cu care mă înfrunt. Dar este aşa de intensă că uit de toate.
Ţi-am răspuns aşa cum simt şi tu trebuie să înţelegi că numai liber pot servi cauza ţării, fără a dăuna politicii externe a României.
Aş încheia, îţi aminteşti de poezia pe care, dacă nu mă înşel, ai publicat-o la Iaşi, în 1917, în Neamul Românesc – Patria! Mi-au rămas în minte două strofe finale:
Prin noi răsufli-n marele elanuri./ Tu gemi când sângerările ne dor; / Ci-n veştejirea noastră dorm noianuri / De vieţi ce-ar înflori la vremea lor. // Sus cupa morţii cu dureri amare! / Sorbind-o, te vom binecuvânta; / Ca râurile contopite- n mare / Noi vom muri în nemurirea ta.
Este redat ceea ce am crezut în iarna tragică 1916–1917. Şi îţi reamintesc versurile tale ca să-mi înţelegi lupta mea singuratecă.
– Sus cupa morţii cu dureri amare. Şi capul sus, când lupţi cu sufletul curat pentru cauza neamului tău şi nu ai să renegi nimic din ceea ce ai crezut. “

Îmbrăţişări,
Pamfil Şeicaru

P.S.
Mi-ai putea trimite memoriile lui Demostene Botez6. Mă interesează. Şi de la Glasul Patriei articolele lui Dumitrescu-Borşa, faimosul preot din Maramureş. Sunt articolele care au turburat pe legionari. Eu nu le-am citit, de aceea mi-ai face un serviciu să mi le procuri.

[Nichifor Crainic, Bulevardul Dinicu Golescu, nr. 43, Bucarest, Roumanie; Pamfil Şeicaru, Avenida Reina Victoria, nr. 13, Madrid 3, España].

Note

Originalul acestei scrisori inedite se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Pamfil Şeicaru – Cezar Petrescu. Stilul şi limba romanului în Almanahul Pribegilor Români, 1962, p. 337-378. Acest eseu a fost inclus în Scrieri din exil [Volumul 1]. Figuri din lumea literară. Ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan. Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 394-436.
2. Mihai Gafiţa – Cezar Petrescu. [Bucureşti], Editura pentru Literatură, 1963, 324 pagini.
3. Paul Milioukov – Essais sur l’histoire de la civilisation russe. Traduit du russe par P. Dromas et D. Soskice. Avec un préface de Lucien Herr. Paris, V. Giard et E. Brière Libraires – Éditeurs, 1901.
4. Les origines de l’État russe, p. 164.
5. Revista Ramuri reapare la Craiova în august 1965.
6. Demostene Botez – Memorii [Volumul 1]. [Bucureşti], Editura Minerva, 1970, 496 pagini.

Mihai Rădulescu

(1936 – 2009)

 

           Mihai,…

(Lui Mihai Rădulescu)

 

Mihai, de tine-mi amintesc
Când întâlnesc dihotomia,
Cu-o ramură vizând absurd
Şi confirmând antonimia.

De alde Jago întâlnim
Cam peste tot, de noi aproape,
Ei sunt amabili excesiv
Iar noi lăsăm a noastre pleoape.

Cea ramură ce-o ţin ascuns
O apără cu-nverşunare,
Mai grav e că ajung model –
La cei politici, căutare.

Shakespeare i-a căutat cu spor,
Tu, l-ai întors pe toate feţe,
Stilistic ai adus un ”nou”,
Dar cine poate să înveţe?!

În Povod am un personaj
Ce m-a-ngrozit chiar şi pe mine –
Pe-tunci nici nu te cunoşteam,
Acuma ştiu c-am făcut bine.

În carte chiar te-am pomenit –
Te-ai bucurat, puţin surprins –
Apoi, la multe ce ţi-am spus,
Cu drag în braţe m-ai cuprins…

Dar te-ai grăbit şi m-ai lăsat
Lăsând o scumpă amintire,
Şi noi prieteni ţi-au urmat
Ca pentru-o caldă pomenire…

 

17 aprilie 2013

 

               Am avut…

 

Am avut o viaţă plină
Şi de bune şi de rele
Şi-am păstrat în amintire
Toate gândurile mele.

Cele rele las să treacă
Cele bune stau în stive
Şi îmi dau învăţăminte
Când mai răsfoiesc arhive.

Şi cu gândul la plecarea –
Ce-i pe drum, c-aşa-i în fire –
Cat s-adun noile zile…
Şi sunt multe, spre uimire.

Să le duc precum avarul
Să le am în amintire
Căci şi-acolo, sus, departe
Se vorbeşte de iubire.

Nu-i o notă de tristeţe –
Este rod de-nţelepciune –
Tot ce azi mi se-mplineşte
E mai mult decât minune…

 

16 aprilie 2013

               Boris David

(24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Despre „medievalismul” creştinismului

Un om politic cu convingeri liberale i-a spus lui Valeriu:

– Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului ome­nesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie în­grădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.

– Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumnea­voastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sunteţi mic şi nedesă­vârşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sunt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mântui fără credinţă. Sunteţi solul unei idei preconcepute des­pre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decât oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientând lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. In ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca in­stituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. întrucât n-aţi voit a primi cre­dinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte sâ ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.

Şi omul acela a ajuns la credinţă.

Despre libertate

– Este libertatea o emanaţie a răului?

– Nicidecum. Răul nu există ontologic. în Dumnezeu nu există rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzestrat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă liberă. Răul în­cepe cu orgoliul lui satan şi cu neascultatea omului.

– Respectă Dumnezeu libertatea omului?

– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic liber­tatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s-a făcut Om şi suferă împre­ună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creatie, ci în Creator.

– Satana respectă libertatea omului?

– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să-1 robească pe om, căci el însuşi este rob netreb­nic. Nu există libertate în rău.

– Omul respectă libertatea omului?

– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problemă a îndumnezeirii oamenilor.

– Ce este eliberarea omului?

– Omul trebuie să se elibereze de tirania păcatului, de tirania naturii, de tirania semenilor săi, de tirania ignoranţei şi, până la urmă, să învingă moartea, iar acestea le poate realiza doar prin Hristos.

– Dar robia ce este?

– Este opusul eliberării, adică robia faţă de patimi, faţă de le­gile naturii, faţă de om, robia ignoranţei şi, în ultimă analiză, robia morţii.

– Se poate acorda libertate răului?

– Răul are libertate, dar oamenii trebuie să-şi apere libertatea lor, demnitatea lor, integritatea lor, valorile lor, credinţa lor. Li­bertatea ce o are răul nu e şi îndreptăţire la guvernare, el trebuie înfruntat şi eliminat din lume.

– Poate exista o falsă libertate?

– Dacă poate exista un hristos mincinos, e firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr.

– Care este raportul între libertate şi autoritate?

– în lumea noastră nu poate exista libertate fără autoritate şi nici autoritate fără libertate. Aici ele se află într-un echilibru in­stabil, numai în Dumnezeu sunt absolute.

– Care sunt criteriile de ordine ale conştiinţei libere?

– în primul rând poruncile lui Dumnezeu, apoi necesităţile naturale şi vitale şi după aceea valorile consacrate de experienţa omenească şi legile stabilite de oameni – dar toate acestea tre­buie redefinite şi înţelese în context.

– Care este autoritatea ce dă pondere libertăţii?

– Este evident că omul nu este creatorul şi stăpânul lumii şi al vieţii, că omul singur nu are dreptul să fie stăpânul oameni­lor. Numai omul aflat în comuniune cu Dumnezeu, omul în­dumnezeit are stăpânire peste lume şi intră în comunitatea uni­versală.

– Fiind oameni liberi şi nedesăvârşiţi, cum vezi problema in­failibilităţii omului?

– La nivelul conştiinţei personale, omul este infailibil prin certitudinea personală a adevărului, dar cu rezerva tocmai a lip­sei sale de infailibilitate. Deci omul singur nu poate fi infailibil. Numai Hristos a fost Om infailibil.

– Ce este deci libertatea omului?

– Este mediul în care se dezvoltă personalitatea umană, e condiţia responsabilităţii umane şi mai este justificarea omului-împărat.

– Care este deosebirea între libertate şi libertăţi?

– Libertatea e condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. Libertatea e în duh, li­bertăţile sunt în literă.

– Care este condiţia universului în raport cu omul?

– Universul şi natura au fost concepute ca să corespundă li­bertăţii omului. Este un echilibru uimitor între forţe multiple.

– În faţa atâtor duşmani, ce trebuie să facă creştinii?

– Să lupte, să îndrăznească, să înfrunte pe toţi cei ce se opun binelui şi adevărului, răspunzând deopotrivă indivizilor, orga­nizaţiilor şi tuturor formelor politice anticreştine.

– Trebuie să ajungă, deci, la puterea politică?

– Trebuie să impună respect şi libertate din partea puterii politice! Un popor cu o vie conştiinţă creştină va avea şi o gu­vernare pe principii creştine. Comunitatea însă să nu se con­funde cu statul, pentru a nu se ajunge la tiranie şi la abuzuri.

– Ce e deci de făcut?

– Să formăm conştiinţa creştină a oamenilor.

– Dar sunt prea mulţi creştini care nu pricep sensul şi rostul comunităţii creştine!

– Din păcate acesta e adevărul. Creştinii botezaţi de azi nu au nici pregătirea sufletească a catehumenilor ori a penitenţilor de odinioară.

– Oare vinul cel nou al Evangheliei a avut cândva burdufuri noi pe potriva lui?

– Au fost oameni care au trăit sfinţenia, au fost şi societăţi ce s-au străduit întru dreptate, dar mai e mult de făcut. Creştinis­mul nu se poate declara satisfăcut cu un număr de sfinţi, nici cu un număr de mănăstiri, ci cu un mod de viaţă şi cu o societate creştină.

– Acorzi încredere oamenilor?

– Da, dar şi răspundere.

– Încercând să schimbăm lumea, nu există riscul să cădem în istoricitate şi omenitate?

– Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia transcedentală, de aceea credinţa este baza întregii lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru să ne înde­plinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi prin Hristos, rămâne să ne mantuim şi prin faptele noastre.

Despre criză

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre ni­hilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţi­unea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără trans­cendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autoze-ificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.

– De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?

– Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. în acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în se­colul XX decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul XX este cu mult mai draconic, mai per­vers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioa­nele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombe­lor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca ori­când prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creşti­nismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere. Dumnezeu lucrează în lume şi prin oamenii necredincioşi. Aşa pare a se descifra rostul crizei pe care o străbate secolul XX: curăţirea necesară unei trepte mai înalte de spiritualitate şi vieţuire.

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos[1]. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tu­turor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stă­pânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.

– De ce este necesară credinţa în lume?

– Din înţelepciunea cu care a făcut Dumnezeu lumea. Lumea este nedesăvârşită, atât de nedesăvârşită încât nimic nu e desă­vârşit în ea: nici orânduirile ei politico-sociale şi economice, nici cultura, artele, ştiinţele, filosofiile şi credinţele ei. Oamenii, liberi şi conştienţi, oricât de stăpânitori sunt ei în lume, nu se pot de­săvârşi decât prin comuniune cu Dumnezeu. Dacă i se ia omului această legătură cu divinul, el decade în bestialitate şi neant. Credinţa este deci o necesitate.

– Creştinismul este discreditat de materialişti ca retrograd, întunecat, medieval, inchizitorial, iezuit, mistificator. Ce putem răspunde?

– Materialismul care denigrează azi creştinismul are ca bază teoretică ştiinţa; ei bine, tocmai ştiinţa este antimaterialistă şi di­vulgă materialismul ca tiranic, limitat, mecanicist, nihilist, ne­fast şi dezastruos. Lumina materialismului este întuneric; ori­entările progresismului sunt contra naturii; senzualismul mate­rialismului a descompus firea; umanismul materialismului a bestializat lumea; legile materialismului sunt fictive, deşi pentru o vreme au întemniţat gândirea oamenilor. Ştiinţa a ajuns la li­mitele cunoaşterii materiale şi ea singură ancorează lumea în transcendent.

– Cum se poate ieşi din criza materialistă?

– Prin Hristos, numai că El nu e primit de lumea de azi; ni­meni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să stri­găm oamenilor: „Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi rea­lişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoaştere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumne­zeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai în­demnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.

 

[1] Despre întoarcerea la Hristos ca necesitate absolută în vremurile noastre vorbeşte în termeni asemănători şi Cuviosul Paisie Aghioritul, un mare ascet contemporan: „Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. S-o luăm în serios, să trăim duhovniceşte. împrejurările ne silesc şi ne vor sili să trăim duhovniceşte. Şi e bine să facem asta cu bucurie şi de bunăvoie, iar nu din mâhnire, de nevoie. Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască” (Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000, p. 31). (N. ed.)

(fragment din: “Sfantul inchisorilor. Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise“, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007).

(Dimitrie Bolintineanu 1825 – 1872)

DOAMNA LUI NEAGU

Neagoe cel Mare în al său palat,
Ce domnește p-Argeș, zice întristat:
– „Monastirea noastră nu e săvârșită
Și a mea avere este isprăvită !
Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat
Ca să înceteze lucrul minunat ?”
– „ Biruri peste țară pot ca să se puie!”
Au răspuns ostașii ca să îl mângâie;
Zic, și ei decide biruri pe români
De la cei mai tineri pân’la cei bătrâni.
Doamna intră-n sală: grațiile sclave
Împletesc cu roze zilele-i suave.
Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;
Rumenind la față ea vorbește lin:
-„Voi vreți biruri nouă ! Neagoe, te teme !
Mâine toată țara o să te blesteme !
Astă monastire ce atât iubești,
Printre fum și lacrimi poate s-o privești !
Iată diamanturi ! Vinde-le și-urmează
Nobila lucrare ce te inimează.
Căci aceste scule nu le pot purta
Când femei pe față lacrimi vor păstra”.
Zice și arată un paner de aur
Unde închisese gingașul tezaur.
Ea îl dă. Și fața, ca un frag cocând,
Rumenă surâde drăgălaș și blând.
Un bătrân se scoală și-astfel le vorbește:
-„Inima străbună încă viețuiește.
Țara care naște astfel de femei
Merită și viață și mărirea ei.
Căci să știți cu toții că un neam se face
Mare, sau se pierde cum femeii place,
Și acum voi zice: Doamne ! pot să mor,
Căci văzură ochii-mi mântuirea lor !”

 

(Neagoe Basarab și doamna sa, Despina Elena, ctitorii Mânăstirii Curtea de Argeș)

 

   MARIOARA

 

„Dragul dulce-al vieții mele
La oaste s-a dus,
Și de-atuncea, soare, stele,
Toate au apus !

Mâna mea l-a lui plecare
Calu-i a-nfrânat.
Și-ntr-o dulce sărutare
Inima mi-a dat.”

Astfel cântă Marioara
Dup-al ei iubit,
Și pe față-i lăcrimioara
Dulce a-nflorit.

Însă iată că sosește
Mândrul ei amor,
Și în noaptea ce domnește
Spune al său dor:

-„În câmpia sângeroasă
Frații mi-am lăsat,
Și la tine-a mea frumoasă,
Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,
Înger ce iubesc !
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc.”

-„Ce zici tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit !
Așadar, eu nu-ți voi zice:
Bine ai venit !

Dar de nu piți fără mine
În lume-a trăi,
La bătaie eu cu tine,
Haide, voi veni !”

Amândoi pe cai s-aruncă
Și prin noapte zbor,
Și trecnd prin verdea luncă
Cântă cu amor:

„Dacă nu poți fără mine
În lume-a trăi,
Pentru țară, eu cu tine
Dulce voi muri.”

(Ghe. Tattarascu – România modernă)

CĂPITANUL DE VÂNĂTORI

Lăutarii cântă, hora se-nvârtește
Și un cal în spume d-odată s-oprește.
-„Pace vouă, oaspeți cu genele albe,
Mume tinerele cu aure salbe !
Bună ziua vouă, juni dînțuitori,
Vouă copilițe, tineri criniori !
Oști nenumărate țara ne robește
Și pe unde trece câmpul înnegrește.
Soarele e galben, norii l-învelesc,
Râurile albe în sânge roșesc.
Cum sub o secure cade-o dumbrăvioară,
Floarea țării noastre sub fier se doboară.
Dacă e vreunul ce simte-ntre voi,
Vie a combate și-a muri cu noi !”

Soarele în abur ca un foc roșește;
Lăutarii cântă, hora se-nvârtește:
– „Peste zece sute căpitan sunt eu,
Și cu zece sute bate pieptul meu.
Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară,
Și pe cai în spume ce ca vântul zboară.
Iar voinicii noștri se chem vânători,
Au lănci veninoase, iar la suflet flori.”

Lumea l-înconjoară, ziua se sfârșește,
Lăutarii cântă, hora se-nvârtește:
-„Viața în sclavie este o povară,
Iarna nesfârșită fără primăvară.
Însă țara noastră nu e scrisă-n cer
Printre cele sclave ce prin veacuri pier.
Căci românul încă știe a se bate
Și urăște viața fără libertate.
Astfel o pădure când s-a vestejit
Pasărea suspină, cheamă-al ei sfârșit.”

Nu știu căpitanul dac-a așteptat
Dar cu două sute voinici a plecat.

 

(Ostași români la Răsboiul de Independență – 1877)

Sursa: http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2012/08/dimitrie-bolintineanu-legende-istorice.html