Cuvânt și iubire

“Tu fă bine şi aşteaptă răul. Binele ţi-l va răsplăti Dumnezeu. Dacă oamenii, rudele ţi-ar face bine, ţie ce cruce ţi-ar mai rămâne? Deci roagă-te pentru cei ce te blesteamă, fă bine celor ce-ţi fac rău; celui ce-ţi cere nedrept dă-i tot ce-i trebuie lui din lăcomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asupreşte cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu şi de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ţi-ar face pentru că iertându-le toate, aşa urmezi lui Iisus, aşa ţii împotriva firii sau mai bine zis mai presus de fire legea lui Dumnezeu – a iubirii. Cu toţi sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să ştii că şi ei au un suflet de mântuit.”

(Arsenie Boca)

“Clearing Trade and German interests in Romania in the years from 1932-1939

With the final refusal of the Danube-confederation plans and the rejection of all attempts for the realisation of an agrarian block of east European and southeast European states in the year 1932 the most dangerous projects for the German goal to secure a supplement economic zone had failed.

Now the German government started to solve the countries of Southeast Europe from the influence of France by means of her strategy of bilateral preference contracts, to bind them economically (and in the end, also politically) to itself and to lay the bases for a German great economic area under inclusion of East Europe and Southeast Europe.

From the Foreign Office came in August, 1932 the announcement , that it is the most important task for the next decades to open up the markets from Yugoslavia and Romania for Germany. Now there are big chances for a successful German engagement, after the credits from France came to an end during the world economic crisis. In spite of the shrinking of the German foreign trade in the course of the world economic crisis and the small possibilities for imports of agricultural products narrowed because of the increased agrarian protectionism the receptiveness of the German market turned to get the determining vehicle to push back the French supremacy at the capital market of southeast Europe. From 1932 board members of the German group of the Mitteleuropäischer Wirtschaftstag and the chemical trust IG Farben in cooperation with the German government undertook intensive investigation and negotiations travels to Yugoslavia, Romania and Bulgaria, The findings from these travels were used for the concepts of the economic contracts which were signed with the southeast European government in the coming years.

The takeover of this concept by the NSDAP verify a strictly confidentially stated recording of the department of southeast of the foreign-policy office (APA) of the NSDAP from 27th of October, 1934. Here were listed points which can guarantee a successful fight of Germany in the south-east space. The document should be understood as an emergency programme as well as as a “programme for very long view”. In the centre stood the demand that Southeast Europe should be a German sphere of influence and that the so called “unnatural pact system of France and Italy” should be destroyed by an active German foreign affairs politics. Southeast Europe should be valid for the German empire above all as an economic occupation area. For every single southeast-European country the authors outlined a German plan of operation.

In Romania the German foreign affairs should work towards a strengthening of the position of the king and a cooperation with the military circles. The country must be extracted in isolation, from all other alliances. A promising point of departure would lie in the intensification of the German trading, because Romania are looking for a market for his abundance in agricultural products. The German empire should secure not only the Roumanian grain, but also that raw material which it can receive, otherwise, only on the “unsafe oversea way”: Oil. Romania will be ready to deliver, for suitable assurances from Germany for the purchase of agricultural products also this raw material on the exchange way without money. A cashless oil purchase was from great importance for the German empire because it was hardly capable of acting on the foreign exchange market in the 1930s. To the whole perspective of the German Southeast Europe’s politics the advice was given, the German empire may not try to realise his aims in a frontal attack. The perspective of the concept would be good in a long view, because “the time works for Germany”. As essential aid of this Southeast Europe’s politics the authors of the text mentioned the foreign trade policy and “a purposeful cultural politics”. Their Résumé:

If these methods will be used properly, and if the will prevails to orientate the German foreign politics in the southeast after this directives, then not France or Italy will be the political master of the south-east space, but solely Germany. (Ibid.).

In July, 1934 the German reserves of gold and foreign exchange reserves fell on a low level of 78 million imperial marks. The German government reacted with the so called New Plan reacted to this development. The New Plan was announced on 24th of September, 1934 by the minister of economic affairs, Hjalmar Schacht. The plan implies a comprehensive and direct state control and a steering system of the foreign trade.

The new plan was thought not only as a short-term reaction to the shortage of foreign exchange, but also as an instrument for a ‘systematic shifting’ of the German import. He straightened the German foreign trade in favour to armament and war priorities. In practice the new plan was aimed to short in wide range the import of finished and consumer goods and to replace them with a controlled and long-term import from foodstuffs and raw materials which a not available in sufficient quantities in the German empire. The new plan was a component of a big programme of economic war preparation. Only the government decided over the needs and demands. The state regulated the import by a priority list for raw materials, food and feeds and disposed of their use.

The new plan moved the foreign trade on bilateral agreements and cashless exchange contracts. The essential principle of the new foreign trade policy consisted in the fact that the German empire should shop so much as possible in states which could deliver raw materials and agricultural products, and accepted as a payment instead of foreign currency German products. Clearing contracts should be concluded with such countries. The southeast European states accessible about the country road were for the German empire and the German war plans very interesting and important on account of her geographic location and her resources in raw materials and agricultural products. Within the scope of the new plan trading partners should be searched, where they lay in case of war involvements in the area of the own weapons”.

Although the politics of the new plan was initiated before the background of the foreign currency problem to which also other governments reacted with a foreign currency exchange control and the signing of clearing contracts, the national-socialist government succeeded by means of the applied rigid, totalitarian and planned economic methods and under exploitation of the export needs of the southeast-European states in using the cashless clearing contracts without for the penetration of the big economic area concept.

Clearing contracts charge the mutual demands on the paper, so that only the surplus of the demands about the obligations (or vice versa) had to be paid by payment or credit. Hence, a compulsive clearing, for collecting the debts, could be covered only by such states with view of success which had a passive balance in the exchange with the German empire, because only from the profits of the German demands to the foreign countries the old demands of the respective states could be satisfied.

Briefly after 1934 the first clearing arrangements were met, Minister for Economic Affairs Schacht ordered the associations of the German Industry in confidential circulars to raise the imports from the clearing countries and to reduce exports to them. If the clearing countries had wanted to withhold German profits, they faced now to unpaid German deficits, so that the clearing trade had the effect of concealed loans for the German economy. Already at the end of December, 1934 the German debts within the scope of all clearing contracts reached a sum from 450 million imperial marks, the biggest part with countries of Central Europe and Southeast Europe. In March, 1935 this sum rose on 567 million imperial marks. Regardless of these debts the German empire reached in trade with the clearing states as a bulk buyer from agricultural products a higher valuation of the imperial marks than justified by the local purchasing power. This implied a relative devaluation of the other currencies and lower German import prices.

The overestimation of the imperial marks influenced not only the trade of the clearing countries with the German empire, but also their internal prices and their foreign trade generally. The high prices of which the German side assured on the paper in the clearing contracts for agricultural products and raw materials influenced the internal prize level of the southeast-European countries and raised the price of her export goods so much that other states were deterred from the purchase. Also the devaluation of the southeast-European currencies towards of the imperial marks complicated the trade of Yugoslavia, Bulgaria and Romania with other states. Their possibilities to be able to pay for non-German imports decreased

The foreign trade policy of the new plan turned out successful concerning the short-term emergency measures as well as the long-term basic objectives. At short term one succeeded in guaranteeing the most necessary import in spite of the restricted foreign currency situation. In the long term the new plan and the clearing contracts initiated the aimed structural change and the geographic concentration of the German foreign trade on Southeast Europe. The import of finished goods and semi manufactured products was considerably limited just as the exportation by raw materials and the weight of the German foreign trade shifted in the direction of East Europe and Southeast Europe. The German import of processed products decreased between 1934 and 1937 about 63%, while the import of ores rose about 132%, from oil about 116% and from grain about 102%.

The countries of Southeast Europe became by means of the new plan the most important base of raw materials and agricultural products of the German economy. At the same time every possibility was taken from them to buy and sell without restrictions in the German empire. Their foreign trade was controlled and regulated by the German empire in every respect.

They had to adapt and subordinate their production increasingly to the supply of the German economy. Within the rationed and fixed clearing system the German side could threaten as ultima ratio always with a partial or complete import stop for single products or with a ‘examination’ of the whole economic relations. By artificial forcing up of the prices within the scope of the cashless trade the southeast-European states were extracted increasingly from the world market system, with the result that the German side could dictate exchange rates to them. Thus they were degraded more and more on the status of informal German colonies.

In March, 1935 the Romanian government committed itself to the delivery of 150,000 t of meat and 500,000 t of feed grain. Another agreed portion of the Roumanian deliveries within the scope of the clearing was fixed to oil. The formal basis for these deliveries formed a place of business contract, commercial contract and shipment contract concluded in spring, 1935. This contained the mutual grant of the most-favoured treatment for trade, shipment and business as well as detailed duty arrangements for numerous goods. In addition, it came to the foundation of the German Romanian government committees which met for the first time in September, 1935. On the common meetings taking place yearly from then on the annual extent and the composition of trade were fixed. Private companies or state offices could only take over contingents of delivery in this frame. A German Romanian offset agreement concluded in May, 1935 determined to carry out the whole exchange of commodities of both countries in the clearing procedure.

The aimed relocation of the food and raw material imports from overseas to Southeast Europe was increasingly realised by the clearing contracts. While in the comparison of the 1st quarter in 1934 with the 1st quarter in 1935 the German imports decreased from overseas about 28 percent, the German imports from Southeast Europe rose in the comparative time by 43 percent.

At the same time all southeast-European states accumulated clearing credits. In case of Yugoslavia the demands not redeemed by the German empire amounted in 1936 to 35 million imperial marks, in Romania 18 million and in Bulgaria 10 million imperial marks. While the German empire no longer received loans from the USA, France and Great Britain the underdeveloped held states of southeast Europe get lenders for Germany in the frame of Clearing Trade.

All together the German contract politics with the southeast-European states was aimed on a slogan written in a circular of the Foreign Office from the 30th of April, 1937, which said, the more one succeeds “in tying up each of the southeast countries individually economically to us”, even heavier it will be possible “even in case of a change of the current political constellation” to bring together an economic combination directed against Germany in the Danube space “” (circular of AA, Ritter, 30. 4.1937, zit. n. Seckendorf 1980: 215)

After the aim of the German politics to cut off completely Southeast Europe of the world market and to bind them definitely in the so-called great German economic sphere became clear in the middle of the 1930s, and the southeast-European governments saw through the German strategy, the bilateral commercial policy of the German empire bumped into growing opposition. Above all Yugoslavia and Romania strove for a reduction of her blocked credits from the clearing contracts and refused to deliver products in larger quantities in the German empire which they hoped to sell on the world market for foreign currency. Romania limited in 1937 his export of oil and oil products in the German empire within the scope of the clearing contracts on 20 percent. The Yugoslav government refused to deliver copper in the clearing exchange in the German empire, and required the payment in foreign currency.

The Romanian government tried in December, 1937 during negotiations with the German government to stop an expansion of the German Romanian trade. She wanted to freeze the commercial volume on the state of 1937. Nevertheless, the German influence on the Romanian foreign trade had already become so big at this time that the Romanian government could not prevail against the German interests. Thus the German negotiations leader Helmut Wohlthat could inform, finally, his boss Göring that “after long and difficult negotiations” a new commercial extent could be fixed which lay around one third about that of the year before.

The German government reacted to the uprising attempts of the southeast-European states with an increase of the prices and another lowering of the customs rates for agricultural products. Meanwhile the governments of Great Britain and France made no important efforts to raise her imports from Southeast Europe substantially. They also refrained from pushing the German empire to a return to the multilateral commercial system.

In Romania the chemical trust IG Farben and the benzol association started since middle of the 1930s together with the Dresdner Bank the capital fight for the oil springs, “one of the most important Desiderata of the general staff” (Sohn-Rethel 1992: 105). While still in 1934 only 16% of the whole German oil imports came from Romania, this portion rose on the basis of the clearing agreement in 1935 on 37%.

The bureau for economic construction of the German government presented at the beginning of August, 1938 an installation about the war mobilization needs and the necessary basis on the mineral oil area. In it the meaning of vital importance of the southeast-European economic area for a leading a war was stressed. The authors wrote: “The only way for the immediate cover of the mobilization gaps in the time in 1938/39 which permits at the same time an essential freedom of movement in production amounts and production qualities is in case of mobilization: Keep open the southeast-European economic area for Germany under claim of about 50% Romanian to other countries delivered whole mineral oil-exportation profit for Germany.” (RWA-Aufzeichnung: Mobilization need and supply situation on the mineral oil area, August 8^th 1938, zit. n. Kube, 1986: 263f)

After the Munich agreement the kings of Romania and Bulgaria and the Yugoslav head of government travelled to London. They pointed out there to the fact that her states are strangled by the German empire economically, and asked the British government for support for the freeing from these chains. Nevertheless, the government in London was not ready to guarantee a purchase of southeast-European products in a magnitude comparable to the German imports. Meanwhile the French foreign minister George Bonnet ordered his government to avoid every movement which can wake the impression of a restriction of the German commercial activities in Southeast Europe.

After of the Romanian king Carol II had been compensated in London and Paris with delaying statements, he immediately got in touch with the German government, because he saw yet no more alternative to a firm connection of Romania with the German empire. At the end of November, 1938 he met in Leipzig Hermann Göring, who pronounced the wish for an intensification of the German Romanian trade. In this trade “Romanian oil deliveries of the biggest extent” and the “development of Romanian ore deposits” would be very important. Carol volunteered basically to the fulfilment of the German demands In return for this he demanded the ending of the German support for the fascistic group iron guard(1) and reinforced war material deliveries. Latter to fulfil was not difficult for the German government, because Romania was planned as a southeast-European outside post during the war against the Soviet Union.

At the beginning of February, 1939 Görings most important special emissary in south European economic questions, Helmut Wohlthat, travelled to contract negotiations to Bucharest. The Romanian government refused to accept first the central point of a bilateral agreement for the German government called “industrial cooperation in a mixed industrial committee”, because she feared correctly, the German empire would deny Romania “the self- determination in his industrialisation” (Report Wohlthats to Göring about his negotiations in Bucharest, 10. – 3/23/1939, 3/27/1939). Only to massive German pressures and under the impression of the German intervention in Czechoslovakia the Romanian government agreed to the signing of a comprehensive economic agreement. The German Romanian economic contract signed on the 23rd of March, 1939 became the model of a lasting integration of Southeast Europe in the German great economic area. On the basis of the contract the whole Romanian economy should be transformed and fitted in the long term into the German area. Romania had to deliver raw materials and agricultural products and to renounce the development of a worth mentioning own finished goods industry. The contract meant the largest constitutional conversion till then of the German supplement economy concept propagated for a long time. The contract fixed for a period of five years planned to expand the German portion in the Romanian foreign trade to 45 per cent. For it the Romanian agrarian and raw material production should be aimed on the inquiry of the German economy. This implied a forced output and processing of oil, manganese, copper, bauxite, chrome ore and other raw materials. The contract included among other things these points: 1. Extension and steering of Rumanian agrarian production with look at a reinforced cultivation of feeds, oil fruits and fibre plants, 2.

Intensification of the Romanian wooden and forest industry 3 a forced development of the Romanian mineral resources by common German Romanian societies, 4.

Realisation of a generous oil programme, also by a German Romanian society, 5.

German participation in Romanian banks, 6. Removal of the Romanian traffic network and the traffic system, not least for the purpose of a quick and free from problems evacuation of the goods destined for the German empire,

7. Equipment of the Romanian armed forces with German weapons in cashless exchange to Romanian oil.

In agricultural products 700,000 t of wheat, 200,000 t of maize, 300,000 t of animal feed and 200,000 t of living and killed pigs should be delivered only in 1939 from Romania to the German empire. A special agreement signed on the 20th of July, 1939 also for the duration of five years implies the Romanian assurance to export to least 75 per cent of the annual Romanian whole grain exportation in the German empire. For 1939/40 a contingent of at least 1.5 million t of grain was assured. German offices determined the choice of the grain.

Especially important for the German wartime economy was the Romanian obligation contained in the contract from March, 1939 to increase the oil export in the German empire of from 20 to 25 per cent of the whole volume of the clearing agreement. The contract intended not least the equipment of free trade zones for German production enterprises and transportation companies in Romania. In these zones should be established industrial enterprises and trading ventures as well as storehouses and places of transhipment should be established for the German shipment. In the free trade zones exemption from duty should be guaranteed for the production, trade and the processing of goods. To guarantee the binding to the shipment, the foreign trade zones were installed in the Danube and Black Sea harbours because German companies hoped there to disclose new outlets in the Middle East. The third article of the contract obliged the Romanian government to remove or to change laws which were against a German capital expansion to Romania. This was above all the case in the areas of Oil industry and mining. A Romanian law from the 1920s complicated the development and exploitation of new oil springs and raw materials by foreign capital.

Immediately after completion of the contract expert’s teams were sent to Romania for the technical development of the agrarian, forest and fish economy and the raw material exploitation. Before the background of the steep rising trade with grain started from April, 1939 to October, 1943 a total of fifteen German Romanian trade companies which dealt exclusively with the export of grain in the German empire. In the same period eight other German Romanian enterprises were founded which organized the buying and the processing of fruit, vegetables and oilseeds. These new establishments and the controlled trade with agricultural products were only possible by the regulations of the economic contract which admitted direct capital exports to Romania. On the basis of the contract it came furthermore to the foundation of three German Romanian enterprises which should force the cultivation fibres for textiles.

German economic planners noticed contented that the German Romanian agreement exceeds wide all economic contracts which have been concluded up to now between independent states, because it contains a coordination of big parts of the good production and the traffic. “The special and in the modern economic history absolutely new moment of the contract” lies in the “adjustment of nearly all production powers of one country to production power of another country.” The binding and restructuring of the Romanian economy only through a contract and without direct military occupation of the country was taken up by the German professional world with big interest. The German government hoped for a signal effect over Romania. Negotiations leader Helmut Wohlthat noticed in addition:

“All southeast-European countries should see who holds the true supremacy supported with economic facts on the shores of the Danube river; Germany by modern contract forms or England and France with old claims and propaganda.” (Report from Wohlthats, March 27^th 1939)

By means of his main weapon of the 1930s, the bilateral preference and clearing contracts the German empire had for the first time won a dominating position before the beginning of the Second World War in Yugoslavia, Romania and Bulgaria. The nearly monopoly-like and without foreign currency realized import of the raw materials and agrarian products of these states formed an essential component of the German war preparation. The export widely uncovered by missing German deliveries to Yugoslavia, Bulgaria and Romania degraded the three southeast-European Danube states to involuntary credit lenders for the German wartime economy. Already in 1936 passed one fifth of the whole freezed debts of the German empire with the five southeast-European states Bulgaria, Romania, Yugoslavia, Hungary and Greece. The ‘supplement space’ Southeast Europe should become as safe raw material and food reservoir for the German economy the base of the German world war for ‘living space’.

(1) The iron guard was formed as a result of the worldwide economic crisis in the context of a radicalization of the Romanian right. With German support she developed in spite of multiple bans in the 1930s to a paramilitary mass organisation. In the end of the 1930s she became an important domestic strength and was involved in several putsch attempts and in pogroms against the Jewish population.”

Klaus Thorner

http://www.scribd.com

“Europarlamentarul român Adrian Severin a lansat seria de conferinţe „Cauzele euroscepticismului”. Prima conferinţă – care a urmărit oferirea unui răspuns la întrebarea „Există o datorie a Germaniei faţă de România?” – s-a desfăşurat miercuri, 10 aprilie, în incinta Parlamentului European din Bruxelles.

Progresul Uniunii Europene în direcţia unei integrări politice mai profunde se confruntă cu o serie de critici şi rezistenţe din partea euroscepticismului. Deşi este respins de federaliştii europeni, euroscepticismul are explicaţiile sale, care nu ar trebui ignorate.

„Printre argumentele eurosceptice, s-ar putea regăsi următoarele: deficitul democratic al UE sau pretinsa imposibilitate de a construi o democraţie transnaţională, discriminarea împotriva anumitor state membre sau a cetăţenilor acestora, tentaţiile hegemonice ale principalilor protagonişti naţionali europeni, caracterul oligarhic al birocraţiei europene, lipsa unei solidarităţi transnaţionale reale, lipsa unei atitudini corecte din partea celor mai dezvoltate naţiuni europene către cele mai puţin dezvoltate, neîncrederea indusă de datorii istorice nerezolvate etc. Astfel de argumente sunt îngrijorătoare pentru viitorul proiectului european. De aceea, dorim să oferim o platformă pentru prezentarea şi dezbaterea unor astfel de probleme. Aceasta nu este menită să promoveze euroscepticismul, ci mai degrabă să susţină pledoaria pentru «mai multă Europă» şi pentru o «Europă politică» într-un context informativ şi mai realist. Este aceasta o cauză întemeiată a euroscepticismului?,” spune Adrian Severin.

În cadrul acestei prime conferinţe au vorbit prof. dr. Adrian Severin, deputat european, dr. ec. Radu Golban, expert politic, lector şi publicist, dr. Albrecht Ritschl, profesor de istorie economică la London School of Economics, dr. Klaus Thörner, istoric, lector şi publicist, Sorin Roşca Stănescu, senator PNL, Corneliu Vlad, jurnalist şi scriitor şi dr. Lia Lucia Epure, jurnalist, directorul publicaţiilor ZIUA de Vest şi Focus Vest. Vorbitorii au prezentat concluziile şi opiniile lor privind atitudinea Germaniei faţă de România, în special în privinţa datoriilor financiare pe care Germania le are faţă de România. Lia Lucia Epure a vorbit despre faptul că Radu Golban nu este un eurosceptic şi că demersul său este unul menit să repare nedreptatea istorică pe care o face Germania faţă de România. „Radu Golban s-a născut la Timişoara şi a plecat din România, împreună cu familia, pentru persecutările la care a fost supus de regimul comunist. Acum, Golban este în continuare persecutat pentru convingerile sale. Economistul Radu Golban a susţinut cursurile la disciplina “Economie mondială, Politicile UE, Negocieri şi conflicte”, în cadrul departamentului Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a Universităţii de Vest din TImişoara, linia de predare în limba germană. Profesorul Golban a venit la UVT la începutul anului universitar 2012-2013, pregătit să-şi reia cursurile. A avut un şoc: i s-a comunicat că nu mai este nevoie de el şi că decizia a fost luată la recomandarea consulului Germaniei. Acum „Cazul Golban” a fost adus în faţa Comisiei de Etică a UVT,” a spus Lia Lucia Epure.

Redăm în cele ce urmează discursul integral al economistului Radu Golban, cel care a descoperit datoria istorică a Germaniei faţă de România.”

Onorată asistenţă,

“Permiteţi-mi să încep prin a mulţumi Domnului Prof. Dr. Adrian Severin, membru al Parlamentului European şi fost ministru de externe al României, pentru receptivitatea fără rezerve manifestata faţă de ideea dezbaterii în această onorantă incintă a tendinţei, în creştere, a euroscepticismului, pe fundalul crizei dar şi al politicilor neadecvate ce s-au aplicat crizei.

Aduc, de asemenea, mulţumirile mele reputaţilor specialişti, Domnului Prof. Dr. Albrecht Ritschl şi Domnului Dr. Klaus Thörner, invitaţi să se pronunţe în acest cadru european, de pe poziţia înaltei lor competenţe, asupra studiului de caz din relaţiile germano-române ce face obiectul concret al reuniunii de astăzi.

Vă mulţumesc Dumneavoastră tuturor pentru interesul manifestat faţă de problematica dezbaterii de azi şi mă bucur că în rândurile noastre se află şi un grup de tineri ziarişti din România oaspeţi în aceste zile ai instituţiilor europene.

Constructul de integrare a Europei cunoscut sub numele de Uniune Europeană se află astăzi şi într-o criză de identitate. Pe fundalul unei perioade îndelungate de criză economică au apărut şi primele semne de îndoială faţă de proiectul de integrare a Europei. Pentru a înţelege mai bine această atitudine critică faţă de modul şi mai ales de procesul unificării Europei trebuie mai întâi să precizăm ce înseamnă şi la ce se referă termenul de euroscepticism. Acest termen nou în limbajul politic apare, tot mai frecvent, în ultima vreme, de la micul contribuabil şi până la nivel de naţiune. Neologismul compus din denumirea geografică a continentului şi substantivul scepticism, care se trage din greacă – „skeptios” = „căutător”, este mai degrabă un termen generic decât o disciplină filosofică opusă dogmatismului politic.

Euroscepticismul nu trebuie confundat cu anti-europenismul sau cu naţionalismul, el nu este un ateism politic ci o căutare după o altă Europă. Motivele euroscepticismului sunt cel puţin la fel de diferite cum sunt şi popoarele Europei. Pentru a analiza şi a înţelege mai bine acest fenomen, trebuie identificate motivele particulare, adică ale fiecărui stat, ale fiecărei categorii sociale, care îi determină pe oameni să devină eurosceptici. Având în vedere faptul că Europa se afla astăzi, în ciuda aparenţelor de unitate, la începutul şi nu la apogeul integrării, are şi euroscepticismul o justificare firească, întrucât, prin logica şi definiţia sa, el este mai aproape de statutul de independenţă şi suveranitate a fiecărui stat, decât de dezideratul integrării. Deoarece procesul de unificare al Europei generează, în special la periferia continentului, probleme economice, ca urmare a dezindustrializării, cetăţenii înţeleg tot mai puţin de ce imaginea lăudabilă, însă abstractă a proiectului european numit „garant al păcii şi prosperităţii” se suprapune cu tensiunea socială devenită realitate. Pe cât de abstract şi de general pare euroscepticismul în discursul politic şi public, pe atât de concret devine protestul împotriva Germaniei prin pancartele agitate şi sloganurile scandate de la Nikosia la Lisabona. Faptul că grafica acestor pancarte prelucrează cu obstinaţie fizionomia mereu aceluiaşi dictator, cea a lui Hitler, trezeşte întrebarea de ce protestul euroscepticilor nu se îndreaptă împotriva actorilor politici de la Bruxelles ai Uniunii Europene sau împotriva altor state membre ale Uniunii decât Germania, de ce vizează mereu Berlinul şi conducerea Republicii Federale.

Se pare că binomul Bruxelles – Berlin anihilează oricare iniţiativă politică a celorlalte capitale europene. Desigur că preluarea crescândă de răspundere şi responsabilitate de către Berlin în Europa creează Germaniei şi o suprafaţă mai mare pentru critică mai mult sau mai puţin fondată. Scopul final al integrării este bunăstarea tuturor cetăţenilor europeni şi nu performanţa economică a unora prin redistribuirea factorilor de producţie în Europa.

Euroscepticismul începe să se insinueze pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania. Euroscepticismul german vizează contribuţia Germaniei la proiectul european prin transferurile germane către Bruxelles de 214 Euro pe cap de locuitor, adică o sumă uşor peste media UE-27, de 190 Euro. Proiectul european creează, prin excedentul comercial al Germaniei de peste 500 de miliarde de Euro, locuri de muncă, dar şi imaginea de performanţă economică. Aşadar, Germania, principalul contributor în Europa Unită, motor al dezvoltării generale pe continent, ba poate chiar şi filantrop pentru alte ţări membre ale Uniunii. Este oare fidelă realităţii o asemenea reprezentare?

Realităţile sunt mai nuanţate. Analiza euroscepticismului raportat de la stat la stat porneşte de la răspunderea socială faţă de proprii cetăţeni, care trebuie asigurată şi în contextul migraţiei din est spre vest a forţei de muncă.

Răspunderea în această privinţă revine statului național şi nu Europei. Aşadar, europenizăm performanţa, însă nu şi răspunderea socială, care rămâne tot în sarcina statului naţional, după cum tot lui îi revine şi dreptul de a stimula economia, de a-şi proteja unităţile de producţie, astfel încât să poată asigura un trai decent propriilor cetăţeni.

Având în vedere că dreptul de vot al aşa zişilor cetăţeni europeni este limitat doar în cadrul ţărilor lor de origine şi nu este europenizat precum forţa lor de muncă, este foarte probabil că într-un viitor apropiat, forma de euroscepticism pe care o reprezintă nemulţumirile oamenilor să se articuleze prin vot la nivelul naţional al ţărilor membre. Aşteptările fireşti ale acestor cetăţeni nu pot fi satisfăcute cu lozinci de gândire grandioasă sau cu sacrificii pentru un trai mai bun în viitor. În timp ce unele state membre ale Uniunii se înzestrează mereu cu viziuni de dimensiuni politice şi arhitecturale supradimensionate, alte state membre nu au nicio viziune. Pentru unii Europa este o preocupare neîntreruptă, iar pentru alţii un subiect îndepărtat. Tocmai de aceea paşii în Europa nu se pot justifica doar prin iniţiativa unuia ci impune mereu şi acceptul celuilalt sau celorlalţi pentru un parteneriat.

În România euroscepticismul sau mai degrabă eurorealismul a apărut recent, adică mai târziu decât în alte state membre ale Uniunii Europene. Prezenţa sa, tot mai remarcată în spaţiul public, are în mare măsură, ca fond politic, intervenţia Bruxelles-ului şi a unor capitale europene în conflictul constituţional din vara anului trecut după cum se datorează şi politicii de austeritate impusă de Bruxelles. Este drept ca euroscepticismul apare cu întârziere în România, dar acest lucru nu-l împiedica să devină un factor mobilizant, aşa cum s-a întâmplat cu alte răbufniri politice din istoria recentă a ţării.

Pentru mulţi romani, aderarea la Uniunea Europeană a înlocuit în primii ani ai integrării propaganda comunistă semi-sacrosanctă cu basme de bunăstare şi fericire. Bilanţul pentru omul de rând astăzi, la peste cinci ani după aderarea la Uniunea Europeană, cuprinde inevitabil starea deplorabilă a economiei ţării pe urma dezindustrializării, suspiciunea firească faţă de climatul poliţienesc întreţinut de serviciile secrete, o atmosferă de neîncredere în instituţiile statului, corupţia, erodarea democraţiei, dar şi lipsa de speranţă într-o schimbare spre bine. Iar faptul că demnitari europeni de la Bruxelles şi lideri din state europene s-au implicat public în conflictul pe tema suspendării preşedintelui şi a îndepărtării de la putere a unei grupări politice ale cărei guverne din ultimii câţiva ani au atins o cifră record la neabsorbţia de fonduri datorită corupţiei, justifică întrebarea dacă nu cumva Bruxelles-ul sprijină de fapt corupţia în România in loc să o combată.

Raporturile între parteneri inegali sunt mult mai vulnerabile în astfel de conjuncturi. Egali la obligaţii înseamnă a fi egali şi la drepturi şi de a beneficia şi de egalitatea şanselor între ţările în curs de subdezvoltare din Europa de est şi de sud şi cele în curs de consolidare a industriei din centrul continentului. Instituţiile europene au rolul de garant al tratatelor dar şi de mediator în articularea intereselor naţionale ale diferitelor state, pentru a preveni o situaţie de folosire a corupţiei în scopul implementării unui Realpolitik. Dacă realizarea şi implementarea principiilor statului de drept şi lupta împotriva corupţiei sunt obiectivele centrale ale integrării europene, atunci trebuie să admitem că şi corupţia are nu doar corupţi, dar şi corupători.

În această privinţă, istoria cel puţin ne dă dreptate. Iar instituţia Parlamentului European reprezintă cel mai potrivit sediu pentru un management al memoriei istorice. Permiteţi-mi, de aceea, un scurt rapel istoric. După Primul Război Mondial premierii români Brătianu şi Averescu au negociat aproape şase ani cu Germania pentru o sumă de aproximativ 5 miliarde de Reichsmark din afacerea devastatoare numită „Banca Generală” din timpul ocupaţiei germane în 1918. Germania nu era dispusă să plătească absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al premiului Nobel pentru Pace, scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o telegramă către Ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a – textual – “omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani, solicitând ambasadorul de la Bucureşti să identifice cercuri „interesate” din ţara care ar putea, contra unei plăţi, abandona problema.

Această tactică îndoielnică s-a ascuns bine sub paravanul corectitudinii şi pretextul bunelor relaţii economice. Probabil că suma oferită pe cale privată de Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu, obiectivul recomandării germane, care a încheiat apoi pentru totdeauna tratativele pe tema „Băncii Generale”. Dacă numele “Gustav Stresemann” are astăzi o conotaţie atât de pozitivă, fiind chiar şi numele a nenumărate licee şi institute din Germania, ce garanţii avem noi că nu s-ar putea păstra tactica sa şi faţă de România din zilele noastre când este vorba de o datorie istorică mult mai mare? Precum se poate observa, discuţia pe tema datoriei neachitate a Germaniei după 1947 de peste 1 miliard de Reichsmark în baza Tratatului de Cliring, care stă astăzi în centrul atenţiei noastre la acest eveniment, nu este prima de acest gen în istoria celor două state; nu este pentru prima dată când România a rămas păgubita. O ţară la nivelul Germaniei ar trebui cu atât mai mult astăzi, în familia europeană unită şi instituţional, să trateze România ca pe un partener egal şi să se arate responsabilă pentru faptul că a rămas, nu o dată în istorie, datornică faţă de România.

Relaţia economică româno-germană din perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de Compensaţie  a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul unor publicaţii; ulterior a devenit o provocare.

Lipsă acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1936. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de Compensaţie  germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în Lei ale importatorilor. Deoarece Germania celui de al treilea Reich importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României faţă de Casa de Compensaţie Germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii şoldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin.

Conform lucrărilor de specialitate , la nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operaţiunilor de cliring româno-german depăşea 1 miliard de Reichsmark. Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum Casa de Compensaţie Germană –  instituţie ce ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Reichsbank , Banca Reglementelor din Basel  şi Academia Româna.

Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc art. 28, alin. 4, din Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris. Dat fiind faptul că derularea plăţilor dintre Germania şi România s-a făcut în baza Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936, acest acord nu cade sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris, care prevede explicit că România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziţie citim ca „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele… “. Adjectivul demonstrativ la începutul propoziţiei „această “se referă la propoziţia precedentă, în care se explic condiţiile renunţării. Formularea alin. 4 din art. 28 cu precizarea renunţării României la pretenţii împotriva Germaniei şi a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de armistiţiu a Reichului) pentru scadenţa pretenţiilor face ca lucrurile să fie cât se poate de clare. Efectele juridice ale Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936 sunt, fără îndoială, drepturi şi pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 şi ca urmare excluse de la renunţarea la pretenţii împotriva Germaniei, care se referă doar la angajamente din timpul războiului. Aşa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris.

Doresc să mai precizez că, în cadrul Conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la Conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alin. 4 al Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris. Ambele acte normative exonerează Germania de plată despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. În concluzie, acest şold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu reprezintă nici o despăgubire de război.

Se poate naşte întrebarea cum se calculează suma de 19,5 miliarde Euro?

Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 Euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde Euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 69 de ani – din 1944 până în 2013; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la aproximativ 19,5 miliarde de Euro.

În cadrul unei dezbateri din luna martie 2012, sub egida Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României se confirmă existenţa creanţei asupra Germaniei la Casa de Compensaţie de aproximativ 1 miliard Reichsmark la sfârşitul anului 1944, fapt ce constituie un mare progres faţă de discreţia remarcabilă a acestei instituţii în ultimii doi ani. Cel mai mare succes al acestei dezbateri îl reprezintă faptul că totuşi Bana Naţională admite existenţa unei datorii a Germaniei faţă de România în 1947 de 14 miliarde de Lei, ce a fost considerată de autorităţile acelor timpuri ca fiind o „creanţă nesigură asupra străinătăţii “. Ceea ce a fost nesigur în 1947 nu se mai poate spune astăzi despre motorul economic al Europei.

Pe scurt doresc sa menționez că sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris cad de asemenea şi creanțele private necompensate în valoare de mai multe sute de milioane de Reichsmark ale firmelor şi persoanelor din Romania care au obținut o sentința favorabila în baza Tribunalului Arbitrar Mixt, romano-german în perioada 1919-1928, înființat în baza art. 304, alin. b 2 al Tratatului de la Versailles.
În privinţa părerii românilor despre datoria Germaniei, aş aminti faptul că până în prezent peste 5600 de români au semnat o petiţie lansată de mine pentru a determina guvernul să negocieze cu Germania pentru recuperarea creanţei din acordul de cliring cu Germania. Având în vedere că rata de penetrare a serviciilor web este în Germania conform unui studiu publicat recent dublă faţă de rata de penetrare a serviciilor web din România şi că Germania are o populaţie de aproape patru ori mai mare decât România, 5600 de semnături în ţară ar fi echivalentul la aproximativ 45000 de semnături în Germania. Această cifră de proporţii arată incontestabil că românul nu a uitat de această datorie istorică.

România nu are nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe iniţiind in 2010 două interpelări.

Distinsă asistenţă,

Permiteţi-mi, înainte de a încheia, câteva remarci. Demersul tematic al acestui simpozion nu este unul antieuropean, nici unul antigerman.

Incidentele de parcurs european (fie el şi un parcurs istoric) nu trebuie instrumentate sau dramatizate, dar nici trecute cu vederea şi cronicizate, ci gestionate cu bună credinţă. Rezervele faţă de instituţiile europene şi faţă de preeminenţa Germaniei în Europa Unită nu trebuie să-şi găsească în asemenea situaţii surse de potenţare a euroscepticismului.

Euroscepticismul zilei de astăzi nu este un obstacol de neocolit şi nici o boală incurabilă, ci mai degrabă un simptom şi un semnal faţă de care se poate acţiona în conformitate cu interesele generale europene.

Marile mutaţii istorice se nasc de obicei din acumulări de detalii – şi izbucnesc nu odată tot printr-un detaliu – pentru a ajunge la o nouă stare. Studiul de caz prezentat aici este doar unul din sumedenia de detalii care se aglutinează zi de zi pentru a da consistenta euroscepticismului ridicat pe valul crizei şi al politicilor de austeritate aflate într-o nefericită modă. Situaţia, rămasă deschisă, din relaţiile româno-germane prezentată aici generează, şi ea, o doză mai mare sau mai mică de scepticism şi neîncredere – şi în privinţa politicii Germaniei faţă de partenerii săi europeni de ieri şi de azi, şi faţă de etaloanele morale ale Europei Unite.

Euroscepticismul de astăzi nu este însă o tendinţă inexorabilă şi el începe de altfel a fi convertit în eurorealism. Următorul pas, salutar, ar trebui să fie o tendinţă pe care aş numi-o euroconstructivism. Într-o asemenea viziune poate fi soluţionat şi cazul încă deschis din relaţiile româno-germane dezbătut astăzi aici.”

 

Dr. ec. Radu Golban

Sursa: http://bit.ly/YoIyqp

 

 

 

Cuvânt înainte

 

De ce Ediţia a II-a ? Am pornit la drum cu prima încercare mânat, cumva, de durerea, încă neostoită, provocată de dispariţia intempestivă a prietenului meu ”de-o viaţă”, Nicolae-Otto Kruch, ”copilul minune” al Liceului Emanuel Gojdu din Oradea, talentatul student sculptor al Institutului De Arte Frumoase din Cluj, devenit peste ani, maestrul de necontestat al portretului în sculptura românească. Am spus, durere neostoită încă, deoarece am fost, şi am rămas, adeptul aducerilor aminte, al ”rememberului”, ca plecăciune adusă celor care ne-au îmbogăţit zilele cu frumosul artei lor. Se împlinesc 15 ani de la trecerea în nefiinţă a lui ”Nicolae” şi o tăcere vinovată se aşterne peste viaţa, talentul şi munca acestui mare artist plastic.

Nu s-a bucurat prea mult, în viaţă fiind, de aprecieri ”la vedere” din partea contemporanilor săi, purtând povara unei apartenenţe la o etnie ”vinovată”. ”Puiul de neamţ”, vorba marelui maestru al sculpturii, Romul Ladea, şi el, nu rareori, victimă a unui trecut ”vinovat”, cândva sculptor al casei regale, a studiat îndurând prezenţa ameninţătoare, nu a sabiei imaginare a lui Damocles, ci, a mult mai reale presiuni exercitate de slujitorii neobosiţi ai organelor de opresiune. N-a scăpat de teama ce i-a fot inoculată nici după facultate. Şi cum ar fi putut fi absolvit de vina de a fi fiul unui neamţ plecat în Germania, din calea puhoiului sovietic ”eliberator”?! Doar era un stigmat ”acordat” pe viaţă!

Nici după ceea ce ne place a fi definit drept ”revoluţie”, nu s-au petrecut minuni legate de ”aducerile aminte”. Ba, nu! În oraşul care l-a adoptat, Ploieştii lui Mihai, la zece ani trecuţi de la dispariţie, are loc un eveniment de cinstire a memoriei lui Nicolae Kruch. În Cotidianul PRAHOVA din 9 februarie 2006, apare, alături de o poză a ecvestrei lui Mihai Viteazul, ştirea:

””Expoziţie retrospectivă dedicată sculptorului Nicolae Kruch

Unul dintre cei mai importanţi artişti prahoveni va fi omagiat astăzi, în cadrul unei expoziţii retrospective, găzduite de Muzeul Judeţean de Artă. Este vorba despre sculptorul Nicolae Kruch, cunoscut pentru realizarea unor lucrari de primă mână în Ploieşti şi în Prahova, printre care se numără impozantul monument al domnitorului Mihai Viteazul, amplasat în piaţa cu acelaşi nume. Vernisajul expoziţiei va avea loc începând cu ora 13,00. La eveniment şi-au anunţat prezenţa artişti şi oameni de cultură prahoveni.

Tot astăzi va fi lansată cartea “Nicolae Kruch – periplu prin viaţa unui artist”, de Mihai Apostol, aparută la Editura ”Ploieşti – Mileniul III”.
R.ENE””

 

Un lucru meritoriu această expoziţie, la fel ca şi intenţia scriitorului Mihai Apostol de a pune la îndemâna consumatorilor de artă acel ”Periplu prin viaţa unui artist”, din viaţa lui Nicolae Kruch, numai că, ”periplu”, conform Dicţionarului explicativ al limbii române,   presupune o ”Călătorie lungă pe mări şi oceane; călătorie lungă(şi anevoioasă).” Ori, acest lucru ar fi presupus o călătorie ”lungă şi anevoiasă” de documentare, ca în cazul pregătirii unei monografii, ceea ce, din păcate, nu a rezultat în cazul de faţă. Date biografice eronate, prezentare sub orice critică a materialului grafic.

O astfel de lucrare se lasă aşteptată. Cel care s-ar înhăma ar trebui să fie un profesionist, un adevărat critic de artă, cunoscător al vieţii tumultoase şi al operei acestui mare om, mare talent artistic.

Un  aspect demn de toată lauda este maniera în care prof. Eugen Stănescu reuşeşte să prezinte pe internet Judeţul Prahova prin Monumentele sale Reprezentative. Voi face câteva spicuiri, începând cu inspiratul Moto şi terminând cu Ecvestra lui Mihai Viteazul:

”” Moto:

 ”Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este încorporată istoria… şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va mai fi o materie de învăţat pe de rost astăzi şi de uitat mâine, ci un element de putere şi de iniţiativă în sufletul fiecăruia dintre ei.”

Nicolae Iorga”

”Un loc aparte în inimile şi conştiinţa ploieştenilor, îl ocupă, de la 1 Decembrie 1997, măreţul monument ecvestru închinat memoriei şi înfăptuirilor ctitorului oraşului Ploieşti, Voievodul Mihai Viteazul. Regretatul sculptor Nicolae Kruch a imaginat iniţial un grup statuar înfăţişându-l pe voievod călare, înconjurat de alte nouă statui, dintre care şase reprezentând pe unii dintre căpitanii săi, iar celelalte trei, personaje feminine simbolizând cele trei provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Insuficienţa fondurilor i-a determinat pe iniţiatorii proiectului să realizeze doar statuia voievodului. În luna mai a anului 1991, a fost turnată fundaţia, moment în care, la baza acesteia, a fost pus un pergament cu semnăturile  a 84 de cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul”, a oficialităţilor locale şi a conducerii Societăţii Cultural-Istorice “Mihai Viteazul”.

Statuia, apreciată ca una dintre lucrările de artă reprezentative ale ţării, îl înfăţişează pe Voievod călare, purtând în mână însemnele victoriei, orientat către nord, simbolizând plecarea sa de la Curtea Domnească din Ploieşti înspre Transilvania şi Moldova, în vederea înfăptuirii primei uniri. Este cea mai impunătoare operă de artă monumentală pe care o are Ploieştiul: înălţimea, inclusiv soclul, peste 15 m.; înălţimea statuii reprezentând pe domnitor – 7,20 m.; greutatea întregii compoziţii sculpturale din bronz – 16 t.; lungimea soclului – 24 m.

Din punct de vedere conceptual este opera sculptorului Nicolae Kruch, decedat înainte de finalizarea monumentului. Definitivarea lucrării a fost preluată de sculptorii Ştefan Macovei şi Justin Bratu, care au urmărit realizarea tehnică, turnarea în bronz şi toate operaţiunile privind montarea propriu-zisă pe soclu…””

Ceea ce urmăresc eu, în această a II-a ediţie a “Rugului creaţiei”, este valorificarea ajutorului primit din partea Dnei Atena Kruch, soţia regretatului Nicolae-Otto Kruch, care mi-a pus la dispoziţie noi materiale, dintre puţinele salvate în urma decesului artistului. Este vorba nu atât de o revizuire cât, mai ales, de o îmbogăţire a primei ediţii. Numărul limitat de lucrări, ţinând cont de vasta operă de creaţie a artistului, încearcă, totuşi, să prezinte cât mai cuprinzător paleta largă a preocupărilor sale artistice, cu toată calitatea precară a unora dintre materialele folosite.

Boala necruţătoare, galopantă, l-a împiedicat, în ultimele săptămâni de viaţă, să pună ordine în atelierul care i-a fost atât de drag. Din păcate, oameni de ”Încredere”, care s-au perindat în acele ultime zile prin sanctuarul creaţiei artistice, nu s-au preocupat de pericolul care păştea caracterul de ”arhivă” al atelierului printr-o devalizare a acestuia şi au permis dispariţia documentelor martor ale unei activităţi de o viaţă. Mă refer la ”marea mapă” care păstra între coperţile sale, desene, schiţe, planuri, fotografii, date privind localizarea lucrărilor. O mapă care în mâna unui profesionist, artist plastic, critic de artă, ar fi constituit firul conducător în drumul spre o monografie…

Da, iată, în câteva cuvinte, răspunsul la întrebarea ”De ce Ediţia a II-a?” şi, poate, o motivare adusă lansării romanului ”Ecvestra” pe site-ul “www.darisbasarab.com” în 2007.

Daris Basarab

Foreword

Why a Second Edition? I started off with the first attempt, driven, somehow, by the pain, yet tireless, caused by the untimely loss of my ”life friend” Nicolae-Otto Kruch, ”child prodigy” of Gojdu Emmanuel Secondary School in Oradea, the talented sculptor, student of the Institute of Fine Arts in Cluj, become over the years, the undisputed master of the portrait in Romanian sculpture. I said, yet tireless pain, since I was, and I have remained, remembering supporter, of the “Remember”, as a bow made those days we have enriched with their beautiful art. We commemorate 15 years of crossing the nonexistence of ”Nicolae” and a guilty silence lays over the life, talent and work of this great artist.

Not enjoyed too much, in his life, an assessment ”sight” from his contemporaries, bearing the burden of belonging to a ”guilty” ethnic group. ”Baby of the German” as the great master of sculpture, Romul Ladea said, and he is not uncommon, victim of a ”guilty” past, once the royal sculptor, studied threatening enduring presence, not of the imaginary sword of Damocles but  the more real pressures made by  tireless servants of the organs of oppression. He was not out of inoculated fear even  after college. And what could he  have been absolved of blame to be the son of a German left for Germany, away to the Soviet torrent ”liberator”? He was only a  blemish  ”given” for life!

Not even after what we like to be defined as a “revolution”, no miracles have occurred relating to “remembering.” Not at all, no! The town that adopted him, Ploiesti of Mihai, after ten years passed from extinction, an event occurs to honor the memory of Nicolae Kruch. In the Daily PRAHOVA of February 9, 2006, appears alongside a picture of equestrian statue of Michael the Brave (ro. Mihai Viteazul), the news:

 

””Retrospective exhibition dedicated to the sculptor

 Nicolae Kruch

 

One of the most important artists from Prahova will be honored today in a retrospective exhibition, hosted by County Museum of Art. It’s about sculptor Nicolae Kruch, known for making firsthand works in Ploiesti and Prahova, including the imposing monument to Prince Michael the Brave, located in the square with the same name. Exhibition will take place starting at 13.00.’At the event there was announced the presence of  artists and men from Prahova culture .

Also today will be launched the book ”Nicolae Kruch – journey through the life of an artist”, by Mihai Apostol, published by ”Ploiesti – Millennium III”

 R.ENE ””

An worthy thing  this exhibition, like the writer Mihai Apostol intention to consign to art consumers that ”journey through the life of an artist”, from Nicolae Kruch life, only that ”journey”, according to  Explanatory Dictionary of Romanian language, requires a ”long journey on the seas and oceans, long trip (and difficult).”  Or, this would have meant a trip ”long and difficult” of documetation, as if preparing a monograph, which, unfortunately, did not result in this case. Biography erroneous, presentation in any criticism of graphic material.

Such work is left waiting. Anyone who would harness should be a professional, a real art critic and connoisseur of the tumultuous life and of the work of this great man, great artistic talent.

One aspect worthy of all praise is the manner in which Professor Eugen Stănescu manages to present by internet Prahova County through its representative monuments. I shall make some fragments beginning with inspired Motto and ending with Equestrian of Michael the Brave ( Mihai Viteazul):

 

     ””Moto:

”Put children before incorporated history monuments … and thus the history of our people will no longer be a matter of learning by heart today and forgotten tomorrow but an element of power and initiative in each of their soul.”

Nicolae Iorga”

 

” A special place in the hearts and consciousness of Ploiesti people, occupies, from December 1, 1997, the grand equestrian monument dedicated to memory and achievements of the founder of Ploiesti, Prince Michael the Brave.

The late sculptor Nicolae Kruch originally imagined a statuary group showing the Prince on horseback, surrounded by nine other statues, of which six represent some of his captains and the other three female characters symbolizing the three Romanian provinces: Wallachia , Moldavia and Transylvania.

Insufficient funds led the project initiators to achieve only the  Prince statue .

 In May 1991, the foundation was poured, at which, at its base, there was put a parchment with signatures of 84 Knights of the Order of Michael the Brave, the leadership of local officials and Cultural-Historical Society ”Michael the Brave.”

The statue, considered as a work of art representative of the country, depicts Prince on horseback, wearing the insignia of victory in hand, facing north, symbolizing the departure of the Royal Court of Ploiesti into Transylvania and Moldavia, to the realization of the first union.

Is the most impressive monumental work of art that has Ploiesti: height, including pedestal – over 15 m.; height of statue representing the Prince – 7.20 m.; weight of the entire bronze sculptural composition – 16 tons; length of the pedestal – 24 m.

From a conceptual point of view is Nicolae Kruch  work, died before completing the monument.

Completion work was taken over by sculptors Stefan Macovei and Justin Bratu, who followed the technical feasibility, bronze casting and all operations on the socket assembly itself … ””

What I seek in this second edition of ”Pyre of creation”, is recovery aid received from Ms. Kruch Atena, wife of the late Nicolae- Otto Kruch, who has provided me new material, from the few saved after the artist’s death. It is not a review as possible, especially the enrichment of the first edition. Limited number of papers, given the extensive work of the artist’s creative work, tries, however, to present as comprehensive broad range of his artistic concerns, despite the poor quality of some of the materials used.

Pitiless agalloping affliction prevented him in his last weeks of life, to restore order in the workshop which was so dear to him.

Unfortunately, people of ”Trust”, who visited the shrine in those last days of artistic creation, were not concerned about the danger that feeding the nature of ”archive” workshop by robbing it and allowed the disappearance of documents witness of a life activity.

I refer to the ”great portfolio” that maintains between its covers, drawings, blueprints, photographs, data on work location.

A folder that in the hand of a professional artist, art critic, would have been constituted the leading  way to a monograph …

Yes, here, in a nutshell, the answer to ”Why Edition II?” and perhaps a reasoning made for launching the novel ”The Equestrian” on the site ”www.darisbasarab.com” in 2007.

 

Daris Basarab

 

Translated by Melania Alexandru

 

 

                

 

 

 

 

 

 

 

Pe acest ‘Rug al Creaţiei Artistice’ a ars neostoit talentul celui care a fost sculptorul Nicolae-Otto Kruch. Etnic german după tată, român după mamă, de ‘etnie’ artist plastic, prin vocaţie, prieten universal. A muncit până la epuizare dar nu a cunoscut oboseala. A iubit, mai presus de orice, omul. Portretele lui n-au fost niciodată fotografii. Au fost dezvăluiri ale sufletelor umane. A fost un romantic, sau, poate mai bine spus, un umanist ‘întârziat’, un Rahmaninov al sculpturii.

S-a născut la 10 decembrie 1932, la Sânleani-Arad. A copilărit la Sântana, a urmat Liceul Emanuel Gojdu din Oradea bucurându-se de sintagma ‘copil minune’ atribuită de Profesorul de desen Ţârulescu, a studiat la Institutul de Arte Frumoase Ion Andreescu din Cluj-Napoca cu profesorii A. Kós şi F. Servatius bucurându-se mai apoi de îndrumarea şi prietenia marelui artist  şi profesor Romul Ladea. A învăţat, dar nu s-a lăsat ‘subjugat’, intrând în viaţă pe cont propriu. Nu s-a lăsat atras de inovaţiile la modă rămânând fidel sufletului său care l-a călăuzit până la moarte.

S-a stins la 19 august 1995, în plină forţă de creaţie, la Ploieşti, oraşul care l-a adoptat din anul 1967 când a părăsit Clujul.

A lăsat o operă vastă: portrete, compoziţii, lucrări monumentale, care au îmbogăţit oraşele, muzeele şi colecţiile din ţară şi din străinătate.

Aceste rânduri au menirea unui ‘remember’ care să atragă atenţia celor care l-au cunoscut, apreciat şi iubit, cu speranţa că, într-o zi, cineva competent, va face un gest de ’dreptate’ şi v-a îmbogăţi cu o monografie atotcuprinzătoare, ’adevărată’, puţinele încercări de păstrare în amintire a locului ocupat nu de mult de marele artist în peisajul artei plastice.

 

 

’Restitutio in integrum’ , o sintagmă frecvent întâlnită în zilele noastre în domeniul socio-economic, dar, din păcate, inexistentă în cel al culturii, al artei, unde omagierea celor dispăruţi este o ’rara avis’…

 

 

Nefiind nici artist plastic, nici critic de arta, ci doar un prieten al lui Nicolae-Otto Kruch, ’consumator de artă’, vorba profesorului de desen Ţârulescu de la  Emanuel Gojdu, omul care  l-a definit drept ’copil minune’ al liceului asumându-şi rolul de prim mentor, voi asuma, la rândul meu, rolul deschizătorului unei succinte pagini din viaţa unui mare artist, un mic album, dar cu imagini edificatoare, sprijinit în această temerară încercare de părerile avizate ale unor personalităţi din lumea artelor – artişti, critici, reporteri.

Şi, deoarece m-am referit la ’restituiri’, legat de Ecvestra lui Nicolae Kruch, voi cita câteva rânduri  grăitoare din ziarul ploieştean ’PRAHOVA Nr.2136 din 29 noiembrie 1997’, în legătură cu realizarea monumentului şi, indirect, cu noţiunea de coautorat:

’În anul 1990…proiectul este avizat de ministrul Andrei Pleşu. Macheta este realizată de reputatul artist Nicolae Kruch…În varianta de atunci, monumentul reprezenta un ansamblu în care elementele distinctive erau:

Mihai Viteazul călare, trei femei dintre care una cu un prunc în braţe şi statuile a şase dintre căpitanii voievodului. Realizată până la scara 1/3, proiectul a fost respins la avizarea din 1993, recomandându-se reducerea ansamblului la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul. Noua variantă a fost finalizată în anul 1994 şi a intrat, efectiv, în lucru la scara 1/1, în anul 1995. Negativul a fost realizat în atelierele UPETROM şi în martie 1997 a fost transportat la Bucureşti (la REC SRL) unde s-au realizat cele 49 piese componente. Marţi, 11 noiembrie a.c., statuia a traversat Ploieştiul, către locul amplasării. În aceeaşi zi, s-a realizat montajul primei părţi. Dimensiunile finale ale statuii ecvestre sunt de 7,20m înălţime, 4,90 lungime şi 2 metri lăţime, având o greutate totală de 16,2 tone. Construcţia a fost realizată de ICIM NOVA, Romconstruct, Ivan Construct, lucrările fiind urmărite după decesul, în 1995, al artistului N.Kruch de sculptorii S.Macovei şi I.Bratu…’

 

Daris Basarab

 

On this ”Pyre of creation” tirelessly  burned the talent of the man who was the  sculptor Nicolae-Otto Kruch.

German as father, Romanian as mother, of ”ethnicity” plastic artist, by vocation, universal friend. He worked until exhausted but knew no fatigue. He loved, above all, the man. Portraits were never photographs. There have been revelations of human souls. It was a romantic, or perhaps better said, a ”late” humanist, a Rachmaninoff of sculpture.

He was born on 10 December 1932, at Sânleani-Arad. He grew up in Sântana, attended Emanuel Gojdu School in Oradea enjoying the syntagm ”child prodigy” assigned by Ţârulescu, his drawing teacher, studied at Ion Andreescu Institute of Fine Arts in Cluj-Napoca with teachers A. Kós and F. Servatius, later enjoying the friendship and guidance of the great artist and teacher Romul Ladea. He learned, but did not give ”subjugated”, entering into life on his own. He was not attracted by fashionable innovations remaining faithful to his soul that guided him untill to death.

He died on  19 August 1995, in full creative force, in Ploiesti, a city which adopted in 1967 when he left Cluj.

He left a vast work: portraits, compositions, monumental works that have enriched the cities, museums and collections in the country and abroad.

These lines are designed for a ”remember” to draw attention to those who have known, appreciated and loved, hoping that someday, someone competent will do a gesture of ”justice” and enrich with a comprehensive monograph, ”true”, the few attempts of keeping in memory of the place held not long ago by the great artist in plastic art landscape.

 

”Restitutio in integrum”, a syntagm frequently encountered today in the socio-economic, but, unfortunately, inexistent in the culture, arts, where homage to those missing is a ”rara avis” …

Neither plastic artist nor art critic, but a friend of Nicolae-Otto Kruch, ”consumer of art”, according toŢârulescu, drawing teacher at Emanuel Gojdu, the man who defined him as a ”child prodigy” on high school taking the role of first mentor, I assume, in my turn, a summary page trailblazer role in the life of a great artist, a small album, but with telling pictures, supported in this bold attempt at informed opinions of personalities from the art world – artists, critics, reporters.

And, because I referred to ”refund”, related to Nicolae Kruch Equestrian, I will quote some telling lines from the newspaper of Ploiesti ”PRAHOVA No.2136 of 29 November 1997”, in relation to achieving the monument and, indirectly, the notion of coauthors:

”In 1990 … the project is approved by the Minister Andrei Plesu. The model is made by renowned artist Nicolae Kruch …In the alternative then, the whole monument was a distinctive elements were:

 Michael the Brave on horseback, three women including one with a baby in her arms and six statues of Prince captains. Achieved at 1/3 scale, to endorse the draft was rejected in 1993, urging the assembly to be reduced to equestrian statue of Michael the Brave. The new version was completed in 1994 and became, effectively working to scale 1 / 1, in 1995.

Negative was made in UPETROM workshops and in March 1997 it was transported to Bucharest (to REC Ltd) where were made the 49  component parts. Tuesday, 11 November, this year, the statue has undergone Ploiesti, to the location. On the same day, there was done the assembly of the first part.

Equestrian statue final dimensions are 7.20 m high, 4.90 m long and 2 wide, with a total weight of 16.2 tons.

Construction was carried out by ICIM NOVA, Romconstruct Ivan Construct works being monitored after the artist death in 1995, by the sculptors S. Macovei and I. Bratu … ‘

 

Daris Basarab

 

 

Translated by Melania Alexandru

 

Petru Comarnescu:

 

”…dar poate la nici un cap expresia nu este atât de adâncă şi emoţionantă ca în portretul-mască al poetului Bacovia, lucrat de Nicolae Kruch.”

(Contemporanul, nr.41- 837)

 

”…but to no any head the expression is not so deep and touching as in the portrait-mask of  poet Bacovia, worked by Nicolae  Kruch.”

(Contemporanul, No. 41-837)

 

Romul Ladea:

 

”…Ca un artist care osteneşte de mai bine de 40 de ani în ale artelor, îmi revine obligaţia şi mai ales cinstea să vă prezint (…) pe sculptorul Nicolae Kruch. Viaţa nu i-a fost prea alintată, prea îmbuibată, ci plină de muncă, de luptă, de frământare, de întrebări. Dar tocmai aceasta l-a silit de timpuriu să vadă lucrurile şi oamenii lucid, cu judecată, dar şi cu toată dragostea şi înţelegerea, găsind adevărul în înţelesul lui uman…”

(Tribuna anul IX, nr. 29 – 422)

 

”… as a weary artist  for more than 40 years I have the obligation and also the honor to present you the sculptor Nicolae Kruch. Life was not too spoiled, too bloated, but full employment, fighting, kneading, questions. But this very early  forced him to see  people and things clearly, with costs, but also with love and understanding, finding the truth within the  meaning of human … ”

(Tribuna year IX, no. 29-422)

Anton Mariana(absolventă /graduate):

 

”O vizită în atelierul sculptorului ploieştean Nicolae Kruch este unul din cele mai interesante popasuri în universul fascinant al artei.

În atelierul său de pe strada Romană, artistul trăieşte înconjurat de numeroase busturi, întruchipând diverşi eroi ai istoriei noastre naţionale. Curiozitatea celui care stă prima oară de vorbă cu un sculptor m-a făcut să nu-mi pierd cumpătul şi să-i adresez câteva întrebări distinsului nostru interlocutor.

Rep.: Cum sculptaţi?

N. K. : În general, caut să rămân simplu în tot ce simt, în tot ce fac. Simplitatea înseamnă esenţializare şi mesaj. În ceea ce mă priveşte sculptez intens, mai ales în primele ore ale dimineţii şi nu-mi place să fiu deranjat de nimeni. Când cioplesc îmi place să ascult muzică.

Rep. : Ce material de lucru preferaţi, lemnul sau piatra ?

N. K. : Şi lemnul şi piatra. Prefer mai ales lemnul…

Rep. : Ce-nseamnă  a fi modern în artă?

N. K. : A trăi în contemporaneitate. Artistul trebuie să fie un om al epocii sale. Nu-mi plac ostentaţiile căutate ale unora, care, în goana după originalitate, neagă legile de bun simţ ale artei.  A fi modern în artă Înseamnă a te integra pe deplin conştiinţei veacului tău.”

(Flacăra – Revistă Literar-Ştiinţifică A Elevilor Liceului Mizil, martie 1976 – 30)

 

”A visit to the studio of sculptor Nicolae Kruch is one of the most interesting stops in the fascinating world of art.

In his workshop on the Roman street, the artist lives surrounded by numerous busts, embodying various heroes of our national history. Curiosity of that who  talks for the first time  with a sculptor did not make me losing my temper and  ask some questions to our distinguished speaker.

Rep.: How do you scarve ?

NK: In general, I seek to remain simple in everything I feel, in whatever form. Simplicity means essentiality and message. As far as I concern I carve intensely, especially in the early morning and I hate to be bothered by anyone. When listening to music I like to carve.

Rep. : What type of material do you prefer, wood or stone?

NK: Wood and stone. Especially wood …

Rep. : What means to be modern in art?

NK: Living in contemporaneity. The artist must be a man of his age. I hate looking blatancies of some, who, in quest after originality, deny common sense laws of art. To be modern in arts means you fully integrate to your world conscience.”

(Flacara – Scientific Literature Review of Mizil High School students, 30 March 1976)

Dan Grigorescu:

”Sculptorul Nicolae Kruch este un artist cu o certă valoare a monumentalului; o demonstrează elanul liniilor din unele lucrări ale sale, ştiinţa de a pune în valoare specificul vechii arhitecturi româneşti. Dar e şi un bun portretist, care ştie să definească personalitatea modelului deopotrivă prin efecte de modelaj şi prin acelea ale cioplirii energice şi, în acelaşi timp, de o surprinzătoare delicateţe, a pietrei.’’

(România Liberă, 1982)

 

”The sculptor Nicolae Kruch is an artist with a definite value of monumentality showed by  lines momentum of some of his works, science to highlight the specificities of old Romanian architecture. But he is a good portraitist, who also knows how to define the personality of the model by modeling effects and those of energetic scabbling and at the same time, a surprising delicacy, of the stone.”

(Romania Libera, 1982)

 

Teodor Mazilu:

”În sculptură, ca şi în alte meserii grele – care cer şi trudă fizică şi înălţarea spiritului – timpul uceniciei, timpul iubirii pentru meşter – cel care ştie mai mult decât tine – au un rol hotărâtor. Nicolae Kruch a fost discipolul lui Romul Ladea şi, din devotament, i-a urmat calea. Lucrările sale în pământ ars, în galvanoplastie, în marmură, în lemn, în aluminiu mi-au lăsat impresia unei bătălii deloc utopice pornită din necesitatea interioară de a eterniza delicateţea, zâmbetul, îngundurarea şi măreţia omului. Se pare că acest vis e visul tuturor marilor sculptori.”

(România Liberă, 1980)

 

”In sculpture, as in other heavy jobs – that requiring physical labor and spiritual enlightenment – during his apprenticeship,  love time for master – one who knows more than you – have a decisive role. Nicolae Kruch was Ladea Romul disciple and, of devotion, he followed his master path. His works in earthenware, in galvanoplasty, in marble, wood, aluminum left me the feeling of a battle at all utopian started from the need to record delicacy, inner smile, study and human greatness.

It seems that this dream is the dream of all the great sculptors.”

(Romania Libera, 1980)

Nicolae-Paul Mihail:

”Întreaga creaţie a lui Nicolae Kruch se desfăşoară după o logică implacabilă, seriile tematice decurgând în mod firesc unele din altele, potenţându-se reciproc, constituindu-se, în final, într-un mod coerent de a înţelege viaţa, arta, realitatea, matricea stilistică şi nu în ultimul rând ce înseamnă a fi contemporan cu tine însuţi…Arma principală a artistului, mijlocul cel mai drag de a-şi exprima gândurile, este portretul. Kruch ne oferă, desigur, şi ansambluri monumentale, unele chiar de mare amploare, ceea ce nu contrazice afirmaţia noastră că tema predilectă este omul, şi nu un om oarecare, demitizat sau prezentat sub lumina artificială şi caricaturală a unor reflectoare obiectiviste, ci omul luminat din interior de faptele şi de Destinul său; în general, omul tragic , aşa cum este înfăţişat în excelentele portrete psihologice ale lui Horia, Bacovia, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş sau în capul de femeie din lemn de scoruş…”

(Săptămâna, 1988)

”The whole creation of Nicolae Kruch places after an implacable logic, the thematic series arising naturally in some others, potentiating each other, representing themselves, finally, in a coherent way to understand life, art, reality matrix of style and not least what it means to be contemporary with yourself …

The main weapon of the artist, the most dear mean to express his thoughts, is the portrait. Kruch gives us, of course, monumental compounds, some very large, which does not contradict our claim that favorite theme is man and not any man, debunk or presented under artificial and caricature light of some objectivistic reflectors, but enlightened man inside of the facts and his destiny, in general, the tragic man, as depicted in the excellent psychological portraits of Horia, Bacovia, Nichita Stanescu, Nicolae Labiş or female head of mountain ash wood …”

(Săptamâna, 1988)

 

Ruxandra Ionescu:

 

”Sculptorul Nicolae Kruch face dovada – cu această ocazie – unei variate game de posibile apeluri iconografice la unul şi acelaşi gen, portretistica – de la portretul metaforă, la portretul-istorie, la relieful de sorginte votivă, cu trimiteri la majolicile lui Luca de la Robbia, până în portretul-notaţie lirică rezultat din impactul cu fizionomiile cunoscuţilor din imediata apropiere.”

(Flamura Prahovei, 1982)

”Sculptor Nicolae Kruch evidences – on this occasion – a varied range of possible iconographic calls to a single genre, portraitistic – from metaphorical portrait to portrait-history, to votive relief of origin, with references to majolique from Luca della Robbia -untill portrait of lyrical notation  resulted by impact with his friends nearby. ”

(Flamura Prahova, 1982)

 

ION  VOICU:

 

”…Prin câteva linii doar, dar trase cu o admirabilă măiestrie, Nicolae Kruch, surprinde expresivitatea unui chip uman…”

(Flamura Prahovei, 1987)

 

”… With only a few lines, but drawn with admirable craftsmanship, Nicolae Kruch, captures the expressiveness of a human face …”

(Flamura Prahova, 1987)

 

Translated by Melania Alexandru

D E S E N E

 

 

 

 

 

 

                 

 

 

S C U L P T U R Ă

        

 

 

 

 

 

    

 

 

 

 

   

 

 

 

Foto: Boris David

 

Victor Roncea în interviu cu Lech Walesa
Foto: Cristina Nichitus Roncea

,,Victor Roncea a devenit jurnalist ca să spună adevărul. A practicat meseria în numeroase țări ale lumii, și-a pus viața în pericol, a scris articole despre spionii anglo-americani și a primit amenințări de-a lungul activității sale. Un jurnalist revoluționar, care are credință în suflet și face față tuturor încercărilor profesionale. Despre spațiul mediatic basarabean, dl Roncea spune: „Există ceva mai multă libertate în presa din stânga Prutului. Nu pentru mult timp, însă. Pentru că Basarabia este, încă, o oază de românism”.

Mircea Mitrofan: Când ați debutat în presă? Ce subiect ați abordat în primul articol scris de dvs.?

Victor Roncea: Am debutat în publicația „Golanul” a Pieței Universității 1990, practic primul număr, cu fotografia de copertă ce reprezenta „Zona liberă de neocomunism a României”, pe care am reușit să o apărăm în centrul Bucureștiului timp de 52 de zile neîntrerupt. Era, așadar, în timpul manifestației-maraton profund anticomuniste, îndreptată împotriva celor care au dat lovitura de stat de tip sovietic, cu origini ideologice troțkiste, din decembrie 1989. Atunci orice ziar era devorat de românii avizi de cuvânt liber. Revista „Golanul” ne era practic smulsă din mâini. Am împărțit-o aproape gratis câtorva zeci de mii de manifestanți. Revista fusese denumită astfel după modul în care ne-a catalogat Iliescu. A fost o apariție meteorică, realizată de inimosul poet Călin Angelescu, cu care m-am intersectat „pe baricade”, cum se zice acum, și în zilele „revoluției”. Dumnezeu să-l ierte! Am aflat că s-a stins în urmă cu șase luni, deși era încă tânăr…

După intervenția brutală a minerilor manevrați de FSN, practic de milițienii lui Iliescu, dar și de niscai servicii secrete străine, Călin Angelescu a plecat în Olanda. Iar eu, care am fost și încarcerat ilegal pentru câteva zile într-o unitate a fostelor trupe de securitate, m-am refugiat în Statele Unite. Oricum, până la plecare am lucrat și la revista „Glasul”, a Ligii Studenților din București. Am colaborat la săptămânalul „Expres”și am fost angajat și la „România liberă”, la secția de tineret. Eram cel mai puști din toată redacția, aveam 19 ani. Mă remarcase Sorin Roșca Stănescu, ca unul dintre organizatorii Pieței Universității. Profit de ocazie pentru a-i mulțumi și a-i spune, acum, după atâția ani de când ne-am despărțit, că „a avut dreptate”. Mai e de adăugat că „România liberă” vindea atunci peste 1.000.000 de exemplare pe zi. Ceva inimaginabil azi.

În SUA am devenit corespondent de presă pentru „România liberă”, acreditat la ONU și instituțiile americane, apoi și colaborator al revistei „Mișcarea” a Noii Generații ce se conturase în Piața Universității și înființase în țară formațiunea „Mișcarea Pentru România”.

M. M. :  De ce v-ați făcut ziarist?

V.R.:  Din nevoia de a spune adevărul, după ce îl strigasem câteva luni pe străzile Bucureștiului, începând cu 21 decembrie. „Fenomenul Piața Universității”

M.M. :  Aveți o variată experiență în mass-media. Ce aventură jurnalistică v-a marcat viața?

V.R.:  Fără îndoială, ceea ce este denumit acum „Fenomenul Piața Universității” a jucat un rol marcant în cariera mea. Uneori, nu-mi vine să cred că am ajuns să aud să se spună că am „peste 20 de ani de presă”. Doamne-Doamne!

Trebuie subliniat faptul că fenomenul în sine începe la 21 decembrie 1989, an al centenarului morții lui Eminescu, la ora 12.30. Când s-a întrerupt discursul lui Ceaușescu, eu și toți prietenii mei ne-am ridicat de pe scaune și, fără să spunem nimic, am mers val-vârtej înspre Piața Universității. Am fost blocați la Piața Romană de un baraj de TAB-uri și scutieri – primii pe care îi vedeam în viața noastră, cu căști și scuturi – care ni se păreau niște extratereștri! În fine, această perioadă de lupte în stradă, la propriu, cu gloanțe pe la urechi, sânge și morți în propriile brațe și zbucium, care a durat luni în șir, până în 20 mai – ziua primelor alegeri și apoi până la 15 iunie – ziua venirii minerilor cu foarte multe cotloane întunecate, de la cele din CC al PCR și ministerele de forță, până la cele din TVR și Palatul Victoria, a contribuit fundamental la formarea mea ca jurnalist „de front”. Așa m-a definit distinsul profesor Ilie Bădescu, una dintre cele mai sclipitoare minți ale României. A fost începutul activității mele jurnalistice, având în vedere că mi-am adus contribuția la publicarea pentru prima oară în presa din România a stenogramelor discuțiilor din interiorul CC-ului, cu acel „Frontul Salvării Naționale exista de șase luni”, emis de agentul GRU Nicolae Militaru în fața agenților Silviu Brucan, Petre Roman și Ion Iliescu. Pe lângă aceste luni, tot ce am găsit mai târziu, în Kosovo sau în mica Transnistrie, chiar și în Palestina, unde am fost împușcat cu gloanțe de cauciuc de soldații israelieni, sau în Irak, prin care am trecut, după ocupație, mai mult din zbor cu elicopterele americane și doar în „zona verde”, toate acestea au venit doar pentru a-mi contura mai bine o tușă deja trasă.

V. R. :”Am fost amenințat cu moartea de un magnat evreu american”

M.M. :  Povestiți-ne despre cea mai tensionantă investigație de presă pe care ați realizat-o. Care au fost momentele grele?

V.R. :  Am avut o investigație interesantă în care am fost amenințat cu moartea de un magnat evreu american care lucra în România cu Mircea Geoană și cumnatul său, Mircea Ionuț Costea, dar și cu ambasadorul de atunci al SUA, Alfred Moses. O gaură de câteva sute de milioane de euro, nerezolvată nici azi Afacerea Transchem. În același timp, am fost ajutat însă de un agent al FBI-ului, cu care am rămas prieteni peste ani, cât și de Sorin Roșca Stănescu, pe atunci director al ziarului „Ziua”, care la rândul său l-a amenințat cu un tratament similar pe cumnatul lui Geoană, ajuns acum mare grangur. Am fost apărat de prieteni din serviciile speciale, cărora le sunt recunoscător și acum.

M.M. : Ați participat la numeroase cursuri de jurnalism în diverse țări. Unde se află rădăcinile care v-au format ca jurnalist?

V.R. :  Am fost și eu atras, la început, de presa anglo-saxonă și de relatarea seacă, „obiectivă” a știrii. Am și făcut această „școală” în SUA și Marea Britanie. După câțiva ani în Statele Unite, timp în care am citit numai această presă, am petrecut ceva timp pe la Washington DC, unde am vizitat redacții ale marilor publicații americane și am înțeles că nimic nu este obiectiv. Totul este un joc al manipulării subtile, înfășurată bine în poleiala „deontologiei profesionale”. Dincolo de staniol, de învelișul aurit, e o ceapă degerată și stricată, care pute îngrozitor.

Un exemplu ar fi cel prezentat de către istoricul american Larry Watts despre Lajos Kossuth, care e responsabil de un masacru odios – uciderea a 40.000 de români, incendierea și distrugerea a peste 230 de sate românești din Transilvania și care, ulterior, a fost transformat de „New York Times” într-un erou, printr-o campanie de 600 de articole. Acesta are acum, ca rezultat, și o statuie, chiar pe Capitoliu. Vă dați seama cum s-a perfecționat mecanismul malefic, care produce acest tip de propagandă în cei 150 de ani scurși de atunci? Vedeți efectul televiziunii asupra generațiilor de azi, din nefericire. Scăparea e una singură: închideți televizoarele! Deci, da, întrebarea dvs. conține și răspunsul. Ca să mă regăsesc ca jurnalist, m-am întors la rădăcini, la ceea ce înseamnă jurnalismul autentic românesc: Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru.

M.M. : Care a fost cel mai „tare” subiect pe care l-aţi tratat? Au fost reacții din partea autorităților/cititorilor?

V.R.:  O anchetă temeinică, la care am depus sufletul și toate abilitățile mele, a fost cea legată de moartea suspectă a Patriarhului, Prea Fericitul Părinte Teoctist. Am demonstrat atunci că medicii au mințit și că moartea lui poate fi considerată martirică.

Două acțiuni de jurnalism civic, cu implicații și reacții internaționale, de la Washington la Bruxelles, Strasbourg, Kiev și Moscova, și care au adunat milioane de aderenți, au fost cele legate de apărarea Deltei Dunării după construcția canalului ucrainean Bâstroe și de eliberarea patrioților români închiși la Tiraspol: Alexandru Leșco, Tudor Popa și Andrei Ivanțoc. Am participat la eliberarea emoționantă a lui Alexandru Leșco, transpusă și într-un filmuleț difuzat de principalale televiziuni din țară, urmată apoi de eliberarea lui Tudor Popa și Andrei Ivanțoc, după 15 ani de temniță nedreaptă și ilegală.

Un subiect de care mă ocup de ani buni seamănă cu unul care l-a preocupat și pe George Orwell – agenții sovietici, antibritanici în cazul lui, antiromâni în ce ne privește, mascați în „apărători ai democrației”. În vremurile mele bune am reușit, cu sprijinul colegilor mei, să provoc câteva demisii și demiteri, să întrerup câteva verigi, să aranjez câțiva ungureni. Este și motivul pentru care am fost eliminat din „presa mare” și pentru care m-am ales cu niște procese cu mize de sute de mii de euro, intentate de agenți troțkiști și de un profitor al tuturor regimurilor, pe numele lui Gabriel Liiceanu, apărat de un alt „băiat deștept”, Valeriu Stoica. Tovarășii brigadieri sunt bine infiltrați și înșurubați la toate nivelurile, fie media, fie politic, până la vârful Cotroceniului, din nefericire pentru România. Noroc că există o generație curată în rândul serviciilor secrete care va avea grijă de ei.

M.M. :  Pe lângă diplomele și distincțiile obținute de-a lungul carierei, care e, totuși, cel mai important premiu în viața dvs.?

V.R. :  Întâlnirea cu Părintele Justin Pârvu și minunile pe care le-a săvârșit în viața mea. Un „premiu” de la Dumnezeu.

M. M. : Ați fost corespondent în multe zone de conflict ale lumii. Cum au fost aceste experiențe?

V. R. : Tensionate, desigur. Triste, de cele mai multe ori. Am stat de vorbă cu ultimul preot ortodox din Priștina, Părintele Miroslav. Era dus la Biserică doar cu blindatul și păzit de forțele speciale britanice. Micul cimitir din jurul bisericii era înconjurat cu role de sârmă ghimpată. Un luptător al credinței. Ultimii sârbi din Priștina stăteau, la fel, într-o enclavă împrejmuită, ca într-o închisoare, ajutați de mai mulți ofițeri români.

O imagine dezolantă, care îmi va rămâne pe suflet toată viața, cu un regret adânc, pentru că noi nu-i puteam ajuta cu nimic, cu excepția rugăciunii. Întotdeauna mă gândesc ca la un exemplu viu la Părintele Miroslav, care ne împărtășea speranțele lui limitate, foarte realistice, în timp ce ne arăta cu drag crucifixurile de sute de ani din bisericuța sa. Știa foarte bine ce-l aștepta, însă nu-și părăsea parohia. Nu ceda ultima oază de ortodoxie din inima orașului sârb ocupat de forțele extremiste, chiar teroriste, albaneze, musulmane și mafiote totodată. L-am căutat pe Părintele Miroslav din Kosovo și l-am găsit. Până la urmă a fost evacuat forțat, pentru că forțele KFOR nu-i mai puteau asigura securitatea. O situație comparabilă cu cea a ultimilor români din Harghita și Covasna, abandonați de „statul român” și politica criminală a guvernărilor trădătoare din anii de după lovitura de stat din 1989.

M. M. :V-ați pus viața în pericol în numele meseriei de jurnalist? Dacă da, cum s-a întâmplat?

V.R. : Nu am avut aceasta în vedere niciodată, dar mi s-a întâmplat de multe ori. Fostul meu șef, pe care l-am mai amintit, le spunea colegilor din redacție că dacă mă pregătesc de-o deplasare sigur urmează vreun război. La o săptămână după ce am plecat în Pakistan, împreună cu colega mea Adina Anghelescu, cu gândul de a trece în Afganistan, a început bombardarea masivă a țării și ocupația americană. De sus, cerul uruia funebru în noapte, în timp ce exploziile se auzeau înfundat în depărtare, zguduind ferestrele și chiar și zidurile. Pe pământ, musulmanii blestemau urlând pe străzi. O imagine apocaliptică.

M.M.: Ați fost corespondent ocazional pentru BBC World Service și BBC Scotland. Când ați început și ce subiecte abordați?

V.R. :Nici nu mai știu. Am făcut un subiect haios, împreună cu doi redactori simpatici britanici, despre viața aventuroasă, chiar amoroasă a spionilor anglo-americani în Bucureștiul interbelic, care gravitau în jurul Hotelului Athénée Palace. Mai relatam, destul de regulat, despre românii din jurul granițelor. Eram căutat când erau subiecte care chiar explodau. Mai și plăteau foarte bine. Lira ramâne liră. Cred, ca și mulți britanici, că n-ar strica să ieșim oleacă din UE.

Mai târziu, am fost „ras” și de la BBC, de către un posesor de cetățenie română care m-a „turnat” că sunt… naționalist! Mi-au spus-o amicii de la Londra și Glasgow. Bineînțeles, formularea a fost mai insidioasă. Practic, ne întoarcem la „deontologie”, eram acuzat că sunt „subiectiv”, părtinitor în privința românilor din Basarabia, respectiv Republica Moldova, și a celor din teritoriile ocupate de actuala Ucraina.

M.M. :  Relatați-ne un moment de excepţie din profesia dvs. nelipsită de inedit şi de…excepţii?

V.R. : Fiecare clipă poate fi un moment de excepție, pe care nu trebuie să-l pierdem. Îmi aduc aminte că eram la Părintele Arsenie Papacioc în chilie și pentru o fracțiune de secundă m-am uitat la soția mea, mutându-mi ochii din privirea Părintelui, în timp ce îmi transmitea un mare adevăr. Părintele m-a mustrat, dezvoltând apoi un subiect despre importanța fiecărei clipe în viața noastră dată de Dumnezeu pe acest pământ. El se gândea la mine și eu la Sfinția Sa. Îmi doream să fie imortalizat de soția mea într-o fotografie ce să rămână peste timp. Dar și azi mă simt vinovat că l-am făcut să creadă pe Părinte că am consumat acea clipă în van. Îl rog să mă ierte. Iată, deci, nu un moment, ci chiar o secundă de excepție pe care n-o voi uita vreodată, la fel ca și privirea blândă a Părintelui, în care se întrezărea Raiul.

M.M. :  Există o personalitate care v-a influențat traseul profesional? Cine e?

V.R. :  Din prezent? Probabil tot Părintele Justin. M-a ajutat să văd mai bine ceea ce cu adevărat contează – Adevărul Întrupat. Apoi, marii istorici, ca regretatul Florin Constantiniu sau Dinu Giurescu, și Gheorghe Buzatu, dar și Larry Watts. M-a influențat negativ Traian Băsescu. Regret și pentru mine, și pentru el, că nu am reușit să-l ajut mai mult, să nu cadă în hăul în care se află azi, și unde a tras dupa el întreaga Românie.

M.M. : Aveți și un blog personal, roncea.ro. Ce ne puteți spune despre conținutul lui? 

V. R. : Este un blog în care încerc să prezint realitatea necosmetizată, indiferent de domeniu. Cum prind minciuna, cum o ard. Mottoul blogului îi aparține istoricului-martir Gheorge I.Brătianu: „Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi”. În vremurile în care eram încă la „Ziua” aveam și 20.000 de accesări pe zi. L-am făcut dintr-o necesitate, când a început să fie greu să public tot ceea ce doream la „Ziua”, când unii dintre colegii mei au început să-și încovoaie coloana, din păcate pentru ei. În ultima perioadă mă ocup mai mult de chestiuni de recuperare și prezentare a istoriei reale și de apărare a drepturilor românilor în propria lor țară.

M.M. : Ce părere aveți despre presa din România?  Există jurnaliști independenți sau aceștia rămân doar în legea presei și codurile deontologice ?

V.R. :  Cunosc ziariști de o valoare excepțională, cu experiență în presă de la 20 la 40 de ani. Sunt mine de aur, prin ceea ce știu, ce pot, prin relațiile făcute la nivel mondial. Sunt pe drumuri, ignorați, aruncați în șanț. Patronii presei de azi, o fostă presă românescă, pentru că majoritatea lor sunt străini sau străini de România, nu își propun să publice adevărul. Acesta este, poate, ultimul lucru din agenda lor destul de murdară. Dacă unii, pe vremea când încă nu lovise criza, vedeau presa ca un suport pentru publicitate și afaceri „di granda”, atunci azi s-au întors la stadiul presei anilor ’50 – „agitprop”. Sigur că pe lângă agenții propagandiști mai există și ziariști, dar mi-e teamă că, în curând, acești mohicani vor ajunge cu toții online.

M.M. :  Cum se formează un jurnalist? Ce calități îi sunt necesare unui tânăr pentru a deveni un bun jurnalist?

V.R. :  Pe teren, mai ales, dar și în biblioteci sau între coperțile dosarelor din arhive. În redacție, dar și la Biserică. Trebuie să fie bătăios și să creadă în Dumnezeu. Restul vine de la sine.

M.M. :  Știu că sunteți editorul site-ului www.ziaristionline.ro. Când a fost creat acest proiect și cu ce scop?

V.R. : L-am lansat după ce m-am despărțit de ziarul „Curentul”, unde eram redactor-șef adjunct, împreună cu câțiva prieteni, din categoriile numite mai sus, „ex-presari” care se săturaseră de ordine venite „de sus”.

M.M. :  Cum vedeţi raportul dintre ziarele online profesioniste şi blogurile? Concurează sau se tolerează cele două medii?

V.R. :  Ar trebui să se completeze. Cel puțin asta încercăm noi. De foarte multe ori găsești informații extraordinare pe bloguri, informații care se doresc a fi îngropate adânc de presa „oficială”. „În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluționar”…

M.M. :  Ce altceva mai faceți în prezent, pe lângă scris? Care e preocuparea dvs. la ora actuală?

V.R. : M-aș apuca de grădinărit, dar mai am încă ceva de lucru… Scriu la câteva cărți deodată. Sau cel puțin încerc. Una dintre ele este despre presă, intelectuali și securitate, înainte și după 1989. Am început-o de ceva timp, odată cu lansarea prin Asociația Civic Media a așa-numitei „Operațiuni Voci Curate” de deconspirare a agenților antiromâni din presă și societatea civilă. Mai am în lucru o carte despre o personalitate a României. Plus la aceasta, după cum v-am mai spus, mă interesează foarte mult recuperarea istoriei. Cei peste 50 de ani de minciună programatică, instituțională, sunt continuați cu încă 20, prin alte forme, diversificate, dar la fel de distrugătoare pe termen lung. În acest sens, am contribuit, sub coordonarea profesorului Gheorghe Buzatu, la publicarea lucrării „Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”, formată din 27 de volume, apărute și cu concursul CNSAS, la Editura TipoMoldova din Iași. Împreună cu profesorul Gheorghe Barbu, un discipol erudit al lui Noica, am editat, iar dânsul a publicat „Dosarele distrugerii elitei românești. Procesul Noica – Pillat”, această serie a „Arhivei Negre” continuând cu martiriul lui Mircea Vulcănescu, reflectat în arhivele Securității și mărturiile colegilor săi de generație, M.Eliade, E.Cioran, C.Noica.

Soția mea, fotografa Cristina Nichituș Roncea, a lansat, printre altele, un proiect de anvergură publicistică, memorialistică și imagistică www.Basarabia-Bucovina.Info, cofinanțat de Guvernul României, prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, descris drept „un proiect interactiv de recuperarea vizuală a spațiului istoric românesc”. M-am bucurat să o ajut și eu cu experiența și cunoștințele mele despre spațiul cultural și etnic românesc. Eforturile ei și mica mea implicare au fost recompensate cu Premiul I al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, la categoria Presă scrisă și online, pentru o serie de foto-reportaje din Transnistria. Am obținut parteneriatul unor instituții redutabile ale României și Republicii Moldova. Portalul actual merită dezvoltat, fiind așteptate și contribuții din partea tinerilor Basarabiei și a românilor din Maramureșul istoric, Ținutul Herța, nordul Bucovinei, sudul Basarabiei și, de ce nu?, din Insula Șerpilor, dacă se găsește cineva doritor pe-acolo.

M.M. : Cea mai mare satisfacţie?

V.R. : Libertatea. Dar și cea mai costisitoare…

M.M. :  Ce nu a reușit să facă Victor Roncea în activitatea sa profesională?

V.R. :  Să-l salveze pe președintele României de Traian Băsescu.

M.M. : Credință, valori, tradiții, românism….lista continuă. Există, astăzi, jurnaliști orientați spre acest profil cultural?

V.R. :  Cu siguranță! Și ce mă bucură enorm e că foarte mulți sunt în mănăstirile României. Adevărați învățați, cărturari, care depășesc cu zece niveluri actuala protipendadă intelectuală și care mai scriu și în presa creștină. Ar merita să dea câteva lecții lichelelor și preșurilor care se pretind „formatori de opinie”…

M.M. : Ce părere aveți despre spațiul mediatic de peste Prut?

V.R. :  Paradoxal, mi se pare că există ceva mai multă libertate în presa din stânga Prutului. Nu pentru mult timp, însă. Pentru că Basarabia este, încă, o oază de românism, iar atentatorii la secătuirea ei vin, după cum se vede, din toate punctele cardinale.

 

M.M. :  Cel mai mare dor pentru Victor Roncea!

V.R.:  Basarabia!

M.M.:  Aveți timp pentru cărți? Recomandați o carte care v-a impresionat mult!

V.R. :  Cum altfel?! Majoritatea celor pe care le citesc azi sunt însă de istorie recentă. „Dumnezeu s-a născut în exil” de Vintilă Horia, este o carte care mi-a marcat tinerețea, alături de nuvelele fantastice și criptice ale lui M.Eliade. Publicistica lui M.Eminescu mă fascinează încontinuu.

M.M. : Transmiteți un mesaj tinerilor jurnaliști!

V.R.:  Lecția Apostolului Pavel: „Rugați-vă neîncetat!”. Precum rugăciunii inimii, rugăciunea lui Iisus a salvat mulți creștini la vremuri de încercare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Apoi, lecția Părintelui Arsenie, care îndeamnă să nu piardă nici o clipă. Să-și folosească întreaga ființă pentru rostirea Adevărului. Să-și respecte dușmanii, să nu-i urască și, dacă pot, chiar să-și iubească vrăjmașii. Eu n-am reușit ultima parte, până acum. Mai încerc. Doamne ajută!”

Interviu realizat de Mircea MITROFAN

Sursa: Victor Roncea

 

Mi-am propus…

 

Mi-am propus să renunţ

Să mai las pe hârtie –

La ce bun, să rămâie ?!

La ce bun, să se ştie ?!

Ce-am avut eu în gând,

Ce-am visat suspinând,

Ce mai poate să vie.

Mi-am propus să anunţ

Că ceva mă îmbie –

La ce bun, să se ştie ?!

La ce bun, comedie ?!

Căci ce am eu în gând,

E un vis, mai curând,

Şi-aparţine doar mie.

Să visez drumuri noi

Înspre sfere înalte,

Să găsesc linişti alte,

Ca să-nchei, printre alte,

Cu ce-a fost pe pământ –

Pentru mine mormânt –

Şi dureri celelalte…

25 noiembrie ’99

Bucureşti

Simt un iz…

 

Simt un iz de romantism?!

Ce să fie oare?!

Anii care s-au pierdut?!

Amintirea doare?!

Am visat cu ochi deschişi

Câte-n lună,-n stele;

Visele s-au împletit

Cu doruri a’ mele.

Multe s-au şi împlinit

Şi-am rămas cu ele;

Multe azi mă-ntorc din drum,

Pe cărări cu stele.

De ce azi nu mai visez?!

Plin sunt de belele!…

12 decembrie ’99

Bucureşti

Zăpada s-a topit…

 

Zăpada s-a topit –

Crăciunu-i sec –

Cu gândul plec

La anii ce-au pierit.

Trăiesc din amintiri –

Nu pot uita –

Cum aş pleca

Să scap de amăgiri!

Un soare generos –

Usucă tot –

De-aş şti că pot,

Aş pleca şi pe jos.

Unde-am copilărit,

Totu-i pe dos…

25 decembrie ’99

Buc ureşti

A nins…

 

Azi-noapte a nins

Şi-o pânză de alb

Acoperă tot;

Văd urme de paşi

Ce spurc-acest alb –

Sunt paşi de netot!

Cum poţi murdări

Un alb nepătat

Ce-acoperă tot?!

Era ca în basm,

De-un alb nesperat,

Şi-acum, s-a dus tot.

Mereu un netot

Apare când crezi

Că-i alb peste tot…

26 decembrie ’99

Bucureşti

Fac rău…

Fac rău în juru-mi făr’ să vreau,

Şi mie rău îmi fac întruna;

Din spini mi-am împletit cununa

Şi spinii jos nu pot să-i dau.

Ea fruntea-mi sângeră mereu,

Cu sânge sufletu-mi inundă,

Şi chiar de lumea mă confundă,

Cel vinovat, eu ştiu, sunt eu.

Şi ce n-aş da să fiu altfel!

Să nu mai port stigmatul vinei,

Să nu fiu cauza ruinei

Ce-a năpădit sufletul meu.

De trup nici nu vreau să vorbesc,

Căci trupu-i doar, lut pământesc…

29 decembrie ’99

Bucureşti

Vine anul 2000…

Vine anul două mii,

An stigmatizat, se pare –

Că nu-i unul orişicare

Se cam simte din Ajun.

Mă opresc fără să vreau

La ce se petrece-n lume –

Ninge, plouă, vrea să tune,

Cad chiar pomii de Crăciun!

Boli apar ca din senin,

Viruşi-s la ei acasă,

De ştiinţă nu le pasă –

Eu, încerc să mă adun.

Toţi vorbesc de-apocalipsă,

Revelaţie, vreau să spun…

31 decembrie ’99

Bucureşti

Am ajuns…

Am ajuns şi-n două mii –

E o performanţă!

Câtă cutezanţă,

Când de tine, nu mai ştii!

N-a ştiut nimeni ce-am fost –

M-am retras în mine!

C-a fost rău, sau bine,

Să mă judec n-are rost.

Am muncit, dar şi-am visat –

Visuri ne-mplinite!?

Pe-ale lor orbite

Des am capotat.

Printre mii ispite,

Dorul nu m-a înşelat…

2 ianuarie 2000

Bucureşti

Azi noapte…

Azi noapte a-nceput să ningă

Şi fulgi măşcaţi s-au aşternut;

Cărări imaculate-au apărut

Şi negura au încercat s-o-nvingă.

Şi gândul a luato înapoi,

Spre locuri dragi, de vremuri părăsite,

Şi m-au cuprins trecutele ispite,

Când neaua era albă,…ca la noi.

Şi pleoapele-au căzut pentru visare,

Şi Dunăre-am visat-o făcând pod,

Şi-al dorului simţii atuncea nod –

Era a vremilor pierdute-ntruchipare.

Şi-am coborât să mângâi neaua

Ce-azi noapte-n fulgi măşcaţi s-a aşternut…

22 ianuarie ’00

Bucureşti

Impas

Am ajuns în impas –

Poţi dilemă să-i spui –

M-adresez, nimănui,

Să ascund al meu glas.

Am rămas doar noi doi

Să luptăm cu-anii grei –

Hoinărind printre tei,

Ne gândim la nevoi.

Şi sunt multe pe rol –

Sănătate şi bani,

Şi un dor peste ani,

De-un cuvânt, de un sol.

Între viaţă şi gol

Cum s-alegi, l-aceşti ani?!…

5 februarie ’00

Bucureşti

Mi-e dor de tine, munte!

Dar tot mai dor mi-e de mare…

De ce tac?!…

De ce tac?! nu mai ştiu!

Am tot scris vorbe multe –

Cu-a’ lor sensuri oculte,

M-au făcut, eu să fiu.

Am tot scris, am tot rupt,

Gânduri multe, alese –

Azi nimic nu mai ţese

Statul pe-un mal abrupt.

Pân’ mai ieri am scrutat

Numai culmile-nalte –

Azi, privirile-s alte,

Căci am capul plecat.

Dar ce văd eu sub râpă?!

Ţărm, de mare scăldat…

11 martie ’00

Bucureşti

Ce-i visul?…

Ce-i visul dacă nu himeră?

Mă-ntreb întors din paradis;

Ce am visat a fost prescris –

Dorinţ-ascunsă într-o sferă.

Sunt clipe-n care poţi trăi

Ce pe pământ nu se-ntâlneşte –

Nimeni nu vede, nu bârfeşte,

Iar când revii, poţi plănui.

Şi-aşa pluteşti în alte sfere

Şi construieşti o lume-a ta –

Nimic nu-i poate afecta

Pe cei din jur, doar sunt himere!

Da, visele-s lumi paralele,

În care poţi a te salva…

12 martie ’00

Bucureşti

Câtă durere!…

Câtă durere! şi malu-i abrupt,

Prăpastia cască-n a ei aşteptare –

Pe mal, ’vârsta treia’ e fără cătare,

Trecutul e mort, căci lanţul s-a rupt.

Iar dacă e mort, la ce amintiri?!

Trăieşti, cum se spune, de astăzi pe mâine –

Puterea şi foştii, scurtează din pâine

Şi-oferă la masă, drept ’fel’, amăgiri.

Şi tinerii, Doamne! cât egoism!

Vor totul să facă pe-a altor spinare –

Se-apucă de toate, chiar fără chemare,

Şi fără de voie, cultivă cinism.

Da, câtă durere pe malul abrupt!

Şi golul se cască-n a sa aşteptare…

18 martie ’00’

Bucureşti

Singuri, singuri, singuri!…

Lucruri inutile…

Tot observând în jurul meu

Constat şi lucruri inutile –

Sunt lucruri fixe, nu mobile,

De care mă lovesc mereu.

De la intrare dau în nas

Cu o cutie, zis poştală –

Că nu-i o prea mare scofală

O aflu eu la primul pas.

La uşă-mi vine des să sun

Să fac să tune soneria –

Ce inutilă-i jucăria

Când n-am pe cine-n jur s-adun!

În casă dau de-un telefon

Ce zace aşteptând să sune…

11 aprilie ’00

Bucureşti

Prietenilor mei Mihai şi Florin

(în ordine cronologică…)

Şacalii

Eraţi răi(?!), ’nepoţii mei’ –

Când eraţi de-o şchioapă –

Astăzi, doar din amintiri,

Sufletu-mi s-adapă.

Cel puţin aşa spuneau

Ale voastre neamuri –

Unii chiar ’şacali’ v-au spus

Tot strunind din hamuri.

Voi ştiaţi că nu-i aşa

Şi-alergaţi spre mine –

Când lipseaţi ceva mai mult,

Nu mă simţeam bine.

Doamne! cât ne-am mai jucat!

N-o pot scrie-n rime…

21 mai ’00

Bucurşti

Lui Cris, cu dor…

Vreau…

 

Vreau să mor cum moare plopul –

Fără frunze, dar stând drept –

Sfidând vântul cu-al meu piept,

Înfruntând, de-o fi, potopul.

Vreau să mor la mine-acasă,

Colo, unde m-am născut –

Chiar de-i dincolo de Prut,

De hotare nu-mi mai pasă.

Sau să mor undeva-n Deltă,

Pe un ghiol, pe vreun canal,

Înspre mare, în aval,

Unde trestia e zveltă.

Iar cenuşa-n val să plece,

Să se-oprească pe-al meu mal…

2 iunie ’00

Bucureşti

Dor = Saudade

Un singur cuvânt pentru un sentiment

 atât de complex!

Dorul

Dorul nu-l poţi explica –

E ceva ce zace-n suflet –

Chiar de apelezi la cuget,

De un dor nu poţi scăpa.

Dorul macină români

Pe-orice colţ din lumea largă –

S-ar întoarce şi pe targă,

Să nu moară la străini.

Dorul nostru-i mai altfel –

Alţii n-au cuvânt să-l spună –

Cum suntem de-aceeaşi mumă,

Portughezii simt la fel.

Un cuvânt ce spune multe,

Ce-ar putea servi model…

23 iunie ’00

Bucureşti

N-am mai scris…

N-am mai scris eu de mult

Căci nu am ce scrie –

În jur doar sicrie

Şi jalea ce-o-ascult.

În casă-i tumult

De ce va să vie –

O grijă şi-o mie

Sunt noul meu cult.

Mă rog şi ascult

A mea agonie –

Mi-e dor de pruncie

Ce dusă-i de mult.

Cînd n-am să mai scriu,

Nimic n-o să fie…

23 iulie ’00

Bucureşti

Înmormântărilor anonime…

La înmormântare…

 

La înmormântare

N-a fost multă lume –

Doar dacă prin lume

Înţelegem doi?!

Eu şi cu un preot

Îi cântam prohodul

Celei ce plecat-a

 Astăzi dintre noi.

N-am chemat prieteni –

 De ce să se prindă?

Ar fi vrut să ştie

Ceva lucruri noi.

Cum puteam eu spune,

Chiar şi printre lacrimi,

Că de-atâta vreme

Doar gândesc la voi?!

A mai fost şi-un câine –

Nu din cei de rasă –

Se-ntreba probabil

Unde sunteţi voi?!

Cu-ochii plini de lacrimi

Se uita în groapă –

Se lipea de mine,

Ca să fim în doi.

Am ajuns acasă

Din obişnuinţă –

Eram unul singur,

Nu mai eram ’noi’.

Totul părea rece,

Casa mult prea mare,

Şi în disperare,

Am sunat la voi…

27 iulie ’00

Bucureşti

Cu gândul la un cer austral.

Vara asta…

Vara asta fierbinte

Cu-al ei iz tropical,

Mă împinge spre-un mal

Cu aduceri aminte.

Era vară fierbinte

Pe-acel mal indian,

Dar căldura de-ocean

Părea mult mai cuminte.

Şi-azi îmi vine în minte

Acel cer înstelat,

De nimica brăzdat,

Ce nu-ncape-n cuvinte.

Briza, chiar şi fierbinte,

M-a scăldat, mângâiat…

8 august ’00

Bucureşti

Toamna…

Toamna cu a sa tristeţe

Azi la geam a poposit –

Cerul pare mohorât,

Ploaia-mi dă-n suflet bineţe.

Toamna sufletu-mi striveşte,

Chiar de-mprăştie culori –

Ştiu că toamna poţi să mori,

Ştiu că frunza se-ofileşte.

Toamna-i timp pentru bilanţuri –

De-amintiri ce s-au pierdut –

Printre lacrimi, ca făcut,

Văd sărmani murind prin şanţuri.

Toamna nu vrea să mă uite –

Ieri la geam a încolţit…

5 septembrie ’00

Bucureşti

Azi…

Mă gândesc din nou la tine –

Ce-o mai fi şi cu-acest gând?!

Perindate rând, pe rând,

Amintirile-mi fac bine.

Vin adesea nechemate

Răspândind un iz de must;

Nu ezit şi-ncep să gust

Din plăcerile uitate.

Doamne, cât de-apropiate

Îmi par clipele de-atunci!

Nicicând piatra să arunci

Într-un lac pe înserate.

Eram unici, eram prunci!

Ne iubeam, pe săturate…

22 septembrie ’00

Bucureşti

Basarabie iubită,…

Basarabie iubită,

Trist, la tine mă gândesc –

Ce-a rămas din cea comoară

Ce-a fost suflet românesc?!

O republică, ’Moldova’,

Sfâşiată de haini –

Două puncte cardinale

S-au pierdut pe la străini.

Unde-i Nordul, unde-i Sudul?!

Cernăuţiul, Ismail –

Cum de tace azi românul?!

Cum de e astăzi umil?!

S-a uitat cine-a fost Ştefan?!

S-a uitat c-a fost român?!

1 octombrie ’00

Bucureşti

 

Când te văd…

Când te văd cum dispari

Cu-orice zi care trece,

Vreau ca în amintiri

Chipul tău să nu sece.

Să rămână izvor

De aduceri aminte,

Copleşite de dor,

Ce nu-ncap în cuvinte.

Dor de ce-a fost atunci,

Când erai doar o fată –

După mine, prin lunci,

Ce-alergai subjugată.

Când citesc ’n-ochii tăi,

Simt cum timpul meu trece…

13 octombrie ’00

Bucureşti

 

Ce-ţi veni?!…

Ce-ţi veni, om bătrân,

Să trezeşti amintirea?!

Scormonind în trecut,

Tu, cultivi amăgirea.

Crezi că poţi să pluteşti

Printre sfere pierdute?!

Tot ce-ncerci, e caduc!

Sunt cărări prea bătute.

Tot cu ochii în gol

Nu întorci mersul lumii!

Cată, ici, în prezent,

Sensul nou, al minunii!

Orice vârstă e-un dar,

Al naturii, al mumii…

14 octombrie ’00

Bucureşti

Cântecul lebedei…

Nu ştiu cum…

Nu ştiu cum de-am putut

Să privesc în trecut –

Doar ştiam că-i pierdut

Tot ce-a fost, ce-am avut.

La ce bun să priveşti

Înapoi, ca-n poveşti?

Chiar de crezi că mai eşti,

Tu să pleci, te grăbeşti.

Nu poţi duce-n mormânt

Amintiri, vorbe-n vânt!

Cu-n picior pe pământ,

Cântă-ţi ultimul cânt.

Tot ce-a fost e absent –

Fă-ţi, cât poţi, un prezent!…

15 octombrie ’00

Bucureşti

Un nou…

Un nou Ajun de Crăciun

Ne bate discret pe la geamuri –

Nu-i vânt şi nici freamăt de ramuri –

E-un iz de purcel şi de fum.

Românul rămas-a băţos –

Adună un an, cât se poate –

Chiar dacă nu are de toate,

El taie purcelul, fălos.

Şi cheamă vecini pe-nserat,

Să guste din tot ce-i pe masă –

O ţuică, făcută acasă,

Înlătură orice oftat.

Când somnul se-ntinde prin casă,

El uită ce greu i-a fost dat…

23 decembrie ’00

Bucureşti

 

15 ianuarie 2001

 

S-a născut, El, Eminescu?

E-a gândirilor fantasmă?

E Luceafărul din versu-I ?

E-a poeţilor agheasmă?

Nu ştiu ce-aş putea a spune,

Când dineşti fac poezie!?

Şi ca el mai sunt o mie,

Ce fac tobele să tune…

15 ianuarie ’01

Bucureşti

Lui Ilie Ilaşcu,

cu dragoste de frate!

Era prin…

 

Era prin patruşipatru,

 Erau Sfintele Paşti –

Pe Dunăre, prin Tulcea,

Fugeam spre Călăraşi.

Fugeau neamţul, românul,

De-un fel de tăvălug –

Plăteam cu glia noastră

C-am vrut să fim la Bug.

În spate, Ismailul,

Plângea în urma mea –

Prin clopotele sale

Soborul, ne-ntreba:

’De ce plecaţi în grabă?!

Aţi mai făcut-o dat’!

Plecând pierdeţi pământul

Ce Ştefan v-a lăsat!’

Eram prea mic cu anii

Să pot să înţeleg –

De lacrimile mamei,

Nici azi nu mă dezleg.

O mică întrebare

Mi-am pus-o eu atunci:

Ce fac azi taţii noştri?

Doar, ei, nu mai sunt prunci!

Cum pot fugi de luptă

Când lupta ne-a crescut?!

Din vremi nicicând uitate

Pe Nistru am fost scut.

Cine-ndrăznea să treacă

Ăst fluviu mititel,

Se cufunda în apa-i

Străpuns de un oţel.

De-acolo, micul fluviu,

În mare-i arunca,

Şi liniştea furată

Acasă revenea.

Azi, fuga fără luptă,

La ce ne-a folosit?!

Noi am cedat şi glia,

Şi raptu-am consfinţit!

Acum, în prag de Paşte,

Când nu mai sunt copil,

Mă duce-un gând spre casă,

Spre dragu-mi Ismail.

Şi mă închin la fraţii

Ce n-au fugit atunci –

Ei şi-azi apără glia,

Alături de-ai lor prunci…

4 aprilie ’01

Bucureşti

Tinerilor care au plecat renunţând la idealuri…

De ce?!…

De ce-aţi plecat?!

Mă tot întreb –

Doar n-aţi plecat

De-a vosatră vrere!

V-a surghiunit un cameleon

Uitând c-a fost un avorton

Al unor vremi

 De neuitat

 Ce-au semănat

Numai durere.

De-atunci, chiar el,

A-mbătrânit

Rânjind la ce-a

Înfăptuit

De parc-ar fi chiar

La putere?!

El uită de cei

Ce-au murit –

Copii ce el

I-a căsăpit,

În visu-i plin

Doar de himere.

Ce-a fost, a fost!

Mulţi azi o spun,

Şi-l iartă chiar,

Zâmbind postum

Pe drumul lor

Fără de vrere;

Şi lacrimi nu-s,

Căci mulţi s-au dus

Secând în noi

Ce-aveam de spus

De-ai lui,

Ce fac

Astăzi avere.

Unii glumesc,

Îl terfelesc,

Cu vorbe ce-ar

 Clinti cratere;

El, bântuie

Pământul tot

Tăcând chitic

Ca un netot,

Sau, ’atacând’

Privind în gol,

Probleme largi

Hegeliene.

Mereu retraşi,

Încurajăm

Nespusa-i sete

 De putere;

A fost, ce-a fost!?

Chiar el a zis

Că nu mai e,

Că nici n-a fost

Ce-am zis c-a fost

Şi că nu e nici

Vrăjitoare!

Dar cred că am

 Cam deviat

De la primara

Întrebare:

De ce-aţi plecat

Lăsând un gol

Acolo unde-i

Al vost’ sol

Şi cu părinţi

Privind în zare?!

Fără de voi,

Speranţa moare!…

3 aprilie ’01

Bucureşti

Chemarea copiilor…

Nu va fi uşor…

Nu va fi prea uşor

Să lăsăm totul baltă –

Într-o lume, mai altă,

Poţi muri, de-al nost’ dor.

De Carpaţi, munţi, de şes,

Mare, Dunărea lină,

Delta – ţară sublimă –

De-al nost’ nat, mai ales!

Că suntem, cum suntem,

Nu-i deloc o ruşine –

Al nost’ sânge din vine

E cu Roma-n tandem.

Când românu-i plecat,

Poţi fi sigur – revine!…

6 aprilie ’01

Bucureşti

Lui C.V.T.

 

De când?!…

 

 

De când românu-i extremist?!

Mă-ntreb: de unde-aşa prostie?!

De când ne ştim, tot omu-o ştie,

La noi a fost un Paradis!

Veneau la noi, şi azi mai vin,

Din toate colţurile lumii;

Stăteau şi-n mijlocul furtunii,

Şi deodată, s-au dezis?!

Veneau evrei, veneau armeni,

Şi nemţi veneau să facă burguri –

Tătari şi leşi, să bea din struguri,

Şi unguri,…care-au compromis!

Şi sârbi, bulgari şi turci sadea,

S-au pricopsit prin România –

Cu toţi ştiau ce-i omenia,

Dar nu şi ce e un proscris.

Şi deodată – a mai fost –

Un zvon, pe post de calomnie:

Poetu-i extremist, se ştie!

Ba, trei milioane, propriu-zis!?

De ce nu stau în banca lor?

Mă-ntreb cuprins de o mirare!

Le-am dat şi mâna pân’ la cot,

Le-am dat şi ultima răbdare,

Şi tot se plâng că nu mai pot,

Că vor Hungaria mai mare!?

De e aşa precum socot,

I-aş îndruma peste hotare…

P.S. O fi acolo chiar mai roz?

O fi-n Panonia alt soare?!…

7 aprilie ’01

Bucureşti

Margaretei

Un coş lângă flori…

Un coş lângă flori,

În coş zeci de ouă,

Scilpind precum cerul

De-un cald curcubeu;

Un suflu pios

Srăbate simţirea –

Pe-o cruce, Hristos,

Vesteşte un Zeu.

 

El nu e ca noi,

Şi nici nu va fi mai,

Căci moartea e-nvinsă

De Cel morţii dat;

Trăi-va de-a pururi

În lumea Divină,

Veghind ca păcatul

Să fie iertat.

Din om întrupat El

De-o forţă Divină,

De tot ce e-n om rău

El s-a încărcat;

Trecînd peste moarte

Învins-a păcatul

Ce omul îl poartă

De cînd i-a fost dat.

E singura cale

Ce-un om o cunoaşte,

Spre marea iertare

A marelui Zeu;

Totuna cu Tatăl,

Hristos este Fiul

Ce poate să spele

Azi sufletul meu.

14 aprilie ’01

Bucureşti

Lehamitea…

Sărăcia, nepăsarea,

Bântuie astăzi prin ţară –

Prima-i bine dirijată,

Ce-a de-a doua-i o povară.

O povară ce ne-apasă –

Un simbol al neputinţei –

Despicăm firul în patru,

Fii supuşi ai umilinţei.

Poa’ să plouă, să inunde –

Ridicăm umeri-ndată –

O lehamite bolnavă

Ne blochează firea toată.

E mai simplu să-nchizi ochii,

S-accepţi mafia bogată!…

16 aprilie ’01

Bucureşti

De unde?!…

De unde atâte dureri omeneşti?

Pe unde se-ascunde secretul primar?

Mă-ntreb când în suflet simt gustul amar

A ceea ce-ndeamnă să-ncepi să vorbeşti.

Eu ştiu că-i uşor să începi să scorneşti,

Să dai explicaţii la ce nu-nţelegi;

Dar oare, prin asta, chiar poţi să dezlegi

Enigme ce zac în multiple poveşti?

Căci tot ce găsim de prin vremuri rămas

Ne-ndeamnă să credem c-am şi înţeles –

Şi-atunci acordăm noi gândirii popas,

Şi nu mai dăm liber chemării din glas,

Lăsând îndoiala să macine-ades,

Primara pornire, ce firii dă ghes…

27 aprilie ’01

Bucureşti

Să!…

 

Să simt cum seninul coboară în mine!

Să nu mai văd chipu-ncruntat în oglindă!

Să deapăn în vise-utopiile toate!

Să vreau, bucuria, pe toţi să-i cuprindă!

Să nu simt în suflet nicicând duşmănie!

Să nu văd urâtul cum spurcă făptura!

Să vină-ntre oameni, pe veci, omenia!

Să plângem în hohot, când plânge natura!

Să-şi facă mafía, pe loc, ’mea culpa’!

Să n-aud cum mame-şi omoară copiii!

S-aud cum aleşii refuză salarii!

Să văd cum acasă se-ntorc toţi românii!

Eu ştiu că azi ’să’-ul e doar utopie,

Dar sper că-i posibil şi că, va să vie…

5 mai ’01

Bucureşti

Trec anii…

Trec anii în zbor

Mâncând din speranţe –

Se pierde deceniul

Strivit de minciuni;

Azi, cine mai crede-n

Lozinci? simple vorbe!

Când totul se fură,

 Când n-apar minuni.

Buimac este omul

De-atât-aşteptare –

Se-amână iar ţinta

Prin noi promisiuni;

Răsare-ntrebarea:

La ce revoluţii?!

Când rău-i mai mare,

 Când nu tu, aduni.

Căci noua socoată

E plină de hibă –

Săracul adună, azi,

Doar promisiuni;

Şi culmea! el vede

Cum tot se dărâmă,

Cum hoţii adună

Şi spun, că-s minciuni.

Deceniul s-a dus,

Intrat-am în altul –

Un nou avânt

Şi noi promisiuni:

Ne-aşteaptă-Europa,

Şi-n zare, un NATO…

Răbdaţi cu răbdare!

Speraţi în minuni!…

19 iunie ’01

Bucureşti

Voi…

Voi aţi plecat –

Acolo, ştiu, vă este bine –

Mă-ntreb: cu noi, cum mai rămâne?

Oare, al cui, plătim păcat?!

Cum e la noi?

O ştiţi şi voi, nu e pra bine!

Ce-i destrămat, nu poate ţine,

Şi nu doar pentru că-s nevoi.

Familia-i în patru zări –

Cei tineri stau unde e bine –

Bătrânii nu mai pot a ţine,

Hotarele uitatei ţări.

Ei mor cu suflet sfârtecat,

De dor de ieri, când a fost bine…

20 iunie ’01

Bucureşti

Salvaţi copiii!

Ei sunt viitorul…

Sunt copii…

Sunt copii care dorm

Pe sub ceruri deschise –

Ei n-au drept la un ţarc,

N-au nici dreptul la vise.

Au drept rude, căţei,

Alungaţi de prin blocuri –

Când sunt nopţile reci,

Le oferă chiar locuri.

În canale ce-ascund

Din mizeria nopţii,

Ei prizează ’minciuni’,

Oferindu-se morţii.

Sunt şi oameni ce trec

Afişând indignare –

Ei ascund însă-n fapt,

Marea lor nepăsare…

23 iunie ’01

Bucureşti

Minoritar în propria-ţi Ţară?!

E prea de tot!

De treci…

De treci cumva, azi, Prutul,

Şi calci pe vechea-ţi Glie,

Vezi că ceva e altfel

În Marea Românie –

Căci simţi cum arde cnutul.

Un cnut ce biciueşte

Şi trupu-ţi, şi simţirea,

Şi nu-nţelegi cum schimbă

Şi datina, şi firea –

În colţul ce tânjeşte.

 

Tânjeşte-n glas de doină

Făşia smulsă iară

Din trupul ce o cheamă

Să se întoarcă-n Ţară –

La soare făr’ de moină.

Căci ce e viaţa-n moină?

Un drum plin de tristeţe,

O pâclă-n care frate

Nu dă la fraţi bineţe –

Ci doar se-ascunde-n doină.

Auzi? Ce hotărâre!

Un braţ, să fie-o Ţară!?

Românul, o nimica,

Şi Prutul, o hotară!?

Şi toate într-o ştire!…

Ce vremuri! netrăite

Nicicând, nici chiar în lumea,

Pe vremi, zisă, barbară,

Când Ştefan trecea Nistrul –

Strivind hoarda tătară.

Nu, nu! nu pot a crede

Că cel ce trece Prutul

Călcând pe vechea-i Glie,

Va fi străin în Ţara-i –

Ce nu vrea să-l mai ştie!…

27 iulie ’01

Bucureşti

Apropo de ’minoritatea română’.

Să simt?!…

Să simt că-s mic acolo

Când Ştefan era Mare?!

Să spun că trecând Prutul

Sunt dincol’ de hotare?!

Să-mparţi românii etnic

Scornind o limbă care

E-aceeaşi pân’ la Nistru

Şi dincolo, spre zare?!

Să vrei chiar dicţionare

Şi interpreţi s-apară,

Ce-ar spune mamei, mamă,

Şi Ţara, este ţară?!

O spun, e peste poate!

E cea mai grea ocară!

24 iulie ’01

Bucureşti

Ca pe-atunci…

Să te mângâi, ca pe-atunci,

De la creştet pân’ la talpă,

Să depun pe-un sfârc ofrandă,

A sărutului balsam.

Să mă rogi să nu m-opresc,

Să te-nvăţ ce e iubirea,

Să mă-ntrebi – a câta oară?

Ce-a fost mărul lui Adam.

Eu să tac făr’ să m-opresc,

Să te duc în lumea care

Nu are stâmpărare,

Cu nimic asemănare,

Unde totul pare vis,

Să te simţi ca-n paradis…

30 iulie ’01

Bucureşti

Nu e minte…

Nu e minte să-nţeleagă

Ce se-ntâmplă-n România –

Unde este omenia?!

Unde-i cel ce poa’ s-o dreagă?!

Toţi se-ncumetă-n cuvinte,

Când e vorba de alegeri –

Sunt profesori, ţin prelegeri,

Şi ne-nvaţă, cum se minte!

Dar minciuna fiind scurtă

Se evaporă-n văzduh –

Cum românu-i om de duh,

O înghite ca pe-o turtă.

E-nţelegător românul

Şi se-apucă de, minţit…

7 august ’01

Bucureşti

Nu e păcat…

Nu e păcat pe lume, fără vină –

Purtăm în conştient orice păcat!

Nu soarta ne aruncă jos în tină –

O facem noi, aşa, deliberat.

Nu poţi fi vinovat fără de vină –

Se pare c-a scornit-o-un avocat –

De stai să vezi, când scormoneşti în tină,

Nu poţi să nu te simţi, tu, vinovat.

Adesea-nvinuim chiar pe Înaltul,

 De ceea ce ne-a-mpins înspre păcat –

E mai uşor să-nvinuieşti un altul,

Să poţi să ieşi, tu, nepătat.

Nu e păcat pe lume, fără vină –

Al nostru este-orice păcat!…

8 august ’01

Bucureşti

Lui Florin Chilian, cu respect!

 

De ce e lumea strâmbă?!…

De ce e lumea strâmbă şi nedreaptă?!

M-a întrebat, deunăzi, un copil –

De-atunci răspunsul meu el îl aşteaptă,

Căci, încurcat, încerc să fiu subtil.

-Dar ce-ţi veni cu-această întrebare?!

Eşti încă mic să poţi să înţelegi!

-Pari încurcat, din câte mi se pare,

Sau e ceva ce nu vrei să dezlegi?

Dacă Cel Mare lumea a făcut-o,

Şi dacă-I bun, aşa cum mulţi o spun,

De ce atât de mult a încurcat-o

Încât nimic din juru-mi nu e bun?!

-Eşti mult prea aspru cu ce-i bun şi nu e!

Mereu cu ce e rău îi tot dai ghes –

Şi soarele pe cer, după ce suie,

Se-ascunde-n pâcla nopţii, înţeles?

-Oi fi eu mic, cum spui, dar nu-s prost, nene!

În tot ce-ndrugi, nu văd nici un răspuns;

Bine că nu mă iei şi cu Moş Ene –

Sunt mic, o ştiu, dar n-am nimic de-ascuns!

Cei mari aveţi această rea meteahnă,

De-a nu putea răspunde-unui copil –

Până nu ne-ncurcaţi, n-aveţi odihnă,

Şi culmea! vi se pare că-i subtil…

-De eşti aşa pornit pe tot ce-i mare,

De ce nu-ţi dai, tu, singur, un răspuns?

De-i lumea strâmbă, precum ţi se pare,

Pe unde stă răspunsul cel ascuns?

-Aşa te vreau, bătrâne, e mai bine!

Ţi-oi spune franc ce crede un copil –

Omul prezintă viaţa doar în rime,

În loc să spună şi ceva util.

Răul nu este-un atribut al firii,

Dar este, cum să spun, însămânţat –

De nu-l cultivi, strivit este de bine –

Ceva ce eu pe strad-am învăţat.

E poate cea mai dură şcoală-a vieţii –

Acolo, mulţi, examene am dat –

Când se strecoară zorii dimineţii,

Copiii străzii se gândesc la sat;

Şi s-ar întoarce însetaţi de bine,

Căci răul doar dureri i-a învăţat –

Dar îşi strivesc privirile senine,

De zidul celor mari, ce i-au lăsat…

Eu n-am avut o replică pe buze,

Căci tot ce-a spus, era adevărat!

10 august ’01

Bucureşti

 

Sunt zile…

Sunt zile proaste-n viaţa orişicui,

Iar astăzi, cred, e una dintre ele –

Plecat mi-e gândul, pe-undeva, hai-hui,

Pe după nori, cu dorurile mele.

Mi-e dor de tot ce nu e pământesc,

M-am săturat de lucruri prea finite –

Să rup cumva cu tot ce-i omenesc,

Să uit dorinţele neîmplinite.

Să mă strecor în spaţiul infinit,

Să gust din timpul ce nu se sfârşeşte –

Să uit de tot ce m-a durut cumplit,

De-al meu trecut ce-ades mă umileşte.

Dar sunt şi zile când mă-ntorc smerit,

La tot ce-n mine Tera defineşte…

13 august ’01

Bucureşti

’Non omnis moriar’

Horatiu

Să nu te sperii…

Să nu te sperii dacă mor –

Nu-n moartea asta e sfârşitul –

În lumea, zisă, ’De Apoi’,

Tronează veşnic, Infinitul.

Nimic nu este trecător,

Nici patimi nu-s, şi nici durere –

Doar Spirit Pur, scăpat din om,

Acolo, liber de-a lui vrere.

Nu mai sunt ani să-i tot aduni –

O picătură-n apa mării –

În rugăciune să găseşti

Suport, în calea disperării.

Căci veşnicia-i fără leac,

Oricât am vrea s-o dăm uitării…

2 septembrie ’01

Bucureşti

Gândul morţii…

Gândul morţii mă frământă

Doar din grija pentru tine;

Nu mi-e frică pentru mine –

Soarta ta mă înspăimântă.

Ce va fi când vei rămâne

Sclavă doar a amintirii?

Nu sunt căi să desluşească,

Ce-s cărările iubirii!

Vei fi singură în noapte

Apelând la rugăciune –

Cine poate, azi, a spune,

Făr-a se-ndoi, în şoapte,

Că-n retragerea în sine

Liniştea o să revină?!

3 septembrie ’01

Bucureşti

Cât rău aduce şi azi acel nefericit dicton:

’ubi bene, ibi patria’ !

(Cicero)

Cei ce-au plecat…

Cei ce-au plecat şi uită

Că ’acasă’ nu-i ’acolo’,

Sunt sortiţi la suferinţă,

Căci uitând ce nu se uită

Ei se-ngroapă în tăcere.

Iar tăcerea-i sora morţii –

Nu e viaţă fără zgomot –

Când în suflet ea pătrunde

Te aruncă-n pragul morţii

Schimbând totul în durere.

Moartea-i geamănă-a durerii

Ce-o-nsoţeşte şi nu uită –

Peste ani ea încolţeşte

Căci nu uită ce se uită

Călcând forţa ce stă-n vrere.

Celor ce-au plecat şi uită,

Eu le strig că, nu-i ’acolo’…

4 septembrie ’01

Bucureşti

Cum i-o fi spunând la cioară, în rusă?…

În lume…

În lume, azi, se-ntâmplă multe –

Avem Jihad, avem Cruciade –

Pe unde-or fi frumoasele balade?!

De ce ne-nconjură doar legi oculte?!

A cui e voia-n toate cele?!

Să vrea, El, chiar Apocalipsă?!

De mult gândirea noastră-i în eclipsă,

Iar soarele-i ascuns în nopţi cu stele.

Bogaţii, tot visând, se-mbată

De-a lor putere-nchipuită –

Durerea celor mulţi e infinită,

Dar nu răbdarea, care se şi gată!

Prin Basarabia, azi, cântă-o cioară,

Stârnind ecouri cu-ntrebări cam multe…

14 octombrie ’01

Bucureşti

Să nu te superi…

Să nu te superi dacă plec –

Cu toţii ne-ndreptăm spre moarte –

Destul, de viaţă avui parte…

La ce, la mal, să mă înec?!

Eu am avut parte de toate –

Şi bune, rele, şi mai rele –

De bune uiţi, când de belele,

Strivit eşti până peste poate.

Să-ţi aminteşti doar de ce-a fost

Mai luminos decât se poate –

În amintiri găseşti de toate,

Dar să te-opreşti la ce-a-vut cost.

A plânge azi a mea plecare

Ar fi un lucru fără rost…

29 octombrie ’01

Bucureşti

Dor de tine…

 

Mi-e atâta dor de tine

Că nu am nici cum a spune –

Unde-s zilele senine

Când erau toate, pe bune?!

Unde-s chipurile cele

Radiind lumini solare?!

Unde-s nopţile cu stele

Ascunzând porniri avare?!

Toate-s azi o amintire

Ce de dor e răscolită –

Ieri, pluteam în nemurire,

Azi, dorinţa-i doar ispită,

Ce-o preia dorul în fugă

Şi se pierde în neştire.

25 noiembrie ’01

Bucureşti

De-ar fi…

De-r fi gându-mi înţelept

S-ar opri mai pe aproape –

La ce pot să mă aştept

Când se-nchid a’ mele pleoape?!

Nu s-ar duce-n depărtări,

Nici n-ar răscoli trecutul –

Ce-i dincolo, peste zări,

Biciueşte precum cnutul.

La fel şi-anii de demult,

Amintind rănesc prezentul –

Nu mai am chef de tumult,

Pe-al meu Eu să pun accentul.

E şi-uşor, şi înţelept,

Când apusul e pe-aproape…

26 noiembrie ’01

Bucureşti

Cu împrumut…

Cu împrumut ni-e viaţa dată,

Cu tot ce-i bun şi rău în ea –

Cu ’sunt stăpân’, nu te-mbăta!

Când ţi-e mai dragă, ea se gată.

Ţi-e dată fără precizare –

În rău, dobânzile se-ascund –

Gândeşte-te, un pic, profund,

Şi nu spera la amânare.

Scadenţa e-un aleatoriu,

E-o sabie prinsă de-un fir;

Iar firu-i fir, lucru notoriu,

Se rupe făr’ a-nştiinţa –

Trăieşte dar! nu aştepta!

Orice-mprumut e provizoriu…

28 nopiembrie ’01

Bucureşti

 

E-ajun…

E-ajun de mare sărbătoare,

Dar nu şi pentru cei sus puşi –

La Alba plouă, e ninsoare,

Iar ei se tem de-a fi răpuşi!?

Şi-atunci se strâng în adunare,

Să termine cât mai din timp –

La Parlament chiulu-i în floare,

Iar cei prezenţi se văd cu Nimb.

Prin Ciuc colindă o stafie

Ce-ndeamnă ungurii la chiul:

’O fi la ei o sărbătoare,

Dar ce-are Ungurul cu ea?!

Când va fi iarăşi Pusta Mare,

Vom spune: asta-i ţara mea!’…

Câtă neruşinare!

Sau

Quosque tandem…?!

30 noiembrie ’01

Bucureşti

Gânduri pentru Edita şi Ovi!

În amintiri…

În amintiri stă bucuria

Căci mă îmbată-acel trecut –

Regret doar ce nu am făcut,

Chiar de viza, ieri, nebunia.

 

Mă duce gândul la ce-a fost,

Şi-l ţin ascuns, doar pentru mine –

A împărţi comori nu-mi vine,

Şi le păstrez la adăpost.

Ce-mi pare astăzi curios

E, că nimic nu îmi displace –

’Ce-a fost, a fost, nu ai ce-i face!’

Răsună-n capul meu sfătos.

De-aici şi felu-mi de-a vedea,

În tot ce-a fost, un vis frumos…

15 decembrie ’01

Bucureşti

’Republica Moldova…’

’Republica Moldova’?!

Ce straniu sună vorba!

Un braţ smuls de o fiară,

O Ţară ruptă-n două!

O veche mutilare

De ’noi’ recunoscută(!?) –

Înaltă e Trădarea

Ce-a rupt Ţara în două!

Şi culmea! azi, aleşii

Sunt vânzători de Ţară!

Se plimbă-n lumea largă

Cu Ţara ruptă-n două!

Doar ei sunt azi de vină?!

Aşa ne trebuie nouă!!!

16 decembrie ’01

Bucureşti

Crăciunul fără voi…

Crăciunul fără voi

E numai rugăciune:

Să fiţi iarăşi cu noi,

S-apară o minune!

Crăciunul nostru-n doi

Ne-mpinge-nspre icoane –

Cu gândul doar la voi

Strivim în noi canoane.

Şi ascultăm smerit

Cuvinte înţelepte:

Să nu dorim mai mult(?!),

Totul se-obţine-n trepte!

Dar poţi oare-nvăţa?!

Anii nu vor s-aştepte…

21 decembrie ’01

Bucureşti

Decembrie…

Nu-i vorba de zăpadă,

Nici gând la sărbători –

Prea mare-i suferinţa!

La ce, colindători?!

La ce gânduri deşarte?!

Speranţe-n viitor?!

Prea negru e trecutul,

Să poţi uita uşor!

Se spune că iertarea-i

Poruncă de la Cer –

Iertare pentru cine?!

De ce atât mister?

Cine-şi ascunde vina?

De ce-i atât de laş?!

Scopul e chiar o scuză?!

O fi, pentr-un borfaş!

Trecut-au ani, vreo doişpe –

Cinovnici tac chitic –

Când morţii sunt de vină,

Ce să le faci?!, nimic!

Cei vii sunt la putere,

Căci ei nu au murit –

Dar ’viii’ ăştia, Doamne!

Cu sânge s-au hrănit.

Ca să-şi salveze urma

Făcut-au cimitir –

Puşcaşi, copii, de-a valma,

Şi-un titlu de ’martir’(!?).

Cumplit stigmat Decembrie

Va întina-al tău nimb –

Când jertfa-i inutilă,

Ce poţi spera în schimb?!

Mai vine şi păcatul

Uciderii pe-ascuns –

Hulitul preşedinte

Ar fi avut răspuns!

Dar să ucizi în ziua

Când s-a născut Hristos?!

Să regizezi procesul

Şi-apoi să rozi un os?!

 E poate, peste poate,

Pentr-un popor creştin!

Decembrie pierdut-ai

Al tău veşmânt festin.

Ruşinea nu se uită,

Iar foamea-i peste tot –

Se va trezi Decembrie?

Sau va muri de tot?…

22 decembrie ’01

Bucureşti

Părinţi…şi copii.

Nu-i cale…

Nu-i cale să împace generaţii –

Cândva, am procedat şi noi la fel –

Azi, urmărind orbeşte-al nostru ţel,

Uităm de ’circumstanţe-atenuante’.

Justiţia le ştie bine rostul –

Noi, refuzăm să fim justiţiari –

În ’drepturi sfinte’ am rămas avari

Şi stăm pe loc, sau ne mişcăm andante.

Ei însă-n schimb aleargă ’alegro-molto’ –

Ori în viteză nu poţi contempla –

Ce spunem noi traduc ei prin ’bla-bla’,

Şi ne acordă generos ’atenuante’.

E bine, sau e rău aşa ceva?

E bine când n-ajungi la ’agravante’…

26 decembrie ’01

Bucureşti

Adun…

Adun din trecut comorile toate,

Trăiesc amintiri pe picior de prezent;

La ce e în juru-mi, ades sunt absent,

Căci nu mă atrage să merg dând din coate.

Au alţii mai mult decât merită ei

Şi-adună ’valori’, ca să fie în casă –

În fapt n-au nimic, doar prostia lor crasă,

Iar eu îi ignor, sau, le-o spun din condei.

În asta găsesc eu greşala-mi fatală –

Îi las să se-mbuibe şi umblu absent –

Trăind amintiri pe picior de prezent,

Eu sufăr în fond de o moarte banală.

Da! mort e acela ce uită trecutul,

Dar mort e şi-acela ce-ngroapă-un prezent…

27 decembrie ’01

Bucureşti

Iarna la Ismail.

Cling, cling, cling…

Cling, cling, cling…

Ţinga-linga, ţinga-ling…

Şi o troică, de demult,

Şi un şfichiuit de bici.

Toate-mi vin de peste timp,

Şi de dincolo de zări;

Iarnă ca acolo nu-i –

Ţara mea-i în alte ţări.

Trei cai suri îi văd trăgând,

Şi o şubă ascunzând,

Vizitiu cu părul dalb,

Ce îngână-un cântec cald:

Cântă el despre-ai săi cai,

Despre clopoţei râzând –

Despre fraţii săi plângând,

Dunărea ei implorând,

Să se facă punte lată,

Să se termine odată

Cu înstrăinarea toată,

Să se-adune într-un neam

Toţi ce-au fost ai lui Ştefan.

Dar, deodată, mă trezesc –

Liniştea, cred, m-a trezit –

Nici un cling, nici ţinga-ling,

Nici un tropot de trei cai,

Şi nici şfichiuit de bici…

Doamne! n-a fost decât vis…

Dar, a fost ca-n Paradis!

29 decembrie ’01

Bucureşti

 

Am mai pus…

 

Am mai pus de-un Revelion –

Am vechime în Mileniu –

Nu-i uşor să nu fii geniu,

Dar sunt mândru că sunt Om!

 

Om, am spus, la figurat –

C-altfel, om, pare tot omul –

Eu respect Credinţa, Domul,

Cred în Fiul întrupat.

Cum a spus-o şi Ioan,

Cel ce-avea Gura de Aur –

Viaţa este un  tezaur,

Şi mă-nchin la Noul An.

E grozav să poţi fi Om,

Cînd trăieşti doar printre oameni!…

31 decembrie ’01

Bucureşti

Basarabie, pământ pustiit!

Zile grele…

Zile grele-au poposit

Pe-un tărâm de stele –

Toate gândurile mele

S-au împotmolit.

Cel tărâm ce-a fost cândva

Plaja vieţii mele,

N-are soare, n-are stele –

S-au ascuns cumva?!

Nu mai e nimic vrăjit –

Prea multe urzele!

Unde-s vremurile-acele?!

Au rămas un mit.

Azi, nimic nu-i românesc –

Poate suferinţa!?

Graiul, azi, se vrea rusesc!?

Asta-i neputinţa!…

2 februarie ’02

Bucureşti

Ascunsele iubiri…

Iubiri ascunse-au existat

De când e lumea şi pământul –

Izvor ocult, dar nesecat,

Al celor ce iubesc, cu gândul.

Într-ale valurilor văi

Plonjează-adânc şi nu cutează,

Să urce creste şi-n văpăi,

Să uite ceea ce urmează.

Şi-n sinea lor se cred eroi,

Luptând cu stiva de memorii –

Cum să apară-n lume goi?!

Preferă stări de dor, şi norii…

Când spun că ele-au existat,

Nu-nseamnă-n fapt, bine ascunse?…

13 martie ’02

Bucureşti

 

Vremuri grele…

Vremuri grele-apasă Ţara –

Tot românu-i derutat;

Secetoasă va fi vara –

Lacrimile s-au uscat.

Nimeni azi nu se mai plânge –

Răul l-am asimilat –

Chiar când inima se frânge,

Omul pare împăcat(!?).

Nu-i mai pasă de hotare –

Treaba asta s-a vărsat –

Ţara nu mai este Mare,

Dar intra-vom ca…argat.

Căci cu braţele deschise

Europa ne-a-mbiat –

Dar cu vorbe ce nu-s scrise,

Noi mereu ne-am îmbătat.

Nu mai vrem să trecem Prutul –

Antonescu-i blestemat!?

Dincolo se-aude cnutul –

Noi de cnuturi am uitat!?

Ici, şi colo, câte-o voce

Dă alarma-n continent –

Când nu-s mulţi, vocea-i precoce,

N-are glas de contingent.

Europa, cea Unită,

Ignorează-acest subiect –

Rusia e ocolită,

Fără ea n-avem obiect.

Şi aşa, Limba Română,

Soră cu a lui Traian,

Astăzi e moldovenită,

De-un izvor voronian.

Ce istorie română?!

Care alfabet latin?!

Slava-i mai la îndemână –

Peste Nistru e Putin!

Cu-a lui cioară transplantată

Pe pământul lui Ştefan,

Vrea o graniţă Carpată,

Cu străjeri de-ai lui Ivan!

Doar, urmaş e al lui Petru

Ce visa la Istambul –

Colora-va ca un spectru

Harta, fără preambul.

Mic în stat, dar plin de sine,

Vrea imperiul înapoi –

Tot gândind l-al lumii bine,

’Mparte globul între doi.

Unchiul Sam, abia aşteaptă,

Mâna fratelui din Est –

N-ar fi lumea mult mai dreaptă?!

Fraţi de cruce, Est şi Vest!

La ce bun atâtea state?!

Câte voci pentr-un consens!

De s-ar pune spate-n spate,

Două voci ar avea sens!

Şi-uite-aşa, mondializarea –

Toţi o apă şi-un pământ!

Ar urma fraternizarea

Celor doi, pân’ la mormânt…

Şi după?!

Dumnezeu cu mila!

13 martie ’02

Bucureşti

De când…

De când n-am mai scris,

Se-mprăştie gândul –

Din tot ce-am păstrat,

Va-nghite pământul.

Am scris – să descarc –

Să scap de obsesii;

Memoria-n timp

Nu face concesii.

De ce nu mai scriu?

Mi-e greu a-nţelege –

Cei dragi?! ’no coment’ !

N-au cum să dezlege.

Şi uite aşa,

Nimic nu se-alege…

27 martie ’02

Bucureşti

La ce?!…

La ce atâtea gânduri aspre?!

La ce atâtea acuzări?!

Sunt tineri, capu-i printre astre –

Noi, am trecut de-a’ vieţii zări.

De când e lumea şi pământul

Ce vârstnici uită de trecut –

Cândva, şi noi, fugeam ca vântul,

De toţi, de toate, ca făcut.

De câte ori am dat pe-acasă?

De câte ori am scris la timp?

Cei vârstnici ne-aşteptau la masă,

Iar noi uitam, sau n-aveam timp.

E drept, am plâns la-a lor plecare,

Da-i prea puţin, când nu-i la timp…

30 martie ’02

Bucureşti

Scoatem…

Scoatem Legi, Decrete –

Să gândim la fel –

E ascuns vreun ’ţel’

’N a păstra secrete?!

Să nu etalăm

Ale noastre gânduri?!

Numai printre rânduri

Sensul să-l aflăm?!

Unde vom ajunge?

Asta am visat?!

Unde am clacat?

Libertatea plânge!

11 aprilie ’02

Bucureşti

Acum…

Acum sunt vremi apuse –

Sunt tandre amintiri –

C-au fost şi amăgiri,

Azi n-are relevanţă.

E-un spectru de culori

Ce-mbracă amintirea –

Mă-mbată amăgirea,

Cu-a fost, cum n-a mai fost.

Trecute, dar prezente,

Rămân ’cele-amintiri –

Chiar de-au fost amăgiri,

Nu are importanţă.

Acum, că-s vremi apuse,

Trăiesc din amintiri…

14 aprilie ’02

Bucureşti

Lui Nicolae Lupan ’de România’ !

Nu ştiu…

Nu ştiu cum să mă adresez –

Cu ’Excelenţă’…’Majestate’ ?

Mereu în toate ai dreptate,

În faţa Ta mă prosternez.

Vorbeşti de ’vremuri’ ca din carte,

Prezentu-l toci precum gândim,

În preajmă-ţi totul e intim –

De sfatul Tău vreau să am parte.

Şi eu, ca şi-alţii-s un pribeag

Ce plânge dorul în tăcere –

’Moldova-Stat’ e-a mea durere,

Ce-apasă pe-umeri de moşneag.

Regret că nu Te-am cunoscut –

Înţelepciunea-ţi e-un toiag!…

16 aprilie ’02

Bucureşti

Eu cred…

Eu cred din nevoia de-a crede –

E-un fel de poruncă din mine –

Din sufletu-mi plin de-ndoială,

Ţâşneşte nevoia de Tine.

Nu vorbele scrise-n Scriptură,

De preoţi, pe dos, tălmăcite,

Creează nevoia de-a crede,

Ci simplu: umana-mi făptură.

Legende au fost şi vor fi mai,

Căci mor şi se nasc noi credinţe,

Dar unica-Ţi, marea-Ţi putere,

Nu cere în sprijin, ştiinţe.

Eu cred că nevoia de-a crede,

Se naşte-n a’ noastre fiinţe…

20 aprilie ’02

Bucureşti

În memoria celor plecaţi…

Eu ştiu…

Eu ştiu că-n viaţă se şi moare –

Şi eu sunt printre candidaţi –

Ai mei s-au dus, părinţi şi fraţi,

Şi-a lor plecare încă doare.

De ce plecarea altor’ doare?

De ce cu-a mea sunt împăcat?

Problema m-a tot frământat,

Dar ştiu că şi un soare moare.

Tristeţea ce o simt la vreo plecare –

Iar şirul, din păcate,-i infinit –

Mă chinuie adeseori cumplit,

Şi golu-n suflet n-are alinare.

Dar oare, cu ce-am spus, sunt împăcat?

Nu-i simplu gest de ieftină bravare?…

30 aprilie ’02

Bucureşti

Basarabiei furate, dar nu pierdute!

Atunci, şi eu…

Dacă Vadim, Ilaşcu,-s ’extremişti’,

Dacă şi Lari e ’naţionalistă’,

Şi dacă dragostea de neam e ’comunistă’,

Atunci, şi eu mă-nscriu la ’anarhişti’!

Căci dacă-i un păcat ce îmi doresc –

Să mă re-ntorc în România Mare,

Să nu mai curgă Prutul la hotare,

Atunci, şi eu ’iredentist’ mă socotesc !

Ce dacă-n România m-am născut?!

În Buletin, azi, scrie Ucraina!?

La Ismail, pe Dunăre-i ruina:

O mănăstire care crucea şi-a pierdut!

Dar oare Iorga fost-a şi-el un ’extremist’,

Când a descris plimbarea sa pe Nistru?!…

1 mai ’02

Bucureşti

E sărbătoare…

E sărbătoare azi în târg,

Avuţii se îneacă în păcate –

La înviere, toate-au fost iertate –
Un nou ciclu-ncepe mai cu sârg.

Azi noapte-n faţă s-au plasat,

Au sărutat cruci şi icoane,

S-au închinat plini de fasoane,

’Christos a Înviat’ toţi au cântat.

Miniştri, consilieri – toţi creştinaţi

De valul intereselor oculte –

S-au chinuit o predică s-asculte,

Zâmbind sarcastic, nu şi ruşinaţi.

Norocul că cei mulţi n-au fost ca ei,

Salvând tradiţia şi-un bun renume…

5 mai ’02

Bucureşti

Rădăcina

Rădăcina mea-i Moldavă –

Sudul Basarabiei –

Ismail, Cetatea Albă,

Spaima Musulmaniei.

’S-a născut în Ucraina’ –

Scrie-n buletinul meu?!

Culmea-i că o scriu românii!

Numai că n-o cred şi eu…

România era Mare

Când eu m-am născut –

Astăzi harta-i sfârtecată

De-un tratat ’caput’!?

Totuşi, ’unii’ îl respectă,

Cochetând tăcut…

11 mai ’02

Bucureşti

Sacoşa…

Am văzut un copil

Ce dormea dezbrăcat –

Se-ncălzea cu-n căţel

Precum el de umil.

Cu ochi mari el privea

La sacoşa-mi, cu jind –

M-am oprit şi-am întins

Pâinea ce o dorea.

A luat-o-ntre dinţi,

Pe copil l-a trezit –

Cât de vesel părea!

S-au topit suferinţi.

N-am putut să mai plec

Şi-am scos tot ce dorea…

30 mai ’02

Bucureşti

Mi-am propus…

Mi-am propus să nu mai plâng

Anii ce s-au dus la vale,

Ce-au bătut o lungă cale

De-amintiri ce se tot strâng.

La ce bun să răscolesc

Ceea ce nu se întoarce?!

Precum mâţa care toarce,

La nimic să nu gândesc.

Ce folos că-mi pare roz

Tot ce zace-n vremi apuse?!

Astăzi relele-s nespuse

Şi ne-acoperă cu goz.

Mi-am propus, dar ce folos?!

Mă atrag imagini duse…

29 iunie ’02

Bucureşti

Ţara mea…

Ţara mea e mult mai mare

Decât ştiu copiii mici –

De la Tisa până-n zare

Und’ se zbenguie pitici,

Ce se cred coloşii lumii

Dar în fapt sunt bieţi arici.

Ei se umflă ca o minge

Şi scot ţepi uitând că-s mici –

S-o găsi cine-a-i învinge

Într-o ţară de voinici,

Ce-a sfidat mai marii lumii

Alungându-i de pe-aici.

E aproape clipa-n care

De la Tisa pân’ la Mare,

Arunca-vom peste Nistru

Pe cei ’mai’ dintre pitici…

7 iulie ’02

Bucureşti

 

Ce n-aş da!…

Ce n-aş da să fie mulţi

Cei ce zbenguie prin casă,

Ce s-aşează la o masă

De îţi vine să-i săruţi!

Ce n-aş da să fie-ai mei

Toţi copiii de pe stradă!

Toţi buluc într-o ogradă…

Dar nu e precum o vrei.

Să aud cum râd întruna

Fără un motiv special –

Demonstrându-mi că-s egal,

Ei în joc să mă răpună.

Cred c-atuncea chiar le-aş da

Sufletu-mi, şi poate Luna…

12 iulie ’02

Bucureşti

 

Un ocean…

Un ocean a înghiţit

Toate amintirile –

Astăzi amăgirile

S-au prea înmulţit.

Croazieră am sperat –

Să dezlege iţele –

M-am ales cu fiţele

Celor ce-au plecat.

Apă multă, ce să-i faci?!

Ne despart şuvoaiele!

Vin, dispar, mareele,

Tu le-aştepţi şi taci.

Un ocean, cândva iubit,

Spală amintirile…

12 iulie ’02

Bucureşti

M-am oprit…

M-am oprit iar la Buşteni

Să privesc cum Caraimanul

Tot scrutând înspre Ungheni

Vrea să stingă-ntreg aleanul.

Strălucind cu ochi de-oţel

Crucea printre nori pluteşte –

Adun gânduri fel de fel

Pân’ ce dorul m-ameţeşte.

Ce-o fi dincolo de Prut?!

Ce retorică-ntrebare!

Parcă ieri era un scut

La puhoaiele barbare.

Crucea asta ce pluteşte,

Nu-i doar cruce de oţel…

5 august ’02

Bucureşti

Ismail

Ismailul meu pierdut –

Azi, port la hotare;

Pe Chilia m-am născut –

Drum deschis spre mare.

Cu vaporul am trecut

Să te văd de-aproape;

Nu prea multe am văzut –

Lacrimi pe sub pleoape.

Periprava m-a-ntristat –

Drum deschis spre moarte!

Doar bătrâni grijind de sat –

Tineri-s cu carte!

Ismail cu-al său trecut –

România Mare!…

Ucraina-i un făcut –

Peste vechi hotare…

8 august ’02

Bucureşti

Zile trec…

Zile trec făr’ să ne-ntrebe

Dacă asta vrem de fapt –

Cin’ să spună că-i un rapt?!

Cin’ s-asculte-aşa durere?!

E un moft, simplă părere,

Să tot vrei s-o prelungeşti –

Cu-orice zi te amăgeşti

Cum că asta-i a ta vrere.

Dar de stai a socoti

Cât de bine-i ’n-astă lume,

Te cutremuri şi, pe bune,

Implori Ceru-a te scuti

De-a fi martor la durere,

Din dorinţa de-a trăi…

25 august ’02

Bucureşti

Nu-mi plânge,…

Nu-mi plânge, tinere, de milă,

Nu-i cazul să te osteneşti –

De lumea-n care tu trăieşti,

’N adâncul meu simt că mi-e silă.

Conflicte între generaţii?!

E-o scuză bună pentru proşti!

În ochii tăi suntem doar ’foşti’

Ce-aşteaptă zborul spre noi spaţii.

Nu, n-aşteptăm, chiar de-i firesc –

În lumea asta se şi moare –

Dar nu într-asta stă ce doare,

Ci-al vostru spirit pământesc.

Noi, ne hrănim din ce am fost –

Voi, veţi muri în schimb, de foame…

13 septembrie ’02

Bucureşti

Lui Mihai Rădulescu, cu admiraţie!

 

Dihotomie antonimică…

Te-am ascultat cam de trei ori –

Stăteai cu Todea la taclale –

Sorbeam din gura Dumitale

Gînduri ’nălţate înspre nori.

Pe chipu-ţi tandru, sculptural,

Vedeam un spectru de culoare,

Ce ataca, ce simplu pare!

Întreg registrul cultural.

De unde oare-ai învăţat

Să scoţi ascunsul la lumină?!

În orice lucru afli-o mină

De înţelesuri de aflat.

Acum mă simt cam derutat –

Caut în mine ce-am aflat…

13 septembrie ’02

Bucureşti

Vine toamna…

Vine toamna,

Spune calendarul –

Dacă-i după mine

Cred c-a şi sosit:

De ce simt în suflet,

De cum e pe-afară,

De tristeţi amare

Mă simt copleşit.

Unde-i neaua albă?!

Unde-i bucuria?!

Unde-s anii fragezi

Cu-al lor cer senin?!

Totu-i numai tină,

Lacrimi cu toptanul,

Chiar de-a sta-n picioare

Astăzi e un chin:

Plumb e parcă-n oase,

Plumburiu e cerul,

Când ţâşneşte-o rază

Scap un lung suspin…

22 septembrie ’02

Bucureşti

Vine ’vremea’…

Vine ’vremea’ când n-aştepţi –

Vine nechemată –

De nu ştii cum s-o primeşti,

Totul pierzi deodată.

Sub imperiul morţii reci

Uiţi, pe loc, trecutul –

Din ce-a fost frumos nu-ncerci

Să aduni avutul.

Fă, cumva, să treci senin

Pragul veşniciei;

Teama generează chin –

Drum al nebuniei.

Chiar de nu vrei s-o aştepţi,

Vine nechemată…

23 septembrie ’02

Bucureşti

 

Nu întoarce capul!…

Nu întoarce capul!

Mergi tot înainte!

Nu te strigă nimeni,

N-ai ce aştepta;

Au fost doar iluzii,

Nu au fost cuvinte;

Nu ştii că dorinţa

Poate înşela?!

Hai, gândeşte bine,

Cine să te strige?!

Cin’ să-ntoarcă drumul

Fără de întors?!

Eşti doar o epavă,

Gândul te împinge,

Înspre ţărmul care

Visele ţi-a stors.

Mergi tot înainte!

Nu întoarce capul!

Cine să te strige?!

N-ai ce aştepta!

O epavă n-are

Astăzi căutare;

Simpla ta dorinţă

Poate înşela.

Cât mai ai din calea

Ce doar pare lungă?!

O să treci hotarul

Singur, făr’ de-ntors…

23 septembrie ’02

Bucureşti

Tot mai greu…

Tot mai greu se leagă

Vorbele-ntre ele –

Gândul ce le naşte

Le-a şi părăsit;

Ce să fie oare?!

Mă întreb retoric –

Unde-i ziua-n care

Le-aşterneam grăbit?!

Nu voi da răspunsul –

Sună-a denigrare –

Mă închid în mine

Căci sunt depăşit;

Suferinţa-i mare

Pentru-a fi eroic,

Iar a recunoaşte

La ce-ar fi servit?

Ce contează sursa

Ăstor neajunsuri!?

Anii ce se-adună

Au ceva de spus?!

Nu vreau explicaţii –

Mulţi ar şti s-o spună –

Mă închid în mine

Îngrozit de-apus…

7 octombrie ’02

Bucureşti

Vreau…

Vreau să scriu, dar n-am ce scrie –

Capu-i plin doar de sicrie!?

Vreau să plâng, dar n-am motive –

Gândurile-s maladive?!

Cine, dracu, să-nţeleagă

Dintr-aşa o fire bleagă?!

Ba mă-nfing precum un taur,

Ba renunţ să smulg un laur!?

Totul naşte doar în vise,

În proiecte ’aşa zize’,

Ce se pierd în miez de noapte,

Cum se pierd toate în moarte.

Vreau, dar nu e cum e vrerea,

Şi, de-aici, vine durerea…

12 octombrie ’02

Bucureşti

Tu, revii…

Tu, revii din amintire,

Nopţi în şir apari în vis,

Repetându-mi tot ce-am zis,

Când vorbeam despre iubire.

Tu, revii fără chemare,

În virtutea ce-a fost vis –

Cum putea fi Paradis

Tot ce-a fost o întâmplare?!

Căci ce-a fost ’cea întâlnire,

Pe nepusă masă, zis?
N-a fost noaptea, nu în vis!

Doar o tainică sclipire.

Totuşi, tu, revii mereu

Din ce-a fost o amintire…

13 octombrie ’02

Bucureşti

Celei de peste ocean!

Printre cei…

Printre cei ce mă admiră

Aş fi vrut să fii şi tu –

Dar cum timpul îmi expiră,

Nu aştept să spun: te du!

Da, te du! a mea speranţă,

Nu mai am ce aştepta –

Între noi e o distanţă

Ce n-o pot eu micşora.

Vina-o poartă, poate, anii,

Sau oceanul infinit –

Poate, Lumea Nouă, banii?!

Sau aşa ne-a fost sortit.

Printre cei ce mă admiră

Sunt străini, nu ce-am iubit!…

13 octombrie ’02

Bucureşti

Despre toamnă…

Despre toamnă s-a tot scris –

Sunt convins că se va scrie –

Despre frunza ruginie,

Despre-al ei peisaj de vis.

Chiar şi eu am îndrăznit

Să mă-mbăt de coloritu-i,

Şi i-am scris că sunt iubitu-i,

Cel cu sufletul rănit.

Căci frumosul ce mă-mbată

Ninge-n frunza ce-a căzut –

Calc covorul abătut

Şi plâng clipa de-altădată.

Toamna-ascunde-un paradox –

Şi frumos, şi trist, deodată…

26 octombrie ’02

Bucureşti

Când se scutură…

Când se scutură, el, plopul,

Peste iarba încă verde,

Pete galbene mă cheamă

Să cat vara ce se pierde.

Şi cuprins de dor de ducă

Scrutez norii ce se-aleargă –

Paşii mei o iau spre mare

Unde zarea-i tot mai largă.

Cârduri pleacă-ntârziate

Înspre Sudul cel Mirific –

Mă alătur lor cu gândul

Ţintind Nilul cel Magnific.

Pleacă vara, toamna-nvinge,

Dorul meu nu pot a-l stinge…

3 noiembrie ’02

Bucureşti

Se strânge…

Se strânge cercul tot mai mult –

În jurul meu e-un gol funebru –

Ca şi-alţi-nchin morţilor cult

Şi-n suflet port un doliu negru.

Din câţi au fost prieteni buni,

Ca să nu spun de-ai mei, de sânge,

Pe degete poţi să-i aduni,

Iar cercul mic începe-a strânge.

Şi-n suflet simt, parcă, un hău

Ce sperie, căci defrişează

Păduri ce-atrag păreri de rău

Prin rariştea ce luminează.

La umbra celor ce au fost

Eu m-am simţit ca într-o oază…

8 noiembrie ’02

Bucureşti

Vino!…

Vino! Doamna mea macabră –

Nu mai ştiu de când te-aştept –

După zgomotul din piept,

S-a cam scurs totul din vadră.

Am simţit că-mi dai târcoale –

Cât de des am cochetat!

Tu, mereu m-ai înşelat

Negăsind spre mine cale.

Sper că ştii că nu mi-e frică?!

Faptul că te-am provocat

S-a lăsat cu supărare?

La ce bun să-mi porţi, tu, pică?!

Viaţa-n fond e o nimica –

Veşnicia,-i un palat…

17 noiembrie ’02

Bucureşti

Vizita

Când ne-au invitat în NATO,

Noi ştiam c-aşa va fi –

Nu venea spre-a ne buşi,

El venea să strige: iat-o!

Iată ce? m-aţi întreba –

Păi, cununa înfrăţirii –

S-a dansat Hora Unirii,

S-a scandat: America!

Ploaia nu l-a deranjat –

El era imun la gripă –

Nelu, a făcut risipă,

De cuvinte, de-altădat’.

Bush, în schimb, impresionat,

De atât-adunătură,

Cu-n amortizor în gură,

Ne-a vorbit şi de Sadat.

De Irak, Afganistan,

Kosovo şi de Angola –

A uitat şi de Enola

Şi de vechiul Teheran.

Ploaia i-a fost aliată –

Semn divin căzut din Cer –

Curcubeu în loc de ger,

Peste adunarea toată!

’Dumnezeu ţine cu noi!’

A rostit zâmbind pe dată-

Lungi ovaţii, înc-o dată,

Nu tu griji, nu tu nevoi!?

Copleşit de-aşa iubire

A uitat de body-guarzi –

Strângând mâini de ’camarazi’,

A păşit spre nemurire…

26 noiembrie ’02

Bucureşti

Morţilor din amintire…

Mi-e dor…

Mi-e dor de toţi cei ce-au plecat –

Nu mai e loc de preferinţe –

Cei ce acordă referinţe

Ignoră faptul c-au clacat.

Da, au clacat crezând că-s zei

Şi-au judecat pe fiecare,

Uitând, de fapt, că la plecare,

Din trup rămân numai idei.

Azi toţi trăiesc doar amintiri,

Iar amintirile-s nimica –

La ce să te apuce râca,

Când tera-i plină de-amăgiri?!

Mi-e dor de toţi cei ce-au plecat,

Căci, în sfârşit, n-am preferinţe…

30 noiembrie ’02

Bucureşti

Lui Nicolae Kruch, Seniorul!

Trei portrete…

Trei portrete mă privesc –

Coandă, Labiş şi cu Ladea –

Când eram puşti la Oradea,

Dacă bine mă gândesc,

Eu ştiam că nu greşesc!

Cum eram ceva mai mare,

Te priveam eu mai de sus –

Şi având sânge de rus,

Mă visam un critic care

Ar avea ceva de spus.

De atunci am spus-o sec:

Niki tată, vei fi mare!

Ai luat-o ca atare:

Eu din artă nu mai plec

Chiar de-ai mei îmi spun ’zevzec’(?!).

Şi-ai pornit pe-un drum spinos

Aruncându-te-n vâltoare –

Erau mulţi, erau o mare –

Dar având un chip sfătos,

I-ai întors pe mulţi pe dos.

Tu, simţeai ca un computer –

Te grăbeai să nu greşeşti,

Gândul să nu-l iroseşti,

Căci pornit pe ce-a zis Mutter,

Te luptai să reuşeşti.

Anii au zburat rapid –

În portret ai fost cel Tare –

Sufletul pe chip apare,

Bronzul e de viaţă-avid,

Lemnul, piatra-i lumânare.

Trei portrete mă privesc –

Parc-aud cum şi vorbesc…

10 decembrie ’02

Bucureşti

Sinuciderea…

Sinuciderea-i un gest

Ce se naşte din neştire –

A porni în nemurire

E-o iluzie-n deşert.

Multe sunt ’necunoscut’ –

Veşnicia-i peste toate!

Speculaţii peste poate

Te transformă în ’expert’.

Şi visezi ca un netot

Doar la lucruri infinite –

Printr-un gest, pe negândite,

Guşti iluzia-n deşert.

Şi-uite-aşa, dintr-un expert,

Te trezeşti gol, peste poate!…

12 decembrie ’02

Bucureşti

Crăciunul la Ismail(1939)…

Niciodată…

Crăciun ca la noi

N-am mai prins niciodată –

Dunărea-ngheţată

Pod, sloi lângă sloi.

Zăpadă la geam

Şi mormane la poartă –

O linişte moartă:

Al serii balsam.

O troică pe drum

Şi-un clinchet de aur –

Cu-obraji de balaur,

Un moş, Moş Crăciun.

Aveam zece ani

Şi-aşteptam în Ajun…

16 decembrie ’02

Bucureşti

Când simt…

Când simt cum se năruie Cerul

Mă-ntreb care-o fi al său sens –

Nimic nu îmi pare mai dens

Ca teama ce-nfruntă-n Nord gerul.

De ce năpădeşte pustiul

Ce-a fost al meu suflet diliu?!

Zburdam printre nori făr’ să ştiu

Că-n mine trăia bidiviul.

Eram ca un cal ne-mblânzit,

Un mânz pus pe joacă şi fugă –

Azi sunt predispus pentru rugă:

Implor îndurare smerit(!?).

Dar Cerul nu pare s-audă

Căinţa-mi, şi-apasă cumplit…

17 decembrie ’02

Bucureşti

Dorm…

Dorm copii pe rupte –

E vacanţă, e trai

Pe vătrai, cum se spune –

Se visează în Rai.

Nu, tu, teme pe mâine,

Nu mai sunt ’monitori’ –

Cu germana în glumă,

Se şi văd călători.

Nu, tu, mofturi la masă,

Nicio grabă-n ce fac,

Se prefac că ascultă,

Dar nu se şi complac.

Nici un gând înspre casă,

Nici că ar mai pleca –

Eu i-aş ţine, pe bune,

De nu m-ar judeca.

Nu de ei îmi e teamă,

Ci de cei ce-s în drept –

Să-i revendice-n grabă –

La ce pot să m-aştept?!…

21 decembrie ’02

 

Câţi?!…

Câţi din cei ce au părinţi –

Mai de vârsta a treia –

Se lovesc de ideea

Că mai sunt suferinţi?

Că, şi-aşa răbejiţi

Au nevoi, şi-n durere,

Se ascund în tăcere

Pentru-a nu fi striviţi.

Cum striviţi?! În ce fel?!

Păi de-aşa nepăsare!

Care spulberă, doare,

Tot ce-a fost al lor ţel.

Şi se roagă la El

Să n-ajungă povară,

Căci o astfel de-ocară,

N-o doresc ei, de fel!…

24 decembrie ’02

Bucureşti

La cumpăna…

O nouă cumpănă de ani –

Ceva în plus de dus în cârcă –

Sub scara ce spre Cer ne urcă,

Nu mai e loc de veterani.

Pământul geme de bătrâni –

Statisticile-s alarmante –

Cu circumstanţe agravante

Sunt condamnaţi chiar de români!?

Români, am spus, popor creştin!

Se-mpiedică de ei pe stradă –

Ce tineret! auzi la sfadă –

Ici-colo-auzi şi un suspin.

De ce nu mor bătrâni de sida?!

Se-ntreabă, cam retoric, un cretin –

Păi, nu mai au acces la ea!

Răspunde, cam nostalgic, un bătrân…

30 decembrie ’02

Bucureşti

Un nou an…

Un nou an a răsărit –

Speranţe vechi reînnoite –

Sortite-a fi din nou strivite?!

Sau ghinionul s-a sfârşit?…

Mereu o iau de la-nceput

Şi cred în ce-a ascuns Pandora –

Speranţa, ce anunţă ora

Când voi striga-n sfârşit:Kaputt!

Kaputt la tot ce m-a-ntristat,

La toate relele din lume –

Speranţa va reda, pe bune,

Încrederea-ntr-un drum blamat.

Şi voi păşi în noul an,

Plin de avânt în ce-am visat…

1 ianuarie ’03

Bucureşti

Căutarea…

Eu caut viaţa ne-ncetat,

Ce se ascunde-n fel şi chip –

Chiar şi într-un minuscul CIP,

Căci şi-el de om a fost creat.

Un simplu gând, de viaţă-i dat,

Un gest, de viaţă-naripat –

O vorbă,-a vieţii atribut,

În moarte,-un veşnic început.

Nimic nu moare-n Univers,

Ci doar se schimbă-n altceva –

În moarte n-ai ce căuta:

E-o vorbă prinsă într-un vers.

Şi-atunci, ce caut ne-ncetat,

Când viaţă-n moarte am aflat ?!…

2 ianuarie ’03

Bucureşti

 

Şi neaua…

Şi neaua se-aşterne

Şi-acoperă totul –

Şi-ascunde şi glotul

Cu-n alb ce se cerne.

Şi are ce-ascunde –

Mizeria-i mare –

Cetatea lui Bucur

În UE pătrunde!?

Primeşte subvenţii

Făr’ de rambursare –

Apar buzunare

Cu ample pretenţii.

Şi nimeni gândeşte

La ce va să vie –

Apar voci o mie:

’Parisu’-nfloreşte!

Şi banii se curmă –

Oraşul luceşte –

Cât ţine ninsoarea,

De glod nici o urmă.

Dar, vai! Ce schimbare!

Prea cald! Se topeşte!

Şi panica creşte –

Se-ascund buzunare…

La ce acest soare?!

De ce scormoneşte?!

Şi ca-ntr-o poveste,

Tot glodul reapare…

16 ianuarie ’03

Bucureşti

Revoluţionarilor de carton!

Un gest care ar fi trebuit să rămână eroic,

a degenerat într-o mascaradă…

Revoluţionarii…

Revoluţi-a-nceput

Prin Banat, La Timişoara –

Nu ştiu, pentru-a câta oară,

’Fruncea’ le-a aparţinut.

Cel mai mult s-au molipsit

Cei din Capitală –

Sute mii, la repezeală,

Pe ’Ales’ l-au izgonit.

Sute mii, an spus?! milioonul!

Soarta Ţării au decis –

Am crezut că s-a şi zis,

Neştiind că avortonul,

Precum însuşi cameleonul,

Să profite şi-a prescris.

Zis-făcut! s-a pus pe treabă –

Vechi adepţi el a momit –

Tot vorbind de un ’Summit’,

Gaşcă şi-a făcut în grabă.

Drojdia şi-a spus cuvântul –

Gaşca a crescut rapid –

Era vorba de un ’vid’

Ce nu-l mai răbda pământul(?!).

Morţilor nevinovaţi,

Pietre albe-n cimitire –

Cei ascunşi prin vreo clădire,

S-au simţit cei mai ’frustraţi’.

’Drepturi vrem şi nu iubire!’

Au strigat prea mulţi argaţi…

Sub protecţia mulţimii,

Au scăpat în ’emanaţi’!?…

18 ianuarie ’03

Bucureşti

Lui M.Mavru(Maurului), cu dor!

M-am trezit…

M-am trezit reascultând

Pe Max Bruch cu-a sa vioară –

Nu ştiu pentru-a câta oară,

Te-am zărit, bolnav, plângând.

Mi-amintesc cum într-o zi

Ţi-am adus înregistrarea –

Eu speram în alinarea

Suferinţei de-a muri.

Lângă tine era Mihai,

Mulţumindu-mi cu privirea –

Noi ştiam că-i amăgirea

Gândului la un ’mai stai!’

Ascultând plânsul viorii,

Tu mi-ai spus să plec, gemând…

19 ianuarie ’03

Bucureşti

’Avant de mourir…’

Basarabie, iubită!

Basarabie, iubită!

Nu mai am nicio scăpare –

Voi muri în depărtare,

Cu speranţa-mbătrânită.

Toate par azi împotrivă –

ONU, ruşii, chiar românii!

Nu mai ştiu cine-s păgânii,

Nu mai am vreo perspectivă.

Dunărea şi Ismailul –

Ieri, cetate la hotare –

Azi se scaldă în uitare,

Iar a noastră nepăsare,

Ia proporţii trădătoare

Ce îndepărtează visul!…

19 ianuarie ’03

Bucureşti

Şi singuri,…

Şi singuri, şi bólnavi,

Şi plini de acreală –

Un zâmbet?! spoială

Ce-ascunde doi gârbovi.

Cu ani, se apleacă –

Mai mult! se-nconvoaie –

Se-ndreaptă-anevoie

Coloana, săraca.

Ar vrea să sfideze,

Ca ieri, chiar şi Cerul –

Dar până şi gerul

Trosneşte-n proteze.

Şi-n astă mişcare

Scrutează pământul –

E vechi legământul

Sintagmei: se moare!

Şi zâmbetul creşte

Şi boala învinge –

Un dor se prelinge

Şi timpul se-opreşte.

E ora-mpăcării

Cu ce va să vie –

La ce să mai ţie

Povara răbdării?!…

26 ianuarie ’03

Bucureşti

’Nimic’…

Nimicu-i un Zero

În cifre plasat:

Ceva ce te pune pe gânduri –

Condiţia-i însă

Să ai ceva-n cap,

Să nu te rezumi doar la vânturi.

Sunt oameni cu Zero,

’Nimic’, camuflat –

Nu ştiu, nici nu pot a ascunde –

Ei, fără de vină,

Se-aruncă în cap

Căci ţin, cu-orice preţ a pătrunde.

Obiect tare-i capul

Căci golu-i blindat –

Pătrunde, şi chiar reuşeşte –

Se umple burduful

De bani de furat

Căci nimeni nu se sinchiseşte.

’Nimicu’-i un Zero,

Un Zero barat!…

4 februarie ’03

Bucureşti

13 ani de mascaradă politică!

Peste timpuri…

Peste timpuri ce vor trece

Va rămâne amintirea –

Un coşmar, horor, cât zece,

Care vor stârni uimirea.

Şi s-or întreba urmaşii –

Oare cum a fost posibil?!

Cine-au fost, de fapt, făptaşii

Ce-au făcut un trai oribil?

Dup-o ’Epocă de Aur’

Înghiţită, dar hulită,

Se visau coarne de taur

Într-o luptă mult dorită.

Dar veni ’Apocalipsa’ –

13 ani de guvernare(?!).

Ba, tu, Fronturi, ba, Partide –

Hoţi ieşiţi la drumul mare.

Ce va spune amintirea

Peste timpuri ce vor trece?!

Că am cultivat tăcerea

Laşilor, ce-n pământ zace?!…

13 februarie ’03

Bucureşti

Pentru o ţintă nobilă…

E-n firea omului?!…

E-n firea omului să mintă?!

Nu cred că este chiar aşa…

Şi eu mai mint, când am o ţintă,

Dar n-o fac spre a înşela.

Există şi acea minciună

Ce-i apără pe cei din jur –

La paturi de spital răsună

Minciuni, sfidând momentul dur.

Şi bólnavii încep să creadă,

Şi lacrimi de speranţă-apar –

Minciuna nimeni vrea s-o vadă

Uitând sintagma ’în zadar’.

Şi cred că e firesc aşa să fie,

Şi-auncea mint, când am o ţintă…

15 februarie ’03

Bucureşti

’Pax Vobiscum!’

De-o fi…

De-o fi ca oamenii să uite

Ce-a fost, ce este un război,

Să fim cinstiţi, să recunoaştem,

Ne place scalda în noroi.

De ne complacem în uitare,

Să spunem că ne-am săturat

De viaţă, soare, de precepte,

Şi să pornim la demolat.

La ce trecut?! vrem noi ruine –

Schilozi, orfani făr’ de păcat –

Doar vrem s-avem cui face bine,

Şi buzunare de umflat!

De-ar fi memoria să sece,

Noi nici n-am şti ce s-a-ntâmplat…

18 februarie ’03

Bucureşti

Margaretei!…

Prin casă…

Prin casă toate-mbătrânesc –

Probabil, după noi se iau –

Când mă gândesc cum arătam,

Oglinzile le ocolesc.

Memoria a conservat

Imagini de fotografii –

Ştiu că ce-ai fost, nu poţi să fii,

Dar cu-al meu chip nu-s consolat.

Cum e posibil?! nu sunt eu!

Oglind-arată un moşneag!?

Dintr-un album, chipul tău drag,

Mă-ndeamnă să-l privesc mereu.

Şi amintiri mă răscolesc,

Chiar dacă toate-mbătrânesc…

21 februarie ’03

Bucureşti

Formele fixe?! Gândurile ţâşnesc

 adesea prea grăbite…

Nu forma…

Nu forma, prin dictat, azi îmi impune

Să scriu într-a sonetului cântare,

Ci uşurinţa de-a-ncadra o cugetare

În spaţii mici, ce îmi permit a spune:

Banalităţi, şi lucruri mult mai grave,

Extazul, sau revolta-n suferinţă,

Ba chiar şi pierderea mea de credinţă,

În clipe-n care-n juru-mi, văd epave.

Totul concis, în două-trei cuvinte,

Din haosul ce bântuie prin minte,

Dar care-atunci când ies la suprafaţă,

Se-aştern pe o bucată de hârtie

Ce rabdă multe, încercând să fie,

Un mesager al dreptului la viaţă…

24 februarie ’03

Bucureşti

Mărturisire

De-o fi să simt că-mbătrânesc –

Cum văd că se întâmplă –

Destinu-mi am să-l împlinesc

Cu un pistol la tâmplă.

C-aş-am gândit, c-aşa gîndesc,

Nu-i nicio noutate –

De când mă ştiu tot socotesc

La marea nedreptate.

Când viaţa-i plină de comori

Şi omu-i doar dorinţă,

Când a trăi cu capu-n nori

E marea biruinţă,

S-accepţi să uiţi şi-ncet să mori,

E semn de neputinţă.

Iar neputinţa-i boală grea –

S-o rabd mi-ar fi cu neputinţă…

1 martie ’03

Bucureşti

În jungla…

În jungla marilor confuzii

Caut răspunsuri în zadar –

Parcă-i pădurea tropicală

Cu al ei haos milenar.

Privesc în sus şi văd doar frunze

Ce-aruncă umbre peste tot;

Printre liane pândesc şerpii –

S-adun un cuget nu mai pot.

De ce atâta încâlceală,

De ce nu dau de-un luminiş?!

Să stau cu gândurile limpezi,

Să scap de umbre pe furiş.

Să scap de îndoieli, confuzii,

Să nu fac slalom în zadar…

15 martie ’03

Bucureşti

D-lui Bush şi acoliţilor săi, mai mari,

şi mai mici, cu groază!…

Ce va mai fi?!…

Unii vorbesc de-Apocalipsă

Şi descifrează-un Testament –

Va fi-a Pământului eclipsă?!

Va fi un Haos permanent?!

Eu cred că mergem prea departe

Uitând că noi doar repetăm,

Un Holocaust ca la carte,

Ca distrugând, s-acumulăm.

Nu-i vorba de Sfârşitul Lumii,

Nici de acţiuni à l’Anti-Christ –

Unii vor laurii cununii,

Luptând cu Valul Pacifist(!?).

Consultă hărţi şi-aleg şi locuri,

Cât mai departe de bârlog –

Pentru armată, alte jocuri,

Pentru mireni, un nou prolog.

O ’Nouă Ordine a Lumii’ –

Ce ONU, ce-alte Uniuni?!

S-asculte toţi de ’Sânul Mumii’,

Să-nveţe cum e să aduni.

O ’Nouă Ordine’ există

Pe bordul unui Pacific –

Doar singur numele atestă

Că restul, nu-nseamnă nimic!…

18 martie ’03

Bucureşti

Prin lume…

Prin lume bântuie minciuna,

Se-mbracă-n vorbe-n fel şi chip –

Pe la TV, în orice clip,

Prin ziare, radio,…totuna.

În ea, cei mari, cată cununa

De lauri, deseori pătaţi –

Cei mici se simt că-s doar argaţi,

Iar soart-argaţilor e una!

Să nu se pună rău cu soarta,

Să critice la un pahar,

Căci mici fiind, nu au habar

De ce le pregăteşte, Poarta.

Aşa a fost, aşa-i şi-acum:

Scopul urmat, scuză minciuna…

21 martie ’03

Bucureşti

Cristinei!…

 

Dac-ai să vii…

Dac-ai să vii, vreodat’, acasă,

Când eu voi fi doar amintire,

Să nu te plângi că te apasă

Pereţi ce-ascund ce-a fost iubire.

În încăperile deşarte

Găseşti arhive neştirbite,

Şi lucruri cu un iz aparte,

Şi mărturii neîmplinite.

Pe foste foi imaculate

Vei da de semnele iubirii –

Cuvinte-n negru îmbrăcate

De tuşul sobru al gândirii,

Căci cel ce a tăcut adesea,

Îţi va vorbi pe mii de file…

24 martie ’03

Bucureşti

’Quosque tandem?!…’

Războiul a-nceput…

De când războiul a-nceput,

Chiar dacă nu-i pe-aici, pe-acasă,

Din ce în ce mai mult ne pasă

Căci ştim pe ce mâini a-ncăput.

Ca musca-n zăr noi ne-am băgat

Fără măcar să ni se ceară!?

Ajuns-am astfel de ocară

În lumea plină de păcat.

Ce apărăm?! nu înţeleg!

Unui copil ce pot a-i spune?!

Că-a omorî sunt fapte bune?!

Că de credinţa-mi mă dezleg?!

Războiu-i crimă! mi-este clar!

Eu cred c-o ştiu şi-americanii –

Vecini din bloc, irakienii,

Mă fac să plâng, pe-ascuns, amar.

Cu doi copii ce fug speriaţi –

Mai ieri vorbeau doar româneşte!

Azi cred că moartea îi pândeşte,

Iar noi, duşmani, nicidecum fraţi.

O lume-ocultă-a hotărât

C-acest măcel e-o cale dreaptă –

Când se întorc ’eroi’ se-aşteaptă

Ca mamele să strige: Bun venit!…

Dar lacrimi reci, de ură, curg

Scăldând stindardul şi cocarda –

Cuvinte proslăvesc bravada:

De azi, copilu-i Demiurg!(?)

El va intra în Panteon –

’Erou’ al marilor manevre –

Căci a lăsat sute cadavre

Luptând de sus, din avion.

Iar Pacea Grea ce va sosi

Va răsturna Ordinea Lumii –

Şi-aşa, post-liniştea furtunii,

Va fi un pas spre-a nu mai fi!…

6 aprilie ’03

Bucureşti

Meciul s-a-ncheiat?!…

Naivitate…

Să crezi că totul s-a sfârşit

E-un semn de grea naivitate –

Când pe Arabi i-ai răscolit,

Aşteaptă-te la ’paritate’.

Vor da şi ei ce le-ai servit,

Vor invoca Jihadul care,

La noi, creştinii, e hulit,

Dar pentru ei e-un cuvânt mare!

Vor spune: Voi aţi început!

Aţi invocat motive ’certe’(?!) –

Până acum noi am tăcut,

Părând a fi forţe ’inerte’.

Dar, vai! ce mult v-aţi înşelat

Trezind a noastră inerţie –

Repausul l-aţi tulburat

Fără să ştiţi, ce va să vie…

12 aprilie ’03

Bucureşti

Creştinii…

Creştinii nu găsesc o cale

Să fie, cumva, la un loc –

 Vin Paştile, dar nu e cale,

Să fim uniţi – n-avem noroc(?!).

’La noi’, ’la voi’, se tot aude –

În post, la slujbe, peste tot –

La masă, unii servesc carne,

Alţii scot limba pân’ la cot.

Familii cu iz ecumenic,

Creştini, slujindu-L pe Christos,

Îşi apără vechi obiceiuri

Uitând că totu-i de prisos.

Şi-apar discuţii, divergenţe –

Se caută un argument –

De ce n-ar fi precum Crăciunul?!

De Paşti, un singur Parlament!

Să stea creştinii la o masă –

Fără restricţii, unison!

Să simtă toţi că-i sărbătoare –

’A înviat!’, pe-un singur ton…

15 aprilie ’03

Bucureşti

La ce bun?!…

La ce bun amintiri?!

Mă întreb eu retoric –

Răscoliri, amăgiri…

Un şirag pur istoric.

Făr’ să vrei le aşezi

După noi circumstanţe –

Mai mult vrei, decât crezi,

În pierdute speranţe.

Uneori, mai alegi,

Ca pe-un grâu de neghină –

Şi nimic nu-nţelegi

Din ce-a fost ieri, lumină.

Cată-n jur, nu visa,

La ce-a fost, o grădină!…

20 aprile ’03

Bucureşti

Răceala primăverii…

Aprilie e pe sfârşite

Şi, totuşi, rece e şi umed –

Nici frunzele nu par grăbite –

Doar aerul miroase-a putred.

Se ard gunoaiele ivite

De sub zăpada înegrită –

Prin parcuri iarba iese-uimită –

Ici-colo, flori, de câini strivite.

Speranţa-n Herăstrău mă duce –

E-o oază de culoare plină –

Şi vântul este azi mai dulce,

Şi soarele azi dă lumină.

Ce tristă-i primăvare rece!

Mă bucur, totuşi, din rutină…

23 aprilie ’03

Bucureşti

Lui Cris!…

Chit că-i…

Chit că-i Paşte, că-i Crăciun,

Că e sfîntul Nicolae,

Că e zece mai, sau, ploaie,

Nu pot gânduri să adun.

Stăm în doi, nestingheriţi –

Cel mult sună telefonul –

Prin oraş circulă zvonul

Că bătrânii-s nedoriţi.

Eu, oftez, pe-ascuns, din greu,

Şi scriu rânduri fără vlagă –

Gândurile nu se leagă

Bântuind în capul meu.

Tot gândesc la ce a fost,

Neştiind ce va să vie…

28 aprilie ’03

Bucureşti

Mi-e dor…

Mi-e dor de tine, Cris –

Am spus-o nu o dată –

De când îmi eşti plecată

Te văd rar şi în vis.

Mi-e dor de ziua când

Erai doar de o şchioapă –

Azi, la un pas de groapă,

Te port cu mine-n gând.

În lipsa ta noi stăm

Şi răsfoim memorii –

Des ne apucă zorii,

Şi vrând-nevrând, oftăm.

Tu cum traduci un ’dor’ ?!

Franceza n-are-un termen…

8 mai ’03

Bucureşti

 

În mai…

În mai grădinile-nfloresc,

Ţigăncile-ţi oferă flori pe stradă,

Molozul a ieşit de sub zăpadă –

La soare câinii se-ncălzesc.

Polenul, gazele, izbesc –

Mirosul le transformă în rinite –

Unde-or mai fi plăcerile râvnite?!

În lipsa lor mă ofilesc.

Se strâng gunoaiele pe străzi,

Prin curţi, prin parcuri, te înghite fumul –

Pe mulţi, în plus, îi macină tutunul –

Unii se bat în piept că-s…verzi.

În Parlament – subiectul ecologic –

Dacă vorbeşti, nimic nu pierzi!…

10 mai ’03

Bucureşti

Nu împărtăşiţi visurile!

Generează speranţe deşarte…

Despre ce?!…

Despre ce-aş putea să scriu?!

Mă întreb întruna –

Despre ce-aş fi vrut să fiu?!

C-aş fi vrut cununa?!

Dar e un subiect banal –

Mulţi gândesc ca mine –

Toţi visăm un drum astral,

Presărat de bine.

Ce avem, e prea puţin!?

Visul nu dă pace –

Iar speranţa e un chin

Ce în suflet zace.

Inţelept e cel ce-n vis,

Rumegă şi tace…

11 iunie ’03

Bucureşti

Marea farsă

Marea farsă va începe –

Remanierea-unui guvern –

Praf în ochi pentru mulţime;

Grijă cu un iz patern…

Ştie Nelu cum s-o dreagă –

Europa-i în prim plan –

Adi, înţelept, zâmbeşte:

Pe ce spui nu dau un ban!

Am să fac rocade multe –

Nu doar două, ca la şah –

Pentru cei ce mi-au fost ’sfetnici’,

Un statut de Padişah.

Voi crea, Eu, funcţii multe,

Fără titluri în guvern:

Vor lucra-ntr-o umbră deasă,

Cum doar Eu ştiu să aştern.

Ei vor şti să şteargă urma

Faptelor ce-au defăimat

Bunul lor, şi-al Meu, renume,

Cel atât de-nvidiat.

Ştiu că Moşu o să-nghită –

Doar şi el s-a înfruptat:

De trei ori într-un fotoliu,

N-a fost chiar de lepădat…

14 iunie ’03

Bucureşti

’Un fel de bunici…’

Dacă…

Dacă azi nu vin ’nepoţii’

Vom fi mult mai abătuţi –

Pentru ei suntem ’bunicii’,

Nu născuţi, de ei făcuţi.

Mulţi se-ntreabă: ce-i cu asta?!

Puneţi sufletul în joc!

Cei reali, ar spune basta!!!

Dar nu vor paie pe foc.

Şi-uite-aşa, cum timpul trece,

Se dezvoltă, chiar, un drept –

Cu ei timpul poţi petrece,

Morţii nu-i spui: te aştept!

Hai să-i sun! Ce se petrece?!

’Ba! Venim la făr’ un sfert’…

15 iunie ’03

Bucureşti

Privind înapoi peste umăr…

Cris

Poate…

Privind deseori peste umăr

Îmi spun eu că: poate se poate

Să uit ce, de fapt, nu se poate,

Să-ncerc în sfârşit, să nu sufăr.

Ascuns-am de mine privirea

Ce spune mai mult decât pare –

În ea, tot ce-am şters, reapare –

Ce-a fost, şi ce este: iubirea.

Eu poz-am lăsat-o acasă –

A rupe, ştiam, nu se poate –

Un umăr, doi ochi, ce spun toate,

Chiar dacă sunt ani ce se lasă.

Acolo, cuiva, ştiu că-i pasă,

Căci ştie, că-n fapt, nu se poate…

15 iunie ’03

Bucureşti

Sunt triste duminici la noi…

Sunt triste duminici la noi

Şi sâmbete făr’ aşteptare –

Sfârşitul se-anunţă, e-n toi,

Iar drumul, îngustă cărare.

Sunt alţii mai singuri: nu-s doi!

În linişte-nfruntă cuvântul –

Gândind la cea viaţă, de-apoi,

Din timp îşi aleg ei mormântul.

Ei ştiu că în ultimul drum,

Tot singuri vor fi, pe cărare –

Un preot?! pretenţie mare!

Când omul e singur, e fum.

O groapă comună, cel mult,

La capăt, pe-a vieţii cărare…

13 iulie ’03

Bucureşti

Inventica presupune şi iuţeală…

Nu aş putea…

Eu n-aş putea invidia

Pe cei ce fac ce n-am făcut –

Nu poţi realiza ceva

Ce nici prin gând nu ţi-a trecut.

Şi hoţii au drept la respect –

Sunt curajoşi şi inventivi –

E imoral acest aspect

Dar, într-un fel, sunt creativi.

Nu rareori eu am găsit

În tehnică, soluţii noi,

Dar mult prea des am şi greşit

Căci am plecat la drum, greoi.

Fără idei nu poţi crea –

Cel mult reinventezi ceva!

Când n-ai idei, poţi plagia,

Poţi trăncăni, d-ai altceva.

Iar când idei te copleşesc,

Grăbeşte-te cu primul pas!

În ritm vioi, şansele cresc,

Bătând pe loc, intri-n impas…

15 iulie ’03

Bucureşti

Sunt fapte…

Sunt fapte ce se uită,

Sunt fapte ce se iartă,

Dar uit că se şi uită

Când am o hartă-n faţă.

E Harta Ţării mele –

Ciuntită, sfârtecată –

Ca luna printre stele

De vârcolaci mâncată.

La Prut, o altă Ţară?!

Cu fraţi împodobită

Ce-o duc într-o ocară,

Ea pare ofilită.

Şi cum să fie altfel

Când Ţara-i parcelată?!

O parte-i în ’Moldova’,

Vreo trei în Ucraina –

Cu Dunărea-amputată,

Ţara e o ruină.

O insulă furată,

 Mai jos Cadrilaterul…

Istoria-i uitată,

 Uitat e adevărul.

Făptaşii? îi ştim bine!

Ei au furat din Hartă!!!

Pe ’oamenii de bine’,

Românul nu îi iartă!

Că nu e creştineşte?!

Iertarea-i din Scriptură?!

Dar oare-i omeneşte

Să furi din bătătură?!

Ce falnică e Harta

Ce zace-n bibliotecă!

O crimă nu se iartă!

Nu suntem ipotecă!…

23 iulie ’03

Bucureşti

Se-ntâmplă…

Se-ntâmplă să uit că-s creştin, şi mă doare –

Iertarea-i poruncă, o lege, un cod –

Dar cum poţi ierta când durerea-i prea mare,

Când ura ce naşte e-al chinului rod?!

Iar chinul nu iartă şi ura tot creşte

Căci Ţara-i ciuntită de Marele Hoţ –

Şi răul nu seacă, ci încă sporeşte

Când însuşi ’rromânul’ se crede cu moţ.

’Rromân’ eu am spus-o, aşa, într-o doară,

Căci e din etnia ce n-are dezvăţ –

Se pleacă, cerşeşte, şi nu-i prima oară

Când râde, semnează, şi stă ca un băţ.

Că sunt ’alte vremuri’, susţine păgânul –

Istoria veche e doar romantism –

Tezaur, hotare, ce-a fost ieri românul,

Găsesc rădăcina-n ce-a fost comunism(!?).

Azi lumea-i schimbată, mai mult, democrată –

În noua ’Uniune’ vom fi la un loc –

Şi-atuncea, naţiunea-i deja perimată,

La ce să mai punem, azi, paie pe foc?!

S-or şterge hotare, vom fi ca acasă,

Oriunde în lume-ntr-un stat federal –

Din muncă cinstită vom pune pe masă,

Şi multe-avantaje, pe fond general.

Isteţ e ’rromânul’, zâmbeşte şi face

Cam ce a-nvăţat lângă vechiul Kremlin –

El minte şi fură, ’luptând pentru pace’,

Şi vorba-i e dulce precum un pelin.

Şi-atunci, mă întreb eu, de ce simt durerea,

De ce mă frământ eu că nu pot să iert?!

În lumea creştină e lege iertarea,

Şi, totuşi, nu pot, şi cu mine mă cert.

Dar vine răspunsul, din mine, din ură –

Nu eşti doar tu singur, e-o Ţară în joc –

Ce are iertarea cu cel care-O fură?!

Cum poate să ţină, un hoţ, Ţara-n loc?!…

27 iulie ’03

Bucureşti

Dar dacă…

Dar dacă tot ce e în jur

Nu-i decât simplă-nchipuire?!

N-ar trebui să-mi dau de ştire,

Căciula singur să nu-mi fur?…

Să nu mai cred în ce-ntâlnesc?!…

Şi-atuncea, ce sunt munţii, marea?

Ce-i chipul tău şi sărutarea?

Ce-i ţărmul după care-atât tânjesc?!

Iluzii, ştiu şi eu că sunt…

Dar văzul? Simţurile toate?!

Să mă înşele?! nu se poate!

Pentr-un naiv sunt prea cărunt.

Şi las ’dar dacă’ la o parte

Şi cred în tot ce văd şi simt…

31 iulie ’03

Bucureşti

Trec…

Trec zile, şi luni, şi anii în zbor –

Viteza sunetului e o nimică –

Lumina ochilor se pierde-n dor,

Un dor nespus de ieri, se amplifică.

Încerci zadarnic să ţii timpu-n loc –

Un vânt turbat, vârtej nebun, te smulge –

Trecutul piere, parcă prins de foc,

Şi-n faţă? Hău!…nimic nu se distinge.

Şi gândul, ce putea învinge tot,

Se stinge ca-ntr-o luptă inegală –

Şi resemnat tu strigi un ’nu mai pot!’

Iar viaţa-ţi pare-o trecere banală.

Ce-a fost îşi pierde farmecul de ieri

Chiar dacă ai trăit o pastorală…

3 august ’03

Bucureşti

Pentru Paula…

 

Sânta Maria,…

Sânta Maria, Cea Mare!

Femeii din tine mă-nchin –

Astăzi, icoana-Ţi, se pare,

Ascunde în chipu-Ţi un spin.

E spinul durerii de mamă

Ce plâns-a-l Ei Fiu răstignit –

Şi azi poţi citi-n femei teamă

Când pruncii lor pleacă subit.

Căci cine-nţelege plecarea

Când anii abia-u înflorit?!

Şi cum să găseşti alinarea-n,

Că Domnul aşa a dorit?!…

15 august ’03

Bucureşti

Aşteptarea

Chiar de nu primesc veşti bune

De la fraţii mei din Est,

Eu aştept ceva anume:

Să răsune un protest.

Să se-adune tot rămânul,

Cel de dincolo de Prut –

Pe ăst mal să sune tunul

Vocilor ce-au tot tăcut.

Ce hotar?! Prutu-i o apă

Ce-a lins rănile la fraţi –

Din el dragostea se-adapă

Din Cernăuţi pân’ la Galaţi.

Eu aştept, aştept veşti bune,

De la fraţii mei din Est!…

20 august ’03

Bucureşti

 

Am fost mulţi…

Lui Ghiţă Dalea, la 50 de ani

De la absolvire!…

Am fost mulţi – o sută-şi-unu –

Absolvenţi de la Chimie –

Timişoara ne-a fost glie

Şi-am crescut, unu şi unu!

Am pornit în patru vânturi –

Chiar şi-n lumi îndepărtate –

Crezuri, nu ne-au fost furate,

Deşi, s-au topit din rânduri.

Am fost mulţi, dar nu pe-o formă –

Eram, care mai de care!

Am fost fraţi la supărare,

Grei de cap, la filodormă.

Azi, trăim din amintire,

Savurând la bătrâneţe

Mici trăsnăi din tinereţe,

Ce n-aduc vreo amăgire.

Doamne, câtă bucurie

E-n aducerile-aminte!

Cum de pot rămâne-n minte,

Anii de euforie?!…

28 august ’03

Bucureşti

Cinci decenii…

Cinci decenii, zi de zi,

Ne-au ţinut aproape –

Cum a fost, chiar de nu e,

Lacrimi simt sub pleoape.

Aveam ochi doar pentru noi –

Rar cătam la lună –

Se şoptea:-s cu capu-n nori,

N-aud nici când tună.

Şi umblam…cât am umblat!

Ne ţineam de mână –

Din ce-a fost, ce-a mai rămas?!

Drumul spre ţărână…

Când am dat ieri de colegi,

Am simţit lumină!…

30 septembrie ’03

Bucureşti

Iubirilor ce vin, iubirilor ce pleacă…

Te-ai dus…

Te-ai dus precum se-ntoarce-un val

În apa mării infinită –

Ai apărut ca o ispită,

Dar m-ai lăsat singur pe mal.

De ce-ai venit? De ce te-ai dus?!

Cred că o ştie numai marea –

Ea, ce sărută zilnic zarea

Şi scaldă ţărmul cu-n apus.

Dar tace dacă e s-o-ntreb

Şi-atunci o las să ţină taina –

Eu schimb iubirea precum haina,

Cum bine-o spune un proverb.

La ce să-ntrebi?! ce-i dus, e dus!

Răspunsu-l ştie numai marea…

6 octombrie ‚’03

Bucureşti’

Şi dacă…

Şi dacă frunza ruginie

Mă face trist, cum s-a-ntâmplat,

Voi da un iz de bucurie

Culorii ce m-a fermecat.

De ce să-ntunece splendoarea

Al toamnei strigăt vestitor?!

Eu voi reţine doar culoarea,

Nu al ei semn prevestitor.

O ştiu prea bine, se şi moare,

Dar nu stă moartea-n anotimp –

Nu prevestirea-i cea ce doare,

Ci gândul că n-o mai fi timp:

C-oi pierde-a toamnelor splendoare

Fiind cu timpu-n contratimp…

11 octombrie ’03

Bucureşti

Lăsaţi-mă să fiu ceea ce sunt!…

Firea…

În zadar mă stăpânesc

Încercând ’înţelepciunea’ –

Firea-mi spune că greşesc,

Căci cultiv deşertăciunea.

De nu-ncerc să mă descarc
Simt cum mă apasă firea –

Încordat precum un arc,

Aflu-n mine prăbuşirea.

Cât poţi sta precum nu eşti?!

Pân’ la prima provocare –

Sfaturi dau oameni oneşti,

Neştiind cât de mult doare.

De nu slobozesc ce simt,

În adâncu-mi ceva moare…

3 noiembrie ’03

Bucureşti

Să fie…?!

Să fie-o simplă inconstanţă?

Mereu doresc eu altceva –

Ba caut liniştea deplină,

Ba vreau tumult în viaţa mea.

Când regăsesc singurătatea,

M-apucă gânduri ce se vor

Pe loc a fi şi consumate,

Chiar dacă unele mă dor.

Şi las ce-i linişte în mine,

Şi-aştern ce se ascunde-n verb –

Că-i realitate sau ficţiune,

Fac un amestec şi mă-ntreb:

Să fie-o simplă inconstanţă

Sau, zace-n mine altceva?!…

13 decembrie ’03

Bucureşti

Pe marginea aceleiaşi fotografii…

Privind înapoi…

Privind înapoi peste umăr

Tu paşii fugari nu-i opreşti –

În faţă, un semn de-ntrebare,

Te-atrage, chiar de n-o doreşti.

Dar clipa surprinsă rămâne

În poză, chiar de-o ocoleşti –

De câte ori cade sub mână,

De tot ce a fost ţi-aminteşti.

O pui neglijent la o parte,

Dar cade, când nu te aştepţi –

Te-apleci, o ridici, şi oftatul,

Oricât e de surd, nu-l opreşti.

E-o probă ce-ntoarce procesul

Şi-accepţi ce, în fapt, nu doreşti…

9 mai ’05

Bucureşti

Daris Basarab alias Boris David, vol.” Cu, şi fără, adresă!?…” –  2008, selecțiuni

www.darisbasarab.com

 

Mioara Luana – portret de Ilie Paul

          

                         Hai să zâmbim…

 

Hai să zâmbim din doi în doi
O dată cu timpul, o dată cu noi,
O dată cu soare, o dată cu ploi,
Hai să zâmbim din doi în doi!

Hai să zâmbim împreună!
O dată amândoi și o dată cu lumea nebună,
De la răsărit și până când soarele stă să apună,
Hai să zâmbim împreună!

 

                   Mioara Luana

Sursa: Radio Sufletel