INIMA ROMÂNIEI
Iubiţi cetăţeni,
“Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei, care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit-o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată s-o trăiască!
Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos şi inept de a ne vărsa sângele pentru apărarea graniţelor vrăjmaşilor noştri, a acelor graniţe, care de veacuri ne sufoca, a acelor graniţe, care sunt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii, a acelor graniţe, care dacă nu vom reuşi să le spulberăm (1), ne vor încătuşa ca zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge, ce s-a întâmplat atunci o ştim cu toţii!
Cum am fost feriţi atunci să nu ajungem nenorociţi şi mici, nedreptăţiţi şi nedemni, asupriţi şi totuşi dispreţuiţi, aceasta va fi o veşnică glorie pentru acei care au avut menirea să o îndeplinească!
Instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp! (2)
Instinctul nu se poate însă opri aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul!
Şi sufletul românesc, răscolit de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreţ, pe care de-a pururea l-a întrevăzut în zare răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz şi mai sus azi ca oricând, ordonă ca acţiunea să nu întârzie!
Problemul care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapa la tot ce e „mâine“, cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi“ nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite!
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă!
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa!
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm şi, mai ales, să-l merităm!
Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!
Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miază-noapte Someşul; la apus, Mureşul; la miază-zi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simpla zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine!
Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i roman, acela-i sămânţă străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile!
Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul.
Şi-a avut rostul, pentru ca neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă!
Neutralitatea noastră a fost la început zidul definitiv ridicat contra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam, şi de care s-a sfărâmat viziunea lor heraldică: vulturul român purtând în cioc Coroana Sfântului Ştefan; ea s-a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia ne puteam pregăti şi puteam aştepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de paiajen, pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăţi!
România nu-şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale.
Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci, mai ales, când le-a şi formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie!
Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea româneasca, ca ceea ce a simţit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească.
Dar nimic nu slăbeşte mai mult energia ca aşteptarea, nimic n-o uzează mai sigur ca neîntrebuinţarea, nimic, în schimb, n-o aprinde până la paroxism ca conştiinţa ei că-i tare şi considerată!
Or, de aceasta consideraţiune, românismul are azi nevoie mai mult ca oricând. Ce zic? Mai presus de orice!
Azi când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, aceasta pustiire fără exemplu, nu pentru a desfiinţa o naţiune, ci pentru a distruge o concepţiune, nu pentru a întrona o dominaţiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s-a arătat demn din vreme, nu numai cu vitejia, dar mai ales cu sufletul!
Fără jertfă sângeroasă şi bogată, fără frăţie de arme şi de durere, nici o piatră de graniţă nu se va muta din locul ei!
Fără încrederea acelora care ne-au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, nu numai a noastră, dar a tuturor, fără o înălţare sufletească susţinută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să-şi dea roadele, pentru că ii lipseşte tocmai aceea ce-i dă fiinţă: valoarea ei morală!
De aceea, eu cred că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă, că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia românească, că ei întrupează azi înalta concepţiune morală a românismului, ca forţă civilizatoare! Şi poate că aceasta s-ar impune mai lesne printr-o atitudine, decât printr-un argument, mai lesne printr-un act de eroism, decât printr-o negociere prelungită.
Sau românismul se va dovedi a fi o forţă civilizatoare de prim ordin, şi atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laş şi hrăpăreţ, şi atunci el va pieri, cum va pieri, pe urma acestui război, tot ce n-are reazem în drept şi jertfă!
Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire?
Nu dorm în sângele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire?
Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s-au aretat vrednici de dânsul!”
Note:
(1) La 17 februarie 1867 s-a încheiat Acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania a rămas încorporată Ungariei, anulându-i-se autonomia.
(2) Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, la 3 august 1914, la care au participat, pe lângă membrii guvernului, şi o serie de oameni politici din opoziţie, a respins cererea regelui Carol I (sprijinită de P.P. Carp) de a intra în război alături de Puterile Centrale şi a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată.
1915, mai, 3, Ploieşti
(Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 141 -145)
