Cuvânt și iubire

(Costache Ioanid  1912 – 1987)

***

VIAȚA

Câta vreme nu s-a-nchis Cartea Mintuirii,
cit Iisus mai poarta-n rani singele Iubirii,
cit mai poate pilpiii jarul sub cenusa,
stai si-asculta. Domnul tau bate-acum la usa.

Daca azi e-n preajma ta, e ca vrea sa-ti spuna
gindul cel mai insemnat, vestea cea mai buna.
Nu-L lasa sa plece trist. Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata…

Zi de-april. Un aspru vint leagana smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iata-L tintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinti…. Vai, intoarce-ti fata!
Nu-L privi, ca te-nfiori! I se stinge viata.
Numai singe. Numai rani. Ce pacate grele
L-au adus intre tilhari? Ce blestem sa spele?
Imprejur cei intelepti Il lovesc cu gluma:
– S-a-ncrezut in Dumnezeu… sa coboare-acuma!
Unul din tilhari, rinjind, s-a-ntors sa-i spue:
– Daca esti Mesia Tu, smulge-ne din cue!
Celalalt se-ncrunta trist: Nu te prinde teama?
Pentru cite-am faptuit drept e sa dam seama.
Dar acesta, fara vina, toate le indura.
Si-ntorcind catre Iisus ochii Lui de zgura:
– Doamne, cind vei fi-Mparat, sa-Ti aduci aminte.
De-oi fi tarina in gradini, de-oi fi colb fierbinte,
sa ma chemi sa-Ti vad si eu zilele senine….
Si-a raspuns Iisus: – Vei fi…. azi… in Rai cu Mine !

 
Numai tu, sarman tilhar, vezi lumina sfinta?
Tu, opaitul cel stins, trestia cea frinta?
Cum? N-o vad cei priceputi? Doctorii? Soborul?
Preoti, nu vedeti in El Rascumparatorul ?

Cinste Jertfei lui Iisus! El S-a dat ca plata!
Prin credinta-n El, acum, Viata-i cistigata!
Mii de ingeri spre Iisus isi apleaca zborul:
“Aleluia! A invins Mielul, Salvatorul !”

Fratii mei, sa sune-n larg bolta cea albastra
de cintari si chiot plin! Viata e a noastra!
Lutul cind se-ntoarce-n lut ca sa-si duca somnul,
noi suntem intimpinati de Iisus, de Domnul
si de ingeri sclipitori, soli ai Diminetii,
ce ne duc in Paradis, si cetatea Vietii!

Astazi dar, prieten drag, cit mai este mila,
cit iertarea nu si-a-nchis cea din urma fila,
cit al neamurilor timp inca nu se curma,
cit Iisus mai poarta-n rani stropii cei din urma,
nu-L lasa sa plece trist !

Poate niciodata
mina Lui la usa ta n-are sa mai bata…..

 
IatĂ azi El Si-a Întors către tine fața !
Omule, fii intelept !
AZI PRIMEȘTE VIAȚA !

 

 

SUNT STRĂIN ȘI CĂLĂTOR

“Sunt strain si calator,
n-am aici palate.
Dar in tara fara nor
ale mele-s toate.


Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Iisus,
ale mele-s toate.


Domnul meu in infnit
multe ceruri tine.
Pentru cine le-a zidit,
decit pentru mine ?


Din neant cind le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
insa viata nu si-a dat
decit pentru mine…


Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui Ii sunt cununa.
Casa mea si cerul Lui
tot ce-avem e una !


Si la bine si la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic — El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una !”

 

 

FII GATA

 

Cum tremura-n mina sageata,
in arc de viteaz vinator,
cum toamna-si aduna cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de sbor !

Te-asteapta in slava rasplata,
cununa de brav luptator.
Curind Salvatoru-si recheama armata;
fii gata, fii gata de sbor !

Un Prunc ni s-a dat in Efrata,
ce-a fost pina azi Salvator.
Si-acum, inainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de sbor !

Cum tremura-n mina sageata,
in arc de viteaz vinator,
c-un strigat in piept de voios Maranata !
fii gata, fii gata de sbor !

 

 

IISUSE, CE ȚI-AM DAT ?….

Tu ne-ai adus iertarea,
Ne-ai dat Salvarea-n dar.
Ne-ai scos din închisoarea
pacatului murdar.


Ne-ai dat o noua fire
si un vesmânt curat.
Dar noi, ca multumire,
Iisuse, ce Ti-am dat ?


Tu ne-ai adus putere,
scântei din focul Tau,
o sfânta-nvapaiere
ce mistuie ce-i rau.


Spre vesnica cetate
o cale ne-ai taiat.
Dar pentru-acestea toate,
Iisuse, ce Ti-am dat ?


Tu tot ce-aveai în lume
si-n cer ne-ai daruit:
si inima, si nume,
si Duh nemarginit.


Si-n zarea albastruie
Tu ce-ai luat si cât ?
…Doar patru rani de cuie
si-o rana-n piept. Atât…

 

 

 

CU TINE-N GÂND

Cu Tine-n gand, Te chem sa vii
sa-mi aperi viata de-orice cuget rau.
Te chem din zori de flori si simfonii,
cu ingeri albi plutind in jurul Tau.

Cu Tine-n gand, Te chem sfios,
privind sub pleoape cerul instelat.
Cu Tine orice gand e-un vis frumos
si orice vis frumos e-adevarat.

Cu Tine-n gand, doar eu si Tu,
un psalm de Har sa fie viata mea.
Doar “nu” sa spun atunci cand Tu spui “nu”,
si “da” sa spun la orice spui Tu “da”.

Cu Tine-n gand, c-an Paradis,
de-acum si pana-n cer ma voi trezi.
Cu Tine-n gand sa fiu pe cai de vis
si iar cu Tine-n gand in zori de zi…

 

ACEASTA E O ȚARĂ…

“Ministrul de Comerț a vorbit cu toată claritatea și simțul demnității statului pe care-l reprezintă cu privire la numirea unui comisar general al petrolului și față de declarațiile sale nu mai încape nicio îndoială în ce privește scopul firesc, care e în margenile dreptului oricărui stat care ține la independența sa.

Da, așa este. Avem învoieli pe care, ca neutri, suntem datori a le executa, precis și onest. Dincolo de ele începe o libertate de comerț care e în margenile drepturilor neutralității așa cum se  practică astăzi de toate statele care n-au intrat în război, dintr-un motiv sau din altul, – și al nostru nu este cel mai puțin îndreptățit și inteligibil.

Dar d. C. Anghelescu a apăsat și asupra faptului că petrolul nostru ni trebuie, într-o largă măsură, și nouă. Pentru azi, pentru mâni, pentru orice ar fi să fie.

N-am trecut însă de la chelerul otoman de acum vre-o sută de ani, care ne strângea sî vindem într-un singur loc și cu preț fix, pentru ca, numai din cauza traducerii „chelerului” în „spațiu vital”, să ne legăm de cela ce nu e în interesele noastre, măcar în ele.

Căci noi suntem o țară și supt țara aceasta o nație, care va dovedi că știe să voiască.”

„Neamul românesc”, anul XXXV, nr.27 din 4 februarie 1940.

 

CONTRA INTERPRETĂRILOR FALSE

“Ultimele mele articole, rău interpretate, au trezit speranțe pe care țin să le împrăștiu fără zăbavă.

Înfățișez un punct de vedere care nu se poate schimba.

Oricării jigniri, oricării tăgăduiri de dreptate trebuie să li se răspundă în numele demnității acestei nații. Niciun prieten, prietenul cu atât mai puțin -, n-are drept la ele. Și orice tăgăduire de dreptate trebuie să afle în față, potrivit cu situația pe care ni-am creat-o, afirmarea netedă a ceia ce ni se cuvine.

Dincolo de aceasta, astăzi ca și ieri, nu poate fi decât ce iese din ființa noastră și din trecutul nostru.

Oameni ai unei rase, suntem firește, atrași către dânsa. Oameni drepți în cuget și nobili în simțire, ne ridicăm și instinctiv contra a tot ce este silă și grosolănie.

Oameni recunoscători nu putem face o alegere între cine ne-a  sprijinit în urmărirea celui mai înalt ideal și între aceia cari nu  ni-au cruțat nicio umilință și nicio durere pentru că am crezut și luptat pentru dânsul.

Se vor reproduce și aceste rânduri acolo unde de mult n-am întâlnit o atitudine de recunoaștere ?”

„Neamul românesc”, anul XXXV, nr.28 din 6 februarie 1940

Bogdan Petriceicu Hașdeu  1838 – 1907

Du choc des opinions jaillit la verite, adecă, pe românie, din ciocnirea părerilor surgește (izvorăște) adevărul – zise nu știu unde nemuritorul Montesquieu. Fie-ni dar iertat a face aice câteva observațiuni asupra interesantului articlu al d-lui Negruzzi, încheiat în nr. de față a foaiei (se referă la articolul Studii asupra limbei române, publicat de Negruzzi în revista Din Moldova, n-rele 5,7,10, 1862-1862); a le face cu scop de a ne lumina prin arătarea  acelor punturi în cari opiniunea noastră deferește de a d-sale. O așa polemică, o așa luptă pe hârtie, întreprinsă în contra unui din corifeii literaturei noastre, ne va face onoare, fără ca ea să poată fi cât de puțin grea pentru veneraverul nostru colaborator-antagonist, de la care bucuros vom primi a fi combătuți și învinși.

Articolul d-lui Negruzzi se divide în trei părți: în  partea întâia, d-lui  aruncă o ochire generală asupra mersului literaturei române moderne, mai înainte și mai încoace de la 1848; în partea a doua, ne povestește originea, înflorirea și decăderea teatrului român ieșean; partea a treia, atrage atinderea (atenția) noastră asupra ortografiei  latino-române. Ceea ce întreleagă, așa zicând, aceste trei rapsodii, literatura, teatrul, ortografia, este, în privirea fondului,  netăgăduită și ca și d-opotrivă a lor înrâurire asupra  dezvoltării limbei române; iar în privirea formei, acea luciditate de stil și idee, care deosebește toate scrierile d-lui Negruzzi.

Oricât de perfect să fie l’ensemble sau întregul tabloului, oricât de potrivite să fie despusețiunea materiei, vietatea culorilor erc., totuși un ochi deprins și pătrunzător lesne va însemna în articolul d-lui Negruzzi câteva ușoare scăpări din vedere, câteva trăsături de penel cam încărcate, „caricate”, cum ar zice italianul, câțiva nourași cari desfigurează un cer senin și răcoros ! D. Negruzzi e pictor; eu însumi nu sunt decât un dilettante; dar maeștrii adese permit iubitorilor artei a-și emite cu toată franchețea naiva lor opiniune.

I. Cuvintele d-lui Negruzzi: „ Politica predominând , literatura amuți”, ni se par a fi un adevăr subiectiv, iar nu general; o idee personală, iar nu o maximă. Sunt țări unde necontenitele preocupațiuni politice, înrădăcinate în însăși natura poporului, nu împiedică grabnicul progres al literaturei, precum în Franța și-n Anglia; sunt țări unde tocmai epocele cele mai politice au fost totodată și cele mai literare: Ellada. (…) La români, activitatea politică, crescută după 1848, fost-a ea oare o piedică în contra creșterei literare, despre cum crede d. Negruzzi ? Este oare exact a zice că Curierul de ambe sexe, Propoășirea, Magazinul istoric și România literară sunt chiar și astăzi unicele adăposturi pentru „a-și odihni spiritul ” ? Revista Carpaților, Revista română, scrierile lui Papiu, foiletoanele lui V. Alexandrescu, Tribuna română a lui Nae Ionesc, Țăranul lui I.Ionescu, etc, dupre socotința noastră, lasă departe în urmă, și prin avuția ideilor, și prin eleganța formei, embrionele ziaristicei române până la 1848 ! Peste alți zece ani, cine știe dacă unul din noi, generațiune  acum tânără, nu se va scula pentru a declara, dintr-un simț de egoism, cum că literatura română a decăzut după 1863 ? Să nu credeți. O săgeată, detunată din arc, poate ea oare a răsări îndărăpt sau a se înfige în aer mai înainte de a se izbi în țintă ? Așa sunt și literaturile: reacțiunea lor retrogradă sau amorțirea lor staționară sunt cu putință numai după ce se încheie acțiunea, adecă după ce, o dată pornită, cultura ajunge obosită la o mare depărtare de cale, ajunge ș-adoarme pe loc sau cade înapoi  pe  o bucată de vreme. Astfel s-a petrecut la greci, la romani, la italieni, la spanioli etc., la toate națiunile cari au precurs un period literar. Săgeata literaturei române moderne e încă departe, foarte departe de acel moment, fiind ea abia îndrumată; și, deci, cariera progresului său era neapărat mai mică la 1848 decât acum, e neapărat mai mică acum decât va fi pe la 1873 !

Zicând acestea, nu voiesc nicidecum a nimci, ba nici măcar a micșora mărimea serviciilor făcute literaturei noastre de cătră veteranii ei, din cari unii, ș-anume cei mai de frunte, trăiesc încă și să tot trăiască, bucurându-se de binemeritata venerațiune a compatrioților. Din contra,  sunt gata a declara în gura mare că ei, dragi moșnegi, au lucrat mai mult decât noi, copii de ieri, de alaltăieri: au  lucrat mai mult fiindcă la început e totdeauna mai greu a lucra; dar aceasta nu înseamnă că ei au lucrat mai bine decât noi,  veniți mai târziu și-nlesniți în cale-ne prin munca înaintașilor noștri. Revista română întrece, în toate privințele, pe Curierul de ambe sexe, dar redactorii Revistei române, să se fi născut ei mai înainte, nu știu zău dacă ar fi avut răbdarea, energia și istețimea, cari au fost necesare lui Eliade pentru a funda cel mai vechi ziar cumsecade în limba română. Noi admirăm din toată inima personalitățile reprezentanților literaturei noastre până la 1848; noi am recunoaște chiar comparativa micitate a propriilor noastre personalități; dar cu toate acestea, noi nu vom  lăsa a zice că – trecându-se cu vederea cerințele și însușirile personale – literatura noastră de astăzi e mai  sus decât cea de atunci: acel care a inventat cel întâi car și cea dintâi luntre a fost personaminte mai genial decât Watt; însă carul și luntrea în sine sunt ele mai bune și mai  dorite decât steamerul și drumurile ferate ? Numiți pe Eliade, Asachi, Kogălniceanu, Alecsandri etc. „atleți literari”; lidicați-le și monumente; insuflați copiilor voștri, acasă și pe bancele școalei, un respect religios cătră acești prooroci, așa zicând, a vieței noastre literare; vorbiți chiar despre abaterile ș-alunecările lor cu acea dragoste și cu acel spirit conciliar, cu cari un fiu vorbește despre  părinții săi…da; așa cer iubirea de patrie și iubirea de dreptate, așa cere proproiul nostru egoism: fiii și nepoții noștri vor face astfel pentru noi înșine…; dar nu ne  spuneți că suntem în regres, ceea ce nu este și, din norocire, ceea ce nu poate fi. O așa opiniune s-explică prin cuvintele celebrului La Bruyere, cari nu voiesc a le traduce, pentru a nu desfigura cât de puțin înțelesul lor: „ Les souvenir de la jeunesse est tendre dans les vieillards; ils aiment les lieux ou ils l’ont passe; les personnes qu’ils ont commence de connaître dans ce temps leur sont cheres: ils affectent quelques mots du premier langage qu’ils ont parle…”

Sursa: Lumina. Din revista „Din Moldova”, nr.10, anul 1863. Paginile 57 – 59

Ion Neculce
1672 (?) – 1745 sau 1746

PREDOSLOVIE

“Acest pământ al Moldovii n-au fost aședzat de demult de oameni, să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost și pustiiu. Deci pentru acee nu se află letopisețe scrisă de pământeni vechi. Ce de la o vreme, de la descălecatul lui Dragoș-vodă,  târziu s-au apucat Urechi vornicul de au scris din  istoriile a doi istorici leșești. Și l-au scris până la  domnia lui Aron-vodă.

Apoi au mai făcut după Ureche vornicul și un Simion dascăl, și un Misail călugărul, și un Evrstatie logofătul, și iar l-au scris, când au scris Ureche vornicul, până la Aron-vodă. Numai aceștie, poate-fi, au fost oameni neînvățați, de n-au citit bine la istorii, că au defăimat pre moldoveni, scriind că sunt din tâlhari. (Referire la afirmația compilatorilor cronicii lui Ureche, după care ne-am trage din răufăcătorii eliberați din închisorile romanilor). Pentru aceasta dară nimene din scrisorile lor, nici cele ce ar fi fost adevărate, audzite sau vădzute a lor, nu le pot oamenii crede.

Iară pre urma acestora, s-au apucat dumnealui Miron Costin, vel-logofăt, de au făcut un letopisățu. Și cât n-au putut istovi Miron logofătul l-au istovit fiiu-său, Nicolai Costin, biv-vel-logofăt, și l-au scris di-nceputul lumii, arătând cine a trăit pre acest  pământ, cu mărturii a istorici streini. Și l-au scris până la Dragoș-vodă, și de la Dragoș-vodă l-au scris di pe izvodul lui Ureche vornicul până la Aron-vodă. Însă mult l-au împodobit, mai frumos, și Miron logofătul și fiiu-său Nicolai Costin. Iar mai înainte nu să mai găsește scris de Miron sau fiiu-său Nicolai. Poate-fi, de or fi și scrise de Nicolai logofătul, dar or fi poate-fi tăinuite (ascuns), și până acmu la ivală n-au  ieșit.

Iară de la Dabije-vodă înainte îndemnatu-s-au și Ion Neculce, biv-vel-vornic de Țara de Sus, a scris întru pomenirea domnilor. Însă până la Duca-vodă cel bătrân l-au scris di pe nește izvoade ce au aflat la unii și la alții și din audzitele celor bătrâni boieri; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până unde s-a vide, la domnia lui Ion-Vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod, a nemărui, ce au scris singur, dintru a sa știință, cât s-au tâmplat de au fost în viiața sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citească și să scrie, că au fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu, cetitorilor, pre unde ar fi greșit condeiul mieu, să priimiți, să nu gândiți că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce, precum s-au întâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-or fi greșit, iară celelalte întru adevăr s-au scris.

Mai socotit-au și din letopisățul lui Evstratie logofătul și a lui Simion dascălului și a lui Misail  călugărul nește cuvinte câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ce le-au scris, măcar că dumnealui Miron logofătul și cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris, și-i ocărește. Și să cade să-i ocărască, unde face că sunt moldoveni din tâlhari. Bine face că-i ocărește și dzice că sunt basme. Iar pentru Dumbrava Roșie, cum că au arat-o Bogdan-vodă cu leșii, Miron logofătul au  lăsat de n-au scris. Dar  acee dzică să nu fie basmă. Și pentru neamul Movileștilor, și cum li s-au numit aceste nume, dintru Ștefan-vodă cel Bun, Moghila, iar  nu-i basmă. Și altele multe n-or fi știut istoricii streini, ca să le pomenească toate. Deci o samă de istorii mai alese și noi nu le-am lăsat să nu le scriem. Însă nu le-am scris la rândul lor, ce s-au pus de o parte, înaintea domniii Dabijii-vodă s-au scris.

Ce cine va vre să le creadă, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarăși bine va fi, cine cum îi va fi voia, așa va face. Că mulți istorici streini, de alte țări, nu le știu toate câte să fac într-alt pământu. Tot mai bine știu cei de locu decât cei streini, însă ce să face în viiața lor, iară nu în delungate vremi, iar istoriile celi vechi mai bine le știu istoricii, că le au scrisă, iară nu audzite.

Deci, fraților cetitorilor, cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisăți mai mult, cu atât veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave, la domni și la noroade de cinste.”

“O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în om,  de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețu nu sânt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ștefăniță- vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va  ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face.

I

Ștefan-Vodă cel Bun, luuund domnia Moldovii, și viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la  Galați, i-au bătut foarte rău pre turci…Și în câteva rânduri s-au bătut Ștefan-vodă cu turcii. Iară când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aședzat (s-a înțeles) turcii cu Ștefan-vodă. Și le-au dat hotar și olat (ținut, moșie) Bugeacul și au făcut pace. Și turcii apoi au adus tătari din Crim și i-au aședzat în Bugeac, carii stau și până astădzi, precum au aședzat și la Hotin lipcani (tătari de la Hotin, originar din Lituania)

II

Ștefan-Vodă cel Bun multe războaie au bătut. Și așe să aude din oameni vechi și bătrâni, că, câte războaie au bătut, atâte mânâstiri cu biserici au făcut.

III

Ștefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mânâstirea Putna, au tras cu arcul Ștefan-vodă dintru vârvu de munte ce este lângă mânăstire. Și unde au agiunsu sîgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu (masa din altar). Și este mult locu de unde au tras până în mânăstire. Pus-au și pe trii boierenași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzică să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fie cădzut săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lângă mânăstire. Și este semnu un stâlpu de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așe povestescu. Fost-au și bisericuță de lemnu întru acel delușel și s-au răsipit, fiind de lemnu. Și așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și dzicu călugării să fie fost făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policadru și hora (naos) tot prisne de argint (argint pur, neamestecat) și pe urmă să li fie luat un domnu și să fie făcut alteli de spije (de fontă), care le-am apucat și noi. Iat strâcindu-să un clopot mare la mănăstire și făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.

Lăsat-au Ștefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui și un pahar, ce  vorbie călugării la mănăstire că este de iaspis (piatră semiprețioasă) ce era în chipul marmurii albe și al farfurii (porțelan), ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Și arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Și la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit niște cazaci cu leși, cu moldoveni joimiri (mercenar), vrând ca să jecuiască ce ari găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu pute să jecuiască. Deci au dzis călugărilor să de turnul, că nu vor lua a mănăstirii nemică. Iar călugării, necredzând, nu vre să de turnul. Iar acei căzaci cu leși și cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vădzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având pușci de apă (tulumbă, furtun), acei căzaci, leși și moldoveni au stinsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri și neguțitori, iar a mănăstirii n-au luat nimică, fără numai arcul lui Ștefan-vodă. Iar păharul au fost până la triia domnie a lui Mihai Racoviță-vodă. Și scoțându-l din turnu un egumen, pre nume Misail Chisiliță, și vrând să se fălească, au băut la masă cu acel păhar al lui Ștefan-vodă, cu niște slugi boierești, ce era zlotași (încasatori de dări). Și bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat, și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. “

Târgovişte-India

Mihai Stan venise, dryly, cu ideea unei antologii de poeţi din Târgovişte împreună cu poeţi indieni tocmai când mă pregăteam, invitat de Adelina Patrichi, pentru lansarea, la Bookfest, a romanului Cromozomul Calcutta de Amitav Ghosh, în traducere românească. Nu c-avusesem malarie (cromozomul e altceva), dar, reîntors în India lui Eliade, mă separam cumva,  la mijloc de timp, printre mai multe  antologii poetice indiene pe viu, de sertar însă, din trecuţii ani ’80 (în delir, eram înspăimântat, contextual-comunist, de ce am scris şi am tradus în India şi în… Târgovişte). Să spun, la lansare, de folosirea sovietică a literaturii indiene, la vremea lui Mitrea Cocor, până la Avara/Vagabondul? Ce mult însemnaseră Gandhi şi Tagore înainte de război în româneşte? Ce va să însemne însă (de) acum literatura Indiei şi a diasporei sale? Să spun de “Târgovişte-India”?

Deocamdată, semn de eliberare(?), scot la iveală traduceri-ritual de când eram în putere dar şi de ieri-azi(-mâine?) tocmai spre a versiona afin confraţii din vechea Capitală în anglo-indiană.

Ion Iuga a venit în 1981 cu manuscrise de la contemporani şi , prin disponibilitatea eroică a lui Vinod Seth, le-am văzut în hindi şi le-am publicat în revista “Latinitas”, acolo, în Delhi: câte “o sută de poeţi” din ambele ţări îşi dădeau întâlnire . De la poeţi indieni, am strâns o corespondenţă  din care dezvălui câte ceva aici, după ani, dacă nu ăsta le-o fi sorocul.

Mai apoi, parcurgând zile şi săptămâni cu Yatindra Tiwari în biroul meu de la Biblioteca Pedagogică antologii poetice romîneşti, pentru una în hindi, acesta a rămas fascinat,  în afară de Eminescu, de Heliade, anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul” (o versiune de lucru tot voi încerca, doar a tradus Legile lui Manu sau Tirukural).

Cititorului aş avea să-i împătăşesc secrete pe care, de fapt, le-am afla împreună. Cum mi s-a întâmplat, transcriind “Copilul” de Tagore, să cad pe gânduri amintindu-mi că prin ’90 sau ’91, publicat în “Luceafărul”, eu fiind entuziasmat de pruncul din iesle, altceva vor fi intenţionat editorii să pună în circulaţie, anume răspunsul : ”victima” la întrebarea “cine ne conduce” (după asasinarea conducătorului).

Shamyana Bookfest

Adică nu aula revelioanelor lui Vanghelie, ci corturi, fie atunci: shamyana, de nuntă, asta şi perorează malaric Adelina-Urmila (ea ştie cine) desp(e)re romanul marelui Amitav Ghosh, poate cel mai mare scriitor indian în viaţă, dacă e pe aşa. Cum e să ai malarie? Scrii şi acest roman în delirul respectiv, dar boala malariei e leac sifilisului de-l şi luase de la geishe calcuttane Murugan, iar subiectul e cromozonul, descoperit pe neştiute de Mangala (lectură cu sau fără micro), din memorie, nu-n panteonul celor 23 mendelieni, nu în ţesuturile reproducătoare, ci ne-, în creier, în Calcutta lui Eliade-Maytreyi, de nu al său Bucureşti-La-Ţigănci. Chiar a apărut la Kolkata, Codex, 2008: Profesor Mircea Eliade: Reminiscences, Edited by Mihaela Gligor and Mac Linscott Ricketts, incluzând şi contribuţia-”cromozom” Maytaye – My Mother de Mr. Priyadaeshi Sen.

Lansate comparaţii, după  proiecţia colegialităţii de Colegiu dintre ambasadorul Debashish, tot bengalez, şi Amitav, scriitor indian-universal: Ciuma, de Camus (Andru), Rushdie şi Bulgakov (Columbeanu), D.H. Lawrence, cu Firenze a lui (Anca). Mai ales cu el însuşi, de la cromozom la crestomaţie, la care lucrează, The Ibis Chrestomaty.

Repede, criticii au văzut în The Calcutta Chromosome. A Novel of Fevers, Delirium &Discovery: thriller medical, sf, alternativă la ştiinţă, cubul lui Rubick, parabola aroganţei coloniale engleze, mântuirea în tirania societăţii secrete şi a liniştii ei mistice, manipularea stăpânului colonial de către servitori, fler Borgesian, o capodoperă condensată.

Egipteanul Antar, new yorkez, ca şi proiecţia-Murugan, ne-or fi chemat în rol, Adelina era Sonali şi mătuşă-sa Gina, Ana-Maria rămasă la stand, parcă, Urmila, cea aleasă spre a-l salva şi pe Morgan, în fapt, cromozomul feminin. Adio, Tonnie Ross, Lakhan, Phulbony, noi vă suntem fantome de tîrg de carte, vă trăim pe căldură mare, iar eu (v-)am avut malarie. Şi Eminescu a avut.

Alte cărţi de Amitav, vide internet: The Circle of Reason, 1986, (Satwa-Raţiune, Rajas-Pasiune, Tamas-Moarte); The Shadow Lines, 1988 (familia povestitorului în Calcutta şi Dakha); In An Antique Land, 1992 (negustor evreu în Delta Nilului, secol XI); The Glass Palace, 2000.

Dear Amitav Ghosh, your book The Calcutta Chromosome, in Romanian translation, has been launched today, 4^th June 2008, in a shamyana Bookfest, Bucharest, by your former colleague Debashish Chakravarty, ambassador of India in Romania, Moldova and Albania.

Athos against Mehru

În sfârşit, ai dreptate Adelina, ne pomenim în continentul literar indian. Sărbătorim o carte, un scriitor, nu tot pe Krishnamurty, Osho, Nirmala, Maharishi. Chiar tu îţi lansezi volumul al patrulea din Indoglinda: India Picantă. Pelerinaj la Mirodenii şi Temple. Să-i mai coborâm pe români cu piciorele pe pământul Indiei. Vasile scrie tot utopic, zice, ca Amitav, cât că se smereşte în faţa aceluia. Gata cu India sapianţială, adică şi ea, dar haidem la literatura Indiei, s-o primim la sân.

Asta e, s-a smerit şi dinaintea lui Paisie, la Muntele Athos, şi a lui Dalai Lama în Dharamshala, Himalaia-India. Un fel de fericire ecumenică.

Nu ca, vai, Dionysios Farasiotis, profanator mai dihai ca ruso-securitatea noastră a credinţelor indienilor, întoarse demonic, într-o carte cu titlu înşelător: Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Ortodoxă, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Păritnte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.

Binecuvântat fii, Cromozom Calcutta.

Exccelenţă, prin Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade, România e mai indianistă în Europa Centrală şi de Est, centrul cultural zonal, între Tokyo şi Londra, aici şi-ar avea locul. Până nu se înmulţesc traducerile antihinduse din ortodocşi, ca sub proletcultul din anii ’50, cu luptă de clasă indiană, mai ales zamindari contra ţărani lipiţi pământului, semănată aici via limba rusă.

GEORGE ANCA

http://luceafarul.wordpress.com/

Prefață semnată de Profesorul Florin Constantiniu în volumul Săptămâna patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, autor Mihai Pelin,  Editura Compania, București, 2oo8.

“Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi nordu­lui Bu­co­vinei¹, la 28 iunie 1940, a fost consecinţa directă a Pac­­tului Molotov-Ribbentrop şi a izolării politice şi militare din acea perioadă a Ro­mâ­niei.

Cu aproape un an înainte de începutul amputărilor terito­riale suferite de România în vara anului 1940, Germania şi URSS au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoţit de un protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau « sferele de interese ». Tratatul, cunoscut şi sub nu­me­le celor doi semnatari ca Pactul Molotov-Ribbentrop (pri­­mul – comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS, ce­lălalt – ministrul de Externe al Reich-ului), a rezultat din con­­­­­­ver­genţa de interese ale celor două regimuri totalitare şi a schimbat configuraţia geostrategică a continentului european.

Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin şi Moscova – nazism şi comunism – nu i-a împiedicat pe Hitler şi Stalin să cadă de acord şi să fixeze soarta ţărilor din imediata vecinătate a Germaniei şi URSS.

Pentru Führer, înţelegerea cu URSS era condiţia indispen­sa­bilă declanşării – dorite de el – a războiului, prin cîşti­ga­rea căruia spera să instaureze hegemonia celui de-al treilea Reich în Europa şi în lume. Garanţia acordată Poloniei de Marea Bri­ta­nie şi de Franţa, la 31 martie 1939, crea perspectiva unui răz­boi pe două fronturi în cazul în care guvernul de la Varşovia ar fi respins revendicările Berlinului (oraşul Danzig/Gdañsk şi o cale ferată pe teritoriul polon unind Germania propriu-zisă cu Prusia Orientală şi beneficiind de extrateritorialitate). Pentru ca garanţia să capete o consistenţă militară, era nevoie ca Uni­u­­nea Sovietică să fie asociată la apărarea Poloniei, avînd în ve­de­re că frontiera de vest a Germaniei era străjuită de Linia Sieg­­­fried, a cărei străpungere – pentru a veni în sprijinul Polo­ni­ei – ar fi necesitat, judecînd după experienţa primului război mondial, costuri umane uriaşe.

Uniunea Sovietică şi conducătorul ei, Stalin – care, după acor­­dul de la München (29 septembrie 1938), încheiat, în detri­­­­mentul Cehoslovaciei, de Germania, Italia, Marea Brita­nie şi Franţa, păreau într-o totală izolare – s-au aflat, odată cu începerea crizei poloneze, în situaţia de arbitri ai Europei.

Hitler avea nevoie de URSS pentru a evita un război pe do­uă fronturi : în vest, împotriva Franţei şi Marii Britanii ; în est, îm­potriva Poloniei şi URSS, dacă acestea din urmă s-ar fi alăturat coaliţiei anglo-franco-poloneze Führer-ul era convins că, dacă URSS rămînea neutră, Wehrmacht-ul era capabil să lichi­de­­ze ra­­pid Polonia (2-3 săptămîni), pentru a se « întoarce » apoi în Vest.

La rîndul lor, premierii Marii Britanii şi Franţei – Cham­ber­­la­in şi, respectiv, Daladier – înţelegeau că garanţia dată Po­lo­niei nu căpăta eficienţă decît dacă Uniunea Sovietică s-ar fi ală­turat celor două mari democraţii occidentale.

Stalin avea de ales între cele două oferte : cea anglo-fran­ce­ză şi cea germană. Prima însemna participarea la un război pentru apărarea unei ţări – Polonia – pe care Moscova o considera « un copil monstruos al Versailles-ului » şi care nu dorea să fie salvată de sovietici (« cu germanii ne pierdem independenţa, cu ruşii ne pierdem sufletul », gîndeau polonezii). În afară de angajarea într-un război nedorit, URSS nu obţinea nici un bene­ficiu de pe urma efortului militar. Ce avantaje ar fi putut căpăta la masa păcii – în cazul victoriei – în faţa celor două mari puteri « imperialiste » ?

Oferta lui Hitler era mult mai tentantă : dacă rămînea neutră, URSS îşi vedea recunoscută o întinsă « sferă de interese » în Europa Nordică, Central-Răsăriteană şi de Sud-Est. Pro­pu­ne­rea germană venea în întîmpinarea celor două obiective fundamen­tale ale politicii externe promovate de Stalin, ca mijloa­ce­le cele mai sigure de a garanta securitatea Ţării Socialismului :

a) Crearea unui brîu de protecţie (glacis strategic) la fron­tie­­­­rele sovietice.

b) Stimularea unui război între ţările capitaliste pentru a îm­piedica formarea unei mari coaliţii antisovietice.

Era evident că, odată asigurată neutralitatea URSS, Hitler avea să declanşeze atacul împotriva Poloniei, ceea ce avea să atra­gă onorarea garanţiei din 31 martie 1939, ajungîndu-se ast­­­fel la un război între Germania şi anglo-francezi, adică acea divi­zi­une sîngeroasă a lumii capitaliste, chemată să favorizeze răs­pîn­direa revoluţiei comuniste.

În acelaşi timp, Hitler era dispus să plătească generos pre­ţul neutralităţii sovietice : Finlanda, Estonia, Letonia (iniţial, Li­­tu­­a­nia rămînea în sfera germană), o mare parte din Polonia şi Ba­sarabia.

Cîntărind cele două oferte, Stalin nu putea ezita. Sunt indi­cii că la 19 august 1939 el a luat decizia de a accepta oferta ger­­ma­nă.²

Ambele părţi erau grăbite – odată principiul cooperării ac­cep­­tat – să încheie tratatul : Hitler, presat de apropierea toamnei, cu ploile ei, care stînjeneau funcţionarea binomului tanc-avi­on, piesa esenţială a războiului-fulger ; Stalin, nerăbdător să vadă statele « imperialiste » încăierate, în timp ce Uniunea So­­vie­­­ti­că, rămasă în afara conflictului, avea să-şi spo­rească po­­ten­ţialul mi­litar, să-şi extindă graniţele şi, la momentul ju­de­cat de ea opor­tun, cînd combatanţii aveau să-şi fi sleit for­ţele, Ar­mata Ro­şie avea să intervină şi să pună bazele unei pax sovietica.

În momentul încheierii tratatului germano-sovietic, atenţia lui Hitler şi Stalin era îndreptată asupra Europei Central-Ră­să­ri­­­tene, unde avea să izbucnească războiul şi unde cei doi pre­gă­teau împărţirea Poloniei. Europa de Sud-Est a făcut, în con­­secinţă, obiectul articolului 3 din Protocolul adiţional secret, redactat intenţionat într-o formă mai puţin precisă, care dădea însă sa­tis­­facţie semnatarilor, în aşteptarea intervenţiilor de mai tîr­ziu. Textul suna astfel : « În privinţa sud-estului Europei, din par­tea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Par­tea germa­nă declară totalul dezinteres politic pentru aceste re­giuni ».³

La prima lectură, cititorul are percepţia unei inadvertenţe : « aces­te regiuni » par a nu se potrivi cu menţionarea numai a Basarabiei.⁴ În realitate, « aceste regiuni » se referă nu la Ba­sa­­rabia, ci la sud-estul Europei. Chiar însă şi cu această lămu­ri­re, textul articolului 3 poate fi înţeles în două feluri :

a) Germania consimte la anexarea Basarabiei de către URSS.

b) Germania consimte la anexarea de către URSS a Ba­sa­ra­­­biei şi a altor teritorii din Europa de Sud-Est, cu condiţia res­­pec­­­tării intereselor sale economice (partea germană îşi ex­pri­ma­­se numai dezinteresul politic pentru această arie a con­ti­nen­tu­lui).

Această dublă interpretare avea să provoace – aşa cum se va vedea – prima fisură în cooperarea germano-sovietică, ca ur­­ma­re a revendicării sovietice, prezentată României privind nor­­dul Bucovinei.

Aplicarea clauzelor Protocolului adiţional secret a început odată cu împărţirea Poloniei – a patra, după cele de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) – ca urmare a ata­că­rii acestei ţări de către Germania (1 septembrie) şi a intrării Ar­ma­tei Roşii pe teritoriul ei (17 septembrie 1939). În timpul celei de-a doua vizite a lui Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie 1939) a fost semnat tratatul germano-sovietic de frontieră şi prietenie. Printr-un protocol adiţional secret, Lituania a intrat şi ea în sfera de interese a URSS, iar linia de demarcaţie în Polonia a suferit o modificare prin intrarea voievodatului Lublin şi a unei părţi a voievodatului Varşoviei în sfera de in­te­rese a Germaniei.⁵

Atenţia lui Stalin s-a îndreptat asupra celor trei state bal­­tice – Estonia, Letonia şi Lituania –cărora Moscova le-a im­pus tra­ta­te de ajutor reciproc, în temeiul cărora URSS a căpătat dreptul de a avea baze militare pe teritoriile lor. Stalin, precaut ca întot­deauna, pregătea anexarea statelor baltice, în etape, ţi­nîn­d seama de contextul internaţional, mai exact, de aşa-numitul « război ciudat », caracterizat prin absenţa unor opera­ţiuni militare de însemnătate pe frontul de vest.

României i se pregătea, deocamdată, o situaţie apropiată de cea a ţărilor baltice. În absenţa altor surse, aceasta este conclu­zia ce se desprinde dintr-un articol publicat în revista In­ter­naţio­na­la Comunistă de Boris Stefanov, secretarul general al CC al Par­ti­dului Comunist din România. În articolul inti­tulat « Răz­boiul imperialist şi România », liderul comunist re­co­man­­da în­cheierea imediată a unui tratat româno-sovietic de ajutor re­ciproc.⁶

Nimeni nu era atît de naiv încît să nu înţeleagă că Boris Ste­fanov se conformase unei indicaţii a Kremlinului şi că articolul său era un mijloc de a sonda reacţia României. Probabil că acţiunile sovietice în vederea încheierii unui astfel de tratat ar fi continuat dacă, la 30 noiembrie 1939, nu ar fi izbucnit războiul sovieto-finlandez, care a concentrat interesul lui Sta­lin asupra sectorului nordic. Propunerea lui Boris Stefanov a fost, aşadar, îngropată. Ministrului României la Moscova, Gheor­ghe Davidescu, comisarul-adjunct al Afacerilor străine, V.P. Po­tem­kin, i-a spus, la 8 decembrie 1939, că « articolul în ches­­­ti­­une expune consideraţiuni personale ale autorului, care nu co­respund vederilor guvernului sovietic ».⁷

Încheierea războiului sovieto-finlandez (12 martie 1940) a pus capăt răgazului de care beneficiase România. La 29 martie 1940, vorbind în faţa Sovietului Suprem al URSS, V.M. Molo­tov a deschis practic « dosarul basarabean », arătînd de ce nu exista un pact de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Ro­­mânia : « Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. Astfel, nu este nici un motiv de agravare a rela­ţiunilor sovieto-române. »⁸ Declaraţia lui Molotov cuprindea un avertisment dat României, dar şi asigurarea că nu era de te­mut o acţiune militară. Această moderaţie se explică prin situaţia indecisă încă de pe frontul de vest, unde continua « războiul ciudat », Wehrmacht-ul acţionînd în Norvegia. Probabil că Sta­lin avea în vedere şi faptul că România beneficia de garanţia an­glo-franceză din 13 aprilie 1939.⁹

Următorul demers sovietic l-a constituit conversaţia însărci­natului cu afaceri al URSS în Italia, L.B. Helfand, cu mi­nistrul României la Roma, Raoul Bossy (19 aprilie 1940). Abor­­­dînd problema Basarabiei, diplomatul sovietic a spus că ea era o « rană adîncă » pentru ţara sa şi că « trebuie căutat un mij­loc de a vindeca rana ». Din cele spuse de el nu au lipsit însă de­cla­raţii liniştitoare şi ademenitoare, cînd a îndemnat la discuţii bi­la­terale : « De unde ştiţi că dl. Molotov ar pune ches­tiunea Ba­sa­rabiei în totalitatea ei ? Eu cred că aţi fi mirat de gene­ro­zi­tatea (sic !) guvernului sovietic » sau « Dar s-ar putea să nu vi se ceară nici o concesiune teritorială. De unde ştiţi că dl. Mo­lo­tov nu s-ar mărgini să vă propună, de pildă, cedarea vreunei baze navale – ca Estoniei – menită apărării contra unei eventu­ale debarcări a trupelor generalului Wey­gand ?».¹⁰

Ofensiva declanşată de Wehrmacht pe frontul de vest la 10 mai 1940 a năruit scenariul lui Stalin, întemeiat pe un război de lungă durată între ţările capitaliste, cu hecatombe de luptători, care să-i epuizeze pe adversari şi să deschidă drumul Arma­tei Roşii şi al revoluţiei comuniste. Războiul-fulger a înge­nun­­cheat Franţa – pentru a nu mai vorbi de Belgia, Olan­da şi Lu­xem­­burg – în decurs de patruzeci de zile (10 mai-22 iunie 1940). Nu se ştia cît va mai rezista Marea Britanie, astfel că Stalin s-a aflat în faţa perspectivei de a se găsi singur în faţa unui Reich victorios şi puternic. S-a grăbit, aşadar, să treacă la anexarea ţărilor baltice şi să rezolve « problema basarabeană ».

În ziua de 13 iunie 1940, Stalin a convocat la Kremlin o cons­fătuire la care au participat Molotov, mareşalul S.K. Ti­moşenko, co­mi­­­sarul poporului pentru Apărare, mareşalul B.M. Şapoş­ni­kov, şeful Statului Major General, şi alţi înalţi comandanţi mi­li­tari, unde s-a discutat operaţiunea ce trebuia desfăşurată împotriva Româ­niei dacă ea s-ar fi opus revendicărilor teritori­a­le sovie­tice.¹¹ Pe temeiul celor hotărîte la această consfătu­ire, Direcţia Po­litică a Armatei Roşii a emis o directivă privind munca po­li­ti­că în rîndurile trupelor sovietice din regiunile militare Kiev şi Odesa şi acţiunile de subminare a moralului militari­lor ro­mâni. Directiva nu face referiri decît la Basa­rabia, nu şi la Bu­co­­vina.¹² Întrucît, la 23 iunie, V.M. Molotov l-a informat pe am­ba­sadorul german la Moscova, contele von der Schu­len­­bu­rg, că URSS va cere României să-i cedeze Ba­sa­rabia şi Bucovina (toată Bucovina !), este de presupus că decizia de a adăuga şi Bucovina pe lîngă Basarabia a fost luată între 21 şi 23 iunie.

Comunicarea făcută de Molotov diplomatului german – că guvernul sovietic era hotărît să recurgă la forţă dacă era necesar – a produs nervozitatea părţii germane. Pentru economia de război a Reich-ului, livrările de petrol şi cereale din Ro­mâ­nia erau esenţiale. Cum să duci un război al motoarelor – aşa cum era războiul-fulger – fără carburant ? Un război sovieto-ro­mân putea perturba livrările de petrol din România sau afecta grav zona petroliferă. Pe lîngă acest aspect, Hitler a fost iritat de ce­re­rea sovietică privind Bucovina. Führer-ul înţelegea art. 3 din Protocolul adiţional secret ca referindu-se strict la Basa­ra­bia şi percepea revendicarea Bucovinei ca prima depăşire de către Stalin a limitelor teritoriale fixate sferei de interese a URSS prin acordurile germano-sovietice din august-septembrie 1939.¹³ În răspunsul guvernului german se preciza că pro­ble­ma Buco­vi­nei este « ceva nou », altfel spus, o problemă neabordată în discuţiile bilaterale anterioare. Faţă de poziţia germană, Stalin, pentru a veni în întîmpinarea poziţiei germa­ne, a restrîns revendicarea la nordul Bucovinei, decizie comunica­tă de Molotov lui Schulenburg la 26 iunie.¹⁴

În nota ultimativă sovietică din 26 iunie adresată Româ­ni­ei, URSS cerea « restituirea » Basarabiei şi reclama nordul Buco­vi­­nei, ca fiind locuit de ucraineni, şi ca o compensaţie – neîndestulătoare – pentru cei 22 de ani de ocupaţie românească a Ba­sarabiei !

Guvernul român a avut prevederea să dea o astfel de formulare în răspunsul la cea de-a doua notă ultimativă sovietică încît să nu legalizeze din punctul de vedere al dreptului internaţional raptul teritorial săvîrşit de URSS : « Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei se vede silit (s. n.) să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic. »¹⁵

La 29 iunie, tancurile sovietice au intrat în ţinutul Herţa,¹⁶ care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, ci din Vechi­ul Regat, mai exact din judeţul Dorohoi, aşadar, el nu fi­gura în nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940. S-a aflat sau nu Herţa pe harta însoţitoare a notei şi pe care ministrul României a crezut că este mai bine să nu o ia cu el în noaptea de 26/27 iunie ? (Harta luată de Gheorghe Davidescu la 29 iu­nie şi publicată în acea zi în presa sovietică, hartă unde Herţa intra în frontierele sovietice, putea fi una substituită.) Rămîne sigur faptul că militarii sovietici care au intrat la Herţa, la 29 iu­nie, au declarat, după un incident în urma căruia au fost ucişi şi răniţi mai mulţi militari români, că « au greşit că au mers pînă la Herţa ».¹⁷

În urma instrucţiunilor primite de la Bucureşti, Gheorghe Davidescu i-a semnalat lui Molotov incidentul de la Herţa şi a subliniat că este vorba de « un vechi teritoriu românesc apar­ţi­nînd României încă înainte de războiul din 1914 ».¹⁸ Că la Moscova existau îndoieli în privinţa ocupării ţinutului Herţa o dovedeşte – în opinia noastră – faptul că, la 30 iunie, Statul Ma­jor General sovietic a cerut şefului de Stat Major al Fron­tu­lui de Sud, N.F. Vatutin, să transmită, pînă la orele 14, « eva­luarea însemnătăţii raionului Herţa din punct de vedere militar şi economic ».¹⁹ Răspunsul a fost că « Herţa nu are o însemnătate deosebită din punct de vedere economic. Din punct de vedere militar, raionul Herţa, prin dispunerea sa pe malul de sud al rîului Prut, ocupă o poziţie de comandă asupra raionului Novoseliţa (staţie de cale ferată), constituie un nod de drumuri şi un punct întărit. De aceea, este necesar ca raionul Herţa să se afle în mîinile noastre. »²⁰ Răspunsul lui N.F. Vatutin a pe­cet­luit soarta ţinutului Herţa !

Dictatul de la Moscova (căci în capitala sovietică a avut loc un dictat similar celui care avea să se desfăşoare în Viena la 30 august 1940) a smuls României Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. S-a consumat astfel prima fază a lichidării Ro­mâ­niei Mari. În memoriile sale, Ion Negoiţescu scrie cu dreptate, referindu-se la prăbuşirea României Mari în iunie-septembrie 1940 : « Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia nu ar fi fost atît de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvîntul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generaţii. »²¹

Plătim şi astăzi !

Acad. Florin Constantiniu

Mihai Pelin – Săptămîna patimilor (23-28 iunie 1940). Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Editura Compania, Bucureşti, 2008

Prefaţă via Ziaristi Online

Note

¹ Credem că este de preferat « nordul Bucovinei », şi nu « Bucovina de Nord » pentru a nu acredita ideea – greşită ! – că jumătatea de nord a acestei provincii ar alcătui o unitate istorico-teritorială.

² Pentru argumentele lui Stalin, vezi V.L. Doroşenko, I.V. Pavlova, R.C. Ra­­ack – « Ne mif : reci Stalina 19 avgusta 1939 goda », Voprosî is­to­rii, 2005, nr. 8, pp. 3-20.

³ Florin Constantiniu – Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribben­trop-Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991, p. 110.

⁴ Se întîlnesc lucrări ai căror autori, crezînd că e vorba de o eroare, mo­di­­fi­­că textul, scriind « această regiune » !

⁵ Florin Constantiniu – op. cit., p. 119.

⁶ Articolul a apărut în Kommnunisticeskii Internaţional, 1939, nr. 10, pp. 36-42, dar, aşa cum reiese dintr-o notă a autorului, fusese redactat pînă la 24 noiembrie 1939.

⁷ Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II, 1935-1941 (citat mai de­parte RRS), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 283.

⁸ Ibidem, p. 295.

⁹ Guvernul britanic arătase, în toamna lui 1939, însă, la solicitarea gu­ver­­nului român, că onorarea garanţiei în cazul unui atac sovietic depindea de ati­tudinea Italiei, atunci neutră, şi a Turciei, în bune relaţii cu URSS. Prac­­tic, era o modalitate de a spune că garanţia era inoperantă într-o asemenea situaţie. În stadiul actual al informaţiei, nu se ştie dacă Stalin era la curent, graţie servi­ciului sovietic de spionaj, cu poziţia guvernului britanic.

¹⁰ RRS, p. 306. Nu era exclusă posibilitatea unei acţiuni militare din partea forţelor franceze de pe Teatrul de Operaţiuni din Mediterana Orien­tală (TOMO), condus de generalul Maxime Weygand, partizanul operaţiuni­lor periferice, în Balcani sau în Caucaz. Pentru spaţiul balcanic, vezi Yannis G. Mourélos – Fic­tions et réalités. La France, la Grèce et la stra­té­gie des opérations périphe­ri­ques dans le Sud-Est Européen, Thessaloniki, Institute for Balkan Studies, 1990.

¹¹ Mihail Meltiuhov – Osvoboditelnîi pohod Stalina. Bessarabskii vopros v sovetsko-rumînskih otnoşeniiah (1917-1949 gg.), Moscova, Ed. Ia­uza, Eksimo, 2006, pp. 285-286. Documentele acestei consfătuiri sînt şi astăzi se­crete.

¹² Ibidem, pp. 334-335. Textul integral al directivei a fost publicat de Ni­ko­lai Sidorov în Istocinik, 1995, nr. 3, pp. 61-68, şi a făcut obiectul comuni­că­rii lui Simion Gheorghiu, Un document militar sovietic despre România (iunie 1940), prezentată la sesiunea Centrului de Studii Ruse şi Sovietice cu tema « Uniunea Sovietică şi instrumentul ei militar : Armata Roşie » (26-27 februarie 2008).

¹³ Pe larg, Florin Constantiniu – 1941. Hitler, Stalin şi România, Bu­cu­re­­şti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, pp. 94 şi urm.

¹⁴ Ibidem, p. 108. Ambasadorul german i-a sugerat lui Molotov că liti­gi­ul sovieto-român ar putea fi mai uşor soluţionat dacă URSS ar restitui te­za­­u­rul român trimis în Rusia în timpul primului război mondial, sugestie res­pinsă prompt şi categoric de liderul sovietic.

¹⁵ RSS, p. 348. Vezi şi comentariile lui M.D. Ereşcenko şi M. Meltiuhov în M. Meltiuhov – op. cit., pp. 350-351.

¹⁶ Pentru ţinutul Herţa, vezi prof. dr. doc. Ion Gherman – Cartea Albă a unor vechi teritorii româneşti condamnate la înstrăinare, Bucureşti, Editura Cerna, 1999, pp. 37-57.

¹⁷ Valeriu Florin Dobrinescu – Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iaşi, Editura Junimea, 1991, p. 249 ; RRS, p. 352, nota 1.

¹⁸ Ibidem, p. 355.

¹⁹ Mihail Meltiuhov – op. cit., p. 393.

²⁰ Ibidem, p. 393.

²¹ I. Negoiţescu – Straja dragonilor, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1994, pp. 194-195.

Foto Profesorul Florin Constantiniu: Cristina Nichitus Roncea

Vizionati aici Albumele de Fotografii Basarabia-Bucovina.Info

Dati un “Like” Paginii de Facebook Basarabia-Bucovina.Info

Sursa: http://basarabia-bucovina.info/2011/11/25/hello-world/

Mi-a “picat” în mână una din cărţile scriitorului Dan Plăeşu. Un roman, considerat ca fiind unul “de sertar”. Scris înainte de 1989, dorit să fie publicat atunci, însă, probabil, din varii motive, autorul a găsit de cuviinţă să-l arate lumii după douăzeci şi ceva de ani, în 2011, la Editura “Junimea” din Iaşi. Mărturisesc faptul că la început n-am fost tentată  să zăbovesc prea mult asupra conţinutului acestei cărţi. De ce? Fiind în vacanţă, nu aveam chef să mă întorc în umbra şi tenebrele anilor trecuţi şi nici nu mai voiam să aud judecăţi şi condamnări ale regimului trecut.

Pe de altă parte, din mai multe considerente nu voiam să renunţ la ideea de a lectura cartea. Este vorba de un volum al lui Dan Plăeşu, nume de rezonanţă în literatura română. Titlul cărţii este deosebit de inspirat şi atractiv în aceeaşi măsură. Materialul întroductiv scris mai mult decât onorabil de Elena Leonte recomandă cartea spre lectură. Mai adaug şi faptul remarcabil că acest roman a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi pentru anul 2011. Toate acestea fac parte din “cartea de vizită” a romanului. Aşa că, am mai făcut un pas şi am citit pasaje, pagini la întâmplare, care m-au captivat prin stilul deosebit de elegant al scriiturii şi dialogul limpede, lin, firesc. Am început să citesc cartea de la prima sa pagină, ca după o oră să mă simt confortabil în textul său. Acţiunea romanului curge asemenea unui fluviu, uneori molcom, potolit, alteori cu intensitate şi iuţeală. Poate, asemenea Dunării pe care autorul o cunoaşte atât de bine şi de la care a împrumutat ceva din comportamentul ei. Şi, uite aşa m-am cufundat serios în Vinovatele meandre.

Prin aprecierea că această carte este “de sertar”, de la prima vedere suntem tentaţi să credem că este un roman de moravuri, de politică. Nimic mai neadevărat. Este un roman de dragoste, cu trăiri profunde, cu atingeri şi conotaţii  psihologice şi sociale. Romanul prezintă o poveste de dragoste între Adrian şi Livia, cu lumini şi umbre, cu frici, angoase şi bucurii mărunte, vremelnice. Acest lucru sporeşte profilul psihologic, umanist şi romantic al romanului. În jurul iubirii şi vieţii celor două personaje, autorul zugrăveşte un tablou amplu şi veridic al societăţii. Prezintă o epocă în desfăşurare, cu mentalitatea şi cu moralitatea ei şi, mai ales, cu tipicurile şi cu tertipurile de manipulare a oamenilor. Dan Plăeşu prezintă starea de fapt a unei societăţi care mimează bunăstarea, umanismul, egalitatea. Maniera de prezentare este plină de umor de mare fineţe şi de ironie subtilă, stil ce caracterizează întreaga scriitură a autorului, ceea ce dă savoare naraţiunii, în esenţă sobră şi serioasă.

Dan Plăeşu conturează personaje pline de naturaleţe, unele cu un şarm aparte care tânjesc după libertate şi au dorinţa de a evada din cuştile morale ale socialismului.

Adrian, absolventul de studii inginereşti împlineşte ambiţia tatălui său, omul simplu,  muncitorul harnic şi gospodar, de a-şi purta băiatul la şcoli înalte pentru a avea un viitor luminos. “Să fii inginer, nu-i de colea şi nici la îndemâna oricui”, tot spunea mândru tatăl. După absolvire, inginerul nu practică o muncă în domeniul tehnic. Se implică pe plan politic, slujind cu devotament regimul, neieşind din tiparele moralităţii impuse. “Navalistul lui Dan Plăeşu ne prezintă pe noi, cei născuţi după ultimul război, cei cu mândria inocentă de pionieri fruntaşi, de premianţi şi bursieri cu aspiraţii atât de false, cei care şi-au irosit vieţile cu inconştienţă şi totală neputinţă sub tăvălugul uniformizator de destine şi strivitor de ipotetice eroisme” – Elena Leonte în Firescul despre care merită povestit. Ajuns inginer în construirea navelor, în forul său intim, Adrian  Teodoru este conştient de labirintul în care trăieşte, doreşte să depăşească tiparul croit de epoca socialistă, însă n-are curajul şi puterea să rupă lanţurile morale atât de bine zăvorâte.

Livia, tânăra şi ambiţioasa regizoare, spirit liber, îndrăzneşte să creadă că ar putea schimba ceva în viaţa socială de atunci.  Având la îndemână arme culturale, doreşte să imprime teatrului o tendinţă cumva nonconformistă, ceea ce nu este tocmai potrivit în ochii aparatului de stat şi nici în mentalul colectiv al epocii. Se simte încorsetată de regulile şi cutumele pe care trebuia să le respecte într-un oraş de provincie, preponderent industrial şi visează să zboare spre libertate personală şi profesională şi să ajungă la un teatru din Bucureşti. În  voinţa ei egoistă şi oarecum arogantă de a-şi vedea visul împlinit nu se sfieşte să acţioneze şi pe căile mult uzitate în socialism (pile, cunoştinţe, relaţii), întervenţii la cei suspuşi care deţineau cheia cu care puteau deschide orice uşă, oricând. Din dragoste pentru soţia sa, Adrian încearcă s-o ajute mituind un director de teatru din Bucureşti, lucru ce-i aduce o adevărată povară existenţială, pe lângă cea a neîmplinirii în iubire.

Iubirea celor doi se spulberă uşor precum puful de păpădie în bătaia vântului. Fiecare încearcă să se regăsească pe sine, să-şi reinventeze drumul în viaţă. Adrian “plecase de acasă, în urmă cu o săptămână, cu dorinţa de a se limpezi. Nici el nu ştia cum, dar sperase că drumul îi va decanta gândurile, îl va ajuta. Nu nădăjduia în ajutorul cuiva, însă acesta a apărut, totuşi. Fără să-l ceară, aproape împotriva dorinţei lui. Da, se întâmplase o minune. Şi Mariei îi era cu totul îndatorat pentru asta. Desigur, trebuie s-o caute, s-o cheme la el. Un alt gest necugetat de necinste nu mai poate face. A fost prea de ajuns unul…” (p. 296)  Însă în călătoria dorită a fi salvatoare, Adrian întâlneşte “braţul iernii” care îl îmbrăţişează.

Acţiunea romanului este unitară, bine închegată, manifestarea personajelor este firească, ceea ce face ca cititorul să întrevadă blândeţea şi respectul moldoveanului de pe malul Dunării de jos faţă de semeni, iar pe de altă parte, rafinamentul stilului său de scriitor. Acest lucru nu-l împiedică să sape în locuri mai ascunse şi să scoată la lumină fapte obscure şi meschine ale regimului. Abilitatea de bun condeier şi inteligenţa îl ajută pe scriitor să prezinte detaşat faptele, nu interpretează, nu face judecăţi de valoare, nu condamnă. Dă largheţe cititorului să citească şi să aibă propria înţelegere. Unii să facă apel la memorie care este încă vie, pentru readuceri aminte. Pentru alţii, cei mai tineri, cartea este  o provocare de a căuta informaţii sau poate martori oculari ai regimul prezentat pentru a-şi forma propriile convingeri.

Gălăţean prin naştere, Dan Plăeşu, după terminarea studiilor revine în oraşul dunărean. Filolog, profesor, ziarist profesionist, director de teatru, scriitor, dramaturg, poet, fabulist, această vastă paletă de preocupări întregesc profilul literar şi cultural al lui Dan Plăeşu. Prin întreaga sa activitate aduce un plus vieţii cultural-artistice gălăţene. Opera sa scriitoricească (poezii, fabule, povestiri, piese de  teatru, scenete, cronici literare şi dramatice, romane, reportaje) este publicată în diverse apariţii periodice locale şi naţionale. De asemenea, dăruieşte publicului cititor mai multe publicaţii editoriale de mare valoare literară, dintre care amintim: Colecţionarul de exerciţii, fantezii satirice, Editura Junimea, Iaşi, 1983; Veghea, roman, Junimea, Iaşi, 1885; Lucrare de control la istorie, roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Gând de arici liber, fabule sexy, Hypatya, Galaţi, 1995; Muntele personal, teatru, comedii, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2005; Crocodil-Show, fabule cu fitil, Pax Aura Mundi, Galaţi, 2007; Consulting & love, proze de dragoste,  Pax Aura Mundi, Galaţi, 2009. Numeroase lucrări dramatice sunt reprezentate pe scene profesioniste, pe scene de amatori, radiofonic, în lectură profesionistă la diferite cenacluri, publicate în volum de autor sau în reviste şi antologii.

După începutul şovăielnic al lecturii, am parcurs pe nerăsuflate întregul roman “Vinovatele meandre” al scriitorului Dan Plăeşu şi-l recomand cu sinceritate spre lectură.

 

Vasilica Grigoraș