Cuvânt și iubire

Ale mele gândurile toate,
numai mie îmi aparțin!
Nu răstălmăciți cuvinte,

nu cătați sensuri ascunse.
Pe-ale creierului unde,

Să te-ncumeți e un chin!…

Autorul

Pro memoria, pentru Cris!

Daris Basarab – Bucureşti, Editura SEMNE,  2004

 

În loc de prefaţă

 

 

Am îndrăgit atât de mult singurătatea, încât am ajuns să mă tem de ea! Am dorit-o de mic, sau poate dintotdeauna. De câte ori puteam să mi-o procur, aţinteam privirile spre cer, sau spre reflectarea lui în apă, căci, întotdeauna, singurătatea mi-o protejam stând sub malul râpei, sau, cum îmi plăcea să spun, sub mănăstire, pe malul Dunării. Poate că şi alţii erau la fel, dar nu cred, pentru că, atunci, cum altfel aş fi putut găsi locuri libere în spectacolul singurătăţii?! Cel mai greu făceam rost de timp. Da, da! Singurătatea nu se mulţumeşte cu puţin. Ca să fii singur, trebuie să ai timp. Să umbli s-o cauţi, s-o întâlneşti, să i te dărui, uitând de toţi şi de toate. Numai cine învaţă să se detaşeze poate spera să cunoască singurătatea. Doar tu, protejat de malul abrupt al râpei, între cer şi apă! Într-o zi am încercat să mă însingurez şi mai mult. M-am cufundat în apă, am înotat cu ochii deschişi – cerul dispăruse. Curând a dispărut şi puterea ce mă îndemnase şi, la prima duşcă de apă, am încercat o teamă teribilă. Un cer de stele s-a aprins în capul meu luminându-mi, parcă, drumul spre mal. M-am culcat pe nisipul moale şi am văzut cerul albastru. Am înţeles că sub apă întâlnisem noaptea şi nu singurătatea ce o căutam. Doamne, câte ore am putut petrece între cer şi apă! Mai greu ni-a fost când s-au adunat anii. Un adolescent singuratic devine uşor ţinta semenilor săi. Adolescenţa a adus cu ea calvarul convenienţelor. Doream să fiu singur, dar timpul mi-l petreceam în societate. Şi culmea, se spunea că sunt sociabil! Cu câtă plăcere evadam în lumea mea singulară, lăsând aparenţa unui enigmatic! Făceam totul ca să-mi apăr reputaţia, fără să permit nimănuisă treacă hotarul singurătăţii mele. Nu era uşor, căci treaba asta îmi fura timpul de care aveam atâta nevoie. Teama că nu voi putea să-mi apăr singurătatea de neînţelegerea celor din jur îmi inspira, din ce în ce mai mult, o teamă de singurătatea mult dorită. Am început să mă judec, să mă confrunt cu alţii, să mă învinovăţesc. Ştiam că nu ascundeam nimic rău în mine, şi, totuşi, începeam să elaborez un aspru rechzitoriu. Eram judecătorul necruţător, eram acuzatul inocent, eram apărătorul eului meu. Îndrăgisem singurătatea în lumea copilăriei, o păstrasem ascunsă în străfundul fiinţei mele în anii de apoi, o păstrez şi acum. N-o consider egală unui viciu. Ascunzând-o, nu fac altceva decât s-o apăr, să-mi păstrez imaculate amintirile cele mai bune. Cui să-i explic cât farmec pot avea clipele petrecute între cer şi apă, de unul sin gur, scrutând imensităţile pe care orizontul şăgalnic se preface a le uni ăntr-un singur cuvânt – infinitul. De ce îmi place să plec de unul singur să caut cer şi ape? Aşa ceva nu se poate explica! Aşa ceva face parte din micul infinit al sufletului meu, din care poate să răzbată întreaga mea fiinţă, dar în care nu poate să pătrundă nimeni. Nu, nu e poezie ceea ce spun! E doar viaţa mea de care îmi place să dispun! Am îndrăgit singurătatea şi regăsesc în mine intactă această dragoste dintâi. Avea-voi puterea să n-o mai ascund măcar acum la finiş? Nu ştiu. Ştiu doar că ar trebui!…

Boris David

De câte ori încerc să răscolesc amintiri din copilărie, reuşesc, involuntar, să desfăşor un spectru larg de trăiri care pornesc de la minunat la infernal. De-a lungul anilor, m-am străduit să relatez din trecut doar clipele de basm ale copilăriei mele, să şterg din noianul de memorii şi amintiri evenimentele întunecate, să rămân în suflet doar cu amintiri plăcute, să anulez orice urmă de duşmănie şi ură. Anii au trecut, şi nu puţini, dar starea de nelinişte care însoţeşte orice încercare de a călători în trecut nu mă slăbeşte. „Înţelepciunea“ populară spune că „poţi ierta, dar nu poţi uita“! Oare aşa să fie?! Atunci, de ce nu reuşesc şi eu să fac din această sintagmă o conduită care să aştearnă liniştea şi pe „uliţa mea“?! Să ierţi! Poate că dacă aş reuşi să uit, aş scăpa de ură – nu poţi urî în lipsa obiectului! Dar uitarea înseamnă amnezie, iar amnezia e o stare de boală şi nu îmi pot dori aşa ceva. Spuneam de clipele de basm ale copilăriei mele. Da, ele au existat încă din frageda-mi prezenţă, într-un loc dăruit de Dumnezeu, dar lovit de istorie! Vechiul sat dunărean Smil, aşezat pe braţul Chilia, între lacurile Ialpug si Catlabug, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în cetatea Ismailului, mai târziu unul din cele mai importante porturi dunărene în drumul măreţului fluviu spre mare, a fost leagănul copilăriei mele. Prin 1929, Ismailul era un orăşel–port, cu cca. 30.000 locuitori. Întregul judeţ număra o populaţie de 224.000 suflete, cu o structură etnică mai mult decât eterogenă – români, ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani şi alţii. Fiecare cu specificul său, fiecare cu ocupaţiile sale, trăind în armonie, fără manifestări şovine, fără pretenţii discriminatorii. Românii reprezentau doar 31% din populaţia judeţului, mult mai puţin decât ponderea ce o ocupau în ansamblul Basarabiei, provincie cuprinsă între Prut si Nistru, denumită impropriu aşa de ruşi, prin extindere, de la vechea denumire a ţinuturilor de la Nord de Dunăre, pământ moldovenesc, atât de mult râvnit de domnitorii Basarabi, pentru poziţia lui strategică – Gurile Dunării, ieşirea la mare! Armonia etnică nu a putut fi deteriorată nici de măsurile nepopulare şi nediplomatice luate de autorităţile române după Unirea de la 1918. Aducerea şi promovarea în administraţie a unor funcţionari oportunişti, în special din Vechiul Regat, atitudinile ultranaţionaliste ale veneticilor – afişarea în instituţii, magazine, frizerii, de îndemnuri ca: „Vorbiţi numai româneşte“ – ocolirea localnicilor în numirea acestora în funcţii administrative – creau o stare de nedumerire, incapabilă însă să afecteze liantul armoniei, stabilit de pragmatismul unei convieţuiri paşnice. Căsătoriile mixte erau o dovadă în plus a acestei armonii. Limbile română şi rusă, ca şi altele, circulau în modul cel mai natural, în pofida restricţiilor, în relaţiile private. Evreii şi grecii, chiar şi armenii, se întreceau frăţeşte în organizarea comerţului local sau în lumea micilor meseriaşi. Bulgarii şi găgăuzii erau recunoscuţi ca cei mai vajnici legumicultori, şi, chiar aşa zgârciţi, cum erau consideraţi, erau respectaţi pentru ordinea ce domnea în satele lor. Puţinii nemţi care se aciuaseră prin împrejurimile Ismailului erau simbolul unanim acceptat al cinstei, pe care au cultivat-o în special în judeţul Cetatea Albă, unde alături de elveţieni şi francezi, s-au impus prin organizarea, după colonizările din 1817, a unor sate model. Lipovenii, pribegiţi din cauza convingerilor religioase, s-au aşezat în cele din urmă în bazinul Deltei Dunării, organizând sate sau cartiere, ca în cazul Ismailului, de pescari. Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc nicăieri acele minunate pieţe de peşte! Da, în asta se ascundea armonia etnică de care am pomenit şi pe care nu am mai întâlnit-o, bineînţeles, la o altă scară, doar când, student fiind, am cunoscut Banatul. De fapt, copil fiind, nici nu am avut ocazia să cunosc semnificaţia cuvântului „etnic“. Abia pe la 16 ani, când în urma refugiului am poposit în Ardeal, am întâlnit cuvântul şi conotaţia politică pe care o avea, datorită şovinismului populaţiei minoritare şi a reacţiei, la fel de şovine a majoritarilor din această parte a ţării. Da, în anul 1940, Ismailul, Dunarea, Delta, Limanul Nistrului erau „moşia“ pe care mă născusem, pe care o străbăteam în lung şi-n lat cu ai mei, unde am învăţat să iubesc apele şi cerul, unde am învăţat să iubesc viaţa la ţară, unde am învăţat să visez. O familie mixtă. Tata, provenind dîntr-o familie de moldoveni din Piatra Neamţ, unde stră-străbunicul fusese preot, strămutată prin colonizare dincolo de Prut, într-un sat în formare, Sărăria, în apropiere de Cetatea Albă (Akermanul turcizat de armatele lui Baiazid al II-lea prin anul 1484). Era zona oferită de ţarul Rusiei spre colonizare, zona unde s-au aciuat alături de elveţieni, nemţi şi francezi, şi moldovenii de dincolo de Prut, oropsiţi în propria lor ţară. Înlesnirile promise şi în bună parte chiar oferite de Alexandru I străinilor pentru popularea unor zone cu o densitate demografică redusă au atras după sine acel exod al populaţiei din Moldova, mai precis al ţăranilor. Mama, o rusoaică get-beget, cu un nume grăitor – Ţarev – cu părinţii stabiliţi chiar în Ismail. A fost o unire fericită care a pus bazele unei familii mari, şi asta, într-o perioadă plină de tragismul adus de revoluţia bolşevică. Patru copii, doi băieţi şi două fete, dintre care eu eram mezinul asupra căruia se revărsau toate „avantajele“. Şeful serviciului arhive la Episcopia Ismailului şi a Cetăţii Albe, fără a fi preot, tata reuşea să asigure o viaţă decentă familiei. Stăteam într-o casă, proprietate comună cu familia surorii mamei, pe strada Frumoasă, strada pe care se afla şi Liceul Sf. Dumitru. Un apartament de trei camere, cu un coridor lung, care ducea spre curte, trecând pe lângă celălalt apartament, asigura un confort suficient pentru familie şi un loc de neuitat pentru noi copiii. Piaţa abundentă, ieftină, permitea unei familii ca a noastră o viaţă îndestulată – mâncarea din abundenţă şi de cea mai bună calitate nu constituia o problemă. Eu eram copilul liniştit, copilul ascultător, copilul răsfăţat, ceea ce nu m-a împiedicat să ajung pe furiş la Dunăre, la râpa mănăstirii şi să învăţ să înot, pe ascuns. Zilele cele mai fericite erau sâmbetele şi duminicile, ca să nu mai spun de sărbătorile religioase sau naţionale, când, două-trei familii, cu bărci închiriate – lotci, în limbajul local – plecau în căutarea unor locuri frumoase care şi astăzi îmi par de vis, pe malul drept al braţului Chilia, cu importante provizii de mâncare şi băutură, cu corturi improvizate pentru refugiu, pentru siestă, dacă mai rămânea timp pentru aşa ceva. Lipoveni iscusiţi organizau partide de pescuit şi asigurau calitatea preparatelor de peşte – uhaua, rasolul, peştele prăjit sau la grătar. Câtă ştiinţă în alegerea soiurilor de peşte necesare unei uha, ca la carte! Aroma inconfundabilă a mujdeiului de usturoi chema la desfundarea sticlelor cu vin. Şi nu orice vin! Cu toate că Stavrovii aveau o superbă vie, aşezată pe o râpă a Dunării, la vreo zece kilometri est de Ismail, şi ca atare vinul casei, atât ei, cât şi Alexandrovii, prietenii noştri nedespărţiţi, preferau vinurile lui Tulceanov, deţinător al unor vii renumite şi al unor pivniţe cu interminabile galerii, amplasate undeva la ieşirea nordică a oraşului. Înaintea unor sărbători, cei trei capi de familie, maeştri în degustări, luau o birjă şi colindau cele mai cunoscute pivniţe, chiar dacă, de la bun început, ştiau că vor rămâne în final la acelaşi, la inegalabilul Tulceanov. Cum vinurile erau naturale, iar cei trei muşchetari nu consumau tării, îşi permiteau să transforme aceste mici escapade de recunoaştere în adevărate mici chefuri, preludiu la ceea ce urma să se întâmple pe malul Dunării, sau, pe rând, la casa fiecăruia. Petrecerile la domiciliu se organizau de regulă de sărbători ca Paştele, Crăciunul sau Revelionul şi ţineau trei zile şi trei nopţi. Începeau de obicei la Stavrovi, continuau la noi, iar în ziua a treia, cu toţii se mutau la Alexandrovi. Ordinea aceasta nu era întâmplătoare. Un gard înalt, protector, ascundea o curte plină de viţă, flori şi pomi fructiferi, care ascundeau la rândul lor casa joasă, întinsă, precum şi anexele specifice unei gospodării de viticultori. Umbrare naturale îndemnau mesenii să nu piardă timpul şi să onoreze antreurile stropite de vinul casei, un vin alb, cam acrişor, tocmai bun, cum spunea gazda, pentru a provoca foame. Chiar dacă Alexandrov nu agrea acest soi de vinuri, onora cu tot respectul gazda, lăsând nelipsitele-i glume pentru mai târziu, la desert. Odată depăşită faza antreurilor, se trecea cu o grabă măgulitoare pentru patroana casei la spectacolul risipei. Ce nu era pregătit pentru astfel de întâlniri?! Astăzi aşa ceva ar fi calificat drept sfidare. În Basarabia acelor zile era ceva firesc! Se vorbea într-o româno-rusă frăţească, fără reţineri, fără semne de întrebare. În această companie, tatăl meu era în minoritate, dar poziţia lui era sprijinită de „românismul“ celor şase vlăstare, şcolite şi atrase de limba „moldovenească“. Totul era plăcut, totul era normal. În ordinea prestabilită, urmam noi la rând. Ce era plăcut în casa noastră, era căldura din timpul iernilor geroase şi răcoarea ce te îmbia înăuntru vara. Mai era ceva extrem de apreciat. Mama era o gazdă foarte iubită. O gospodină desăvârşită, se întrecea în a aduce ofrande zeului Risipă. Spre bucuria nedisimulată a lui „diadia Saşa“, vinurile aparţineau în exclusivitate lui Tulceanov. Friptura de curcan, garnisită cu gutui la cuptor, ţinuta curcanului, aranjat ca pentru a merge la bal, era specialitatea mult gustată a casei. Torturile, marea slăbiciune a copiilor – mari şi mici – aduceau elogii zgomotoase gazdei, mai ales că, la ora tortului se servea un cabernet pe care şi noi copiii îl apreciam, după plecarea musafirilor, când ne repezeam să golim paharele, lăsate cu imprudenţă doar pe jumătate golite. O sufragerie încăpătoare, cu o masă ovală din stejar natur asigurau o aşezare comodă pentru 12 persoane. În sfârşit urma transferul la Alexandrovi, cu trăsuri comandate anticipat, într-un mic alai. Bineînţeles că de Crăciun, sau de Revelion, trăsurile erau înlocuite cu sănii, de preferinţă troici, cu care se făcea un ocol mare, pentru aerisire. Niciodată nu voi uita acel clinchet monoton al clopoţeilor sau spaima iscată de ideea unei plimbări pe Dunărea îngheţată. Alexandrovii aveau o casă frumoasă, spaţioasă, cu o curte superbă, de fapt o livadă de profesionist, unde merii şi perii de soi dădeau roade de expoziţie, sub îngrijirea competentă a acestui minunat om. Fost ofiţer ţarist, cultivat, mare iubitor de literatură, trăia din amintiri pe care le depăna cu farmec, subjugând atenţia celor din jur. Risipitor din fire, îndrăgostit de viaţa pe care şi-o salvase, în chip miraculos, în timpul revoluţiei, când la Odessa soldaţii organizau adevărate vânători de ofiţeri împuşcându-i în plină stradă spre deliciul bandelor dezlănţuite, sau îi capturau pentru a-i arunca de la etajele superioare ale clădirilor luate în stăpânire, încerca să uite trecutul făurindu-şi o viaţă de mic-burghez. Mesele copioase se terminau cu degustarea celor mai arătoase exemplare de mere sau pere, purtând în strălucirea luminii culorile curcubeului, obţinute prin tot felul de artificii. În admiraţia şi laudele care nu mai conteneau, o provoca în final pe mama la recitări. Autorii predilecţi erau Puşchin şi Lermontov. Copil fiind, rămâneam cu gura căscată, ascultând aceste înfruntări, în care memoria şi talentul de recitatori stârneau ropote de aplauze. Totul se termina cu îngânarea unor cântece vechi care m-au urmărit mult timp prin frumuseţea cuvintelor şi ades, profunda lor tristeţe. Peste toate însă trona „vecernii zvon“ în care vocea de clopoţel a lui „tanti Dusia“ invita la tăcere. La plecare, ca o regulă stabilită în decursul anilor, răsuna de pe discul de gramofon vocea lui Şaliapin. În acest timp, Ismailul era într-un evident proces de românizare, proces însă fără nimic ostil faţă de nota rusească ce domina intelectualitatea. Românii se înmulţeau în acest timp, printr-un aport de populaţie din Muntenia, Oltenia, Moldova şi chiar din Ardeal, iar pragmatismul păturii rusofone nu opunea nici o rezistenţă acestui proces. Aceşti rusofoni, mulţi proveniţi din cei năpăstuiţi de revoluţie, îşi manifestau ataşamentul faţă de Regatul României, care prin orânduire prezenta o garanţie de moment împotriva ameninţării extinderii revoluţiei roşii. Cu timpul, obligaţia de a cunoaşte şi folosi limba română s-a transformat într-o preocupare majoră, în plăcere. Era un gest de recunoştinţă faţă de Regatul României, pentru ospitalitatea şi protecţia oferite, era o dorinţă de a se integra în această nouă patrie. Aceşti „albi“, cum erau denumiţi cu ură de bolşevici, au purces la schimbări de nume, în general prin „românizare“. Au fost primii paşi, care s-au manifestat la o scară mai mare, odată cu refugiul provocat de spargerea frontului germano-român şi reocuparea Basarabiei de către trupele sovietice. Alexandrov a devenit Alexandru, Stavrov a trecut în Stavru, Chirilov în Chirilă. Aşa s-a întâmplat cu mulţi, aşa cum s-a întâmplat cu Vaniuşa Chirilov, românaşul nostru atât de iubit în lumea sportului. Da, armonia etnică, într-o structură babiloniană, a făcut atât de frumoasă viaţa din Basarabia, atât de frumoasă şi de bogată la rândul ei. Mai erau plecările în Deltă, călătoria cu vaporul până la Vâlcov, trecerea Dunării la Periprava, închirierea unor camere la lipoveni şi plecările cu bărcile în inima Deltei, spre cele două Merheiuri, Mare şi Mic, minunate ghioluri naturale, paradis al păsărilor şi al pescarilor. Coloniile de pelicani, numărând sute de exemplare, ofereau zilnic, iubitorilor de „minuni“ ale naturii, dimineaţa pe la orele şapte, spectacolul ospăţului. Ieşind din ascunzătorile oferite de stufăriş, pelicanii se adunau în mijlocul ghiolurilor, într-o masă compactă, semănând de la distanţă cu un aranjament floral lacustru cu nuferi albi. A te apropia pe nesimţite de acest festin era o problemă pe care până şi experimentaţii pescari lipoveni o soluţionau cu greu. Bărcile erau strecurate în zonă în maximum de linişte, prin stufărişul de lizieră al ghiolului. Orice gălăgie punea în alertă colonia şi compromitea încercarea de a observa de aproape pelicanii. Cu multă iscusinţă, într-o astfel de escapadă, cele trei bărci au reuşit să se apropie la 25–30 de metri. Emoţia creştea, mai ales în sufletele copiilor. Enorma floare albă, cu reflexe roşii, se mişca  unduită de briza dimineţii. În fapt mişcarea era rezultatul plonjării ciocurilor în apă, într-un ritm demn de un ritual. Deodată, am strigat cu toţii de spaimă! Barcagiii, la un semn de ei ştiut, au scos chiote prelungite şi au început să tragă vârtos la rame, în direcţia pelicanilor. A fost un spectacol extraordinar! Pelicanii, surprinşi, au început să se înalţe în valuri–valuri, desfăşurându-şi aripile de o anvergură nebănuită. Zgomotul aripilor, sunetele greu de imitat, sau cel puţin de descris, şi spectacolul aerian oferit de aceste minuni ale naturii în drumul lor spre ascunziş au umplut cu amintiri de neşters zilele copilăriei mele. Şi asta nu era totul. Mai erau vacanţele de vară petrecute la bunicii din partea tatii, la Nea Ştefan „Nemţeanu“, cum era poreclit datorită originii sale de prin Piatra Neamţ, fiul colonistului venit din Moldova de dincolo de Prut, la chemarea şi promisiunile ţarului. Au fost ademeniţi de o viaţă mai bună, de câteva privilegii, şi au adus cu ei, lucru la care nu s-au gândit atotputernicii stăpânitori ai Basarabiei, sufletul lor românesc şi, implicit, apartenenţa la o naţie mândră şi vitează, dar vitregită de nedreptăţile istoriei. Aceşti colonişti moldoveni au venit fără teamă, pentru că ştiau că vor trăi tot în Moldova, în vechea şi falnica Moldovă, în minunatul perimetru dintre Prut şi Nistru, populat şi organizat de la primele sale începuturi de făuritorii neamului românesc. Veneau la ei acasă poate şi cu speranţa că odată şi odată dreptatea istoriei va reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal. A fost un om bun acest bunic. Harnic, săritor, iubit în acest sat care se străduia să nu rămână mai prejos de Şaba, Leipzig, Tarutino sau Paris, sate întemeiate de colonişti elveţieni, nemţi şi francezi. A ajuns repede în fruntea obştii, primar, ceea ce avea să-l coste, mai târziu, odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici. A agonisit prin munca familiei – avea nouă copii – destul pământ ca să le asigure fiecăruia câte şase hectare şi să mai aibă şi pentru el şi bunica, cam cincizeci. Vacanţele la ţară, la bunici, erau pentru mine ceva de nedescris. Şi acum, când stau liniştit şi răsfoiesc în memorie, îmi vine greu să descriu acele zile minunate. Un grajd îngrijit, în care nu intrau decât cai cumpăraţi de la coloniştii din Şaba. Trei dintre fraţii tatii îşi încropiseră şi ei gospodării frumoase şi cu toate că erau fiecare la casa lui, munceau împreună cu bunicul. Era mai cu folos. Sosirea „orăşenilor“ în vacanţele de vară era un eveniment tratat cu mare atenţie. Eram nişte răsfăţaţi. Eu eram în elementul meu. Eram mereu în preajma cailor, mă sculam cu noaptea-n cap ca să plec cu harabaua la câmp. Acolo mă agitam, acolo mâncam, acolo adormeam de oboseală. Seara, urcat în vârful harabalei, încărcată vârf cu fânul proaspăt cosit, ţineam hăţurile şi biciuşca, pe care învăţasem s-o fac să şuiere în aer. Alături de mine, nelipsit, se odihnea Azor, un ciobănesc de vreo 5–6 ani, care, simţea, cred, că la Ismail, fratele lui Corb, era cel mai bun prieten al meu. Bunica ne aştepta cu masa pusă, şi ca să-mi fie pe plac, seară de seară făcea colţunaşi cu brânză ce înotau în smântână. O parte din aceste vacanţe le petreceam la sora tatii, stabilită cu familia în micuţa staţiune Tuzla, de unde făceam, de obicei, plimbări până la Burgaz sau chiar până la Budachi, unde întinsele plaje ofereau condiţii excelente pentru băi de ssoare, scăldatul în apa mării şi mai ales pentru joaca copiilor. Acolo ne întâlneam, de regulă, cu alte cunoştinţe venite direct de la Ismail. Totul era minunat! Ce copilarie minunată am putut avea! Care dintre copii ar fi bănuit ce avea să vie?! Poate că părinţii şi bunicii trăiau într-o oarecare nelinişte, cu ochii la Nistru. Spun poate, deoarece asemenea temeri rar scăpau în discuţii care să ajungă la urechile celor mici. Ce se întâmpla în Germania anilor 38–39, nu aducea nori de nelinişte. Din contra, cei care se temeau doar de pericolul de la Răsărit vedeau în Germania un fel de garant, o forţă ce creştea ameninţător la adresa bolşevismului. În această stare de aparentă linişte, sau, mai bine zis, de expectativă, ultimatumul din 1940, cu privire la Basarabia, a avut efectul unei explozii din care basarabenii nu s-au trezit cu adevărat decât atunci când trupele de ocupaţie au apărut fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă – flori!

*

*           *

       Cu toate că aveam unsprezece ani, ca şi majoritatea copiilor din Basarabia, ne aşteptam să vedem năvălind un fel de draci, oameni cu coarne, sau ceva similar. Când am văzut trecând pe străzile oraşului nişte oameni ca şi noi, îmbrăcaţi în rubăştile încinse cu curea, purtând pe cap, fie căciuli căzăceşti, fie nişte căciuli ţuguiate, joviali, zâmbind în stânga şi în dreapta, săltând copii pe caii lor mărunţi, săruntându-i cu înfocare spre disperarea mamelor care alergau în urma cailor pentru a-şi recupera odraslele, am rămas mai mult decât descumpănit. Am înţeles că am fost minţit la şcoală, că nimeni din casă nu  a încercat să ne spună adevărul. Erau oameni ca şi noi!? Singurul lucru care te izbea la apropierea de ei, era mirosul puternic cazon, datorat poate şi oribilei mahorci pe care o fumau în ţigări făcute pe loc, din hârtie de ziar, şi nu în măsură neglijabilă şi alcoolului. Lumea era consternată, speriată cu gândul la ziua de mâine, la auzul sintagmei abia murmurate – pohod na Sibiri! Practic, administraţia românească nu a luat nici un fel de măsuri pentru eventuala evacuare a populaţiei. Au putut să plece doar „vârfurile“. Panica domnea la sate printre ţăranii mai înstăriţi, domnea şi la oraşe, printre intelectuali în general, ca şi printre foştii ofiţeri albi, scăpaţi de urgia revoluţiei bolşevice. Teama nedisimulată a părinţilor se transmitea şi copiilor. Se uitau la părinţii debusolaţi, neînţelegând  totuşi gravitatea situaţiei. Oamenii se adunau conspirativ, încercau să prevadă posibilele urmări ale actului de abandon al guvernului român. „Daniil Stepanâci, asta nu va dura, nu se poate să dureze. Trădarea celor de la Bucureşti va fi reparată de Germania! înţelegerea dintre nemţi şi sovietici nu are nici o valoare. Face parte din strategia lui Hitler. Germania dispune de o armată capabilă să subjuge întreaga lume. Oricum, se pot baza pe foştii ofiţeri ruşi, din armata ţarului, capabili să organizeze populaţia. Nu, nu va dura!“ „Alexandr Alexandrovici, mă tem că până se trezesc nemţii să-i atace pe sovietici, nu va mai rămâne picior de fost ofiţer, de intelectual, de burjui. Şi ţarul a sperat în ajutor occidental şi uite unde l-a adus încrederea în aşa–zişii aliaţi, ca să nu mai vorbim de naivitatea cu care a privit realitatea rusă. S-a ţinut cu dinţii de ideile absolutismului, de influenţa nefastă a soţiei, tributară apartenenţei sale germane. Nu, Basarabia nu va afecta pentru moment relaţiile dintre Hitler şi Stalin. Hitler are încă nevoie de mână liberă pentru a înşfăca ce e de înşfăcat din Europa Centrală şi de Est! Nici România nu poate scăpa de intenţiile sale. Până la un război cu Stalin, va mai curge multă apă pe Dunăre şi asta îi convine lui Visarionovici, nepregătit încă pentru o mare confruntare. Până atunci, vai de biata Basarabie! Câţi oameni vor muri sau vor dispărea în pustietatea rusă?! Siberia ne aşteaptă, sau, în cel mai bun caz, un glonţ în ceafă!“ „Ce-i cu voi, oameni buni? Nu uitaţi că suntem în Basarabia, atât de râvnită de toţi – români, turci, ruşi. Toţi au vrut controlul Gurilor Dunării, ieşirea la mare. Ruşii vor încerca, cel puţin la început, să cucereasca populaţia. Basarabia este un grânar, iar Uniunea este în colaps economic. Nu cred că se vor atinge de populaţie, vor încerca s-o câştige, chiar dacă şi prin intimidare. Nu mai faceţi panică! Speriaţi copiii. Nu vedeţi că ascultă pe la uşi? Bine că suntem cu toţii la un loc, că Mircea a rămas acasă. Cu ideile lui hitleriste, mă mir că nu a încercat să fugă în România. Şi acum mi-e frică să nu sară într-o noapte în Dunăre. Să avem răbdare şi să aşteptăm primele măsuri!“ „Leolea, îmi place că eşti optimistă. Ai uitat cum ai scăpat în 1917 din Odessa? Mai ţii minte cum s-au purtat cu ofiţerii, cu intelectualii?“ „Nu, Dania, nu am uitat şi nu voi uita niciodată! Nu era cazul să mi-o aminteşti!“. „Bine, să stăm şi să aşteptăm! Mâine mă duc până la Consistoriu să văd ce se întâmplă pe acolo şi prin oraş, bineînţeles. Alexandr Alexandrovici, bem un Tulceanov? Leolea, ce ne dai la aperitiv?“. „Nu, Daniil Stepanâci, nu mai stau. Mă duc acasă, cred că Dusia e îngrijorată. Şi pe urmă, trebuie să-l supraveghez pe Şuric. Cu tinerii ăştia, te poţi pomeni că mai fac cine ştie ce boacănă. Doamne fereşte! Da, cu diavolii ăştia nu-i de glumit! … La revedere! Mâine facem cumva să ne vedem.“ Seara, fără nici un fel de avertismente, populaţia s-a retras prin case, aşteptând ce?! … Deznodământul ce nu avea să se lase mult aşteptat. Prîntr-un miraculos sistem de curieri, toate instituţiile vechii orânduiri   au primit ordinul de a trimite personalul administrativ la primăria oraşului, la dată şi oră fixă. Orice absenţă avea să fie aspru sancţionată! Erau primele ameninţări făţişe. La Consistoriu, sediul central al Episcopiei Ortodoxe a Ismailului şi al Cetăţii Albe, o clădire cochetă aşezată în centrul oraşului, Daniil Stepanâci, Dănilă pentru cei de la Episcopie, pe atunci şeful serviciului arhive, a avut surpriza de a fi oprit la intrare de un soldat, agresiv prin atitudine, cam asiatic prin înfăţişare, care într-o rusă stricată l-a făcut să înţeleagă că instituţia s-a închis. „Te duci mâine la Gor-Sovet! Hai, dă-i drumul!“ Un geam s-a deschis şi a apărut un ofiţer mai spălăţel, afişând un zâmbet ironic. „S-a terminat cu biserica şi cu popii! Puterea sovietelor nu are nevoie de minciunile voastre!“ A fost poate cea mai grea lovitură primită de un om, care, fără să fi fost preot, a slujit cu credinţă această instituţie. Cu capul plecat, s-a îndreptat înspre locul unde spera să regăsească liniştea pierdută şi poate ceva colegi. Aşezat pe traseul Bulevardului Lung, care urca lin din port, trecând pe lângă stadion, înglobând în traseul său plin de verdeaţă, două din cele mai însemnate biserici ale oraşului, Sfântul Nicolae şi Sfântul Dumitru, Soborul domina oraşul. În biserica plină până la refuz, lucru ieşit din comun pentru o zi lucrătoare, domnea o atmosferă de nelinişte. Pe uşile laterale ale altarului, intrau şi ieşeau, într-un du–te–vino neobişnuit, preoţi şi diaconi, în haine de stradă. Murmurul vocilor din biserică acoperea agitaţia care domnea în altar. Pe uşa din dreapta altarului şi-a făcut apariţia episcopul, un bărbat frumos, încă tânăr, cunoscut şi iubit pentru elocvenţa lui, idolul nemărturisit al femeilor. Cu un gest simplu de binecuvântare, a stins orice urmă de murmur şi, trecând în faţa uşilor centrale ale altarului s-a adresat mulţimii. „Iubiţi credincioşi, Dumnezeu ne pune azi la o grea încercare. În timpul nopţii, lăcaşul Consistoriului a fost ocupat de soldaţi şi ne-a fost interzis accesul. Spre dimineaţă am fost vizitat de un ofiţer şi un individ în civil, care m-au sfătuit să mă supun acestei măsuri, deoarece din raţiuni de stat, această clădire va fi centrul unei instituţii de ordine publică şi siguranţă a statului. Cred că nu mai este nevoie să vă spun că este vorba de NKVD. Am fost rugat să mă mut din locuinţa mea personală la mănăstirea de dincolo de cetate. Bisericile vor rămâne deschise pentru oficierea slujbelor curente, dar mi s-a atras atenţia că orice propagandă în favoarea religiei, făcută în biserică sau în afara ei de către preoţi, va duce la iminenta  închidere a bisericilor. Cu alte cuvinte, nu ne-a mai rămas decât să ne rugăm lui Dumnezeu, fără predici, fără manifestări cu caracter propagandistic religios. Probabil că acesta este doar începutul. Dumnezeu să vă aibă în paza Lui!“ Ca la un semnal nevăzut, murmurul a reizbucnit, ca un început de furtună. Oameni care nu s-au mai cunoscut, se îmbrăţişau plângând, punându-şi reciproc întrebări la care nimeni nu putea să răspundă. Câte unii, resemnaţi, sau, înspăimântaţi poate, se strecurau discret spre ieşire. Ca pentru a face din nou linişte, brusc, celebrul clopot al Soborului, renumit pentru puritatea sunetului, dar şi pentru puterea lui – se auzea foarte clar până la Tulcea – a început să bată într-un ritm alert. Clopotarul, un „mujic“ de vreo 50 de ani, cu barbă de lipovean, plin de energie şi credinţă, ascultând cuvintele episcopului, a hotărât, din proprie iniţiativă, să dea glas clopotului cel mare, fără nici un fel de „preludii“, pentru a chema la rugăciune întregul oraş. Sesizând gravitatea momentului, dar neputincios în faţa acestei dovezi de credinţă a unuia dintre cei mai vechi angajaţi ai Soborului, episcopul s-a îndreptat spre uşa altarului, făcând un semn de chemare pentru clerul care aştepta nehotărât în spatele catapetesmei. Înconjurat de preoţi şi diaconi, în sunetele clopotului care nu înceta să bată, ca un dirijor de cor, a dat semnalul şi cu o voce puternică de bas–bariton a început, urmat de întreaga mulţime „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ Atmosfera a devenit sublimă! De la teamă şi neînţelegere, de la rugăciune şi smerenie, s-a trecut, prin ce miracol oare?! la revoltă, la curaj. „Tatăl nostru“ nu mai suna a rugă, era o cerere aproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să repare nedreptatea la care, fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă. Apariţia în uşa bisericii a unui civil însoţit de câţiva soldaţi belicoşi prin armamentul pe care-l afişau, a stârnit un murmur de indignare. Era prima luare de atitudine a unei mulţimi neorganizate, adunate de teamă, de neînţelegere, de credinţă. Făcându-şi culoar cu paturile automatelor, grupul de antihrişti ajunse în faţa episcopului cerându-i să trimită oamenii acasă şi să-i însoţească la Consistoriu. Vocile unite ale enoriaşilor, alăturate tunetelor scoase fără oprire de clopotul care chema parcă la nesupunere, au pus în încurcatură pe vajnicul apărător al noii orânduiri. Făcând un semn cu capul, doi dintre soldaţii grupului au pornit în căutarea drumului spre clopotniţă. După 10–15 minute, clopotul a tăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut la respect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest de binecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mână blândă dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţ pe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: „în Casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul Lăcaş!“ „Tovarăşe episcop, faceţi o mare greşeală. Acest om a instigat cu clopotul lui populaţia la revoltă. Să vă prezentaţi astăzi la ora două la fostul sediu al Consistoriului. Să mergem băieţi!“ Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţia enoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important. Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care spera româneşte, care vorbea româneşte. A fost minunată această primă manifestare de solidaritate, dar a fost şi ultima luare de atitudine în faţa opresiunii. Maşina de distrugere a început să funcţioneze după un plan bine stabilit, iar populaţia înspăimântată de „dispariţiile“ fără urme, şi-a aplecat grumazul în aşteptarea securii. Important a fost însă că întreaga populaţie a Basarabiei, indiferent de etnie, a privit cu ură această invazie „paşnică“, contrar celor spuse sau scrise de unii şi de alţii, de dincoace sau de dincolo de Prut. Nu, sovieticii nu au fost aşteptaţi de nici o etnie, de nici o categorie socială, spre surpriza chiar a opresorilor. Au întâlnit doar o supunere ostilă în faţa căreia Moscova a trebuit să ia măsurile cele mai aspre. Au existat, fireşte, şi oportunişti care au intrat chiar în slujba poliţiei politice, dar aceştia nu au reprezentat decât excepţia de la regulă. La Ismail, la oraşe ca şi la sate, această poliţie, diavolul roşu cum era numit NKVD-ul, folosind de la bun început cele mai abjecte metode de intimidare, a reuşit să demobilizeze orice încercare de nesupunere. Soarta episcopului a fost hotărâtă repede. Prezenţa la „Consistoriu“ i-a provocat un şoc. Două sentinele în faţa clădirii, alte două în spatele uşii centrale, câte una pe fiecare coridor. A fost adus în fostul său birou personal, transformat peste noapte în „cabinetul“ de primire al comandantului, colonel la 35–40 de ani. Pe peretele din spatele biroului atârna portretul lui Stalin. Dispăruse icoana lui Isus, dispăruse crucifixul de argint bătut în pietre preţioase, dispăruse Biblia legată în piele, dispăruseră cărţile din bibliotecă. Geamul era acoperit cu o perdea groasă de catifea roşie. Două reflectoare, plasate în două din colţurile încăperii, aruncau o lumină supărătoare înspre scaunul din faţa biroului. „Aţi întârziat puţin!?“. „Trăsura mi-a fost rechiziţionată, aşa cum văd că aţi rechiziţionat şi clădirea Consistoriului. Ştiam că la Dumneavoastră libertatea cultelor este garantată de Constituţie!? Ce s-a întâmplat cu lucrurile care văd că au dispărut? Aş vrea să văd cum arată birourile şi arhiva de la subsol.“ „Nu o să mai aveţi nevoie de toate prostiile acestea! Astăzi aţi făcut o mare greşeală, aţi instigat populaţia la revoltă, o acţiune de subminare a siguranţei statului. La noi aşa ceva nu se tolerează, se pedepseşte! Religia este liberă, dar nu şi propaganda religioasă, anticomunistă! Lenin a spus că religia este opiu pentru popor! În această noapte veţi rămâne cu noi. Va trebui să daţi câteva declaraţii sub semnatură“. „Nu văd nici un motiv pentru care să vreţi să mă reţineţi. Ceea ce s-a întâmplat la biserică, nu a fost o acţiune organizată, subversivă. Oamenii mei nu ştiu încă cine sunteţi, ce se întâmplă, ce va fi mâine. Cum puteţi să-i acuzaţi de trădare?! Pe cine să trădeze?! Pur şi simplu sunt speriaţi. Aici populaţia este credincioasă şi în situaţii inedite, se comportă inedit. Oamenii sunt speriaţi şi cum e şi firesc, s-au adunat să se roage. Ei au încredere în biserică, nu încercaţi să-i îndepărtaţi cu forţa de credinţă! Orice prohibiţie încurcă lucrurile, nu le rezolvă.“ „Bine, bine, văd că vă faceţi meseria şi cu mine. Serghei, du-l pe tovaraşul episcop jos, pentru declaraţii. Vă rog sa fiţi cooperant, ne veţi uşura munca. Ştiu că sunteţi «cineva» pentru acest oraş, dar asta nu vă conferă o situaţie specială, privilegiată. La noi toţi sunt trataţi la fel. Puteţi merge!“. Însoţit de Serghei, doborât de amărăciune, cel care mai ieri era ascultat cu smerenie de iubiţii lui credincioşi, coborî treptele care duceau la subsol, unde se afla, sau mai bine–zis fusese arhiva Episcopiei Ismailului şi a Cetăţii Albe. Rafturile pline altădată cu dosare, fuseseră golite. Un birou, două reflectoare, un fel de fotoliu, cu o centură prinsă de spetează, cu cătuşe fixate pe braţele şi picioarele din faţă. Un fior rece străbătu întreaga fiinţă a slujitorului Domnului. Într-o parte a încăperii, o canapea acoperită cu muşama, prevăzută la rândul său cu curele şi cătuşe. Alături, pe o masă sprijinită de perete, se aflau aşezate, într-o ordine militară, tot felul de obiecte: un primus, un letcon ţigănesc, un ciocan, câteva perechi de cleşti, o menghină. Lângă masă, aşezaţi pe doua scaune cu spetează, doi tineri, cu înfăţişare asiatică, fără bluze pe ei, se jucau încordându-şi ritmic bicepşii. Privirile lor erau strălucitoare dar absente. În fotoliul din spatele biroului sta, mimând indiferenţa, un tip de vreo 45–50 de ani, blond cu ochi albaştri, nespus de albaştri, melancolici la prima vedere. Rubaşca impecabil de curată, purtând pe guler insemne de căpitan, se mula pe un trup care radia sănătate, forţă.

„Bună ziua tovarăşe! Luaţi loc, vă rog! Sper să terminăm repede ce avem de făcut. Vă supără lumina?! Gata, aşa e mai bine. Va trebui să faceţi o declaraţie sub semnatură. La fiecare întrebare pe care am să v–o dictez, veţi răspunde clar, fară să omiteţi nimic. Ştiţi că sunteţi acuzat de subminarea siguranţei statului? Nu, nu-i nevoie să spuneţi nimic. Veţi scrie totul pe hârtie. De fapt, noi ştim totul! Vrem să facem doar o confruntare, să obţinem o mărturisire completă. Nu ar avea nici un rost să negaţi, să minţiţi“. „Slujitorii Domnului nu mint! Am să mă rog pentru Dumneavoastră. Dacă vreţi să instalaţi aici, la noi, o nouă orânduire, nu este nevoie să ne intimidaţi. Basarabenii nu s-au lăsat intimidaţi nici de tătari, nici de turci, nici de ruşi! Toţi au plecat cum au venit. Basarabenii s-au luptat cu toţi pentru fiinţa lor, pentru Moldova ai cărei fii suntem. Noi am «născut» Basarabia, parte din marea Moldovă, din România Mare. Ceilalţi, au ocupat-o doar.“ „Văd că vă aprindeţi. Aici nu sunteţi la biserică să ne ţineţi predici! Să trecem la treabă! În primul rând scrieţi totul despre familie, bunici, părinţi, fraţi, surori, pe unde aţi umblat, unde aţi învăţat limba rusă şi de ce aţi invăţat-o, ce avere aveţi, ce averi au rudele, adresa lor exactă. Nu omiteţi nimic! După această primă parte o să trecem la alte întrebări, scurte, exacte. Fumaţi? Nu?! Eu am să fumez, totuşi.“ Era un fel de inaugurare a ceea ce avea să fie activitatea nefastă a acestei instituţii de represiune. Toată punerea în scenă, începând cu atitudinea şi terminând cu arsenalul obiectelor de intimidare, aveau un scop bine definit. Acest om influent trebuia să pună în gardă, să avertizeze populaţia că orice atitudine îndreptată împotriva noii orânduiri avea să fie tratată cu toată severitatea, fără milă. Totuşi, planul nu a putut fi dus până la capăt. Un ordin venit de sus a întrerupt interogatoriul în plină desfăşurare. Fără nici un fel de explicaţii, episcopul a fost transferat într-o altă încăpere a fostei arhive, o încăpere goală, fără lumină, cu ferestrele astupate, mai bine–zis, zidite. Nici un scaun, nici o canapea, doar rafturi goale. După o lungă aşteptare, petrecută în continuă mişcare, uşa s-a deschis lăsând să pătrundă o lumină slabă de pe coridor. Doi militari, subofiţeri după toate aparenţele, l-au invitat să revină în încăperea de anchetă. A trebuit să pună pe birou actele ce le avea asupra lui, ceasul şi lanţul de aur, crucea arhierească bătută în pietre preţioase, ceva bani româneşti şi, în final, rasa preoţească. Rămas în pantaloni şi în cămaşă, a fost condus la o maşină, care a demarat în trombă. În plină noapte, maşina s-a oprit aproape de malul Dunării, unde, o barcă cu motor, o şalupă militară, aştepta cu motorul pornit. Cinci soldaţi, înarmaţi până-n dinţi, aşteptau în şalupă. La un semn al însoţitorilor, a urcat în şalupă, s-a aşezat pe locul indicat şi şi-a înălţat ochii spre cer. „Doamne! Ce moarte îmi pregătesc? Vor să mă înece în Dunare? De ce oare? Înseamnă că tot ce se spune despre ei, este adevărat!?“ Şalupa s-a desprins de mal înaintând încet în noapte. Motorul aproape la ralanti, se pierdea oarecum în murmurul apei. Din plescăitul neobişnuit al apei, şi-a dat seama că şalupa remorca o barcă, o mică lotcă de pescari. Convins că sfârşitul era aproape, împăcat cu soarta hărăzită de Cel de Sus, făcând binecunoscutul gest al binecuvântării, privindu-i pe soldaţi rosti: „Dumnezeu să vă ierte şi să vă binecuvânteze!“. Apoi, ridicându-se în picioare, spre nedumerirea grănicerilor, şi-a îndreptat privirea în direcţia portului părăsit şi, cu acelasi gest de binecuvântare, a rostit: „Adio, Ismail iubit!” Descumpăniţi de cele întâmplate, cerberii l-au lăsat să stea în picioare, fără să-i mai adreseze nici un cuvânt. Oare ce se petrecuse în sufletele lor? Nimeni nu avea să afle. La scurt timp, spre surprinderea sa, episcopul îsi dădu seama că şalupa se apropia de umbra celuilalt mal al Dunării, de malul românesc. La un moment dat motorul a fost oprit, lotca trasă la şalupă şi, fără multe menajamente, se văzu mutat în barcă. „Mai este puţin. Luaţi vâslele şi trageţi la mal. Poate că grănicerii români n-o să vă împuşte!? Nu mai aveţi voie să vă întoarceţi la Ismail!“ Motorul porni, iar şalupa făcu un ocol zgomotos şi dispăru în noapte. Nedumerit, şocat de cele întâmplate, se aşeză pe banca din mijlocul bărcii, fixă pe pipăite vâslele şi lăsă barca în voia curentului. Se dezmetici totuşi şi trase stângaci de vâsle, încercând să apropie barca de mal. Simţi o smucitură, se rostogoli pe spate şi auzi, aproape, chiar foarte aproape: „Stai! Stai că trag!“. Două mogâldeţe, înarmate cu ceva puşti lungi, probabil de pe timpul războiului din 1916, se apropiară cu prudenţă. O lumină de felinar ţâşni în direcţia bărcii înfipte în mal. „Câţi sunteţi? Ce căutaţi aici?“. „Sunt singur, sunt episcopul Ismailului. Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei! Unde sunt eu acum?“. „La Plaur.“. „Şi acum, ce faceţi cu mine? Nu am arme, nu am acte, nu am bani.“. „Vă ducem la postul de grăniceri. De acolo vă trimite la Tulcea, la comandament. Ce facem cu barca?“. „Nu ştiu, aşa m–au adus ruşii, grănicerii ruşi. Nu aţi auzit şalupa?“. „Ba, am auzit, dar aici nu avem cum să-i oprim, să-i capturăm. Stăm ascunşi şi păzim malul nostru. Hai, părinte, să mergem! Să nu încercaţi să fugiţi! Nu aveţi unde.“ Peripeţiile s-au terminat la Tulcea. Feţele bisericeşti au fost chemate la comandamentul de grăniceri şi cum episcopul era foarte bine cunoscut, povestea incredibilă a fost, aparent, lămurită. „Prea Sfinţia Voastră, ruşii s–au temut să vă facă rău şi v-au expulzat. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ar fi spus că aţi încercat să fugiţi în România! Vom avea multe probleme cu ei. Până acum grănicerii noştri au putut dormi liniştiţi. Acum e altă poveste. Trebuie să ne dea de gândit!“ După câteva zile de relaxare petrecute la Tulcea şi o vizită în Dealul Mitropoliei din Bucureşti, povestea neverosimilă a episcopului de Ismail şi Cetatea Albă, la propria dorinţă, s-a terminat printr-o retragere la una din frumoasele mănăstiri din Bucovina.

*

*           *

       La Ismail, vestea dispariţiei episcopului a adus un nou val de nelinişte în sânul enoriaşilor. Înfricoşătoarele poveşti despre pogromurile şi deportările organizate de sovietici pe întinsul întregii Uniuni Sovietice au început să circule în taină, din casă în casă. Paie pe foc au fost puse şi de faptul că la câteva zile, clopotarul a fost găsit spânzurat în clopotniţa Soborului. Înţelepciunea mulţimii a şoptit: „Nu s-a sinucis! Era un prea bun creştin ca să facă aşa ceva!“. Şi a fost înmormântat creştineşte, fără explicaţii, dar cu „onorurile“ cuvenite unei victime a antihriştilor. Trei dintre preoţii cei mai cunoscuţi ai Episcopiei au slujit la inmormântarea celui mai iubit şi mai inconfundabil clopotar al Basarabiei de Jos. Cine nu-şi aduce aminte de „preludiile“ care precedau intrarea clopotului „Cel Mare“, executate pe cele zece clopote! Curând după dipariţia episcopului, la urechile credincioşilor au ajuns unele zvonuri – episcopul a fugit – primite la început ca un act de diversiune, dar, acceptate în final, după confirmarea veştii că Prea Sfinţitul a fost văzut în Dealul Mitropoliei. Cei neîncrezători s-au mulţumit şi ei, ceva mai târziu, cu această explicaţie, când, la revenirea administraţiei române în 1941, episcopul nu s-a întors. Chiar şi „surghiunul“ la mănăstire a servit drept argument! Se spunea că în şedinţa Sinodului, neputând aduce dovezi palpabile privind „expulzarea“, a fost blamat cu vorbele Prea Înaltului: Nici un păstor nu-şi părăseşte turma! Acesta era numai unul din multiplele exemple în care, oameni cinstiţi, curajoşi, erau prezentaţi într-o lumină compromiţătoare, erau înlăturaţi direct sau indirect din societate. Cum odată cu trupele militare de ocupaţie, în oraş au sosit şi numeroşi cinovnici, cu familii cu tot, gata să se apuce de treburile administrative specifice acestei faze de instalare a noii orânduiri, s-a ivit inerent o problemă ce nu suferea nici o amânare. Locuinţe pentru noii veniţi. Aşa a început primul val de evacuări, fără nici o alegere după criterii prestabilite, ci, după înfăţişarea caselor. Comisii mixte de civili şi militari au inceput „plimbările“ prin oraş şi „vizitele“ la domiciliu. Dacă plimbările se făceau la lumina zilei, vizitele în schimb se efectuau după lăsatul nopţii, când, indiferent de forfota ce se isca, nimeni nu îndrăznea să scoată capul afară, mulţumindu-se cu a face rugăciuni şi a-i mulţumi lui Dumnezeu că, de data aceasta, năpasta i-a ocolit. Procedeul era simplu. Cei vizitaţi erau lăsaţi să-şi ia lucrurile strict necesare şi, urcaţi în nişte dube fără geamuri, luau drumul pribegiei sau al morţii. Niciodată nu s-a ştiut exact ce s-a ales de aceşti năpăstuiţi ai soartei, a căror singură vină era că dispuneau de locuinţe plăcute la vedere. A fost primul proces de transplant de populaţie, de rusificare a noilor teritorii acaparate fără nici o opoziţie. În acele momente, basarabenii, indiferent de etnie, s-au întrebat: cum de a fost posibil?! Un simplu ultimatum şi România Mare şi-a înfipt ochii în pământ, uitând de minunatele rânduri scrise despre Basarabia de oameni ca Ion Nistor sau Nicolae Iorga, uitând de jurămintele făcute în 1918, la Marea Unire. Şi mai era ceva de neînţeles. Atitudinea pasivă a Germaniei în discordanţă cu promisiunile făcute de Hitler României! Cei nedumeriţi se întrebau – să fi fost posibile înţelegeri secrete între Hitler şi Stalin chiar în cadrul pactului de neagresiune semnat în 1939? Neagresiune cu urmări agresive? Ce avea să urmeze? Nimic! Spuneau cei mai mulţi, resemnaţi şi dezamăgiţi. „Ce spui, Daniil Stepanâci? Eu sunt rus şi sunt mulţi ca mine. Dar voi, cei de pe aici, români moldoveni, voi de ce aţi fost trădaţi? România este regat, România s-a vrut mare, cum de nu-şi dau seama Majestăţile Lor ce înseamnă să cedezi fără un foc, fără o jertfă, teritorii din trupul ţarii? Şi cui? Bolşevicilor! Dar ăsta nu-i decât un prim pas! Mâine, poimâine, se vor plimba prin Bucureşti, Sofia, Praga sau Varşovia. Cine nu a avut de-a face cu ei, nu poate înţelege pericolul pe care-l reprezintă comunismul. Eu sunt militar de carieră, am făcut academia militară ţaristă, am încetat lupta numai când totul a fost făcut una cu pământul şi am venit cu încredere aici. Am invăţat româneşte, am învăţat să iubesc România. Ce mă aşteaptă? Un glonţ în ceafă sau un drum în Siberia. Sunt vorbele tale. Dacă nu aveam familie, aş fi ştiut ce am de făcut. Aş fi murit ducând cu mine câţiva bezbojnici. Dar aşa? Trebuie să stau cu braţele încrucişate şi să mă rog. Prima lor armă împotriva noastră, sunt familiile! Sărmana Dusia, ea tremură pentru mine, nu pentru ce o aşteaptă!“. „Dragul meu, tot ceea ce-mi spui este adevărat. Poate că niciodată nu m-am simţit mai român ca acum şi poate că tocmai de aceea sunt atât de dezamăgit. Ai mei au venit în Basarabia la chemarea lui Alexandru I, aici m-am născut, am invăţat, mi-am întemeiat o familie. În 1918 am fost fericit că Basarabia a revenit, după atâta timp, la România. Copiii mei au crescut şi învăţat sub români. Leolea vorbeşte româneşte de parcă ar fi făcut şcoala în România. Am rude dincolo de Prut. Şi acum? Acum totul s-a dus de râpă. De un lucru sunt sigur, aceşti nenorociţi de bolşevici nu vor face mulţi purici aici. Pactul cu Germania este o farsă. Sovieticii nu au armată, au o bandă de nemernici, de anarhişti. Fără disciplină nu există armată! Cum să lupţi cu nemţii?! În primul rând nu au ofiţeri! De armament, ce să mai vorbim?! Nu mai merge să lupţi cu cavaleria şi infanteria. Armata rusă a luptat cu crucea în faţă. Acum, ce să duci lângă drapel? Secera şi ciocanul?! Nu, fără credinţă, nu poţi nici să ataci, nici să te aperi! Nenorocirea noastră este că dacă nemţii întârzie puţin, nu prea vor mai găsi pe cine să elibereze. Să vedem ce va face Carol. Se spune că s-a înţeles cu Hitler pentru Basarabia. Ghinionul e că nici în România lucrurile nu sunt prea clare. Da, noi vom fi cu siguranţă sacrificaţi, dar copiii noştri, cei care vor scăpa, vor asista la colapsul bolşevic. Nu ştiu dacă vor afla că am fost sublocotenent în armata ţaristă, dar sper să nu se întâmple aşa ceva. Îmi ajunge că i-am ,,slujit’’ pe popi, cum le place să spună. La tine lucrurile sunt ceva mai grave. Ai luptat împotriva revoluţiei, ai fost rănit, ai primit ordinul Sf. Gheorghe din mâna ţarului. Poate că ar fi bine să pleci undeva la ţară, poate că acolo te poţi pierde. Ce-ar fi să mergi la ai mei, la Sărăria?“. „Nu poţi fugi de soartă, şi apoi, uiţi că Nea Ştefan are ceva pământ, că va fi declarat culac, că a fost atâţia ani primar? Tu nu ştii ce au făcut în Rusia? Poate că ar fi mai bine să vină el aici!? Să se piardă pe undeva printr-o mahala, pe la lipoveni. Nu, la ţară va fi şi mai rău decât la oraş. Colhozul, dragul meu Daniil Stepanâci, această invenţie diabolică, va prăpădi tot ce va întâlni în cale? Ştii că milioane de ţărani au fost transplantaţi în pădurile Siberiei? Că familiile lor au fost despărţite, soţii între ei, copiii de părinţi?! Aici vor aduce asiatici, da, da, asiatici, calmuci sau mai ştiu eu ce, săraci lipiţi şi ascultători, care vor semăna teroarea prin sate. Oare ce vor face cu coloniştii nemţi şi francezi? Vor indrăzni să se atingă de ei ştiindu-l pe Hitler atât de aproape? Doamne! Dă-i gând bun lui Carol al II-lea şi fă-l să se grăbească! Numai atitudinea lui dictatorială poate convinge partidele să accepte un război de eliberare. Ştiu că România este prea mică pentru a se pune la trântă cu un colos fără de Dumnezeu, dar el are spatele acoperit de Hitler, Dumnezeu să-l păzească!“ Disperarea şi speranţa, acţionând de-a valma, fără o ordine motivată, semănau o stare de confuzie, de incertitudine. În stilul în care se ştia că acţionează sovieticii, timpul era foarte preţios. Orice întârziere din partea României şi a Germaniei, orice lună în plus puteau aduce dezastrul pe acest pământ uitat de Dumnezeu. Adunarea salariaţilor oraşului de la „Sovietul Orăşenesc“ a urmărit, în prima fază, o selecţionare a „scribilor“ cunoscători de limba rusă şi română, pentru a fi folosiţi la traducerea actelor existente în arhiva vechii primării şi întocmirea noilor acte de identitate. Câţiva „cinovnici“ cunoscători ai limbii române, veniţi cu noua administraţie, de nu se ştie unde, au organizat o adevărată armată de funcţionari localnici, care urmau să contribuie, sub strictă supraveghere, la „actualizarea“ actelor personale. Când Daniil Stepanâci a fost selecţionat, în special pentru calităţile  sale de caligraf, a fost invitat să completeze noile documente de identitate pentru el şi familia sa. Surpriza lui a fost că s-a pomenit cu numele rusificat. „Numele meu nu este Davâdov, nu pot schimba numele de familie pe care mi l-au lăsat stră-străbunicii mei. Eu sunt moldovean!“. „Scrieţi cum vi se spune! Aveţi un nume cam evreiesc şi slavă Domnului, avem destui evrei! Nu, nu, scrieţi Davâdov! Nu văd ce e rău în asta, e o simplă traducere. Ascultaţi-mă, o să vă prindă bine!“ Era primul pas spre rusificare, întâlnit de fiul lui Nea Ştefan „Nemţeanu“. În numai câteva zile, oamenii supuşi unor presiuni mai mult sau mai puţin făţişe, înclinau capul în faţa acestor încălcări flagrante, unii fiind chiar convinşi că aşa e mai bine! Erau şi oportunişti care nu se sfiau să sară peste cal. Un oarecare Alexandru Miron, originar de prin Tighina, nu s-a mulţumit cu „traducerea“ numelui de familie în Mironov, dar a insistat ca numele de botez să nu mai fie Alexandru, ci Alioşa! Da, figuri de tristă amintire au căutat de la bun început să contribuie la procesul de reaşezare al statisticilor demografice din Basarabia. Cum din 1930 nu mai fusese făcut nici un recensamânt oficial al populaţiei din Basarabia, datele existente au fost declarate ca depăşite, fiind pur şi simplu înlocuite cu datele noului recensământ, efectuat de cinovnici instruiţi în birourile centrului din Chişinău. Şi toate acestea rapid, pentru a introduce deruta, pentru a impune noua stare de lucruri. Teama care se putea citi în privirile băştinaşilor, tăcerea lor, oportunismul multora, erau întreţinute în mod iscusit de o susţinută propagandă – promisiuni şi ameninţări – dar nu în ultimul rând şi de acţiuni teroriste. Bande controlate de poliţia secretă, formată din civili sub acoperire, alcătuite din localnici amestecaţi cu noii veniţi, bântuiau satele şi oraşele pentru a semăna teroare. Furau, băteau, violau, ameninţau. Marele Pantioşa nu a fost o invenţie cum s-a încercat mai târziu să se acrediteze. Dupa 1944, „generalul“ Pintilie, alias Pantioşca, avea să aducă şi în Bucureşti suflul noii epoci ce a strivit România timp de 45 de ani. Discutând la un moment dat despre acest proces de rusificare a numelor de familie, interlocutorul meu, mi-a replicat: „Şi românii au «românizat» numele de familie ale multor ruşi din Basarabia!“. „E o deosebire între ceea ce s-a întâmplat cu ruşii din Basarabia sub români şi ceea ce fac sovieticii cu românii băştinaşi. Românii nu au forţat pe nimeni să-şi schimbe numele! Ruşii din Basarabia au cerut acest lucru pentru a li se pierde urma, de teama, devenită paranoică, de bolşevici. Nu uita că schimbări de nume nu s-au petrecut decât în rândul intelectualilor. La sate acest proces nu a avut practic loc. Or, cine erau în general intelectualii ruşi? Erau cei pribegiţi pe la noi, foşti ofiţeri sau slujitori din regimul ţarist, prigoniţi de revoluţia proletară. Da, la sate ţăranii s-au dovedit neînduplecaţi. Ţăranii ţineau la originea lor, cum ţineau şi la pământ. Şi dacă nu au putut să păstreze pământul, numele nu l-au renegat!“ Slujba de înmormântare, făcută de cei trei exponenţi ai Episcopiei, nu a trecut neobservată. Povestea cu sinuciderea nu a fost înghiţită nici de enoriaşi şi nici de preoţi. Speranţa opresorilor că preoţii nu vor accepta să slujească la înhumarea clopotarului sinucigaş, nu s-a adeverit. În cimitirul plin până la refuz, slujba de înmormântare a avut un efect similar cu cel înregistrat la Sobor, la auzul clopotului „Cel Mare“, „Bolşoi“ cum îi spuneau ruşii. Reacţia colonelului comandant Râşcov a fost promptă. Nu a intervenit direct împotriva participanţilor la înmormântare, dar s-a gândit să dea o lecţie usturătoare „popilor instigatori“. Ochii au căzut pe părintele Vodă, un bărbat de vreo 40 de ani, brunet, înalt, frumos, cu o barbă tuciurie scurt retezată, îngrijită. Cunoscut şi iubit de enoriaşi pentru predicile duminicale de la Biserica Sf. Dumitru, era admirat şi pentru frumoasa lui soţie, o blondă de 30 de ani, suplă, cu ochi negri pătrunzători, cochetă. Multe priviri întorcea această femeie în plimbările sale de pe bulevard, de mână cu o ştrengăriţă de 9–10 ani. O familie liniştită, fericită, cunoscută sub numele de „Trio Vodă“. Stăteau într-o frumoasă casă parohială, în apropierea Bisericii Sf. Dumitru, împreună cu mama lui, o femeie distinsă, văduvă de preot. Vizita pe care i-a făcut-o un grup de „civili“ în seara înmormântării clopotarului, avea să pună capăt în mod brutal acestui cuplu admirat şi iubit. Luaţi pe nepregătite, el într-un pantalon şi o cămaşă, ea, într-un halat de baie, au fost duşi, sub protecţia întunericului, la Consistoriu. Ajunşi în faţa comandantului, stând în picioare în faţa biroului acestuia, au avut de înfruntat minute bune de tăcere, însoţite de o privire fixă, pătrunzătoare şi un zâmbet abia perceptibil. „Ei, ce ne facem acum? Ce v-aţi apucat de manifestaţii! Şi unde? La cimitir! Ştiam că un sinucigaş nu se onorează cu o slujbă, şi încă ce slujbă! Trei preoţi! Asta da instigare! Şi câtă lume nevinovată aţi adunat ca să-i prostiţi! Până acum am fost înţelegător, indulgent. Şi dumneata tovaraşă, de ce nu-ţi frânezi puţin soţul? Sunteţi tineri, aveţi un copil de crescut, da, da!… un copil! O să treceţi să daţi nişte declaraţii. De ce nu ne-aţi anunţat că episcopul v-a vizitat înainte să dispară? Ştiaţi că asta înseamnă trădare, că nu puteţi să ascundeţi aşa ceva! Va trebui să scrieţi ce s-a discutat, ce aţi hotărât. Cine mai este implicat în aceste acţiuni subversive. Ştiţi că episcopul a reuşit să ajungă în România? Da, ne-a păcălit pe toţi! Ce legături mai aveţi cu el? Tot, absolut tot! Sunteţi pasibili de înaltă trădare! Şi asta este grav, foarte grav! Serghei, condu-i la tov. Şevcenco, el ştie ce are de făcut.“ Groaza din ochii celor doi acuzaţi de „înaltă trădare“ explica incapacitatea lor de a reacţiona într-un fel la acuzaţiile aberante ce li se aduceau. Chipurile lor frumoase se metamorfozaseră. O profundă sfârşeală brăzda trăsăturile feţelor. Cu umerii căzuţi, fără a se privi, ţinându-se strâns de mână, pe urmele paşilor lui Serghei, coborâră treptele împleticindu-se, pe drumul ce ducea în sala anchetelor. „V-a spus tovarăşul comandant ce aveţi de făcut? Eu zic să n-o lungim. Veţi scrie tot ce ştiţi despre manifestaţia de la cimitir, despre fuga episcopului, despre ceilalţi doi preoţi care au slujit la cimitir, despre tot ce aţi pus la cale. Nu omiteţi nimic! Nu are rost! Ştim tot, absolut tot! Mai bine să cooperăm. Este vorba de siguranţa statului. Alioşa, pune două scaune, aici, în faţa mea.“. „Staţi puţin, nu înţeleg de ce aţi arestat-o pe soţia mea?! Ea nu a fost la cimitir, de fapt, la cimitir nu s-a întâmplat nimic periculos pentru orânduirea sovietică. Pur şi simplu, clopotarul, un om simplu, bun, era foarte mult iubit şi oamenii s-au adunat fără să fie chemaţi special. Au venit să-şi ia rămas bun, pentru că aşa e la noi! Despre «fuga» episcopului nu ştiu absolut nimic. De la întâmplarea de la Sobor, nu l-am mai văzut. Nu a fost la noi acasă, nici el şi nici altcineva. Vă rog să-i daţi voie să meargă acasă. Fetiţa şi mama mea trebuie să fie foarte speriate. E totuşi noapte!“. „Văd că nu aveţi de gând să colaboraţi. Chiar aşa de proşti ne credeţi?! Credeţi că dacă negaţi, scăpaţi mai ieftin? Să ştiţi că de aici nu veţi pleca decât dacă scrieţi tot adevărul! Şi soţia trebuie să facă la fel. Când este vorba de siguranţa statului, nu ne impresionează lacrimile din familie. Cine greşeşte, trebuie să plătească!“. „Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu am făcut nimic, nu mă simt vinovat cu nimic. Este probabil o răzbunare a nu ştiu cui! Sau, poate este vorba de o înscenare?! La ce vă foloseşte?“. „Destul! Aţi întrecut măsura! Asta-i culmea! Să mă acuzaţi de înscenare. Sunt nevoit să schimb placa. De fapt, nu prea mai am timp de pierdut. Dacă nu se poate cu vorba bună, vom face cum trebuie! Băieţi, treceţi la o percheziţie corporală! Aici, în faţa mea. Am terminat cu glumele. Vă rog să vă dezbrăcaţi, puneţi hainele jos, scoateţi tot!“. „Cum o să puneţi o femeie să se dezbrace aici?! Vreţi să ne terorizaţi? Vă rog să chemaţi comandantul!“. „Asta-i bună! Ce credeţi că n-am mai văzut o femeie dezbrăcată? Sau vă este ruşine unul de altul? Care comandant tovarăsşe?! Aici, în anchetă, eu sunt comandantul şi răspund pentru ceea ce fac. Hai băieţi, fără mofturi!“ Cei doi vlăjgani se apropiară de victime, silindu-le să se îndrepte – el înspre fotoliul armat, ea, înspre canapeaua împodobită cu cătuşe şi curele. „Hai, scoate hainele!“ Preotul încremeni de consternare, privi înspre Silvia, care sub supravegherea celuilalt, lăsă să cadă jos halatul de baie cu care fusese adusă. Scoase un strigăt de fiară şi încercă să scape de sub supraveghere, dar, sub lovitura unui pumn bine plasat la plex, se prăbuşi gemând. Alioşa, mândru de lovitura aplicată, se înclină înspre victimă rânjind şi din câteva mişcări iscusite, îl lăsă pe părintele Vodă gol puşcă. Îl împinse în fotoliul supliciului prinzându-i braţele şi picioarele în cătuşele prevăzute special pentru imobilizare. Apoi îi fixă gâtul cu o curea montată în spetează. „Doamne, cu ce ţi-am păcătuit?! Te rog, scap-o pe Silvia de aceşti barbari!“ Însoţitorul Silviei, Volodea, nu-şi putea lua ochii de la frumosul piept rămas gol şi neputincios. Silvia nu îndrăznea să deschidă ochii. Ştia că nu va supravieţui umilinţei. Era curată, dar nu putea depăşi asemenea momente lipsite de omenie. „Ei, ce mai stai? scoate chiloţii şi urcă pe canapea, cu faţa în sus. Nu vrei? Bine, te ajut eu!“ „Nu, nu pune mâna pe mine! Fiu de căţea.“ Cu un gest brusc, îşi smulse chiloţii şi încercă să se urce pe canapea. O canapea înaltă, ca o masă de operaţie. Nu reuşi şi se prăbuşi. Când îşi reveni, simţi dureri la încheieturile mâinilor şi la glezne. Fusese săltată de Volodea şi încătuşată. O curea îi fixa mijlocul de canapea. Întoarse privirea înspre biroul anchetatorului şi-l văzu pe soţul ei, gol, fixat în fotoliu. Avea impresia că este un coşmar din care nu se putea trezi. Încercă să se mişte şi-şi muşcă buzele până la sânge. În zadar, realitatea îi apăru şi mai îngrozitoare. „Ce vreţi de la noi? Spuneţi şi vom face, numai nu ne mai batjocoriţi. Sunteţi şi voi oameni, nu animale, nu?! Aveţi şi voi familie. O, Dumnezeule, fii blestemat!“ „Ei, părinte, te-ai răzgândit? Vrei să mărturiseşti totul, pe hârtie? Ce rost are să ne forţezi să facem ceva ce nu ne place. Cel puţin mie, nu-mi place! Cu băieţii e altceva! Ei sunt tineri, sunt un fel de fanatici în dragostea lor pentru ţară şi sunt în stare de orice când au în faţă duşmani ai poporului. Ce spui, vii la birou să scrii? Trebuie să vină şi soţia.“ „Nu am ce să scriu, vreau să vină comandantul! Eşti un criminal. Şi dacă am sa scriu ce vrei, stiu că nu mai scăpăm vii de aici. Dumnezeu să vă pedepsească, împreună cu familiile voastre, cu tot!“ „Bineee! Băieţi ocupaţi-vă puţin de tovarăşa preoteasă. Hai, cine începe? începe tu, Alioşa!“ Alioşa, o canalie educată special pentru aşa ceva, copil provenit dintr-o familie deportată şi crescut în căminele ministerului de interne, îşi desfăcu tacticos şliţul şi urcând pe canapea, se prăvăli peste trupul frumos dar încordat de spaimă, forţând penetrarea. Un scâncet răzbi din direcţia fotoliului. „Dumnezeule, fii blestemat!“ Bruta se comporta efectiv la nivel de brută. Strângând până la învineţire sânii, muşcându-i alternativ, într-un ritm de apucat, forţând penetrările cu o satisfacţie diabolică, arunca priviri disperate înspre chipul celei siluite, aşteptând să apară semnele atât de specifice punctului final. Era un animal viril, dur, sigur de el, şi când, după vreo 20 de minute se prăbuşi sleit peste trupul femeii pângărite, strigă: „Curvă, nu eşti bună de nimic!“ „Hai, gata, lasă-l şi pe Volodea, el e mai drăgăstos. Hai Volodea, fă-o să nu te uite!“ Căpitanul se ridică, trase un sertar, scoase o mănuşă, o puse pe mâna dreaptă şi se apropie de fotoliu. Ce zici, părinte? Aşa face şi cu tine? Nu se zbate de plăcere? Dacă nici Alioşa, armăsarul nostru n-a făcut-o cum trebuie, atunci nu cred că mai poate reuşi cineva. Sau poate tu, părinte? Poate că-i cunoşti secretele!? Ce zici îi faci tu numărul? Spune-mi şi te mutăm acolo.“ „Canalie, dacă mă dezlegi, ai să mori de mâna mea.“ „Vai ce bărbat! Ia să vedem cum reacţionezi la bărbăţie!“ Şevcenco repezi mâna înmănuşată înspre trupul încătuşat al preotului şi început un joc diabolic, strângând şi frecând testiculele victimei. Acesta încleştă dinţii de durere şi pentru a înăbuşi strigătul pe care îl aştepta torţionarul, îşi muşcă limba până la sânge. Sângele ţâşni stropind rubaşca bine călcată a căpitanului, se prelinse pe sub bărbie, apoi, într-o şuviţă subţire, o luă pe piept, la vale. Furios căpitanul strânse fără oprire până ce corpul se relaxă într-un leşin. Între timp, celălalt animal începu un proces de provocare a fiinţei umane ce se ascundea în trupul femeii siluite. Mângâieri „gingaşe“ ale sânilor, sărutări abia perceptibile ale sfârcurilor, mângâieri ale coapselor, totul cu răbdare de expert. Bruta avea un alt fel de a-şi manifesta animalitatea. Era un sentimental, cum spunea căpitanul. Bine făcut, avea succes la femei şi se credea inegalabil. Provenit tot dintr-un cămin de „orfani“, Volodea era mulţumit când la câte o anchetă era pus să se „joace“ cu o femeie, mai ales dacă era şi atrăgătoare. Când, uneori, mai reuşea să şi „inventeze“ o figură nouă şi primea aplauzele şefului, ochii lui străluceau de mândrie. Să te poţi distra pe gratis şi în orele de lucru! Totuşi, siguranţa lui era pusă la încercare. Femeia asta tânără şi frumoasă rămânea insensibilă la „gingăşiile“ lui şi asta după ce rămăsese rece şi la armăsarul de Alioşa, a cărui rezistenţă ajunsese proverbială. Schimbă puţin tactica şi dându-şi pantalonii jos, se culcă peste acea stană de piatră, încercând sărutări mai apăsate, mângâieri mai insistente şi simulări de penetrare. Simţind că se aprindea prea tare şi temându-se de un eşec, penetră cu grijă şi aplică tactica unor mişcări line, rare şi profunde. Cu buzele savurând frăgezimea sânilor, Volodea simţi că ceva se schimbă în comportamentul femeii. Pieptul începu să tresalte, corpul întreg începu să se încordeze, mişcări line ale abdomenului începură să-l excite, să-l provoace. Iuţi ritmul penetrărilor, supse cu voluptate sfârcul sânului, fără a-i provoca nici un rău, mări apăsarea la penetrare şi, spre marea lui satisfacţie, auzi primele scâncete înăbuşite, scâncete ce însoţeau ritmic mişcările lui de pătrundere. Când corpul femeii începu să se zbată involuntar, ca o reacţie la legile naturii, Volodea acceleră mişcările, muşcă mai cu avânt sânul, saltă până la gura victimei şi cu un sărut posesiv, intră în faza de satisfacţie a bărbatului. Femeia a fost îmblânzită. Excitat de scena pe care o urmărea cu înfrigurare, căpitanul se apropie de canapea şi-l plesni pe Volodea peste fundul gol, spre deliciul, dar şi invidia lui Alioşa. Şocul produs de palma aplicată stinse pe loc avântul de mascul al lui Volodea, care se prăbuşi moale, dar mândru, peste trupul încă zvâcnind al Silviei. „Bravo măi, Volodea! Tu chiar eşti un campion! Cred că l-ai pus cu botul pe labe pe Prea Sfinţia Sa! Oare el ştie ce comoară de nevastă are? M-aş mira. Uită-te numai la el! Zace în fotoliu şi nu mai dă nici un semn de viaţă. Bun, acum cred că vom obţine şi declaraţiile. Dacă nu, îi pregătim un număr special. Ce zici părinte, te-am convins? Nu vrei să vorbeşti? Nici nu trebuie, trebuie doar să scrii şi să semnezi, după care chiar că va trebui să taci. Ştii ce s-ar întâmpla dacă ai povesti? Ar veni repriza a doua la care va asista şi fetiţa.“. „Canalie! Eu singur am să-mi ucid copilul ca să nu apuce ce am apucat noi.“. „Bine! dacă-i bal, bal sa fie! Aduceţi-o pe tovarăşa Silvia. Ea a ajuns să coopereze, nu-i aşa Volodea?“. „Şi încă cum! N-am mai cunoscut aşa femeie!“. „Uite ce ai de făcut ca să-l convingi pe îndărătnicul tău soţ. Tu măcar te-ai ales cu ceva plăcut. El este ca un catâr! Apleacă-te şi sărută-i scula până ce va prinde viaţă. Are şi el dreptul la o mică distracţie, mai ales după ce te-a văzut cum gemeai de plăcere. Ce, nu vrei?! Nu ai auzit ce te aşteaptă dacă mă superi? Vrei ca fetiţa să asiste la destrăbălarea părinţilor? Hai, lasă mofturile. Ca să nu te plictiseşti, căci s-ar putea să dureze, tot Volodea se va ocupa de tine, aşa, cum se spune, pe la spate. Hai, apleacă-te şi începe! Dacă ai noroc să-l termini, scapi şi tu, şi poate trecem la declaraţii şi mergem la culcare.“ Cu gândul la cele petrecute, umilită că a cedat transformând violul într-o supunere oarbă în faţa plăcerii, cu lacrimi în ochi se aplecă spre abdomenul bărbatului iubit şi cu mişcări stângace, încercă să se supună acelui psihopat, de care putea depinde viaţa fetiţei. În acelaşi timp, Volodea prinse între braţele-i vânjoase coapsele femeii, o penetră cu violenţă şi-şi continuă treaba, de data asta într-o cadenţă mult mai alertă. Trupul sănătos al Silviei reacţionă uşor, încordările musculare deveniră pronunţate şi, spre disperarea soţului său neajutorat, se auziră gemete ritmice ce acompaniau parcă unduirile acelui nemernic atlet. Lacrimi grele se prelingeau pe obrazul sărmanului preot. Ştia că nu o să mai poată da faţă nici cu fetiţa, nici cu mama, nici cu enoriaşii. Gândul singurei soluţii, sinuciderea, îl fulgeră pentru o clipă. Încântat de scena ce se derula, căpitanul se apropie să vadă rezultatele găselniţei sale. Reacţia preotului era nulă. Decepţionat, întoarse propriul fotoliu, îl chemă pe Alioşa şi desfăcându-i şliţul, aduse cuplul Silvia–Volodea pentru o demonstraţie completă. Silvia, abia ţinându-se pe picioare, se aplecă peste Alioşa, tolănit în fotoliul şefului, lăsându-şi trupul, fără nici o împotrivire în voia lui Volodea. Cum reacţia lui Alioşa a fost promptă, cu gura plină de spermă, scuturată încă de plăcerile de nestăpânit ale trupului său tânăr şi sănătos, se îndreptă, îl scuipă pe căpitan drept în faţă şi se prăbuşi. Se trezi pe canapea, fixată în cătuşe. Îndreptă ochii înspre biroul căpitanului şi-l văzu pe soţul ei scriind. „Ce faci acolo? Ce scrii? Nu mai are nici un rost, nu mai avem dreptul să trăim!“. „Nu Silvia, copilul nostru nu are nici o vină! Dacă nu scriu eu, vor scrie alţii. Câţi ar rezista la cele întâmplate? Vreau să trăim, să plecăm undeva cu fetiţa şi să încercăm să uităm totul de dragul ei. Lasă-mă să scriu! Nu mă descuraja!“ „Foarte bine, foarte bine, părinte. Peste o oră vă ducem acasă. Totul se uită. Trebuia să evităm tot ce s-a întâmplat, dar nu m-aţi ascultat. Şi în fond, nu s-a întâmplat nimic prea grav. Lumea-i făcută din bărbaţi şi femei şi în relaţiile dintre aceştia, nimeni nu ştie ce este bine sau rău! A fost doar o experienţă în plus. Partea urâtă a lucrurilor trebuie uitată, căci altfel consecinţele ar fi grave. Ce se petrece între pereţii unei instituţii de siguranţă a statului, este secret de stat! Nici noi nu povestim la nimeni. Daţi-i bătaie! În curând se va lumina şi va trebui să vă mai ţinem până se întunecă.“ Aşa s-a şi întâmplat. Declaraţia înainta greu, afirmaţiile dictate privind amestecul altor persoane frânau chiar şi dorinţa de a scăpa din iad. A reieşit că, înainte de „fugă”, episcopul şi ceilalţti doi preoţi care au oficiat slujba de înmormântare a clopotarului, au fost în casa lor, s-a discutat despre plănuita fugă a episcopului, de înfiinţarea unei reţele de propagandă anticomunistă, subordonată unei organizaţii religioase din România. Declaraţia se încheia cu un angajament ferm din partea semnatarului – voi comunica în scris orice informaţie care îmi va parveni cu privire la atitudinea populaţiei faţă de puterea sovietică şi voi divulga numele celor care se implică în acţiuni de subminare a siguranţei statului. Pactul cu diavolul era făcut. Preţul tăcerii era copilul. Trebuia să rămână paroh în Ismail şi să încurajeze practica spovedaniilor. Ce oroare! Cum zorile zilei au început să mijească în incăperea luminată doar de o lampă de birou, Silvia a fost eliberată din poziţia de „aşteptare“ şi ajutată să coboare. S-a îndreptat înspre halatul de baie aruncat pe jos, a rămas un timp cu el strâns la piept, apoi s-a îndreptat, aşa dezbrăcată, înspre biroul la care soţul ei încheia declaraţia, citită peste umăr de căpitan. A luat în mâini capul preotului martirizat, scăpând halatul pe jos. Un sărut prelung pe frunte, câteva lacrimi prelinse pe obrazul obosit şi un oftat, au pus capăt acestei scene în familie. Ca trezită de privirile nedumerite ale soţului, Silvia s-a aplecat precipitat, a luat halatul de baie şi s-a înfăşurat în el. Cu spatele la cei prezenţi, a îmbrăcat halatul, apoi chiloţii. Pantofii nu păreau să fie ai ei. Picioarele umflate refuzau să se încalţe. Căpitanul strigă sec: „Serghei, mergeţi în camera de aşteptare. Să aduci apă şi o pâine. Vezi dacă mai ai ceva salam.“ Camera de aşteptare era o încăpere destul de mică, cu geamul astupat cu cărămizi fixate destul de neglijent cu ciment. O lumină slabă venea de la un bec fixat într-o dulie care părea îngropată în tavan. O bancă simplă, cam de vreo doi metri, se afla în mijlocul încăperii. Nu masă, nu scaune. Intrară descumpăniţi, nefiind siguri de ce avea să se mai întâmple. Uşa se închise zgomotos în spatele lor. Linişte, o linişte ameninţătoare îi ţintui locului. Rămaseră aşa timp de 15–20 de minute, când uşa se deschise şi apăru Serghei. aducând o găleată cu apă, o pâine neagră, rotundă, cam de vreo două kilograme,  învelită în hârtie de ziar şi o bucată de salam. Serghei puse cele aduse pe bancă şi se retrase. Nici un cuvânt. „Silvia, vino să ne aşezăm pe bancă. Vrei să bei puţină apă? Sau să te speli pe faţă?“. „Să mă spăl pe faţă? De ce?! Nu pe faţă sunt murdară. Ai văzut ce mi-au făcut? Nu-mi vine să cred că mai trăiesc! M-a durut dragul meu. Tu nu te-ai purtat aşa niciodată!? Ce mă doare şi nu înţeleg, este că mă gândesc cu groază la ce s-a întâmplat şi totuşi, mă întreb, de ce am simţit atâta plăcere? Eu nu am mai simţit aşa ceva! La sfârşit m-am lăsat chiar sărutată pe gură în loc să-l fi muşcat, să-l învăţ minte. Nu, n-am facut-o, m-am zbătut în plăcere. Nu, cu tine n-a fost niciodată aşa!? De ce oare?! Dacă rămân gravidă? Ce ne facem? Cred că n-o să mai putem face dragoste, poate nici măcar să dormim împreună. Ce vom spune acasă?“. „Draga mea, nu te mai gândi la ce s-a întâmplat, avem de dus o cruce grea, prea grea pentru noi! Ştii că la un moment dat l-am blestemat pe Dumnezeu? Am făcut-o şi nu simt nici un regret. Ce fel de Dumnezeu este acela care distruge o familie, distruge un slujitor al bisericii?! Cum să mă mai întorc la biserică şi să mă transform în informator?! Să spovedesc oameni ca să-l informez pe comandant!? Nu, draga mea, trebuie sa fugim undeva, cumva! Unde? Nu ştiu. Am scris atâtea minciuni azi, că n-am să mă pot spăla de păcate o viaţă întreagă. Vino şi întinde-te pe bancă. Pune capul aici şi închide ochii.“ „Să mă culc şi să-mi pun capul? … Nu, nu! nu mai suport un bărbat lângă mine! Mi-a fost de ajuns! Durere şi plăcere!“ „Silvia, nu mai vorbi. Lasă-mă să-ţi umezesc fruntea, apa e rece. Întinde-te pe bancă. Eu stau jos, mă sprijin de perete.“ „Cum să mă întind? Vrei să mă lege iarăşi? Nu, nu mai vreau bărbaţi! Oare căpitanul de ce nu m-a iubit şi el? Ce, nu sunt destul de frumoasă pentru un ofiţer?! Da, nu înţeleg! Ce încrezut!“ „Doamne, termină cu încercările! Uite ce ai făcut cu ea! Te-am slujit cu dragoste şi uite unde am ajuns! Dacă totuşi exişti, fă-o să uite! Dacă nu, ia-o la tine!“ Un plâns cu sughiţuri ţâşni din pieptul celui care nu mai avea puterea de a o vedea pe Silvia transformată într-o ruină. Ziua s-a scurs greu, fără ca cineva să deschidă uşa. Silvia, cuibărită într-un colţ al camerei, cu halatul descheiat, îşi mângâia, în ritm monoton de metronom, sânii. Copleşit de durere la vederea scenei, neavând nici o noţiune asupra timpului scurs, cel care fusese blândul, frumosul, părintele Paul Vodă, se îndreptă spre uşă şi începu să bată cu pumnii. Cum nu primi nici un semn de dincolo de uşă, ridică banca şi cu eforturi disperate, izbi uşa cu acest berbec de asalt. După câteva lovituri succesive, uşa se deschise şi Serghei intră ameninţător cu un pistol în mână. „Ce v-a apucat? Vreţi să vă pun cătuşele?“ „Să vină căpitanul! Spune-i că soţia mea are o criză, o criză de nervi.“ „Prostii! Aruncă pe ea apa din galeată şi-i trece. Peste o oră plecăm acasă. Aşa e ordinul. Căpitanul a plecat. Nu mai faceţi prostii, o să stricaţi totul!“ În plin miez de noapte au fost urcaţi într-o maşină, o dubă fără geamuri şi, la nici zece minute, lăsaţi în faţa casei parohiale. Luminile din casă demonstrau starea de veghe în care mama preotului îşi petrecea noaptea. Fetiţa dormea în camera ei. „Ce s-a întâmplat, dragul meu?“ „Nimic, mamă. Acum avem nevoie de o baie, de o votcă mare şi de un pat. Culcă-te! Vorbim mâine…“

*

*           *

      Proaspătul rebotezat, tovarăşul Davâdov, instalat într-un birou de evidenţă a populaţiei, alături de alţi zece „caligrafi” deveniţi cinovnici, încerca sentimente contradictorii – între liniştea aparentă adusă de alegerea sa pe post de scrib şi neliniştea provocată de zvonurile care circulau în şoaptă, cu privire la cele ce se întâmplau la Consistoriu. Aflase şi el despre dispariţia episcopului, despre moartea clopotarului, despre anchetarea în serie a slujitorilor bisericii.Acest din urmă lucru îl îngrijora cel mai mult. Nimeni din cei anchetaţi nu împărtăşeau nimănui din experienţa „câştigată” în timpul vizitelor făcute la Consistoriu. Internarea la secţia de boli nervoase a spitalului din Ismail a soţiei părintelui Vodă a ridicat semne de întrebare, a stârnit curiozitatea cunoştinţelor apropiate. Înfăţişarea parohului, altădată atât de îngrijit şi de jovial, dădea naştere la tot felul de speculaţii. Cel mai năstruşnic zvon spunea de neînţelegerile apărute în cuplul parohial, de scandaluri în familie, de scene de gelozie, provocate de comportamentul preotesei. „Leolea, nu mai ştiu ce să cred despre Paul şi Silvia. Ce se spune pe seama lor, şi a ei în special, vizează absurdul. Eu nu am cunoscut un cuplu mai potrivit, mai echilibrat, mai fericit. Silvia acuzată de infidelitate şi încă la un mod de-a dreptul vulgar! Cine Dumnezeu a putut lansa asemenea zvonuri?! S-a ajuns să se discute la noi în birou, unde şeful, savurând, încurajează toate aceste bârfe. Ieri am trecut pe la biserică să-l văd cu ochii mei pe Paul. Arăta groaznic! Lăcrimând mi-a spus că Silvia s-a îmbolnăvit subit de nervi, fără alte comentarii!? La despărţire a adăugat şoptind: ce-au putut să facă din Consistoriul nostru! Am înţeles că a fost pe acolo, te pomeneşti că şi Silvia ! Doamne, oare ce ne aşteaptă?!” „Dania, cu diavolii ăştia te poţi aştepta la orice! A trecut pe aici Alexandrov. Era abătut. La trierea caligrafilor a fost repartizat paznic la un depozit de materiale care se va deschide mâine la Biserica Sf. Nicolae! Antihriştii! Să facă din biserică depozit! Ce se va alege de noi, de copiii noştri? Şi Mircea ăsta, abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Mi-a spus că s-ar putea să treacă Dunărea înot, că sunt locuri unde paza este uşor de păcălit!? Trebuie să vorbeşti cu el! Vrea să se ascundă cu Iurii la via lor şi să aştepte o noapte întunecoasă. Trebuie să vorbim cu Stavrovii. E o nebunie! Vom plăti cu toţii această prostie.” „Băiatul ăsta e nebun! Cu el n-am fost niciodată liniştit. Cu cine o fi semănând?! Dacă nenorociţii ăştia îl vor mirosi, e pierdut, şi, odată cu el, suntem pierduţi şi noi. Astăzi am mai transformat zece nume româneşti în ruseşti. Ce e de neînţeles, este faptul că lumea nu mai reacţionează în nici un fel! Speriaţi, iau noile acte şi îngână un mulţumesc.” „Ce, parcă tu ai putut face ceva?! Eram mândră că m-am căsătorit cu un român şi uite că am ajuns de la Ţareva la Davâdova! Şi românii au făcut aşa ceva, dar parcă nu au obligat oamenii. Din contră, oamenii au cerut să se românizeze, să se piardă urma lor.” „Unde-i Bob?” „S-a dus cu George să facă o baie în Dunăre, dacă îi lasă. Ştii că este foarte încântat de soldaţii sovietici?! Îl lasă să pună mâna pe arme. Azi i-a adus lui babuşca Xenia o pâine cazonă, neagră. Era foarte mândru şi a spus că o să mai capete. Mama l-a certat şi i-a spus că nu mănâncă pâine de la păgâni.” „Bine, acum mă duc la Serghei, să văd ce-i cu prostia asta cu Dunărea.” Coborî strada Frumoasă cale de două cvartale şi se opri în faţa porţii îmbrăcate în viţă de vie. Deschise poarta şi se pomeni faţă în faţă cu un tânăr ofiţer care-l interogă cu privirea. „Caut familia Stavrov, suntem cunoştinţe.” „Nu mai locuiesc aici, s-au mutat la via lor. Acolo vor lucra până la organizarea colhozurilor. Aici va sta un colonel, comandantul nostru. La revedere!” Casa fusese evacuată în cursul nopţii când familia a putut să ia, în maşina pusă la dispoziţie, ceva lucruri personale, alese la întâmplare, într-o stare de panică, cu lacrimi în ochi. Agoniseala unei vieţi de muncă cinstită, pentru pretenţiile lor o adevărată avere, avea să treacă în mâna unor necunoscuţi, fără nici un act, fără nici o compensaţie. Numai argintăria – tacâmuri, platouri, suporturi pentru pahare, samovarul – putea să le asigure o bătrâneţe decentă. Drumul Calvarului se deschidea nemilos, ca de altfel şi pentru mulţi alţii, punând la grea încercare capacitatea de înţelegere şi chiar credinţa. „De ce, Doamne?! Serioja, cu ce am greşit?!” „Lasă Niusea, bine că ne lasă să stăm la via noastră. E ca acasă. Cine ştie? Poate că se va întâmpla o minune şi scăpăm de ei. Dumnezeu nu-i poate răbda pe aceşti antihrişti! Numai Iuric să nu facă vreo prostie! Mă tem de ideile lui Mircea, are idei cam trăsnite! Dacă reuşim să păstrăm monedele de aur, ne vom descurca. Dacă vine colhozul, poate mă lasă paznic!? Trebuie să schimbăm ascunzătoarea, undeva în afara viei. Dacă ne dau afară şi de acolo, să nu rămânem cu mâinile goale. Cu bani poţi cumpăra şi pe dracu. Poate plătim nişte grăniceri să ne lase să trecem dincolo. Sunt foarte lacomi, mai ales acum la început, cred că l-ar vinde şi pe Iosif Visarionovici! Hai să nu ne mai amărâm şi să ne rugăm lui Dumnezeu. Totul depinde de El!” Via avea o vedere minunată spre Dunăre. Se întindea chiar pe malul râpos. Butucii plantaţi într-o geometrie perfectă, văzuţi din vârful turlei de observaţie, vâşca, în limbajul local, arătau precum o armată în dispozitiv de defilare. Întreg perimetrul era plantat cu pomi fructiferi aşezaţi pe câte trei rânduri – vişini, cireşi, caişi, piersici, meri, peri. Numai calitate, soiuri altoite şi încrucişate la sugestia lui Alexandrov, marele agronom amator, unele operaţiuni făcute chiar de mâna lui. O căsuţă cu trei încăperi, cu un pridvor larg, umbrit de un acoperiş ce se prelungea mult în afară, cu o mică anexă cu sobă de gătit şi un cuptor de făcut pâine, sau cozonaci, la nevoie. Un om de vreo 50 de ani, voinic, radiind de sănătate şi voie bună, se aciuase pe lângă familia Stavrov ca îngrijitor şi paznic şi-şi petrecea întreaga viaţă la vie, dormind într-o colibă meşteşugită cu talent de vagabond, în apropierea turlei de observaţie. Doi câini ciobăneşti, frumoşi, voinici, însoţeau orice mişcare a solitarului. Nu avea familie, nu avea rude – cel puţin aşa susţinea. Era îndrăgostit de vie, de Dunăre, de turla în care se căţăra vioi, admirând ore în şir priveliştea ce se deschidea în faţa ochilor. Cât vedeai cu ochii, se etalau parcelate viile şi livezile, într-o geometrie simplă şi ordonată. Dunărea, această imensă curgere de apă, îl fascina. Hrana zilnică o culegea din această apă, când liniştită, când învolburată, dar mereu bogată în peşte. „Ce vă aduce la vie, stăpâne, aşa seara?! Şi cu bagaje? Asta-i o maşină militară, nu?” „Lasă, Vasilii, vorbim mai târziu, hai să ducem lucrurile în casă! Băieţii se grăbesc.” Vestea că stăpânii lui au pierdut totul, că vor sta la vie până se va face colhozul, îl năuci pe bietul om, care reuza să priceapă ceva. „Vasilii, am rămas săraci! Tu o să trebuiască să-ţi cauţi de lucru în altă parte, ştii, noi nu mai avem cu ce să te plătim şi nici nu mai avem voie să mai ţinem pe cineva aici. Aşa este ordinul!? Într-o zi o să ne alunge şi de aici. În turlă va sta un soldat, un grănicer. Nu ştiu ce să mai spun!? Cred că e mai bine să te duci în sat, la pescari. O să facă ceva cooperativă cu pescarii, o să fie de lucru la pescuit, la cherhana. Dragul meu, totul s-a schimbat, nu mai putem face nimic.” „Stăpâne, ce mama dracului sunt bolşevicii ăştia? Am auzit că nu cred în Dumnezeu şi că închid bisericile!? Păi, n-o să-i bată Dumnezeu? O să-i bată, o să-i bată! Eu nu plec de aici. Nu-mi trebuie plată. O să muncesc via, o să pescuiesc, o să vindem ceva peşte pe pâine, o să fie bine! Unde să mă duc?!” „Nu, Vasilii, nu poţi rămâne! Te arestează şi pe tine şi pe noi. În oraş se întâmplă lucruri rele. Episcopul a dispărut, clopotarul Soborului a fost omorât. Da, da, se întâmplă lucruri rele! Cine poate, mai bine fuge peste Dunăre. Acolo n-o să fie revoluţie! Nu, dragul meu, mâine trebuie să pleci. Şi să nu povesteşti nimic! Să spui că te-ai supărat şi că ai plecat!” Era greu să-i explici unui om simplu, dar mulţumit de viaţa pe care o ducea, lucruri greu de înţeles. Încet, încet, zvonurile despre ce au făcut bolşevicii după revoluţie cu ofiţerii, cu oamenii bisericii, cu intelectualii, cu ţăranii, începeau să prindă contur, să prindă viaţă. Teama era elementul care trebuia sădit în oameni şi noii stăpânitori au ştiut s-o facă. Teama făcea oamenii să fie supuşi, teama făcea ca oamenii să înveţe să ascundă adevăratele sentimente, să ascundă ura. Da ura! Căci copleşitoarea majoritate a populaţiei, indiferent de ocupaţie, de pregătire, de etnie, se înfrăţea în tăcere prin ură. Din nou solidaritatea etnică îşi făcea simţită prezenţa în acest minunat „Ţinut de Jos al Basarabiei”. Speranţa că la nevoie Dunărea va înlesni exodul spre libertate începea să se spulbere. Pichetele de grăniceri au împânzit malurile, altădată atât de libere, ale bătrânului fluviu. Interdicţia scăldatului în apele Dunării, pescuitul limitat doar la zone supravegheate, interzicerea pescuitului de noapte, înregistrarea lotcilor şi strictul control al parcării acestora la domiciliul posesorilor, au introdus o atmosferă de nedumerire şi teamă. Nedumerirea din mintea bătrânilor pescari lipoveni era alimentată de „ştiinţa” lor, moştenită din generaţii, într-ale pescuitului. Cum să limitezi pescuitul la zone supravegheate, în general prost alese?! Cum să pleci la pescuit după orele opt?! Ce se va întâmpla cu pieţele de peşte, devenite celebre nu numai în zonă, ci şi peste hotare?! Erau întrebări fireşti, dar fără răspuns. Gurile Dunării, Delta, aveau un statut stabilit de natura lucrurilor, de natura însăşi. Echilibrul ecologic era urmărit şi respectat, fiind sădit în sânge. Cum să încalci „matuşca” natura?! Ar însemna să nu-l respecţi pe Dumnezeu! Până atunci, viaţa a fost liniştită în sânul acestei categorii sociale. Pescari din tată în fiu, muncind până la epuizare, cu gospodării care, prin grija nevestelor, străluceau de curăţenie. În spatele fiecărei case se întindea „domeniul” care asigura nevoile gospodăriei, ale familiei, adesea numeroasă. Acolo găseai de toate – cartofi, zarzavaturi, roşii, floarea-soarelui, porumb, bostani, pepeni şi, obligatoriu, ceva pomi fructiferi. Casele zugrăvite în fiecare an, pe dinăuntru şi pe dinafară, cu var, un alb imaculat şi strălucitor, reflectau orbitor lumina soarelui, de la ivirea lui şi până la asfinţit. Întotdeauna, în apropierea marilor ape, tabloul pictural al răsăritului şi al apusului de soare, primeşte ceva în plus, datorat fenomenului de refracţie a luminii, dat de continua evaporare a apei, invizibilă ochiului liber, dar inegalabilă prin prezenţa sa. Dacă ai strămuta aceşti oameni într-o zonă seacă, lipsită de specacolul măreţ al apelor, de frumuseţea strigătoare a fenomenelor naturii, s-ar stinge de dor, de dorul de frumos sădit în sângele lor. Aceasta a fost soarta celor care, nesupunându-se noii orânduiri, au luat drumul deportării, undeva în pădurile siberiene. Puţinii care au scăpat, întorcându-se după ani de pribegie, au spus-o răspicat: lipoveanul, pescarul, nu poate trăi decât pe malul unei ape adevărate, înfruntând liniştea şi furtuna, privind cu nesaţ răsăritul şi apusul soarelui, de undeva de departe, din mijlocul apei. Cei care au murit, nu au murit de muncă grea, de frig sau de foame, au murit de dor şi de teama că nu se vor mai întoarce niciodată la casele lor, la lotcă. Cam asta era şi însufletul lui Vasilii, când, luându-şi rămas bun de la stăpâni, nu a plecat pe drumul de ţară care lega viile de sate şi de oraş, ci a coborât râpa şi a pornit pe plaja îngustă ce se întindea la 5-6 metri de buza râpei, pentru a nu mai vedea via, dar pentru a se lăsa ghidat de apa lină, în direcţia lui Soare Răsare. Şi dus a fost! Când trupul lui a fost pescuit în dreptul cherhanalei, încă nedescompus, nimeni nu a putut înţelege cum un om voinic, sănătos, capabil altădată să treacă în joacă Dunărea înot, a putut să se înece. Acest secret l-a dus cu el în mormânt. A vrut el să moară?! Se poate! Dacă da, atunci şi-a ales singurul mormânt pe care şi l-ar fi putut dori, apa Dunării, în drumul fără întoarcere spre mare. Oamenii au înţeles asta şi l-au respectat. I-au aruncat trupul împreună cu un bolovan legat de picioare, cu o mică cruce de lemn în mână. Trebuia să rămână îngropat sub ape.

*

*           *

      Smulgerea declaraţiei sub semnatură preotului Vodă cu privire la implicarea lui în complotul pus la cale de către episcopul „fugar“, precum şi confirmarea participării la complot a celorlalţi doi preoţi care au oficiat slujba de înmormântare a clopotarului, a pus în mâna colonelului Râşcov „documentul“ de care avea nevoie pentru a declanşa campania împotriva clerului. „Căpitan Şevcenco, adu în anchetă preoţii Ilaşcu şi Nicolov, scoate ce poţi de la ei şi dă-i pe mâna tribunalului militar. Vreau condamnare la muncă silnică pe viaţă, pentru amândoi. Sunt prea mulţi preoţi în Ismail.“ „Tovarăşe colonel, ce facem cu familia Vodă?“ „Mai lasă-i în pace! Poţi să-l mai chemi din când în când pe el, să-i aminteşti că s-a angajat să ne mai informeze. Dacă cooperează, îl mai păstrăm! Ce ai mai auzit despre nevasta lui? Tot la nebuni e? Trimite un om pe la spital să afle care-i situaţia. Nu vreau complicaţii! Dacă vorbeşte ce nu trebuie, vezi cum scapi de ea. Trimite-l pe Volodea, să vedem dacă îl recunoaşte. Să-l anunţe pe medic, pe şeful de secţie, că e un element periculos şi că trebuie s-o ţinem sub observaţie. Pentru discuţia cu medicul, e mai bine să mergi personal. Să-i atragi atenţia că este obligat să ne ţină la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Cum se comportă, ce spune. Dacă vorbeşte prea mult, sugerează-i s-o ţină cu sedative. Pe urmă vezi tu cum scapi de ea.” „Am înţeles. În seara asta trimit să-i aducă pe cei doi.“ Aşa a şi făcut. După lăsarea întunericului, maşina spaimei s-a oprit în faţa casei părintelui Sergiu Nicolov, un blond cu ochii negri, cu o barbă îngrijită, un tip plăcut, cu o voce caldă de tenor, născut pe meleaguri basarabene, văduv de vreo zece ani. Singurul lui copil, un băiat de vreo 25 de ani, era student la medicină, în România. După cele ce se petreceau în oraş, nu a fost surprins de vizita primită şi, fără nici un fel de întrebări, s-a îmbrăcat şi s-a pus la dispoziţia celor doi civili. Maşina, dupa o serie de viraje bruşte, s-a oprit în faţa casei tânărului preot Anania Ilaşcu. La cei 35 de ani ai săi, părea prea tânăr pentru misiunea de propovăduitor. Înalt, cam 1,80, brunet, suplu, părea mai repede un atlet, îmbrăcat în rasă preoţească. A deschis soţia lui, o blondă foarte drăguţă, de vreo 30 de ani, puţin descumpănită la vederea celor doi necunoscuţi. „Pe cine căutaţi?“ „Pe tovarăşul Ilaşcu. Permiteţi să intrăm!“ Cu o mână fermă, unul dintre civili împinse uşa şi păşi înăuntru, fără prea multe menajamente. Cel de al doilea rămase afară. „Ananie, eşti căutat.“ „Bună seara, cu cine am plăcerea?“ „Vă rog să mă urmaţi! Trebuie să ne daţi ceva lămuriri.“ „Bine, bine, dar cine sunteţi?!“ „Sunt de la interne, de la siguranţa statului. Vă rog să vă grăbiţi!“ „Ileana dragă, stai liniştită! Trebuie să fie o neînţelegere. Mă întorc cât pot de repede. Pa!“ Când maşina s-a oprit în faţa Consistoriului, cei doi preoţi au înţeles că nu era vorba de o neînţelegere. Aruncându-şi unul altuia o privire cu subînţelesuri, cei doi „invitaţi“ păşiră cu inima bătând de emoţie, în incinta fostei lor instituţii, unde cândva s-au simţit atât de în largul lor. Fură conduşi la subsol, în aşa–zisa cameră de aşteptare. Se aşezară pe banca din mijlocul încăperii şi se priviră în tăcere. „Ce vor ăştia, părinte Nicolov? Ne putem considera arestaţi? Sărmana nevastă-mea, ce-o fi oare în capul ei acum?“ „Cum sunt sigur că pereţii au urechi, e mai bine să stăm şi să aşteptăm cu răbdare.“ Privi curios de jur–împrejur, nu descoperi nici o sursă de aerisire, oftă prelung şi ascultă cu atenţie. Nici un zgomot nu răzbea din afara încăperii. Broboane de sudoare începeau să-i acopere fruntea. Îşi desfăcu gulerul de la rasa preoţească, îmbrăcăminte la care nu renunţa niciodată. Ştia că îi va veni rândul. Dispariţia episcopului, moartea suspectă a clopotarului, problemele apărute în familia preotului Vodă, erau tot atâtea semne de întrebare, tot atâtea semnale de avertizare. Era bucuros că fiul său se afla la studii în România. Pentru el nu-şi făcea prea multe griji. Încerca un sentiment de părere de rău pentru tânărul său coleg. Acest Anania Ilaşcu venea de la Tighina, dintr-o familie de vechi moldoveni, oameni cu frica lui Dumnezeu, fericiţi că acest vlăstar reuşise să ajungă preot, că făcea parte din corpul preoţesc al Soborului din Ismail, că se aşezase la casa lui, alături de Ileana, o fată tot din Tighina, fiică de preot. Îl frământa gândul la ce se va alege cu acest tineret, ce se va alege cu tagma preoţească, ce va deveni Biserica, frământări şi întrebări fără de răspuns. Ultima veste, cum că biserica Sf. Nicolae a fost închisă şi transformată în depozit de materiale de construcţii, il revolta. Brusc se crispă, strânse banca cu mâinile şi şopti, abia perceptibil – inima. „Ce aţi păţit, părinte Nicolov? Staţi liniştit, să întind ceva pe jos.“ Tânărul Ilaşcu îşi scoase repede rasa şi o întinse pe jos, apoi îl prinse cu braţele-i vânjoase şi-l coborî de pe banca ce se răsturnă cu zgomot. „Întindeţi-vă bine, staţi liniştit şi nu vorbiţi.“ „În buzunarul din dreapta am nişte pilule. Pune-mi una în gură, te rog. Nu te speria, e inima, e lipsa de aer.“ Ilaşcu scotoci prin buzunarul rasei, desfăcu cu mâini tremurânde cutiuţa cu pilule şi apropie o pilulă de buzele învineţite ale lui Nicolov. Acesta prinse cu buzele pilula şi o introduse sub limbă, după care rămase liniştit. După vreo 2–3 minute, îi zâmbi tânărului său coleg şi se săltă în coate. „Gata, a trecut. Ajută-mă să salt pe bancă. Uite ce-am făcut cu rasa! S-a murdărit toată. Îţi mulţumesc, mult! De obicei mă descurc singur. Aici se pare că nu prea e aer!“ „Am să bat în uşă, să le spun să ne scoată de aici.“ „Nu, nu trebuie! Să nu-i irităm mai mult decât trebuie. Trebuie să vină să ne ducă la interogatoriu. Să mai aşteptăm puţin.“ Puţinul a ţinut cca. două ore, după care uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia Serghei. „Tovarăşe Nicolov, să mergem la tovarăşul căpitan. Dumneata mai rămâi aici. Să mergem!“ Urcarea treptelor atrase după sine un val de transpiraţie. O suviţă rece se prelinse de-a lungul coloanei şi o stare de sfârşeală cuprinse întreaga fiinţă. Se sprijini pentru o clipă de perete, apoi forţă ritmul şi-l ajunse pe Serghei din urmă. Nicolai Nicolaievici Şevcenco îl pofti cu un gest politicos să ia loc, îl privi insistent, apoi se ridică şi scoase un oftat prelung. „Ce aţi făcut, tovarăşe Nicolov? Unde v-a stat capul?! Sunteţi un om cu experienţă, sunteţi rus de-al nostru, cum de v-aţi lăsat antrenat într-o chestiune atât de murdară, atât de gravă?! Culmea e că cel care v-a instigat, v-a şi trădat! Am auzit că episcopul e bine mersi la Bucureşti, iar cei care l-aţi urmat, sunteţi aici şi va trebui să suportaţi consecinţele. A complota în actuala conjunctură, înseamnă a te face vinovat de înaltă trădare şi asta se pedepseşte! Singura cale de a uşura situaţia este să colaboraţi cu noi în timpul anchetei, să recunoaşteţi greşeala făcută şi să vă desolidarizaţi de cei care ne vor răul. De la început vreau să vă spun că suntem la curent cu tot ce s-a întâmplat, cunoaştem numele tuturor participanţilor, avem o declaraţie completă a unuia dintre cei implicaţi în complot. Singurul regret este că ne-a scăpat episcopul, că ne-am lăsat păcăliţi. De fapt i-a păcălit pe toţi. Da, vă rog să nu vă cramponaţi de minciună, nu v-ar ajuta cu nimic.“ „V-am ascultat cu atenţie şi sunt consternat de acuzaţiile pe care mi le aduceţi. Despre ce complot este vorba? Vă rog să nu mă confundaţi cu un copil! Dacă vreţi să-mi puneţi ceva în cârcă, vă sfătuiesc să renunţaţi! Sunt dispus să ascult acuzaţiile Dumneavoastră concrete, dar refuz să mai ascult nişte fraze acuzatoare fără acoperire. Pe această cale nu veţi ajunge nicăieri cu mine. Ştiu să vorbesc, dar ştiu să şi tac, orice aţi face. Nu mă impresionează nici cătuşele, nici arsenalul pe care l-aţi etalat pe masa aceea. Dacă vreţi să mă condamnaţi, făceţi-o direct. Se practică în lumea întreagă, din păcate. Drumul Crucii nu este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui creştin, iar eu sunt un bun creştin.“ „Se pare că nu vreţi să fiţi cooperant!? Totuşi eu am încredere în inţelepciunea dumneavoastră şi vă invit să trecem la redactarea unei declaraţii, în care să ne scrieţi, sub semnătură, tot ce s-a discutat în casa preotului Vodă înainte de fuga episcopului, cine a propus organizarea manifestaţiei de la cimitir sub pretextul înmormântării clopotarului, cine a mai fost prezent în afară de preotul Ilaşcu, ce s-a mai pus la cale şi cine este omul de legătură cu România. Aceasta va fi o recunoaştere a vinovăţiei şi va cântări mult la proces. Nu are nici un rost să faceţi pe eroul. Veţi fi un simplu condamnat politic şi nimic mai mult. Hai, fiţi înţelegător şi să trecem la treabă. Fiţi sigur că Ilaşcu va recunoaşte, va înţelege că avem probe.“ „Probele Dumneavoastră nu au nici o valoare. Dacă aţi obţinut ceva declaraţii de la părintele Vodă, sunt sigur că le-aţi obţinut folosind forţa sau intimidarea. Din moment ce nu am fost la familia Vodă este clar că totul este o înscenare de prost gust. Dacă vreţi să distrugeţi corpul preoţesc, făceţi-o direct, în numele ideologiei comuniste, a falsei libertăţi a credinţei. Nu este nevoie de proces, de spectacol! Pe această cale nu veţi reuşi decât să vă mânjiţi mâinile şi să atrageţi ura populaţiei. Şi părintele Vodă şi părintele Ilaşcu sunt nevinovaţi, iar dacă îi veţi judeca şi condamna veţi comite o crimă ordinară. Şi Vodă, şi Ilaşcu, sunt tineri deosebit de dotaţi. Nu-i distrugeţi, câştigaţi încrederea lor. Aici, în Basarabia, fără credinţa în Dumnezeu, nu vă veţi apropia niciodată de popor!“ „Chiar că m-aţi vrăjit! Nici nu-mi vine să cred că am pierdut atâta timp ascultând predica asta ieftină! Serghei!… Du-l pe tovaraşul şi vino cu Ilaşcu. Trebuie să ne grăbim.“ Întors în camera de aşteptare, părintele Nicolov aruncă o privire plină de subînţelesuri înspre tovarăşul său de suferinţă, apoi, fără să scoată nici un cuvânt, se aşeză pe bancă, îşi sprijini coatele de genunchi şi-şi cuprinse faţa între palme. „Hai tovarăşe Ilaşcu, tovaraşul căpitan vă aşteaptă!“ Când intră în camera de anchetă, privirile tânărului Ilaşcu trecură în revistă fotoliul, canapeaua şi masa cu instrumente. Zâmbi ironic şi se adresă căpitanului. „Parc-am fi în evul mediu! Chiar sunt necesare toate acestea?“ „Nu vă faceţi griji, nu este vorba nici de intimidare, nici de altceva. Uneori suntem obligaţi să ne purtăm cum nu ne place, dar în meseria noastră întâlnim tot felul de indivizi, trădători sau chiar criminali, care nu înţeleg să colaboreze şi încearcă să meargă până-n pânzele albe. Noi nu putem glumi cu siguranţa statului. Îmi place că sunteţi sigur pe dumneavoastră. Dar, îmi place să cred şi că sunteţi un om raţional şi ştiţi să şi pierdeţi. Păcat că la o vârstă atât de fragedă v-aţi implicat într-o treabă atât de murdară, antrenat, probabil prin minciuni, de către nişte oameni iresponsabili, cum a fost episcopul, sau preotul Nicolov. Episcopul, de altfel, v-a şi abandonat, iar de Nicolov ce să spun? Este exponentul cel mai pregnant al vechii orânduiri ţariste, un alb în toată puterea cuvântului. V-au implicat într-o treabă gravă – atentat la siguranţa statului!“ „Să ne înţelegem, vă rog! Vreau să ştiu, de la bun început, de ce sunt acuzat. Din capul locului vă asigur că nu mă fac vinovat de absolut nimic. Despre ce atentat este vorba?“ „Şi eu, tot de la bun inceput, ţin să vă spun că suntem la curent cu tot ce s-a întâmplat, iar în privinţa implicării dumneavoastră, avem chiar declaraţiile celor cu care aţi complotat.“ „Mai terminaţi, vă rog, cu aruncarea vorbelor în vânt! Ce atentat, ce complot?!“ „Încercaţi să jucaţi tare. Dacă veţi persista în a nega totul, vă vom confrunta cu Vodă, cu Nicolov şi alţii. Din păcate nu vă putem confrunta cu episcopul! Ne-a tras clapa la toţi! Poate stiţi să ne spuneţi ceva şi în legatură cu fuga asta misterioasă. Fiţi mai cooperant, este în interesul dumneavoastră şi al familiei!“. „Aştept şi eu confruntarea, Domnule căpitan!“ „Nu mă luaţi cu domnule, nu suntem în România!” „Să ştiţi că dacă vă spun Domnule, e semn că vă respect! La noi acest apelativ nu înseamnă ceva peiorativ, nu înseamnă nici burjui, nici culac, este un mod de adresare care implică respectul!“ „E bine să vă obişnuiţi cu modul nostru de respect. În privinţa confruntării, toate la timpul lor! Până atunci, am nevoie de o declaraţie în care să vă referiţi concret, am spus concret, la întrunirea de la Vodă, la pregătirea manifestaţiei de la cimitir, la fuga episcopului, la omul de legatură cu cei din România. Vreau nume concrete. Din câte ştim, unul din oamenii de legătură ar fi chiar fiul preotului Nicolov, studentul de la Bucureşti. O declaraţie clară, înseamnă o altă încadrare la stabilirea vinovăţiei. Sunteţi tânăr, ar fi păcat. Vodă şi Nicolov au fost destul de cooperanţi, au recunoscut multe lucruri pe care le-au negat la început. Vodă a fost chiar foarte cooperant. Puteţi fi condamnat şi fără să daţi această declaraţie, dar în alte condiţii.“ „Uite ce-i, tovarăşe căpitan, vă pierdeţi vremea cu mine. Sunt tânăr, dar nu sunt naiv. Sunt dispus să suport toate consecinţele.“ „Serghei, cheamă băieţii!“ Băieţii, respectiv Alioşa şi Volodea, intrară voioşi, izbind carâmbii cizmelor cu câte o cravaşă şi se îndreptară înspre canapeaua mărturisirilor. „Tovarăşul refuză să vorbească, aşa că va trebui să fiţi mai convingători decât mine. Luaţi-l!“ Cei doi „atleţi“ se apropiară de tânărul Ilaşcu. Alioşa, zâmbind tâmp, repezi un pumn năprasnic în plexul victimei, aşteptând, sigur de el, efectul loviturii. Văzându-l pe Ilaşcu în picioare, Alioşa holbă ochii şi repezi un al doilea pumn în aceeaşi direcţie. De data aceasta nu mai intâlni muşchii încordaţi ai abdomenului, ci pumnul strâns al adversarului. „Eşti bine făcut, dar nu ai cap de boxer, dragul meu. Dacă era să ne batem, erai de mult la pământ. Vreţi să mă bateţi? Trebuie să mă loviţi pe la spate.“ Nu-şi termină bine ironia că şi căzu trăsnit de un pumn în ceafă. Volodea, autorul atacului surpriză, îl săltă oferindu-l ca pe tavă tovaraşului său de joacă. Furios, Alioşa trimise o serie de pumni în abdomenul descoperit al preotului, după care, ajutat de Volodea, dezbrăcară victima şi o fixară, cu faţa în jos, pe canapeaua supliciului. Şevcenco rămase surprins de frumuseţea acestui trup. Imbrăcat în rasa preoţească, Ilaşcu părea subţirel, aproape firav. Avea un corp bine proporţionat, cu o musculatură perfect dezvoltată, un tot armonios. „Ei băieţi, aveţi un exemplar pe cinste! Aveţi ce prelucra. Sunt curios să văd cum rezistă. Volodea, ai cam exagerat lovindu-l în ceafă. Sper să-şi revină! Am nevoie de declaraţia lui. Dacă va fi nevoie, îi aduc şi nevasta. Toarnă-i puţină apă pe cap.“ De apă n-ar fi fost nevoie dacă Şevcenco şi-ar fi dat seama că Ilaşcu era treaz şi asculta. Se trezise încă din clipa în care simţise răceala metalică a cătuşelor, dar a preferat să câştige puţin timp pentru a-şi pune puţină ordine în gânduri. Capul îl durea, o durere surdă, greu de definit. Înţelese că a fost lovit în ceafă şi realiză că treaba era mult mai gravă decât crezuse la început. Bravase ştiind că totul era o montare şubredă, că totul era construit pe minciună, că se încerca compromiterea clerului pentru scoaterea acestuia din viaţa publică. Crezuse sincer că era vorba de un bluf, urmărindu-se intimidarea. Din cele câteva fraze schimbate între torţionari, înţelese însă că era vorba de ceva mai grav, de un scenariu monstruos, că a fost ales pentru a fi sacrificat. Şi-a dat seama că nu se vor da înapoi de la nimic, că vor merge până la capăt. Gândul că Ileana ar putea fi adusă şi supusă la cine ştie ce batjocură, îl îngrozi. Trebuia să reziste, să-i întărâte, pentru a-i face să-l termine încă din anchetă. Da, trebuiau provocaţi, zgândăriţi în orgoliul lor nemernic. „Băieţi, daţi-i drumul!“ Alioşa alese spatele, Volodea se mulţumi cu tălpile. Cravaşele intrară în funcţiune. La fiecare plesnitură, dintr-un reflex de autoaparare, muşchii se încordau, făcând, parcă, mai suportabilă durerea. Nici un sunet, nici un scâncet! După un sfert de oră, de la ceafă şi până la glezne, trupul era brăzdat ca un câmp proaspăt greblat. La căpătâiul victimei, Şevcenco aştepta o reacţie, un semn de slăbiciune. Ilaşcu îi arunca priviri pline de dispreţ. „Laşule! Dezleagă-mă şi ai să vezi pe dracu şi tu, şi neputincioşii ăştia. La sfârşit promit să vă binecuvântez pentru iertarea păcatelor.“ „Băieţi, opriţi-vă şi încălziţi-mi puţin letconul. Nenorocitul ăsta crede că suntem într-o arenă de lupte.“ Alioşa aprinse primusul şi plimbă letconul prin flacără. Îl apropie de obraz şi simţindu-i căldura, făcu testul scuipatului. O sfârâială uşoară îl convinse că totul era în regulă. Mulţumit, întinse letconul spre căpitan care-l luă, schiţând un zâmbet de satisfacţie. „Mai ai timp să te răzgândeşti, părinte.“ „Tu nu eşti bărbat, canalie. Numai eunucii îşi procură astfel de plăceri.“ Şevcenco se apropie de victimă şi plimbă tacticos letconul de-a lungul coloanei vertebrale. Muşchii se încordară, pumnii se strânseră şi un abia perceptibil scâncet răzbi printre dinţii încleştaţi. „Măi, impotent intelectual ce eşti, tu crezi că aşa o să introduci comunismul în Ţara asta?“ „Nu ştiu cum am să introduc eu comunismul aici, dar până atunci am să-ţi introduc letconul ăsta în cur.“ Un urlet sfâşie încăperea, urmat de o linişte apăsătoare. „Aşa te vreau părinte! Ce dracu, doar eşti şi tu om! Ce zici, continuăm, sau trecem la masa de scris?“ „Numai mort voi ajunge la masa de scris!“ Şevcenco se departă de canapeaua supliciului şi se apropie de primus. Trecu de câteva ori letconul prin flacară şi reveni la Ilaşcu, apropriindu-l de obrazul acestuia. Instinctiv, Ilaşcu trase capul într-o parte. „Nu-ţi fie teamă, nu te desfigurez. Trebuie să arăţi cum trebuie la proces.“ Nicolai Nicolaevici Şevcenco, iritat de propria-i neputinţă, strecură letconul sub subsuoara dreaptă. Un urlet ţâşni din gura preotului luat prin surprindere, însoţit de un miros neplăcut de ars. „Aşa e mai bine, aşa te vreau părinte! Ei, ce zici, ne apucăm de scris sau continuăm?“ Neprimind nici un răspuns, căpitanul făcu doi paşi lateral şi lipi letconul de testicule. Un nou urlet nestăpânit, urmat de linişte. Încordarea dispăru şi trupul se relaxă într-o stare de leşin. „Volodea, toarnă nişte apă pe nenorocitul ăsta!“ Volodea aruncă o găleată de apă peste trupul tânărului martirizat, aşteptând trezirea. Nevăzând nici un semn de viaţă, Alioşa prinse de păr capul victimei şi-i aplică câteva palme. Capul lui Ilaşcu căzu ca un bolovan stârnind priviri întrebătoare din partea anchetatorilor. Şevcenco pipăi jugulara preotului şi dădu din cap confirmativ. „Da, a crăpat nenorocitul! Îmbrăcaţi-l şi duceţi-l în camera de arest. Trageţi-i două gloanţe în spate. Eu pregătesc un proces-verbal de încercare de evadare. Alioşa, trage-i un pumn lui Volodea, în dreptul ochiului. Voi consemna agresivitatea anchetatului. Hai, ce aştepţi?“ Cu un pumn bine plasat, Alioşa il trimise pe Volodea la podea, provocându-i o frumoasă vânătaie. Volodea se ridică smerit şi fără nici un comentariu se apucă să elibereze cătuşele decedatului. Îmbrăcară cu grijă corpul neînsufleţit şi-l transportară în camera de arest. Două împuşcături surde se auziră, urmate de o linişte sinistră. La auzul împuşcăturilor, Nicolov tresări, se ridică de pe bancă şi începu un du-te-vino agitat. O presimţire rea începu să-l apese. Simţea că ceva rău se întâmplase, sau avea să se întâmple. Era ingrijorat de durata interogatoriului tânarului Ilaşcu. Tresări la auzul cheii. Speranţa că-l va revedea pe Ilaşcu se spulberă. „Mergem la tovarăşul căpitan!“ Şevcenco îl întâmpină cu o mină gravă. „Stai jos tovarăşe Nicolov! S-a întâmplat ceva grav. Ilaşcu l-a atacat pe Volodea şi a reuşit să se strecoare afară din clădire, să fugă, să evadeze din starea de arest. Cunoscând bine locul, i-a fost uşor să dispară. N-am ştiut că aşa subţirel cum părea, era de fapt un atlet, un boxer. Volodea, vino sa ne arăţi ce ţi-a făcut. Incredibil! Este un element periculos, l-am dat în urmărire. Serghei, te duci mâine la soţia lui Ilaşcu şi o anunţi că soţul ei a evadat din arest şi-i atragi atenţia că are obligaţia să ne anunţe imediat ce află ceva. Da, părinte, uite unde am ajuns purtându-mă cu mănuşi!“ „Şi aţi obţinut ce aţi vrut de la el?“ „Din păcate doar o confesiune verbală! E importantă şi asta, mai ales că ne confirmă presupunerile. Acum ştim, o dată în plus, cine a participat la întâlnirea de la familia Vodă şi cum s-a pus la cale manifestaţia de la cimitir. Ne-aţi minţit părinte. Eraţi la curent cu toate şi aţi participat activ. Un lucru nu ştim, şi anume, care este filiera prin care se stabileşte legătura cu cei din România. Poate că totuşi ne lămuriţi dumneavoastră, acum când totul a ieşit la iveală. Ce ziceţi?“ „Ce să zic? Acelaşi lucru pe care vi l-am spus de atâtea ori. Indiferent de ceea ce vreţi să-mi faceţi, eu nu voi intra în acest joc murdar. De la mine nu veţi obţine nici un fel de declaraţii scrise, prin care să mă declar vinovat fără să fiu, sau să implic alte persoane nevinovate. Dacă aş fi fost implicat în ceva aş fi declarat-o pe faţă. Nu sunt un complotist! Mă întreb îngrozit ce i-aţi făcut părintelui Ilaşcu? Ce au fost cele două împuşcături care s-au auzit în această clădire?“ „Fabulaţi, tovarăşe, fabulaţi! Mai rău este că aduceţi injurii la adresa acestei instituţii, ne acuzaţi de crimă. Refuzul de a face declaraţii care să ne ajute în elucidarea acestui caz vă pune într-o postură foarte proastă. Cu aceasta, misiunea noastră se încheie. Veţi fi deferit procuraturii militare. Serghei, ocupă-te de transferul cetăţeanului Nicolov. Eu voi încheia chiar astăzi dosarul. Avem declaraţia scrisă a lui Vodă, depoziţia verbală a lui Ilaşcu şi bineînţeles, faptele. Vă doresc noroc, deoarece veţi avea mare nevoie de el. Puteţi pleca!“ „Dumnezeu să-ţi ierte rătăcirea!“ Serghei se prezentă a doua zi la familia Ilaşcu îmbrăcat în civil. Când Ileana îi deschise, prezentă legitimaţia şi ceru permisiunea să intre. Cu o mină gravă îi comunică faptul că soţul ei fugise din arest, după ce-şi agresase supraveghetorul, profitând de întunericul nopţii. Ileana trebuia să înţeleagă situaţia gravă creată şi să colaboreze, spre binele ei şi al soţului, furnizând orice informaţie cu privire la evadat. „Dacă apare, sfătuiţi-l să se predea. Nu are cum să dispară. Noi vom supraveghea casa. La revedere!“ Ileana rămase cu privirile aţintite asupra uşii prin care dispăruse civilul, tovarăşul Serghei. Nu se putea mişca, nu putea plânge. Dezorientată, ieşi din casă, lasând uşa deschisă şi urmă instinctiv drumul ce ducea spre casa familiei Vodă. Sări la pieptul lui Paul şi începu să tremure. „Ce s-a întâmplat Ileana? Linişteşte-te şi încearcă să vorbeşti. Hai în casă să-ţi dau un calmant. Încearcă să plângi, stai pe canapea.“ „Paul, nu pleca, te rog! nu vreau calmant, vreau să vorbim. Nani a fost arestat, iar astăzi au venit să mă anunţe că ar fi evadat, după ce l-a agresat pe unu de la ei. Cum să agreseze Nani?! Oare ce i-au făcut? Ce mă fac, cum aflu ceva?“ „Draga mea, povestea cu evadatul e cusută cu aţă albă, e o invenţie stupidă. Acolo nu ai cum nici să agresezi, nici să evadezi. Mi-e greu să-ţi spun, dar cred că s-a întâmplat ceva rău. Cei de acolo nu sunt oameni, sunt nişte instrumente mânuite diabolic de sistem. Dacă l-au declarat evadat, mă tem că n-o să-l mai vedem niciodată! Ascultă-mă, nu am vrut să povestesc, dar ceea ce ai să auzi, ţi se va părea venind din altă lume. Când m-au arestat, au arestat-o şi pe Silvia. Acum Silvia nu mai există, ea trăieşte într-o altă lume, o lume ireală. Doctorul a declarat-o schizofrenică!? Dacă eu mai trăiesc, o fac ca să-mi salvez fetiţa. În faţa lor l-am blestemat pe Dumnezeu! Da, da, eu, preotul Paul Vodă, l-am blestemat pe Dumnezeu!“ Cu vocea gâtuită de emoţie, Paul începu să povestească, cu lux de amănunte, cea mai tragică poveste din câte i-a fost dat Ilenei să audă. Ileana se uita înspăimântată la Paul neîndrăznind să-l întrerupă. Când ajunse la episodul cu spitalizarea Silviei, Paul izbucni în hohote de plâns. O tăcere apăsătoare se aşternu în incăpere. Ileana se apropie de Paul şi începu, aproape maşinal, să-i mângâie părul. „Ileana, am făcut o mare greşeală povestindu-ţi toate acestea. Am semnat că nu voi povesti nimănui nimic. Dacă vei vorbi cu cineva despre asta, îţi vei pune viaţa în pericol. Şi pe a fetiţei mele, bineînţeles! Acum fetiţa este plecată cu mama mea, la o soră de a ei la Bolgrad. Le-am spus să plece mai departe, spre nord. Poate vor putea trece în România. Venind la mine te-ai expus. Sunt sigur că eşti urmărită. La ei un evadat înseamnă un om mort! Trebuie să te împaci cu acest gând şi să încerci să te salvezi.“ „Cum să mă salvez, Paul? De ce să mă salvez? Dacă e aşa cum crezi, atunci nu mai este scăpare nici pentru mine, nici pentru tine. Eu nu aş rezista la tortură. Mai bine mă omor singură!“ „Nu, Ileana, tu eşti singură, nu au cu ce să te şantajeze, trebuie doar să-i faci să creadă că nu ştii nimic. Tot mai multe zvonuri spun de iminenţa războiului. Sovieticii nu vor rezita în faţa maşinii de război germane. Să sperăm că şi Carol va merge cu nemţii! Sistemul acesta barbar trebuie să se prăbuşească! Fii tare, Ileana. Poate că totuşi Nani trăieşte, cine ştie?!“ „Am să încep să iau ceva calmante, să nu se vadă cât de speriată sunt. Paul, mai ştie cineva povestea asta?“ „Nu, Ileana, nu am povestit nimănui. Singurul care a fost să mă vadă a fost Dănilă. Ca să-l pun puţin în gardă, i-am spus doar că am făcut o vizită la Consistoriu, că a fost şi Silvia cu mine şi că de atunci s-a îmbolnăvit. Arătam groaznic când a venit şi cred că a înţeles că nu e de glumit. Ştii că i-au schimbat numele în Davâdov? Asta ca să-l angajeze pe post de caligraf la evidenţa populaţiei. Aşa se rescrie istoria!“ „Paul, mă duc, cu toate că mi-e o frică de moarte. Dacă treci pe la Silvia, sărut-o din partea mea. Ce zici, n-ar trebui s-o vizitez?“ „Nu, Ileana, păstreaz-o în amintire aşa cum ai cunoscut-o. Ţi-ar face rău. Du-te liniştită şi dacă vrei ceva, treci pe la biserică. Acolo e mai simplu de comunicat, la „spovedanie“. Te sărut şi ai grijă! Nu vorbi cu nimeni despre ce ai aflat. Poate se va întâmpla o minune!“ Ileana porni împleticindu-se spre casă stăpânită de un sentiment de nelinişte, de frică. Împiedicându-se în proprii paşi, întorcea mereu capul spre a se asigura că nu este urmărită. Gândul că Nani ar fi putut fi ucis în timpul anchetei, că ea ar putea avea soarta Silviei, o făcea să caute cu înfrigurare soluţii pentru a scăpa din acest infern. Ideea sinuciderii o înspăimânta. Ştia că în primul rând trebuia să afle dacă Nani era sau nu în viaţă. Părerea lui Paul nu o convinsese. El cum de e liber după toate cele întâmplate?! Era o întrebare cu bătaie lungă, care avea să nu-i dea pace multă vreme. Va trebui să o viziteze pe Silvia, cu orice preţ! Ajunsese acasă epuizată. Uşa o găsi deschisă şi-şi aduse aminte că aşa o lăsase. Aprinse luminile în toată casa, caută prin toate ungherele, încuie uşa şi se întinse pe o canapea. Tresări speriată la lătratul unui câine vagabond. Stinse luminile pentru a urmări mai bine ferestrele în lumina străzii. Gândurile incepură să alerge aiurea, neputându-se concentra asupra unui anumit punct. Tinereţea învinse şi un somn adânc o cufundă în liniştea nopţii.

*

*           *

      În casa noastră zilele curgeau aparent liniştite. Spun aparent, deoarece, era în fapt, o medie între stările trăite de cele patru categorii de vârstă. Cei mici, adică eu şi cu vară-mea, cu doi ani mai mică decât mine, Barby cu y, cum o obişnuise unchiul meu din primii ani ai copilariei, cei mici zic, ne continuam nestingheriţi programul de joacă, în curtea casei, sub supravegherea, mai mult sau mai puţin severă a bunicii. Ne înţelegeam foarte bine. Mie îmi plăcea să vorbesc, ei îi plăcea să asculte. Povesteam verzi şi uscate, amestecam frânturi din poveşti, cu mici realităţi trăite sau cu fabulaţii. Aveam pisicile noastre, aveam câinii noştri, aveam curtea noastră cu groapa de nisip, aveam magazia noastră ce ascundea tot felul de minuni. Şi mai aveam ceva, aveam plăcintele calde cu care bunica ne îmbia de dimineaţă până seara. Anexa în care avea camera ei, încăperea cu cuptorul pentru cozonaci şi uşa ce ducea la pivniţă, era punctul de atracţie al tuturora. Acolo găseai plăcinte calde, acolo găseai fructe gata spălate, acolo erau pepenii ţinuţi la rece în pivniţă, acolo îţi stingeai setea cu cvas. Timp aveam berechet. Cu lecţiile nu pierdeam prea mult timp. Invăţam uşor, eram ordonat şi expeditiv. Cel mai fericit eram când mă căuta George, vărul meu, pe care îl admiram fără rezerve. La cei 15 ani împliniţi, arăta ca un absolvent de liceu. Bine făcut, înalt, foarte cald în atitudinile sale, ducea în spate povara unei melancolii ascunse. La o vârstă fragedă, tatăl lui divorţase, neputându-se obişnui cu viaţa din Basarabia. S-a întors în Bucuresti, unde avea un magazin de stofe şi un atelier de croitorie de lux. Îi purta numele, Milescu, dar îi simţea lipsa. Avea să-l regăsească mai târziu, după refugiul din ’44, şi să stea la căpătâiul lui în ultimele clipe. „Bob, facem o baie în Dunăre?“ „Da, George! Numai să-i spun lui mama.“ „Am cerut eu voie pentru amândoi. Hai, ia-ţi costumul de baie şi un prosop!“ Din păcate, această fericire nu a ţinut mult. Noua orânduire a pus stavilă scăldatului în Dunăre. A fost prima dată când am simţit că ceva s-a schimbat. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre George şi sora mea Svetlana, cam cu trei săptămâni mai mică decât vărul ei. Se înţelegeau de minune cu toate că, în frageda lor copilărie, Svetlana stârnise nu puţine furtuni între cele două surori, ca urmare a plăcerii cu care micuţa verişoară îl muşca de umăr pe voinicul ei văr. Acum însă, în lumea lor de adolescenţi, cum le plăcea să se autointituleze, lucrurile au căpătat o nuanţă de afinitate conspirativă. Ca şi ceilalţi de vârsta lor, priveau cu neîncredere viitorul, prezentul fiind definit, de regulă, drept catastrofal. Svetlana mai avea o meteahnă, nu ştiu de la cine moştenită, respingerea a tot ce avea un iz rusesc. Supărată foc pe numele primit la botez, s-a rebotezat, în familie şi printre prieteni, traducându-şi numele în Luminiţa, sau mai scurt, Lulu. De mică a fost recalcitrantă la încercările mamei de a o învăţa limba rusă. Înţelegea, dar refuza să vorbească. „Nu-mi place! Este foarte urâtă limba asta.“ Aştepta cu teamă venirea toamnei, începutul şcolii. Cum se va descurca? Se anunţase că primul an va fi consacrat studierii limbii ruse. Odată cu ocupanţii sosise şi un număr mare de profesori şi învăţători, şi chiar şi educatoare, străini de cele mai elementare cunoştinţe de limba română. Dintre vechii profesori şi învăţători, au fost selecţionaţi doar aceia care aveau temeinice cunoştinţe de limba rusă. Profesori ca Popovici, de limba latină, sau Creisin, de limba latină şi greaca veche, au fost puşi pe liber, pentru motivul că aceste obiecte nu aveau ce căuta în educaţia elevilor sovietici! Erau primele semnale de alarmă care semănau neliniştea în sufletele copiilor şi ale părinţilor. Situaţia copiilor ai căror părinţi nu cunoşteau limba rusă era şi mai tragică. Terorizaţi, copiii îşi ameninţau părinţii că nu vor merge la şcoală. Or, învăţământul de zece clase era obligatoriu! Majoritatea adolescenţilor erau convinşi că ocupaţia sovietică nu avea să dureze, că totul se va sparge ca un balon de săpun, că salvarea avea să vină din partea lui Hitler. Numele lui Antonescu prindea conturul unui arhanghel salvator, ideea că un Hohenzollern nu putea merge decât cu nemţii, constituia suportul tuturor speculaţiilor. Prindeau din zbor, toţi aceşti adolescenţi visători, aceste ipoteze emise conspirativ în cercurile intelectualilor. Se vedeau eroi, voluntari în armata României Mari, luptând pentru eliberarea pamântului cotropit. Fiind în mijlocul problemei, se şi vedeau în primele rânduri ale evenimentelor ce aveau să urmeze. Erau totuşi copii ca să poată cântări adevarata greutate a lucrurilor. Profitând de aşa–zisa vacanţă, se adunau în grupuri mari în parcul „Trandafirilor“, locul lor preferat şi acceptat oficial chiar şi de corpul profesorilor. Lângă chioşcul în care cândva dirijase fanfara marele Ivanovici, băieţi şi fete se întreceau în a vorbi tare, în a râde. Era prima vacanţă când nu mai erau supravegheaţi de pedagogi, sau chiar de profesori. Era prima vacanţă când fanfara nu mai cânta, când nu se mai înlănţuiau perechi în vals. Gălăgia lor era artificială, ascunzând parcă un strop de mister. „Ce ne facem fraţilor? Nu putem accepta aşa ceva! Cum să facem un an de limba rusă? Chiar aşa de puţin contează anii în viaţa noastră? Nu, trebuie să-i boicotăm, să nu ne prezentăm la şcoală! Trebuie să ne sfătuim cu profesorii noştri! Cu ei ce se va întâmpla?“ „Cu boicot, sau fără boicot, anul ăsta este pierdut. Eu zic să organizăm o fugă în masă, să ne interesăm pe unde este mai bine să trecem Dunărea, sau să mergem la Prut?“ „Şi cu părinţii cum rămâne? Nenorociţii ăştia sunt capabili de orice! Ştiţi că dispar mereu oameni fără urmă? Aţi auzit de episcop? Aţi auzit de preotul Vodă? Nu, nu vă pripiţi! Numai dacă ne toarnă cineva şi deja suntem în rahat. Ziua nu poţi să te apropii de Dunăre, iar noaptea se trage în tot ce mişcă, fără avertizare.“ „Lasă George, nu te băga! Mi-e frică…“ „Lulu, nu te speria, am să spun doar câteva vorbe. Treaba cu fugitul nu ţine! Câţi vor scăpa? Zece? Douăzeci? Şi cu fetele cum rămâne? Nu cred că este o soluţie! Ei vorbesc mereu de sabotaje, au o idee fixă. Hai să le plătim cu moneda lor!? Dar cu un sabotaj subtil, să învăţăm greu limba rusă, greu de tot, ce ziceţi? Ce pot face? Să ne toarne cu polonicul, sau cu pâlnia, cum am auzit că fac la interogatorii? De ce să ne credem mai proşti ca ei? Câştigăm timp, ne distrăm şi poate că ne apucăm de limba germană!“ „Măi băieţi, nu mai vorbiţi aşa de tare, şi voi fetelor, mai râdeţi, mai chicotiţi. Uite colo, unul care citeşte ziarul fără să-l mişte de o jumătate de oră. Atenţie! Vine profesorul Creisin. Nici un cuvânt, hai râdeţi!“ „Bună ziua copii! Văd că vă distraţi bine! E bine că nu vă frământă viitorul apropiat! M-am apropiat de voi ca să-mi iau rămas bun. Am fost anunţat că nu mai pot fi util liceului în noul an şcolar. Latina, greaca sunt de domeniul trecutului, sunt reminiscenţe mic–burgheze!? Nu pot şti ce puneţi aici la cale în spatele hohotelor de râs, dar am să vă spun doar câteva vorbe.“ „Non multa sed multum! Vă ascultăm domnule profesor!“ „Dragii mei, în 1918, generaţia mea a fost aceea care a cerut alipirea acestui pământ la România. Nu prea am primit ajutorul nimănui, nici măcar al celor de peste Prut! Totuşi a ieşit bine! Acum soarta Basarabiei este în mâinile generaţiei voastre! Vremurile sunt altele, împrejurările sunt mai grele. Nu uitaţi că Basarabia a fost cedată la un ultimatum, la o cacealma, fără un foc de armă! Reflectaţi la cele ce v-am spus, luaţi în consideraţie faptul că suntem sub ocupaţie sovietică, ţineţi cont că ne-au mai pierdut o dată după revoluţia din 1917 şi că nu au uitat niciodată acest lucru. Nu vă puneţi prea multe speranţe în alţii, bazaţi-vă pe voi! Dumnezeu să vă binecuvânteze!“ „Să ne trăiţi la mulţi ani, domnule profesor!“ „Hai să mergem, Lulu, gluma se îngroaşă!“ „Nu mă laşi să vorbesc puţin cu Nelu?“ „Tot nu te-ai săturat de şmecherul ăsta de Drăghici?“ „Hai, nu fii rău!” La cei 15 ani ai săi, Lulu era o mignonă drăguţă, fără prea multe forme conturate, cu codiţe, cu doi ochi gri melancolici, mereu pradă unor stări sufleteşti contradictorii. Cu o sănătate cam fragilă, a crescut mai mult în braţele lui „tati“, care o adora. Citea mult, tot ce îi cădea în mână. În fruntea topului se aflau totuşi Balzac şi Tolstoi. L-a cunoscut pe Nelu la onomastica unei colege. Cu un an mai mare, chipeş, brunet cu ochi albaştri, avea un farmec aparte. Vorbea mult, vorbea frumos. A condus-o acasă, a sărutat-o în fugă, şi tot în fugă i-a strigat – te iubesc! Doi copii care nu ştiau ce fac, care nu ştiau ce spun. Singurul confident a fost George. George o ducea la plimbare, George îi aranja câte o întâlnire. De data aceasta întâlnirea nu a mai avut loc. Nelu plecase să-l însoţească pe profesorul Cresin şi plecat a rămas. Creisin a fost arestat, iar familia Drăghici, ridicată în aceeaşi noapte de acasă şi dată dispărută. Profesorul fusese anchetat timp de trei zile în şir la Consistoriu şi eliberat în final, într-un hal fără de hal. Albise total şi refuza orice dialog, chiar şi cu cei de acasă. Au trebuit să treacă ani, ca acest om minunat, exponentul cel mai de seamă al intelectualilor din Ismail, să-şi recapete echilibrul, dar nu să şi uite. Soarta familiei Drăghici a fost şi mai tragică. Au fost deportaţi. Părinţii în Siberia, Nelu, într-un lagăr de reeducare din Kazahstan. Cinci ani mai târziu, un unchi al lui, bucurându-se de o anumită poziţie „câştigată“, reuşi să-l aducă cu el la Bucureşti. Nelu nu mai era Nelu, iar unchiul său, oportunist notoriu, avea să semene groaza printre oameni. Făcea parte din avangarda pregătită atât de minuţios de serviciile secrete sovietice pentru România. Dispariţia fără urme a familiei Drăghici a afectat-o în mod îngrijorător pe Lulu. Era speriată, era tristă, tăcută. Singurul cu care îndrăznea să abordeze subiectul, era George, speriat la rândul său de cele întâmplate. Era clar că lucrurile nu se vor opri doar la Creisin şi Nelu. Era clar că au fost urmăriţi îndeaproape. Efectul scontat de opresori a fost imediat. Întâlnirile atât de frecvente din parcul „Trandafirilor“ au încetat brusc. Profesorii au renunţat la orice formă de protest, adolescenţii au rămas în casele lor, alături de părinţii lor, la fel de înspăimântaţi. Mai năbădăioşi au rămas tinerii absolvenţi de liceu, care, în pofida terorii ce se instala în oraş, continuau să viseze la fapte măreţe, să fugă în România, să organizeze o luptă de rezistenţă, să devină partizani peste noapte. Era o utopie curată. Total nepregătiţi pentru astfel de evenimente, fără nici un fel de îndrumare, se etalau făţiş, copilăreşte, în victime. Şi mai era ceva. Teama care se cuibărise în sufletele părinţilor, lipsa oricărui dialog pe această temă. Primele tentative de trecere a Dunării înot se soldaseră cu un dezastru total. Zece tineri minunaţi, şi-au găsit mormântul în apa Dunării, la mai puţin de zece metri de mal, seceraţi de automatele grănicerilor. Din grupul iniţial constituit, mai lipseau două nume – Iurii Stavrov şi fratele meu, Mircea, cunoscut prin cercurile prin care se învârtea sub porecla de Bodola. Neprevăzutul şi-a jucat rolul şi le-a scăpat viaţa. În drumul lor nocturn spre via Stavrovilor, au fost arestaţi de o patrulă de grăniceri şi reţinuţi timp de 48 de ore, pentru un mic interogatoriu de rutină, la un post apropiat de grăniceri. Cum acest lucru nu-l puteau proba, neparticiparea lor la încercarea de fugă avea să ridice semne de suspiciune printre prietenii lor programaţi pentru lotul doi. A fost motivul pentru care acest „lot doi“ şi-a amânat acţiunea sine die, calificându-i pe cei doi drept laşi, sau chiar trădători. Culmea ironiei consta în faptul că iniţiatorul şi organizatorul acţiunii „Dunărea inot“ a fost chiar Mircea. Faptul că nu a reuşit se datora însă modului copilăresc în care s-a pregătit totul, naivităţii şi lipsei de orice fel de experienţă. Cum şi-au imaginat ei că vor putea păcăli lanţul de grăniceri de pe malul Dunării, numai ei ştiau, sau, mai bine zis, numai ei au ştiut. Mircea terminase liceul şi urma să se prezinte toamna la şcoala de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu. N-a fost să fie aşa! Sosirea sovieticilor a răsturnat toate socotelile. Era un tip inteligent, dar „căpos“, după cum îl caracteriza tata. În liceu nu învăţa decât ceea ce îi plăcea. Citea mult. Matematica nu l-a atras deloc şi ca atare corigenţele s-au ţinut lanţ. Doamne, câtă bătaie a mâncat de la tata! Eu eram salvarea lui cu ţipetele şi lacrimile mele. Eram un copil timid şi foarte sensibil la orice însemna violenţă. În primele clase de liceu, Mircea începuse cu Doxurile şi Excentric Club, dar cu trecerea anilor o cotise spre beletristica de cea mai bună calitate şi spre ştiinţele naturii. Primit în casa lui Creisin, prieten bun cu fiica acestuia, beneficia de o bibliotecă de excepţie. Era nelipsit de la micile petreceri organizate în casa profesorului, care adesea se transformau în adevărate serate muzicale. Cânta tatăl, cânta fiica, cânta Sarchizov. În casa lui Creisin, Mircea învăţase să iubească muzica clasică. Nu lipseau discurile cu voci celebre. Acolo o cunoscuse pe Lucia, şi ea absolventă de liceu, o brunetă drăguţă şi caldă. Şi-au jurat iubire veşnică, dar viaţa avea să-i despartă, mai bine zis războiul, lăsând o amprentă de neşters asupra lui. Mircea era un tip sociabil, primit fără rezerve în multe familii şi cercuri de intelectuali din oraş. Avea o sănătate de fier, făcea mult sport. Câştigase doi ani la rând concursul de înot „Trecerea Dunării“ organizat de Liceul Sf. Dumitru. La atletism era considerat numărul unu al liceului la probele de fond, iar dragostea lui pentru fotbal i-a atras porecla de Bodola. Meteahna lui principală era dăruirea aproape fanatică faţă de o idee proaspăt îmbrăţişată. Aşa a ajuns să-l venereze pe Hitler, după ce întâmplător, prin anul ’39, citise câteva capitole din Mein Kampf, difuzate pe nişte foi volante. Aşa a apărut şi portretul ‘salvatorului omenirii’ în casa noastră. Aşa a apărut şi dorinţa de a se apuca de studiul limbii germane. Caracterul său instabil însă, avea sa-l arunce peste ani în tabăra adversă, să-l facă un aprig apărător al ideilor comuniste. Atitudinea făţiş ostilă afişată de foştii parteneri de acţiune l-a marcat puternic. S-a izolat, s-a hotărât să nu mai acţioneze decât pe cont propriu. După pescuirea celor zece cadavre şi oficializarea actului de încercare de trecere frauduloasă a frontierei, nimeni nu era dispus să creadă în povestea cu reţinerea timp de 48 de ore la pichetul de grăniceri. Cum de i-au reţinut tocmai în noaptea cu pricina? Cum de i-au eliberat după 48 de ore când între timp avusese loc „vânătoarea“? La pichet au fost interogaţi abia dupa 24 de ore, când explicaţia cu via la care locuiau părinţii lui Stavrov spre care ei se îndreptau a fost considerată plauzibilă. Comandatul pichetului îi cunoştea pe Stavrovi şi petrecea ore în şir la via lor. Acasă, relaţia dintre Mircea şi tata continua să fie încordată. Singura fiinţă cu care se înţelegea, mergând până la confidenţe, era Valeria, sora cea mare, cum i se spunea, cu doi ani mai mare decât el. Era o fată frumoasă, cea mai reuşită dintre noi toţi. Dar, acest dar, care curmă deseori frumuseţea unei fraze, şi-a pus amprenta şi pe cursul vieţii ei de copil, stigmatizând-o pentru toată viaţa. Pe la patru anişori, această păpuşică a fost lovită de soartă. O meningită a adus spectrul morţii în casa în care glasul ei ciripea întruna. La vremea aceea, meningita era considerată o boală fără remediu. Dacă nu aducea moartea, atunci putea stigmatiza printr-un handicap irecuperabil existenţa bolnavului. O intervenţie chirurgicală insemna bani, foarte mulţi bani. Într-un oraş ca Ismail, nici un chirurg nu se încumeta să ia această răspundere. A fost nevoie de o intervenţie a unei persoane sus–puse, ca o somitate de talia doctorului Voinescu, să accepte şi să vină cu prima cursă de la Galaţi. Un consiliu de familie a rezolvat problema onorariului, în condiţii foarte dure. S-a hotărât ipotecarea casei în schimbul unui împrumut, împovărat de dobânzi excesive şi de tot felul de clauze apăsătoare. Eroul tranzacţiei a fost armeanul Ovanes, cămătarul oraşului, erijat mereu în postura de salvator al omului de rând. Mulţi ani au avut de tras părinţii mei cu acest cămătar, perioadă în care casa atârna de un fir de aţă. Voinescu a fost expeditiv, a operat-o în seara sosirii, asistat de minunatul om, doctorul Perceac, doctorul nostru de familie, care manifesta o deosebită slăbiciune faţă de Valerica. Trepanaţia a fost aparent reuşită. Urma ca timpul să o confirme. N-a fost aşa. Cam după un an de zile s-a putut observa o tendinţă de a trage piciorul drept. Nimeni nu a acordat o atenţie deosebită, nici măcar medicii în cauză. Concluziile s-au tras abia pe la şapte ani, când diferenţa dintre cele două picioare a început să se măsoare în centimetri. Aşa a început calvarul, care avea să n-o părăsească toată viaţa. Acum, la 21 de ani, diferenţa se stabilizase la cca. zece centimetri, iar complexul de inferioritate luase proporţii insurmontabile. Fetiţa care il adora pe „tăticuţu“ ajunsese să-şi manifeste ura pe faţă. Tensiunea dintre cel care făcuse totul pentru a o salva pe „frumoasa casei“, periclitând viitorul material a doua familii, şi cea care dădea vina pe „neglijenţa“ părintelui, ajunsese de nesuportat. „Trebuia să mă laşi să mor nu să-i laşi să experimenteze pe mine metodele lor noi! Când a fost să mă mărit, l-ai scos pe Mihai pe uşă afară, pentru că nu corespundea pretenţiilor tale. L-ai făcut cizmar când, de fapt, era proprietarul unui atelier de încălţăminte de lux din Galaţi. Voi pleca cu prima ocazie de acasă, numai să se lămurească lucrurile cu nenorociţii ăştia de ruşi.“ „Eşti nedreaptă, Valeria! Poate că vei înţelege mai bine lucrurile, dacă mama îşi va deschide într-o zi sufletul în faţa ta. Până atunci însă, te sfătuiesc să nu sari peste cal. Şi răbdarea mea are limite. În ceea ce te priveşte, poţi pleca când vrei şi unde vrei. În toţi aceşti ani, am suferit alături de tine. Am suferit că te-am dat la o şcoală profesională şi nu la liceu, cu toate că ai fost un copil inteligent şi talentat. Am crezut că fac bine, aşa cum a crezut şi mama. Oricum, m-am săturat de reproşurile tale. Ajunge! Nu-ţi place acasă, pleacă! Nu-ţi place de noi, uită-ne! Cu sovieticii aici, destrămarea familiei devine ceva la modă. Şi cu asta, basta! Nu mai vreau să aud nici un reproş!“ Mircea a găsit-o pe Valeria, Val, cum obişnuia să-i spună, pe o bancă, în fundul curţii, plângând. „Ce-i cu tine, Val? Iar te-ai ciondănit cu tata? Nu merită! Eu am început să-l ignor. Omul ăsta nu va înţelege niciodată că noi am crescut. Mai ştii câtă bătaie am mâncat de la el? Pentru el nu exista decât Bob şi Lulu. Hai să-ţi povestesc mai bine ceva care într-adevăr este grav. Cel puţin pentru mine! Ţi-am spus că am pus la cale o fugă. În drum spre locul stabilit am fost reţinut, împreună cu Stavrov, de o patrulă de grăniceri. Ne-au ţinut două zile. În acest timp, ceilalţi zece au încercat să se strecoare în apă şi să treacă Dunărea înot. I-au secerat ca pe nişte iepuri. Toţi zece au fost pescuiţi la cherhanaua Vostoc, i-au aliniat pe malul Dunării şi au scris pe o scândură – trădătorii! Mai grav e că ceilalţi, din lotul doi, mă acuză pe mine şi pe Iurii de trădare! Eu am conceput planul, eu i-am organizat, eu am riscat, şi, culmea ironiei, eu am ajuns să fiu judecat de ei. Acum ştiu ce am de făcut. Totul pe cont propriu. Am fost foarte naivi.“ „Mircea, fii mai prudent! George ştie ceva de treaba asta? Nu cred că ar fi bine să-l antrenezi şi pe el.“ „Nu, Doamne fereşte! E totuşi copil, chiar dacă arată ca un atlet. Eu dacă ajung în România, pot să mă prezint direct la şcoala de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu. După aceea văd eu ce fac. Poate mă înrolez în armata germană, dacă mă primesc. Singura noastră speranţă este Hitler, Germania“. Starea de conflict care se instalase între Valeria şi tata, pe de o parte, şi între Mircea şi tata, pe de altă parte, aducea o notă de tensiune şi între părinţi. Mama deplângea certurile din casă, mai ales că uneori ele aveau loc şi în faţa celor mici. Ostilitatea ce se instalase între tata şi Valeria o afecta în mod deosebit. Suferise în mod îngrozitor alături de Valeria încercând să fie cât mai aproape de ea, dar nu putea fi de acord cu reproşurile aruncate fără prea mult discernământ. Ştia că avea o datorie faţă de Valeria, dar amâna mereu clipa unei destăinuiri, care ar fi aruncat o cu totul altă lumină asupra celui care în cercurile apropiate era considerat drept model de cap de familie. Luase partea Valeriei în problema căsătoriei, dar nu reuşise să învingă, ceea ce numea ea orizontul îngust al bărbatului său. Cu venirea sovieticilor, totul trecuse în domeniul trecutului. Până şi plecarea Valeriei la Râmnicu Vâlcea, la prietena ei Claudia, devenise imposibilă, ceea ce a şi adus-o în starea aceasta de irascibilitate. Problemele cele mai grave veneau din afara casei. „Dania, ai mai trecut pe la Paul? Ce mai spune de Silvia?“ „Paul e la pământ! Silvia a fost declarată schizofrenică, şi culmea, este urmărită şi acolo de un tip de la siguranţa statului, care-l vizitează mereu pe şeful secţiei. Paul s-a hotărât să-mi povesteasca tot ce s-a întâmplat la Consistoriu. Inimaginabil! Silvia violată, batjocorită, de doi anchetatori în faţa lui Paul! A trebuit să semneze o declaraţie şi un angajament de informator, ca s-o scape pe Irinel. N-am vrut să-ţi povestesc, dar imaginea acestui om distrus care-L blestemă şi pe Dumnezeu, a rămas ca o pată pe creierul meu. Ştiu că e periculos să se afle aşa ceva, dar cred că şi mai periculos este să ne supunem orbeşte în faţa acestei maşini de exterminare. Nani Ilaşcu nu a apărut nici acum. Paul crede că l-au lichidat. Nici de Nicolov ne se ştie nimic. Ieri seara i-au ridicat pe Dracinschi, pe toţi trei. Astăzi dimineaţa le goleau casa. Stau şi aştept cu groază clipa când mă vor chema la Consistoriu. Mi-e frică şi de prostiile lui Mircea. Au fost chemaţi părinţii celor zece fugari pentru identificarea şi ridicarea cadavrelor. Probabil că mâine va avea loc înmormântarea. Ce-o ieşi şi din asta, nu ştiu. Cred că vor să-i identifice pe simpatizanţi!? Nu ştiu cum să-l opresc pe Mircea. Încearcă tu să vorbeşti cu el. Eu nu mai suport aroganţa lui. Explică-i că va nenoroci întreaga familie. Mai e şi deşteptul ăla de Iurii! Doamne, ce copii avem!“ „Ce-ar fi să-i duci pe Bob şi pe Lulu la ţară?“ „Nu se poate! N-am vrut să vă alarmez, dar am primit câteva rânduri de la preotul din sat. Tata a fost ridicat şi nu se ştie nimic despre el. Se pare că beţivul de frate-său, l-a denunţat că a fost primar. După ce şi-a băut partea lui de avere, nu a suportat să-i vadă pe ceilalţi la casele lor. În ultima vreme dormea prin şanţuri. Sărmanul Nea Ştefan! Nimeni din sat nu l-ar fi denunţat, atât era de iubit şi respectat. Nu le spune încă nimic la cei mici. Cine ştie? Poate scapă printr-o minune. Mama s-a dus la soră-mea la Tuzla.“ „Groaznic! Ce ne facem? Or să ne ia casa, sunt sigură! A, era să uit. Au început recensământul copiilor, pentru înscrierea la şcoală. Cei mici, preşcolarii, trebuie să meargă obligatoriu la grădiniţă. Cei de vârstă şcolară, pierd cu toţii un an, pentru a învăţa limba rusă. Bob va merge în clasa a patra, Barbara în a doua, iar Lulu şi George în clasa a opta. Mircea trebuie să se prezinte la un test de limba rusă. Dacă reuşeşte poate opta pentru o facultate de la Universitatea din Chişinău. Dacă nu, va merge la armată. Cu câtă rusă ştie el, cred că poate scăpa de armată. Totul depinde de el, iar el ştii cum e. Poate că totuşi va alege răul cel mai mic!“ „Trebuie să-l lămurim! A merge acum la armată, ar fi un dezastru pentru el. În plus, dacă va începe războiul, va fi sacrificat în linia întâi. Am auzit că la Tulceanov s-a instalat o unitate specială. Au înălţat un gard înalt în jurul viilor şi al pivniţelor. Zona este păzită cu străşnicie. Nu miroase a bine! Oare ce fac românii? Ce-i cu marele Carol? Vor sta cu mâinile în sân ca în 1918, aşteptând ca totul să plece de aici?! Doamne, cum ne-au trădat! Ştii că evreii noştri care se temeau atât de bolşevici, încep să se dea pe brazdă ? Nu vor nici un fel de război de eliberare, de teama lui Hitler. Ei susţin că Hitler este un paranoic, un criminal sadic, un rasist. Sovieticilor, această nouă atitudine le vine ca o mănuşă. Nu ştiu ce va mai urma, dar eu încă mai sper în înţelepciunea românilor. Să dea Dumnezeu să nu mă înşel!” Vestea cu arestarea socrului a bulversat-o pe mama. Lepra se întindea! S-a dus la bunica s-o pună la curent. Cu toate că nu prea mai ieşea din casă, era avidă de noutăţi. Deşi credincioasă, blestemele la adresa antihriştilor nu mai conteneau. Şi în faţa icoanei, îi cerea lui Dumnezeu pedeapsa iadului pentru aceşti barbari. Era bunătatea întruchipată. Avea şase nepoţi pe care îi iubea fără deosebire. Era apărătoarea necondiţionată a tuturora, indiferent de gravitatea faptelor comise. O iubeam şi o respectam, ne adunam în jurul ei, mari şi mici, şi o îndemnam să depene amintiri. Nu avea multă şcoală, dar avea un dar înnăscut de povestitoare. Şi mai avea un dar, acela de a şti să aline în cuvinte blânde, bine alese, orice durere. Bunicul murise înainte de a mă naşte, aşa încât, portretul lui mi-l făcusem din povestirile ei, ale bunicii Xenia. Cred că l-a iubit mult pe bunicul, deoarece evocările ei aveau ceva admirativ. Fusese tâmplar, avusese propriul atelier de mobilă, câştiga bine, duceau o viaţă îndestulătoare. Moartea subită a bunicului, urmată la puţin timp de pierderea fiului la o vârstă fragedă de numai 17 ani, înecat în Dunăre în timpul unei escapade nocturne, organizată de tineri de vârsta lui, au îndurerat-o, dar nu au doborât-o. A rămas aceeaşi credincioasă activă, aceeaşi mamă şi bunică iubitoare. Unii vecini o găseau cicălitoare, noi o găseam minunată.

*

*           *

      Înmormântarea tinerilor fugari a avut parte de o zi mohorâtă. O ploaie nocturnă torenţială, neobişnuită pentru acea perioadă a anului, transformase aleile nepietruite ale cimitirului în mocirlă. Zece sicrie bătute în cuie, răspândeau un miros greu de suportat. Nici treizeci de oameni nu se adunaseră pentru slujba de înmormântare! Doar rude, fără gesturi disperate, fără bocete. Ca pentru a dejuca scopul urmărit de autorităţi, depistarea tinerilor implicaţi în evenimente, tinerii erau marii absenţi ai ceremoniei de înhumare. Un singur preot, de fapt un călugăr, stareţul mănăstirii Ismailului, părintele Savatie, a oficiat slujba. La sfârşit, epuizat, parcă, de efortul făcut, a cerut un moment de linişte. „Aşa se cade, ca la sfârşitul unei înmormântări, preotul să  adreseze câteva cuvinte celor rămaşi, celor îndureraţi. Ce aş putea să vă spun, cum aş putea să vă îmbărbătez?! Am să vă spun lucruri ce nu-mi aparţin, lucruri pe care le-am reţinut şi eu de la alţii şi la care am cugetat adesea, în astfel de împrejurări. Se spune că moartea îi îngrozeşte pe cei mai mulţi dintre noi. Aşa şi este. Ceea ce nu observăm noi însă, este felul cum mor, în general, copiii. Copiii mor păstrând seninătatea pe chipul lor curat. Copiii mor liniştiţi, pentru că ei nu se tem de moarte, pentru că ei nu ştiu ce este moartea. Nici noi nu ştim ce este moartea, dar sclavi ai acestei vieţi pământeşti, ne temem s-o părăsim, ne temem de necunoscut. Zosima, unul din eroii lui Dostoievschi, văzând chipul senin al copilului său, mort la numai opt ani, rămâne copleşit de frumuseţea morţii şi regretă că nu a avut parte şi el de ea. Pare literatură, ştiu, dar nu este chiar aşa. Adevăraţii credincioşi, sunt oameni de mare curaj! Ca să crezi cu adevărat în Dumnezeu, trebuie să ai curajul să înţelegi că viaţa pământească nu-ţi oferă posibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu este inaccesibil în această viaţă trecătoare, să înţelegi că moartea nu este o tragedie, nu este un sfârşit, că moartea este trecerea înspre Dumnezeire, intrarea în viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Cine are curajul de a crede, nu se teme de moarte. Numai prin moarte, Dumnezeirea se dezvăluie, chipul lui Dumnezeu devine accesibil. Dumnezeu să-i primească în împărăţia Lui, Amin!“ Oare cei prezenţi au reuşit să asculte cuvintele părintelui Savatie? Oare au reuşit să reţină sensul acestor cuvinte de îmbărbătare? Greu de apreciat. Durerea momentului trăit era prea mare. Drumul spre zdruncinarea credinţei, pentru mulţi dintre ei, era deschis. Cum să accepţi moartea unor tineri nevinovaţi, care de abia se pregăteau să intre în viaţă?! Evenimentul i-a înspăimântat pe părinţi, i-a înspăimântat pe adolescenţi, i-a înverşunat pe tineri. Izolarea în care s-a pomenit Mircea îl înnebunea. Nu-şi găsea locul, nu putea dormi. Aştepta să fie arestat şi tocmai aşteptarea asta îi transforma viaţa în infern. Vestea cu testul de limba rusă pentru a scăpa de armată şi a merge la Chişinău îl puse pe gânduri. Părea o soluţie nesperată. Să scapi de atmosfera imposibilă creată la Ismail, să ajungi printre studenţi, să încerci să te reabilitezi într-un cu totul alt cadru, să cauţi o soluţie, chiar violentă, de a demonstra adevărata ta apartenenţă, iată o serie de argumente plauzibile. Înţelesese că fuga, în condiţiile terorii instalate, era o utopie, un sacrificiu fără sens, fără glorie. Hotărârea de a da ascultare sfaturilor mamei, aduse mai mult nedumerire decât bucurie în sânul familiei. Singura care a înţeles adevăratele motive a fost Valeria. Testul a fost relativ uşor, iar cunoştinţele de limba rusă ale lui Mircea mai mult decât suficiente. Vizita medicală fu trecută şi ea cu brio. Rămânea o singură problemă: Lucia! Cum s-o lămurească?! Bănuia că şi la urechile ei ajunseseră anumite zvonuri binevoitoare. Misiunea i-a fost încredinţată Valeriei, care trebuia să-i spună Luciei tot adevărul, dar asta numai după plecarea lui la Chişinău. Aşa s-a şi întâmplat. Mircea a ajuns la căminul facultăţii de ştiinte naturale, iar Lucia, străină de limba rusă, rămase la Ismail, pradă îndoielilor sădite de foştii prieteni ai lui Mircea şi sclavă a veşnicii speranţe, a speranţei că totul nu era decât un coşmar din care se va trezi. Toamna a aşternut un roşu–auriu prin parcuri, pe străzi, transformând oraşul într-o pictură impresionistă, imagine atât de dragă, altădată, ismailenilor. S-au umplut şi şcolile, şi grădiniţele. Mulţi dintre cei mici auzeau pentru prima oară vorbindu-se ruseşte, se amuzau şi caracterizau vacarmul care se stârnea, ca pe un cotcodăcit. Ce-i al copiilor, e al copiilor! Se întorceau gălăgioşi acasă, stâlcind cuvinte abia reţinute, în hohote de râs. Satisfacţia învăţătorilor şi a autorităţilor era mare – copiii se joacă, dar şi învaţă! La liceu, mai bine zis la „desiatiletca“, respectiv, clasele cinci–zece, situaţia era mai puţin roză. Refuzul, mai mult sau mai puţin mascat, de a se dărui studiului limbii ruse, punea pe gânduri noul corp profesoral. Hohotele de râs stârnite de stâlcirile şi grimasele ce însoţeau pronunţia cuvintelor ruseşti, instalau haosul prin clase. Disciplina era o vorbă aruncată în vânt, iar solidaritatea „etnică“ ce se manifesta între copii, ridica întrebări printre cei puşi să instaureze noua orânduire. Atitudinea acestor copii venea să confirme starea de spirit care domnea în casele oamenilor, o atitudine de respingere, de ostilitate. Rapoartele care plecau spre centru generau dispoziţii care implicau luarea de măsuri extreme. Este greu de presupus că aceste lucruri nu ajungeau şi dincolo de Dunăre sau Prut şi de aceea este şi mai greu de înţeles atitudinea de dezinformare manifestată de autorităţile de la Bucureşti. Sovieticii erau nesiguri pe ei, iar măsurile aspre prin care încercau să ţină ordinea nu-şi arătau efectele în rândul populaţiei. O vizită făcută de preotul Vodă la spitalul în care Silvia era drogată la comandă, şi încă de şeful secţiei de boli nervoase, un oportunist ca mulţi alţii, l-a făcut să uite de orice prudenţă, să uite de soarta lui Irinel. Silvia, închisă într-un fel de celulă pentru agresivi, goală puşcă, dansa în faţa unei oglinzi imaginare, mângâindu-şi sânii şi coapsele şi chemându-l cu toată gingăşia făpturii sale pe Volodea. Văzându-l pe Paul, se opri din dans şi se apropie de gratiile celulei. „Paul, dragul meu, de ce ai venit singur? Unde-i Volodea? Tu l-ai lăsat să-mi arate ce înseamnă dragostea adevarată şi acum nu-l mai aduci la mine? Cum poţi fi aşa de crud? Nu mă mai iubeşti? Cu Volodea am simţit ceea ce nu am crezut că există. Nici nu am bănuit măcar. Doamne, ce bărbat! Când vii cu Volodea, să-i ceri doctorului să ne aducă un pat dublu, ca să poţi să stai şi tu lângă noi.“ A fost peste puterile lui Paul. Cu un urlet de fiară s-a repezit afară, alergând ca un apucat pe străzi. Ajuns acasă, a făcut o baie rece, şi-a îmbrăcat rasa preoţească şi s-a îndreptat înspre biserică, pentru slujba de vecernie. Mai nou, slujba de vecernie era aceea care aduna cei mai mulţi credincioşi, în special oameni în vârstă. Părea liniştit, a ţinut o slujbă frumoasă şi a încheiat cu întreaga poveste tragică, trăită la ancheta de la Consistoriu. Lumea asculta înmărmurită. Totul părea de domeniul fantasticului, al absurdului. Când a terminat, lacrimi grele brăzdau obrajii acestui atât de iubit om. „Să mergem la Sovietul Orăşenesc, să mergem la Consistoriu! Să afle toată lumea! Să adunăm tinerii să facem ceva!“ Nu s-a făcut nimic! Serghei, urmat de o trupă de puşcaşi, au năvălit în biserică. În cinci minute lumea înspăimântată s-a împrăştiat. Nu s-a împrăştiat însă zvonul despre cele întâmplate. El s-a concentrat în casele oamenilor, semănând spaima, dar şi revolta. Vodă a fost predat spitalului, mai bine zis şefului secţiei de boli nervoase şi tratat ca orice bolnav psihic periculos. Zvonurile privind practica spălării creierelor prin spitalele de boli nervoase începeau să prindă viaţă. Comportamentul şi aşa reprobabil al doctorului Mircescu, proaspăt rebotezat în Mircev, lua proporţii nebănuite în materie de obedienţă, de oportunism. Avansarea recentă ca director al spitalului orăşenesc şi primirea în subordine şi a sanatoriului psihiatric de la Bolgrad au atras repede asupra sa oprobriul public, alături de porecla „călăul“. După revenirea românilor în Basarabia la declanşarea războiului şi fuga într-o direcţie necunoscută a controversatului director, multe lucruri abominabile au ieşit la suprafaţă. Aşa s-a aflat că sanatoriul de la Bolgrad se transformase într-un centru de „tratament“ al deţinuţilor politici. Acolo s-a găsit şi urma trecerii preotului Sergiu Nicolov, dat dispărut în urma anchetelor de la Consistoriu. Folosesc termenul de Consistoriu, deoarece fusese aproape unanim acceptat, pentru a nu se folosi numele adevărat al instituţiei pe care o ascundea – NKVD-ul. Numele acelui nemernic, redevenit Mircescu, avea să apară prin Bucureşti, după 1948, dând din coate printre făuritorii „României comuniste“. Paul se trezi la realitate numai după ce se văzu izolat într-o celulă de „periculoşi“, asemănătoare aceleia în care se sfârşea Silvia. Nu reacţionă în nici un fel încercând să-şi limpezească gândurile. Abia noaptea târziu când se linişti puţin vacarmul stârnit de gemetele şi vociferările bolnavilor, putu să se gândească la cele întâmplate. Mărturisirile publice pe care le făcuse la slujba de vecernie, îl făceau să simtă din plin gustul răzbunării. Da, Silvia era răzbunată, chiar dacă ea nu va realiza acest lucru poate niciodată. De el nu-i păsa. Cunoscuse iadul pe pământ, se îndoise de însăşi existenţa lui Dumnezeu, Îl blestemase! Ce putea fi mai rău?! Un singur gând îl mai înspăimânta, soarta lui Irinel. Ce se va întâmpla cu ea? Spera într-o minune, cum spera întreaga populaţie. Mama lui, împreună cu Irinel, după etapa Bolgrad, reuşise să-şi piardă urma. N-au mai ţinut nici un fel de legatură. Avea încredere în vitalitatea mamei sale, ştia că într-o zi Irinel va afla tot adevărul şi că va aproba purtarea lui, iresponsabilă la prima vedere. Mama ei fusese batjocorită, mama ei fusese răzbunată de tatăl ei. Dimineaţa îl găsi epuizat. Oricâtă sănătate ascundea tinereţea lui, lupta cu sedativele era inegală. Toropit, se pomeni dus de doi vlăjgani la sala de duşuri, ajutat să se dezbrace şi împins sub un duş. Şocul il făcu să sară de sub duş, dar fu obligat să se întoarcă, izbit de presiunea a două jeturi de apă „bine“ dirijate de cei doi însoţitori. „Dacă vrei să scapi cu toate cele întregi, stai cuminte sub duş. O să-ţi facă bine! Nu ţine decât o jumătate de oră.“ Treaba asta a început să se repete de două ori pe zi – dimineaţa la sculare şi seara înainte de stingere. Fiind înregistrat de însuşi Mircev la deosebit de agresivi, viaţa lui Paul se desfaşura practic numai în celulă, în spatele gratiilor. Acolo i se făceau injecţiile cu „tranchilizante“, acolo primea cele, aşa–zis, trei mese. Nici o vizită, nici o posibilitate de comunicare. Cel mai greu de suportat era zgomotul aproape permanent care domnea în sectorul „periculoşi“. Erau cazuri grave, reale, care se manifestau în fel şi chip, tulburând liniştea cu vaiete, plânsete, râsete, urlete. La ora vizitei ce o efectua zilnic Mircev, de altfel în mare fugă, se putea auzi o voce tunătoare ce venea din fundul coridorului cu celulele periculoşilor. „Vreau să fiu judecat! Nu sunt bolnav, sunt deţinut politic. Domnule doctor, eşti un criminal!“ „Ce păcat de acest om! Tânăr, voinic, un munte de om. E obsedat că este persecutat politic. Nenorocirea e că a devenit foarte agresiv. Duceţi-l la electroterapie, să vedem ce mai putem face pentru el. Pregătiţi-l cu o doză dublă de sedative, trebuie să fie relaxat. Vin şi eu acolo.“ „Dar i-am făcut acum o oră!?“ „Nu-i nimic, n-are ce să-i strice! Se pare că are un organism care răspunde mai greu la tratament. Ce vrei, să iasă cu gratii cu tot?!“ Paul nu reacţionă în nici un fel la privirea aruncată de doctorul Mircev. Adoptase tactica „supunerii“, suportând cu stoicism „tratamentul“ prescris, încercând să învingă prin autocontrol efectele drogurilor administrate, să înşele vigilenţa tartorilor, pentru a evita mărirea dozelor prescrise. Părea absent, moleşit, lipsit de orice preocupare. Nopţile lui erau însă albe. Gândurile îl năpădeau, se lupta să pună ordine în ele, să stabilească un fel de plan de supravieţuire. Trebuia să câştige timp, trebuia să scape, s-o găsească pe Irinel, s-o dea pe Silvia pe mâna unor specialişti adevăraţi. O bună parte din noapte şi-o petrecea rugându-se, cerându-i iertare lui Dumnezeu pentru ezitările manifestate, implorându-I mila. Voia să lupte, să reziste, nu pentru el, ci pentru cei dragi. Citise despre rolul autosugestiei în învingerea obstacolelor aparent insurmontabile, cu gândul la Silvia se lega de psihanaliza lui Freud în tratarea nevrozelor prin studiul subconştientului individului, spera în minuni. Clipele de rugăciune îi redau liniştea sufletească pierdută. Complexul de vinovăţie în faţa lui Dumnezeu se atenua. Spre dimineaţă, un somn recuperator îşi făcea datoria. Se trezea gata de luptă, pregătit pentru orice umilinţă. Avea o strategie, credea în ea, spera să învingă. Vestea internării sale la boli nervoase nu a rămas fără urmări. Populaţia aparent docilă, lipsită de curajul replicii la opresiune, a reacţionat în cu totul alt mod decât se aşteptase puterea locală. După incidentul de la Biserica Sf. Dumitru, în care preotul Vodă îndrăznise să dezvăluie public modul în care se desfăşurau anchetele la Consistoriu, furia bătrânilor nu a mai cunoscut stavilă. Din zorii zilei care a urmat internării preotului, biserica a fost înconjurată de o mulţime de oameni vârstnici, cu icoane în mână, icoane îmbrăcate în argint cum numai în acele locuri puteau fi întâlnite la tot pasul, stârnind deruta printre cele cinci–şase santinele, puse să păzească biserica sigilată. Rugăciunile cântate într-un marş continuu în jurul bisericii, amintind de prohodul din Vinerea Mare, au paralizat reacţia paznicilor lui Antihrist. Se adunaseră sute de credincioşi cărora li se alăturară alţii nimeriţi din întâmplare prin preajmă. Copii, adolescenţi, tineri, intrau în rândul celor care îndrăzniseră să organizeze procesiunea. Apariţia părintelui Savatie, stareţul mănăstirii de dincolo de vechea cetate, a oprit acest marş ad–hoc, stârnind o rumoare de satisfacţie. Lumea a îngenuncheat, a pus icoanele pe jos, a aprins lumănări. „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ Mulţimea repeta cu evlavie cuvintele părintelui Savatie, privind sus, spre cer. La un moment dat, o voce din mulţime începu să scandeze: „Părintele Vodă, părintele Vodă, părintele Vodă…“ Mulţimea, trezită parcă la realitate, preluă în cor acest refren, ridicându-se în picioare. O altă voce strigă îndemnul: „Să mergem la spital, să mergem la spital, să mergem la spital…“ Atmosfera se încingea luând o turnură ameninţătoare. Mâna ridicată de părintele Savatie pentru a linişti spiritele nu-şi atinse scopul. Mulţimea continua să strige fără întrerupere „Să mergem la spital!..“ Apariţia colonelului Râşcov, urmat de zece–doisprezece puşcasi, provocă o oarecare panică. Oamenii începură să se agite, dar, parcă din instinct de conservare, se îngrămădiră unii în alţii, formând o masă compactă. La un semnal al nu ştiu cui, oamenii ridicară icoanele şi reîncepură în cor „Tatăl nostru, carele eşti în cer, …“ Râşcov, prudent, ceru puţină linişte, rugându-l pe părintele Savatie să se apropie de el. Mulţimea, suspicioasă, se grupă într-un cerc în jurul monahului, făcând un zid protector. Râşcov mai încercă un gest împăciuitor, la care părintele Savatie, ignorând protestele celor care voiau să-l protejeze, îşi făcu cărare prin mulţime şi se opri în faţa colonelului. Râşcov întinse mâna prietenos, la care monahul, făcând semnul crucii, spuse: Dumnezeu să vă lumineze! Râşcov zâmbi, îşi retrase mâna şi rămase tăcut, privind insistent mulţimea. Liniştea era deplină. „Vă rog, spre binele tuturor trimiteţi oamenii la casele lor. Este un incident grav, lipsit de responsabilitate, care poate avea urmări grave. Eu personal nu vreau să fac caz de aşa ceva. Nu noi l-am internat pe preotul Vodă la spital, el s-a pus singur în situaţia de a fi izolat. Ceea ce a povestit el enoriaşilor săi, la slujba de vecernie, putea să-l coste mult, putea fi considerat un act de denigrare a puterii sovietice, ca o instigare. Numai controlul medical la care l-am supus şi pe care l-a făcut doctorul Mircev, a cărui competenţă nu poate fi pusă la îndoială, l-a salvat de la trimiterea în faţa plutonului de execuţie. Repet rugămintea de a lămuri oamenii să se împrăştie. Nu mă puneţi în situaţia de a lua măsuri drastice, care s-ar răsfrânge, bineînţeles, şi asupra dumneavoastră. Aveţi la dispoziţie un sfert de oră.“ „Şi eu aş vrea să nu  expun oamenii la represalii, dar ceea ce se întâmplă la spital, în secţia de boli nervoase, a răzbit în afara zidurilor spitalului şi oamenii au pierdut orice încredere atât în autorităţi cât şi în colaboratorii Dumneavoastră, care din păcate provin din localnici. Eu nu doresc să asaltăm spitalul, eu vreau să vă gândiţi bine la cele ce v-am spus. Populaţia acestui oraş este docilă, se supune dispoziţiilor autorităţilor, dar nu suportă să fie terorizată. Orice linişte poate aduce furtună, taifun. De ce să nu-l prevenim? Biserica are o mare influenţă asupra populaţiei şi va fi greu să scoateţi credinţa din sufletele oamenilor. Lăsaţi ca timpul să hotărască ce este mai bine. Nu mă cronometraţi, lăsaţi-mă să vorbesc nestingherit, plecaţi de aici, va fi linişte, vă dau cuvântul meu.“ Din direcţia portului, zece militari călare sosiră în preajma colonelului. Treburile păreau să se complice. Începu o adevarată demonstraţie de intimidare. Cu ajutorul strunirilor şi al nagăicilor, călăreţii reuşiră un adevărat dans al cailor, presărat cu ameninţătoare cabrări. Lumea strânse instinctiv  şi mai mult rândurile, călcându-se pe picioare. Râşcov privea zâmbind ironic spectacolul groazei. La un moment dat cineva a avut ideea de a aprinde o lumânare şi de a o ridica deasupra capului. Ca la comandă, o mare de lumini pâlpâinde aureolă capetele mulţimii. Un cal nervos cabră şi o lua într-un galop nebun, în jos, spre port. Din aceea clipă nici un călăreţ nu şi-a mai putut struni calul. Întreaga trupă o porni pe urmele calului speriat, măturând tot ce întâlnea în cale. Râşcov nu-şi pierdu cumpătul şi afişând un zâmbet indulgent, se apropie de părintele Savatie, pietrificat, parcă, într-o poziţie de nedumerire. „Ei, ce facem? Aţi văzut ce înseamnă să dai cai pe mâna unor neisprăviţi? Cu asemenea exemplare eu trebuie să instalez noua orânduire şi să introduc ordine în oraş! Ce aţi hotărât?“ „Eu îmi menţin propunerea. Lăsaţi-mă singur cu aceşti nevinovaţi şi vom evita o situaţie neplăcută, de care oraşul nu are nevoie. Eu vă garantez închiderea acestui incident, şi nu e puţin. Dumneavoastră gândiţi-vă la viitorul apropiat. Nu puteţi stăpâni prin forţă, prin teroare. Nicăieri în lume nu a dat rezultate! Oricum, în Basarabia nu aveţi nici o şansă. În sufletele fiecărui om de pe acest pământ e sădită o istorie, o istorie reală, trăită de strămoşi, nu scrisă de istorici. Aici nu există etnii, aici există basarabeni! Ar trebui să-i transplantaţi pe toti, să-i înlocuiţi cu venetici ca să aveţi linişte.“ „Dacă va fi nevoie, o vom face! Dar nu despre asta este vorba acum. Eu mă retrag, împreună cu mica mea trupă, iar dumneavoastră ţineţi-vă de cuvânt. Dacă treburile vor ieşi bine, s-ar putea să mai stăm de vorbă, la un pahar de vodcă. Succes! Veţi avea nevoie.“ Părintele Savatie rămase perplex! în sinea lui nu mizase nici o clipă pe o înţelegere cu colonelul. Ceva se întâmplase, dar ce? În nici un caz nu putea fi vorba nici de atitudinea mulţimii, nici de „îndrăzneala“ cuvintelor rostite de el, nici de incidentul cu caii. O nouă atitudine a autorităţilor faţă de manifestaţiile stradale, de atitudinile „la vedere“? Noi directive de la centru? Era posibil, dar nu liniştitor. Era adevărat că trebuia să fii orb ca să nu vezi în ce butoi cu pulbere se transforma populaţia Basarabiei. Mai putea fi şi o nouă  meschinărie a opresorilor, care pregăteau noi forme de intimidare şi sancţionare a nesupunerii. Agitaţia mulţimii îl aduse cu gândurile la realitate. Nu mai era timp pentru presupuneri, trebuia făcut ceva pentru a linişti mulţimea, pentru a evita producerea unei catastrofe. „Să mergem la spital! Să mergem la spital! Să mergem la spital!…“ „Linişte, oameni buni! Nu avem nici o şansă dacă folosim forţa. Aţi putut asculta convorbirea mea cu colonelul, cel puţin cei care aţi stat mai aproape. Aţi auzit ce a trebuit să promit. Faptul că l-am convins să se retragă, să ne lase singuri, este deja o victorie. Mâine mă duc la el la Consistoriu să discut despre părintele Vodă. Nu putem ataca un spital. Am face cea mai mare greşeala, i-am da ocazia să intre în acţiune, în felul lui. Nu putem expune întreaga populaţie a oraşului. Dumnezeu e mare, să aşteptăm o minune, aşa cum s-a întâmplat astăzi, când călăreţii lui Râşcov au luat-o la goană.“ „Venim cu tine părinte, nu te putem lăsa singur!“ „Nu, dragii mei! Dacă nu mă duc singur, riscăm să provocăm un nou incident, le dăm apă la moară. Acum vom spune cu toţii «Tatăl nostru» şi ne vom duce în linişte acasă. Trebuie să aveţi mare grijă să nu întărâtaţi tineretul. Este cel mai vulnerabil prin explozibilul pe care-l poartă în piepturile lor. Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ La terminarea rugăciunii, o linişte de mormânt se aşternu în piaţa bisericii. Lumea începu să se răsfire, fără vorbe, fără şoapte, într-o atmosferă de înmormântare. Episodul Vodă se termină, în schimb, tragic. Când a doua zi părintele Savatie se prezentă la Consistoriu, colonelul Râşcov îl puse la curent cu ultimul eveniment al nopţii. „Regret, regret profund, dar în cazul Vodă nu mai putem face nimic. Planificasem să mergem împreună să vorbim cu doctorul Mircev. Din păcate, Vodă s-a spânzurat cu o funie împletită din cămaşă. Aşa l-au găsit astăzi dimineaţa.“ „Se pare că doar eu m-am ţinut de cuvânt. Cer permisiunea de a organiza o înmormântare creştinească, după pravilele noastre. Garantez că totul se va desfăşura în linişte, garantez cu propria persoană.“ „Bine, bine! Dar ştim că sinucigaşii nu beneficiază de slujbă la înmormântare!?“ „Amândoi ştim că părintele Vodă nu s-a sinucis, iar eu voi lua asupra mea acest «păcat». În caz contrar eu nu mai răspund de reacţia enoriaşilor. E mai împortantă liniştea decât adevărul, cel puţin în actualele circumstanţe. E tot ce pot să vă mai promit, e tot ce mai pot face“. „M-aţi convins, cu o condiţie – după înmormântare, vă veţi retrage definitiv la mănăstirea dumneavoastră, n-o veţi mai părăsi! Voi da dispoziţii pentru eliberarea cadavrului. Orice încălcare a înţelegerii noastre va avea consecinţe grave! Cam asta!“ Angajamentul luat de monahul stareţ părea peste puterile lui, şi totuşi, înmormântarea a avut loc după toate pravilele, într-o linişte nesperată. Cuvintele care au convins la linişte au fost simple. „Oameni buni, credincioşi, cel mai important lucru în clipa de faţă este să-l respectăm pe părintele Vodă, nu să ne aruncăm cu capul în mocirla politicii!“

*

*           *

      Zvonurile, poveştile, dar mai ales dispariţiile, începeau să frământe din ce în ce mai mult populaţia paşnică a acestui oraş patriarhal. Toamna urâtă, ploioasă, prematură, îi ţintuia pe oameni prin case. Străzile păreau adesea pustii. Copiii nu se mai jucau pe străzi, adolescenţii şi tinerii profitau de orice clipă liberă pentru a se aduna la taclale, prin câte o casă, aparent mai ferită de ochii nevăzuţi ai poliţiei politice. Adesea se pomeneau surprinşi de ceva vizitatori în civil, împrăştiaţi pe la casele lor, sau duşi la câte un interogatoriu de rutină. Nici părinţii nu mai suportau izolarea şi se vizitau reciproc, sub orice pretext, pentru a mai comenta câte un zvon, câte o dispariţie, sau, mai rar, câte o veste venită de dincolo de Prut. Oamenii, oricât de speriaţi şi ameninţaţi erau, începură să se destăinuiască în probleme personale, mergând până la descrierea modului de desfăşurare a anchetelor de la Consistoriu. Secretele de nepătruns ale puterii căpătau transparenţă şi datorită imprudenţelor comise de înfăptuitorii noii orânduiri. Băutori proverbiali de vodcă, în general de proastă calitate, pierdeau uneori controlul şi, cuprinşi de sentimente contradictorii, se pomeneau pălăvrăgind în gura mare. Se lăudau cu fapte abominabile, sau cădeau în păcatul lui „mea culpa“, când plângeau cu toată „nevinovăţia“. Aşa s-au aflat multe lucruri neînţelese la prima vedere, aşa s-au aflat intenţii de rău augur, salvând uneori vieţi omeneşti. Povestea „sinuciderii“ preotului Vodă s-a dezvăluit tot la un pahar de vodcă. Unul dintre „vlăjganii“ de la boli nervoase, zdruncinat de efectele alcoolului, a povestit într-o seară, printre mesenii unei cârciumi, adevărul crud. „Măi, Vodă, ăla de la Sfântu Dumitru, nu era el nebun. Nevastă-sa, da! Dansa goală puşcă şi-l striga pe unul… Volodea. Nu, preotul nu era nebun. Noi l-am înnebunit cu duşuri reci şi cu injecţii. Într-o seară a venit şeful şi ne-a spus să-i dăm la culcare o doză mai mare de calmant. După zece minute era gata mort. Atunci l-am spânzurat ca să nu iasă vorbe. E mai bine că a crăpat, că şi aşa nu scăpa. Ăsta era din ăia, politici… Dacă ne mai aduce din ăştia, eu fug de la spital. Dacă nu era preot nu-mi părea rău, dar aşa?! Blestemul să cadă pe director! Eu nu mai pot dormi noaptea…“ Bineînţeles că vestea a ţâşnit pe uşa cârciumii fără să aştepte ora închiderii şi a pătruns prin casele oamenilor, pe la cozi, prin şcoli, prin instituţii. Nu a fost ocolit nici biroul lui Râşcov. Furia acestuia nu a mai cunoscut margini. „Serghei, ia maşina şi oamenii şi asteptaţi-l pe nemernic la ieşirea din cârciumă, undeva fără martori, aranjaţi-l pe loc, ca după o bătaie între beţivi. Dacă-l scăpaţi, răspundeţi cu capul! Ce mai astepţi?!“ „N-ar fi mai bine să-l aducem mai întâi aici? Îi mai turnăm nişte vodcă pe gât, îl aruncăm în stradă şi-l călcăm cu maşina. O bătaie în stradă poate atrage atenţia.“ „Bine, fă cum crezi, numai scapă-mă de el astăzi. Cu doctorul vorbesc eu mâine. Halal oameni de încredere!“ A doua zi, de dimineaţă, când în mijlocul străzii ce ducea spre casa infirmierului fu găsit corpul stâlcit al „beţivului“, nimeni nu s-a mai întrebat cine este făptaşul. Groaza începea să cearnă des, ca şi ploaia, deasupra oraşului. Oamenii care se lăsasera păcăliţi de înţelegerea dintre Savatie şi Râşcov, se adunară, cu mic, cu mare, într-un marş în direcţia mănăstirii. Porţile grele ale mănăstirii erau deschise. Mulţimea năvăli printre pomii fructiferi ai celebrei livezi, îndreptându-se înspre bisericuţa mănăstirii. Părintele Savatie, înconjurat de alţi câţiva călugări, stătea îngenuncheat în faţa altarului şi murmura rugăciuni. Se rugau pentru sufletul părintelui Vodă şi pentru cel al infirmierului, care într-o clipă de beţie, dar şi de remuşcare, spusese adevărul. Termenul de mănăstire era poate puţin pretenţios. În fapt era un fel de domeniu al episcopiei, cu livezi de pomi fructiferi, cu fructe de cea mai bună calitate şi o varietate care acoperea întreg sezonul productiv. Mai erau şi butucii de viţă, struguri de masă şi struguri de vin, soiuri superioare aduse de pe la Cotnari, şi mai nou, de la Şaba. O parcelă importantă era ocupată de legume. Un grajd adăpostea câteva vaci, un altul o pereche de cai, o căruţă şi alte unelte agricole. Cam în mijlocul domeniului se afla o clădire modestă, cu pridvor, clădire ce adăpostea încăperile, aşa–zisele chilii, în care locuiau călugării fără rang, muncitorii. Într-o zonă mai depărtată de malul Dunării se afla o clădire mai răsărită, de un alb imaculat, cu un pridvor împodobit cu ghivece cu flori. Aici se afla biroul stareţului, o cameră special amenajată pentru vizitele episcopului, precum şi camerele în care locuiau călugării cu rang de preoţi. Mănăstirea, care se întindea pe o arie de vreo zece hectare, avea o privelişte superbă. Aşezată în partea de vest a oraşului, dincolo de plaja amenajată, dincolo de cimitirul eroilor şi de vechea cetate, într-o zona liniştită, departe de forfota portuară, mănăstirea domina curgerea nesfârşită a Dunării, cam în dreptul postului românesc de grăniceri de la Plaur. Cocoţată pe malul înalt de 10–15 metri, ascundea, jos, la picioarele râpei, o plajă naturală, locul preferat al adolescenţilor. Acolo se adunau să înoate, sau să înveţe să înoate, acolo se înfiripau primele iubiri, acolo se puneau la cale incursiunile de „pradă“ în incinta mănăstirii. Plăcerea de a „fura“ fructe era unanim împărtăşită, şi de cei mai mici, şi de cei mai mari. Trebuia înşelată vigilenţa celor câţiva călugări–paznici, care colindau livezile, strigând ameninţător aceleaşi cuvinte: te văd, te văd! … sau bătând un fel de toacă. Se întâmpla să pună mâna pe câte unii mai puţin isteţi şi să-i supună pedepsei supreme. Nu dojeni, nu ameninţări! Spălatul clopotului cel mare din clopotniţa bisericii, până la obţinerea unui luciu de bronz necoclit. Primeai găleţi, primeai cârpe, primeai săpun. Dacă nimereau vreo doi-trei, treaba putea fi făcută în patru–cinci ore. Devenise un titlu de glorie să te poţi lăuda, asta pentru a diminua ruşinea eşecului, că ai fost închis în turla bisericii. Pentru a preîntâmpina astfel de incursiuni, care produceau şi pagube prin felul neprofesionist în care erau „culese“ fructele, părintele Savatie trimitea câteodată coşuri cu fructe, în semn de pace, micilor stăpânitori ai plajei, plaja de sub râpă, cum era cunoscută în tot oraşul. Efectul unor astfel de gesturi nu putea fi cel scontat deoarece nimic nu putea înlocui plăcerea aventurii. Da, mănăstirea ocupa un loc aparte în sufletele ismailenilor. Nu puteau fi uitate nici slujbele de Înviere, care stârneau interesul, nu numai al localnicilor, dar şi al celor de prin satele învecinate. Mulţimea invada teritoriul mănăstirii, dar respecta cu sfinţenie aceste locuri care căpătau aureola sfinţeniei. Dar cum lucrurile nu mai erau normale, nici atitudinea oamenilor nu mai putea fi normală. Nu-i mai mâna gândul la rugăciune, nu-i mai chema liniştea mănăstirii, ei veneau să ceară socoteală aceluia  pe care-l ascultaseră, care, în lumina celor întâmplate, se înţelesese cu diavolul. Primii care pătrunseră în bisericuţă, se opriră descumpăniţi de atmosfera de pioşenie ce domnea în faţa altarului. Presiunea celor din spate îi obligă însă să înainteze. În câteva clipe spaţiul deveni neîncăpător, iar vacarmul vocilor dezordonate acoperi încercările stareţului de a linişti spiritele. „L-ai vândut pe Părintele Vodă, ne-ai minţit!“ „Meriţi aceeaşi soartă ca şi Vodă, să fii spânzurat!“ „Să-l tundem şi să-l alungăm din mănăstire.“ „Să-l tundem! Să-l tundem! Să-l tundem!…“ Glasul părintelui Savatie încerca în zadar să se facă auzit. La un moment dat, câteva perechi de mâini încercară să-l imobilizeze. Acest munte de om, cu pletele şi barba de culoarea abanosului, făcu un gest neprevăzut, o piruetă, cu braţele întinse lateral, precum o morişcă, lăsând în jurul său un cerc gol de vreo doi metri. „Oameni buni, ce v-a apucat? Cum puteţi să mă învinuiţi de trădare? Şi eu am fost minţit ca şi voi. Când noi ne confruntam cu Râşcov şi soldaţii lui, soarta părintelui Vodă era deja hotărâtă. Părintele Vodă a avut curajul să dezvăluie adevărul despre ancheta de la Consistoriu ştiind preţul pe care-l va plăti. Înţelegerea cu Râşcov nu-l mai putea salva pe părintele Vodă, înţelegerea am făcut-o ca să evit o şi mai mare nenorocire, nenorocire care s-ar fi abătut asupra Dumneavoastră şi asupra familiilor. Nu uitaţi că atunci ni s-au alăturat elevi şi tineri! A doua zi am fost la Râşcov să discut despre Vodă şi am aflat despre moartea lui. I-am spus că nu cred. În replică, m-a surghiunit, dacă pot să spun aşa, aici, la mănăstire. Nu mai am voie să părăsesc mănăstirea. Asta e tot. Vă las să judecaţi faptele aşa cum s-au petrecut şi să judecaţi şi faptele mele. Dumnezeu să vă lumineze!“ Un murmur de confuzie umplu bisericuţa. Lumea era descumpanită, speriată. De afară se auzi un strigăt. „Vin soldaţii! … Vin soldaţii!…“ O linişte de mormânt se aşternu în biserică. Toate privirile îl ţintuiră întrebător pe stareţ. Acesta îşi făcu culoar de trecere şi ieşi afară. Era cea de a doua întâlnire a aceleiaşi mulţimi, cu acelaşi Râşcov, urmat de vreo douăzeci de puşcaşi. „Văd că nu ne-am înţeles, cetăţene Savatie! Spuneţi-le oamenilor să plece în linişte acasă, ca să evităm luarea unor măsuri drastice. Voi fi necruţător! Cine nu se supune, va fi arestat şi judecat pentru tulburarea ordinii publice şi subminarea orânduirii sovietice. Aveţi zece minute să vă hotărâţi!“ „Domnule colonel, nu mai continuaţi cu ameninţările! Nu este cazul. Aici vă aflaţi pe un teritoriu al păcii, al credinţei, un teritoriu sacru pentru populaţia acestui oraş. Oamenii nu s-au adunat pentru o manifestaţie antistatală, s-au adunat fără a fi instigaţi, s-au adunat să se roage pentru sufletul părintelui Vodă şi al infirmierului de la spitalul de nebuni. Primul a murit ca un martir, nevinovat, pentru vina de a fi slujit biserica. Cel de al doilea a murit ca urmare a remuşcărilor. De aceea nu-i despărţim în rugăciunile noastre, ei sunt acum alături, în faţa lui Dumnezeu. În acest loc sfânt nu are ce căuta ameninţarea armatei sau a poliţiei. Constituţia pe care ne-aţi impus-o, garantează libertatea cultelor. Suntem ortodocşi ca şi marea majoritate a popoarelor Uniunii Sovietice. Aceşti oameni nu se ridică împotriva regimului, ci împotriva greşelilor pe care le comit organele de conducere locală. Nu amestecaţi religia cu politica! Nu aveţi nimic de câştigat. Nu e nevoie să ne ameninţaţi. După o slujbă de pomenire, cu toţii se vor duce pe la casele lor. Şi eu am fost judecat de ei, după ce am fost indus în eroare de Dumneavoastră. Judecata lor este dreaptă şi nu este nevoie de nici un tribunal. Luaţi-vă oamenii şi părăsiţi în linişte acest teritoriu, aşa cum şi eu respect ordinul de a nu mai părăsi mănăstirea. Dumnezeu să vă călăuzească paşii! Amin!“ „Nici un om de al meu nu va părăsi mănăstirea până când nu vor pleca toţi, în linişte, în grupuri de cel mult trei oameni. Din această clipă biserica se închide, orice slujbă se interzice! Mănăstirea va fi preluată de o gospodărie colectivă, aşa că, pregatiţi-vă pentru evacuare şi pentru predare, cu acte în regulă, bineînţeles!“ Rumoare, apoi agitaţia dezordonată a oamenilor îl făcu pe Râşcov să-şi iasă din fire. „Foc de avertisment!“ Câteva rafale de automate ţintiră cerul, făcând lumea să se resfire, să caute adăpost printre pomii livezii din jurul bisericii. „Oameni buni, iubiţii mei credincioşi, vă rog, vă implor să părăsiţi în linişte mănăstirea, să mergeţi direct pe la casele voastre. Dumnezeu va avea grijă de noi şi de biserica noastră.“ Speriaţi de împuşcăturile de avertisment, mai receptivi ca altădată la cuvintele pline de înţelepciune ale stareţului, oamenii se conformară ordinului colonelului şi sfaturilor stareţului şi se îndreptară înspre poarta mănăstirii. În curând nu mai rămase nimeni din mulţimea care venise să-i ceară socoteală stareţului. Câţiva militari se precipitară spre poartă şi o închiseră, blocând-o cu bara de fier cu care era prevăzută. Un alt grup de militari se împrăştie prin livezi, ajunse la grajduri şi reveni înarmat cu tot felul de unelte şi funii. Sub privirile înmărmurite ale stareţului şi ale călugărilor, începu operaţiunea de cucerire a turlei. Cum nu era de mari proporţii „temerara“ expediţie se termină cu succes. Un tânăr soldăţel, iute ca un spiriduş, ieşi din clopotniţă şi se căţără cu dexteritate până la baza crucii. Din funia pe care o cărase după el, făcu un laţ pe care-l săltă pe cruce. Dădu drumul funiei care ajunse până în dreptul unui vitraliu, simplu dar frumos tocmai prin naivitatea scenei pe care o reprezenta. O scară adusă în fugă şi problema fu rezolvată. Funia prelungită cu nişte bucăţi de lanţuri, fu apucată de un grup de militari şi la un semn dat de colonel, începu calvarul. Cu ochii plini de lacrimi, călugării îngenuncheaţi priveau înmărmuriţi scena apocaliptică ce se desfăşura înaintea ochilor. Crucea rezistă un timp, apoi se aplecă uşor spre Dunăre. Soldaţii schimbară direcţia de tracţiune, făcând crucea să se îndrepte, iar apoi să se aplece în direcţia opusă. După câteva manevre repetate, se auzi un pârâit şi crucea se desprinse, se izbi de acoperişul bisericii şi se prăvăli în direcţia grupului de profanatori, despicând capul celui din faţă. Un moment de groază cuprinse trupa şi pe vajnicul colonel. „Duceţi-l în maşină, duceţi-l la spital!“ „Este mort, tovarăşe colonel… mai bine îl ducem la unitate!?“ „Îl lăsaţi la unitate şi vă întoarceţi imediat. Anuntaţi simplu, accident, fără comentarii!“ „Colonele, nu este un accident, este prima pedeapsă trimisă de Dumnezeu! Îl aveţi pe conştiinţă pe acest tânăr nevinovat, un copil împins să facă rău oamenilor al căror blestem s-a implinit!“ Soldaţii priveau încremeniţi cadavrul tovarăşului lor, sângerând alături de crucea pătată de sânge. Călugării se apropiară de cruce, o săltară şi intrară în biserică. Nimeni nu mai asculta protestele şi ameninţările colonelului. O sprijiniră de masa din altar, se înşirară în faţa altarului, în genunchi, cu feţele răvăşite de durere. Stareţul înălţă braţele şi privirea, adresându-se lui Dumnezeu. „Iartă-i Doamne pe cei ce nu ştiu ce fac şi pedepseşte-i pe cei care împrăştie cu ştiinţă răul pe pământ. Iartă-ne neputinţa noastră în faţa diavolului.“ Acest mic ritual de rugăciune, improvizat sub îndemnul celor petrecute, s-a desfăşurat în linişte, fără nici o intervenţie din partea lui Râşcov, care, cu toate încercările de a salva aparenţele, era puternic marcat de incident. Spaima citită în ochii tinerilor soldaţi, îl descumpănise. Când părintele Savatie apăru în pragul uşii bisericii, urmat de ceilalţi călugări, Râşcov nu mai avu puterea de a-i înfrunta privirea. Se întoarse spre Dunăre şi adresându-se nimănui, murmură: „Ca şi apa Dunării, curge şi viaţa noastră de ostaşi. Plutim cu ea odată, fără să ştim când ne va înghiţi un vârtej. Să nu luaţi nimic din biserică, biserica se sigilează. Vom lăsa pază militară!“ Nu ştiu cum o mai arăta astăzi mănăstirea, dar ştiu că prin ’84, când am făcut o plimbare cu vaporul până la Periprava, ca să trec prin faţa Ismailului, biserica mănăstirii arăta părăsită, cu turla lipsită de simbolul credinţei creştine, de sfânta cruce, pângărită într-o perioadă de restrişte, într-o încercare absurdă de ştergere a istoriei trăite şi nu scrise a Basarabiei. E adevărat că nici românii, în perioada 1941–1944, nu se grăbiră să vindece rănile lăsate de acea perioadă nefastă, 1940–1941, lăsând parcă în mod intenţionat, cumva în stil polonez, ruine–amintiri, purtând pe ele inscripţia „nu uitaţi!“ Chiar dacă perioada era marcată de lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie“, lozincă ce avea să fie reluată odată cu înaintarea trupelor române spre vest, atitudinea autorităţilor române faţă de suferinţele îndurate de basarabeni sub ocupaţia sovietică, faţă de pierderile umane şi materiale ale bisericii din Basarabia, avea să lase urme adânci în sufletele celor care-şi puseseră atâtea speranţe în Antonescu şi Hitler. Nimeni nu se grăbea cu reparaţiile, toţi aşteptau rezultatele războiului. Românii îşi depăşiseră angajamentele, Basarabia fusese eliberată, dar aveau să apară lozinci noi ca: „Transnistria pe veci românească“ sau „România până la Bug“. E un salt peste timp pe care îl fac pentru a înţelege anumite lucruri, sau, poate tocmai pentru a nu le înţelege. Oricum, basarabenii get–beget, nu cei care reveneau să se înfrupte din posturile de conducere aducând cu ei demagogia patriotismului dezinteresat, sufereau în amorul–propriu. Incidentul de la mănăstire a lămurit o dată în plus lucrurile. Atacul direct, fără menajamente asupra bisericii şi a slujitorilor săi, umilirea şi prigonirea intelectualilor, dispariţiile, zvonurile care veneau din sate, apariţia unităţii speciale pe domeniile Tulceanov, demonstrau fără echivoc, atât intenţiile, cât şi metodele ce urmau a fi folosite în jocul puterii. Numele lui Stalin aducea fiori în sufletele oamenilor. Sintagma „pohod na Sibiri“ era pe buzele tuturora. Cum oamenii răi se demască oricât fard ar folosi pentru a căpăta ceva din duhul blândeţii, adevărata „personalitate“ a şefului unităţii speciale nu a întârziat să se dezvăluie. Nici de data aceasta, rolul întâmplârii nu a fost dezminţit. Un evreu, croitor foarte bine cotat în Ismail, s-a întâmplat să se pomenească pe aceleaşi baricade, prin Spania, alături de noul tartor al puterii locale. Nu s-au cunoscut oficial, dar viaţa i-a oferit multe amănunte despre acest personaj misterios. „Alexandr Alexandrovici, ceea ce-ţi spun eu dumitale, n-ar trebui să spun la nimeni. Toţi vorbesc despre noua unitate specială şi de şeful ei, dar nimeni nici nu bănuieşte ce canalie ne-a trimis Dumnezeu pe cap. E ovrei ca mine, dar n-are nici o credinţă. E din Ardeal, mai mult ungur decât ovrei, dar vorbeşte bine şi româneşte. Il cheamă Altländer Michael, parc-ar fi neamţ?! În Spania purta un nume conspirativ, Mişa Rusu. Eu n-am rezistat mult pe acolo şi am plecat acasă. Fratele meu, care a rămas să lupte, zice că am fugit! De ce să fug? M-am dus prostit de el şi m-am întors când m-am trezit. Cum era să oprim noi, nişte amărâţi, instaurarea fascismului în Spania, când era sprijinit de Hitler şi de Mussolini? A fost ideea ruşilor, a comuniştilor, iar ovreii s-au băgat ca musca-n zăr, de teama viitorului. Când s-a stricat căruţa în Spania, Mişa al nostru a plecat cu un grup de ruşi în U.R.S.S. Ce am aflat despre dezastru, am aflat de la frate-miu, care s-a întors la Galaţi. Când l-am văzut pe Mişa pe stradă şi am aflat cine este, auzi dumneata! comandantul unităţii speciale, l-am recunoscut, dar nu şi el pe mine. Doamne fereşte! Numai să nu ajungem pe mâna lui! Doamne fereşte! Ce am povestit, e numai pentru dumneata. Doamne fereşte, nu povesti la nimeni, că o păţim amândoi! Când m-am întors la Ismail, am spus la toata lumea că l-am îngrijit pe Iţic, pe frate-miu, la Galaţi. Nimeni nu ştie în ce prostii m-am băgat. Iţic e la Galaţi, nu mai poate veni pe aici, n-are cum să-l întâlnească. Pentru mine cel mai bine ar fi să pot fugi în România. Cum te mai descurci cu serviciul?“ „Serviciu spui?! ăsta nu este serviciu! Este bătaie de joc? Paznic la depozit de materiale! Cred că mă vor da afară. Nu pot avea ei încredere în mine când acolo se fură ca în codru. Şi când te gândeşti că acolo a fost biserică! Doamne, ce a ajuns un ofiţer al ţarului!“ „Alexandr Alexandrovici, nu mai spune asta nici la prieteni! Doamne fereşte!“ Chiar dacă aceste noutăţi circulau greu, reputaţia de „dur“ a firavului ovrei, pregătit în Uniunea Sovietică special pentru astfel de „activităţi“ în ţări ca România sau Ungaria, a ajuns de notorietate publică. Învăţase şi limba rusă, dar accentul straniu, imprimat în special de limba maghiară, îl plasau undeva prin Asia. Numele lui oficial era Mihail Mihailovici Rusev. Adusese cu el şi un adjunct, un oarecare Nicolovschi Alexandru, căpitan, care avea să scrie cu litere de sânge o pagină din istoria acestui oraş. Era urât la înfăţişare, dar mai urât era sufletul lui. O canalie, în adevaratul sens al cuvântului. Pui de căţea, cum îi spuneau localnicii, traducând o expresie curent folosită în anchetele de la Consistoriu. Un cuplu pe care numai iadul l-a putut scorni! Alexandrov se despărţi îngândurat de croitorul limbut. Nu i-a plăcut deloc să asculte cele povestite, dar acum era obsedat de întrebarea – de ce tocmai mie? Nu avea cum să ştie că de fapt făcea parte din cercul restrâns de „prieteni“ pe care şi-l făcuse în sufletul său acest om simplu şi sincer. Îşi îndreptă paşii, aproape maşinal, spre locuinţa lui Daniil Stepanâci. Ceea ce auzise îl frământa atât de mult, încât simţea nevoia să se descarce. Nu era singurul care nu putea păstra un  „secret“, era ceva general. Oamenii erau prea apăsaţi de zvonuri, de mărturisiri, de fabulaţii, ca să se închidă în ei, chiar dacă teama le dicta adesea o atitudine de însingurare. De aici caracterul aproape conspirativ al oricăror discuţii, nevoia de sprijin reciproc, de înţelegere. În casa noastră el se simţea în largul său. Până şi noi copiii ne simţeam bine în preajma lui. Pe cei mici ne răsfăţa cu dulciuri, celor mari le aducea cărţi sau discuri de patefon. Era generos, îi plăceau copiii şi ştia să ne vrăjească cu tot felul de poveşti „adevărate“, pe care noi nu îndrăzneam să le punem la îndoială. Prin discurile pe care i le aducea lui Mircea, am luat contact, pentru prima oară, cu muzica de operă şi am îndrăgit acest minunat instrument muzical care este vocea umană. Caruso, Josef Schmidt, Şaliapin, au răsunat datorită lui în casa noastră, la patefonul cumpărat de Mircea, din economiile lui personale. Şi acum îmi răsună în urechi vocea lui Şaliapin, cântând un fel de cântec de beţie, pe muzica lui Beethoven. Cuvintele în limba rusă, într-o rimă perfectă, spuneau cam aşa: „umpleţi paharele mai pline, mai repede beţia vine !“ Pentru vocea micului–marelui nostru evreiaş din Bucovina, cu toate că eram doar un copil, aveam o adevărată veneraţie. Eram capabil să-l ascult la nesfârşit, spre disperarea lui Mircea care avea un adevărat cult pentru discuri, declarându-se unicul autorizat să folosească patefonul. Da, acest Alexandrov a fost pentru mine şi va rămâne în memoria mea, un om minunat. „Bobacica, ai tăi sunt acasă?“ „Mama da, tata nu. Intraţi, intraţi!“ „Cum merge şcoala?“ „Învăţăm limba rusă. Toata ziua cântăm cântece patriotice… Stalin naşa slava boevaia… încă nu avem manuale,“ „O să treacă şi asta!“ „Bob, cu cine vorbeşti?“ „Mama, a venit diadia Saşa!“ „Pofteşte-l înăuntru!“ „Dragă Leolea, m-am întâlnit cu Herşcovici, croitorul. Mi-a spus câteva noutăţi şi am trecut să vi le spun şi vouă. Era destul de speriat şi m-a rugat să nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar ştii că eu nu pot avea secrete faţă de voi. Ce ştiţi de Mircea?“ „Nu prea multe. Ne-a trimis un bileţel că este bine. Mă tem să nu facă vreo prostie, ştii cum e el!“ „Vine tata, l-am văzut pe geam… pare supărat, îl cunosc eu!“ „O, lume nouă!?“ „M-am întâlnit cu Herşcovici şi am venit să vă pun la curent cu ultimele noutăţi.“ „Şi eu m-am întâlnit cu el, cred că este vorba de aşa–zisa unitate specială şi de evreul ăla misterios. Are omul ăsta un dar de a împrăştia secretele! Nu mă interesează cine-i comandantul, aş vrea să ştiu ce se petrece acolo, sau mai bine zis ce ni se pregăteşte acolo. Am mai primit o veste de acasă. Se pare ca l-au dus pe Nea Ştefan, împreună cu un grup de culaci, într-un lagăr de lângă Odessa. Nimic precis, doar confirmarea că fratele lui, beat mort, a venit cu cei care l-au arestat şi a ameninţat-o şi pe mama. Săraca s-a speriat şi s-a dus la sora mea, la Tuzla. Nemernicul, după ce şi-a băut tot ce a avut, a cerut mereu bani de la ai mei!“ „Sărmanul Nea Ştefan, numai războiul l-ar mai putea scăpa! Numai să nu-l trimită în Siberia! Doamne fereşte!“ „De asta mi-e frică şi mie. Şi mi-e frică şi de ce ar putea face Mircea. La Chişinău, chiar că a scăpat de orice control! Ieri a trecut Iura pe la noi. Ne-a spus că ai lui sunt încă bine, dar se tem de ziua când îi vor scoate şi de la vie. Au nişte grăniceri cantonaţi la vie, în corturi, băieţi tineri de prin Transnistria. Se înţeleg bine, Elena Alexandrovna le mai face câte o mâncare caldă, iar ei aduc pâine şi peşte proaspăt. Trecerea viilor la colhozul „Ismailul Roşu“ îi va da peste cap. Pe pescari cel puţin, i-au şi nenorocit. Ce primesc de la cherhana le ajunge cât să nu moară de foame: din piaţa de peşte n-a mai rămas nimic. Cred că o să trăim doar din amintiri! A, nu ştiu dacă ţi-am spus de Dracinschi? I-au ridicat într-o noapte pe toţi trei, i-au urcat într-o dubă mare în care se mai auzeau şi alte voci, şi duşi au fost. Nimeni n-a mai aflat nimic despre soarta lor. Ce om minunat! Atâta bună dispoziţie, veşnic pus pe şotii, o colecţie ambulantă de bancuri! Tare mi-e frică că a lansat ceva glume politice şi l-a turnat careva. Nimeni n-a scăpat de glumele lui, dar nimeni nu s-a supărat pe el. Nici episcopul n-a fost scutit! Într-o zi l-a trimis pe protopopul Popescu la farmacie să-şi cumpere o pomadă împotriva cheliei. Popescu nu ştia o iotă ruseşte, nu s-a prins la glumă şi a cerut farmacistului, un grec foarte simpatic, „gamnolină“. Cum în farmacie mai erau şi alte persoane, râsul a izbucnit spontan. Farmacistul s-a simţit obligat să dezvăluie poanta, iar protopopul, om plin de umor, a povestit a doua zi la Consistoriu, cu tot felul de înflorituri. La sfârşit i s-a adresat lui Dracinschi. „Dragul meu, românii traduc cuvântul gamno fie prin căcat, fie, într-un mod mai delicat, prin rahat. Mă gândesc că dacă mie gamnolina mi-ar servi pentru chelie, ţie, ar putea să-ţi servească drept desert.“ Bineinţeles că nimeni nu s-a suparat, iar cei doi prieteni s-au îmbrăţişat. Da, acesta era secretarul nostru de la Consistoriu, care nu suporta să vadă pe cineva trist, prost dispus. Găselniţele lui erau uneori şocante, dar stârneau buna dispoziţie în jur. Ce se va întâmpla cu Margarita lor? O fată extraordinară, frumoasă, plină de talent. Cânta superb la pian, fiind invitata de onoare la seratele muzicale din casa lui Creisin, unde împreună cu fata acestuia şi Sarchizov, dădeau adevărate concerte camerale, de familie. Nici de Creisin nu mai ştiu nimic. Dacă află Mircea de cele întâmplate, va fi foarte abătut. Era în casa lui Creisin, ca la el acasă. Nu ştiu, se întâmplă lucruri ciudate în oraşul nostru. Cel puţin cu clerul, se poartă de parcă ar vrea să îngroape biserica, s-o scoată din sufletele oamenilor. Hai să bem ceva tare! Ce zici, merge un coniac pe stomacul gol? Vreau să-i simt toată puterea!“ „Dania, nu faceţi aşa ceva! Aşteptaţi să vă pregătesc ceva, ştii doar ca ai probleme cu stomacul!“ „Daniil Stepanâci, începe să-mi fie frică. Dacă îl ia pe Şuric la armată, ce se va întâmpla cu el, ce se va întâmpla cu noi?“

*

*           *

      Ileana se trezi speriată de propriul său strigăt. Aţipise după vizita făcută lui Paul, istovită de teama care o însoţise până acasă. Un vis absurd, un coşmar, opri somnul odihnitor al tinereţii. Participa în calitate de călău la execuţia lui Nani. Totul se petrecea într-un cadru cunoscut, în grădina din jurul casei. Nani, cu laţul pus, se sprijinea cu picioarele pe o banchetă, pe care ea, Ileana lui dragă, urma s-o tragă de sub el. Când se apropie de banchetă, întâlni privirea lui Nani şi-l auzi spunând: „Şi tu eşti cu ei, Ileana?!“ Se opri înmărmurită şi-l văzu împingând bancheta cu picioarele, clipă în care craca de care era prinsă funia trosni ca un tunet şi corpul lui Nani, despuiat până la brâu, se prăbuşi la picioarele ei, cu faţa în pământ. Se aplecă asupra lui şi văzu două şuviţe de sânge prelingându-se de sub omoplaţi, pe spatele lui atât de frumos dăltuit. Scoase un urlet disperat care o trezi la realitate. Era oare un semn, sau doar efectul celor povestite de Paul? O stare de teamă o cuprinse, o teamă necunoscută încă, o teamă pe care numai gândul morţii o poate provoca. Ştia că era surescitată, ştia că nesiguranţa în care plutea o putea duce la nebunie, intuia că trebuia făcut ceva neobişnuit. Se duse în bucătărie, aprinse micul primus folosit pentru cafele şi cu mişcări tremurânde pregăti o porţie mare, concentrată şi amară, de cafea. O trecu într-o ceaşcă de ceai, adăugă o porţie bună de coniac şi trecu în sufragerie. Se apropie de fereastră şi din spatele perdelelor trase, ferită de întunericul din cameră, işi opri privirea pe trotuarul de vizavi. Doi bărbaţi strângându-şi mâinile, se pregăteau de despărţire. Cel care părea să rămână scoase din buzunarul de la piept o sticluţă pe care o întinse partenerului său nocturn. Acesta trase o duşcă, probabil de vodcă, mai întinse o  dată mâna şi se depărtă. Cel rămas, trase şi el câteva înghiţituri bune şi strecură sticluţa în buzunar. Făcu câţiva paşi, se propti de un pom şi-şi aţinti privirea înspre casa lor. Era clar, era urmărită. Întrebarea era dacă ştiau de vizita făcută lui Paul, sau, dacă povestea cu evadarea lui Nani nu era chiar adevărată. Un licăr de speranţă încolţi în sufletul ei, dar şi o noua teamă. Dacă Nani a scăpat, dacă a trecut cumva Dunărea, atunci ea va deveni obiectul unei observaţii permanente, poate al unor persecuţii! Adevărata definiţie a dilemei se strecurase în gândurile ei. Care din cele două rele era mai preferabilă? Moartea lui Nani, sau prigoana? Era clar că dacă Nani trăia, vor transforma viaţa lor într-un iad. Prin ea îl vor aduce pe el înapoi. Totuşi, după spusele lui Paul, povestea cu evadarea şi agresarea însoţitorului era cusută cu aţă albă! În primul rând Nani nu era omul care s-o expună pe ea. Gândul că trebuia să se obişnuiască cu ideea că l-a pierdut pe Nani o aducea într-o stare de disperare, dar şi de furie. Amestecul de cafea şi coniac îi dădea o altă stare de spirit. Ea, frumoasă dar firavă, Ileana, fetiţa lui „tati“, total nepregătită pentru a întâmpina răul, începea să ţeasă firul răzbunării. Nu avea nimic de pierdut. Fără Nani al ei, viaţa nu mai avea nici un sens! Da, asta era, răzbunarea! Dar pe cine? Cum va afla ea vreodată adevărul, cum îl va cunoaşte pe asasin?! Părăsi fereastra lasându-l pe urmăritorul ei în plata Domnului. Se aşeză pe canapea şi mai sorbi puţin din licoarea dătătoare de curaj şi de idei. Noaptea se anunţa lungă şi albă. Hotărâtă să învingă teama şi somnul, se duse după sticla de coniac şi o puse pe măsuţa de alături. Adormi buştean. Când se trezi, erau orele prânzului. Se uită pe geam şi văzu o nouă figură făcând un du-te-vino în faţa casei. Capul era greu, carnea vibra de parcă avea friguri. Citise despre femei fatale, despre seducţie, spionaj, crimă. De mic copil admirase fetele băieţoase, cu aptitudini sportive, gata să se ia la bătaie cu băieţii, capabile să se impună. Fusese o fetiţă cuminte care îşi petrecea adesea orele libere stând la geam şi privind cu jind joaca zgomotoasă a copiilor de pe uliţa lor din Tighina. Câtă nevoie ar fi avut acum de o educaţie mai liberă, care să-i confere mai multă încredere în propriile-i forţe! Şi acum, la cei treizeci de ani împliniţi, era fricoasă, nu-i plăcea să rămână singură în casă, se temea de întuneric, era dependentă de prezenţa lui Nani, de protecţia lui, de dragostea lui. Erau la fel de îndrăgostiţi ca acum şase ani, când se căsătoriseră. Cred că Nani era singurul preot care umbla pe stradă, cu Ileana lui, ţinându-se de mână. Lumea zâmbea cu îngăduinţă, lumea îi iubea şi admira. Dacă copilăria ei se derulase într-o atmosferă familială caldă, când totul era numai soare, când hoinărea zilnic ore în şir cu „tati“ ascultând poveştile-i care o fascinau, adolescenţa a suferit aplecându-se în faţa sorţii fără a o înţelege, o soartă nemiloasă, care i-l smulgea pe omul cel mai iubit. Tati s-a stins în urma unui atac de cord, într-o zi însorită, prea însorită, poate, pentru inima-i bolnavă. Ani de zile a purtat în suflet un doliu care o izola tot mai mult de cei de vârsta ei. Tighina copilăriei, un târg mare, cu o populaţie eterogenă, cu balanţa etnică înclinându-se în favoarea moldovenilor, avea să ajungă mormântul celor dragi, când Ileana nu împlinise încă douăzeci de ani. Mama ei avea să se stingă de aceeaşi boală ca şi tati, fără s-o poată vedea la casa ei, fără să-l cunoască pe tânărul Ilaşcu, pe viitorul Nani al ei, pe omul care avea s-o scoată din marasmul tristeţii pe unica ei fiică. Ilaşcu, o veche familie de moldoveni transnistreni, care trecuse Nistrul în timpul lui Alexandru I, profitând de mişcările de populaţie ce au avut loc în procesul de colonizare al Basarabiei, avea să-i iasă în cale printr-unul din reprezentanţii săi cei mai reuşiţi. Frumos, studios, armonios dezvoltat datorită îclinaţiilor pentru sport, din adolescenţă se apropie de studiul religiilor şi de filozofie. Imbrăţişă  teologia, cu toate că   în  capul său înţelesurile şi neîţelesurile se băteau cap în cap. Apariţia Ilenei în viaţa lui a coincis cu numirea sa la Episcopia Ismailului. S-a mutat lăsând în urmă amintirile şi mormintele, pentru a construi împreună, ţinându-se mereu de mână, o noua lume, o lume a lor, plină de dragoste şi de speranţă. Acum totul se năruise. Ileana simţi că Nani plecase definitiv, că viaţa ei era terminată. O săptămână de izolare, de obsesivă căutare a unei căi de răzbunare, de observare din spatele perdelelor a celor care făceau rondul în faţa casei, avea efectul unei autoîmbărbătări. Invinsese teama ei maladivă de singuratate, de întuneric. Trebuia să facă ceva, să intrerupă această stare de veghe. Se împrospătă cu un duş, bău o cafea concentrată, se fardă, se îmbrăcă elegant şi ieşi în stradă, spre sătisfacţia umbrei sale. O luă înspre Biserica Sf. Dumitru, la singurul ei prieten, Paul. În uşa bisericii îl întâlni pe paracliser şi află crudul adevăr despre cele întâmplate la spital, despre înmormântarea lui Paul, despre evenimentele de la mănăstirea părintelui Savatie. Rămase ţintuită locului, se sprijini de braţul paracliserului şi începu să plângă. Refuză invitaţia acestuia de a intra în biserică, îşi şterse lacrimile, se întoarse şi văzându-şi urmăritorul la 20–30 de metri, se apropie de el. „Ascultă Domnule, du-te la şeful tău şi spune-i că vreau să-i vorbesc, să-mi fixeze o audienţă! Dacă este de acord, vino şi anunţă-mă şi nu mai pierde timpul în faţa ferestrelor casei mele. N-am de ce, şi nici de gând să fug. Poţi pleca liniştit!“ Umbra rămase perplexă! Aşa ceva chiar că nu i se mai întâmplase niciodată. Ce tupeu! Descumpănit, bâigui un „la revedere“, se întoarse şi porni cu paşi grăbiţi. Ileana simţi că are bocanci în picioare, nu pantofi. Nu reuşea să plece de pe loc, nu-i venea să creadă că ea fusese aceea care vorbise cu umbra. Gândul că o vor aresta o trezi la realitate. „Şi cu asta ce am făcut?! M-am dat pe mâna lor, când eu visam să mă răzbun. Cred că mă aşteaptă soarta Silviei! Mai bine mă omor!“ Cu greu se desprinse de trotuarul care o ţintuia ca un magnet şi cu paşi înceţi porni spre casă. Rămase surprinsă că nimeni nu se plimba prin faţa casei. Se opri în faţa bătrânului nuc de care Nani fixase un leagăn, pentru clipele ei de relaxare, un leagăn ca pentru copii. O viziune de o clipă o făcu să se dea înspăimântată înapoi. Cele două funii ale leagănului se contopiseră într-una, în funia spânzurătorii din coşmar. Fugi în casă, zăvori uşa de la intrare şi se aruncă pe canapeaua din sufragerie. Un plâns în hohote o scutură, o stare de sfârşeală o copleşi. Când soneria de la intrare zbârnâi, sări ca arsă, neştiind ce să facă. Să deschidă? Dacă au venit să o aresteze? Se hotări să deschidă, să termine. Realizase că nu avea nici o şansă să-şi pună în aplicare dorinţa de răzbunare şi, în plus, nici  nu ştia nimic precis. Dacă totuşi Nani era în viaţă? Să se sinucidă cu somnifere? În primul rând nu avea curajul s-o facă, iar în al doilea rând nu putea risca s-o păţească ca Julieta. Se apropie cu teamă de uşă şi încercă să desluşească ce se petrecea în stradă. Auzi două voci de femei şi se linişti puţin. Deschise păstrând lanţul de siguranţă fixat. „Suntem noi, de la biserică, v-am adus câte ceva de mâncare. Am aflat că aţi rămas singură. Noi ne spovedeam la părintele Ilaşcu. Nu vă fie teamă!“ Ileana desfăcu lanţul şi deschise larg uşa. „Poftiţi înăuntru, mă iertaţi, sunt foarte speriată. De când a dispărut soţul meu, sunt mereu urmărită.“ „Ne-am gândit că sunteţi singură, că în oraş nu găsiţi aproape nimic şi că nu aveţi bani din ăştia noi. V-am adus câte ceva de mâncare şi o pâine de casă. Stiţi, noi trăim ca la ţară, avem câte puţin din toate, încă nu simţim noul regim. O să venim mereu, până se întoarce părintele Ilaşcu. Noi credem că el trăieşte, nu puteau să-l omoare! E un om atât de bun! Multe lucruri rele se întâmplă în oraş. Şi la ţară au început să-i ridice pe cei mai înstăriţi, cică sunt culaci! Cred ei că fără culacii ăştia ar fi fost viaţa în Basarabia aşa de frumoasă? Ei au ajuns să fie înstăriţi prin muncă grea şi cinstită. Or să strice tot ce a fost bun! Să mâncaţi tot ce v-am adus, altfel o să vă prăpădiţi! Uite ce slabă sunteţi! Sunteţi frumoasă, dar prea slabă! Şi zilele grele încă n-au început!“ „Vă mulţumesc mult! Nu m-am aşteptat la aşa ceva. Eu trăiesc cu speranţa că Nani, soţul meu, trăieşte, cu toate că ştiu ce s-a întâmplat cu părintele Vodă şi cu soţia lui. Am aflat şi ce s-a întâmplat la mănăstire. Groaznic! Să batjocoreşti femei, preoţi, să dai jos crucea unei biserici, să faci depozit din altă biserică, Doamne ce ne mai aşteaptă?! Încă o dată vă mulţumesc, dar nu este prudent să mai veniţi în casa asta! Eu aştept, din clipă în clipă, să vină să mă ridice.“ „Nu pot să ne ridice pe toţi, doamna Ilaşcu!? Se vorbeşte că va începe războiul, că nemţii ne vor elibera. Dacă sunt ca şi nemţii din Basarabia, atunci nu pot fi oameni răi, cum spun evreii! Nu, nu se poate să-i lase pe nemţii de aici pe mâna antihriştilor! Nemţii sunt oameni credincioşi!“ „O să fie greu dacă începe războiul, dar nu poate fi mai greu ca acum! Mergeţi sănătoase şi, încă o dată, vă mulţumesc!“ Gestul celor două femei, pe care nici nu le cunoştea, a impresionat-o profund pe Ileana. Această dovadă de solidaritate, manifestată în vremuri atât de tulburi, plină de risc, la urma urmei, aduse un strop de curaj şi încredere în sufletul ei chinuit de întrebări şi teamă. Elementul cel mai apasător era nesiguranţa. Cum putea afla adevărul despre Nani? Era întrebarea obsedantă. Fără acest adevăr, nici un plan de răzbunare, oricât de copilăresc, nu-şi găsea motivaţia. Teama de o eventuală „anchetă“, gândul la Silvia, la ce i se putea întâmpla ei, nu-i dădeau pace. Se duse la dulăpiorul cu medicamente, luă cutia cu somnifere, o strecură în buzunarul de la fustă şi se apucă să aranjeze alimentele aduse. Încercă să mănânce ceva, dar nu reuşi. O stare de panică începea să pună stăpânire pe ea. Se aşeză pe canapeaua din sufragerie, încercând să se liniştească. Realiză că nu avea şanse şi se duse să pregătească o cafea tare, gândind: „cel puţin să fiu trează, şi arţăgoasă la nevoie“. Reveni în sufragerie şi cu ceaşca în mâna tremurandă, se apropie de fereastră. Nimeni nu se plimba prin faţa casei. Acest lucru o nelinişti şi mai mult. Gândul că ceva i se pregătea o copleşi. Înghiţi din cafeaua caldă şi se strâmbă. Uitase să pună zahărul. „Dacă vor veni noaptea?… Poate că nici nu vin… poate că vor s-o ţină sub tensiune?… Dacă o vor duce direct în camera de anchetă? Asta ar însemnă sfârşitul!“ Cafeaua nu-şi prea făcu efectul scontat. O stare de somnolenţă o cuprinse îndemnand-o să se întindă pe canapea. Un somn adânc puse stăpânire aducând liniştea atât de dorită. Incă o dată, tinereţea îşi făcuse datoria. Se trezi odihnită, relaxată, se minună că era ora zece dimineaţa şi spre marea ei surprindere simţi o foame pronunţată. Îşi pregăti ceva de mâncare din bucatele aduse în ajun de cele două enoriaşe, puse de-o cafea şi se aşeză la masa din bucătărie, aşa, pe nespălate, vorba lui Nani. Mâncarea îi făcu bine, cafeaua o învioră, iar soarele care pătrundea generos în sufragerie aduse un pic de speranţă. Încălzi cazanul pentru duş şi se lăsă în voia hidromasajului făcut de picăturile de apă sub presiune. Tresări la auzul soneriei de la intrare, dar nu renunţă la plăcerea ce i-o procura apa caldă. Soneria zbârnâi din nou, strecurând un gând neliniştitor. Îşi puse halatul, îşi înfăşură părul într-un prosop şi, cu teama în suflet, se apropie tiptil de uşă. Un „cine-i?“ răguşit îi scăpă, parcă, din gâtlej. „Eu sunt, Dănilă, fii liniştită!” Deschise uşa cu o mână tremurândă şi-l pofti înăuntru. „Te rog să mă scuzi pentru ţinută, abia am ieşit de sub duş.“ „Stai liniştită, am venit să-ţi aduc ceva de la protopopul Popescu. Ştii că după dispariţia episcopului, el face interimatul. Aşa au hotărât preoţii. Uite, ai aici nişte bani, nu mulţi, dar o să-ţi prindă bine. Banii provin de fapt de la enoriaşii Soborului. În măsura posibilităţilor, ai să mai primeşti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continuă să mai funcţioneze în umbră. Ce mai ştii de Ananie?“ „De Nani nu mai ştiu nimic. Vreau să mă duc la Consistoriu, la comandant. Am cerut o audienţă, dar n-am primit nici un răspuns. Nu ştiu, mă tem că nu am să-l mai văd!? După ce au făcut cu familia Vodă, nu mai pot spera în nimic bun! Îţi mulţumesc că ai venit, deşi mă tem că nu este prudent să treci pe aici. Sunt mereu urmărită. Mulţumeşte-i părintelui Popescu. Ieri au venit două femei, enoriaşele Soborului, şi mi-au adus tot felul de bunătaţi. Ce minunaţi pot fi oamenii! Ce-ţi mai face familia?“ „Pentru moment bine, dacă se poate spune aşa ceva. Trăiesc cu gândul la ancheta de care sunt sigur că nu voi scăpa. Am vrut să-i trimit pe toţi la ai mei, la ţara, dar tata a fost arestat şi dus într-un lagăr, lângă Odessa. Singura speranţă a rămas războiul. Bine, te las să-ţi vezi de treburi şi ai mare grijă de tine. Dumnezeu e mare! Trebuie să supravieţuim câteva luni. Cel puţin aşa se zvoneşte. Înţelegerea dintre nemţi şi sovietici este o farsă. Cum să se înţeleagă Hitler cu Stalin?! Bine, fii prudentă! Când s-o întoarce Ilaşcu, trebuie să te găsească tot aşa de frumoasă.“ Gesturile de solidaritate manifestate atât de oameni necunoscuţi, cât şi de cei apropiaţi, o făcură pe Ileana să simtă că nu e chiar singură pe acest pamânt. Fanteziile o luară razna, se simţi mai puternică, mai curajoasă, gata să intre în luptă, orice fel de luptă, să-i sfideze pe teribilii anchetatori, să caute, la nevoie, micile detaşamente de partizani, despre care pomeneau chiar autorităţile, să facă ceva, ceva de care să fie mândru şi Nani al ei. Se îmbrăcă, se aranjă la oglindă şi se aseză să aştepte. Era convinsă că trebuiau să apară, s-o ducă la anchetă. Încercă să citească, dar renunţă neputând să se concentreze. Orele prânzului o apucară fără ca nimic să se întâmple. La un moment dat o speranţă se cuibări în sufletul ei. Poate că dezvăluirile publice făcute de Paul, gafa lui Râşcov cu datul jos al crucii de la biserica mănăstirii şi accidentul ce a avut loc, atitudinea tot mai ostilă a populaţiei, lipsa alimentelor de pe piaţă şi, nu în ultimul rând, zvonurile privind mişcările de trupe de pe malul drept al Prutului, au schimbat puţin practicile împământenite la Consistoriu?! Faptul că a dispărut „umbra“ de vizavi, venea să-i întărească speranţele. Un alt gând însă se abătea asupra acestor speranţe abia înfiripate: dacă o vor lăsa în pace, cum va mai afla ceva despre soarta lui Nani? Nu era mai bine să rişte şi să se prezinte singură la comandant, să încerce o atitudine dură, să-l întrebe pe şleau, sau pe ocolite? Toate aceste gânduri o înnebuneau. Voia să fie tare, să braveze, dar simţea în sinea ei că nu era făcută pentru aşa ceva, pentru o luptă în care era victimă sigură. Ideea că avea să întâlnească nişte criminali fără scrupule, a căror meserie era semănarea terorii, aplicând metode după bunul lor plac, fără teamă de răspundere, o dezarma. „Doamne, de ce sunt atât de neajutorată, de ce ai mei m-au educat ca pentru o lume de basm, de ce nu m-am născut băiat? Şi Nani, de ce n-a încercat să mă schimbe puţin, să mă pregătească pentru viaţa adevarată, aşa cum o întâlnim la tot pasul?“ La ce ar fi încercat Nani s-o schimbe când el tocmai de acest fel de a fi, şi de chipul ei gingaş se îndrăgostise? O iubea cu pasiune, dar şi într-un fel oarecum protector. Îi ghicea toate dorinţele, i le îndeplinea, chiar dacă erau simple capricii de copil, o ferea de orice rău, cucerind-o zi de zi, făcând-o să-l iubească, să-l adore. „Unde eşti, Nani? Vino acasă să mă aperi, iar dacă nu mai poţi veni, vino noaptea în vis şi învaţă-mă ce să fac! Te implor să vii, căci dacă aflu că ai murit, am să vin după tine!“ Obosită de atâta aşteptare, de apasărea nesiguranţei în care trăia, Ileana se indreptă spre fereastră, oprindu-se în spatele perdelelor. Strada era pustie, fără viaţă. Trecu în dormitor şi se aşeză lângă aparatul de radio, un Hornifon adus de Nani dintr-o delegaţie la Bucureşti, cadoul lui de Crăciun. Îşi lipi urechea de difuzor, încercând să prindă un post românesc. Bruiajul practicat de noii stăpânitori făcea aproape imposibile astfel de audiţii. Peste tot răsunau cântece patriotice sovietice, interminabile buletine de ştiri în limba rusă, sau, în cazul cel mai fericit, cântece ucrainene, care, în loc să bucure, introduceau în casele oamenilor un iz de tristeţe, specifică stepelor. Localiză cu greu Bucureştiul. Se transmitea un discurs al lui Antonescu. Multe sintagme patriotarde, multe laude la adresa Reichului, referiri la relaţiile excelente dintre România şi Germania şi nici un cuvânt despre Basarabia şi românii de dincolo de Prut. O singură aluzie la excelenta pregătire a armatei române şi la manevrele organizate în Carpaţii Orientali. Închise radioul şi întinse mâna după albumul cu fotografii. Se opri asupra ultimei poze făcute la mare, la Budachi, cu un an în urmă. Era poza ei preferată. Arătau grozav amândoi. Era o perioadă în care noile costume de baie, şocante la prima lor apariţie, veneau să scoată în evidenţă, acolo unde era cazul, frumuseţea trupului omenesc. Nani arăta ca un atlet armonios dezvoltat, care nu lăsa să se întrevadă adevărata lui profesie. Ea, frumoasă şi gingaşă totodată, lipită de Nani, îşi etala fără ostentaţie trupul ei de femeie „bine“, cum era catalogată în cercul bărbaţilor „competenţi“. Era poza care reprezenta poate cel mai bine armonia acestui cuplu. Da, erau frumoşi, iubiţi de cei din jur, naturali în tot ce făceau. Mi-aduc aminte de impresia puternică pe care a avut-o asupra mea, pe atunci copil de vreo şapte ani, apariţia lor în casa noastră. Când am văzut-o am rămas cu privirea aţintită asupra ei, fără să scot nici un cuvânt. Mama mi-a atras atenţia întrebându-mă: „Bob, tu nu saluţi?“ „Ba da, sărut mâna Doamnă…“ „Bob, poţi să-mi spui pe nume, Ileana, ca să fim prieteni. Bine?“ „Bine Ileana!“ M-am aşezat lângă ea şi nu mi-am luat ochii de la chipul ei. „De ce mă priveşti aşa? Vrei să mă întrebi ceva?“ „Nu, vreau să-ţi spun ceva. Eşti foarte frumoasă şi vreau să mă însor cu tine!“ „Dar, Bob, eu sunt deja măritată, uite cu domnul ăsta, cu Nani.“ „Nu-i nimic! O să ai doi bărbaţi.“ „Dar asta nu este voie, o femeie poate avea doar un singur bărbat. „Atunci, să-şi caute Nani altă nevastă. Şi mătuşa mea a divorţat de tata lui George şi s-a măritat cu tata lui Barby.“  „Draga Bob, dar eu nu vreau să divorţez de Ileana, eu o iubesc mult.“ „Atunci o să facem un duel, sau mergem la tribunal!“ „Eu zic că cel mai bine e să mergem la tribunal şi să hotărască ei. De acord?“ „De acord!“ Cine şi-ar fi imaginat că doar peste câţiva ani, acest cuplu minunat avea să fie destrămat de aceia care pretindeau că vor aduce fericirea în lume. Şi ce destrămare! De o cruzime ieşită din comun, practicată de nişte iresponsabili, în numele unei doctrine generoase în aparenţă, dar utopice în aplicare, deformată până la absurd de nişte minţi bolnave.

*

*           *

      După plecarea lui Mircea la Chişinău, atmosfera în casa noastră s-a mai calmat. Cel puţin una din cauzele generătoare de interminabile discuţii dispăruse. Veşti de la el nu prea veneau. Era mulţumit că scăpase de cicăleala de acasă şi de privirile reci ale foştilor prieteni. Purta în el povara unei acuzaţii nedrepte, a unei bănuieli îngrozitoare. El, şi trădător! O întâmplare nefericită, şi nimic altceva, îl pusese în acea situaţie absurdă. Nu avea cum să probeze contrariul, ca şi prietenul lui Iura Stavrov, de altfel. Iura, nedorind să-şi lase părinţii singuri, într-o perioadă atât de critică, a rămas să înfrunte acuzaţiile nespuse cu voce tare de foştii colegi şi prieteni, chiar cu riscul de a fi luat în armată. Nutrea speranţa că, împrietenindu-se cu grănicerii cantonaţi la via lor, va găsi o cale de a aranja o fugă, împreună cu familia. O cale ar fi putut fi cumpărarea vigilenţei lor cu aur. Riscul era enorm, dar, ţinând cont de perspectivele sumbre care se arătau la orizont pentru foştii proprietari, putea fi singura cale de evitare a deportării. Stătea cu părinţii la vie şi încerca orice cale de apropiere de micul grup de grăniceri. Cum viaţa acestora nu era uşoară, se oferea să le facă mici servicii, să le ducă bunătăţi culinare pregătite de mamă-sa, să-i cheme la câte o cafea sau ceai, în atmosfera caldă a pridvorului. Erau cinci, dintre care unul era comandantul „punctului“, toţi foarte tineri, toţi cu cele zece clase terminate, aduşi din diferite colţuri ale imperiului sovietic. Unul singur, comandantul, era de lângă Tiraspol, vorbea binişor româneşte şi se lăuda cu unul din străbunici proveniţi din vechii colonişti de peste Prut. Cum proviziile alimentare ale familiei Stavrov au început să sece, băieţii s-au pus pe treabă şi au început să aducă ei tot felul de bunătăţi: legume, păsări, făină, zahăr, ulei şi chiar cafea, ceea ce constituia realmente o performanţă pentru acele zile. Nu lipsea nici peştele, pe care-l pescuiau băieţii, împreună cu Iuric, cum obişnuiau să-i spună. Viaţa mergea înainte. Negăsindu-se o soluţie pentru cooperativizarea imediată a viilor, problema a căzut în sarcina conducerii cherhanalei. Acesta a fost, pe moment, şi norocul Stavrovilor lăsaţi să îngrijească propria vie. Cu toate că erau consemnaţi să nu depăşească perimetrul viei, fiind rupţi practic de oraş, de foştii prieteni, la vie trăiau sentimentul că munceau la casa lor, chiar dacă roadele urmau să fie ridicate practic în întregime de sistemul cooperatist, încă în faşă, dar neiertător. Singurele informaţii din oraş le aducea din când în când Iura, care profitând de bunele relaţii stabilite cu grupul de grăniceri, reuşea să se strecoare în oraş şi să facă câte o vizită scurtă la noi sau la Alexandrovi. Aşa au ajuns şi la urechile Stavrovilor nenorocirile ce se abăteau zi de zi asupra oraşului atât de liniştit odinioară. Singurul căruia îi împărtăşea intenţia de a pregăti o fugă peste Dunăre, a fost Şuric, un băiat liniştit şi visător, cu preocupări literare nemărturisite – citea enorm şi încerca să-şi adune gândurile în proză şi poezie. La auzul intenţiilor prietenului său, Şuric păli, aduse vorba de soarta celor zece victime ale temerităţii vârstei, îi atrase atenţia asupra pericolului la care puteau fi expuşi părinţii, precum şi asupra credulităţii cu care Iura trata problema cumpărării vigilenţei tinerilor grăniceri. „Măi Iura, cum poţi tu avea încredere în nişte tineri, crescuţi încă din faşă în spiritul unui fanatism fără margini faţă de Uniunea Sovietică, în şcoli cu o pregătire unilaterală în victoria mondială a socialismului, în ateism necondiţionat, în spiritul de jertfă faţă de Stalin?! Uită, dragul meu, abandonează acest vis nerealist, aşteaptă schimbarea care nu poate întârzia prea mult şi scuteşte-i pe ai tăi de o nenorocire în plus!“ Această ultimă discuţie, mai bine zis atenţionare, nu avu darul să-i zdruncine hotărârea luată, dar îl puse în gardă, îl împinse spre o mai mare prudenţă. Totuşi nu voia să renunţe la avantajele pe care le putea oferi o toamnă întunecoasă, ploioasă. La noi, neavând practic cu cine discuta astfel de probleme, vizitele lui se limitau la culegerea de informaţii, la descrierea, de multe ori cu haz, a situaţiei în care ajunseseră părinţii lui, servitori docili, pe propria moşie. Iura făcea parte dintre puţinii vizitatori care mai sunau la uşa casei noastre. Cel mai frecvent rămânea totuşi Alexandrov. Era mai abătut, mai îmbătrânit chiar, dar mereu gata să-şi demonstreze teoriile sale privind strategia militară, pe care le lega nemijlocit de iminenta declanşare a războiului, de apropierea iernii. „Nemţii trebuie să profite de această iarnă! Armata de ocupaţie din Basarabia este ca şi inexistentă. O adunatură de anarhişti, cu ofiţeri făcuţi pe puncte, intoxicaţi cu lozinci patriotarde, care-l vizează mai mult pe Stalin şi mai puţin patria, nişte afacerişti, care dacă nu-şi beau toată solda, atunci caută să cumpere pe nimic aur şi argintărie. Da, Hitler şi Antonescu au o ocazie unică de a-i da peste cap, iarna fiindu-le un aliat preţios în circumstanţele economice actuale. Şi mai e ceva foarte important, populaţia nemulţumită, înspăimântată! Da, Daniil Stepanâci, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ţină până la iarnă!“ „Saşa, totul pare logic dacă acceptăm că pe Hitler, într-un astfel de război, l-ar interesa eliberarea Basarabiei. Dar situaţia stă puţin altfel. Hitler nu este pornit pe eliberări, el este obsedat de cuceriri, ori Basarabia nu poate constitui un obiectiv din acest punct de vedere. Ca să cucereşti Rusia, trebuie să gândeşti mai departe de Nistru. Basarabia este bucăţica lui Antonescu, dar nu el va hotărî când şi cum se va declanşa războiul. Până una alta, Hitler şi Stalin sunt prieteni. Şi asta s-ar putea să mai ţină. Să nu crezi că Hitler nu a învăţat nimic de la Napoleon. A început ca el, dar asta nu înseamnă că în cazul Rusiei va proceda la fel. Eu totuşi înclin să cred că războiul, dacă va izbucni, va izbucni colo, în vară, când apele s-au retras, când drumurile vor fi uscate.“ Oameni care nu demult inventau pretexte pentru a se întâlni şi a petrece clipele libere, pentru a organiza mese festive, lipsiţi brusc de mijloace materiale, dar şi înspăimântaţi, se închideau în casele lor, tremurând la fiecare sonerie. Tensiunea creştea în fiecare casă. Nu se mai înţelegeau părinţii cu copiii, nu se mai înţelegeau părinţii între ei. Noţiunea de turnător devenise cuvântul de ordine, epitetul care se acorda cu multă uşurinţă semănând neîncrederea, suspiciunea. Seara, teama de vagabonzii care bântuiau oraşul, îi ţintuia pe oameni în casele lor. Vestea că banda călare a lui Pantioşa poposise la Ismail, accentuă şi mai mult panica în oraş. După ce bântuise Cetatea Alba şi satele nemţeşti, de la Şaba la Tarutino, jefuind, violând şi ucigând, coborî spre Bolgrad şi în final se stabili la Ismail. Dacă la sate jaful lor se limita în special la produse alimentare şi la cai, la oraş lucrurile luau o altă turnură. Se interesau de familiile mai înstărite, pătrundeau noaptea cu forţa în casele vizate, luau lucrurile de valoare aflate la vedere, trecând apoi la „căutarea“ aurului. Era momentul în care se dezlănţuia teroarea cea mai sălbatică. Bătaia, schingiuirea, violul fetelor în faţa părinţilor, uciderea bărbaţilor în faţa familiei, dădeau roade acolo unde exista vreo urmă de aur ascuns. Oamenii avizaţi puneau de la bun început totul pe masă, scăpând de actele de violenţă şi de umilire. Mai rău o păţeau cei care nu aveau nimic de ascuns, dar nimeriseră, într-un fel sau altul, pe lista lui Pantioşa. Aici se întâmplau adevărate tragedii, iar inventivitatea istericului „comandant“ nu avea limite. De multe ori, informaţiile culese erau rodul unor mici răfuieli, inerente într-o psihoză ca aceea care începea să domnească în masă. Culmea ironiei era că acest „comandant“ şi banda lui acţionau nestingheriţi, ba mai mult, fuseseră văzuţi intrând liber pe domeniul Unităţii Speciale. Pentru locuitorii Ismailului lucrurile s-au mai liniştit abia iarna, când prezenţa cavalerilor roşii, cum erau numiţi, s-a făcut simţită la Chişinău. Cum nu eram cotaţi printre potenţialii deţinători de valori, am scăpat şi de această etapă a Calvariei, imprimând doar în memorie, printre multe alte enormităţi aduse de eliberatorii sovietici, şi acest episod ruşinos. Pantioşa era basarabean! Şi, din păcate, ca el au mai fost mulţi alţii. Da, casa noastră a fost ocolită şi de data aceasta. Dacă cei mari îşi făceau totuşi ceva probleme din tot ce se întâmpla în jur, eu şi cu Barby eram scutiţi de aşa ceva. La şcoală nu erau probleme, acasă nu prea aveam teme de făcut. Se cânta mult la şcoală, se învăţau cuvinte ruseşti din zbor, măzgăleam primele hieroglife. Acasă continuam să ne jucăm în curte sau în magazie, uitaţi parcă de cei care se lăsau duşi de evenimente. „Bobcic, vrei să vezi o femeie goală?“ „Ce femeie?“ „Uite, închide uşa la magazie şi ai să vezi!“ N-am apucat să ajung bine la uşă, că Barby se şi dezbrăcă de rochiţă şi chiloţi. „Barby, dacă vine cineva şi ne vede, să vezi ce păţim!“ „Nu vine nimeni, că eu mă şi îmbrac! Uite, aşa arată o femeie goală.“ „Păi tu nu eşti femeie, eşti un copil. Nu mai vreau să mă uit. Hai, îmbracă-te!“ „Bine, bine, ce te grăbeşti aşa?“ „Mi-e frică!“ „Acuma vreau să văd şi eu cum arată un bărbat gol. Hai, dă pantalonii jos, repede până suntem singuri!“ „Nu mă dezbrac!“ „Vezi cum eşti? Să-ţi fie ruşine! Tu ai văzut, eu nu trebuie să văd? Hai, te rog frumos…“ „Bine, da’ repede.“ Mi-am dat jos pantalonaşii şi chiloţii şi speriat i-am tras înapoi. „Ce te-ai grăbit aşa? Nici nu am putut să mă uit bine. Vezi ce rău eşti?“ Nu s-a supărat, din contra, prietenia noastră a căpătat ceva conspirativ. Aveam de păstrat un secret pe care nu l-am dezvăluit niciodată. E drept că nici magazia nu ne-a mai atras. Se pare că am realizat, că am făcut ceva rău, ceva interzis copiilor. Important este că am rămas aceiaşi nedespărţiţi prieteni de joacă până când războiul şi refugiul ne-au despărţit pentru totdeauna. Ceilalţi doi veri, Luminiţa şi George, au avut parte de o prietenie mai lungă. George ne-a urmat în refugiu ceea ce ne-a permis să rămânem mulţi ani împreună, până când moartea prematură a Luminiţei a curmat şi cea de a doua mare prietenie dintre doi veri. Dispariţia lui Nelu Drăghici şi a familiei sale, a adus multă suferinţă în sufletul atât de sensibil al Luminiţei. Gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată o înnebunea. Se exprima unde trebuia şi, mai ales, unde nu trebuia, într-un mod foarte acuzator la adresa ruşilor, trasând un semn de egalitate între ei şi sovietici, uitând că şi în familia ei, printre fiinţele cele mai iubite, erau ruşi get-beget, care recepţionau într-un mod dureros astfel de afirmaţii. Nelu fusese primul băiat care aprinsese scânteia dragostei în inima ei, era mândră de această dragoste, îşi exprima deschis sentimentele faţă de el, iar George era marele ei confident, unicul ei prieten. Nici George nu mai era în apele lui. Era un viitor nonconformist, din copilărie, fără a fi un răzvrătit, a respins orice manifestare de „autoritate“, indiferent din ce parte venea, era un hoinar îndrăgostit de malurile Dunării, un curios peste măsură, dar discret, un visător. Visa să ajungă ziarist, un reporter vagabond, să călătorească, să vadă, să noteze. După întâmplarea din parcul „Trandafirilor“, marcat puternic de dispariţia familiei Drăghici, a încercat pentru prima oară un regret, regretul că nu a răspuns chemării tatălui său, care ar fi dorit să-l aibă lângă el, la Bucureşti. Totul fusese convenit între părinţi, dar el, plin de cei 13 ani pe care tocmai îi împlinise, spusese un nu categoric. „Mamă, nu mă duc eu la Bucureşti! Cum să las eu Dunărea ca să stau pe malul unei gârle?! Ce-mi trebuie mie o mamă vitregă?“ Cine ar fi bănuit atunci că lucrurile vor evolua cum au evoluat? Nu s-a omorât niciodată cu şcoala, dar a citit mult pentru vârsta lui, a învăţat să scrie în spiritul reportajelor pe care le înghiţea, le savura. Era mândru că putea lua parte la discuţiile cu cei mari. Memoria excepţională îl ajuta să reţină cele mai mici detalii şi să le prezinte cu dezinvoltură, spre uimirea şi admiraţia „bătrânilor“ săi interlocutori. Acum era însă derutat. În primul rând îi lipseau ziarele şi revistele. Cunoştinţele lui de limba rusă erau mai mult decât limitate. Acest lucru l-a făcut să aibă o atitudine cu totul diferită de cea a colegilor săi în privinţa studierii limbii ruse. Avea destule motive de insatisfacţie: presa românească dispăruse, malurile Dunării deveniseră inaccesibile din cauza grănicerilor, orizontul visurilor sale se întunecase. Singura soluţie ramânea fuga, numai că, sfârşitul tragic al celor zece fugari demonstrase că nu era vorba de o joacă de copii. Iarna se apropia, trecerea Dunării înot nu mai putea fi luată în consideraţie. Mai rămânea speranţa gheţurilor care, an de an, blocau practic braţul Chilia. S-a gândit la un combinezon alb cu glugă, care să-l ferească de privirile iscoditoare ale grănicerilor. Cum mamă-sa era croitoreasă, trebuia să găsească un pretext pentru această dorinţă extravagantă. S-a apucat chiar de antrenamente pentru mersul târâş, pe care le făcea pe stadionul oraşului. Ştia că va fi greu, periculos, dar la 15 ani şi la firea lui, totul părea posibil. Era hotărât să încerce, dar de unul singur. Într-un timp relativ scurt, noile autorităţi reuşiseră să inoculeze în populaţie neîncrederea. Recrutarea de informatori din sânul populaţiei nu mai constituia o surpriză. Lipsa de experienţă a celor care din diferite motive acceptau să „muncească“ în acest domeniu, făceau să transpară anumite „indiscreţii“, care nu lăsau loc dubiilor. Pentru un serviciu mai bun, pentru o recompensă bănească, se găseau destui gârbovi care să-şi vândă propriile familii. Sistemul adus de veneticii sovietici, practicat cu succes atâţia ani la ei acasă, începea să dea roade. În multe cazuri mai intervenea şi teama, teama pentru propria persoană, sau, şi mai rău, teama pentru ai tăi. Majoritatea anchetelor care se făceau la Consistoriu nu aveau practic o motivaţie, dar urmăreau un scop bine definit, acela de a înspăimânta şi racola. Dezvăluirile făcute de preotul Vodă au adus un deserviciu organelor torţionare, dar au şi băgat spaima în oameni. Capacitatea analitică oarecum precoce a lui George, l-a făcut să înţeleagă înaintea celor de vârsta lui, cruda realitate şi perspectivele ce se profilau la orizont. Pentru el vremea discuţiilor libere, a confidenţelor trecuse. Nici măcar Luminiţa nu mai avea parte de planurile visătorului ei văr. În tot acest timp şi Valeria continua să ţeasă visuri de plecare, oriunde, numai să plece de acasă. Animozitatea dintre ea şi „bătrânu“ se accentua spre disperarea mamei. Se ocoleau făţis, iar la prima atingere, săreau scântei incendiare, spre marea mea nedumerire. Ţineam foarte mult la amândoi, ca în mintea mea de copil să poată încolţi sentimente partizane. Cât am fost mic, Valeria m-a răsfăţat, m-a purtat în braţe, mi-a alinat durerile de dinţi. Pe de altă parte, în postura mea de mezin, m-am bucurat de o atenţie specială din partea lui „tati“, pe care-l disputam cu Lulu. Eram poate singurul în faţa căruia cei doi se fereau să se dezlănţuie, dar într-o familie astfel de lucruri nu pot fi mascate. Cu toată imparţialitatea de care dădea dovadă copilul din mine, în sinea mea înclinam să o acuz pe Valeria, dar fără să o arăt, fără să intervin, cum făceam în cazul lui Mircea, când mă prindeam de cureaua „blestemată“, cum o numea mama. Şi Valeria visa să plece în România, la Râmnicu Vâlcea, unde reuşise să plece înainte de ocupaţie Claudia, cea mai bună prietenă a ei. În situaţia ei însă, nu se putea pune problema unei aventuri. Singura speranţă era Dumnezeu, care trebuia să elibereze într-un fel acest teritoriu atât de râvnit, ba de unii, ba de alţii. În toate aceste certuri care tulburau liniştea casei, mama era fiinţa care suferea cel mai mult. Atitudinea ei resemnată, nespecifică felului ei de a fi, am inţeles-o mult mai târziu. Ţinea la Valeria într-un mod aparte. Era primul copil, un copil minunat, dar lovit de soartă. La sfârşitul anului 1916, pe când lucra la căile ferate, la Odessa, a cunoscut la un bal al ofiţerilor un tânăr cadet, proaspăt sublocotenent, un oarecare Andrei Tihonov, la rândul său fiu de ofiţer. Un blond cu ochi albaştri, înalt, sportiv, îndrăgostit de Lermontov, ale cărui versuri le recita oricui dorea să-l asculte. Lena, cum îi spunea el, nu se lăsa nici ea mai prejos, numai că ea îl avea mai aproape de suflet pe Puşchin. S-au îndrăgostit şi s-au căsătorit, de capul lor, fără rude, fără consimţământul părinţilor. Ai lui erau departe, la Petrograd, ai ei, la Ismail. S-au mulţumit să scrie fiecare la casa lui. Ai lui, oameni cu pretenţii de viţă nobilă, ai ei, oameni simpli. Ea, stătea în gazdă la nişte oameni care ţineau mult la ea, el, trebuia să stea în continuare la cazarma cadeţilor, conform regulamentului. Zilele lor fericite erau sâmbetele şi duminicile. Singura amărăciune era legată de tăcerea părinţilor. Primii care au rupt tăcerea au fost bunicii mei care, într-o scrisoare scurtă şi stângace, le transmiteau binecuvântarea şi invitaţia de a veni la Ismail pentru a se cunoaşte. Era prin februarie 1917, când lucrurile erau deja destul de tulburi, iar militarii consemnaţi la locurile de cantonament. S-au mulţumit să le răspundă, să le mulţumească pentru înţelegere, şi să le explice, pe ocolite, situaţia explozivă care domnea în marile oraşe. Primăvara a dat rod acestei iubiri. Însărcinată, mama a intrat în panică, sub presiunea evenimentelor ce se derulau cu repeziciune. Din Petrograd nu primiseră nici o veste de bunăvoinţă. Tragedia avea să vină nechemată în casa tinerilor căsătoriţi. Octombrie roşu a adus prima veste de la Petrograd. Tatăl ucis în luptele de stradă, mama şi sora, măcelărite în casa lor. „Lena, trebuie să pleci cât mai repede la Ismail, să salvezi copilul, să fii cu ai tăi. Nu va ieşi nimic bun din ce se întâmplă! Odessa este un oraş mare, cu mulţi soldaţi şi marinari, cu mulţi muncitori. Numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu noi. Aici nu eşti în siguranţă. S-ar putea să nu mai pot părăsi cazarma, sau să fim trimişi în alta parte.“ „Nu Andrei, nu plec nicăieri! Până când tu eşti în Odessa, stau şi eu aici. Gazdele mele sunt oameni foarte inimoşi şi m-au asigurat că vor avea grijă de mine. În plus ea este moaşă! Eu nu cred că anarhiştii vor reuşi. La Petrograd este altceva. Acolo este puterea pe care vor ei s-o doboare. Nu rămâne Rusia fără ţar! Dacă vă mută, îţi promit că plec la mama. Până atunci ai grijă de tine, ca să poţi avea grijă de noi. Copilul nostru te obligă să trăieşti! Uite, pune mâna să vezi cum mişcă. Parcă mă aprobă.“ „Lena, e pentru prima dată când simt o teamă ascunsă. Mujicimea asta a noastră, atât de supusă şi de ignorată, se pare că se transformă într-un tăvălug care va mătura totul. Scumpul nostru ţar a rămas prea mult în urmă, s-a lăsat prea rău sfătuit. Rusia avea nevoie de o ţarină rusoaică, de sfetnici ruşi. În fundul sufletului său e un om bun, un rus blând. Dacă nu era aşa, de mult ar fi putut îneca în sânge orice mişcare de nesupunere. Ar fi putut renunţa la o parte din prerogative, ar fi putut ajunge un monarh înţelept, iubit de acest popor minunat. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, astăzi Rusia ar fi fost o ţară respectată, dar şi temută. Ruşii nu sunt făcuţi pentru a aplica modele germane, prusace sau austro–ungare, să primească lecţii de la francezi sau englezi. Dacă îţi place Beethoven, nu înseamnă să-l laşi baltă pe Ceaicovschi. Da, Lena, mi-e frică, mi-e frică de mocirla în care ne cufundăm. Am trăit prea mult timp sub imperiul privilegiilor şi am uitat că la baza puterii Rusiei stau mujicii noştri. Nu ei trebuie să îngenuncheze în faţa ţarului, ci ţarul trebuia de mult să îngenuncheze în faţa lor, conducându-i cu înţelepciune spre mai bine, pentru binele Rusiei. Visul lui Petru, de a face din Rusia cea mai mare putere mondială se prăbuşeşte, probabil, o dată pentru totdeauna. Îmi vine foarte greu să te las, şi poate de aceea vorbesc vrute şi nevrute. Trebuie să plec, Lena! Să nu plângi, te rog! Aş fi în stare să dezertez…“ A fost prima şi ultima dată când au discutat astfel de probleme, a fost ultima dată când au stat unul în braţele celuilalt.  A doua zi dimineaţa, un spectacol îngrozitor s-a înfăţişat ochilor paşnicilor locuitori ai Odessei. În piaţa Marelui Sobor, sute de cadavre însângerate erau aduse ostentativ de muncitori şi soldaţi şi aruncate în urale pe caldarâm. Erau cadeţii şcolii militare, erau ofiţerii regimentului de coastă, măcelăriţi în cursul nopţii de revoluţionarii dezlănţuiţi. Fără epoleţi şi fără cizme, zăceau în tot felul de poziţii groteşti, aceia care nu primiseră încă ordinul suprem de a riposta gloatei de anarhişti. Zile în şir, un pelerinaj al rudelor celor ucişi s-a desfăşurat printre cadavre. Aveau voie să se uite, dar nu să şi recupereze trupurile celor dragi. Când Lena a îngenuncheat în faţa trupului neînsufleţit al lui Andrei, a înţeles mai bine sensul celor spuse de el în ajun, a inţeles că Andrei nu va avea niciodată un mormânt, că fiinţa care dădea tot mai multe semne de viaţă, nu va avea niciodată un tată. Trebuia să fi urmat sfatul lui Andrei, trebuia să fi plecat la Ismail, la mama. În noile circumstanţe, călătoria nu mai putea avea loc în condiţii normale. Coşmarul din Piaţa Soborului avea să se repete, de data aceasta sub o altă formă, când zeci de mii de credincioşi, ingenuncheaţi în jurul acestui sfânt lăcaş, minune a arhitecturii ruse, asistau neputincioşi, cu icoanele îndreptate spre cer, la demolare. Lena luă mâna stângă a lui Andrei, de pe degetul căruia lipsea inelul sfinţit la acest sobor cu ocazia cununiei religioase, o strânse la piept şi izbucni în plâns, un plâns amarnic dar liniştit, fără vorbe, fără văicăreli. Sărută mâna însângerată, înmuie batista în sângele ce se prelingea încă din ceafă şi o strecură în poşetă. Făcu semnul crucii şi porni pe străzile pline de forfot, fără să vadă nimic în jurul său. Când ajunse acasă, se prăbuşi în prag, stârnind nedumerirea gazdelor. Primul capitol al romanului vieţii sale, episodul Odessa, luase sfârşit, dar nu avea să fie şters niciodată din memorie. „Lenocica, ca să mergi acasă, în primul rând trebuie să renunţi la numele de Tihonova. S-ar putea să urmărească şi familiile ofiţerilor ucişi. Mai ai actele tale de fată? Da? Foarte bine! Rupe actele de la căsătorie, sau lasă-le la noi, să le ascundem undeva. Cine ştie?! Poate se liniştesc lucrurile şi scăpăm de bolşevici. Trebuie să cauţi căruţe de ocazie şi să mergi din sat în sat. Să te îmbraci simplu şi să spui că ai fost muncitoare, femeie de serviciu, la căile ferate, şi că te întorci la părinţi, la Ismail, pentru că nu mai ai serviciu la Odessa.“ Întoarcerea acasă a fost un adevarat calvar. Ţăranii cu ajutorul cărora se strecura din sat în sat, nu creau  probleme. Mai greu era să te strecori printre bandele de anarhişti sau să eviţi întâlnirea cu trupele rămase încă fidele, care de multe ori deschideau focul în tot ce mişca. A fost cea mai grea perioadă din viaţa ei, convinsă fiind că nu va reuşi să păstreze copilul. Cum toate au un sfârşit, şi această călătorie a ajuns la capăt. Moartea tragică a lui Andrei a îndurerat puternic pe cei de acasă. Îşi făceau reproşuri că nu au trimis la timp „binecuvântarea“ pentru căsătorie, acuzau „cuscrii“ că n-au făcut-o deloc, vorbeau de pedeapsa lui Dumnezeu, dar aşteptau cu nerabdare să ajungă bunici, ceea ce pentru viitoarea mamă conta enorm. Dar cum viaţa este plină de surprize, nici de data aceasta nu s-a dezminţit. Întâlnirea pe stradă cu vechiul ei prieten şi admirator, Dănilă, avea să întoarcă pagina unui nou capitol al vieţii viitoarei mame. Rătăcit de resturile regimentului său distrus în încleştările din preajma Kievului, fostul sublocotenent, acum îmbrăcat civil, căuta un loc cât mai depărtat de zonele fierbinţi, îi căuta pe moldovenii lui, care visau la o republică independentă, şi de ce nu, la o apropiere de România. Povestea Lenei l-a impresionat profund, dar l-a şi pus pe gânduri. S-au pomenit într-o seară cu el la uşa casei. I-a deschis bunicul. „Piotr Nicolaevici, aş dori să vorbesc cu Dumneavoastră şi cu Lena, dacă-mi permiteţi.“ „Vrei să spui cu Leolea, probabil. Pofteşte în casă, tinere domn!“ Nelipsitul ceai şi prăjiturile uscate au apărut ca prin farmec pe masa ovală din sufragerie. „Poate o să vi se pară nepotrivit ceea ce am să vă spun, nepotrivit pentru vremurile pe care le trăim, dar aşa este făcută viaţa. O cunosc pe Lena de câţiva ani, înainte de plecarea ei la Odessa, suntem buni prieteni şi mereu am fost îndrăgostit de ea. Lena mi-a povestit tot ce s-a întâmplat la Odessa, de moartea lui Andrei, de copilul care se va naşte în iarnă. Aş vrea să mă însor cu ea, bineînţeles dacă şi ea mă acceptă şi dacă Dumneavoastră ne veţi da binecuvântarea. Vreau să facem acest lucru acum, cât mai repede, ca la naşterea copilului să-l putem înregistra pe numele meu. Vremurile sunt grele şi nu este nevoie să facem cine ştie ce nuntă.“ „Hm, măi copii, voi v-aţi vorbit între voi deja? Tu, Leolea, de ce nu mi-ai spus nimic? Eu nici nu-l cunosc pe acest tânăr domn! Ce zici Xenia de povestea asta?“ „Nu, tată, cum era să vorbesc despre aşa ceva. Eu i-am povestit ce mi s-a întâmplat la Odessa.“ „Ce să spun eu Piotr? Eu abia mă trezesc din buimăceală. S-au întâmplat lucruri îngrozitoare şi cine ştie ce mai urmează! Asta-i treaba ta să vezi ce vor copiii ăştia, şi mai ales, cine este acest domn?“ Întâlnirea s-a terminat, cum se spune, în coadă de peşte. Nopţi albe au urmat pentru Lena, nopţi albe au avut şi bunicii. „Cum să mă mărit când simt încă sângele lui Andrei pe mâinile mele? Ştiu că Dănilă mă iubeşte, că vrea să facă un lucru frumos, să înscrie copilul pe numele lui, dar oare nu se gândeşte că eu îl plâng încă pe Andrei? Şi când va veni copilul, ce va simţi pentru el? Şi totuşi, dacă aş avea un pic de înţelepciune, aş face asta tocmai pentru copil. Cum va creşte el fără tată? Şi Doamne, ce vremuri trăim!“ „Ce spui Xenia Petrovna, ce spui de toată povestea asta? Cum să ne gândim la nuntă când Andrei nici nu s-a răcit bine? Eu nu înţeleg cum a putut Leolea să distrugă actele de căsătorie? Copilul ar fi avut un nume adevărat, numele tatălui, care poate mâine va fi considerat erou! Da, vremurile sunt grele, dar Dumnezeu nu-i va lăsa pe aceşti necredincioşi să învingă! Sunt nişte bandiţi, cum să conducă ei Sfânta Rusie?! Se spune că rudele ţarinei se pregătesc să trimită armatele lor să salveze Rusia. Nici lor nu le convine o aşa revoluţie. Şi la ei sunt bandiţi şi anarhişti. Nu, nu ştiu ce să spun. Unii spun că nici nu mai avem ţar, că au arestat toată familia şi pe nobilii care erau la palat. Doamne fereşte! Dacă-i adevarat, atunci e mai bine să nu se ştie că este văduvă de ofiţer, poate că Leolea are dreptate. Spune că aşa au învăţat-o gazdele ei de la Odessa. Cine ştie? Poate că ştiu ei ce ştiu! Sunt mai aproape de stăpânire.“ „Piotr, cum să se mărite? Andrei abia a murit, iar Dănilă ăsta nu ştie legea noastră creştinească? Săracul Andrei nici mormânt nu o să aibă, iar copilul nu va şti niciodată cine a fost tatăl! Doamne, ce vremuri am ajuns să trăim! Şi tinerii ăştia! Ce uşor e pentru ei să declari copilul pe ce nume vrei. Pe vremea noastră rămâneai văduvă şi gata! Ce, nu ne are pe noi?“ „Dar când noi n-o să mai fim?! Te-ai gândit la asta?“ În tot acest timp, pe Dănilă aceste lucruri nu-l frământau. Crescuse într-o familie cu nouă copii, dorea o familie cu mulţi copii, era îndrăgostit de Lena, nu putea pierde o astfel de ocazie. Vizitele lui s-au îndesit, argumentele pe care le invoca erau sprijinite de vitregia vremurilor abătute asupra populaţiei paşnice, care numai la revoluţie nu  avea capul, datinile oricum începeau să se clatine, pragmatismul sub diferitele sale forme îi obliga pe oameni să gândească altfel. Aşa s-a ajuns la căsătorie, aşa Valeria s-a născut având la căpătâiul ei un tată, aşa s-a împăcat Lena cu ideea de a păstra secretul până la moarte. Dănilă s-a pomenit tată peste noapte şi a demonstrat peste ani că era nu numai un soţ iubitor, dar şi un tată deosebit. Valeria a crescut practic în braţele lui, iar când meningita a pus în pericol viaţa copilului, Dănilă, tatăl adoptiv, s-a dovedit om! Nu a pregetat, cu toate verdictele date de medicii care nu vedeau nici o scăpare, să se zbată, să aducă specialist, să pună la bătaie casa lor şi a cumnatei sale, să apeleze la cămătari. Lena nu putea uita acele zile, bucuria care i-a cuprins când operaţia a fost declarată reuşită, atitudinea unui tată care risca totul pentru a salva copilul lor. Totul mergea bine, s-a născut Mircea, armonia din familie ajunsese proverbială, apartenenţa Basarabiei la Regatul României pusese capăt pericolului bolşevic. A trebuit ca soarta să vrea să schimbe puţin lucrurile şi tristeţea şi îngrijorarea să pătrundă în casă. De data aceasta nu se mai putea face nimic. Piciorul drept a început să se dezvolte diferenţiat, iar efectele s-au făcut simţite peste ani, când complexul de inferioritate a pus stăpânire pe Valeria, când relaţiile cu familia s-au răcit, când reproşurile nemeritate au fost adresate părinţilor, şi culmea, în mod special celui care le-ar fi meritat cel mai puţin. Valeria începea să cultive o adevarată ură faţă de tatăl ei, trezind nedumerire în capul mamei, care nu îndrăznea, totuşi, să lămurească lucrurile o dată pentru totdeauna. Au trebuit să treacă ani mulţi, ca să pot pricepe ceva din tot ce se întâmpla în familie. O indiscreţie a mamei lui George a pus-o la curent pe Valeria cu adevărul. La rândul său, ea mi l-a împărtăşit mie. Din acel moment Valeria a devenit şi mai agresivă în atitudinile sale faţă de acela care a considerat-o întotdeauna ca pe fiica lui, pe care a iubit-o, a răsfăţat-o, şi pe care a încercat cu toate puterile sale s-o salveze nevătămată. Această atitudine ostilă a Valeriei s-a manifestat încă din anii adolescenţei, ca o pornire greu de înţeles, dată mereu pe seama complexului de inferioritate care se accentua cu vârsta. Acesta era secretul tristeţii care marca chipul, altădată atât de senin al mamei, al încercărilor sale timide de a aplana acest conflict. Că l-am iubit foarte mult pe tata, nu încape nici o indoială. Că am fost marea lui slăbiciune, nu era un secret. Pe mama însă am adorat-o şi orice umbră din privirile ei, m-a afectat întotdeauna. A fost o fiinţă deosebită, a fost stâlpul de necontestat al familiei, şi-a iubit copiii fără deosebire, l-a iubit şi respectat pe tata. A fost o familie considerată model la timpul său, iar mama a căpătat, pe bună dreptate, statutul de leoaică ce-şi apără puii şi unitatea familiei. Dacă nu a reuşit în toate, nu a fost vina ei. De multe ori puii au fost aceia care au subminat această unitate lipsind-o pe nedrept de liniştea care ar fi trebuit s-o însoţeasca în clipa morţii.

*

*           *

      Iarna a venit aspră, plină de privaţiuni, lipsită de acea atmosferă sărbătorească de aşteptare a Crăciunului şi Anului Nou. Lipsa banilor, lipsa alimentelor, lipsa lemnelor, aduceau numai griji şi tristeţe, multă tristeţe! Cine a cunoscut proverbiala bunăstare a Basarabiei de după alipirea din 1918, cu greu putea accepta noua stare a lucrurilor. Să nu aştepţi Crăciunul, să nu te pregăteşti de sărbători?! Părea un blestem pogorât peste acest colţ de rai. Specula, corupţia în sânul aşa–zisului aparat administrativ, teroarea exercitată de poliţia politică, în general, nesiguranţa zilei de mâine, introduceau încet dar sigur un nou mod de viaţă, o nouă relaţie între oameni, bazată pe neîncredere, pe invidie! Oportuniştii au început să răsară ca ciupercile după ploaie. Noţiunea de informator a intrat în vocabularul curent. Această categorie „acoperită“ de nemernici a jucat un rol nefast în viaţa oamenilor. Turnătorii nu aveau scrupule. Turnau vrute şi nevrute la adresa unor necunoscuţi, a unor prieteni, sau, şi mai rău, la adresa rudelor. Părea neverosimil, dar acest flagel s-a întins ca râia printre oameni, accentuând până la absurd atmosfera de suspiciune, de teamă. Cazul din familia noastră când bunicul, Nea Ştefan Nemţeanu, a fost dat pe mâna torţionarilor chiar de fratele lui, un alcoolic inveterat, a îndepărtat orice urmă de îndoială. Mai târziu, plecarea precipitată a sovieticilor a lăsat urme de necontestat, dovezi scrise, denunţuri semnate de indivizi „onorabili“! Fenomenul „dispariţiilor“ a continuat nestingherit, oamenii ajungând să-l accepte ca pe o calamitate naturală, inevitabilă. Altadată curioşi la tot ce se întâmpla în jurul lor, oamenii au început să ocolească sursele de informaţii, de teama unor provocări. În văzul lumii, populaţia se primenea. Dispăreau localnici, apăreau venetici. Nu mai era un lucru neobişnuit să te trezeşti dimineaţa cu alţi vecini. Oamenii erau ridicaţi în plină noapte, lăsând casele pline cu tot ce era necesar unei gospodării. Noii veniţi se instalau în linişte, la o oră–două de la plecarea celor obidiţi. Unde erau duşi aceşti năpăstuiţi ai soartei, nu s-a ştiut niciodată. Se vorbea de deportări în Siberia, de lagărele de „preselecţie“ din regiunea Odessa, de locuri tainice ce ascundeau gropi comune. În ultima vreme au început să circule zvonuri tot mai ciudate cu privire la ceea ce se întâmpla pe fostele domenii Tulceanov, sediul Unităţii Speciale. Liniştea nopţilor a început să fie tulburată de lătratul câinilor şi de focurile de armă. Ceea ce punea mai mult pe gânduri populaţia din apropierea zonei interzise, era un nesfârşit du-te–vino al sinistrelor dube negre. Se zvonea că unii dintre cei anchetaţi la Consistoriu erau transferaţi la unitatea fantomă. A trebuit să vină războiul ca misterul să fie dezvăluit în toată grozăvia lui. De ceea ce s-a temut Daniil Stepanâci, nu a scăpat. Într-o seară de iarnă ismaileană, cu ger şi un puternic vânt din Est, Serghei şi-a făcut apariţia şi la noi acasă. „Tovarăşe Davâdov, vă aşteaptă comandantul! Vă rog să vă îmbrăcaţi!“ „Care comandant? Şi cine sunteţi Dumneavoastră tovarăşe?“ „Eu sunt cel din legitimaţie, dar pe comandant îl veţi cunoaşte la el la comandament. Hai îmbrăcaţi-vă şi să nu mai pierdem vremea cu întrebări!“ Râşcov îl primi amabil, i se adresă cu Daniil Stepanovici, îl pofti să ia loc. „Cum vă mai descurcaţi cu serviciul? Merge treaba?“ „Treaba merge bine, zic eu şi, până acum, nu mi s-a reproşat nimic.“ „Stiu, ştiu, sunteţi chiar apreciat şi asta mă bucură. De astfel de oameni avem mare nevoie, Daniil Stepanovici! De aceea ne-am gândit că aţi putea să ne ajutaţi şi pe noi. Noi nu cunoaştem oamenii, iar oamenii nu au încă destulă încredere în noi. Din contra, avem mulţi duşmani, se fabulează mult pe socoteala noastră, se organizează acţiuni subversive, şi încă multe altele. Dumneata, Daniil Stepanovici, ai multă experienţă în munca cu documentele personale, după câte ştiu ai fost şeful serviciului arhive la o episcopie mare, trebuie să ştii multe despre preoţii cu care ai fost coleg. Ştiu că nu ai fost preot, dar a trebuit să-ţi câştigi cumva existenţa. Ce aş vrea eu de la dumneata, e să ne ajuţi să aflăm mai multe despre aceşti preoţi, care, din păcate, au o mare influenţă asupra populaţiei. Ai putea să lucrezi pentru noi, neoficial bineînţeles, să ne prezinţi nişte informări despre anumite persoane. La noi totul este confidenţial, aşa că nu există nici un risc să fii deconspirat. În plus, noi ştim că ai fost în relaţii foarte bune cu familiile Vodă şi Ilaşcu, cu care din păcate noi am avut probleme. Ne interesează mult ce face soţia lui Ilaşcu, pe care ştiu că ai vizitat-o de curând. Şi, bineînţeles protopopul, sau cum i se spune, Popescu. Dumneata cunoşti foarte bine limba rusă, aşa că ai putea redacta totul direct. Cam asta ar fi dorinţa noastră, o simplă colaborare. Ar fi foarte bine şi pentru familia dumitale, deoarece vom avea grijă să nu ai nici un fel de probleme cu postul pe care îl ocupi. Şi mai e o problemă, zic eu serioasă, e situaţia fiului plecat la studii în Chişinău. Noi ştim că a fost implicat în organizarea fugii peste Dunăre, care din păcate s-a terminat atât de tragic, dar considerăm că a fost un act nesăbuit şi nimic mai mult. De altfel, de la Chişinău avem referinţe bune. Dacă crezi că te poţi descurca, e nevoie de o simplă formalitate, un angajament scris, care va rămâne la noi la strict secret. Ce spui, Daniil Stepanovici, facem treaba? Cum spun moldovenii, batem palma?“ „Din câte am înţeles îmi propuneţi să devin informator, mai pe moldoveneşte, turnător, nu?“ „Ei, nici aşa! Noi nu vă cerem decât să vă faceţi datoria faţă de Uniunea Sovietică, al cărei duşman, sunt sigur, nu sunteţi. Noi nu vă cerem să minţiţi, noi avem nevoie de simple informaţii pe care să le prelucrăm. Este o datorie faţă de patrie!“ „Tovarăşe colonel, dacă este vorba de simple informaţii, întrebaţi-mă şi, dacă pot, am să vă răspund pe loc. Cum să mă apuc să scriu informaţii când nici nu ştiu exact ce vă interesează?! Pentru aşa ceva nu este nevoie de nici un fel de angajament.“ „Bine, Daniil Stepanovici, în acest caz noi doi nu mai avem ce discuta. Veţi continua discuţiile cu tovarăşul căpitan Şevcenco. Serghei, vino să-l conduci pe tovarăşul, la tovarăşul căpitan. Spune-i să treacă puţin pe la mine.“ Coborând scările cu Serghei, Dănilă, mai ieri şef de serviciu în acea clădire, simţi ceva straniu, greu de explicat. Totul părea atât de rece, atât de necunoscut. Ştia că i-a venit rândul şi că nu avea cum să scăpe din capcana care i s-a întins. Când intră în camera de anchetă, simţi un fior rece străbătându-i şira spinării. Încăperea atât de familiară altădată, semăna cu o cameră de tortură descrisă în romanele istorice care vizau Evul Mediu. Din cele discutate cu Paul şi cu Ileana, şi mai ales, din mărturisirile făcute public de Paul la biserică, ştia că nu era vorba de un decor menit să impresioneze pe cei „invitaţi“. Îşi înfipse unghiile în palme încercând să-şi păstreze calmul. Trebuia să încerce să fie diplomat şi nu arogant. Cu brutele aşa ceva nu te putea ajuta cu nimic. Vlăjganii stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite în gol. Şevcenco intră sprinten, îl invită cu un gest să ocupe fotoliul cu cătuşe, se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi aprinse reflectorul îndreptat înspre victimă. Dănilă închise instinctiv ochii şi intoarse capul într-o parte, prinzându-se în acelaşi timp cu braţele de fotoliu. „Vă rog să îndreptaţi reflectorul în altă parte! Nu suport lumina puternică.“ „De lumina asta am nevoie ca să urmăresc mai bine reacţia la întrebări, şi apoi, aici nu sunteţi la frizer ca să-i spuneţi ce şi cum să facă, aici eu hotărăsc. Dumneata trebuie doar să te supui şi să cooperezi ca să meargă treaba bine şi să nu pierdem timpul de pomană!“ Dănilă înghiţi replica din vârful limbii şi, deschizând încet ochii, încercă să se acomodeze cu jetul de lumină care-i inunda faţa. „Am înţeles, că n-aţi înţeles ce vi se cere. Probabil că tovarăşul colonel nu a fost destul de explicit. Când invităm pe cineva la noi, înseamnă că nu-i de joacă, iar cooperarea este singura soluţie înţeleaptă pentru cel invitat. Noi avem nevoie de informaţii şi apelăm la toţi oamenii de bună credinţă pentru a le obţine. Aceste informaţii ne ajută să le verificăm pe ale noastre. Dacă este nevoie de o demonstraţie, vă stau la dispoziţie. De exemplu, ştim că tatăl dumitale a fost arestat şi se află în anchetă. A ascuns că a făcut politică, că a fost primar, că are o avere de culac. Fratele lui, om devotat noului regim, ne-a deschis ochii. Ştiu că fiul dumitale, studentul de la Chişinău, a participat  la organizarea trecerii înot a Dunării, dar s-a speriat la timp şi a renunţat trădându-i pe ceilalţi. Ştim, o spun răspicat, că în timp ce preotul Vodă era sub anchetă, dumneata l-ai vizitat, iar după arestarea lui Ilaşcu şi evadarea lui, ai fost la soţia lui acasă. Este destul? Vreau răspunsuri concrete la o serie de întrebări, răspunsuri în scris. Se putea evita această anchetă, dacă ne dădeai nişte note informative. Vreau să ştiu ce ţi-a spus preotul Vodă despre anchetă şi despre soţia lui. Vreau să ştiu ce ai căutat la soţia lui Ilaşcu şi de ce te-a căutat preotul Popescu. Ce ştii despre Nicolov, despre Savatie. Vei rămâne la noi peste noapte ca să te hotărăşti dacă vrei să colaborezi. E bine să ştii că de asta depind multe lucruri legate de viaţa dumitale şi a familiei, bineînţeles! Trebuie să te avertizez că avem deja multe informaţii despre toate acestea, aşa că nu ar avea nici un rost să dai nişte răspunsuri evazive. Pentru noi ar fi doar un control, o confruntare de rutină, pentru dumneata însă un control al sincerităţii.“ „Dumneavoastră îmi vorbiţi despre sinceritate şi sunteţi primul care o încălcaţi. Dacă sunteţi sincer, atunci spuneţi-mi unde este acum tatăl meu. A fost ridicat de acasă şi fără nici un fel de judecată a fost dus undeva. La bază au stat declaraţiile unui beţiv notoriu, un alcoolic. De atunci nu se mai ştie nimic despre el. A fost un om iubit şi respectat în satul lui. Ce să vă spun despre episcop? Deja se ştie că a fost expulzat peste Dunăre. Acum două zile, la radio Bucureşti s-a auzit vocea lui inconfundabilă. A povestit totul cum s-a întâmplat. Ce să vă spun despre părintele Vodă şi soţia lui? Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că a învins frica şi a vorbit enoriaşilor săi în biserică povestind tot ce s-a întâmplat cu ei, aici, la fostul Consistoriu, altădată considerat lăcaş al slujitorilor Domnului. Ce aş putea să vă spun despre dispariţia lui Ilaşcu şi a lui Nicolov, sau despre soarta lui Savatie? Nimic! Nimeni nu ştie nimic din ce li s-a întâmplat. Ce am căutat la soţia lui Ilaşcu şi la potopopul Popescu? De la Popescu am luat nişte bani adunaţi de enoriaşi, ca s-o ajute pe soţia lui Ilaşcu. La noi aşa sar oamenii, creştineşte, când cineva are nevoie de ajutor. Ştiu că sunt în pericol şi eu şi familia mea, dar tot aşa de bine ştiu şi faptul că dacă aş accepta să scriu minciuni despre alţii, soarta mea şi alor mei nu s-ar schimba. V-aţi legat de oameni minunaţi care v-ar fi putut fi de mare folos. Distrugându-i, i-aţi întărâtat pe cei care i-au iubit şi respectat. Biserica în Basarabia nu se poate închide simplu cu o cheie, biserica este în sufletele oamenilor, şi asta nu de ieri, de azi. Dacă vreţi să reuşiţi în Basarabia, nu-i îndepărtaţi pe oameni, nu-i întărâtaţi, nu-i faceţi duşmani. Nu mai vânaţi oamenii bisericii! De ei veţi mai avea nevoie încă zeci de ani…“ „Văd că sunteţi unul şi unul. Ştiţi să ameţiţi oamenii, stiţi să vă apăraţi interesele, numai că aici nu sunteţi la tribunal ca să pledaţi, sunteţi în anchetă, într-o problemă gravă, problema siguranţei statului şi cu aşa ceva noi nu ne jucăm şi nici nu ne lăsăm vrăjiţi de vorbe frumoase. Sunteţi acuzat că deţineţi informaţii despre persoane duşmănoase pe care refuzaţi să ni le transmiteţi. Asta vă va pune în aceeaşi barcă cu ei! Mai gândiţi-vă!“ Sentimentul că totul era pierdut atât pentru el cât şi pentru familia lui, aduse cu el o stare de panică, ceva neobişnuit pentru felul echilibrat de a fi al fostului şef al arhivelor bisericeşti. Era în joc familia, adică totul! Copleşit de nelinişte, se întinse pe banca din sala de „aşteptare“. Ştia că nu exista soluţie de ieşire. Era vorba de un sistem de implementare a terorii ca mijloc de stăpânire a situaţiei locale, de înfrângere a recalcitranţei acestei populaţii eterogene, care, contrar aşteptărilor, se manifesta ca un tot omogen, greu de înţeles pentru aceşti îndoctrinaţi ai unui sistem utopic. Când după 1812 Alexandru I a pus piciorul în Basarabia, făcându-se stăpân pe Gurile Dunării, visul lui era să-şi croiască un drum terestru prin Balcani înspre Turcia şi vechea Grecie. Avea nevoie de acest ţinut al Basarabiei, de poziţia sa strategică, de bogăţiile sale. Cunoştea aspectul eterogen al populaţiei, dar nu s-a gândit la „corectarea“ lui prin transplant de populaţii, prin îndepărtarea elementului autohton. Era un pas important făcut spre Europa occidentală, pe care o admira atât de mult datorită educaţiei primite, era o capacitate aparte de a înţelege fenomenul convieţuirii paşnice dintre etnii. Alexandru nu s-a apucat de deportări vizând omogenizarea cu orice preţ, el a pus în practică un plan îndrăzneţ de colonizare multietnică a acestui ţinut binecuvântat de Dumnezeu, creând importante facilităţi pentru colonizare. Au putut veni elveţieni, germani, francezi, ruteni şi ucraineni, ruşi, bulgari şi găgăuzi, şi culmea, moldoveni! Alexandru a înţeles că nu se putea merge pe rusificarea teritoriului, iar moldovenii făceau parte din planul lui de a se extinde până la Carpaţi şi mai apoi, până la Dunărea de Jos. Lucrurile se prezentau cu totul altfel acum. Intenţiile imperiului sovietic erau mai puţin complicate. Rusificarea cu orice preţ, strivirea oricărei forme de rezistenţă! Şantajul, crima, deportarea, erau armele curent folosite de aşa–zisa poliţie politică. Trebuiau distruşi intelectualii recalcitranţi în frunte cu clerul, trebuiau distruşi cei înstăriţi, trebuia stârnită ura săracilor împotriva bogaţilor, trebuia semănată neîncrederea dintre tineri şi vârstnici, între membrii familiei. Corupţia şi oportunismul puteau înflori în voie! Cu asemenea gânduri se pomeni fostul şef arhivar bisericesc băgat, fără menajamente, într-o dubă şi transportat la domeniile atât de cunoscute ale lui Tulceanov, respectiv la enigmatica Unitate Specială. Era miezul nopţii când se trezi în faţa intrării principale a celebrelor pivniţe de vinuri. Cunoştea fiecare colţişor, de la sala de expoziţie şi degustare şi până la interminabilele galerii, cândva pline de uriaşele butoaie care ascundeau cele mai alese soiuri de vinuri. Câte amintiri legate de Alexandrov, de Stavrov, de degustările ce precedau marile sărbători! Acum, sala de expoziţii avea o masă de lucru, câteva dulapuri metalice, iar de-a lungul pereţilor goi, o sumedenie de unelte de săpat – lopeţi, târnăcoape. Mai erau găleţi şi roabe. Dănilă înţelese că aici avea să înceapă ultimul lui drum din viaţă, se gândi la Bob şi Luminiţa, la Leolea, la absurdele certuri cu Valeria, la năbădăiosul Mircea. „Oare se vor limita doar la mine, sau se vor ocupa şi de familie?“ Gândurile lui Dănilă fură întrerupte de apariţia unui personaj sinistru, sinistru prin urâţenia figurii sale. Militar, purtând însemnele gradului de căpitan, îşi plesnea carâmbii cizmelor, alternativ, cu o cravaşă din piele. Urâţenia chipului său, greu de descris, lua forme hidoase când încerca să afişeze un zâmbet „ironic“. Pe Dănilă îl trecu un fior rece. Încercă să se stăpânească, dar nu putu opri broboanele se sudoare care apărură pe frunte. Mai târziu avea să afle că era vorba de celebrul căpitan Nicolovschi Alexandr, supranumit, pe ascuns, şi pui de căţea. „Ce e Davâdov? Am auzit că nu prea vrei să cooperezi. Aşa fac mulţi, până ajung aici, la noi. Mai ai timp să te răzgândeşti, numai să nu dureze prea mult! Duceţi-l la baracă şi daţi-i haine de lucru. De mâine va lucra la galeria A. Aici cine nu lucrează, nu mănâncă! Clar?“ „La comun, sau la izolare? tovarăşe căpitan.“ „La comun, să-şi cunoască tovarăşii de muncă. Dacă vrei să-mi spui ceva personal, te anunţi la raport.“ O alee pietruită, străjuită pe o parte de butucii de viţă de vie, iar pe cealaltă parte de livada de pomi fructiferi, ducea spre fundul domeniului. Reflectoare puternice, instalate pe turle de observaţie, măturau, cu lumina lor strălucitoare, întreg perimetrul domeniului. Două barăci, proaspăt ridicate, se profilau la capătul aleii. S-au apropiat de cea din stânga. Sentinelă la intrare, un alt militar înarmat făcând rondul în jurul barăcii. Gratii solide la geamuri. La intrarea în baracă, o încăpere de primire şi de gardă. Un birou cu două corpuri, câteva dulapuri metalice şi bănci late aşezate de-a lungul pereţilor. Un singur militar, cu pistol la centură, ocupa un fel de fotoliu în spatele biroului. La intrarea noului venit, se ridică în picioare, îşi îndreptă rubaşca şi zâmbi obosit. „Prospătură? La comun sau la izolare?“ „La comun, până una alta!“ „Actele şi dezbrăcarea!“ Scoase dintr-un dulap nişte haine, le măsură din privire, se aplecă după o pereche de bocanci ponosiţi, o pereche de ciorapi, un fel de prosop şi o bucată de săpun de rufe. „Ţine şi ai grijă de ele! Altele nu mai capeţi. Poţi să te îmbraci!” Dănilă se conformă în tăcere încercând să ascundă repulsia provocată de aspectul dezolant al hainelor primite. „Davâdov?! Eşti rus de-al nostru?“ „Nu, sunt moldovean, dar mi-au schimbat numele la eliberarea paşaportului.“ „Bine, bine! Asta nu schimbă situaţia. Să mergem în dormitor.“ La lumina jucăuşă a reflectoarelor, Dănilă desluşi o încăpere lungă cu paturi înşirate de-a lungul pereţilor. La capătul încăperii i se indică un pat liber. „Aici ai să stai. Te scoli când sună sirena. În spatele barăcii este un spălător şi closetul. Vă întoarceţi în dormitor pentru apel, după care se merge în sala de mese, pentru ceai. Apoi, la muncă. O să te obişnuieşti, dacă ţii la viaţă.“ Rămas singur lângă patul repartizat, respectabilul domn Daniil Stepanovici, Dănilă al lui Nea Ştefan Nemţeanu, se trezi cu sentimentul omului condamnat la moarte. Îşi puse sub pernă săpunul învelit în prosop, se descălţă şi se întinse. Liniştea din dormitor îl intriga. Încercă să desluşească ceva în baleajul luminos al reflectoarelor, dar acest joc al luminii, mai mult îl încurca decât să-l ajute. O noapte albă, plină de gânduri negre. Când sirena dădu câteva semnale scurte de deşteptare, dormitorul se animă brusc. Era încă semiîntuneric şi nu puteai desluşi figurile tovarăşilor de suferinţă. Erau borfaşi? Erau deţinuţi „politici“? Răspunsul avea să vină abia în sala de mese. Figuri obosite, figuri triste, aţintindu-şi privirile înspre castronaşul cu „ceai“ şi bucata de pâine neagră, făceau totul pentru a menţine o linişte deplină, pentru a nu-l întărâta pe supraveghetor, un tânăr militar, înarmat cu un automat şi o privire deloc prietenoasă. Printre meseni, oameni cunoscuţi, unii chiar foarte cunoscuţi. Dănilă s-a pomenit aşezat alături de părintele Nicolov, care-i aruncă o privire conspirativă, după care începu să ţintească tavanul. Faţă în faţă, se pomeni cu Herşcovici, croitorul, tras la faţă, încercănat, cu mâinile tremurânde, cu o privire blândă şi un zâmbet abia perceptibil. Dănilă îi răspunse în acelaşi mod discret. Într-un oraş mic, ai impresia că-i cunoşti pe toţi. Acest lucru îl simţi şi la această masă comună. În capătul celălalt îl zări pe părintele Savatie, sorbind liniştit din castronaşul cu ceai. Slăbise mult şi părea adus de spate, el, muntele de om! La comanda „adunarea!“, toată lumea lăsă pe masă castronaşele, unele cu ceaiul neatins, precum şi resturile de pâine şi se îndreptă în linişte spre ieşire. În faţa barăcii se aliniară pe un singur rând, la un metru distanţă unul de altul, ceea ce făcea imposibilă orice comunicare. Aruncându-şi privirea înspre cealaltă baracă, Dănilă zări un grup similar alcătuit, dar, de data aceasta, format din femei. Aceeaşi linişte domnea şi în grupul femeilor. Aproape simultan grupurile porniră înspre pivniţele de vinuri. „Dănilă, faci ce fac şi ceilalţi. Printre noi sunt şi lepre!“ Dănilă tresări la auzul spuselor ce veneau din spatele lui, vorbe ce se pierdeau în zgomotul făcut de bocanci, dar după accent îl recunoscu pe părintele Nicolov. Simţi un val de căldură pătrunzându-i în suflet. Nu era chiar singur şi asta conta enorm. Dacă grupul bărbaţilor număra cca. 30–35 de persoane, cel al femeilor nu depăşea 15. Ajunşi în fosta sală de expoziţie a vinurilor destinate degustărilor, bărbaţii se înarmară cu lopeţi şi târnăcoape, şi îndrumaţi de patru militari înarmaţi cu automate pătrunseră într-una din galeriile centrale. Butoaiele de altădată dispăruseră. La capătul galeriei era şantierul de lucru. Se săpau galerii noi, câte două de fiecare parte, cu deschideri de cca. 2×2 m. Avansul realizat era cam egal, nu mai mult de 8–10 m. Nimeni nu-şi putea imagina la ce vor servi aceste galerii laterale. Se vorbea în şoaptă despre depozite de muniţii, despre adăposturi. Aceste şoapte ascundeau în ele un dram de speranţă şi generau tot felul de fabulaţii. Mult aşteptatul război întârzia, iar iarna începea să se aştearnă. Bărbaţii, folosind târnăcoape şi lopeţi, lucrau la cele patru galerii, la lumina unor felinare cu petrol. Pământul dislocat era scos la gura noilor galerii cu ajutorul găleţilor. De aici, era cărat de grupul de femei, tot cu ajutorul găleţilor, la suprafaţă, şi împrăştiat printre butucii de viţă. Era o muncă grea, istovitoare pentru femei, dar infernală pentru bărbaţi. Praful iscat în micile galerii, înghesuiala, lipsa unei ventilaţii, totul, dar absolut totul, prevesteau un sfârşit rapid. La o ieşire din galerie, Dănilă avu surpriza, dacă asta se mai putea numi surpriză, să recunoască chipul obosit, dar încă frumos al Ilenei. Privirile lor se încrucişară doar pentru o clipă, dar tresărirea din adâncul ochilor nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că s-au recunoscut. În general erau femei tinere, marcate însă de munca şi condiţiile în care trăiau. Vechiul conac se afla undeva în mijlocul livezii. Era o clădire lungă, cu pridvor în faţă, cu multe încăperi frumos amenajate, reprezentând apartamentele foştilor proprietari, precum şi o sumedenie de dormitoare pentru oaspeţii de ocazie. În aripa stangă îşi fixase fostul Altländer biroul şi camerele de locuit. În aripa dreaptă fu instalat căpitanul Alexandr Nicolovschi. În dormitoarele din mijloc se instalaseră cei opt cerberi, care răspundeau de securitatea zonei de comandament. Atât comandantul Rusev, cât şi căpitanul Nicolovschi mai deţineau câte o căsuţă în oraş, unde îşi petreceau de regulă duminicile în sânul familiei, ca în cazul lui Rusev. În spatele conacului mai erau câteva anexe, dintre care una în special atrăgea atenţia deţinuţilor. Dublarea uşii, astuparea ferestrelor, lipsa oricărei activităţi sesizabile în timpul zilei, pocnituri ce aduceau a focuri de armă înăbuşite de ziduri, uneori urlete nocturne estompate, toate acestea cultivau imaginaţia şi aşa bolnavă a celor sortiţi pieirii. Aici se afla de fapt sala de anchetă, utilată de o minte bolnavă ca cea a lui Nicolovschi, cu tot felul de instrumente şi instalaţii de tortură, aducând de undeva din timpuri apuse, amprenta Evului Mediu. Nicolovschi era o brută care poza în intelectual, un oportunist, un sadic, capabil de orice mârşăvie pentru a accede pe scara „valorilor“. Nu credea în nimic, nici măcar în sistemul care-l propulsa. Dorea puterea, puterea de a stăpâni oameni nevinovaţi, de a-i supune pornirilor sale diabolice. Creierul ascuns a tot ce se întâmpla era, însă, comandantul Rusev, sau Rusu, sau Altländer, după împrejurări, cameleon politic, un visător în felul său, care spera să joace un rol de vârf în ţara lui de baştină, pe care se ferea cu dibăcie s-o definească – România sau Ungaria. Era un comunist de circumstanţă, căsătorit cu o răzvrătită din Spania bântuită de idei comuniste, refugiată ca şi el în U.R.S.S. şi supusă unui regim de instruire specială. Mişa, cum i se spunea, părea un tip blajin, puţin vorbăreţ, aparent timid. Mintea lui, în schimb, nu dădea dovadă de timiditate. Punea la cale planuri lipsite de scrupule, urmărind din umbră realizarea ambiţiilor personale,  cucerirea unei poziţii înalte pentru el şi pentru progeniturile sale. Spera în expansiunea sovietică şi cântărea de pe acum şansele unor ţări care prezentau  interes strategic pentru Uniunea Sovietică. Într-un fel a fost un vizionar, neacordând nici un fel de şanse pe termen lung nemţilor ameninţători. Primise cu plăcere misiunea de a organiza o unitate specială la Ismail, cel mai important port la Dunăre pe care puseseră stăpânire sovieticii. Rolul principal era de a strivi orice rezistenţă locală împotriva noii orânduiri şi de a contribui prin orice mijloace la rusificare, sau, mai bine zis, la dezromânizarea acestei atât de importante zone basarabene, sudul dunărean. Umbla îmbrăcat precum ofiţerii, dar fără a purta însemnele vreunui grad militar. De el depindea soarta deţinuţilor trimişi pentru anchetă de poliţia politică. El nu participa la anchete. Treaba asta cădea în sarcina căpitanului, „puiul de căţea“, care se bucura de deplina încredere a lui Mişa, alegând metode de anchetă după bunul său plac. Mişa indica doar persoana care urma să fie supusă anchetei. Căpitanul era ajutat în munca lui de un grup de cinci vlăjgani tineri, vorbitori de limba română, care îşi aveau sediul într-o încăpere alăturată sălii de anchetă, cu care comunica direct printr-o uşă capitonată pe ambele feţe. Scopul anchetelor, desfăşurate sub controlul direct al căpitanului Nicolovschi, era obţinerea de denunţuri semnate la adresa unor persoane intrate în vizor. Soarta celor anchetaţi în acest scop era însă pecetluită, contrar promisiunilor ce se făceau, şi indiferent de „reuşita“ anchetei. Erau oameni sortiţi lichidării, conform principiului „fără martori în viaţă“. Toţi deţinuţii lui Rusev trecuseră printr-o anchetă prealabilă pe la Consistoriu şi reprezentau grupul recalcitranţilor, care refuzaseră colaborarea cu poliţia politică. Faptul că aceşti năpăstuiţi ai soartei trebuiau să dispară din societate, dădea frâu liber imaginaţiei bolnave, diabolice, a căpitanului atotputernic, care împreună cu cele cinci slugi credincioase, dar tot atât de bolnave, aplicau cele mai incredibile metode de schingiuire, cele mai perverse metode de umilire a omului. Veşnic sub influenţa alcoolului, aceşti slujitori ai diavolului, se desfătau mânjindu-se cu sângele victimelor fără apărare, savurând urletele sau spaima din privirile celor care îndrăzneau să reziste. Leşinul era clipa dorită, clipa aşteptată, chiar dacă urma o trezire brutală la realitate, duşul rece. Pentru a amplifica spaima provocată de tratamentul aplicat, la anchetarea unui deţinut erau aduşi alţi doi–trei, pentru a asista la spectacol. Adesea urletele ieşeau din gâtlejurile acestor „spectatori“ spre satisfacţia căpcăunului care dirija punerea în scenă, iar un eventual leşin, era considerat drept culmea succesului. Tot acest sistem al torturii cu martori aleşi dintre cei ce urmau, se baza pe certitudinea că „de aici, nimeni nu va pleca viu“, atât de des repetată de comandantul unităţii la scurtele sedinţe de lucru cu personalul în subordine. Aceasta era sala supliciului rezervată bărbaţilor. Aici rezistenţa exasperantă a câte unuia, se termina cu un glonţ în ceafă, plăcere ce şi-o rezerva pentru sine „puiul de căţea“. Mult timp nu s-a putut afla unde dispăreau cadavrele celor ucişi. Plecarea precipitată a sovieticilor din vara lui 1941 avea să dezvăluie misterul. Soarta femeilor deţinute era puţin alta decât a bărbaţilor. Erau aduse femei care cunoşteau unele lucruri deranjante pentru cotropitori. Cam aşa a ajuns şi Ileana în acest adevărat lagăr al morţii, chiar dacă, mai târziu, după eliberare, avea să nu i se acorde importanţa cuvenită datorită „scării reduse“ la care avusese loc martiriul. Scară redusă! Şi asta spus de noile autorităţi instalate de armatele eliberatoare. Într-un fel se repeta istoria din 1918. În urma armatei venea o „armată“ de funcţii, de funcţionari din Vechiul Regat, cu gândul numai la căpătuială. Da, şi femeile erau aduse pentru a nu mai ieşi, şi ele erau aduse pentru a li se smulge declaraţii, dar, ceea ce era mai grav, erau aduse drept ofrandă torţionarilor. De aceea, anchetarea femeilor era mai blândă în aparenţă, dar mult mai crudă în realitate. Cu toate că soarta Ilenei fusese hotărâtă odată cu cea a lui Ilaşcu, ea a fost aceea care a grăbit desfăşurarea evenimentelor. Convinsă că Nani nu mai era în viaţă, s-a hotărât să-i înfrunte pe presupuşii ucigaşi. Din cele aflate de la Paul, începu să se gândească obsesiv la Râşcov şi la Şevcenco. Planuri, care mai de care mai năstruşnice, încolţeau în mintea ei stăpânită de ideea răzbunării. Nu mai avea pe nimeni, putea risca orice! Neputându-şi permite luxul de a-i înfrunta pe amândoi, se opri la Şevcenco, cel care contribuise direct la distrugerea familiei Vodă. Se prezentă la Consistoriu şi ceru să-l vadă pe tovarăşul căpitan Şevcenco, pentru a da o declaraţie. După câteva minute fu condusă în camera de anchetă unde, deja celebrul căpitan, o primi foarte politicos. „Mă bucur că aţi venit, mă bucur mult! Am auzit că sunteţi frumoasă, dar realitatea depăşeşte orice închipuire. Băieţi, lăsaţi-ne singuri. Volodea, adu un scaun confortabil. Fotoliul pe care îl folosim pentru un anumit fel de persoane, nu vi se potriveşte. Aşa, Volodea, poţi pleca. Luaţi loc, vă rog! Mi s-a spus că aveţi de făcut o declaraţie, e adevărat? Aţi aflat ceva despre soţul dumneavoastră? Noi nu i-am dat de urmă. Păcat că a fugit, poate că totul se termina cu bine. Nu suntem chiar aşa cum ne descriu duşmanii noştri. Sper să vă convingeţi.“ „De fapt n-am venit pentru nici un fel de declaraţie. Am venit să-mi spuneţi ce s-a întamplat cu soţul meu. Ştiu prea multe din cele ce se petrec aici ca să mă prind la acest joc. Ştiu şi faptul că, la rândul Dumneavoastră, ştiţi de întâlnirea mea cu preotul Vodă, de discuţia lui cu enoriaşii, de mărturisirile lui. Am venit de bunăvoie ştiind ce mă poate aştepta. Nu sunt o curajoasă, nu sunt o luptătoare, numai eu ştiu cât mă costă psihic această vizită. Pe scurt, vreau să-mi spuneţi în primul rând ce s-a întâmplat cu soţul meu. Vreau să ştiu dacă trăieşte. Sunt în mâinile Dumneavoastră, aşa că nu riscaţi nimic. Vreau adevărul!“ „V-aţi îmbujorat cam tare. Sunt convins că gestul dumneavoastră vă costă mult, e ceva care vă depăşeşte. Încercaţi să fiţi dură, dar în fapt sunteţi de o gingăşie care depăşeşte până şi frumuseţea dumneavoastră. Soţul dumneavoastră a murit! Nu contează împrejurările. Tot ce s-a întâmplat, s-a întâmplat din vina lui. Mi-aţi cerut să fiu sincer şi nu am putut să vă refuz. V-a pus şi pe dumneavoastră într-o situaţie dificilă, chiar foarte dificilă! Eu totuşi nu vă consider o persoană periculoasă, din contra, întrevăd o mare şansă de colaborare. Pentru aceasta trebuie să ne cunoaştem mai bine, să ne câştigaţi încrederea. Prin calitatea pe care o am, eu vă pot garanta aceasta. Doriţi o cafea, sau un ceai?“ „Nu, mulţumesc! Sunt prea tulburată de ceea ce am aflat. Vreau să ştiu unde este înmormântat soţul meu, orice om are dreptul la un mormânt.“ „Îmi pare rău că nu vă pot răspunde la întrebare. Soţul dumneavoastră nu are mormânt. În încercarea de a trece Dunărea înot, a fost lovit de gloanţele grănicerilor şi dus de apă. Este tot ce pot să vă spun. Puteţi considera că Dunărea este mormântul lui, mormântul pe care şi l-a ales singur. Este mai bine să ocolim subiectul. N-ar avea nici un rost să suferiţi de pe urma acţiunilor sale necugetate. Este clar cât de egoist a fost ştiind nu numai faptul că riscă, dar şi că vă implica în toată murdaria asta politică.“ „Şi acum, ce aveţi de gând să faceţi cu mine?“ „Depinde numai de dumneavoastră! Putem fi prieteni, chiar foarte apropiaţi, sau duşmani de moarte! Altă cale nu există. Alegeţi, dar alegeţi pe loc!“ „Prieteni intimi nu putem deveni. M-am contaminat cu o boală care mă va ucide foarte repede, dar care se şi ia foarte uşor. Eu nu mai am ce pierde. Puteţi să mă violaţi, sau să mă daţi pe mâna violatorilor Dumneavoastră, dar riscurile vă aparţin. Eu aparţin soţului meu şi lui Dumenzeu!“ „Păcat că nu ne putem înţelege, ceea ce-mi spuneţi poate fi o cacealma, dar cum niciodată nu se ştie, am să vă predau Unităţii Speciale unde, dacă se va confirma cacialmaua, o să aflaţi ce greu drum spre moarte v-aţi ales! Vă mai dau o noapte de meditaţie. Poate că vă răzgândiţi. Vă rog poşeta dumneavoastră!“ Ileana întinse poşeta ştiind că şansa unei sinucideri uşoare se irosise. Şevcenco răsturnă conţinutul poşetei din care reţinu doar tubul cu tabletele care trebuiau să curme viaţa Ilenei, puse tacticos la loc conţinutul poşetei şi-l strigă pe Volodea. „Du-o pe tovarăşa în camera de aşteptare! Va petrece cu noi noaptea asta. Mâine vorbesc cu Mişa şi i-o trimit să se spele pe mâini cu ea.“ Aşa a ajuns Ileana la Unitatea Specială, aşa şi-a semnat singură sentinţa, grăbindu-se.

*

*           *

      Arestarea lui Daniil Stepanâci dezechilibră total viaţa din familia noastră. Cei mici nu prea realizam ce însemna acest lucru pentru moralul celor rămaşi, ca să nu mai vorbesc de bugetul casei. Singura care reuşea să aibă de lucru şi să întreţină întreg clanul, era mama lui George şi a lui Barby. Croitoreasă talentată, a ajuns să fie cautată de soţiile noilor demnitari, avide după tot ceea ce le putea satisface dorinţele latente de acasă. Intr-o zi primirăm vizita unui ofiţer de marină, însoţit de doi civili. Ofiţerul, Max Mihailovici Zelicman, comandantul portului militar Ismail, era în căutarea unei locuinţe, pentru el şi familia sa. Spaima puse stăpânire pe mama, care înţelese că era vorba de al doilea pas, după arestarea soţului, respectiv evacuarea din casa bunicii. Oaspeţii cerură permisiunea de a vizita întreaga locuinţă, făcură unele măsurători, trecură în locuinţa mătuşii, când, Zelicman, o recunoscu pe croitoreasa soţiei sale. „Aici locuiţi? Sunteţi două familii?“ „Da, eu cu familia mea şi sora mea, Elena Petrovna, cu familia ei.“ „Elena Petrovna, şi Dumneavoastră vorbiţi atât de bine ruseşte?“ „Da, vorbesc, este limba mea şi am terminat liceul rusesc. Şi soţul meu, cu toate că este moldovean, stăpâneşte foarte bine această limbă. Din păcate el nu v-a putut primi, a fost arestat şi nu mai ştiu nimic de el. Ce aveţi de gând să faceţi, să ne evacuaţi, acum, în plină iarnă?“ „Nu, nu, Elena Petrovna, fiţi liniştită! Eu caut o locuinţă, dar asta nu înseamnă că scot oamenii în stradă şi, în plus, locuinţa nici nu corespunde dorinţelor exprimate de soţia mea. Noi stăm provizoriu la doi paşi de Dumneavoastră şi dacă vă face plăcere, ne puteţi face o vizită împreună cu sora Dumneavoastră. Soţia s-ar bucura să aibă cu cine schimba câteva impresii. Acum vă lăsăm şi nu vă faceţi griji în privinţa acestei vizite.“ Atitudinea civilizată a ofiţerului, neamestecul celor doi civili în discuţii, în loc să liniştească spiritele, au creat o atmosferă de nelinişte, de neîncredere. Prea se întâmplau lucruri ciudate în oraş, ca să poţi accepta ca normală o astfel de atitudine. Zilele ce au urmat aveau să infirme aceste temeri, cel puţin cele legate de politeţea bizară a lui Zelicman, comandant al portului, cu nume şi trăsături tipice de evreu. Soţia lui Zelicman era o femeie frumoasă dar suferindă. O polidiscopatie o ţintuia adesea în pat sau într-un fotoliu special amenajat, lipsind-o de bucuria de a alerga după fiul ei, un copil de şapte ani, zburdalnic, dornic de afecţiune, dar şi de joacă. Marat, cu părul negru cârlionţat, un Puşchin din copilarie, ura aritmetica şi memorarea poeziilor. La şcoală părea recalcitrant, învăţătorii dând vina pe educaţia primită în sânul unei familii „sus–puse“. Era o apreciere superficială, care-l îndepărta pe Marat de şcoală şi le dădea de gândit părinţilor. Neîncrederea care se strecurase în casele localnicilor era un fenomen care se manifesta şi mai pregnant între noii veniţi. Se suspectau reciproc, se fereau de relaţii între familii, nu se vizitau. Şi Zelicmanii duceau o viaţă izolată. El, datorită funcţiei importante pe care o deţinea, îşi petrecea timpul în port, sărea de regulă peste masa de prânz, bucurându-se de atmosfera de familie doar seara. Sara Maximovna, cu vreo zece ani mai tânără decât soţul ei, suferindă şi, deseori imobilizată, nu putea răspunde chemărilor lui Marat, mulţumindu-se să-l cheme lângă ea pentru a-l antrena în jocul de-a şcoala, singura cale de a fi mai aproape de el şi a-l ajuta la făcutul lecţiilor. Marat, în schimb, nu se mulţumea doar cu atât. El dorea să alerge, să se plimbe. Nu suporta să stea pe loc, iubea mişcarea. Ceea ce-i oferea şcoala era prea puţin pentru el. Statul în bancă îl obosea, îi distrăgea, într-un fel, atenţia. Vizita pe care le-a făcut-o mama împreună cu sora ei, avea să marcheze o mică cotitură în existenţa noastră afectată atât de mult de arestarea tatălui meu. S-a întâmplat să-l găsească pe Marat chinuindu-se la aritmetică. „Nu ştiu ce să mă fac cu Marat al meu!? Nu-i place să facă socoteli, nu iubeşte deloc matematica. Nici la ore nu cred că este prea atent. E drept că nici eu nu am prea mult talent pedagogic, dar nici boala nu-mi permite să fiu mai activă cu el. Astăzi, pur şi simplu, ne-am împotmolit. Elena Petrovna, am auzit că aţi crescut patru copii, poate îmi daţi un sfat cum să procedez. Cei de la şcoală îmi transmit mereu că-i un răsfăţat!?“ „Sara Maximovna, îmi permiteţi să mă retrag puţin cu el în altă cameră, să vedem ce-i cu aceste socoteli atât de nărăvaşe.“ „Vă rog, vă rog! Poate că aveţi mai mult noroc cu şmecherul ăsta!“ „Marat, hai să mergem să facem repede tema la matematică. Ştii, mie mi-a plăcut mult matematica la şcoală şi ştiu câteva şmecherii. Vrei să ţi le arăt? Hai să mergem şi dacă o să-ţi placă ai să vii la noi să facem temele împreună, bine?“ „Ce şmecherii ştii să faci? Sau vrei numai să mă păcăleşti?!“ „Nu, nu te păcălesc, ai să vezi!“ Mama într-adevăr avea un talent deosebit de a explica şi insufla încredere copiilor. Nu ştiu ce şmecherii i-a arătat lui Marat, dar efectul a fost extraordinar! Copilul s-a prins în joc şi a reuşit să participe efectiv la rezolvarea acelor teme de nerezolvat. „Mămică, mămică, am reuşit, am terminat, dacă nu mă crezi, întreab-o pe tanti Leolea! Învăţătoarea noastră este o proastă! Mai bine nu mă mai duc la şcoală şi fac lecţiile acasă!“ „Nu, dragul meu, nu este voie să lipseşti de la şcoală, dar până te obişnuieşti singur să rezolvi, o să facem lecţiile împreună, bineînţeles dacă o să vrea şi mămica ta.“ „Cum să nu vreau, Elena Petrovna! Ce fericit va fi şi Max! Bineînţeles, o să vă plătim pentru meditaţii. Poate o să-l învăţaţi să se descurce şi cu învăţatul poeziilor, pe care, nu ştiu de ce, nu le iubeşte.“ „Cu cea mai mare plăcere, numai să nu aveţi necazuri!? Ştiţi, soţul meu a fost arestat şi nu mai ştiu nimic despre soarta lui. E mai bine să ştiţi.“ „A, bine că mi-aţi spus! Am să-l pun pe Max să se intereseze şi să vadă ce se poate face. Da, da, neapărat o să rezolvăm! Pentru Max, Marat este totul. M-aţi făcut fericită! Vă mulţumesc!“ Dacă pentru ei Marat era totul, pentru mama, familia Zelicman a însemnat o rază de speranţă, ceva bani şi alimente şi mai ales promisiunea de a rezolva situaţia tatii. Faptul că Marat a acceptat atât de uşor pe cineva străin în prejma lui, că într-un timp record a început să ia în serios rolul lui de elev, că pe Zelicmani nu i-a deranjat situaţia „politică“ a familiei Davâdov, preocupaţi numai de progresele lui Marat, a consolidat relaţiile dintre familiile noastre. Om influent prin poziţia sa în oraş, Max Mihailovici s-a apucat imediat de treabă. Prima vizită a făcut-o la Consistoriu pentru a afla de soarta cetăţeanului Davâdov. Râşcov, surprins de această intervenţie, a bâlbâit-o cât a bâlbâit-o, ca până la urmă să se oprească la un denunţ care îl incrimina pe Daniil Stepanovici Davâdov în complotul preoţilor împotriva puterii sovietice. „Hai să fim serioşi, tovarăşe Râşcov! Despre ce complot vorbiţi? Eu înţeleg că doriţi să diminuaţi influenţa bisericii asupra populaţiei, dar să cădeţi în greşeala de a ne face duşmani din cine trebuie şi cine nu trebuie, asta nu mai accept şi nu cred c-ar accepta-o nici cei de la centru. Hai, zău, spune-mi ce aţi făcut cu el. E un om nevinovat de care eu personal s-ar putea să am nevoie.“ „Păi, eu nu m-am putut descurca cu el şi l-am trimis la Unitatea Specială, la tovarăşul Rusev. Cel mai bine ar fi să vorbiţi cu el.“ „Bine, mulţumesc mult şi să ne revedem cu bine!“ Zelicman îl cunoştea pe Rusev de la Consiliul Orăşenesc, ştia ca este un evreu din România, dar nu se mândrea cu etnia acestuia. Zvonurile care circulau la adresa acestui comandant de „Unitate Specială“, nu aveau de ce să-l liniştească, dar nu renunţă şi miză pe abilitatea sa de a trata cu „colegii“. Fără multe socoteli, se prezentă la Unitatea Specială, unde, după ce se recomandă, avu plăcuta surpriză de a fi întâmpinat de comandantul Rusev în persoană. „Cu ce ocazie pe la noi, Max Mihailovici? Suntem un loc cam rău famat pentru a primi vizitatori atât de sus–puşi. Poftiţi, să mergem în birou, să vă servesc cu o cafea specială, sau eventual un ceai gruzin!?“ „Bună ziua, Mihail Mihailovici, nu mă îmbia cu cafea specială căci s-ar putea să vin mai des. Să ştii că nu este o vizită oficială, pur simplu am un interes personal. Sper să mă poţi ajuta.“ „Orice, pentru un om ca dumneata!“ Vorbiră despre vrute şi nevrute până a sosit cafeaua fierbinte, după care uşa cabinetului se închise. Abia atunci comandantul îl iscodi din priviri pe Zelicman. „Acum putem vorbi în linişte. Aici nimeni nu ne aude.“ „Chiar că e bună cafeaua! Mihail Mihailovici, este vorba de cineva care a fost trimis la dumneata. Dupa câte m-am interesat nu este vorba de cineva periculos, de un complotist, sau aşa ceva. Daniil Stepanovici Davâdov. Eu am probleme cu şcoala, cu fiul meu Marat. Nu se înţelege deloc cu matematica, şi nici cu altele. Eu nu am timp să mă ocup, iar soţia mea este bolnavă şi nu se poate ocupa cum trebuie de el. Soţia lui Davâdov în schimb, este o instructoare foarte talentată, este rusoaică şi Marat face progrese văzând cu ochii! Eu o mai ajut cu câte ceva, dar nu pot risca să aduc în casă pe soţia unui deţinut politic. Nu speram să găsesc o soluţie atât de bună pentru Marat, dar uite că am avut noroc. Dumneata ai copil şi ştii ce înseamnă aşa ceva. Ce zici?!“ „Nu ştiu care este situaţia exactă a acestui Davâdov, dar dacă nu este ceva deosebit, se aranjează. Rămâneţi aici în birou, iar eu mă duc să vorbesc cu adjunctul meu, cu Nicolovschi. Fără el nu pot face nimic. Sper să nu fie prea târziu! Mă întorc imediat.“ Rusev il scoase pe Nicolovschi dintr-o anchetă, îl puse în gardă că era vorba de ceva foarte important, îi vorbi de vizita tovarăşului Zelicman şi de interesul acestui personaj sus–pus pentru acest Davâdov. „Da ce crede acest marinar că se poate amesteca în treburi care nu-l privesc?!“ „Nu-i vorba de amestec, e vorba de o rugăminte personală, care într-o zi s-ar putea să ne prindă bine! Depinde de cum arată acest individ. L-ai trecut prin anchetă?“ „Nu, nu încă. Lucrează la galerii, dar încă nu s-a apropiat de cei care mă interesează în mod special. Ce s-o mai lungim! Dacă vrei, ţi-l aduc chiar acum. Nu arată încă prea rău.“ „Bine, trimite-l la mine în birou, dar mai intâi spune-mi dacă eşti de acord să-i facem o fişă de eliberare, să zicem, pentru a-l urmări în stare de libertate.“ „S-a făcut! A avut noroc Zelicman ăsta că nu l-am anchetat, că nu mai aveam ce elibera.“ „Bine, mulţumesc! Aştept în birou. Dacă vrei să-l cunoşti pe Zelicman, vino şi tu.“ „E mai bine să nu mă cunoască! Cine ştie? Poate o să-l am de client într-o zi!?“ Când Davâdov fu scos din grupul de muncă şi dus la un duş cald, iar apoi la baracă pentru a se bărbieri, simţi că picioarele îl lasă. Abia când i se aduseră hainele personale şi fu îndemnat să se grăbească, o rază de speranţă străluci în ochii lui obosiţi de nesomn. Pe când se îmbrăca, se pomeni lângă el cu Nicolovschi. „De unde îl cunoşti pe Zelicman?“ „N-am auzit niciodată de acest nume!“ „Bine, bine! Ai să-l cunoşti şi ai să pleci acasă cu el. Ai grijă! Tot ce ai văzut sau auzit aici este secret de importanţă deosebită! Dacă scapi o vorbă undeva, vei fii acuzat de înaltă trădare şi nu te mai scapă nici zece Zelicmani! Te duci direct în biroul comandantului. Sper să nu ne mai întâlnim niciodată! A doua oară nu mai scapi de mine! De data asta ai avut noroc, mare noroc!“ Când intră în birou, fu întâmpinat de Rusev, cu un zâmbet plin de bunăvoinţă. „Tovarăşe Davâdov, faceţi cunoştinţă cu tovarăşul Zelicman, comandantul Portului Ismail, cu care, de altfel, veţi şi pleca acasă. Vă veţi putea întoarce la serviciu. Vor primi o notă din partea mea. Aveţi grijă cu cine vă întâlniţi, şi mai ales ce vorbiţi. Eu vă doresc să nu vă mai întoarceţi la noi! Succes!“ „Mihail Mihailovici, îţi mulţumesc! Sper să mă pot revanşa. Numai bine! Hai să mergem, Daniil Stepanovici!“ Pe drum Zelicman nu mai adresă nici un cuvânt celui care trăia clipe de totală nedumerire. Îi şopti doar şoferului adresa, după care se cufundă în tăcere, o tăcere misterioasă. Maşina se opri în faţa casei de pe strada Frumoasă. Zelicman cobori şi făcu un semn să fie urmat, ascunzând cu greu un zâmbet plin de satisfacţie. Sună la uşă prelung şi când Elena Petrovna deschise, Zelicman îl împinse precipitat pe tata înăuntru urmându-l îndeaproape. Închise uşa şi respiră uşurat. „Uf! Elena Petrovna, vi-l predau pe Daniil Stepanovici întreg şi nevătămat. Totul e bine, când se termină cu bine! Slavă Domnului, coşmarul a luat sfârşit! Nu discutaţi nimic, nici cu vecinii, nici cu rudele! A fost plecat, să zicem, la ţară, şi gata! Daniil Stepanovici, sper să ne cunoaştem mai bine. Elena Petrovna este aur curat pentru fiul meu Marat. Are să vă povestească ea personal. O să ne mai vedem la o cafea. Ca să fiţi lăsaţi în pace cu casa, va trebui să primiţi în gazdă o pereche de tineri, care ar avea multe de învăţat de la Dumneavoastră. El este un tânăr căpitan de marină, iar soţia lui e încă un copil care trebuie îndrumat. Este necesar să vă strâmtoraţi puţin. Aşa veţi fi feriţi de multe necazuri. Ce să-i faci? Aşa e viaţa! Eu am plecat şi vă aştept să treceţi pe la noi. Pe curând!“ Când uşa se închise, se aruncară unul în braţele celuilalt, hohotind de plâns. „Leolea, explică-mi şi mie ce se întâmplă! De acolo de unde vin eu, nu prea se scapă. Este lăcaşul morţii! De acum încolo, nu vom mai vorbi nimic despre asta! Este preţul libertăţii mele! Povesteşte-mi despre Zelicman. Nu prea înţeleg ce caută acest om printre ei! Unde sunt copiii? Ce ştii de Mircea?“ „Copiii sunt la babuşca. Sunt foarte speriaţi din cauza ta. Lumea în general este foarte speriată şi se roagă lui Dumnezeu să înceapă războiul. De la Mircea am primit un bileţel în care îmi scrie că este sănătos. Cine ştie ce este în capul lui! Hai să mergem să le facem o surpriză!“ Toţi copiii, cu excepţia lui Mircea erau adunaţi în bucătăria bunicii şi înfulecau plăcinte cu brânză, abia scoase din cuptor. Domnea o atmosferă de linişte ce aducea aminte de trecut. Bob şi Luminiţa se repeziră ca din puşcă scăpând plăcintele pe jos. Valeria se apropie şi ea. George şi Barby aşteptau zâmbind la rând. Bunica făcu un gest de binecuvântare înspre grupul care uitase de plăcinte. Toată lumea lăcrima, toţi vorbeau şi râdeau. Coborâse un strop de bine peste atâta durere! Cea care rupse tăcerea a fost Barby. „Unchiu Dania, te-au bătut rău?“ „De ce să mă bată, draga mea? Acolo unde am fost eu, nu se bate!“ „Păi, nu ai fost arestat?“ „Nuuu… am fost puţin plecat cu serviciul. A fost bine! Am învăţat multe acolo. Dar de ce nu mă invitaţi şi pe mine la plăcinte? Hai să stau şi eu puţin jos. Vai ce bune le face babuşca asta, a noastră! Să tot mănânci! N-a fost rău pe unde am umblat, dar tot mai bine-i acasă!“ Era greu de convins prin câteva vorbe. Toţi mustăceau nişte zâmbete cu subînţelesuri, dar nimeni nu a mai deschis subiectul. Pentru ai mei a urmat o noapte albă, încărcată cu teamă şi recunoştinţă. Cine este acest Zelicman şi de unde a apărut? Ce urmăreau oameni ca Rusev şi Nicolovschi sau Râşcov şi Şevcenco? Cum se vor descurca cu cei care urmau să devină chiriaşii lor? Întrebări peste întrebări, cu sau fără răspuns, sau cu răspunsuri parţiale, generatoare de suspiciuni chiar şi faţă de unele fapte sau întâmplări pozitive. În jurul lui Zelicman se contura totuşi o aureolă de omenie. Ajutorul acordat în cazul lui tata, era recunoştinţa faţă de influenţa pe care o exercita mama asupra educaţiei lui Marat. Acest copil, care reprezenta totul pentru familia Zelicman, cu toată firea lui curioasă, a început să se schimbe văzând cu ochii, să nu se mai teamă de aritmetică, să înveţe cu sârguinţă poezii, să progreseze la şcoală. În orele lui libere, mă căuta cu disperare, cu toate că ne despărţeau patru ani. Da, când totul părea pierdut, a apărut o rază de soare, vorba bunicii, trimisă de Dumnezeu. Un nor întunecat a rămas totuşi printre gândurile lui tata. Nu putea să-i uite pe cei pe care i-a întâlnit la Unitatea Specială. Se gândea permanent la părintele Nicolov, la stareţul Savatie, la Ileana. Nu a apucat să schimbe nici o vorbă cu nimeni, dar privirile li s-au încrucişat mereu, transmiţând mesajul de solidaritate şi speranţă. „Oare ce vor gândi cei rămaşi acolo când vor afla că am fost eliberat? De obicei, cei care sunt eliberaţi, sunt consideraţi trădători. Ce vor crede cei de la serviciu? Mâine trebuie să mă prezint la lucru, cel puţin aşa mi s-a spus.“ „Nu te mai gândi la ce s-a întâmplat. Lumea te cunoaşte, nu te va acuza nimeni de nimic. Se aude că la primavară va izbucni războiul. Cine ştie? Poate că vom scăpa de tot coşmarul ăsta! Încearcă să dormi puţin.“ „Nu cred că pot să dorm, mai bine mai stăm de vorbă. Ce-o fi cu Zelicman ăsta?! Cum de s-a implicat intr-o poveste atât de murdară şi de periculoasă, chiar şi pentru el?! Şi cu chiriaşii pe care vrea să ni-i bage pe gât?! Mi-e greu să înţeleg ceva!“ „Zelicman e un evreu cumsecade, omenos şi foarte ataşat familiei. Soţia lui este bolnavă, are probleme grave cu spatele şi nu se poate ocupa de copilul lor, de Marat. Norocul a fost cu sora mea, care-i coase doamnei Zelicman. Aşa am ajuns şi eu în casa lor, aşa am început să-l ajut pe Marat şi spre bucuria tuturor Marat a început să mişte, şi încă bine! Zelicman îl adoră pe copil şi de aici a început totul. Ca să nu le fac greutăţi, eu i-am spus că ai fost arestat şi că nu ştiu nimic despre tine. Aşa s-a hotarât să se amestece în treaba asta şi uite rezultatul! De aici am înţeles că ocupă o funcţie importantă şi că are un cuvânt greu de spus. Cu chiriaşii a fost tot ideea lui. Mi-a spus că aşa o să fim lăsaţi în pace, că va avea el grijă de asta, numai să mă ocup eu de Marat. Marat l-a îndrăgit şi pe Bob şi-l caută mereu, iar Bob îi face pe plac. Am avut noroc cu dragostea mea pentru matematică! Şi la limba rusă îl ajut mult şi mă aleg şi cu ceva bani şi alimente, ceea ce nu-i puţin în zilele noastre.“ „Da, mai sunt oameni buni şi printre ei! Nu pot să uit chipul Ilenei! Era obosită, tristă. Ce păcat că n-am putut schimba câteva vorbe cu ea! Părintele Nicolov mi-a şoptit să stau cuminte, măcar la început. Printre ei sunt şi falşi deţinuţi, turnători, dar nu au fost identificaţi încă. Eu nu cred că de acolo vor scăpa mulţi. Noaptea se auzeau urlete înăbuşite şi chiar focuri de armă. Cine ştie ce se întâmplă în sala de anchetă a lui Nicolovschi?! Doamne! Numai dacă îi vedeai chipul şi erai gata să spui tot ce voia el! Comandantul Rusev, cu trăsături tipice de evreu, e un om ascuns. Nu ai cum să-i întâlneşti privirea. Mereu se uită în altă parte. Este tipul omului care este obsedat permanent de ceva. Mă întreb, cum de l-a convins Zelicman să-mi dea drumul?! S-au urmăresc altceva cu mine?! Cu ăştia nu poţi şti niciodată! Oricum, trebuie să fiu foarte prudent. Şi tu, ai grijă să nu discuţi cu nimeni nimic. Mi s-a pus în vedere că tot ce am văzut sau auzit, este secret de importanţă deosebită. Este clar că este o unitate a morţii, iar morţii nu vorbesc!“ „Nu cred că omoară oameni aici, s-ar putea să organizeze deportări. Ce să facă cu cadavrele aici? Vezi că şi Nicolov, şi Savatie, trăiesc.“ „Pe Ilaşcu nu l-ai văzut?“ „Nu, numai pe Ileana, ceea ce mă face să cred că de Ilaşcu s-au scăpat. Nu i-ar fi adus pe amândoi în acelaşi loc. Aşa cum l-au pedepsit pe Vodă, aşa au făcut cu toţi care i-au deranjat. Dacă nu se grăbesc nemţii, nu ştiu ce se va alege de noi. Pe români nu putem conta! Dacă n-au făcut nimic la ultimatum, acum n-o vor face decât sub aripa lui Hitler, dacă nu-i va înghiţi şi pe ei!? A, da, am uitat să-ţi spun că şi Herşcovici e acolo. Arata ca vai de el! Ce mai ştii de Alexandrov, de Stavrov?“ „Nimic! De când te-au arestat, Saşa n-a mai dat pe aici, iar despre Stavrovi nu mai am cum să aflu ceva. Iura nu a mai fost pe la noi.“ „Doamne, câtă destrămare, câtă durere au adus nenorociţii ăştia! Oare ce s-a întâmplat cu familia Dracinschi? Au dispărut fără urmă! Eu zic să ne sculăm, să-mi faci o cafea tare. Prima zi de lucru va fi grea din toate punctele de vedere! Dacă treci pe la Zelicman, nu uita să-i mulţumeşti din partea mea. A fost o minune ce s-a intâmplat! N-am crezut că mai scap de acolo!“ Într-adevăr, a fost o zi grea. Priviri întrebătoare, şoapte conspirative, atitudini rezervate. A fost mutat de la serviciul administrativ, la evidenţa contabilă. O încăpere cu multe birouri înghesuite, pline de dosare, cu oameni aparent discreţi, mânuind cu dexteritate nişte abace învechite. O sobă de teracotă, supraîncinsă, făcea atmosfera din încăpere greu de suportat. Important era însă altceva: era liber, era cu familia, avea din ce trăi, putea spera! De la bunicu nu mai venise nici o veste. Era clar, soarta lui era pecetluită! Cine era deportat, deportat murea! Trebuia să afle ceva concret despre Mircea. Bileţelul trimis acasă cu „sunt bine“, nu putea să-l liniştească. După întâmplarea nereuşită cu trecerea Dunării înot, Daniil Stepanovici ştia că se putea aştepta la orice. Învinuirile aduse de colegii lui nu-l puteau lăsa indiferent. Mircea era năbădăios, mândru, dar oscilant, plin de neprevăzut. Se gândea să-i facă o vizită neanunţată la Chişinău, dar ştia că acest lucru putea stârni o nouă furtună în relaţiile lor. O altă idee răsări în mintea lui, mai puţin riscantă. Să ia legatura cu Lucia, s-o convingă  să facă o călătorie la Chişinău, să-i plătească eventual drumul. Trebuia s-o roage pe Valeria să ia legatura cu ea, dar îl speria şi gândul că trebuia să apeleze la ea. Nici măcar după revenirea lui acasă din arest, atitudinea ei nu se schimbase. Starea asta de lucruri îl întrista mult. Copilul minunat de altădată, devenise duşmanul lui cel mai înfocat, mânat de nu ştiu ce porniri pe care nici măcar factotumul familiei, Elena Petrovna, nu le putea stăvili. Oricum, trebuia să facă ceva, nu-l putea lăsa pe Mircea de capul lui. Şi mai avea Dănilă, omul popilor, să facă ceva. Trebuia să-l pună în gardă pe protopopul Popescu. Era clar că autorităţile puseseră gând rău clerului, iar Popescu se arăta destul de imprudent în manifestările sale. În aceeaşi seară trecu pe la Sobor, intră prin uşa din spatele altarului rezervată preoţilor şi se opri în încăperea odăjdiilor aşteptând să apară cineva. După puţină aşteptare, apăru paracliserul însoţit de protopop. Paracliserul nu-şi ascunse surprinderea aruncându-i fostului arhivar şef o privire plină de neîncredere. Popescu în schimb, se repezi spre Dănilă şi-l îmbrăţişă cu căldură. „Ce faci, dragul meu? Bine că te văd sănătos! Ce ţi-au făcut, dragule?“ „Nu au apucat să-mi facă nimic. O întâmplare fericită, dacă pot să-i spun aşa, m-a scos din iad. Dar ar fi mai bine dacă v-aş conduce puţin spre casă, simt nevoia de aer!“ „Bine dragule, mergem chiar acum, cu toate că nu este cazul să te fereşti de paracliserul nostru, e om de nădejde, doar că este foarte prudent şi nu mai crede în nimeni, mai ales în cei care dispar şi apoi reapar. În circumstanţele actuale nu-i putem reproşa aşa ceva. Au reuşit să inoculeze în noi neîncrederea şi trebuie să recunosc că ştiu să mânuiască foarte bine această armă! Hai să mergem, Dănilă!“ Pe drum, Dănilă îl puse la curent cu cele ce se petreceau la Consistoriu şi la Unitatea Specială. Popescu se bucură aflând că Nicolov şi Savatie erau în viaţă, dar se îngrozi la gândul că Ileana era şi ea acolo. Îi povesti incredibila poveste cu Zelicman, dar nu-şi manifestă optimismul legat de eliberarea sa, împărtăşindu-i teama că totul putea fi o mascaradă care să acopere adevăratele lor intenţii. Ştia că va fi urmărit şi probabil reanchetat. „Nu-i sigur, dragul meu. Sunt corupţi şi între ei îşi fac servicii, care de fapt nu-i costă nimic. Chiar dacă vom scăpa de ei, s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul despre ce au făcut, şi mai ales, despre cum au procedat. La adresa practicilor comuniste circulă zvonuri îngrozitoare. Cele relatate de Paul sunt purul adevăr! Acum câteva zile m-am pomenit la biserică, pe înserate, cu un tânăr, civil, cu o şapcă trasă pe ochi, care m-a rugat să-l spovedesc. Am intrat la bănuieli şi l-am întrebat de ce nu scoate şapca când intră în biserică. Mi-a spus că de frica de a fi recunoscut. Vorbea cu accent tipic transnistrean şi mă implora din ochi. Am crezut că e o provocare, dar cum nu puteam refuza o spovedanie, am acceptat. Mi-a spus că-i dintr-un sat de moldoveni de lângă Tiraspol, că a fost crescut de bunica lui în credinţa lui Dumnezeu, că a trebuit să ascundă acest lucru, iar când a fost luat la armată, a fost repartizat la interne, la o şcoală specială. Acolo a fost instruit pentru acţiuni de comando, de antiterorism. A mai făcut un curs de „anchetatori“, unde a învăţat pe viu tot felul de procedee de tratament a celor supuşi anchetelor, nelipsind nici metodele specifice aplicate femeilor. I-am atras atenţia că este la o spovedanie şi că dacă are ceva pe suflet s-o facă fără teamă, acest lucru fiind indispensabil pentru a se descărca de păcate şi a cere iertare de la Dumnezeu. A rămas pe gânduri, după care a continuat.“ „Bineînţeles că am păcătuit, şi s-ar putea să fiu nevoit să păcătuiesc în continuare. Am avut nenorocul să fiu băgat în această activitate îngrozitoare şi nu ştiu cum aş putea scăpa. Dacă ar şti ai mei, cred că m-ar omorî cu mâna lor! Sunt oameni cinstiţi şi credincioşi. Da, pe la noi oamenii sunt credincioşi, chiar dacă se ascund. La anchete sunt folosit de un comandant nebun la chinuirea arestaţilor, ca să-i fac să recunoască lucruri de care n-au habar, să semneze declaraţii împotriva unor oameni pe care nici nu-i cunosc, sau, şi mai rău, împotriva rudelor. Aşa e sistemul, aşa am fost învăţaţi. Am făcut lucruri oribile, am văzut oameni murind din cauza chinurilor. Am batjocorit femei, am violat pe rând fete în faţa părinţilor sau soţii în faţa soţilor. Suntem mai mulţi care facem asta la ordin. Ultimul care a murit din cauza chinurilor, a fost unul Ilaşcu. Când am auzit că era preot, n-am mai găsit un pic de linişte! L-a chinuit şeful, cu letconul încins. Când a văzut că a murit, a dat ordin să i se tragă doua gloanţe în spate şi să se scrie în proces–verbal că a încercat să fugă. Nu ştiu ce au făcut cu cadavrul lui. Părinte, rugaţi-vă pentru mine. Nu pot să vă spun numele meu, dar Dumnezeu îl ştie! Cred că am să dezertez, dar nu am multe şanse să scap. Nu vreau să mor aşa de tânăr. Rugaţi-vă mult pentru mine! Să nu vă fie frică de mine. Astăzi şefii mei lipsesc, iar ceilalţi colegi sunt toţi beţi. Alcoolul este singurul lucru care ne ajută! Aveţi mare grijă de Dumneavoastră! Au ce au cu preoţii şi cu profesorii. Să ştiţi că toţi avem haine civile pentru când ieşim în oraş. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Să uitaţi tot ce v-am spus!“ „Da, dragul meu Dănilă, ar fi trebuit să uit totul, după cum spune legea spovedaniei, dar această lege nu poate funcţiona decât în vremuri normale, ori numai de aşa ceva nu mai poate fi vorba. Trebuie să ne unim forţele, să ne informăm reciproc, să încercăm să supravieţuim. Sunt om al bisericii şi totuşi mă alătur celor care aşteaptă războiul! Trăim un coşmar care ne copleşeşte şi ei ştiu asta şi ştiu să şi profite. Nici în nemţi nu am mare încredere, dar sper ca Antonescu să primească în dar Basarabia pentru supunerea pe care o afişează faţă de Hitler! Acum să ne despărţim. Dacă apare ceva, îl trimit pe paracliser să te cheme. Ai grijă de tine! S-ar putea să fii urmărit. Ne vom vedea cât mai rar posibil. Putem comunica şi prin intermediul altor persoane de încredere. Dacă va veni cineva din partea mea, te va saluta cu formula ,,Lăudat fie Domnul!’’ Dacă eu dispar cumva, parola cade!“ Dănilă porni încet spre casă făcând tot felul de ocoluri. Intră în parcul „Trandafirilor“ şi, protejat de vegetaţia bogată, cercetă strada pe care venise. Se linişti văzând că nimeni nu-l urmărea şi-şi continuă drumul cu gândul la spovedania tânărului. Dacă era o înscenare, atunci dădeau dovadă de un cinism ieşit din comun. Tânărul relatase grozăviile ce se petreceau la anchetele de la Consistoriu, pronunţând chiar şi numele victimelor şi confirmând uciderea lui Ilaşcu. Să fie la mijloc jocul lui Râşcov care-l încerca direct pe Popescu? Era posibil, ţinând cont că acesta ţinea practic locul episcopului „fugar“. Erau parşivi şi soarta bisericii era pecetluită. Ajunse acasă pe înserat şi citi în ochii mamei îngrijorarea. „De ce ai întârziat atât? Avem şi musafiri. Au venit tinerii care vor locui la noi. Le-am şi pregătit dormitorul fetelor. Valeria şi Luminiţa vor dormi cu bunica. Tinerii care au venit, sunt foarte drăguţi, el un bărbat chipeş, iar ea, o fetiţă blondă, foarte drăguţă, care zice că are douazeci de ani, dar nu-i dai mai mult decât şaptesprezece. Hai, înăuntru, să nu spună că am complota cine ştie ce!“ Intrară în sufragerie unde tinerii, viitorii chiriaşi, nu mai conteneau să laude dulceaţa de cireşe albe. Tânăra familie Batalov, el, Alexei Ivanovici, ea, Clavdia Nicolaevna, simplu Clava, radiind de tinereţe şi bună dispoziţie, aduceau în casă o notă de speranţă, într-o atmosferă aproape lugubră. Era cea de a doua dovadă că şi printre noii veniţi se puteau întâlni oameni şi nu fiare, cum erau consideraţi în general datorită comportamentului autorităţilor. Tinerii păreau fericiţi că vor locui în sânul unei familii despre care Zelicman, idolul lui Alexei, făcuse doar observaţii superlative. Primirea pe care le-a făcut-o mama a întărit spusele şefului, iar Clava a cerut permisiunea de a li se adresa cu „tanti Leolea şi unchiu Dania“. Premisele unei coabitări, de neconceput până mai ieri, erau pozitive. Un eveniment nefericit, arestarea lui tata şi o întâmplare, vizita unui om ca Zelicman, au netezit lucrurile. Zilele care au urmat, aveau să confirme acest lucru. Alexei lucra mult, venea seara târziu, când trebuia să asculte cum se lăuda Clava cu ce învăţase de la tanti Leolea. În materie de gospodărie, Clava era un copil nevinovat. Nu ştia să gătească, nu ştia să spele, nu ştia să calce. Cucerită de priceperea Valeriei, se puse pe treabă cu sârguinţă. Dorea să-l farmece pe iubitul ei soţ cu priceperea ei. O seconda pe Valeria la spălat şi călcat, iar pe tanti Leolea, la gătit! Într-o zi s-a încumetat să meargă singură la piaţă şi să cumpere un pui, care în final se adeveri a fi o găinuşă bătrână. Cum nimeni nu era acasă, se apucă de treabă. Apelă la George pentru a tăia capul puiului şi se retrase în bucătărie plină de avânt. Totul trebuia terminat până la întoarcerea mamei de la familia Zelicman. Clăti puiul, aşa întreg cum era, îl introduse intr-o oală cu apă şi puse oala pe foc. După ce totul începu să fiarbă, testă din când în când frăgezimea puiului cu furculiţa şi pregăti o foarfecă. După vreo două ore de fierbere, scoase puiul, lăsând zeama în oală, pentru supă. Răci puiul pentru a-l putea manevra şi se pregăti de „tuns“! Totul părea să meargă ca la carte în afara mirosului greu care nu te prea ducea cu gândul la o supă de pui. Dădu din umeri a neînţelegere, deschise geamul pentru a aerisi şi se apucă de treabă. Munca asta cu tunderea puiului se adeveri a fi cu mult mai dificilă decât îşi închipuise. În plus, mirosul îi provoca greaţă. „Te pomeneşti că sunt gravidă! Ar fi groaznic! Încă nu vreau să am copil.“ Salvarea veni odată cu apariţia Valeriei şi a mamei. „Tanti Leolea, bine ca aţi venit! Am vrut să-i fac o surpriză lui Alexei şi uite ce a ieşit!“ „Clavacica, treburile astea trebuie să le facem o dată împreună, după care poţi să te apuci liniştită de surprize. Puiul tăiat se opăreşte, se ciupileşte, se taie, se curăţă de măruntaie şi de tot ce este rău şi apoi se trece la gătit.“ „Şi acum ce facem? Aruncăm totul?!“ „Da, la prima surpriză, am putea risca să-i dezamăgim pe cei dragi. Mâine facem treaba asta împreună. Pentru astăzi avem destulă mâncare pentru toţi. Poate facem o prăjitură, ce zici?“ „Da, vreau să învăţ, numai să nu-i povestiţi lui Alexei, vă rog! Dacă află, nu mai scap de glumele lui, mai ales că la ei în casă se gătea foarte gustos.“ „Nici o grijă! La vârsta ta, nici eu nu am ştiut multe. Totul se învaţă cu răbdare!“ Convieţuirea nu a ridicat nici un fel de probleme, în afara înghesuielii care domnea în casa noastră. Iarna a găsit o Clava gospodină, plină de idei şi voie bună. Se apropiase de noi toţi, până şi de Luminiţa, ale cărei atitudini faţă de tot ce era legat de sovietici şi de limba rusă, nu prea lăsau loc la dubii. Lucia, prezentă şi ea destul de des în casa noastră, răspunzând rugăminţii unchiului Dănilă, plecă la Chişinău de unde se întoarse doar cu bucuria de a-l fi văzut pe Mircea, dar nu şi cu ceva informaţii privind intenţiile lui. Singurul lucru pe care l-a strecurat destul de laconic, a fost convingerea că primavara va aduce eliberarea. Era încă în faza în care încrederea în Hitler era nezdruncinată. Prezenţa în casa noastra a unor chiriaşi sovietici a rărit mult vizitele celor care altădată nu pregetau să vină neanunţaţi. Acesta a şi fost farmecul relaţiilor de prietenie care a legat ca într-un buchet de flori fără spini, un pumn de familii. Singurul care mai dădea semne de viaţă, din când în când, era Alexandrov, care-l pândea pe tata la ieşirea de la serviciu şi-l conducea până în apropierea casei. Nu credea în Zelicmani, nu credea în Batalovi. El ştia, ca fost ofiţer ţarist, combatant rănit în luptele pentru apărarea ţarului, că zilele lui erau numărate. Pentru el, bolşevismul, puterea sovietică, comunismul umanitar, erau vorbe care ascundeau un viitor sumbru pentru omenirea întreagă. Avea însă o încredere oarbă în bunul său prieten, Daniil Stepanâci, de a cărui soartă era îngrijorat. Era însă şi înţelept şi a ocolit cu iscusinţă orice discuţie privind perioada de detenţie a prietenului său, ştiut fiind că despre astfel de lucruri era mai bine să nu mai vorbeşti.

*

*           *

      Iarna la Ismail este un anotimp frumos, dar aspru. Ger, multă, foarte multă zăpadă, viscol, gheaţă pe Dunăre, chiar pod de gheaţă. Iarna era pregătită de cu vară. Dulceţuri, compoturi, lemne. Multe lemne! Totul era pregătit cu grijă, dar şi cu plăcere, cu gândul la sărbători – Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza. Erau sărbători oficiale, zile libere, era credinţă. Era anotimpul poate cel mai îndrăgit de copiii nerăbdători să se scalde în zăpadă. Pregătirea Crăciunului, procurarea bradului, care nu putea fi decât până-n tavan, pregătirea cadourilor, procurarea de globuri şi betele noi, pentru a nu putea fi recunoscute de cei mici, multitudine de preocupări pentru toţi, de toate vârstele. Orice om, oricât de sărac, intra în vârtejul acestor pregătiri. Pentru a face Crăciunul, oamenii mai nevoiaşi se îndatorau. Magazinele se umpleau de tot felul de bunătăţi, preţurile se reduceau, vânzarea atingea cote nebănuite. Comerţul era comerţ! Erai tras de mânecă să intri în magazin, să cumperi ceva, chiar şi pe datorie. Noi, cei mai măricei, intram în jocul adulţilor pentru a nu deconspira în faţa celor „mici“ adevărul despre Moş Crăciun şi a păstra intactă această atmosferă de mister în familie. Mulţi din cei „mici“, ajunşi în posesia adevărului, păstrau cu sfinţenie secretul, pentru a nu-i dezamăgi pe părinţi! A trebuit să vină puhoiul de la Rasărit, a trebuit să fie înghiţit un ultimatum fără nici o reacţie de respingere, ca toate acestea să se năruie ca după un cutremur. Exponenţii noii orânduiri ştiau ce aveau de făcut. Din capul locului trebuia lovit în tradiţie, în credinţă. Cu orice preţ! Au făcut-o folosind crima sub cele mai greu de imaginat forme. În câteva luni de zile au creat o atmosferă de teamă, neîncredere în propriile valori, folosind teroarea ca principală armă. Crăciunul lui 1940 a fost pus la index. Practic s-a făcut totul pentru ca această sărbătoare să fie compromisă. S-a interzis vânzarea brazilor până la data de 29 decembrie, s-a interzis vânzarea globurilor şi a jucăriilor specifice Crăciunului, în grădiniţele de copii a fost agresat, fără menajamente, chiar sufletul copiilor, introducându-se Moş Gerilă în locul lui Moş Crăciun. Cum adolescenţii şi tinerii din şcoli erau mai greu de agresat, au fost agresaţi părinţii la locurile de muncă, folosindu-se direct ameninţarea. În atmosfera de sărăcie care se instala văzând cu ochii, efectele scontate de noua orânduire au fost pe măsura aşteptărilor. Lume puţină la biserică, linişte prin casele oamenilor, fără bradul de Crăciun, spre nedumerirea copiilor, fără invitaţi. Singurii care nu-şi făceau probleme din cauza bradului erau cei de rit vechi, care sperau să păstreze brazii lui Moş Gerilă pentru Crăciunul lor întârziat cu două săptămâni. Ajun de Crăciun fără brad! Ajun de Crăciun fără întrunirea clanului familial! Cum să priceapă aşa ceva cei mici?! N-au priceput-o nici măcar noii veniţi. Ştiau de la bunici sau părinţi ce au însemnat cândva aceste sărbători, sperau să mai găsească aici, la noi, manifestări care să le stingă curiozitatea. În ajunul Crăciunului, Clava a lipsit toată ziua. Seara ne-am pomenit cu ea şi cu Alexei, încărcaţi cu tot felul de pachete, intrând val–vârtej în camera mare, căutând cu privirea bradul de care auziseră că nu poate lipsi. Felicitări, îmbrăţişări şi o întrebare la care nu ne aşteptam – „unde este bradul? Încă n-a venit Moşul?!“ „Clavocica, anul acesta Moşul nostru s-a rătăcit. Dar de unde ştii tu că trebuia să vină?“ „Tanti Leolea, şi eu, şi Alexei, ştim multe de la bunicii noştri. Am să vă spun un secret, pe care nu-l ştiu decât bunica mea şi mama. Când aveam 4 ani, bunica m-a dus la o biserică într-un sat mai prăpădit şi m-a botezat. Nici tata nu ştie. Mi-a mai făcut şi un cadou frumos, o cruciuliţă cu lănţişor din aur, pe care le păstrează ea, ca să nu afle tata. Multe m-a învăţat bunica. Este o femeie extraordinară. Poate că o să vină odată se ne viziteze. Ea m-a crescut, de fapt. Ai mei erau prea ocupaţi cu serviciul. Am crezut că o să vedem la Dumneavoastră un Crăciun adevarat. Noi înţelegem ce se întâmplă şi ne pare rău. Să ştiţi că la noi mai sunt încă mulţi oameni credincioşi, dar bineînţeles că nu se afişează. Bunica este convinsă că lucrurile se vor mai schimba.“ „Clavocica, nici nu ştii ce surpriză ne-ai făcut. Trebuie să recunosc că noi suntem încă foarte speriaţi.“ „De noi nu trebuie să vă fie frică. Aici noi ne simţim ca acasă şi mai şi învăţăm multe lucruri. Trebuie să-i fim recunoscători comandantului Zelicman, care ne-a adus aici. Este un om minunat ca şi familia lui. Ne-a rugat să vă transmitem sărbatori fericite şi regretul că nu poate să vă facă o vizită. Pe Alexei l-a învoit neoficial. Şi acum, vă rog să desfaceţi cadourile! Nu e cine ştie ce, dar este din suflet. S prazdnicom!, cum zicem noi.“ „Mulţumim, Clavocica! Nici nu ştiu ce să mai spun. Purtarea voastră este mai mult decât o surpriză. Am şi eu o surpriză mică, o cină ca la mama acasă şi la sfârşit un tort de ciocolată. Mă bucur că a putut veni şi Alexei acasă.“ Masa s-a umplut cu tot felul de bunătăţi, de a căror existenţă basarabenii au început să uite. „Unchiule Dania, pentru dumneata, şeful lui Alexei a trimis un coniac franţuzesc, Napoleon. Are el sursele lui de nimeni ştiute. De la noi, o vodcă rusească.“ „După cele ce mi s-au întâmplat, nu credeam că am să petrec Crăciunul acasă şi să mai primesc şi cadouri. Mă duc să scot şi eu nişte sticle cu vin vechi. Le păstrez într-o nişă specială, în pivniţă. Sunt vinuri Tulceanov. Mă întorc imediat.“ A fost o seară neobişnuită pentru acele vremuri, o seară în familie. Cei mai impresionaţi erau tinerii chiriaşi. Căldură, bucurie, linişte în familie. Nici o aluzie, din partea nimănui, la adresa vremurilor grele care s-au abătut peste acest oraş patriarhal. O singură umbră, bine disimulată, bântuia, totuşi, sufletele părinţilor mei. Nici o veste despre soarta lui Mircea, implicat, se pare, într-o acţiune studenţească de protest. Circulau zvonuri că la Chişinău, un grup de studenţi, revoltaţi din cauza interdicţiei de vânzare a brazilor, au făcut o incursiune într-o zonă numai de ei ştiută şi s-au întors cu câteva căruţe pline cu pomii atât de râvniţi. În zorii zilei de Ajun, poposiţi în piaţa centrala a Chişinăului, au început să distribuie brazii celor care s-au pomenit să fie prin preajmă. Gratis, bineînţeles! Până să se trezeasca miliţienii, dispăruseră şi brazii şi autorii nesăbuiţi ai acestui original protest. Solidaritatea studenţească i-a împiedicat pe anchetatori să afle cine erau autorii, dar investigaţiile continuau şi frica punea stăpânire pe făptaşi. Tăcerea lui Mircea era o dovadă a stării sale de spirit, ceea ce făcea ca îngrijorarea părinţilor să ia proporţii. Mai rămânea speranţa ca Mircea să profite de vacanţa de iarnă şi să vină acasă, dar judecând după felul lui de a se purta, şansele erau minime. Aşa s-a şi întâmplat. Mircea a dispărut pur şi simplu de la facultate dând motiv autorităţilor să-l includă pe lista vinovaţilor şi să înceapă să-l caute. În ajun de Anul Nou, am primit vizita unui civil, care, fără multe ocolişuri i-a spus lui tata că Mircea s-a făcut vinovat de organizarea unei acţiuni subversive şi se ascunde. Avertismentul lăsat era simplu şi stereotip – trebuia aflat unde se ascunde şi denunţat, pentru a nu implica şi restul familiei. A fot o lovitură pentru ai mei, care nu se îndoiau de veridicitatea celor afirmate de „omul legii“. „Unde să-l caut, Leolea dragă? Cum să-l prevenim? În primul rând, orice pas al nostru va fi urmărit.“ Aşa s-a şi întâmplat. De a doua zi, pe trotuarul de vizavi, a apărut supraveghetorul, schimbat la fiecare şase ore. Se plimba privind ostentativ spre geamurile casei noastre. Au observat şi tinerii chiriaşi, dar au dat o interpretare personală acestui fapt. Pentru ei era un lucru obişnuit. Alexei lucrând în marina militară, se obişanuise cu diversele metode de urmărire, fie la serviciu, fie pe stradă în drumul spre casă, sau oriunde. La serviciu ştia că este supravegheat, dar nu putea preciza cine era umbra lui, informatorul. Cel mult bănuia. Era prudent, ştia ce se poate spune şi ce nu, se abţinea să savureze bancurile politice. Umbra, sau mai bine zis umbrele din faţa casei, le-a pus pe seama sa, pe seama familiei Davâdov şi chiar pe seama comandantului său, Zelicman. Nu se putea ca gestul lui Zelicman de a interveni pentru eliberarea lui diadia Dania să nu fi trezit suspiciuni printre cei puşi să instaureze şi să menţină ordinea nou instalată. Oameni ca Rusev şi Nicolovschi nu puteau să nu încondeieze pe cineva care a avut tupeul să intervină la ei. Pentru a atrage cât mai puţin atenţia observatorilor, cum îi plăcea lui Alexei să-i numească, s-a renunţat, în bună parte, la intrarea principală, paradnaia, cum i se spunea, din strada Frumoasă, folosindu-se cu discreţie poarta de pe strada Sfântul Dumitru, care dădea în curtea casei. Alexandrov a fost avizat să reducă vizitele, iar Iura Stavrov, să renunţe de tot. De fapt Mircea a şi fost căutat şi la via Stavrovilor. Cum tinerii chiriaşi au petrecut Revelionul la un restaurant al ofiţerilor din marină, s-a renunţat la pomul de iarnă şi la petrecerea de întâmpinare a Noului An. În prima zi a lui 1941 ne-am pomenit cu fratele lui tata, unchiul Vasile, care profitând de atmosfera de sărbătoare, a părăsit pe neobservate satul şi a venit la Ismail, pentru a-l pune la curent pe fratele său mai mare, Dănilă, cu evenimentele de la ei de acasă. Scăpat printr-o minune dintr-o înscenare pusă la punct de şeful lagărului de la Suhoi Liman de lângă Odessa, Băcăuanu Mihai, un ţăran de vreo 45 de ani, din Sărăria, după săptămâni de pribegie, a ajuns în satul natal, la soţia şi cei doi copii, rămaşi singuri după deportarea lui Imprudent, a luat legătura cu câţiva săteni, printre care şi cu Vasile a lui Nea Ştefan, aducându-i confirmarea morţii bunicului meu. S-a zvonit acest lucru, dar nu s-a ştiut nimic concret. Imprudenţa lui Băcăuanu l-a costat viaţa în împrejurări tragice. Prins acasă de agenţii NKVD-ului, a fost executat în curtea propriei case, în faţa familiei îngrozite. Povestea lui l-a înspaimântat pe Vasile, care a pornit-o pe jos, la fratele său, Dănilă. Cei peste o sută de kilometri pe care i-a parcurs pe jos, sau cu căruţe de ocazie, mai mult l-au îndârjit decât să-l istovească. La cei nici 40 de ani ai săi, era un bărbat bine legat, voinic şi sănatos. Simţise nevoia să ducă fratelui său preferat, Dănilă, adevărul cu privire la moartea tatălui lor, deportat de forţele de ocupaţie, chiar după instalarea lor în Basarabia. Din grupul primilor arestaţi, făcea parte şi Mihai Băcăuanu, singurul moştenitor al unei averi considerabile pentru acele vremuri – 50 de hectare de pământ arabil. Convoiul propriu–zis, s-a format la Cetatea Albă. Vreo două sute de săteni, arestaţi prin statele fostului judeţ Cetatea Albă, au plecat încolonaţi, pe jos, sub paza unor călăreţi înarmaţi cu automate şi cnuturi, da, cnuturi! ca în vremuri considerate de mult apuse, şi mânaţi noaptea, pe drumuri ocolite, înspre Palanca, pentru a trece Nistrul. Ziua stăteau prin locuri retrase, pentru a nu atrage atenţia populaţiei. Aşa au trecut de Maiac, au depăşit Mirnâi, pe drumul spre Odessa, ca la un moment dat s-o ia spre dreapta, spre mare, printr-o zonă aridă, poposind în cele din urmă în apropierea unui sat prăpădit, ca şi numele ce-l purta – Suhoi Liman, limanul uscat, pe limba noastră. Aşa şi era zona în care fusese amplasat lagărul de tranzit pentru cei ce urmau să fie triaţi  pentru marele „pohod na Sibiri“. Barăci improvizate pe o suprafaţă perfect plană, lipsită de vegetaţie. Trei garduri de sârmă, sârmă ghimpată, la o distanţă de cinci metri unul de altul, turle de observaţie prevăzute cu mitraliere şi un ţarc plin de superbe exemplare canine, asigurau paza a cca. 1000–1500 de deţinuţi „politici“. Două fântâni de mare adâncime, gata oricând să sece, asigurau necesarul de apă al coloniei, cum era denumită, sub stricta supraveghere a unor sentinele permanente. Apa se distribuia o singură dată pe zi, în porţii de câte o jumătate de litru, această operaţiune ocupând o bună parte a zilei. De fapt, acolo nu se muncea, se sta, se aştepta. Din când în când, grupuri de deţinuţi erau scoşi în afara perimetrului, la o distanţă de doi kilometri, pentru a săpa gropi mari, adânci, sub pretextul căutării de noi surse de apă. Munca era grea, pământul tare, iar uneltele puţine şi uzate. Totuşi era muncă, şi cei aleşi se credeau norocoşi. I s-a spus lagăr de tranzit, deoarece, cam la zece zile o dată, sosea o comisie de civili, în fruntea cărora se afla un colonel în uniformă. Era comisia de triere. Nu toţi urmau să ia drumul deportării. Grupuri de 20–25 de deţinuţi erau scoşi la muncă, de unde nu se mai întorceau. Versiunea oficială era – au fost trimişi în altă parte. Cei rămaşi în lagăr realizau însă crudul adevăr. Rafalele care se auzeau de la câţiva kilometri distanţă nu lasău loc de dubii. Aşa s-a întâmplat şi cu Mihai Băcăuanu, care s-a pomenit într-un grup de „aleşi“, alături de Nea Ştefan Nemţeanu şi alţi consăteni. Ştiau că acesta era sfârşitul. Pe drumul Golgotei, au început să se roage cu voce tare, spre exasperarea însoţitorilor. De data aceasta erau urmaţi, la o mică distanţă, de membrii comisiei, avându-l în frunte pe colonel. „Astăzi am să vă ofer o distracţie aparte. Nu ştiu dacă aţi mai vânat oameni!? Oameni am spus?! Nu, ăştia nu sunt oameni! Ăştia pun în pericol însăşi existenţa Uniunii Sovietice! Slugi ale capitalismului sălbatic, cum l-a numit Lenin.“ Aceste cuvinte au fost deconspirate, mai târziu, după declanşarea războiului, când un membru al comisiei, chinuit de remuşcări, s-a predat armatei române, în timpul luptelor de eliberare a Odessei. Ajunşi la locul de muncă, colonelul le-a explicat deţinuţilor ce aveau de făcut. „La primul foc de revolver fugiţi spre libertate. Cine scapă, scăpat rămâne. La al doilea foc, veţi fi urmăriţi de noi şi de câini şi se va trage. Nu vom avea răniţi, aşa că nu va prăvăliţi la primul glonţ care vă va atinge. Oricum, eraţi condamnaţi la moarte pentru atentat la siguranţa statului. Aşa vi se acordă o şansă, şansa norocosului!“ Groaza se întipări pe feţele condamnaţilor la moarte, o moarte ruşinoasă, inimaginabilă. O rumoare de nedescris, o agitaţie de nestăpânit. Enervat, colonelul a dat primul semnal. Care încotro. Comisia, surprinsă şi ea, se manifesta dezordonat. Profitând de această stare de panică, pe de o parte, şi de confuzia stârnită în capetele celor din comisie, Mihai se rostogoli pe după un morman de pământ într-una din gropile săpate de deţinuţi. Fuga dezordonată a deţinuţilor, aşteptarea încordată a celui de al doilea semnal, îi serviră drept paravan. Când după un timp greu de definit, se auzi cel de al doilea foc, comisia, paznicii, cu câinii încă în lesă, se puseră în mişcare, în urmărirea deţinuţilor. Începură primele împuşcături. Se auziră strigăte înspăimântătoare amestecate cu chiote de satisfacţie. Oamenii cădeau muşcând pământul, încercând cu disperare să se ridice. Cei ajunşi de vânătorii îmbătaţi de sânge, erau ajutaţi să moară cu un glonte în ceafă. Nebunia puse stăpânire pe aceşti nemernici, muşcară din plăcerea atotputerniciei şi, pentru a se distra mai bine, îi lăsară pe fugari să se îndepărteze şi, dând drumul câinilor, îi urmăriră la distanţa unui foc de armă. Măcelul a fost total. Când focurile de armă amuţiră, speriaţi parcă de cele întâmplate, şi comisia şi paznicii se opriră, neîndrăznind să se privească în ochi. Toţi aşteptau hotărârea colonelului. Nimeni nu se mai gândea la vreun scăpat. Pe un câmp deschis, aşa ceva nu era posibil. Colonelul se adresă soldaţilor din pază. „Adunaţi câinii şi să ne întoarcem la bază. Luaţi două căruţe, adunaţi cadavrele şi le îngropaţi într-una din gropile pregătite. Astupaţi şi nivelaţi locul. Nu vreau să aud nici un fel de comentarii! Aşa păţesc cei care organizează o evadare. Să mergem!“ A fost cel de al doilea moment norocos al lui Mihai. Plecând cu toţii direct spre lagăr, i-au permis să iasă din groapă şi, târându-se pentru a nu fi văzut de la distanţă, o luă spre nord, îndepărtându-se de locul crimei. Când consideră că s-a depărtat suficient, căută o groapă mai ferită şi se cuibări în ea pentru a aştepta sosirea nopţii. La un moment dat, lătratul îndepărtat al câinilor de pază îi îngheţă sângele în vine. „Dacă au numărat morţii şi au pornit în căutarea celui absent? Ce să fac? Să stau locului, sau să încerc să mă îndepărtez? Risc să fiu observat de la distanţă. Mai bine rămân locului.“ Aşa a scăpat Mihai Băcăuanu din infern, păstrând în suflet o durere îngrozitoare, o amintire de groază. Singurul lui gând era să-şi revadă familia şi să-i pună în gardă pe cei apropiaţi asupra pericolului care-i păştea. Cu gândul acesta s-a strecurat, încet–încet, până în sat, unde a povestit rudelor şi unor prieteni de încredere coşmarul prin care a trecut. Aşa a aflat unchiul Vasile despre felul în care a murit bunicul, aşa s-a hotărât să plece la Ismail, la fratele său Dănilă. Ţinea mult la Dănilă, dorea să-i ceară sfatul. Voia să părăsească Sărăria, dar nu ştia cum s-o facă. „Dragul meu Vasile, cred că fuga ar putea să grăbească lucrurile, să fii prins, să-ţi nenoroceşti familia. În situaţia actuală e mai înţelept să te faci că nu ştii nimic. Nu mai povesti nimănui nimic, nici mamei. Ai ucide-o şi ai pune pe toţi în pericol. Să-i spui acelaşi lucru şi lui Ananie. Ştii cât este de impulsiv şi de curajos. Mereu tremur pentru el. Are ceva din Mircea al meu.“ „Dănilă, eu nu vreau să rămân prea mult, şi nici n-aş vrea să mă vadă chiriaşii ăştia sovietici. Eu nu mai am încredere în nimeni. E mai bine să mergem să stăm în camera soacrei tale, sau şi mai bine, în magazie. Acolo nu vine nimeni. Eu am să plec după ce se întunecă.“ „Cum să stai în magazie, măi frate?! Chiriaşii noştri sunt oameni de încredere. M-a salvat şeful lui Alexei. În faţa casei avem mereu pe cineva care ne urmăreşte. De, noroc, nu prea stă pe colţ ca să vadă şi poarta de pe Sfântul Dumitru. Ai fost foarte bine inspirat că ai intrat pe acolo. Am şi eu multe să-ţi povestesc. Multe s-au întamplat în Ismail, şi multe mi s-au întamplat şi mie. Toată speranţa este în război, în Antonescu şi Hitler. Ce este grav, e că lumea a început să-şi piardă speranţa în Dumnezeu!“ Vestea morţii bunicului, şi mai ales împrejurările în care a avut loc, a dat peste cap atmosfera care domnea şi aşa în casa noastră. Durerea era atât de mare, încât tata n-a mai suportat-o şi ne-a împărtăşit-o şi nouă, copiilor. Am plâns mult, şi mai ales pe ascuns. Pentru mine bunicul a fost o persoană deosebită, l-am iubit mult, aşa cum şi el şi-a iubit nepoţii. La anii pe care îi aveam, să auzi o atare grozăvie, rămâne pentru mult timp ca o traumă de nevindecat. Şi acum, după atâţia ani, sentimentul de ură neostoită persistă la adresa celor care, în numele unei ideologii utopice, au călcat în picioare demnitatea umană, semănând numai durere şi mânjind cu sânge nevinovat pământul Basarabiei. Se spune că este creştineşte să ierţi. Oricât de bun creştin aş fi, nu pot să pun în practică acest precept. Nu pot să iert, aşa cum nu pot să uit. Şi mai e ceva. Am pomenit de o ideologie utopică. Aceasta ideologie a fost călcată în picioare de înşişi cei care au propovăduit-o, din chiar primele zile ale revoluţiei bolşevice. Şi aşa a rămas în continuare. Dreptul la putere, dreptul la subjugare, erau singura ideologie. Noaptea, pe furiş, unchiul Vasile a părăsit casa noastră, lăsându-ne cu convingerea că nu-l vom mai revedea. Au urmat zile de amărăciune, de îngrijorare. Îngrijoraţi erau şi tinerii nostri chiriaşi, îngrijorat era şi Zelicman. Zvonurile privitoare la mişcările de trupe române la Prut şi în Dobrogea, precum şi la prezenţa unor trupe motorizate germane în Carpaţii Orientali, nu puteau să nu fie luate în seamă de ocupanţii sovietici, de vârfurile lor, mai ales. Alexei nu şi-a ascuns îngrijorarea şi i-a propus Clavei să plece la părinţi. Acelaşi lucru l-a propus şi Zelicman soţiei sale. Ştiau ce s-ar întâmpla în cazul unui conflict armat. Ofiţeri de carieră, erau conştienţi de slăbiciunea armatei sovietice şi, mai mult ca oricând, de ostilitatea populaţiei. Clava a apelat la puterea de convingere a lui tanti Leolea. În naivitatea ei, i-a spus tot ce a discutat cu Alexei. „Tanti Leolea, vorbiţi cu Alexei şi spuneţi-i că eu nu am să-l las aici singur, nici dacă am să-l văd pe Hitler intrând pe uşă. Până acum ni s-a spus că Armata Roşie este cea mai puternică armată din lume şi, deodată, soţul meu vrea să mă sperie, să mă trimită la mama acasă!? Aşa, peste noapte, nu mai suntem invincibili?! Când Molotov a dat ultimatumul, nimeni nu a îndrăznit să mişte un deget. Şi acum, nici nu s-a declarat nici un război şi soţul meu, gata, să mă împachetez şi să plec la mama. Frumos, nimic de zis! Dumneavoastră ce spuneţi? Va fi război? Şi Zelicman la fel. Vrea s-o expedieze pe nevastă-sa şi pe Marat înapoi. Sara Maximovna nici nu vrea să audă. Spune că abia s-a obişnuit şi-i place aici.“ „Clavocica, eu sunt cea mai puţin în măsură să vă dau sfaturi într-o problemă atât de complicată. Ce ştiu eu despre politică şi politicieni, despre război? Noi nu avem radio, nu ascultăm posturi străine, iar cu vecinii sau cunoştinţele noastre nici nu îndrăznim să discutăm aşa ceva. Tu ştii prin ce am trecut, şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi ales de noi dacă nu apărea Zelicman, dacă nu apăreaţi voi. Aţi fost ca un scut trimis de Dumnezeu. Ţie nu mi-e frică să-ţi spun adevărul. Orice război aduce numai nenorocire. Ce sfat aş putea să-ţi dau? Să vedem dacă mâine Sara Maximovna îmi spune ceva. Ştiu că nu se fereşte de mine. Să avem puţină răbdare, că doar n-o să înceapă războiul în noaptea aceasta!?“ „Bine, tanti Leolea, dar eu vă spun sincer că nu mai vreau să mă întorc acasă. Aici este altfel, ce mai încolo-încoace! Mai vorbim mâine seara. Oricum, dacă Alexei deschide subiectul, să nu-l încurajaţi. E aşa de speriat din cauza mea, că m-ar expedia şi cu poşta, dacă s-ar putea.“ Zelicman intrase şi el în panică şi cauta argumente pentru a o convinge pe Sara să-i asculte sfatul. Argumentul principal era Marat. „Tu ştii, Sara dragă, ce ar însemna un război pentru populaţia civilă, pentru un copil?! Şi unde? Într-o ţară ocupată de noi, cu oameni care ne urăsc şi ne-ar căsăpi dacă ar putea. Pentru ei suntem nişte ocupanţi ordinari, nişte criminali. Nu te lua după oameni ca Davâdovii. Ei au o înţelepciune aparte, dar nu înseamnă că sunt de acord cu Puterea Sovietică. Daniil Stepanovici mi-a mărturisit că tatăl lui a fost deportat. Nu mai are nici o veste de la el. Asta am reuşit să facem noi aici şi mai vrem să ne simţim în siguranţă. Antonescu a vorbit ieri seara la radio. A vorbit de gradul de pregătire al armatei române, de Basarabia, pământ românesc. Vai de armata lor, dar crezi că ar vorbi aşa în vânt dacă nu ar avea spatele asigurat de Hitler? Hitler are nevoie de petrolul românesc şi de carne de tun. Noi, noi ne-am grăbit să ne băgăm unde nu ne fierbe oala. Ca să ţii Gurile Dunării, trebuie să fii puternic, iar armata noastra este echipată ca în primul război mondial. Asta-i realitatea, nu cea trâmbiţată de politicieni iresponsabili, care n-au fost niciodată pe un teren de luptă călcat de tancuri şi apărat cu baioneta. Asta ne aşteaptă şi de aceea aş vrea să înţelegi situaţia şi să te gândeşti la Marat.“ „Mă-nspăimânţi şi mai tare când îmi vorbeşti aşa. E ca şi cum mi-ai spune că tu trebuie să mori la Ismail, iar eu să fug cu copilul, să mă salvez. La ce să mă salvez? Tu nu înţelegi că fără tine viaţa noastră nu ar mai avea nici un rost?!“ „Bine, Sara dragă, să vedem ce mai aflu şi vom hotărî împreună. Oricum, dacă se declanşează războiul, autorităţile vor trece la evacuarea silită a tuturor cetăţenilor sovietici, mă refer la cei veniţi aici din marea noastră Uniune Sovietică. Să aşteptăm şi să vedem ce-i de făcut.“ „Şi cu umbrele lui Batalov, ce ai de gând să faci? Nu uita că este totuşi omul tău de încredere şi poate că şi tu eşti vizat.“ „Nu poate, sigur sunt vizat. Nu-mi dau seama încă dacă este mâna lui Râşcov, sau e Nicolovschi. Rusev este totuşi evreu şi nu cred că vrea să se lege de mine. Putea să mă refuze în cazul Davâdov, dar a fost foarte săritor. Pentru mâna lui dreaptă însă, n-aş băga mâna în foc. Nici nu s-a arătat măcar la eliberarea lui Daniil Stepanovici. Ştiu, din surse sigure, că este o canalie, un sadic. Totuşi am să vorbesc cu Râşcov. Acum plec, nu pot lipsi mult. Poţi să te consulţi şi cu Elena Petrovna, e o femeie înţeleaptă şi-mi inspiră încredere. Sărută-l pe Marat. Nu vreau să-l trezesc.“ Discuţia dintre Sara şi Elena Petrovna a avut cam acelaşi caracter şi conţinut ca şi cea purtată cu Clava. Situaţia era prea delicată. Ce sfat se putea da? Zelicman era singurul în măsură să cântăreasca realitatea, aşa cum era ea, şi nu cum şi-ar fi dorit-o unii sau alţii. Oricum, Sara era foarte îngrijorată, pentru Max, pentru Marat şi, bineînţeles, pentru ea. Marat în schimb, se comporta din ce în ce mai bine, devenise sociabil, se descurca foarte bine cu aritmetica, cauta societatea mea şi a lui Barby. Îi plăcea să se joace la noi în curte, a intrat pe sub pielea bunicii aducându-i tot felul de bunătăţi, ca pentru copii. Obişnuiţi cu tot felul de dulciuri de calitate superioară, produse greceşti, englezeşti sau elveţiene, comercializate pe scară largă înainte de ocupaţie, am rămas surprinşi când am gustat din bomboanele de ciocolată, fabricate la ruşi. Şi acum parcă simt gustul grozav al bomboanelor de ciocolată, umplute cu cremă de cafea, purtând pe etichetă o lebădă. Aşa se şi numeau. Da, în săracia lor proverbială, ştiau să producă pentru copii lucruri de o calitate deosebită. Bunica depăşise perioada când toţi veneticii erau pentru ea antihrişti, unelte ale diavolului. Un moment crucial în această schimbare de atitudine a avut loc când a aflat că şi în Uniunea Sovietică, în ţara Diavolului Roşu, cum era numit Stalin, bunicii luptau pentru păstrarea credinţei, botezând copiii pe ascuns. A acceptat prezenţa Clavei şi a lui Alexei, chiar în sanctuarul ei, în acea bucătărie fermecată, atât de căutată de toţi ai casei.

*

*           *

      După eliberarea lui Davâdov, Nicolovschi s-a ales cu o obsesie. Nu putea ierta amestecul acelui evreu, în treburi care nu erau de nasul lui. În grădina lui nu accepta relaţii de „întrajutorare“, de servicii reciproce. Ce obligaţii avea el faţă de Zelicman? Nici una! Cu Rusev era altceva. Era şi el evreu, iar solidaritatea acestora era bine cunoscută. A trebuit să se supună rugăminţii comandantului său, era o regulă general acceptată, dar asta nu însemna că a înghiţit nodul fără să-l deranjeze. A rămas ca o obsesie. Trebuia să afle ce-i cu acest Zelicman, cum de a ajuns comandantul unui port militar strategic, ce era toată această poveste cu Davâdov. De unde acest interes straniu pentru un necunoscut, ce ascundea de fapt această relaţie? Trebuia făcut ceva, trebuia aflat dedesubtul acestei probleme, trebuia creat un caz, care pe lângă o satisfacţie personală, i-ar putea aduce şi o schimbare a statutului de care se bucura în cadrul sistemului de oprimare. Nu accepta să aibă prea mulţi şefi deasupra lui, şi în nici un caz de talia unui Rusev. Dar, de Rusev mai avea nevoie, mai bine zis, de relaţiile acestuia. În cazul Zelicman trebuia să lucreze pe cont propriu, dar discret. Singurul care l-ar fi putut ajuta era Şevcenco, care dispunea de mijloace şi de personal de urmărire. În plus, Şevcenco avea, prin funcţie, calitatea de a urmări, aresta şi ancheta. Da, pentru Nicolovschi, Şevcenco era omul ideal pentru a i-l servi pe tavă pe acest jidov împuţit. Vizita ce o făcu căpitanului Şevcenco se soldă cu un succes deplin. Şi el rămase surprins aflând de eliberarea lui Davâdov, şi el se simţea jignit în amorul propriu. Ştia de intervenţia lui Zelicman, dar nu se aşteptase la un asemenea afront din partea lui Rusev. Când un om este trimis la Unitatea Specială, atunci soarta lui este pecetluită. Ori Rusev măcar atâta lucru ar fi putut face, să-l contacteze şi să-i ceară părerea. „La dracu! Jidanii ăştia ne vor duce de râpă! Cum se întâlnesc doi, cum iese o afacere. Cine ştie ce au pus la cale?!“ „Ajută-mă! Trebuie urmărit şi Batalov, chiriaşul lui Davâdov şi subalternul preferat al lui Zelicman. Eu nu am oameni pentru aşa ceva şi nici nu am dreptul să organizez urmăriri. Trebuie însă prudenţă, fiind vorba de cadre ale armatei. Acoperirea este că se impune urmărirea familiei Davâdov. Norocul nostru este că Batalov stă la ei, iar Zelicman nu se fereşte să se afişeze cu ei, ba mai mult, le încredinţează copilul pentru a fi meditat.“ „Nici o grijă! Familia Davâdov, care mai are încurcături şi cu fiul lor de la Chişinau, şi cu tatal lui Davâdov, poate fi urmărită în văzul lumii. De ceilalţi doi, ştiu eu cum să mă ocup. Tare aş dori să-l văd aici pe Zelicman, anchetat cum se cuvine şi apoi transferat la tine. Spune, ce mai e cu zvonurile astea cu iminenţa unui atac armat din partea nemţilor şi românilor?“ „Dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, ar trebui să ne luăm tălpăşiţa. Nenorocirea e că dacă ne i-au pe nepusă masă, va fi greu să ştergem anumite urme. Dacă ar fi să ne retragem, fie şi strategic, ar trebui să facem totul una cu pământul. Sper ca ai noştri să fie pregătiţi pentru aşa ceva. Dacă nu va fi aşa, multe o să auzim pe la posturile de radio pe seama noastră. Dar să nu ne gândim la aşa ceva şi să stârpim cât mai mulţi dintre aceia care nu s-ar sfii să ne spânzure la prima ocazie. Bun! Ne-am înţeles şi-ţi mulţumesc!“ „Vezi, nu te trăda cu nimic în faţa lui Rusev. Nu pot afla nicicum pe cine are ăsta în spate. Dar niciodată nu ştii de unde sare iepurele. Bun! Mai vorbim, şi fără să-l amestecăm pe Râşcov. Se pare că-i în relaţii bune cu şeful meu, cu Râşcov.“ Convorbirea cu Şevcenco îl umplu de speranţă pe neiertătorul Nicolovschi. Cine intra în vizorul lui, se putea considera pierdut. La Unitate, lucrurile mergeau de la sine. Rusev nu-şi prea băga nasul în treburile lui, iar echipa lui era trup şi suflet la discreţia lui. Marea lui problemă era complexul pe care-l ducea în spate, şi anume, urâţenia. Femeile erau marea lui slăbiciune, dar femeile cu care a avut relaţii făceau parte dintre victimele lui. Era foarte pretenţios, nu se mulţumea decât cu femei frumoase, care, dacă refuzau să se supună dorinţelor sale foarte fanteziste, ca să nu spun perverse, erau cedate grupului de „anchetatori“, care aveau sarcina să răzbune eşecul şefului, iar băieţii îşi cunoşteau foarte bine meseria. De când a văzut-o pe Ileana, a rămas cu o idee fixă – s-o cucerească cu blândeţe, cu promisiuni, cu cadouri, s-o facă să i se dăruiască cu toată splendoarea trupului ei. Chipul ei îl paraliza. De la Şevcenco aflase cât era de recalcitrantă, obsedată de răzbunare pentru uciderea soţului ei. Se gândi să speculeze acest aspect. Povestea cu boala necruţătoare pe care o ascundea trupul ei i s-a părut, din capul locului, o cacealma. Ar fi putut să verifice această poveste, dând-o pe mâna unuia dintre armăsarii din echipă, dar dorinţa de a fi singurul ei posesor, l-a oprit şi a salvat-o şi pe Ileana, pe care echipa pusese ochii din prima zi. Le-a atras atenţia băieţilor s-o lase în pace şi să nu întreprindă nimic fără ştirea lui. Era un ordin şi ordinele lui erau respectate cu sfinţenie. Avea de gând să procedeze cu răbdare. O dorea, dar nu voia să folosească forţa. Avea nevoie de această satisfacţie, mai ales după eşecul lui Şevcenco. Vizita la Şevcenco a avut efect. Aşa s-a pomenit familia noastră pusă sub permanentă observaţie, aşa s-a pomenit Clava cu o umbră care o însoţea prin tot oraşul, discret, dar nu suficient de discret pentru a nu se face simţită, aşa au apărut unele semne la Căpitănia Portului, că ceva nou apăruse în preajma lui Zelicman şi a lui Batalov. Nimic palpabil şi totuşi prezent. Acest lucru îl deranjă pe comandant şi-l făcu să ia atitudine. Îi făcu o vizită lui Râşcov şi-l luă la întrebări direct, fără ocolişuri. Râşcov păru sincer surprins şi promise să cerceteze şi să ia măsurile de rigoare. „Dacă Şevcenco a făcut-o de capul lui, va răspunde în faţa mea. Dacă i s-a sugerat de către cineva de sus, voi afla, cu toate că aşa ceva ar fi cu totul şi cu totul neobişnuit. Ar fi un act de subminare a mea şi asta nu numai că m-ar deranja, dar m-ar pune în gardă. S-ar putea să fim în aceeaşi oală! Oricum am să te ţin la curent. Trecem printr-o perioadă critică şi ne putem aştepta la orice. Mai vorbim.“ După plecarea lui Zelicman, Râşcov rămase pe gânduri. Nici lui nu-i plăcea Zelicman, din cauza aerelor cu care se băga acolo unde nu-i fierbea oala, dar nici nu putea fi de acord cu Şevcenco, care de o vreme acţiona pe cont propriu. Un gând însă îl frământa şi nu putea să nu fie îngrijorat. Dacă într-adevar Şevcenco era pus să-i pregătească debarcarea? Dacă voiau să-i facă de petrecanie lui Zelicman, folosind drept pretext relaţia lui cu familia Davâdov şi mai ales intervenţia lui pentru eliberarea acestuia? La Unitatea Specială ajungeau doar oameni ce urmau a fi deportaţi, internaţi la boli nervoase sau lichidaţi pe loc. Cum să eliberezi un astfel de individ, care a fost condamnat, care a văzut ce nu era de văzut şi de transmis, care a refuzat orice colaborare şi care a lucrat cu majoritatea celor vizaţi pentru lichidare, foştii lui colegi de la Episcopie? Da, Zelicman şi-a făcut-o cu mâna lui, şi l-a tras după el şi pe tânărul Batalov. În plus, Râşcov mai avea un cui la adresa evreilor. „Cum se face că ajung numai în posturi de conducere?“ „Vorbeşti singur, şefule?“ „Tu erai, Şevcenco? Am primit o vizită şi o plângere. Zelicman e supărat pentru că se simte urmărit, şi direct, şi indirect. Se referea la familia Davâdov şi la Batalov. Soţia lui Batalov s-a plâns că este urmărită prin tot oraşul, iar în faţa casei, umbrele patrulează zi şi noapte. Ce te-a apucat să-i pui sub urmărire, şi încă la vedere?“ „M-a rugat Nicolovschi. Nu se împacă cu gândul că evreiaşul ăsta se amestecă în treburile lor şi a reuşit să-l prostească şi pe Rusev ca să-l elibereze pe Davâdov. El este convins că Zelicman nu e curat. Nu l-am putut refuza, mai ales că noi l-am trimis pe Davâdov la ei. În plus, Davâdov a văzut acolo lucruri care nu pot fi deconspirate. Este primul caz când se întâmplă aşa ceva.“ „Bine, bine! Dar puteai să mă pui şi pe mine în gardă. Ştii bine că nu ne putem implica în urmărirea unui ofţter superior, fără o aprobare specială. Lasă-l dracului şi pe Zelicman şi pe toţi ceilalţi! Noi nu lucrăm pentru Nicolovschi, iar dacă Rusev a făcut ce a făcut, înseamnă că se simte acoperit. Altă dată când vine Nicolovschi cu aşa ceva, trimite-l la mine. Mâine, poimâine, mă pomenesc că mă pui şi pe mine sub urmărire.“ Şevcenco a părăsit cabinetul lui Râşcov zâmbind, dar clocotind de furie. Înţelese că supravegherea „la vedere“ a casei lui Davâdov trebuia să înceteze. Se gândi să-i facă o vizită lui Nicolovschi, dar renunţă. „Ce-s eu să-i raportez lui ce ordine am primit, sau ce am de gând sa fac?! Am să-l duc cu preşul până s-o plictisi.“ Coborî în camera de anchetă, deschise o mapă pe care era scris „urgenţe“, răsfoi lista cu cei puşi sub urmărire şi se opri în dreptul numelui şefului depozitului de materiale de construcţii de la biserica Sfântul Nicolae. Citi cu voce tare: Alexandr Alexandrovici Alexandrov, fost ofiţer în armata ţarului, decorat cu ordinul Sfântul Gheorghe. „Uite cum se leagă lucrurile! Alexandrov este bun prieten cu Davâdov. A trebuit să apară acest Herşcovici, ca să aflăm despre adevaratul trecut al lui Alexandrov! Ofiţer alb! Şi Herşcovici!“ Să se pomenească el aici cu Rusev, tocmai când credea că episodul „salvaţi Spania!“ a ieşit definitiv din viaţa lui. Rusev îl consideră un trădător şi întâlnirea întâmplătoare, pe stradă, la Ismail, când micul croitor şi-a întors grăbit privirea înspăimântată, l-a umplut de o sinceră bucurie. În acea clipă, soarta lui Herşcovici a fost pecetluită. „Da, da! Alexandrov trebuie pus cu faţa la perete!“ Între timp viaţa la Unitatea Specială îsi urma cursul său „normal“. Deţinuţii şi deţinutele primeau o hrană de supravieţuire, muncind totodată din greu la săpatul galeriilor. Dacă bărbaţii se sufocau din cauza prafului şi a lipsei oricărei ventilaţii, femeile se speteau cărând pământul dislocat, afară din pivniţă, cu ajutorul găleţilor. Mai erau şi interogatoriile sistematice, conduse personal de Nicolovschi, la care Rusev nu participa practic niciodată. Rar se întâmpla să intre în sala inchizitorială de anchetă, ocolind privirile disperate ale celor supuşi aşa–zisului interogatoriu de rutină. Privirile lui erau veşnic coborâte în pământ, schimba pe şoptite câteva vorbe cu Nicolovschi şi pleca încet, precum o umbră la apariţia jucăuşă a unui nor. Erau totuşi clipe de relaxare pentru cei anchetaţi, în prezenţa lui încetând, ca la comandă, activitatea întregii echipe. În general deţinuţii evitau orice contact între ei, de teama informatorilor infiltraţi. Era greu sa-i descoperi, era imprudent să vorbeşti. O psihoză a neîncrederii se instalase printre aceşti năpăstuiţi ai sorţii, o neîncredere generalizată. Oameni care s-au cunoscut şi simpatizat reciproc în condiţiile unei vieţi normale, se suspectau, se ocoleau, refuzând, probabil, dintr-un instinct de conservare, ideea că toţi erau acolo pentru a dispărea, într-un fel sau altul. Soarta lor era pecetluită iar interogatoriile nu-şi mai găseau rostul decât în mintea bolnavă a torţionarilor, al caror rost, acolo, în Unitatea Specială, era de a extermina. Sala de anchetă era de fapt o sală de tortură. Cinismul cu care încercau să lase impresia că cercetează fiecare caz în parte sădind în ei speranţa unei elucidări a cazului şi a eliberării, a scoaterii de sub acuzaţie, era dovada sadismului sădit în ei. Tortura aplicată unor oameni nevinovaţi, luând forme inimaginabile, îi îmbăta pe aceşti nemernici. Nimic nu îi întărâta mai mult decât capacitatea unora de a rezista la durere şi umilinţă. Din grupul bărbaţilor, doi au fost aceia care au reuşit să-i scoată din sărite. Erau preotul Nicolov şi stareţul Mănăstirii Ismailului, Savatie. Considerând că pentru acest gen de oameni moartea nu putea fi cea mai grea pedeapsă, Nicolovschi i-a expediat, într-o stare fizică jalnică, la sanatoriul de boli mintale de lângă Bolgrad, aflat în subordinea doctorului Mircev. Tavălugul războiului nu a lăsat suficient timp pentru a şterge urmele celor care au fost „trataţi“ acolo. Alternanţa dintre sedative şi excitante, administrate în doze mari, i-a făcut pe cei internaţi să realizeze crudul adevăr, să conştientizeze fiecare clipă din parcursul acestei Golgote. De unde această cruzime din partea unor oameni care aveau şi ei familii, nu voi putea înţelege niciodată, aşa cum n-am să înţeleg naivitatea lor. Cum de nu şi-au dat seama că şi soarta lor era pecetluită? Era normal ca ei să dispară la rândul lor. Sistemul nu avea cum să admită rămânerea martorilor în viaţă. Şi documentele găsite, şi mărturiile celor care au scăpat, au demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Cei care nu s-au sinucis din cauza remuşcărilor, sau nu au murit de moarte bună, au luat la rândul lor drumul victimelor. I-au torturat şi i-au „tratat“ alţi descreieraţi, alte unelte ale diavolului. Dispariţia subită a lui Nicolov şi a lui Savatie, amândoi preoţi, cunoscuţi, iubiţi, neimplicaţi în politică, a ridicat gradul de nelinişte din rândurile deţinuţilor de la Unitatea Specială. Pe lângă îngrijorarea pentru propria persoană, în ochii lor începea sa răzbată ceva nou, un fel de compasiune pentru cei din jur. Privirile lor nu s-au mai ocolit, au început să caute prilejuri de apropiere, să vorbească în şoaptă. Teama de informatorii strecuraţi printre ei a început să se estompeze. Se năştea solidaritatea în faţa sorţii nemiloase. Solidaritatea este ceva aparte. Solidaritatea îţi dă încredere, naşte speranţa. Se spune că femeile sunt mai rezistente decât bărbaţii în condiţii dificile, că se acomodează mai uşor cu privaţiunile, că acceptă mai uşor compromisul. Judecând după faptul că procentul de femei care s-au întors din deportare este cu mult mai mare decât al bărbaţilor, această părere pare justificată. Ştiu că această părere au emis-o şi nemţii urmărind statisticile întocmite după război. Lucrul este valabil dacă datele se referă la condiţii identice de supravieţuire, la tratament similar. Acest lucru nu a putut fi valabil în cazul Unităţii de tristă amintire, a Unităţii Speciale din Ismail, şi, înclin să cred, de oriunde. În mintea bolnavă a unor oameni ca Şevcenco sau Nicolovschi a încolţit ideea că femeile ar putea servi drept material de relaxare pentru băieţii lor, de torturare pentru bărbaţii aduşi să asiste la batjocorirea propriilor soţii, de distracţie perversă pentru ei înşişi. Femei alese pe sprânceană , erau arestate împreună cu soţii lor, aducându-li-se acestora acuzaţii grave, ca subminare a ordinii de stat sau înaltă trădare, pentru a putea fi batjocorite sau forţate să se supună poftelor lor bestiale. Totul începea în cabinetul lui Râşcov, unde perechile arestate, sub aparenţa unei atitudini binevoitoare, erau acuzate de tot felul de acte absurde, vizând siguranţa statului, şi, bineînţeles, sfătuite să-şi asume răspunderea pentru învinuirile aduse. Cum toate aceste cupluri se ştiau nevinovate, căutau să se dezvinovăţească, convinşi că era vorba de o eroare sau cel mult de un denunţ răuvoitor, fără acoperire. Urmau primele ameninţări, se pomenea de tribunalul militar, de înaltă trădare. Erau sfătuiţi să recunoască, pentru a beneficia de circumstanţe atenuante în cursul procesului. În unele cazuri, speriaţi, oamenii recunoşteau în declaraţii scrise acuzele aduse, sau, la sugestia comandantului, implicau şi alte persoane pe care de multe ori nici nu le cunoşteau. Indiferent de rezultatul obţinut, erau trimişi la Şevcenco, la ancheta propriu–zisă, fiind supuşi unui tratament inuman, care satisfăcea poftele perverse ale acestui căpitan psihopat. Râşcov nu era un afemeiat. Singura lui obsesie era de a accede cât mai sus, de a se face  temut. De ce accepta ideile absurde ale subalternului său, nu era de înţeles. Cunoştea bine caracterul pervers al lui Şevcenco, îl dispreţuia, dar avea nevoie de el în realizarea sarcinilor primite de sus cu privire la populaţia autohtonă. Această populaţie trebuia decimată şi înspăimântată. Era o sarcină pe care era hotărât s-o ducă la bun sfârşit. Unii îl considerau tot un pervers, dar de altă factură. Perversul care se bucură de perversitatea altuia, perversul de la gaura cheii. Ştia tot ce se petrecea în cursul aşa–ziselor anchete din cabinetul lui Şevcenco, fiind informat cu lux de amănunte de Serghei, omul de legatură dintre cele două cabinete, cu acces neîngrădit, şi ca atare, deseori spectator neutru la ce se întâmpla. Ştia de relaţiile bune dintre Şevcenco şi Nicolovschi, ştia de aranjamentele pe care le aveau în materie de femei, dar în teama pe care i-o inspirau, ştia că trebuie să încurajeze pornirile lor psihopate. Primul caz flagrant de bestialitate a fost „anchetarea“ familiei Vodă. Pe Râşcov nu l-a deranjat modul cum a decurs ancheta, ba din contra, s-ar putea spune că a savurat relatările lui Serghei. În schimb l-a deranjat prostia lui Şevcenco, care, îmbătat de succesul obţinut, i-a eliberat pe cei doi nenorociţi, sigur de el, sigur de efectele anchetei. Ce a ieşit, i-a dat dreptate şi totodată dreptul de a-l dojeni pe căpitan. De atunci, distracţiile sexi au continuat, fiind anchetate cupluri de soţi, sau, şi mai rău, fiică–tată, dar nimeni nu a mai fost eliberat. După terminarea „anchetelor“, care puteau dura câteva zile, victimele, conform înţelegerii, erau livrate lui Nicolovschi, pentru faza finală şi spălarea urmelor. La Unitatea Specială Nicolovschi se bucura cam de aceeaşi înţelegere din partea lui Rusev, ca şi prietenul său Şevcenco, din partea lui Râşcov. Rusev avea de îndeplinit două misiuni – lichidarea victimelor şi crearea unor executanţi fără scrupule. Găsise în Nicolovschi un exemplar ideal şi nu-l deranjau deloc fanteziile acestuia în modul de realizare a scopului propus. Ştia că are de-a face cu un obsedat sexual, ştia de complexul lui de inferioritate datorat urâţeniei, ştia de orgiile organizate în cadrul aşa–ziselor anchete, ştia de băieţii care i se supuneau orbeşte. Aceste lucruri nu-l deranjau. Îl deranja însă prietenia acestuia cu Şevcenco, a cărui ură împotriva evreilor era nedisimulată, paranoică. Pe Rusev femeile nu-l interesau, cu atât mai puţin cele trimise pentru lichidare. Ce nu ştia Rusev, era faptul că aceste nenorocite, la fel ca şi soţii sau taţii acestora, nu făceau parte din categoria duşmanilor poporului, erau obiectul unor dorinţe „particulare“ a doi psihopaţi, care-şi procurau marfa folosindu-se de cele două instituţii ale groazei. Era premiul pe care şi-l ofereau cu de la sine putere. De aceea spun că femeile erau supuse unui regim cu totul diferit decât cel rezervat bărbaţilor, iar părerea că femeile sunt mai rezistente decât bărbaţii, în acele circumstanţe, nu-şi   mai găeşte justificarea. Pe lângă privaţiunile la care  erau supuşi  toţi  deţinuţii acestui mic lagăr, pe lângă maltratările fizice la care era supusă toată lumea, indiferent de sex, femeile erau agresate moral. Trebuiau să satisfacă poftele animalice, de o perversitate inimaginabilă, ale torţionarilor, în cadrul unor anchete care nu-şi mai aveau rostul, odată cu intrarea pe poarta Unităţii Speciale. Cine era trimis la această unitate, nu era trimis pentru a fi anchetat, pentru a i se smulge o declaraţie incriminatoare. Era trimis pentru a fi lichidat. Cum? Asta rămânea la latitudinea unităţii. Dacă bărbaţii erau „anchetaţi“ în continuare, acest lucru făcea parte din chiar programul de lichidare – subnutriţie, muncă istovitoare şi interogatorii inchiziţionale, în care tortura lua forme greu de imaginat pentru o minte normală. Femeile trebuiau să participe la orgiile echipei conduse de Nicolovschi, cu băutură până la refuz, cu sex în grup, de fapt viol în grup, cu obligarea femeilor le perversiuni sexuale. Recalcitrantele se alegeau cu ceva în plus – prezenţa soţilor sau a taţilor. În timp ce femeile erau batjocorite, aceştia trebuiau să asiste neputincioşi, imobilizaţi cu cătuşe sau atârnând cu capul în jos, cu picioarele prinse în nişte cătuşe speciale, la capătul unor funii atârnate de tavan. Femeile rezistau puţin unui astfel de tratament. Epuizate, erau transferate la Sanatoriul de boli nervoase şi lichidate prin injectare de substanţe letale. Acesta era motivul pentru care grupul de femei trebuia reînnoit cu marfă proaspătă, treabă de care se ocupa Şevcenco. Când a sosit grupul de femei din care făcea parte şi Ileana, Nicolovschi a avut o reacţie cu totul şi cu totul neobişnuită. Văzându-i chipul frumos, trupul zvelt de femeie bine, Nicolovschi a simţit un fior aparte. Nu a văzut o deţinută cu destinaţie specială, a văzut o femeie! Din capul locului l-a atenţionat pe Rusev că este un caz care-l interesează personal şi vrea mână liberă. Rusev a dat din umeri, murmurând „fă ce vrei“ şi a zâmbit cu subînţeles. Îi plăcea să-şi vadă subalternul subjugat de probleme personale. Cunoştea foarte bine complexul de care suferea Nicolovschi, lucru pe care îl dispreţuia, dar de care ştia să se folosească. Nicolovschi începu să se frământe în căutarea celei mai bune căi de apropiere de Ileana, pentru atingerea scopului propus – acceptarea de către aceasta a unei relaţii bazate pe înţelegere şi nu pe violenţă. Pentru el acest lucru era esenţial. Era sătul de ura din ochii femeilor violate. Dorea să trezească în ele, în una din ele, un sentiment cald, de iubire. Pentru a nu-şi dezvălui tactica, în primele zile ale detenţiei o supuse regimului general aplicat femeilor. Ileana a început să lucreze cot la cot cu tovarăşele ei de suferinţă, cărând pământul scos de bărbaţi din noile galerii. Nu încerca să încalce în nici un fel dispoziţiile în vigoare, ferindu-se până şi de privirile celor din jur. Îşi impunea un autocontrol sever, de care nu se putuse lăuda niciodată. A întâlnit figuri cunoscute – Savatie, Nicolov, Dănilă – dar a reuşit să se stăpânească închizând pentru o clipă ochii şi strângând dinţii. Era disperată. Visul răzbunării părea să rămână doar un vis. Înţelese că aici era punctul final. O teamă de moarte puse stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Se temea să nu fie tratată ca şi Silvia, să nu înnebunească. Trebuia găsită o cale de sinucidere înainte de a ajunge o victimă fără apărare. De la Paul aflase la ce se putea aştepta. O cale ar fi fost greva foamei. De insomnie oricum avea parte. Firavă cum era, era imposibil să reziste prea mult. Se hotărî să muncească pe rupte, să-şi epuizeze organismul. Începu să slăbească văzând cu ochii. Nicolovschi, care o urmărea de la distanţă, înţelese tactica adoptată şi se hotărî să intre în acţiune. Dădu ordin să fie adusă în sala de anchetă. Se descotorosi de însoţitori şi-i oferi un scaun. Ileana se aşeză şi-şi roti privirea prin încăperea decorată cu tot felul de instrumente de tortură. Un fior rece străbătu corpul slăbit de nesomn şi de foame. „Ce părere ţi-ai făcut despre baza noastră? Te-ai acomodat?“ „Ce bază? E un lagăr de exterminare şi nimic mai mult! Dacă m-am acomodat? Cum să mă acomodez?! Eu am pierdut tot ce se putea pierde. Am pierdut fiinţa iubită, am pierdut libertatea, am pierdut dreptul de a mă apăra împotriva unor acuzaţii nedrepte, absurde. Cum să mă acomodez, la vârsta mea, cu gândul morţii?! Nu, nu m-am acomodat! Pur şi simplu, m-am resemnat…“ „Ne judeci prea aspru. Cine ţi-a spus că suntem o unitate a morţii? Noi desăvârşim anchetele preliminare făcute de Râşcov şi Şevcenco. Nu avem idei preconcepute. Dacă se dovedeşte nevinovăţia, respectiva persoană este tot aşa de liberă precum păsările cerului. Ştiu că nu suntem iubiţi încă aici, dar noi avem de îndeplinit o misiune faţă de Uniunea Sovietică şi faţă de omenire. Nu ne face plăcere când suntem obligaţi să fim duri, dar nu putem să ne lăsăm sabotaţi sau vânaţi pe după colţuri. Soţul tău a murit de moarte bună, de un atac de cord. Versiunea cu încercarea de evadare a fost scornită de Şevcenco, pentru a se evita unele interpretări tendenţioase. Ştiu exact cum s-au petrecut lucrurile şi n-am nici un interes să inventez versiuni care să-l scuze pe anchetator. Un lucru însă trebuie să ştii, soţul tău a refuzat orice colaborare care să ducă la elucidarea unor evenimente, făcându-şi rău fără să fi fost cazul. Rezultatul e că ţi-a făcut rău şi ţie. Comportarea lui nu a însemnat curaj, a fost o manifestare a egoismului. Că Şevcenco mai dă şi în bară, se ştie foarte bine. Oamenii greşesc, dar să nu uităm ce meserie ingrată are.“ „Da, dacă se poate numi meserie!? Soţul meu a murit nevinovat, iar eu mi-am pus în gând să-l răzbun, cu orice preţ. O spun cinstit, pe faţă, pentru că nu mi-e frică de nimic, nici măcar de moarte. Dacă nu voi reuşi să mă răzbun pe acest psihopat de Şevcenco, nu va mai fi vina mea ci a sorţii care va opri mâna răzbunării. Ştiţi de ce mă aflu aici? V-a spus şi asta? Am refuzat să devin amanta lui. A fost aşa de jignit, încât nu m-a dat nici măcar pe mâna subalternilor săi, aşa cum a făcut-o cu Silvia Vodă. M-a trimis aici pentru supliciul suprem. Nu a mai vrut să-şi mânjească mâinile cu sângele meu, aşa cum a făcut-o cu Nani. Ştiu că am fost trimisă aici pentru a fi batjocorită şi lichidată. Dacă nu vă grăbiţi s-o faceţi, voi muri de foame şi insomnie. Nu poate dura prea mult, iar eu sunt pregătită.“ „Cred ca ţi-ai iubit mult soţul. A fost un om norocos. Chiar dacă a trăit puţin, a putut savura viaţa în tot ce are ea mai frumos. Să fii iubit de o femeie atât de frumoasă, atât de nobilă, atât de devotată! Eu nu am cunoscut aşa ceva. Ştiu că am un chip urât, hidos, cum spun cei care nu ştiu să citească în sufletul unui om. Dar oare frumuseţea este o noţiune absolută?! O fiinţă umană, superioară, cum ne place să credem, este ceva complex, care nu se poate dezvălui numai prin ceea ce este la vedere. Figurile lui Goya, la prima vedere par urâte, hidoase, dar sunt ele mai puţin umane decât cele lăsate de Rafael, de exemplu? Monna Lisa lui Leonardo este un model de frumuseţe feminină, în accepţiunea curentă a cuvântului? Nu cred! Leonardo a pictat-o pentru ceea ce a văzut în interiorul ei, interior exprimat printr-un simplu zâmbet, definit atât de simplist ca enigmatic. Este un subiect care mă preocupă, pentru că arăt cum arăt. Dar m-am depărtat de la subiect. Nu, eu nu sunt un lichidator ordinar, cum mi se spune. Eu sunt într-o luptă continuă cu duşmanul, care mă pândeşte, care nu iartă, care refuză să mă înţeleagă. Viaţa este un război, iar aici, efectiv suntem în război, un război nedeclarat şi de aceea, cu atât mai greu de dus. Ileana, chiar dacă soţul tău a fost nevinovat, ceea ce eu înclin să şi cred, tu nu ai de ce să te cramponezi de ceva imposibil de realizat, de răzbunare. Îţi spun din capul locului, nu ai cum. Nici chiar dacă ai fi în libertate, nu ţi-ar fi la îndemână. Nu eşti făcută pentru aşa ceva. Tu trebuie să trăieşti, să învingi nenorocirea care s-a abătut asupra ta, să profiţi de darurile cu care te-a înzestrat natura şi să te bucuri de viaţă. Eu nu sunt tartorul de care se vorbeşte. Sunt doar un om care iubeşte viaţa şi ar vrea să se poată bucura de ea. De ce m-am apropiat de tine, nu ştiu! Ştiu însă că dacă ai vrea, aş putea să te ajut să treci peste această perioadă şi să încerc chiar să te scap din acest aşa–zis infern. Vrei să te răzbuni pe Şevcenco? Înteleg şi poate că, într-un fel, aş putea să te ajut. Dar pentru aceasta trebuie să ai încredere în mine. În primul rând va trebui să renunţi la ideea sinuciderii. E rău la noi, este proastă mâncarea, e grea munca, dar pentru supravieţuire este nevoie de puţină voinţă, dragoste de viaţă. Dacă este necesar, şi de ceva compromisuri. Nu-ţi vreau răul, nu vreau să te anchetez, să-ţi smulg declaraţii, să-ţi cer informaţii. Pur şi simplu vreau să fac un bine, ca să mă simt şi eu bine măcar o dată. Ştiu că-ţi vine greu să crezi aşa ceva, dar nimic nu te împiedică să încerci. Facem un armistiţiu. Tu te apuci să lupţi pentru viaţă, să mănânci şi să dormi, iar eu, în această perioadă de neagresiune, îti voi uşura munca mutându-te la curăţenie, în biroul meu şi în camera mea de odihnă. Nu rişti nimic. Cel mult priviri cu subînţelesuri din partea celor din jur. Vor spune că te-ai aliat cu diavolul, că eşti amanta mea, dar nu vor putea dovedi nimic, pentru că nu va fi nimic din toate acestea. Dar se pare că am vorbit prea mult. Pari foarte obosită. Aşteaptă-mă puţin, mă întorc imediat.“ Nicolovschi dispăru după uşa care da spre camera „ajutoarelor“ sale. Se întoarse după vreo zece minute cu două căni mari cu cafea aburindă. Ileana, învinsă de slăbiciune, dormea pe scaun, liniştită ca un copil. Oboseala scotea parcă şi mai în evidenţă trăsăturile frumoase ale chipului ei. Nicolovschi puse cănile de cafea pe masă şi se apropie de deţinuta care îl înfruntase fără nici o reţinere. Încercă un gest de mângâiere a părului lăsat pe spate, dar îşi retrase grăbit mâna, temător că gestul lui ar fi putut strica tot scenariul pregătit şi dus la capăt cu atâta răbdare. Se aşeză în fotoliu, sorbi din ceaşca cu cafeaua caldă şi aţinti privirea înspre femeia care reuşise, fără vrerea ei, să-l captiveze. Era încântat că Şevcenco nu reuşise în tentativa lui de o avea. Zâmbi satisfăcut şi se puse pe construit planuri de viitor. Ileana trebuia cucerită, nu siluită. „Te-ai trezit? Uite aici te aşteaptă o cafea caldă şi dulce. O să-ţi facă bine. Vrei nişte biscuiţi?“ „Nu, mulţumesc, am să beau doar cafeaua.“ Ileana încercă să se apropie de masă, dar recăzu pe scaun neputincioasă. Nicolovschi sări s-o sprijine, apoi îi duse ceaşca cu cafea. Ileana prinse cu mâinile tremurânde ceaşca caldă şi, ca într-un ritual, începu să soarbă savurând fiecare înghiţitură. Simţea că renaşte. Ura din ochii ei se atenua şi schiţă un zâmbet de mulţumire. „Dacă aş fi pictor, aş imortaliza nu numai un zâmbet frumos, dar şi un chip minunat. Dar din păcate nu mă pricep la pictură şi acest moment se va pierde ca şi multe din visele mele. De mâine ai să schimbi locul de muncă, aşa cum ţi-am propus. Trebuie să-mi promiţi că vei renunţa la greva foamei. Viaţa trebuie trăită cu orice preţ! Cunosc oameni care au supravieţuit în condiţii inimaginabile, depăşind trecutul, acceptând prezentul şi visând la viitor. Acum du-te direct la dormitor. Am să dau ordin să te însoţească şi să fii lăsată în pace. Sper să-mi urmezi sfatul. Mâine mai stăm de vorbă. Hai, du-te!“ „Mulţumesc pentru cafea, a fost bună, şi dulce, cum îmi place mie.“

*

*           *

      Ianuarie 1941 s-a arătat foarte aspru. Ger, multă zăpadă, vânt, gheţuri pe Dunăre. Lipsa lemnelor de foc, altădată din belşug în casele oamenilor, a accentuat mizeria generală. Naţionalizarea comerţului, scumpetea, lipsa celor mai elementare produse, au dat bici speculei. Hoţia, corupţia la vedere, dezorganizarea agriculturii prin înfiinţarea colhozurilor promiteau un an neobişnuit de greu. Lozinca nedeclarată care dirija viaţa oamenilor era: descurcă-se fiecare cum poate. Greutăţile zilnice care afectau viaţa oamenilor cinstiţi au reuşit să deturneze atenţia acestora de la adevăratele probleme ce ameninţau însăşi fiinţa lor. Arestările, anchetările, dispariţiile începeau să facă parte din cotidian, să nu mai stârnească reacţii de grup. Fiecare se retrăgea în colivia lui, care, rar depăşea limitele familiei. Virusul neîncrederii pătrunsese adânc în sufletele oamenilor. Singura lor speranţă era în Dumnezeu, dar şi pe aceasta o ţineau bine ascunsă. Puţini mai erau aceia care îşi etalau credinţa mergând la biserică. Nici măcar înmormântările nu mai respectau ritualul moştenit. Dricul nu se mai oprea în faţa casei, a locului de muncă, a bisericii din cartier. Se mergea direct la cimitir, fără a se mai oficia acele scurte slujbe de despărţire, la care participau cunoscuţii, vecinii, colegii. Cei mai în vârstă suportau cu durere aceste maltratări ale obiceiurilor locurilor, blestemând în gând pe veneticii antihrişti. Clopotele bisericilor nu mai răsunau pentru a anunţa slujbele de vecernie sau sărbătorile, altadată respectate cu sfinţenie. Copiii erau botezaţi pe ascuns, iar cununiile religioase se făceau cu uşile închise. Majoritatea tinerilor renunţau la cununia religioasă, pentru a evita neplăcerile la locul de muncă. Lupta împotriva bisericii, a religiei, se ducea, în general, prin tot felul de restricţii. Primii care au primit botezul focului în această luptă au fost copiii de la grădiniţă. Acolo li se explica direct că nu este nici un fel de Dumnezeu, că totul este doar o poveste, că nu există nici rai, nici iad, nici sfinţi, nici îngeri. Preoţii erau prezentaţi ca nişte mincinoşi, care adunau bani de la oameni ca să trăiască bine, fără să muncească. Este anecdotic ceea ce s-a întâmplat la o gradiniţă, dar faptul a avut loc, spre disperarea părinţilor şi mai ales a bunicilor. O educatoare de la un cămin de copii nu le-a servit într-o zi micul dejun, de altfel foarte sărac. Copiii au cerut de mâncare, la care, tovarăşa i-a îndemnat sa-l roage pe Dumnezeu să le trimită mâncare. Copiii, învăţaţi de acasă cu rugăciunile, au trecut la fapte în toată naivitatea lor. Cum rezultatul a fost nul, educatoarea le-a explicat: „Vedeţi că nu există nici un Dumnezeu?! Vedeţi că totul este o minciună?! Ia priviţi acum la portretul tovarăşului Stalin şi rugati-l şi pe el. El este tătucul nostru al tuturor şi are grijă de noi toţi. Încercaţi!“ Copiii, flămânzi, i-au urmat sfatul şi minunea s-a produs. Uşa clasei s-a deschis şi câteva persoane din personalul căminului au apărut aducând tăvi pline cu bunătaţi. Copiii au început să aplaude. „Ei, vedeţi cine are grijă de voi? Vedeţi pe cine trebuie să-l ascultaţi şi iubiţi? Dumnezeu nu v-a ascultat, pentru că Dumnezeu nu există!“ Un isteţ de vreo cinci–şase anişori, exprimând nedumerire, sau dezacord, s-a ridicat şi a spus: „Tovarăşă educatoare, noi nu am putut vorbi cu Dumnezeu pentru că în clasă nu există nici o icoană. Noi, acasă, avem în fiecare cameră.“ Educatoarea, prinsă pe picior greşit, a bombănit ceva, a strigat un „stai jos!“ şi i-a îndemnat să manânce şi s-o asculte. Astăzi aşa ceva pare neverosimil, dar cine a trăit acele vremuri, ştie că întâmplări de acest gen erau la ordinea zilei. Da, copiii mici au fost primele victime ale procesului de reeducare. Acest lucru nu era posibil la nivelul adolescenţilor, al tinerilor porniţi în viaţă. Pentru aceştia erau restricţiile, interdicţiile, intimidarea. Mai greu era la sate. Ţăranul nostru a fost legat de familie, de pământ, de credinţa în Dumnezeu. Ţăranul nu renunţa la valorile spirituale sădite din generaţie în generaţie. Legea în faţa căreia se pleacă, este legea lăsată din strămoşi. Arestarea preoţilor, sigilarea bisericilor, sau transformarea acestora în depozite, nu au putut zdruncina credinţa omului simplu, de la ţară. Duminicile, sătenii, înarmaţi cu icoane, se adunau în jurul bisericii satului, îngenuncheau şi se rugau. La nivelul satelor, miliţia nu îşi impusese încă autoritatea din acest punct de vedere. Erau prea ocupaţi cu probleme legate de colectivizare, de adunarea vitelor şi atelajelor, în proaspăt organizatele colhozuri. Scoaterea ţăranului de pe făgaşul obiceiurilor sale a adus mari prejudicii economiei rurale, cu toate implicaţiile inerente asupra situaţiei economice generale. Cei care au refuzat să se supună colectivizării, au plătit scump această nesupunere. Au fost ridicaţi şi, duşi au fost. Au pierit de frig prin Siberia, sau istoviţi de munca grea din minele de cărbune. Cazuri izolate de supravieţuitori au adus, peste ani, mărturia acestei forme de genocid. Singurul lucru care nu a putut fi îngenuncheat, a fost speranţa. Primăvara a fost termenul pe care şi-l fixaseră şi orăşenii şi sătenii pentru împlinirea acestei speranţe. Toţi gândeau la fel – primăvara, după topire, va începe războiul. Se strecurau veşti de peste Dunăre, de peste Prut, care de care mai încurajatoare, dar şi naive, privind iminenţa războiului de eliberare, a războiului împotriva comunismului. Toate speranţele se îndreptau înspre Antonescu, singurul care l-a înfruntat deschis pe Carol al II-lea în 1940, acuzându-l că a cedat fără rezistenţă Basarabia şi Nordul Bucovinei. Faptul că nu peste mult timp Carol al II-lea i-a încredinţat puterea spunându-i: „Tu eşti patriot. Nimănui altuia nu pot să-i încredinţez Ţara în astfel de momente decât ţie“, a făcut din Antonescu exponentul dorinţelor de libertate ale basarabenilor. Mai era şi simpatia de care se bucura din partea lui Hitler, chiar dacă, din septembrie 1940, România s-a declarat nonbeligerantă, cu toată aderarea ei la Axă. Zvonurile care alimentau speranţa basarabenilor erau, cum era şi firesc, contradictorii. Funcţie de conţinutul lor, şi speranţele oamenilor oscilau între încredere şi disperare. Aşa s-a întâmplat de exemplu în primavara lui 1941 când România a refuzat să participe la campania germană împotriva Iugoslaviei şi Greciei. S-a vorbit despre trădarea interesului naţional, de pierderea oricărei şanse de participare a României la războiul de eliberare alături de Germania, cu drepturi de partener. Participarea efectivă a majorităţii zdrobitoare a basarabenilor „get-beget“, indiferent de etnie, la alimentarea visului de libertate, a demonstrat o dată în plus solidaritatea proverbială a populaţiei din Basarabia, insuflând un sentiment de teamă în rândul veneticilor şi ridicând la cote nebănuite furia autorităţilor sovietice. Reacţia organelor de represiune nu s-a lăsat aşteptată. Arestările nocturne, anchetele cu final fatal, deportările, au luat amploare. Rolul informatorilor a crescut, la fel ca şi teama de ei. Activitatea secţiei de boli nervoase din cadrul spitalului central, dublată de aceea a sanatoriului de boli mintale de lângă Bolgrad, a ajuns de notorietate publică. Era greu să ascunzi adevărul. Doctorul Mircev s-a ales cu porecla de „vampirul roşu“. Aşa–zişii internaţi au fost împinşi, prin „tratament“ adecvat, spre nebunie sau direct spre moarte. Au fost cazuri de oameni rezistenţi, adevărate fenomene, care au luptat cu drogurile, au înşelat vigilenţa personalului „medical“, au scăpat prin fugă. Mărturiile lor au deschis ochii multor naivi, au scos adevărul la suprafaţă. Dacă pentru intelectuali erau rezervate cu precădere anchetele şi internările, pentru săteni, consideraţi drept o utilă forţă de muncă, erau deportările. În plină iarnă sătenii erau selecţionaţi, smulşi de pe lângă familiile lor, încolonaţi şi, sub supravegherea unor călăreţi, bine îmbrăcaţi, dar şi bine „instruiţi“, luau drumul fără de întoarcere al deportării. Când ajungeau la Palanca, pe Nistru, sărutau pământul iubit şi se îndreptau spre pod. Dincolo era nesfârşitul. Începutul anului 1941 a adus multă durere în casele basarabenilor. Se pare că zvonurile care alimentau speranţele băştinaşilor aduceau totodată şi o stare de nelinişte în sufletele ocupanţilor. Începeau să creadă în posibilitatea izbucnirii războiului cu Germania. Începeau să creadă că nu vor putea să ţină piept armatei germane, că vor trebui să plece acasă, să părăsească acest ţinut atât de râvnit. Organele de represiune şi-au intensificat activitatea. Se vorbea în şoaptă despre iminenţa unor deportări masive, despre intenţia de a distruge totul, de a pârjoli. În aceste circumstanţe, Râşcov îşi propuse să se evidenţieze, să şteargă eventualele urme. Erau încă multe de făcut din ceea ce îşi propusese la numirea sa în funcţie. Ştia că această funcţie putea fi trambulina vieţii sale. După o vizită de lucru în teritoriu, stabili un plan pentru deportarea, de data aceasta cu familie cu tot, a ţăranilor români, nemţi, francezi, chiar dacă aceştia din urmă erau destul de puţini în fostul judeţ Ismail. Luă legătura cu omologul său de la Cetatea Albă şi stabiliră împreună un plan de acţiune. Oricum, nemţii şi francezii trebuiau deportaţi discret, pentru a nu provoca furia lui Hitler, cu care pactul de neagresiune era încă în vigoare. Cum intenţia lor era să facă să dispară aceste mici enclave de bună stare, era vorba de localităţi importante ca Şaba, Tarutino, Paris, Leipzig, aleseră un teren în apropiere de Şaba, pe malul Limanului Nistrului, unde să organizeze un punct de concentrare şi apoi de trimitere a convoaielor înspre Palanca, pentru trecerea Nistrului. În dorinţa de a recupera bunurile acestor gospodari renumiţi, cei aleşi pentru transmutare îşi puteau retrage din colectivele abia înfiinţate căruţele şi caii, pentru a călători în conditii „civilizate“ înspre fraţii lor de pe Volga, transplantaţi şi ei, de mult, în Kazahstan sau Siberia. În ideea că nu vor putea evita un război cu Germania, încercau să pedepsească aceşti colonişti, pentru originea lor de sorginte „capitalistă“. În ceea ce-i priveşte pe ţăranii români, bărbaţi, femei şi copii, înarmaţi doar cu bocceluţe, erau mânaţi pe jos, înspre lagărul de lângă Sărata, de unde urmau drumul deja ştiut de mulţi, drumul fără întoarcere, înspre Palanca, iar de acolo spre Suhoi Liman. Cei care cădeau istoviţi, erau scoşi din coloană, lichidaţi cu un glonţ în ceafă şi îngropaţi în câmp, în gropi săpate de chiar tovarăşii lor de suferinţă. Aşa a fost presărată cu morminte, de nimeni cunoscute, câmpia Basarabiei şi a Transnistriei. Prins de această problemă, Râşcov i-a încredinţat Ismailul lui Şevcenco. Cum, cei care se refugiaseră în Basarabia, fugind din calea puterii sovietice, printre care foarte mulţi ofiţeri albi, erau concentraţi în special în oraşe, „atenţia“ s-a îndreptat împotriva lor. Pentru ei însă nu se punea problema deportării. Ei trebuiau pedepsiţi pe loc, lichidaţi, la fel ca şi intelectualii români recalcitranţi, care refuzau „colaborarea“. Şevcenco a luat legătura cu Rusev şi Nicolovschi şi s-au pus pe treabă. Puţine lucruri au transpirat despre grozăviile care s-au petrecut în biroul de anchetă al lui Şevcenco, dar s-a putut aprecia numărul celor anchetaţi şi dispăruţi. Că unii mureau chiar pe masa de schingiuire a sadicului anchetator, sau erau transferaţi la Unitatea Specială, nu mai are importanţă. Anchetele organizate de Nicolovschi cu ştiinţa lui Rusev nu erau cu nimic mai blânde decât ale lui Şevcenco, iar cine nu murea de mâna acestuia, murea fie la Unitatea Specială, fie la Sanatoriul de boli mintale. La sugestia lui Râşcov, pe lista prioritaţilor lui Şevcenco s-au aflat două nume, Silvia şi Alexandrov. Cu toate nenorocirile care s-au abătut asupra Silviei, schizofrenica declarată şi urmărită de chiar doctorul Mircev, această femeie îl obseda pe anchetator. Îl intriga rezistenţa ei fizică, chiar şi la tratamentul „medicamentos“ ce i se aplica. „Volodea, Silvia asta trebuie terminată. Eu nu am încredere în ceea ce face Mircev. Hai să facem un experiment. Du-te la spital şi caută să vorbeşti cu ea, să vedem dacă te recunoaşte, dacă nebunia ei nu este altceva decât credem noi. Se tot spune că a rămas obsedată de tine şi că nu are habar că soţul ei a murit. Mâine vreau să-mi raportezi. Nu-i spune cine eşti. Apari în faţa ei şi aşteaptă reacţia.“ „Înţeles!“ „Serghei, mâine îl aduci aici pe Alexandrov. Îl ridici direct de la biserica unde lucrează, la sfârşitul şutului. Pui sigiliu pe depozit. Îl ţii o noapte la izolare şi apoi mi-l aduci aici.“ Volodea s-a prezentat la spital la Mircev şi i-a cerut să fie lăsat singur cu Silvia. „Nu ţi-e frică să rămâi singur cu ea? În general este bleagă din cauza medicamentelor, dar poate deveni şi violentă. Nici nu-ţi poţi imagina ce poate face o femeie dacă o apucă o criză. Te sfâşie cât ai zice peşte.“.„Lăsaţi pe mine. Nu se va întâmpla nimic. Vreau s-o văd într-o încăpere separată, fără martori.“ „Bine! La uşă, totuşi, va sta un om de-al nostru. Dacă se întâmplă ceva, strigi. Dacă se enervează, s-o laşi în pace. Dacă e nevoie de făcut ceva, ne ocupăm noi de asta.“ Volodea intră în încăperea indicată, zâmbind abia perceptibil. Era mai mult decât curios. Îşi aduse aminte de felul în care reuşise s-o scoată din pasivitatea ei, s-o facă să reacţioneze ca o femeie normală, în condiţii normale, nu de viol. Simţise toată splendoarea femeii care zăcea în acest exemplar deosebit de frumos, dar plin de ură şi de spaimă. O învinsese în nişte împrejurări de-a dreptul absurde. Simţise atunci o satisfacţie aparte. Aprecierile aduse de Şevcenco îl plasară pe o orbită superioară celei pe care se învârtea de obicei alături de Alioşa. Rămase surprins. Se aştepta să nici n-o recunoască după tratamentul la care a fost supusă. Goală, Silvia îl privea zâmbind. Ochii ei frumoşi, strălucitori, nu trădau în nici un fel starea de boală. Poate puţin mai slabă, dar cu aceeaşi linie armonioasă a corpului. Silvia se apropie de Volodea, îi mângâie obrazul şi-i spuse şoptind: „Paul, de ce n-ai mai venit? Şi de ce eşti îmbrăcat? Nu vrei să facem dragoste? Ce e cu tine? Nu mă mai iubeşti? Este adevărat că Ileana s-a mutat la noi? Ce o să spună Irinel?“ Volodea avu o tresărire. Era evident că Silvia înnebunise după cele întâmplate în timpul anchetei. Încercă un sentiment de spaimă şi poate pentru prima oară în viaţă se simţi vinovat. Silvia se lipi de el, îl sărută pe gură, îi mângâie părul şi începu sa-i desfacă nasturii de la rubaşcă. Volodea îi luă mâinile şi începu să le sărute. „Silvia, cum să nu te iubesc?! Ce-i cu povestea asta cu Ileana?! Aici nu putem face dragoste, aici e un spital, iar tu eşti puţin bolnavă. În curând am să te iau acasă şi totul va fi iarăşi bine. Ai încredere în Paul al tău, şi numai al tău. Irinel te sărută şi te aşteaptă. Acum trebuie să plec, dar mă întorc cât pot de repede. Să fii cuminte şi să faci ce spun doctorii şi să nu mai umbli aşa dezbrăcată.“ „De ce să nu mă dezbrac? Aici nu mă vede nimeni. Aici oamenii sunt nebuni şi nu înţeleg nimic. Mie îmi place să dansez dezbracată în faţa oglinzilor. Ştii, acolo unde stau eu, toţi pereţii sunt făcuţi din oglindă. Cine ar putea să înţeleagă ce minunat este să poţi să trăieşti liberă, fără prejudecăţi?! Mă bucur că povestea cu Ileana este o scorneală. Nici nu putea fi altfel! Ileana este o femeie decentă şi pe deasupra îmi este şi prietenă. Du-te, dragul meu Paul, şi nu mă lăsa mult timp aici. Nu-mi place doctorul, şeful. Prea se uită nu ştiu cum la mine, parcă ar vrea să mă dezbrace. De aceea, când vine el, eu mă îmbrac repede. Este un nesuferit. Hai, du-te şi sărut-o pe Irinel.“ Volodea părăsi încăperea abătut. Când doctorul îl întrebă ce părere are, îi răspunse scurt „E nebună dar nu este violentă. M-a confundat cu bărbatul ei. A vorbit cu mine ca şi cum eram Paul al ei. Nu cred că prezintă vreo problemă pentru noi.“ „Ei, am avut eu grijă să nu-şi revină. E mai bine aşa! O lăsăm în pace. Nu are cum să-şi revină, mai ales că tratamentul continuă. Salută-l pe tovaraşul Şevcenco din partea mea şi spune-i să nu-şi facă griji.“ Volodea simţi nevoia să bea ceva, să se îmbete. Pentru prima dată simţi un gust amar, înţelegând că şi el contribuise la nenorocirea acestei femei. Îl apucă scârba faţă de ceea ce era pus să facă, şi un necunoscut sentiment de milă îl cuprinse faţă de această femeie frumoasă, practic nevinovată. Intră într-o bodegă mai retrasă şi ceru vodcă. Goli prima sută pe nerăsuflate, mai ceru una şi ţintind tavanul, se gândi la Şevcenco. Îl văzu într-o altă lumină, răsfoind imaginile a ceea ce se întâmpla în cabinetul lor de anchetă. Fiind orfan, fusese crescut şi şcolit în cadrul unităţilor ministerului afacerilor interne şi direcţionat pentru activităţi speciale. Era convins că ceea ce face este în slujba patriei, pentru apararea ei în lupta cu duşmanii poporului. Şevcenco le oferise ocazia de a se şi distra, ceea ce pentru nişte tineri sănătoşi şi viguroşi nu era de neglijat. Erau devotaţi cu trup şi suflet acestui comandant. Când făceau câte o „treabă bună“, aşteptau cu nerăbdare reacţia comandantului, savurând laudele acestuia. Aşa s-a întâmplat şi în cazul anchetării soţilor Vodă. Răscolit, fără să înţeleagă de ce, de întâlnirea cu Silvia, la un pahar de vodcă începu să judece, să taie firul de păr în patru, să se întrebe. Îşi aduse aminte de copilărie, de anii când trăiau părinţii lui, de „gura spartă“ a bunicului, care nu contenea să-i blesteme pe bezbojnicii ce duceau Rusia la prăpastie. „Au făcut din Rusia o ţară a lagărelor de exterminare, o ţară vândută diavolului.“ Se gândi că poate tocmai la acest gen de activităţi se referea bunicul său, la oameni ca Şevcenco, la oameni ca el, ca Alioşa, ca alţii. Cazul cu Silvia începea să-l obsedeze. Se distrase, reuşise să-şi demonstreze calităţile, să atragă admiraţia şefului, să se simtă puternic. Totuşi, nu putea să uite privirea pe care i-a aruncat-o după coborârea de pe canapeaua de tortură. Era prea mult dispreţ în ea ca să nu-şi dea seama că nu reuşise de fapt decât s-o violeze. Iar acum, confuzia din mintea ei, gingăşia purtării faţă de cel pe care-l credea soţul ei, veneau să-l stârnească din nou, dar din cu totul alt punct de vedere. Silvia reuşise în nebunia ei să-l facă s-o privească ca pe o femeie frumoasă, s-o dorească, să se simtă vinovat, să nu-i dorească moartea. „Dacă izbucneşte războiul, cer să fiu trimis pe front. Şevcenco este o canalie care a făcut din mine o canalie şi mai mare. Ce bine că părinţii mei nu mai trăiesc! Şi bunicul?! Păi dacă mai trăia bunicul, cred că m-ar fi spânzurat cu mâna lui.“ „Mai doriţi ceva de băut?“ „Nu, de ce?“ „Mi s-a părut ca aţi spus ceva…“ „Bine, mai dă-mi o vodcă dublă. Ia banii ca să pot pleca.“ Cu toate că băuse cam mult, Volodea era mai treaz ca niciodată. Se îndreptă spre Consistoriu, trecând pentru prima dată prin Parcul „Trandafirilor“. Un grup de băieţi şi fete râdeau împrăştiind o veselie contagioasă în jurul lor. Îi privi cu invidie. La apariţia lui, râsul încetă, ca pentru a-i atrage atenţia că este un intrus. Dădu din umeri a indiferenţă şi-şi continuă drumul. Îl intrigă, totuşi, acest incident. „Rău am ajuns! Se teme lumea de noi ca de dracu.“ În faţa lui Şevcenco îşi controlă atitudinea şi fără a intra în amănunte îi spuse: „E nebună de tot! M-a confundat cu bărbatul ei. Crede că trăieşte şi că o înşală cu Ileana, cu soţia lui Ilaşcu. Doctorul nu-şi mai face griji cu ea. Continuă cu tratamentul. Pentru noi nu mai prezintă nici un interes.“ „Eşti prea tânăr în meseria noastră ca să tragi concluzii! Împotriva noastră, până şi morţii vorbesc, dacă nu avem grijă de ei. Am mai văzut eu nebuni care, la o adică, sunt mai normali decât noi şi ne dau de furcă. Toată povestea cu nebunia ei, aşa–zisa schizofrenie, poate fi o acţiune deliberată, care ascunde în spatele ei obsesia unei răzbunări. Silvia este alt gen decat Ileana, care ne-a ameninţat direct cu răzbunarea. Silvia a părăsit acest cabinet perfect sănătoasă, lucidă, scuipându-mă în faţă. Leşinul ei, nebunia de peste noapte, nu m-au convins. Mă mir de Mircev! Ce l-a apucat să n-o termine?! Doar m-am înţeles cu el! Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru noi! Sunt vremuri tulburi şi dacă va trebui să plecăm, nu putem lăsa nici un fel de urme. Învaţă, fiule! Ţi-ai ales o meserie grea şi de mare răspundere…“ Volodea o lua încet înspre dormitor. Era abătut, fără să înţeleagă motivul acestei stări. Chipul Silviei i se întipărise în minte şi nu se putea debarasa de această imagine. Nu aşa îşi închipuise el că arată privirea unei nebune. Era senină, drăgăstoasă, încrezătoare. Ştia că este nebună, dar nu se vedea unde este graniţa dintre normal şi anormal. În fond, ceea ce făcea el în timpul anchetelor era ceva normal?! De ce după astfel de scene aveau la dispoziţie vodcă la discreţie? Oare în vorbele bunicului nu era un strop de adevăr? Într-un astfel de sistem, ce s-ar întâmpla cu el dacă ar călca cumva greşit? Surprins de astfel de gânduri, se enervă de-a binelea. Deschise dulapul şi lua o sticlă cu nelipsita vodcă. Trase o duşcă zdravănă şi se întinse pe patul său. Aţipi repede şi se cufundă într-un somn adânc. Tinereţea şi vodca îşi făcuseră datoria. Şevcenco rămase şi el pe gânduri. Vorbele seci ale lui Volodea îl dezamăgiră. Se aşteptase la nişte informaţii mai picante. O trimisese pe Silvia la Mircev pentru a se răzbuna pentru aroganţa cu care îl scuipase. Nu crezuse nici o clipă că era nebună. Dacă habar nu are de ce i se întâmplă, ce rost mai are să fie ţinută în viaţă?! Asta nu era răzbunare. Spera că prin frumuseţea ei să stârnească ceva scandaluri picante, implicând fie personalul sanitar, fie bolnavii din jur. Ştiindu-l şi pe Mircev un afemeiat notoriu, gata să se încurce cu tot ceea ce avea chip de femeie, contase pe sprijinul lui. Nu, ceva nu era în regulă! Trebuia s-o vadă personal şi să hotărască singur ce era de făcut. Văzu pe masă dosarul lui Alexandrov şi-l strigă pe Serghei. „Ai pregătit arestarea lui Alexandrov?“ „E încurcată, tovarăşe căpitan. Alexandrov a suferit un atac de cord şi este internat la spital, la interne. Se pare că este în stare gravă!“ „La dracu! Pe Alexandrov îl vreau viu, ca pe toţi ofiţerii albi. Nu vreau să moară în spital. De la el putem afla multe alte nume. Du-te la spital, acum, vorbeşte cu şeful de secţie şi spune-i că Alexandrov trebuie salvat. Spune-i ce-ţi trece prin cap. Îl vreau viu! Când aud de ofiţeri albi, văd roşu! “ Şevcenco se posomorî ca un copil. Nu se aşteptase la o zi atât de proastă. Se simţi vinovat pentru neglijenţa cu care tratase cele două cazuri. După eşecul cu Ileana, nu mai era dispus să piardă. „Oare Nicolovschi o va pedepsi cum se cuvine? Proasta! Ar fi putut trăi ca o regină! Un timp, bineînţeles, până să dispară.“ Gândul acesta îl făcu să zâmbească sarcastic. Se simţea tare şi nu era dispus să greşească în planurile lui. De Râşcov nu era prea încântat. Un om care nu era în stare să asiste la o anchetă , nu avea ce căuta în postul pe care-l ocupa. Dacă reuşise să facă ceva curat, o făcuse pe mâna lui. Cea mai mare curăţenie reuşise s-o facă în rândurile clerului, ceea ce nu era puţin. Şi rândurile intelectualilor se răriseră şi ele printr-o veritabilă decimare, făcută simplu, la întâmplare. Cel mai mult au fost vizaţi cei din învăţământ. Da, Şevcenco se simţea tare şi avea de gând să-şi întărească poziţia cu sprijinul lui Nicolovschi. Amândoi aveau câte un of – Râşcov şi, respectiv, Rusev. Amândoi se gândeau să speculeze ocazia creată de comandantul portului militar Ismail, ofiţerul de marină Max Mihailovici Zelicman, evreu ca şi Rusev, care a îndrăznit să intervină pentru eliberarea unui deţinut dintr-un loc unde nimeni nu fusese declarat nevinovat. Că unii au fost transferaţi la sanatoriul bolgrădean, era cu totul altceva. Şi acest „transfer“ făcea parte din Calvarie, din drumul morţii. Cazul Davâdov, Davidescu conform actelor din dosarul personal, putea şi trebuia să constituie ghilotina pentru Zelicman. Refuzul lui Davâdov trebuia să-l coste viaţa şi nicidecum să-l absolve de vină. Bănuia că Zelicman avea un spate puternic, dar mai ştia că „rezolvarea“ unui astfel de caz însemna pentru el o şansă în plus, şansa de a sălta în ochii acelora în slujba cărora lucra. Mintea bolnavă a lui Şevcenco se puse pe treabă. Problema era să găsească un motiv plauzibil pentru a cere aprobarea pentru deschiderea unei anchete. Avea experienţa unui caz asemănător şi ştia că nu va fi simplu. Circumstanţele erau însă favorabile. Războiul părea inevitabil, iar în astfel de împrejurări, orice scăpare, orice fleac, putea fi folosit ca argument. Nu era de neglijat nici felul în care Zelicman îşi aranjase subalternul în casa lui Davâdov. În loc să obţină un ordin de evacuare a familiei Davâdov, el aranjă o repartiţie cu statut de chiriaş. Familie de ofiţer în chirie la familia unui deţinut politic!? Dacă rezolva cazul Zelicman, Davâdov urma să se întoarcă acolo de unde scăpase ca prin minune – Unitatea Specială. Mulţumit de faptul că învălmăşeala din capul lui începea să se sedimenteze, Şevcenco deschise uşa biroului, scoase o sticlă de vodcă şi sorbi cu nesaţ din elixir. Simţi arsura plăcută a lichidului magic şi se afundă în fotoliu, refuzând orice alt gând. Era mulţumit. Zarurile odată aruncate, putea să se pună şi pe treabă. „Ce-i Serghei?“ „Avem o problemă. Volodea s-a îmbătat cui şi a făcut un scandal teribil în dormitor. A trebuit să-l imobilizăm şi să-l băgăm la izolare. Bine că nu a pus mâna pe armă. Oricum, Alioşa a încasat-o rău.“ „Lasă-l două zile fără mâncare şi fără apă, după care vorbesc eu cu el. Se pare că nu i-a priit vizita la spital.“ Întâmplarea cu Volodea îi aduse aminte de Silvia. Simţi că ceva nu era în regulă şi se hotărî să nu mai amâne vizita plănuită la spital.

*

*           *

      Veştile proaste au început să curgă în casa noastră. Dispariţia lui Mircea, care de altfel nu a mirat pe nimeni, a fost urmată de cea privind internarea lui Alexandrov, cu diagnostic de infarct. Şeful secţiei de boli interne, doctorul Perceac, l-a luat în primire, în stilul lui caracteristic, glumind. Alexandrov nu era omul care să se sperie de boală, dar auzind că este vorba de inimă, se cutremură la gândul că Dusia ar putea rămâne singură. Pe Şuric nu se putea baza. Oricând putea să fie luat în armată, sau dus la vreo „şcoală“ de reeducare, fără să poată să mai ia contact cu familia. „Ce zici, doctore? E încurcată?“ „Stai cuminte, Alexandr Alexandrovici! Nu eşti dumneata omul care să moară dintr-un fleac. Da, da! Ascultă-mă bine, e un fleac! Stai liniştit în repaus şi mâine te iau la mine în cabinet şi clarificăm lucrurile. A fost şi Şuric pe la mine şi sper că l-am liniştit.“ A doua zi Perceac îl luă pe Alexandrov în cabinet şi când rămaseră singuri, îi spuse :  „Nu e nimic grav. Îţi spun cu toată răspunderea şi prietenia. În schimb, altceva mă frământă. Ieri seara m-a vizitat un tip de la Consistoriu, s-a interesat de starea ta şi mi-a transmis că trebuie sa te fac bine cât se poate de repede. Am avut inspiraţia să-i spun că nu eşti bine şi că sunt slabe speranţe să supravieţuieşti. Sunt naivi! Am înţeles de la bun început că te vor întreg. E clar că te vor aresta. Nu este primul caz când ni se cere să salvăm oameni. Din păcate ştiu şi ce li s-a întâmplat. Aşa că de azi, din clipa asta, iei o mină de om bolnav, speriat, îngrijorat pentru soarta celor de acasă. Eu am să-l pun la curent pe Şuric. Toţi vor şti că eşti pe ducă, iar încercările mele de a te salva vor fi puse pe seama prieteniei noastre, care nu este un secret pentru nimeni. Am să-ţi administrez ceva sedative ca să pari mai bleg. Nu am de gând să le fac jocul. Nu mai e mult şi scăpăm de ei. Războiul este la uşă. De bine, de rău, Mircev nu se amestecă încă în treburile mele. Are pe cineva grav bolnav la mine şi contează pe competenţa mea.“ După consultul din cabinet, Perceac strecură în mod discret diagnosticul fatal, pregăti o atmosferă de înmormântare în sânul familiei şi promise celor „interesaţi“ că va face tot posibilul pentru a pune pe picioare acest pacient atât de important. Alexandrov intră uşor în rol, mai ales că cele aflate îl făcură să se comporte „cum trebuie“ şi fără sedative. Era speriat. Ştia că au dat de urma lui, că au aflat că a fost ofiţer alb. Pentru aceştia nu era scăpare. Erau exterminaţi şi ei şi familiile lor. Îl mişcă profund gestul lui Perceac. Îşi asumase un risc enorm. Să salvezi un ofiţer alb, echivala cu a te sinucide. Se gândi la sărmanul Herşcovici. Probabil că el a fost acela care le-a dat informaţia. Se ştia că fusese arestat de oamenii lui Şevcenco şi, după o anchetă ca la carte, transferat la Rusev, la solicitarea acestuia. Îl recunoscuse pe stradă şi nu s-a lăsat până nu l-a dat pe mâna lui Nicolovschi. Alexandrov trebuia anchetat, făcut să recunoască şi să divulge şi alte nume de foşti ofiţeri. Înainte de a trece pe la Mircev, Şevcenco îi făcu o vizită lui Perceac. „Ei, cum se mai simte bolnavul nostru?“ „Care bolnav, tovarăşe căpitan?“ „Unul singur mă interesează, Alexandrov, şi îl vreau sănătos cât mai repede.“ „Da! Trebuie să fie un personaj important, din moment ce vă interesaţi personal. Alexandrov nu e bine! Nici nu-mi vine să le spun celor de acasă. A suferit un infarct, cei de acasă,nu şi-au dat seama de starea lui şi l-au adus prea târziu. În primul rând s-au chinuit să-l aşeze în pat, l-au forţat să se mişte cum nu trebuia, ba mai mult, l-au lăsat să se scoale, să meargă la serviciu. Singura lor scuză e că nu au mai avut asemenea cazuri în familie. A doua criză l-a dărâmat de tot. Oricum, mă străduiesc să-l pun pe picioare. Numai o minune l-ar putea salva!“ „Bine, tovarăşe doctor, să nu uitaţi că am nevoie de această minune! Alexandrov a fost un bun colaborator şi nu şi-a încheiat încă misiunea. Am să mai trec pe aici. Acum mă duc la Mircev.“ Mircev aflase de prezenţa lui Şevcenco în spital şi-l astepta în cabinetul său. „Ce faci doctore? Ce-ţi mai fac pacienţii? Am fost pe la Perceac, să văd ce mai face unul, Alexandrov. Se pare că-i pe ducă. Mă deranjează acest lucru. Mai aveam nevoie de unul ca el. Crezi că pot avea încredere în Perceac? Să nu fie la mijloc vreo înscenare?“ „Perceac? Este un doctor foarte bun şi conştiincios. Dacă s-ar interna cel mai mare duşman al lui, l-ar îngriji mai bine decât pe ceilalţi. Şi eu am pe cineva la el şi se pare că face minuni. Bineînţeles, nu puteţi vorbi cu el aşa cum vorbiţi cu mine, dar în probleme medicale puteţi conta sută la sută pe competenţa lui. E un tip curios, un romantic, care nu trăieşte cu picioarele pe pământ.“ „Te rog să urmăreşti totuşi acest caz. Vreau să fiu sigur că nu sunt tras pe sfoară, iar în cazul că este grav bolnav, prefer să moară aici sau acasă şi nu la mine în anchetă. Ia spune-mi, ce mai face Silvia? De fapt pentru ea am venit. Am crezut că ai să termini cu acest caz. Chiar eşti convins că nu se preface? Nu ne putem permite să avem surprize! Vreau s-o văd între patru ochi.“ „O aduc aici şi vă las singuri. Nu este violentă, puteţi fi liniştit.“ „Nu de violenţă mi-e frică mie. Nu vreau să fiu tras pe sfoară.“ Silvia apăru în cabinet şi-i aruncă o privire întrebătoare lui Şevcenco. „Eşti prietenul lui Paul, nu? De ce n-a venit el? Cred că mi-a vorbit Paul despre tine, dar uite că ţi-am uitat numele. Cum te cheamă? Ai venit să facem dragoste? Aici e frumos. Uite avem şi o canapea. Stai puţin să mă dezbrac.“ Silvia îşi scoase cămaşa–rochie şi se apropie agale de Şevcenco. Surprins, Şevcenco făcu un pas înapoi, fără să scoată nici un cuvânt. „De ce te fereşti? Aşa a făcut şi Paul când a fost ultima dată. Cred că i-a fost frică de doctor. Paul este un bărbat extraordinar. N-ai spune că este preot. Hai, dezbracă-te! Ştii că şi doctorul a vrut să facem dragoste, dar eu nu l-am lăsat. Cu tine este altceva, tu eşti prietenul lui Paul. Acum ştiu cum te cheamă, tu eşti Volodea.“ „Silvia, doctorul a vrut să facă dragoste cu tine, aici în cabinet?“ „Da, dar eu nu am vrut. Eu îi sunt credincioasă lui Paul, chiar dacă el mă înşală cu Ileana. O cunoşti pe Ileana? Ce fată frumoasă! Nu, doctorul nu-mi place! Cu tine va fi grozav, sunt convinsă. Hai!“ Silvia se apropie de Şevcenco, se lipi de el şi începu să-l sărute. Şevcenco simţi căldura unui trup de femeie ce se oferea, o cuprinse cu braţele-i vânjoase, începu s-o sărute, împingând-o cu paşi împleticiţi spre canapeaua acoperită cu un cerceaf de un alb imaculat. Brusc se opri, o împinse şi strigă: „Cum să mă culc cu o nebună! Are dreptate Volodea! Este nebună“ „De ce spui că  sunt  nebună! Şi de ce vorbeşti  cu tine?“ „Cum adică vorbesc cu mine?“ „Păi n-ai spus tu că Volodea are dreptate? Păi   Volodea eşi tu, nu?“ „Silvia, îmbracă-ţi  rochia şi du-te la tine. O să vină Paul şi o să faceţi dragoste, şi nu te mai gândi la nici un Volodea. Pentru tine există numai Paul.“ Şevcenco deschise uşa şi o încredinţă supraveghetorului postat în faţa uşii. „Trimite-l te rog pe doctorul Mircev!“ „Şi cum a fost, ţi-a dansat goală?“ „Dansat, pe dracu! Femeia asta chiar că este nebună, cu toate că în nebunia ei mai aruncă şi întrebări sau replici surprinzătoare. Tocmai acest lucru nu-mi place! E timpul s-o trimiţi după Paul!“ „Credeţi că merită? Eu o consider terminată.“ „De aceea ai vrut să te culci cu ea?“ „Eu?! Doamne fereşte! O fi având ea corp frumos, dar la ce te poţi aştepta de la o nebună? Şi, pe urmă, nu-mi fac de lucru cu pacienţii. Am un post prea bun ca să risc?!“ „Bun, atunci ne-am înţeles? Nu mai avem nevoie de ea. Vezi s-o faci cu multă grijă! Cu acte în regulă!“ Ceea ce îl intriga cel mai mult pe Şevcenco, era felul în care se prezenta Silvia. După atâta „tratament“, femeia asta arăta ca şi în ziua când a fost adusă la anchetă. Un gând îl fulgeră: „Dar dacă Mircev nu o tratează conform înţelegerii şi o păstrează pentru el?!“ Dacă se adeverea aşa ceva, soarta lui era pecetluită. Oricum, figura pe lista martorilor care trebuiau să dispară la momentul potrivit, iar momentul începea să se vadă la orizont. Mesajele sosite de la centru erau tot mai clare. Nu trebuia să fii mare politician ca să decriptezi sensul tuturor dispoziţiilor care, nu rareori, se băteau cap în cap. Starea de panică începea să se instaleze printre cei veniţi de peste Nistru. Sub tot felul de pretexte, familiile se întorceau de unde veniseră, lăsându-şi soţii la datorie. Lucrurile neputând fi mascate, populaţia băştinaşă părea să renască. Optimismul li se putea citi pe faţă. Rămâneau totuşi prudenţi, speriaţi de cele ce se întâmplau în oraşe şi sate. Fiecare căuta să se strecoare prin sita care-i selecţiona pe cei sortiţi pieirii. În acest timp, corupţia în rândul veneticilor lua proporţii nebănuite. Cu gândul la iminenta părăsire a acestui adevărat rai pentru ei, erau gata de orice, pentru a aduna cât mai multe lucruri de valoare, cât mai mult aur şi argint. Această stare de lucruri a adus şi o parte de bine localnicilor, care reuşeau să afle la timp tot felul de lucruri care-i vizau în mod direct şi în anumite cazuri să se pună la adăpost. Din categoria celor corupţi nu lipseau nici grănicerii. Aşa se face că în toiul iernii, peste Dunărea blocată de gheţuri, cei care au avut cu ce plăti vigilenţa, cu toate riscurile evidente, au luat drumul pribegiei, al riscului, al sărăciei. Unii au reuşit să ajungă nevătămaţi pe malul drept al Dunării. Alţii şi-au găsit sfârşitul în apele Dunării pe care o iubeau atât de mult. Acelaşi lucru se întâmpla şi de-a lungul Prutului. Bineînţeles că numărul acestor disperaţi a fost destul de redus. Puţini mai aveau păstrate mijloace materiale tentante, şi, şi mai puţini erau aceia care se încumetau să mituiască şi să forţeze norocul. Mai erau şi tinerii, care fără mită sau alte aranjamente, se încumetau să se joace cu sloiurile de pe Dunăre sau Prut. Printre aceşti temerari s-a aflat şi Mircea. Dispărut din Chişinau, după întâmplarea cu brazii, a luat-o spre Prut, pe jos, sau cu căruţe de ocazie. A ales direcţia Cahul. Văzuse pe hartă că la 15 kilometri nord, Prutul făcea în dreptul satului Zărneşti, nu departe de Larga Nouă, nişte bălţi, tocmai bune pentru a îngreuna supravegherea. Studie puţin situaţia fără a atrage atenţia asupra lui şi, într-o clipă de curaj, noaptea târziu, o porni la drum. Gheaţa de la mal îi permise să se târască uşor vreo zece metri, după care începu calvarul. Blocurile de gheaţă făceau o punte nesigură. Trecerea nu a fost observată, dar înaintarea era soră cu sinuciderea. Câteva băi reci îl întărâtară şi poate tocmai acest lucru l-a salvat. Ajuns pe gheaţa ca o oglindă care marca malul românesc al Prutului, Mircea se întinse pe spate nemailuând în seamă somaţiile de „stai că trag“ ale unui grănicer român. Nevăzând nici o reacţie din partea fugarului, grănicerul trase un foc în aer şi aşteptă. Sosiră doi camarazi cu un felinar şi se aplecară asupra corpului întins pe gheaţă. Îi întâmpină un zâmbet şi doi ochi înlăcrimaţi. „Am scăpat! Doamne, nu-mi vine să cred! Luaţi-mă!“ „Cred şi eu că te luăm! Să vedem ce hram porţi!? Hai scoală-te, că dacă mai stai aşa ud n-o să mai avem ce face cu tine la post. Ioane, ai ceva rachiu la tine? Dă-i că moare!“ Mircea se săltă în coate, sorbi din sticla oferită şi se scutură ca de un fior. Se ridică cu greu şi porni încadrat de cei trei tineri grăniceri. Când ajunseră la postul de grăniceri, Mircea era îngheţat cobză. Era îmbrăcat ca într-o scoarţă. Îi întâmpină un locotenent de vreo patruzeci de ani, plăcut la vedere. Un goden bine încins răspândea o căldură binefăcătoare. Mircea se aşeză fără să spună nici un cuvânt lângă soba încălzită cu lemne şi-şi prinse capul între mâini. „Ce-i cu tine tinere? Uite în ce hal eşti! Se pare că ai făcut o baie bună, nu? Unde l-aţi pescuit?“ „Domnule locotenent, stătea întins pe gheaţa de la mal. La început nici nu a mişcat.“ „Şi, cum ai ajuns aici?“ „Am trecut Prutul. Am avut noroc!“ „Puţin spus. Puteai să ajungi sub gheţuri.“ „Dacă mai rămâneam acolo, ajungeam sub pământ.“ „Ai ceva acte? Cum te cheamă, domnul meu?“ „Am paşaportul şi carnetul de student, dar nu ştiu dacă se mai poate vedea ceva, după baia pe care am făcut-o.“ Actele erau într-adevar ude, dar lizibile. „Davâdov Mircea, Ismail, 1919. Nume rusesc cu prenume românesc!“ „Numele adevărat este Davidescu. L-au schimbat la eliberarea noilor acte.“ „Davidescu zici? Doar nu eşti fiul lui Dănilă? Cel din Sărăria, frate cu nevasta mea, cu mătuşa ta Ecaterina! Asta-i culmea! Hai, vorbeşte!“ „Înseamnă că eşti unchiul meu, Dumitru Tănase, din Măcrina. Doamne, nu-mi vine să cred!“ „Hai dezbracă-te! Băieţi, daţi-i ceva haine de-ale noastre şi ceva de băut, ceva tare şi faceţi-i şi un ceai fierbinte. Pune hainele lângă foc să se usuce. N-ai să poţi rămâne în haine cazone. Te pomeneşti că fugi şi de aici!?“ Mircea bău zdravăn din ţuica băieţilor, după care aţipi pe loc. Învăţătorul Tănase, râmnicean, căsătorit cu o basarabeancă, fusese concentrat cu o lună înainte şi repartizat la grăniceri, la Prut. Nu-l mai văzuse pe Mircea de peste doisprezece ani. Cum era să-l recunoască? Era bărbat în toată firea. Ce ţi-e şi cu întâmplarea, îşi spuse în sinea lui. Somnul lui Mircea fu scurt. Se trezi speriat şi cercetă încăperea şi hainele de pe el. „Ei, ţi-ai revenit puţin? Dacă n-ai început să strănuţi, înseamnă că ai scăpat. Şi acum, ce fac cu tine? Trebuie să te trimit la comandant, la Galaţi. Am să merg chiar eu cu tine, să te scap de belele. Orice fugar este un potenţial spion. Am să garantez pentru tine, după care te duc la mătuşa ta, să te îngrijească puţin. Tu cam ce-ai vrea să faci?“ „Vreau să ajung la Sibiu, la şcoala de ofiţeri de cavalerie. Dacă nu veneau sovieticii, acolo eram acum.“ La Galaţi lucrurile au mers nesperat de simplu. Comandantul, ofiţer de carieră, rămase surprins de cererea lui Mircea, îi eliberă o adeverinţă provizorie de identitate şi-l înarmă cu o foaie de drum pentru Sibiu. Locotenentul Tănase îi mulţumi comandantului, şi cu permisiunea acestuia, făcu un ocol pe la Râmnicu Sărat pentru a-l încredinţa soţiei sale. Surpriza a fost mare, dar Mircea n-a abuzat mult de ospitalitatea mătuşii sale. Ţinea să ajungă cât mai repede la şcoala de ofiţeri, să fie pregătit pentru campania care se anunţa la orizont. Să lupte alături de nemţi ar fi însemnat un vis împlinit. Scăpase ca prin minune, dar avea de îndeplinit o misiune, de plătit poliţe. Trebuia sa-şi răzbune colegii şi să-şi spele numele de acuzaţiile nedrepte. La Sibiu lucrurile au mers la fel de bine. După câteva interogatorii şi verificarea unor evidenţe privind situaţia recruţilor din anii 1939–1940, Mircea a intrat la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie şi, la izbucnirea războiului, a cerut să plece pe front cu prima unitate aruncată în luptă. Până atunci însă,  acasă nu s-a ştiut  nimic despre soarta lui. Mama avea presimţiri lugubre şi se ruga lui Dumnezeu ca pentru un mort. Această convingere a măcinat-o mult stingând încet, încet, veselia ei molipsitoare, dragostea ei de viaţă. Relele se adunau iar atmosfera din casă devenea tot mai tensionată. Relaţiile dintre Valeria şi tata contribuiau şi ele la creşterea tensiunii. În timp ce tata căuta s-o evite pe Valeria în confruntări directe, fetiţa lui de altădată îl provoca la fiecare pas. Jargonul ei căpătase ceva trivial, neobişnuit pentru noi, iar acuzaţiile cele mai absurde îl împroşcau cu noroi, neţinând cont nici de prezenţa noastră, a celor mai mici, nici de cea a chiriaşilor. Tata se retrăgea în el, venea acasă târziu de la serviciu, aruncând un nor în plus asupra mamei. Singura schimbare notabilă s-a produs cu Lulu, care în pofida pornirii pe care o avea împotriva limbii ruse şi a sovieticilor, se apropiase de Clava, devenită Claudia, cu care hoinărea prin tot oraşul, străduindu-se s-o înveţe limba română. La fel, relaţiile cu familia Zelicman deveniră tot mai strânse, iar Marat îşi petrecea tot timpul liber jucându-se la noi, cu mine şi cu Barby. Aceste manifestări de simpatie reciprocă aveau să stea, mai târziu, la baza acuzaţiilor aduse lui Zelicman de cei care-i puseseră gând rău de când cu „amestecul“ în problemele unor instituţii menite să instaureze noua orânduire. În acest timp, o nouă veste proastă ajunse la urechile alor mei. Familia Stavrov dispăruse de la vie. Cum iarna, relaţiile dintre Stavrovi şi tinerii grăniceri cantonaţi la vie deveniseră foarte prietenoase, cu toate riscurile inerente, Stavrov se puse pe treabă şi se înţelese cu şeful grupului asupra vechiului său plan de a trece Dunărea. Scoase la iveală o parte din monedele de aur ascunse cu grijă în perimetrul viei, i le dădu pe încredere tânărului comandant şi stabili un plan de trecere a Dunării, peste podul de gheaţă, înainte de a fi dinamitat pentru eliberarea sloiurilor îngrămădite într-o masă compactă. În noaptea fixată, cei trei Stavrov, înarmaţi cu restul monedelor de aur, prinse la brâu în nişte săculeţe din piele, s-au prezentat la locul stabilit, pentru a trece Dunărea pe jos, sub protecţia tânărului lor prieten grănicer. Din păcate, au avut o surpriză. „Trebuie să vă percheziţionez, ca în caz de ceva, să nu intru eu la apă.“ Percheziţia s-a soldat cu confiscarea aurului, spre disperarea fugarilor. „Ce ne facem noi acolo fără nici un ban?!“ „Asta mă depăşeşte. Ar fi bine sa vă grăbiţi, dacă nu vreţi să fiţi prinşi pe malul nostru. Dacă ajungeţi dincolo, sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. După ce vă depărtaţi bine, am să trag câteva focuri de armă, în aer, bineînţeles! Să nu vă speriaţi, să vă continuaţi drumul. Am şi eu nevoie de acoperire. Şi nici un cuvânt despre înţelegerea noastră! Nu ar face bine nimănui! Drum bun!“ Podul de gheaţă nu le-a creat nici un fel de probleme. La fel, nici focurile de armă care s-au auzit în spatele lor. I-au trezit în schimb pe grănicerii români. I-au somat, dar nu s-a produs nici un fel de incident. La postul de grăniceri au avut o surpriză. Lângă focul aprins, un adolescent îşi încălzea oasele. Era George, nepotul lui Leolea şi al lui Dania. Cel care l-a recunoscut primul a fost Iuric. „Cum ai ajuns aici, George?“ „Ca şi voi. M-am târât pe gheaţă. Am plecat de sub râpa mănăstirii. Am îngheţat rău, dar a meritat. Am urmărit doi grăniceri care se cinsteau cu vodcă. Erau destul de afumaţi şi m-am strecurat chiar pe lângă ei. Nici prin gând nu le-a trecut să se uite drept înainte. Ei se uitau în stânga şi în dreapta şi de fapt mai mult ţopăiau pe loc, ca să se încălzească.“ „Ai venit singur?“ „Sigur! În grup poţi avea surprize. Unul strănută, altul se sperie şi se întoarce. Totul este să nu te opreşti. Peste vreo două zile vor detona gheaţa, aşa că am profitat. Ai mei habar nu au. Mă duc la Bucureşti, la taică-meu. El a vrut de mult să mă ia, dar eu am refuzat. De când cu băieţii care au încercat să treacă înot, m-am hotărât să fug de unul singur.“ „George, pentru noi treaba e cam încurcată. Băiatul cu care ne-am înţeles şi pe care l-am plătit cu monede vechi de aur, la plecare ne-a percheziţionat şi ne-a luat tot ce aveam la noi. Suntem lefteri şi nici nu avem la cine să apelăm!“ „Măi, eu am ceva lei româneşti şi un lănţişor cu cruciuliţă de la bunica. Eu zic că o să ajungă pentru bilete până în Bucureşti, iar acolo vedem ce aranjăm cu taică–meu. Principalul e să scăpăm de formalităţile de la Tulcea.“ Drumul până la Tulcea s-a făcut cu un camion militar, pe un frig năprasnic. În schimb, căldura cu care au fost primiţi de comandantul grănicerilor, a fost peste aşteptări. Înţelegere la îndeplinirea formalităţilor, foi de drum pentru destinaţia solicitată, Bucureştiul, hrană pentru drum, adeverinţe provizorii de identitate. Căldura acestei comportări a adus căldură şi în sufletele fugarilor. Maiorul Voinescu cunoştea bine Ismailul. Cele povestite au depăşit cu mult zvonurile privind situaţia localnicilor. Era la curent cu expulzarea episcopului, dar nu aflase nimic despre anchete, dispariţii, deportări. Soarta familiei preotului Vodă, pe care-l cunoscuse personal şi în casa căruia petrecuse multe seri frumoase, l-a impresionat profund. Cu toată oboseala care-i marcase pe temerarii fugari, petrecuseră aproape întreaga noapte lângă foc, la un pahar de ţuică, depănând amintiri comune şi mai ales grozăviile prezentului atât de zbuciumat al basarabenilor cotropiţi. Cele povestite păreau a veni din lumea absurdului. Prigoana la care erau supuşi intelectualii, în frunte cu preoţimea, i se păreau anacronice tânărului maior. Credincioşii erau prigoniţi şi exterminaţi ca la începuturile creştinismului. Intelectualii, în general, erau trataţi ca pe vremea inchiziţiei. Nedumerit, se întreba – unde este Dumnezeu?! „Dumnezeu este peste tot, este cu noi chiar şi în astfel de clipe grele. Dumnezeu ne pune la încercare, iar Ziua de Apoi, Ziua Judecăţii Supreme, îi va pedepsi pe toţi cei care au încălcat legile fireşti ale omeniei, ale creştinismului. Ziua Judecăţii Supreme nu va fi o zi în sensul actual al cuvântului, va fi un fenomen Suprem al autodeconspirării lui Dumnezeu în faţa noastră, când semnele de întrebare vor dispărea, când Dumnezeu va sta în faţa noastră în toată măreţia Fiinţei Sale, fără tăgadă, împărţind dreptatea, iertând şi pedepsind, şi mai presus de toate, investindu-ne pe noi cu cel mai mareţ atribut al Său – Veşnicia! Nu, dragul meu, nu mă tem de încercările la care suntem supuşi, pentru că mă sprijin pe toiagul credinţei în Dumnezeu!“ „Vorbiţi de parcă aţi fi preot, slujitor al Domnului!?“ „Am fost întotdeauna slujitor al Domnului! Nu am fost preot, dar în mod voluntar am fost un fel de staroste al bisericii Sf. Dumitru, şi cred că mi-am făcut datoria!“ „Impresionant, domnule Stavrov! Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc şi să vă ascult. Mulţumesc!“ „Eu vă mulţumesc pentru felul în care ne-aţi primit şi ajutat. Dumnezeu să vă aibă în pază!“ La Bucureşti lucrurile au fost mai puţin plăcute. După o călătorie lungă şi obositoare, pe unele porţiuni cu vagoane de marfă, antrenaţi de George, de fapt altă alternativă nici nu aveau, Stavrovii au poposit la casa lui Milescu. Surpriza a fost enormă, dar s-a manifestat diferit pe chipurile celor din casă. După despărţirea de prima lui soţie, tatăl lui George n-a încetat o clipă să spere în recuperarea băiatului său, de fapt unicul copil. Spera să-l introducă în probleme de modă, croitorie şi comerţ. Când l-a auzit pe George spunându-i „tată“, a avut senzaţia că inima nu-i mai bate. Cum să bănuiască el că acest vlăjgan nu era altul decât copilul de câţiva anişori pe care-l lăsase la Ismail, lângă mama lui, când s-au despărţit. Chiar şi după ce s-a recăsătorit, Milescu n-a renunţat la ideea de a-l avea pe fiul lui lângă el. Când George a împlinit zece ani, le-a făcut o vizită la Ismail reînnoind cererea. Nu-ul categoric al lui George l-a făcut să nu insiste şi să amâne pentru mai târziu. Şi deodată, s-a pomenit cu George, Jorj, cum îi spunea, în faţa lui. Când l-a strâns în braţe, lacrimile l-au podidit. Nu mai avea ochi pentru nimeni, nici măcar pentru cei care veniseră cu George al lui. Bucuria asta sinceră a fost umbrită, chiar şi cu masca de rigoare, de privirea rece, interogatoare, nedumerită a „mamei vitrege“. Dacă Milescu nu avea ochi pentru nimeni, în schimb George simţi acea privire răsucindu-se în sufletul lui ca un pumnal. „Tată, să-ţi prezint familia Stavrov, cu care m-am întâlnit pe malul românesc al Dunării, după tentativa noastră reuşită de a fugi. Eu am fugit de capul meu. Nu ştie nimeni, nici măcar mama. Familia Stavrov a trecut Dunărea peste podul de gheaţă, după ce au plătit un grănicer. Din păcate, la plecare, grănicerul i-a percheziţionat şi le-a luat tot ce aveau mai de preţ, în special monedele de aur. Sunt într-o situaţie dificilă şi cum sunt prietenii cei mai buni ai lui unchiul Dănilă, te rog să te gândeşti cum ar putea fi ajutaţi. Un împrumut, vreo cunoştinţă care sa le ofere adăpost, aşa, pentru început, până se aranjează. Eu cu Iuric vom căuta ceva de lucru şi sper să ne descurcăm toţi patru.“ „Stai puţin! Adică, cum toţi patru? Păi tu nu rămâi la mine? Abia te-am recuperat şi vrei să te pierd iarăşi?! Cu dumnealor, vedem noi cum aranjăm. Dar mai întâi să pregătim o masă şi să cinstim fuga voastră reuşită. Până mâine ne înghesuim cumva, iar ziua ne va lumina. Trebuie să rezolvăm.“ Masa a fost copioasă, dar nu şi atmosfera. Milescu era curios să audă noutăţi din Basarabia, dar cele povestite aveau darul să instaureze tristeţea. Părea de domeniul incredibilului, dar cele relatate veneau de la fiul său, veneau din gura unor oameni care trăiseră în mijlocul evenimentelor. Fără să vrea, în sinea lui, se felicita pentru faptul că părăsise această regiune năpăstuită, ajunsă pe mâna unor barbari. Nu sovieticii, nu orânduirea comunistă se făceau vinovaţi de toate relele, ruşii şi numai ruşii, în utopicele lor obsesii de expansiune. Uita că prima lui mare dragoste, mama lui George, era rusoaică. De fapt nu era singurul care gândea în acest mod. Nu era U.R.S.S.-ul, era Rusia! Dimineaţa i-a prins pe toţi în plină vervă. Singura care dădea semne de oboseală, de plictiseală mai bine zis, era mama vitregă, pe care George o evita în mod vădit. Pe cât era de adolescent, pe atât era de hotărât să nu stea nimănui în gât şi să se descurce singur. Ştia că anul şcolar era pierdut, ştia că nu dorea să lucreze cu tătal său, nu dorea să-l urmeze în meserie, avea chef să continue şcoala şi să facă ziaristică. Asta era chemarea lui, asta voia să facă. Planurile sale aveau să-l dezamăgească pe Milescu, dar a întâlnit în George un „căpos“ care-i amintea de tinereţea sa. Ştia din proprie experienţă că nu avea şanse într-o astfel de luptă, iar George era mai important lângă el, decât undeva departe. Viitorul avea să confirme acest lucru.

*

*           *

      Dinamitările succesive, realizate când pe malul stâng, de către sovietici, când pe malul drept, de către români, au făcut cale liberă sloiurilor de gheaţă pe la începutul lui februarie. Podul natural de peste Dunăre, calea atâtor fugari, dispărea odată cu şansele de a trece dincolo. A încerca o traversare cu barca, printre sloiurile ameninţătoare, echivala cu sinuciderea. Sarcina grănicerilor sovietici se uşura, dispărând însă, spre regretul lor, o sursă de câştig. Eliberarea sloiurilor se gheaţă, din încleştarea provocată de ger, aducea totuşi şi o rază de speranţă în inimile localnicilor, speranţa că odată cu venirea primăverii va începe şi războiul mult aşteptat. Ce paradox! Oameni, prin natura lor paşnici, se pregăteau de război, aşa cum făcuseră moşii şi strămoşii lor, pentru a scăpa de puhoaiele de năvălitori. Hitler, Antonescu, erau numele cele mai vehiculate. Vizita ministrului de interne, mâna dreaptă a lui Stalin, aduse după sine un nou val de represiuni. Râşcov, Şevcenco, Rusev, Nicolovschi intrară în panică. Instrucţiunile primite implicau luarea unor măsuri extrem de dure faţă de populaţia autohtonă. Recomandarea „totul să se facă curat“ îi făcu să înţeleagă faptul că nu aveau voie să lase nici un fel de urme, iar concluzia firească era iminenta retragere pentru replierea forţelor şi organizarea primului val de rezistenţă pe malul stâng al Nistrului. Războiul se apropia, iar maşina de război motorizată îi punea pe gânduri pe ocupanţi. Sistemul bandelor acoperite, tip Pantioşa, se generaliza. Se jefuia tot ce se putea. Se jefuiau biserici pentru argintul icoanelor şi a tot felul de obiecte de cult. Se jefuiau gospodăriile colective, abia organizate, animalele fiind mânate spre Nistru. Disperarea oamenilor nu mai cunoştea limite. Neputându-se organiza, indivizi izolaţi îşi făceau dreptate spânzurând pe unde apucau, miliţieni sau „civili“ care bântuiau satele. Nu se atingeau de hainele celor pedepsiţi. Erau prea creştini ca să jefuiască la rândul lor. Pedepseau în numele Domnului, convinşi că nu săvârşeau vreun păcat. La una din sedinţele de lucru cu ministrul de interne, Nicolovschi îndrăzni sa strecoare câteva „informaţii“ la dresa comandantului portului, colonelul–căpitan de marină Zelicman. Ministrul căzu în plasa întinsă şi-i dădu dezlegare lui Râşcov să se ocupe personal de caz. Era un lucru neobişnuit să aprobi urmărirea unui cadru militar, un amestec interzis în principiu, dar, ţinând cont de împrejurări, „explicabil“. Trebuia multă prudenţă în „găsirea“ unor probe plauzibile şi cuplul Râşcov–Şevcenco se puse pe treabă. Reapărură umbrele din faţa casei Davâdov, şi, în mod discret, în faţa locuinţei familiei Zelicman. Se restabili legătura cu umbra din cadrul comandamentului portului sub acoperirea aprobării ministrului de interne. Toate acestea nu puteau scăpa atenţiei unui om cu experienţa lui Zelicman, care-l puse în gardă pe Batalov şi prin el, familia Davâdov. Prudenţa nu putea însă să lupte împotriva unor acţiuni deliberate. Neliniştea i-a unit sufleteşte pe toţi cei implicaţi. Principala grijă a lui Zelicman era expedierea familiei la părinţii soţiei sale, pentru a o scuti de surprize şi a-l salva pe Marat. Îl sfătui pe Batalov sa facă acelaşi lucru. Cum primele lor încercări eşuaseră, se hotărâră să atace frontal, fără menajamente. Trebuiau să spună adevărul, măcar parţial, bătând monedă în special pe zvonurile privind izbucnirea războiului. Dacă Zelicman reuşi în demersurile sale cu Sara, speculând teama pentru Marat, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu Clava. „Nu şi nu!“ fu răspunsul acestei fiinţe răsfăţate de dragoste. Batalov se dădu învins, ca de obicei, şi concise în spiritul celor auzite de la bunica lui, „Ce-o vrea Dumnezeu!“ Zelicman forţă nota şi reuşi să obţină aprobarea de a-şi expedia familia cu o vedetă rapidă, motivând gestul prin agravarea stării de sănătate a soţiei sale. Se linişti abia când primi confirmarea sosirii familiei la Odessa. Despărţirea de Marat a fost mai mult decât dureroasă. Nici despărţirea Sarei şi a lui Marat de familia noastră nu a fost mai uşoară. Avizaţi de cele ce se pregăteau, ai mei erau extrem de îngrijoraţi. Nici un cuvânt de la Mircea, nici o veste de la George, tensiunea generală din oraş, au adus nori grei peste casa noastră. În acest timp Nicolovschi îşi freca mâinile de satisfacţie. Reuşise să strecoare învinuirile asupra lui Zelicman şi Batalov, implicase numele lui Davâdov, şi, ceea ce era mai important, pasase toată treaba pe umerii lui Râşcov şi ai lui Şevcenco. Ştia că în final tot la el vor ajunge. Aşa avea să-i dea peste nas şi lui Rusev, care acceptase amestecul lui Zelicman în treburile lor. Nu-i putea suferi pe evrei şi cu greu se stăpânea să n-o arate. Lucrurile mergeau în favoarea lui şi nu-şi putea ascunde satisfacţia, afişând o bună dispoziţie neobişnuită pentru felul lui de a fi. Avea multe treburi de rezolvat, dar ceea ce îl binedispunea era şi atitudinea docilă a Ilenei. De când o mutase de la căratul pământului la făcutul curăţeniei în preajma lui, Ileana, care renunţase între timp la greva foamei, începea să-şi revină. O dorea obsedant, dar dorea să obţină favorurile ei fără să se impună cu forţa. Avea nevoie de această victorie pentru a scăpa de complexul urâţeniei de care suferea. O ancheta personal, fără martori, declarând că este vorba de un caz special. În cadrul acestor anchete, căuta să nu forţeze nota, îi vorbea despre munca lui ingrată, despre ura cu care era înconjurat, despre răspunderea cu care fusese învestit. Îi vorbea, mai mult sau mai puţin direct, despre soarta celor trimişi la aceasta unitate, despre teama lui pentru soarta ei. Ileana înţelegea foarte bine jocul „protectorului“ ei şi căuta să câştige timp, fără a-l respinge făţiş, aducând mereu vorba despre Şevcenco, despre furia care-l apucase la refuzul ei de a-i deveni amantă, despre moartea soţului ei Nani, moarte de care se făcea vinovat direct, despre dorinţa ei de a se răzbuna. Simplu, convingător, infantil. Nicolovschi o asculta cu răbdare sfătuind-o să renunţe la astfel de idei utopice. „Cum să te răzbuni pe Şevcenco?! În faţa lui eşti un copil neputincios. La vârsta ta trebuie să înveţi să uiţi ca să-ţi poţi continua viaţa. Nici eu nu-l iubesc pe acest individ, dar oricât de mult aş ţine la tine şi aş vrea să mi te apropii, nu văd cum aş putea să te ajut. Omul ăsta, mâine, poimâine, îi ia locul lui Râşcov şi atunci să vezi! Ţi-am mai spus şi ţi-o repet, sunt îndrăgostit de tine şi voi face tot posibilul să te scot de aici. Aici eşti condamnată la moarte, fără judecată. Sistemul ne obligă şi noi trebuie să ne supunem. Aşa am fost educaţi. Dacă nu executăm ordinele, suntem la rândul nostru condamnaţi la moarte. Eram împăcat cu acest gând până ai apărut tu. În clipa asta nu mai sunt sclavul regimului nostru, sunt sclavul tău. Oricare ar fi atitudinea ta faţă de mine, să ştii că nu aş putea abuza de tine, aşa cum n-aş putea să te dau pe mâna băieţilor mei ca să mă răzbun. Ai adus ceva bun, curat, în viaţa mea şi, într-un fel sau altul, te voi răsplăti.“ „Tovarăşe Nicolovschi, felul în care-mi vorbiţi şi vă purtaţi cu mine mă face să mă simt mai în siguranţă şi să nu-mi fie teamă de ce mi s-ar putea întâmpla.“ „Nu mai îmi spune tovarăşe, spune-mi Alexei, ca să uităm unde suntem. Sau, nu! Ar fi periculos pentru amândoi. Din contra, să laşi impresia că te temi de mine. La noi, orice imprudenţă te poate pierde!“ „Da, cred că e mai bine aşa. La un moment dat, eram hotarâtă să mă răzbun, chiar cu preţul vieţii. L-am iubit pe soţul meu şi-l voi iubi toată viaţa. La răzbunare nu voi renunţa niciodată, dar sunt hotărâtă să trăiesc. Nani m-a învăţat că sinuciderea este un păcat de neiertat. Chiar dacă mă voi mai apropia de vreun bărbat, el va afla de la mine de Nani şi de gândurile mele de răzbunare şi va trebui să mă înţeleagă şi să mă sprijine.“ „Ştii, Ileana, mă gândesc să te declar colaboratoare, cu statut de eliberare condiţionată. Voi aranja să te poţi întoarce în locuinţa ta, care din fericire este încă liberă. Acolo vom putea să ne întâlnim fără să riscăm şi, cine ştie?, poate că vom putea să-i întindem o cursă lui Şevcenco. Oricum, eu am să-i pun la curent cu planurile mele privind folosirea ta ca informatoare, ca să am acoperire, iar tu, fiind în relaţii bune cu familia Davâdov, vei atesta această misiune, furnizând nişte informaţii despre aceşti oameni şi despre relaţiile lor cu Zelicmanii şi cu Batalovii. Nu! Nu te speria! Nu am nevoie de informaţii reale de la tine. Orice fleac poate fi interpretat ca o informaţie preţioasă care să-ţi asigure libertatea şi poate drumul spre răzbunare. De Şevcenco nu-mi pasă! Şi eu îl urăsc pentru aroganţa lui. Dar trebuie să ai încredere în mine şi să nu acţionezi pripit. După cum merg lucrurile, ocazia s-ar putea ivi în curând. Ca să fie totul în ordine, va trebui să-i rogi pe cei cu care a lucrat soţul tău să-ţi dea ceva de lucru, ca să ai formal din ce trăi. Practic, te asigur că nu-ţi va lipsi nimic. Gândeşte-te la ce ţi-am spus şi dă-mi un răspuns. Oricum, nu te voi lăsa să mori aici. Însemni prea mult pentru mine. Eu am încredere în tine şi te voi scoate din acest infern. Poţi să fugi, dacă vrei, dar ieşirea ta de sub protecţia mea te-ar putea arunca înapoi în braţele lui Şevcenco. Acum du-te şi gândeşte-te la ce-am discutat. E prematur să-ţi faci planuri cu răzbunarea. Obiectivul prioritar este ieşirea de aici şi de asta mă ocup eu. Du-te liniştită.“ Ileana se retrase buimăcită. Era vorba de viaţa ei, de obsedantul gând al răzbunării. Întrebarea era, ce încredere putea acorda vorbelor lui Nicolovschi? Un ticălos care îngrozise, împreună cu Rusev, Ismailul şi care-i oferea un schimb – viaţa, contra trupului ei. La acest gând, trupul i se scutură ca de friguri. Scăpase nevătămată din braţele lui Şevcenco şi nimerise în cuşca lui Nicolovschi. Se îndreptă automat spre baraca–dormitor împinsă de nevoia unei relaxări. Petrecu o noapte albă răstălmăcind atitudinea şi vorbele acestui nemernic. Fără să vrea se opri cu gândul la povestea „Frumoasa şi bestia“ şi încercă să facă o legătură cu ceea ce se întâmpla cu ea şi acest bărbat cu înfăţişare hidoasă. Simţise complexul de care suferea şi se legă de acest lucru ca de o scuză pentru el. Era bine făcut, dar avea un chip înspăimântător. Totuşi, când vorbea de dragoste, ochii lui se luminau ca ai unui copil, la primirea unei jucării. „Cum este posibil?! Omul acesta care duce în spate povara unor crime comise cu sânge rece, poate pronunţa cu seninătate cuvinte de iubire, cu licăriri de speranţă! Cum este posibilă această dedublare a personalităţii?! Cum pot coexista într-o singură fiinţă răul şi iubirea?!“ Au trebuit să treacă ani, şi nu puţini, ca, la o conferinţă ţinută de profesorul Mihai Rădulescu să aud o definiţie a fenomenului „Jago“, în sintagma „dihotomie antonimică“. Deruta din capul Ilenei începea să ia proporţii. Ce trebuia să facă? Să-şi pună speranţele în mâinile acestui om, bazându-se pe licărirea de bunătate pe care  o întrezărise în privirea lui când îi vorbise de dragoste, sau să renunţe la speranţa de a trăi şi să înfrunte moartea ca pe ceva inevitabil? Libertatea promisă putea fi doar o capcană, iar drumul spre răzbunare doar o himeră. Şi totuşi, acest cuvânt, „libertate“, devenea o tentaţie în faţa căreia începea să se simtă neputincioasă. Cum era hotărâtă să moară pentru a-l răzbuna pe Nani, consideră această hotărâre ca pe o armă secretă în faţa promisiunilor lui Nicolovschi. La primul gest de trădare era dispusă să moară împreună cu el. Ştia că rămânerea în acest lagăr al morţii echivala cu moartea, cu şansa de a fi batjocorită. Faptul că acest zbir nu s-a atins de ea, că încearcă s-o cucerească printr-o atitudine umană pentru a-şi învinge complexul de care suferea, o făcea să aleagă drumul propus, drumul spre libertate. Împăcată oarecum cu soluţia aleasă, Ileana se cufundă într-un somn adânc. Dimineaţa o găsi mai odihnită, mai sigură pe ea. Renunţă la ceaiul fără zahăr şi la bucata de pâine uscată de la dejunul deţinuţilor şi se îndreptă înspre locuinţa lui Nicolovschi, unde acesta o aştepta în faţa unei mese pline de bunătăţi. Se aşeză la masă şi începu să mănânce cu poftă, spre bucuria protectorului. Nicolovschi zâmbi satisfăcut fiind sigur de victorie. „Cum ai dormit?“ „Am adormit doar spre dimineaţă, de aceea sunt aşa de mahmură. M-a frământat mult discuţia noastră de ieri. Când m-am convins că propunerea pe care mi-ai făcut-o este cea mai sigură cale spre viaţă, am adormit. N-a fost un somn lung, dar a fost un somn al relaxării.“ „Mă bucur mult! Nici nu ştii ce om fericit ai făcut din mine! Acum chiar că ştiu ce am de făcut. Să laşi totul în seama mea şi să ai încredere în mine. Nimeni nu-ţi va mai face nici un rău, cel puţin cât timp eu sunt unde sunt! Îţi promit că în câteva zile vei fi la tine acasă.“ După plecarea lui Nicolovschi, Ileana se întinse pe canapeaua din sufragerie şi adormi buştean. Se trezi la prânz simţind răsuflarea sacadată a lui Nicolovschi. Era aplecat asupra ei. Când deschise ochii, Nicolovschi o sărută uşor pe frunte şi-i zâmbi prietenos. Descoperi iarăşi în ochii lui acea privire de copil, care contrasta atât de mult cu înfăţişarea lui. Nu schiţă nici un gest de respingere surprinzându-l cu această atitudine. Nicolovschi se îndreptă şi continuă s-o contemple. „Ileana, eşti foarte frumoasă! Să ştii că, n-aş putea să-ţi fac nici un rău. Îţi promit să am multă răbdare cu tine. Sper să învingem distanţa care ne desparte. Ştiu ce se spune despre mine, dar în ultimă instanţă sunt şi eu om, şi ca orice om, pot avea şi eu părţi bune, chiar dacă le-am ţinut bine ascunse. Nu spune nimic. Purtarea ta mi-a arătat că nu te temi de mine şi asta înseamnă enorm pentru mine, pentru acea parte bună din fiinţa mea. Deja ai făcut mult pentru mine şi îţi sunt recunoscător. Astă seară am o întâlnire cu Râşcov. Vreau să grăbesc eliberarea ta condiţionată şi să obţin acordul lui. În acest caz, Şevcenco va sta cuminte în banca lui. Hai să mâncăm ceva! Sper să-ţi recapeţi şi pofta de mâncare şi cheful de viaţă.“ „Poţi fi sigur de asta! Simt o foame de lup şi vreau să arăt cum trebuie când o să ajung acasă.“ În această aparentă atmosferă de înţelegere şi încredere reciprocă, gânduri paralele frământau creierul celor două personaje antagoniste, ireconciliabile. În urmărirea planurilor sale de supravieţuire pentru răzbunare, Ileana se întreba câtă încredere putea avea în acest personaj sinistru? Ce va urma după eliberare? Va fi vorba într-adevăr de o eliberare? Nu cumva era vorba de un plan ascuns –  să-şi bată joc de ea şi apoi s-o lichideze? Este posibil ca în sufletul acestui călău să fi răsărit sentimente umane? Era conştientă de faptul că Nicolovschi suferea de un complex care-l obseda. Era posibil ca acest om–diavol să fie bine intenţionat în speranţa eliberării sale din ghearele complexului care îl măcina? Era hotărâtă să rişte şi să lase pe seama hazardului deznodământul. Practic nici nu avea de ales. Viaţa ei era în mâinile lui. Nici Nicolovschi nu se lăsa pradă încrederii. Această făptură gingaşă ascundea în ea un caracter puternic sub masca naivităţii. Cu o purtare aparent infantilă, îşi urmărea scopul cu încăpăţânare. Aşa reuşise să-l înfrunte pe Şevcenco, aşa îi ţinuse piept şi lui. Ce va face oare după eliberare? Va fugi? Va încerca să-l omoare? Sau îi va ceda mânată de speranţa că el o va ajuta să se răzbune? Simţea o atracţie maladivă faţă de ea, dorea sa fie a lui, dar de bunăvoie, nu cu forţa. Avea nevoie de acest dar, de această compensaţie din partea naturii. Era dispus s-o salveze, s-o atragă, s-o ajute chiar în planurile ei de răzbunare. Ce era Şevcenco pentru el? Un nemernic, un nimic, un păduche care trebuia strivit. Un obsedat sexual care se înfrupta cu nesaţ urmărind scenele de viol comandate de el. Şi el apelase la astfel de metode, dar o făcuse nu din perversitate. Se simţea un om normal, iar Ileana era dovada de netăgăduit a acestei normalităţi. Nu avea cum să rateze o astfel de ocazie pe care i-o oferea viaţa. „Spuneai că ţi-e foame, Ileana?! De ce nu mănânci? Ce te frământă?“ „Sinceră să fiu, mi-e teamă, mi-e teamă de această eliberare, mi-e teamă de buna ta credinţă, mi-e teamă de oamenii cu care voi da ochii. Ce vor crede despre mine? Chiar vrei să mă scapi de moarte? Îmi vine greu să cred…“ „Ileana, ţi-am mai spus şi o repet. Sunt nebun după tine şi ţi-am promis să te scap de aici şi să am grijă de tine. Nimeni nu se va atinge de tine! Nu vezi că nu îndrăznesc să-ţi fac nici un rău?! Pe cinstea mea, aici se putea întâmpla orice! Nu te-am adus niciodată să asişti la interogatoriile celorlalte deţinute, lucru obişnuit la noi. Ai fi văzut ce înseamnă umilirea unei femei, drumul spre moarte. Nu, Ileana! Mi-am legat speranţa de tine în drumul meu spre o viaţă normală, fără complexe, fără violenţă. Ţi-am promis că indiferent de atitudinea ta faţă de mine, te voi scoate de aici şi te voi păzi. Urmează o perioadă grea, în care chiar şi o canalie ca mine va face cu greu faţă ordinelor ce au început să sosească. Nu mai avem mult de stat pe aici, nu mai mult de şase luni. Va trebui să ne retragem, iar retragerea înseamnă să te socoteşti cu cei pe cu care îi consideri duşmani, şi slavă Domnului, avem destui ! E un secret pe care te sfătuiesc să-l păstrezi cu sfinţenie. Ţi-am dat o armă cu care ai putea să mă termini şi pe mine şi pe Şevcenco. Sper să n-o foloseşti şi să ai încredere în mine.“ Cele auzite o derutară şi mai mult pe Ileana, dar o convinseră că nu mai avea altă cale să se salveze, decât să se lase pe mâna lui Nicolovschi. Ce putea păţi mai rău decât ceea ce i s-ar fi putut întâmpla deja aici, în lagărul morţii? Era un argument suficient de puternic pentru a nu-i mai zdruncina hotărârea. Libertatea, casa şi ce-o vrea Dumnezeu! A doua zi Nicolovschi îi făcu o vizită lui Şevcenco şi-l puse la curent cu planurile sale. Avea totuşi nevoie de acordul lui. Şevcenco sări ca  ars. „Ce-ai înnebunit?! Cum poţi să ai încredere în ea după tot ce s-a întâmplat? Va bate tot târgul ca şi Vodă! Încep să regret că n-am terminat-o aici şi că ţi-am trimis-o ţie. Te pomeneşti că ţi s-au aprins călcâiele după ea!? Ce, acolo nu poţi să te distrezi cu ea? Nu, nu sunt de acord! Femeia asta ne va aduce numai necazuri! Renunţă!“ „Stai, nu te pripi. Puteam s-o fac şi fără să te consult. Chiar mă crezi un novice?! Sigur că voi lua toate măsurile de siguranţă. Nu mă interesează să mă distrez cu ea. E o sclifosită care numai de pat nu e bună. Tu de ce nu te-ai distrat cu ea.? Cred că ţi-ai dat şi tu seama cât e de nefemeie. Acţiunea Zelicman e principalul meu scop. Se va infiltra în casa Davâdovilor şi, ca să-şi scape pielea, ceva, ceva, va ciripi. Voi afla câte ceva despre Zelicman şi despre Batalov. Nu va mai fi nevoie să-i urmărim pe faţă, la lumina zilei. Am reuşit s-o sperii, se teme de moarte, mai ales de o moarte violentă, a renunţat la visul ei utopic de a se răzbuna, mai bine zis, să răzbune moartea soţului ei. I-am explicat că este o prostie să se pună cu noi, că dacă rămâne închisă nu mai are nici o scăpare. Da, dragul meu, te rog să mă sprijini şi să ai încredere în mine. Cât de curând, am să ţi-l servesc pe tavă pe Zelicman. Ai să-l poţi devora în voie. Trebuie să recunoşti că a fost ideea mea, că ministrul a fost de acord, şi ca atare, vreau să beneficiez de dreptul de autor. Cât priveşte Ileana, nu-ţi face griji. Ştiu ce fac şi la nevoie „sinuciderea“ e la îndemână. Până atunci însă, cine ştie? poate că ne vom distra puţin cu ea amândoi. În treburi de astea ştii că nu sunt egoist.“ „Totuşi trebuie să vorbim şi cu Râşcov.“ „Hai să fim serioşi! De când ai tu nevoie de aprobarea lui Râşcov?! E ca şi cum eu aş avea nevoie de aprobarea lui Rusev! Ce vrei mai mult decât acordul ministrului!?“ „Bine omule! Fă cum crezi, dar ţine-mă şi pe mine la curent. Dacă se întâmplă ceva, nu vreau să fiu luat ca din oală.“ „Mai e ceva. Ştiu că ai sigilat casa Ilenei. Vreau cheile, să se instaleze acolo.“ „Am impresia că tu chiar vrei să-ţi faci un cuibuşor de dragoste. Îţi dau şi cheile şi binecuvântarea mea, dar vezi ce faci. Dacă se întâmplă ceva, să nu apelezi la mine!“ „Bine, bine! Fii liniştit! Dacă va fi nevoie s-o lichidăm, înainte ne vom distra puţin. Te-am salutat.“ Nicolovschi plecă bine dispus, zornăind cheile casei cu satisfacţie. Nu se aşteptase să meargă aşa de uşor, ceea ce-l punea în gardă faţă de Şevcenco. „Cine ştie ce-i în capul lui?“ Trecu pe la unitate, luă cu el doi băieţi şi poposi în faţa casei visate. Când intră, fu izbit de mirosul neplăcut, de stătut, specific caselor neaerisite. Deschise geamurile şi uşile, puse băieţii să facă curăţenie, se plimbă plin de curiozitate şi de satisfacţie prin locuinţă şi prin grădină, răscoli prin dulapurile de haine şi se apucă să aranjeze alimentele şi băuturile aduse. Era mulţumit şi nerăbdător s-o aducă pe Ileana, să-i înmâneze cheile. Simţea că se apropie o zi mare care îi va aduce o schimbare radicală în existenţa atât de seacă şi de  hulită  de  alţii. Când totul fu pus la punct, încuie uşa de la intrare şi porni spre unitate. Merse direct la atelierul mecanic şi comandă o dublură la cheile casei. Înarmat cu acest „paşaport“ al speranţei, Nicolovschi se îndreptă spre camera de anchetă şi trimise după Ileana. El, diavolul, „puiul de căţea“, nu-şi mai găsea loc de emoţie. Când apăru Ileana, o întâmpină zâmbind, cu ochii strălucind de bucurie. Ridică mâna în sus, fluturând cheile prin aer. „Ileana, am reuşit! Uite cheile casei tale! Astăzi îţi fac formele, iar mâine te duc cu maşina. Am făcut curăţenie prin casă, am umplut cămara ca să nu  trebuiască să umbli după nimic. Am să-ţi las şi bani. Vreau să nu-ţi lipsească nimic, să încerci să te obişnuieşti cu noul tău statut. Vei fi liberă! Ai cuvântul meu!“ „Nu ştiu ce să zic. Oricum îţi mulţumesc mult! Bani însă, nu vreau să-mi laşi. Am să încerc să găsesc ceva de lucru. Ce forme trebuie să faci pentru eliberare? Vor avea vreo valoare în faţa lui Şevcenco? Să ştii că mi-e teamă de el!“ „Nu, Şevcenco se teme la rândul lui de mine. Şevcenco va sta de o parte, nici o grijă. Are grijă şi el de pielea lui, ca noi toţi. E o regulă nescrisă între noi şi o respectăm. Treaba cu banii nu trebuie să te îngrijoreze. Nu vreau să te cumpăr! Ai pierdut mult şi multe şi ai tot dreptul la o compensaţie. Nu-s bani din buzunarul meu, sunt fonduri speciale, pentru activităţi speciale. Formele sunt simple. Ai să semnezi o declaraţie formală în care te vei angaja să colaborezi cu noi, declaraţie care va rămâne la mine. La nevoie o voi distruge.“ „Cum să semnez o astfel de declaraţie? Ce ar spune cei care mă cunosc?“ „Ileana, ţi-am cerut să ai încredere în mine. Eu sunt acela care are nevoie de tine. Vreau să te câştig, nu să abuzez de tine. Aş fi putut-o face fără să fiu împiedicat. Sper că te-ai lămurit. Vreau să te salvez şi tu trebuie să mă ajuţi. Singur nu pot face nimic. Uite aici este declaraţia. Te rog s-o citeşti şi s-o semnezi. Dimineaţa trimit să te scoată din dormitor. Să nu te sperii. Trebuie să salvăm aparenţele. Garda te va duce la maşină în hainele astea de deţinută. În maşină te voi aştepta eu şi cu şoferul. Vom merge împreuna acasă. Hai, citeşte şi semnează!“ Cu o mână tremurândă, Ileana luă declaraţia şi fără s-o citească, semnă. Simţi un val de căldură şi se sprijini de masă. Un sentiment copleşitor de nelinişte o cuprinse. Se gândi la libertate, se gândi la moarte. N-avea cum să ştie ce va urma. Zarurile erau într-adevăr aruncate! „Ileana, ce-i cu tine? Te simţi rău? Stai aici pe scaun. Să-ţi aduc puţină apă rece, sau poate vrei un strop de vodcă?“ „Da, vreau vodcă. Vreau şi apă rece.“ Nicolovschi aduse nişte apă rece, apoi umplu doua păhărele cu vodcă. „Bea Ileana pentru libertate. Eu am sa beau pentru dragostea ta, chiar dacă pare o himeră.“ Ileana sorbi din paharul cu vodcă, bău din apa rece şi se apropie de Nicolovschi. Se uită fix în ochii lui şi cu un gest brusc îl sărută pe obraz. Nicolovschi nu schiţă nici un gest. O privire caldă, plină de recunoştinţă, mângâie chipul îmbujorat al Ilenei. „Acum du-te şi te odihneşte. Mâine va fi o zi grea. Libertatea va veni ca un şoc puternic. Nu va fi uşor să-i faci faţă în primele zile. Pe mâine!“ Scenariul pregătit de Nicolovschi fu urmat cu sfinţenie. Ileana nu-şi putu stăpâni emoţia când fu trezită şi împinsă afară din dormitor. „Oare ce vor face cu mine?!“ Se mai linişti puţin, când împinsă  în maşină  pe bancheta din spate, întâlni privirea strălucitoare a lui Nicolovschi. „Putem pleca!“ Maşina demară în trombă aruncând-o practic în braţele lui Nicolovschi. Acesta o ajută să se îndrepte, apostrofându-l pe şofer. La zece minute fură în faţa casei. Coborî din maşină plină de şovăială şi se îndreptă spre intrare. „Poţi să te întorci la unitate. Nu mai avem nevoie de maşină.“ Şoferul demară lin, afişând un zâmbet plin de subînţelesuri. Cu o mână tremurândă, Ileana încercă să deschidă uşa. Nicolovschi îi luă cheile din mână şi deschise. Când se pomeni înăuntru, Ileana izbucni într-un plâns cu hohote. Nicolovschi o luă de umeri, o strânse la piept şi, mângâindu-i părul, o conduse spre canapeaua din salon. „Plângi, Ileana! Plânsul face bine! O ştiu de când eram mic, de la mama. Eu am să pregătesc ceva de mâncare şi o cafea. Mai vrei o vodcă?“ „Da, da! Să nu mă laşi singură! Mi-e tare frică.“ „Nu, Ileana, n-am să te las singură decât dacă ai să mi-o ceri. Acum stai liniştită şi bucură-te de casa ta.“ „Mulţumesc! Cred că eşti, totuşi, un om bun.“ Când Nicolovschi se întoarse cu dejunul improvizat şi cu cafeaua, Ileana dormea liniştit, ca un copil. Era relaxată, dar mai presus de toate, era frumoasă.

*

*           *

      „Unde ai întârziat atât, Dania? Am fost îngrijorată. Ştii că suntem din nou supravegheaţi? I-a observat Alexei când s-a întors de la serviciu.“ „Se prea poate. În general cei de la Consistoriu şi-au intensificat activitatea. Trecând prin dreptul casei lui Ilaşcu, am văzut lumină. Te pomeneşti că au lichidat-o pe Ileana. Nu mi-am putut da seama cine era prin casă. Nu pot să uit privirea pe care mi-a aruncat-o în ajunul eliberarii mele. Parcă a simţit că n-o să ne mai vedem! Da, se pare că zvonurile despre iminenţa războiului i-au pus pe jar. M-am întâlnit cu protopopul Popescu. Era îngândurat, trist. Nu ştiu pe ce cale a primit veşti despre soarta familiei Dracinschi. Au fost duşi la Odessa şi după selecţie, el şi cu soţia au luat trenul spre Siberia, în vagoane de marfă. Margarita lor, împreună cu un grup de fete, alese pe sprânceană, au fost trimise la o şcoală a ministerului de interne, o şcoală specială de ofiţeri! Îţi închipui ce o aşteaptă şi ce este în sufletul ei! Sărman copil! Ea la şcoală de ofiţeri, iar părinţii deportaţi! Se vor folosi de părinţi ca s-o convingă să facă ce i se cere. Frumoasă cum e, precis va ajunge la o secţie de spionaj. Nu ştiu ce se va întâmpla şi cu noi. Nu-l văd pe nemernicul de Nicolovschi înghiţind afrontul ce i l-a adus Zelicman. Cum să eliberezi pe cineva din Unitatea Morţii?! S-ar putea ca şi săracul Zelicman s-o păţească. Ăştia nu iartă pe nimeni. Astăzi am avut parte de o zi foarte grea. Sunt obosit şi îngrijorat. M-am întâlnit şi cu Perceac. Îl ţine pe Alexandrov internat cu diagnostic „grav“, infarct repetat, ca să-l salveze de arestare. E urmărit direct de Şevcenco. Se pare că au aflat că a fost ofiţer alb. Perceac spune că Saşa simulează foarte bine boala. De fapt a avut un infarct, dar este în afara oricărui pericol. Ne aşteaptă zile grele, Leolea!“ „Oare primăvara asta va aduce ceva schimbări? Nu ştim nimic de Mircea, nu ştim nimic de George. Oare mai sunt în viaţă?! Şi cu Stavrovii ce s-o fi întâmplat? Iura nu a mai dat nici un semn de viaţă. Te pomeneşti că i-au deportat!? Vai de capul nostru! Vezi cine sună! Oare cine poate fi la ora asta?!“ „Ileana!? Nu-mi vine să cred! Când ai scăpat? N-am crezut că o să ne mai vedem. Doamne, mai sunt şi minuni!“ „E o poveste lungă, Dănilă. Nu ştiu cum se va termina. De aceea m-am grăbit să vă văd. Sunt convinsă că sunt urmărită, dar asta nu mai are nici o importanţă. Suntem în mare pericol, şi eu, şi voi, şi familia Zelicman. De fapt am fost eliberată condiţionat. Am o misiune de îndeplinit, în casa voastră. Trebuie să vă urmăresc şi să aflu ceva compromiţător despre Zelicman. Îţi dai seama unde am ajuns?! Sunt o epavă şi numai gândul răzbunarii mă mai ţine în viaţă. O să inventăm nişte lucruri, o să ne sfătuim cu Zelicman, o să încercăm să-l prostim şi să-l amânăm pe Nicolovschi. Canalia o face pe îndrăgostitul cu mine! Mai mult, mi-a promis că mă va ajuta sa mă răzbun pe Şevcenco! Sunt disperată! Nu mai am curaj să mă mai duc acasă. Nenorocitul mi-a făcut curat prin casă, mi-a umplut cămara de bunătăţi.“ „Ileana, linişteşte-te. Într-adevăr, situaţia ta este foarte delicată. Eu zic să rămâi noaptea asta la noi, iar eu mă duc până la Zelicman să mă sfătuiesc cu el. Ştii, a reuşit să-şi expedieze familia la Odessa, dar este foarte îngrijorat. Simte că ceva i se pregăteşte.“ „Leolea, draga mea!… ţine-mă strâns! Nu pot crede că mai trăiesc, că stau de vorbă cu voi.“ Un plâns în hohote zgudui pieptul Ilenei. Brusc corpul ei se lăsă moale şi se prăbuşi la picioarele Leolei. Eu priveam înmărmurit fără să înţeleg nimic din ce se întâmpla. Ne-am repezit toţi trei şi am aranjat-o pe o canapea. Un strop de oţet la baza nasului o făcu să-şi revină. „Ileana, stai liniştită! Mă duc să-ţi pregătesc un ceai cald cu lămâie. Ai să-ţi revii!“ „Bună seara, bună seara! S-a întâmplat ceva?“ „S-a întâmplat că trebuie să luăm urgent legătura cu Zelicman. Ileana a fost eliberată condiţionat de Nicolovschi pentru a ne spiona pe noi, pe voi şi pe Zelicman. Ce mă miră este că ei nu au aflat de plecarea familiei lui Zelicman!? Hai s-o lăsăm puţin pe Ileana să-şi revină. Alexei, hai să mergem puţin în curte. Hai şi tu Clavacica, cu noi, sau mai bine rămâi cu Ileana până vine Leolea cu ceaiul.“ „Daniil Stepanovici, sunt foarte îngrijorat din cauza lui Clava. Nu vrea să plece, iar războiul nu mai poate fi evitat. Ori, dacă încep ostilităţile, eu nu mai pot avea grijă de Clava, iar nenorocitul ăsta a pus ochii pe noi. Şi eu, şi Max Mihailovici, suntem urmăriţi permanent, chiar şi de unele persoane de la unitate. De la vizita ministrului de interne, tot aşa o ducem. Cu Dumneavoastră, nu ştiu cum va fi. Poate că ar fi bine să dispăreţi din oraş. Nicolovschi nu este omul care să vă ierte şi nici Rusev nu este mai breaz! Trebuie să vorbim cu Zelicman. El gândeşte mai la rece.“ „Unde să dispărem, dragul meu?! Ei controlează totul! Şi oraşele, şi satele, iar drumurile sunt patrulate permanent. Cred că într-adevăr zvonurile privind declanşarea războiului i-au pus pe jar. Practic, a început un fel de evacuare. În oraşe oamenii sunt arestaţi şi nu se mai află nimic despre ei. La sate, ţăranii sunt încolonaţi şi trimişi dincolo de Nistru, iar vitele şi atelajele sunt confiscate de armată. Dacă ar fi să ne ascundem, n-am putea-o face decât în oraş, ceea ce nu este deloc uşor. Singura noastră speranţă este în Cel de Sus, în Dumnezeu. Hai să vedem ce mai spune Ileana, şi poate că te duci până la Zelicman şi stai de vorbă cu el. Eu nu mă pot duce. Ar fi periculos şi pentru el, şi pentru mine.“ „Între timp, poate o lămuriţi pe Clava să plece la părinţi. Devine periculos să mai rămână. Să mergem!“ Trezită din starea de leşin care o doborâse, Ileana se puse pe povestit, cu lux de amănunte, cele îndurate la Unitatea Specială, de ea, şi mai ales de ceilalţi deţinuţi, de comportamentul lui Nicolovschi şi de încercările acestuia de a o cuceri. Era un târg murdar pe care i-l propunea în schimbul libertăţii, mascat de asigurări privind caracterul „formal“ al colaborării, de promisiunea de a fi ajutată în realizarea planului ei de răzbunare împotriva lui Şevcenco. Totul părea neverosimil, îngrijorător pentru cei care o ascultau. Toţi se întrebau – ce rol avea să joace în povestea asta Ileana? Circumstanţele erau total neobişnuite. Să fi acceptat această fiinţă gingaşă şi nobilă o colaborare cu aceşti călăi, în schimbul libertăţii? Totul părea posibil şi imposibil totodată. Dacă Ileana se gândea să-l răzbune pe Nani, trebuia să fie cel puţin naivă. Cum putea să se încreadă cineva în Nicolovschi? Şi preţul cerut? Era Ileana capabilă să plătească un astfel de preţ? Ceea ce era curios în atmosfera creată, e că toţi gândeau cumva la unison, toţi îşi puneau aceleaşi întrebări, toţi încercau aceleaşi îndoieli. În timp ce Ileana vorbea fără să fie întreruptă, privirile interlocutorilor se ocoleau. Când Ileana se opri istovită, singurul care îndrăzni sa rupă tăcerea fu Alexei. „Eu mă duc să mă întâlnesc cu Zelicman. Trebuie să fie pus la curent şi el. Păcat că nu poate asista direct la discuţii! Trebuie să hotărâm împreună ce-i va transmite Ileana lui Nicolovschi, ca să ştim cum să reacţionăm. Vezi Clava de ce am ţinut să pleci? Evenimentele se precipită, eu voi fi probabil consemnat, iar tu vei rămâne singură, neajutorată în faţa acestor canalii. Ileana, Daniil Stepanovici, încercaţi s-o lămuriţi. Chiar dacă nu recunoaştem, retragerea noastră a început, iar nemernicii nu vor întârzia să se manifeste. Am plecat. Aşteptaţi-mă până mă întorc, chiar dacă va fi târziu. Poate facem un plan de bătaie.“ Odată cu plecarea lui Alexei, liniştea puse stăpânire pe încăpere. Cea care rupse tăcerea fu tot Ileana. „Ştiu că sunteţi derutaţi, că nu puteţi să mai aveţi încredere în nimeni, că postura mea de colaborator vă pune pe gânduri. Este normal să fiţi suspicioşi. Puteţi fi siguri însă de buna mea credinţă. Eu nu am trădat pe nimeni şi cu atât mai puţin memoria lui Nani. Trăiesc cu o singura dorinţă – răzbunarea. Acolo nu aş fi avut nici o şansă. Liberă, mai am o speranţă. Viaţa mea nu mai are nici o valoare. Acum e mai bine să plec.“ „Cum să pleci, Ileana? Trebuie să rămâi la noapte la noi. Nimeni nu a pierdut încrederea în tine, poţi fi sigură de asta. Suntem mai mult derutaţi nu de poziţia ta, cât de ceea ce vrei să faci. Să înfrunţi diavolul când are toată puterea în mâinile lui?! Singură?! Trebuie să te gândeşti foarte bine, să ne gândim cu toţii!“ „Nu, Leolea, voi nu trebuie să ştiţi nimic. Eu nu am pe nimeni. Voi aveţi de apărat familiile voastre. Nu, nu! Voi nu trebuie să cunoaşteti nimic din planurile mele. Şi aşa este prea mult că v-am împovărat cu acest secret. Trebuie să uitaţi tot ce v-am spus! Ştiu că sunt neajutorată, dar am avantajul că ştiu exact ce vreau. Şi mai am un atu. Nicolovschi vrea să mă cucerească pe cale paşnică. Suferă de complexul urâţeniei de care speră să scape prin mine. Este în stare să rabde şi să aştepte ca să–mi îndeplinească orice dorinţă, chiar cu preţul trădării alor lui. Îl urăşte pe Şevcenco şi este gata să-l sacrifice. Am nevoie de ajutorul lui ca să-mi ating ţelul. Şi poate că până să-mi ating ţelul, voi reuşi să mai salvez pe câte unii.“ „Ileana, văd că eşti hotărâtă să te iei la trântă cu un balaur şi că nimic nu te va face să te răzgândeşti. Pentru asta vei avea nevoie de multă putere. Hai să mâncăm ceva până se întoarce Alexei, iar noaptea pe care o vei petrece aici, îţi va prinde bine. Nu strică sa bem şi un pahar de vin bun. Mă duc în pivniţă să văd ce mai avem. Vom ciocni pentru amintirea lui Nani şi pentru prietenia noastră şi, poate că vom reuşi s-o convingem pe Clavocica să plece la părinţi, până nu este prea târziu.“ „Asta în nici un caz! Eu voi rămâne lângă Alexei până va intra în foc. Atunci am să mă înrolez şi eu. Ştiu că noi nu avem ce căuta aici, dar nici nemţii n-au ce căuta la noi!“ „Clavocica, ce să cauţi tu pe front? Tu crezi că războiul este o poveste eroică? Nu! Este un coşmar! Ascultă-mă pe mine şi du-te la părinţi! Destul că soţul şi tatăl tău vor ajunge pe front.“ „Tanti Leolea, eu ştiu că la noi este rău, dar credeţi că fascismul este mai bun decât comunismul? Dacă vrem să fie bine la noi, noi trebuie să facem ordine, nu alţii! Gândiţi-vă cât rău v-am făcut noi vouă. Acelaşi lucru s-ar întâmpla cu noi, dacă ar năvăli nemţii, dacă nu şi mai rău. Dacă Alexei trebuie să moară, pot muri şi eu!“ Cum discuţia risca să ia o turnură periculoasă, Daniil Stepanâci încercă să abată atenţia de la subiectul atât de delicat, abordat de cele două femei. Sticla de vin vechi adusă din pivniţă îi servi drept pretext. „Eu spun să închinăm un pahar, sau două, pentru libertate, pentru invitata noastră Ileana, pentru sănătatea noastră a tuturora. Când ne-o fi mai rău, să fie ca-n clipa asta!“ „Bravo, diadia Dania! Sunteţi singurul optimist din această cameră. Să bem pentru noi, pentru cât mai multe zile ca acelea pe care le-am petrecut împreună! Pentru tine Ileana, pentru liniştea ta şi pentru împlinirea visului tău! Nemernicii care s-au purtat cu tine şi cu soţul tău aşa cum s-au purtat, merită să fie pedepsiţi! Sunt alături de tine! Pentru sănătatea voastră!“ În acest timp Alexei se plimba pe cheiul Dunării, la braţ cu Zelicman, încercând să-i redea cât mai fidel cele petrecute în casa Davâdovilor, neomiţând nimic din atmosfera de suspiciune care domnea acolo. Zelicman asculta îngândurat cele relatate de Alexei, felicitându-se în gând pentru reuşita de a-şi trimite familia acasă. Ştia că este urmărit, ştia cu cine avea de luptat, ştia că fusese luat în vizor. Şi mai ştia ceva, ştia că în sistemul lor nu avea scăpare. Speranţa lui era războiul care-i putea oferi ocazia de a muri cu fruntea sus, fără interogatorii, fără schingiuiri, fără umilinţă. Acest lucru îl îndemna să încerce să dejoace planurile lui Nicolovschi, să amâne deznodământul, să-l salveze pe Alexei, vinovat doar pentru faptul că era adjunctul său, omul său de încredere, prietenul său. Avertismentul adus de Ileana venea să confirme ceea ce el constatase singur. Se ştia urmărit, provocat. Oameni ca Şevcenco, sau Nicolovschi, nu puteau să-l ierte pentru îndrăzneala de a se fi amestecat în problemele lor, atunci când a obţinut eliberarea lui Davâdov dintr-un loc de unde nimeni nu trebuia să iasă viu. Îşi făcea griji pentru Alexei şi Clava, pe care fără să vrea i-a tras după el, instalându-i chiriaşi la familia Davâdovilor. Trebuia să-i salveze scoţându-i din raza de acţiune a torţionarilor. Avea de gând să profite de relaţiile pe care încă le mai avea la minister şi să încerce să-l trimită pe Alexei la un curs de şase luni, la şcoala de ofiţeri politici de la Leningrad. Singurul obstacol era chiar Alexei, a cărui aversiune făţă de orice însemna „pregătire politică“ era bine cunoscută. Abordă cu grijă subiectul, insistând în special pe riscurile care o pândeau pe Clava. „Dragul meu, propunerea am şi făcut-o, fără să te consult, şi aştept confirmarea. Ştiam că n-ai să fii de acord, dar am ales singura soluţie viabilă, ca să te scot din mocirla în care riscăm să ne afundăm. Cu ăştia nu e de glumit! Clava nu poate fi expusă la aşa ceva! Nu aş putea să mi-o iert! Dacă vine confirmarea, am să vă trimit cu o vedetă rapidă la Odessa, iar de acolo veţi continua drumul normal. Este tot ce pot să fac pentru voi, pentru tinereţea voastră, pentru liniştea mea. Până nu suntem siguri, nu-i spune nimic lui Clava!“ „Max Mihailovici, şcoală de ofiţeri politici? Păi mă aruncaţi în gura lupului! Doar mă cunoaşteţi, nu?! Mă aruncă de acolo afară într-o săptămână.“ „Nu fii copil! Acum eşti bărbat în toată firea, ai o familie de apărat, o viaţă de trăit. Va veni o zi când toate relele pe care la trăim vor trece la capitolul amintiri. Lumea se deşteaptă, iar paranoicii vor dispărea cu ideologia lor utopică, cu tot! Nu nemţii vor răsturna ordinea sovietică, ci chiar popoarele acestei ţări minunate, voi tinerii. Sunt convins că ai să-ţi aminteşti de vorbele mele şi-mi vei mulţumi. Voi veţi construi o nouă Rusie în care Marat va fi un om liber. Acum întoarce-te la Davâdovi şi linişteşte spiritele, cum poţi. Trebuie să câştigăm câteva zile. Multă prudenţă în discuţiile cu Ileana! Cu Nicolovschi nu-i de glumit!“ Alexei o porni spre casă, dar o porni pe ocolite, parcă pentru a amâna întâlnirea cu cei care-l aşteptau cu sufletul la gură. Se miră când găsi acasă o atmosferă destinsă, în jurul unei mese îmbelşugate, la al nu ştiu câtelea pahar de vin. Alexei profită de această atmosferă şi se aşeză direct la masă, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Închină un pahar de vin în cinstea gazdelor, lansă câteva bancuri noi cu Erevanul şi se apucă de mâncat, simulând o foame de lup. Primul care îndrăzni să rupă această „tăcere“ fu Daniil Stepanâci. „Ei, Alexei, ce veşti ne aduci de la Max Mihailovici? Ai reuşit să-l abordezi între patru ochi?“ „Bineînţeles! Ne-am plimbat pe chei şi am putut discuta în voie. Zelicman nu acordă prea mare importanţă acţiunii lui Nicolovschi. El consideră că este vorba de o încercare de intimidare, de exercitarea unei presiuni psihologice, iar eliberarea Ilenei şi folosirea ei drept informatoare este o încercare de justificare a actului în sine, care ascunde de fapt dorinţa lui obsesivă de a ajunge la Ileana pe cale paşnică. El consideră că pericolul cel mai mare o paşte pe Ileana şi o sfătuieşte să fie foarte prudentă şi să nu se lase înşelată de promisiunile lui. Poate să-i spună că şi-a expediat familia în ţară, că nu mai frecventează casa Davâdovilor, şi altele de genul ăsta. De exemplu poate să-i spună că soţia lui Alexei, adică a mea, nici nu vrea să audă să plece la părinţi. Acest gen de informaţii îl poate păcăli pe Nicolovschi în ceea ce o priveşte pe Ileana. Între timp ea trebuie să caute o soluţie de a se fofila şi în final de a dispărea. Cam acestea au fost vorbele lui Zelicman. Mi-a mai recomandat să mă afişez cât mai mult cu Clava prin oraş, iar plimbările Clavei cu Lulu să se rărească. Nu ştiu ce să spun, dar pe mine m-a convins.“ Tăcerea se aşternu din nou în încăpere, nimeni neîndrăznind să-şi spună părerea. Faptul că Zelicman nu se referise de loc la el, îl făcu pe Daniil Stepanâci să rămână pe gânduri. Simţea că în conjunctura actuală, el şi familia lui erau în cel mai mare pericol. O nouă arestare ar fi însemnat sfârşitul. Sentimentul neputinţei îl copleşi. „Mă duc să mai aduc ceva vin, să bem pentru reuşită! Pentru prietenia care ne leagă!“ „Se pare că Dania, al meu, nu-i în apele lui. Îl cunosc prea bine ca să nu simt că este îngrijorat.“ „Poate că nu trebuia să vin pe la voi. Am impresia că am adus neliniştea în casa voastră.“ „Nu, Ileana! E bine că ai venit şi ne-ai spus. De mult simţim că ceva ni se pregăteşte, mai ales de când cu dispariţia lui Mircea şi a lui George. Ceea ce ne-ai spus confirmă ceea ce noi bănuiam. De fapt, trebuia să ne aşteptăm la aşa ceva. Cum să se dea bătut un Nicolovschi? Mă gândesc cu groază la ceea ce te aşteaptă şi bineînţeles la ce ne aşteaptă pe noi. Deportarea mi s-ar părea lucrul cel mai puţin rău, dacă aş şti că nu vom fi despărţiţi. Dar mă tem că va fi mai rău! Tu, Ileana, poate că ar fi mai bine să încerci să dispari. Eşti foarte tânără, singură, poţi să te strecori mai uşor. Dacă te ascunzi până începe războiul, eşti scăpată.“ „La ce să scap, Leolea dragă? Viaţa mea nu mai are nici un sens. Vreau doar să-l răzbun pe Nani, după care mă duc după el. Sunt hotărâtă!“ „Ileana, Nani a fost preot şi nu cred că ar fi fost de acord cu o sinucidere, iar ceea ce vrei tu să faci chiar asta înseamnă.“ „Dacă o să-i lăsăm pe aceşti antihrişti să facă ce vor, atunci în curând n-o să mai rămână picior de creştin prin partea asta a lumii. Nu, nu trebuie să fiu descurajată! Să nu creadă cineva că nu-mi este frică, din contra. Mi-e frică, dar nu pot să stau ca o laşă. Ceea ce au făcut cu Paul, cu Silvia, cu Nani, şi cu mulţi alţii, întrece orice închipuire. Mă întreb cum de-i rabdă Dumnezeu?! Uneori încep să mă îndoiesc de existenţa Lui. E trist, dar adevărat! Nu mi-e ruşine s-o recunosc. Dacă va fi nevoie, voi face pact şi cu diavolul!“ În timp ce aceste discuţii începeau să aibă un caracter interminabil, Nicolovschi, aşezat confortabil în sufrageria Ilenei, aştepta cu răbdare întoarcerea ei. După ce umbra ei l-a informat că Ileana s-a dus la Davâdovi, înarmat cu cheile casei, s-a dus s-o aştepte. Sosirea nopţii nu l-a impacientat. Era sigur că nu va încerca să dispară. Citise în ochii ei atâta dorinţă de răzbunare, încât era convins că va încerca să se folosească de el pentru a-şi atinge scopul. Făcu un tur al apartamentului, cercetă cu atenţie fotografiile de familie, îşi făcu o cafea, bău un pahar mare cu vodcă şi se aşeză pe patul din dormitor. Pe noptieră trona fotografia Ilenei, alături de Nani. Erau atât de frumoşi încât pe Nicolovschi îl trecu un fior rece. Rezistă tentaţiei de a arunca fotografia, temându-se de reacţia pe care ar fi avut-o Ileana. Se aşeză în faţa oglinzii şi se privi lung. „Doamne, cât sunt de urât!“ Acest gând îl indispuse – pentru a câta oară? De mic copil suferise din cauza chipului său, care-l frustrase de bucuria de a se juca, de a avea prieteni. Adolescenţa a adus noi chinuri. Ce putea fi mai dureros decât excluderea, marginalizarea făţişă de care avea parte din partea fetelor! Colegele de clasă erau, cum era şi firesc, mai dezgheţate decât băieţii, după care alergau  provocându-i. El trebuia să rămână în umbră, mimând indiferenţa, ascunzând ura, care lua proporţii cu anii. Practica tot felul de sporturi, obţinea performanţe, dar nimic din toate acestea nu-i ostoia ura şi nici nu atenua complexul de care începea să sufere vădit. Complexul de inferioritate punea stăpânire încet, dar sigur, deformându-i caracterul. Începuse să-şi urască părinţii, şi asta în mod făţiş. Părinţii, oameni simpli, copleşiţi de griji cotidiene, nu acordau prea mare atenţie acestei atitudini, lăsând la voia timpului rezolvarea acestei probleme de nerezolvat. Ca orice părinţi, nu realizau tragedia din sufletul bântuit al copilului lor. Erau mulţumiţi că fiul lor Alioşa era un copil sănătos, bine dezvoltat, cuminte, mereu cu nasul în cărţi. Da, citea mult. Practic, tot ce-i cădea în mână. Dorinţa lui era de a cunoaşte cât mai mult, în tot felul de domenii. Visa să stăpânească oamenii, colective cât mai mari, să-i surprindă prin cunoştinţele sale, să-i umilească. Nu-l impresionau deloc zvonurile privind arestările politice, schingiuirile, deportările. Activitatea din cadrul ministerului de interne, aşa cum o realiza el, îl atrăgea, îl fascina. La absolvirea celor zece clase, a intrat uşor la o şcoală specială din cadrul acestui minister, spre amărăciunea nedisimulată a părinţilor. Era o şcoală pe măsura visurilor sale. Erau şcoliţi pentru a deveni viitorii apărători ai ordinii publice, torţionarii de mâine. Orele de „interogatoriu“ erau făcute în instituţii reale, pe viu. Luau parte la interogatorii, învăţau metodologia smulgerii informaţiilor, a obţinerii declaraţiilor, a cooptării de informatori din rândul celor arestaţi. Bătaia, ameninţările privitoare la soarta rudelor, schingiuirile prin metode medievale, violurile, făceau parte din arsenalul didactic cu care luau contact nemijlocit, la aşa–zisele ore de practică. Un sentiment de jenă îl cuprinse când îşi aduse aminte de eşecul suferit în faţa unei tinere de vreo douăzeci de ani, pe care trebuia s-o violeze în cadrul unei ore de demonstraţii organizate la „locul de muncă“. Pornit cu avânt în îndeplinirea misiunii, Alexei smulse cu dibăcie hainele victimei, îşi desfăcu şliţul, dar, după ce primi în faţă scuipatul plin de dispreţ, se pomeni ejaculând în aer, spre hazul asistenţei excitate. Cu un pumn bine ţintit, zdrobise faţa tinerei fete şi se retrase umilit. Era o amintire care-l obsedase mult timp, inoculându-i o teamă a neputinţei. I-au trebuit ani de zile de răbdare ca să scape de această nouă obsesie, de disperare. Şi-a petrecut timpul în compania unor târfe, arestate în acest scop, organizând adevarate şedinţe de perversiuni sexuale, pentru a câştiga încrederea în forţele proprii. Rezultatul a fost peste aşteptări. În cadrul anchetelor pe care le conducea, a violat tot ce i-a căzut sub mână, atrăgându-şi din partea subalternilor porecla de „armăsarul“. A fost perioada lui de aur de la Tiraspol. A ajuns să iasă la plimbare, special pentru a „ochi“ femei arătoase, organizând apoi arestări nocturne. Nu s-a ataşat niciodată de cineva anume, s-a răzbunat doar. S-a răzbunat pe natura care-l făcuse cum îl făcuse, s-a răzbunat pe femeile care l-au ocolit întotdeauna. Ceea ce se întâmpla acum cu el, era ceva ce nu înţelegea. Era sătul de femeile avute cu forţa. Apariţia Ilenei în viaţa lui l-a bulversat total. Incitat şi de eşecul lui Şevcenco în faţa acestei femei, începu să viseze la ceva la care renunţase încă din adolescenţă. Dorea cu toata fiinţa lui să cucerească, să se facă iubit, înţeles. Ar fi putut s-o aibă pe Ileana fără multă osteneală. Era trimisă la el, la unitate, pentru a muri, indiferent cum. Cucerit din prima clipă de chipul ei frumos, de gingăşia ei, de perfecţiunea corpului ei de femeie, a schimbat pe loc tactica. A început s-o protejeze, s-o scoată din mediul distructiv al locului de muncă, din vizorul subalternilor săi, un grup de vlăjgani puşi numai pe chefuri şi distracţii cu femei condamnate la moarte. A aflat de împrejurările în care Şevcenco l-a lichidat pe soţul ei, i-a confirmat şi ei acest lucru pentru a-i câştiga încrederea, a aflat, chiar de la ea, de obsesia ei puerilă de răzbunare. Şi-a pus toate speranţele în ea. Trebuia s-o cucerească, s-o facă să-i cedeze de bunăvoie. Era imperios acest lucru pentru a scăpa de marele lui complex, urâţenia. Pentru aşa ceva merita să i-l pună pe tavă chiar şi pe Şevcenco. Devenise încrezător, obţinuse eliberarea ei, dar se ivise un obstacol care-l punea pe gânduri. Timpul! Timpul putea deveni prea scurt pentru realizarea planurilor sale. Războiul bătea la uşă, nu mai era un secret, iar noile circumstanţe puteau să-i dea toate planurile peste cap. Oricând putea primi ordin de lichidare a unităţii şi de evacuare. În astfel de împrejurări nu se putea pune problema s-o ducă pe Ileana cu el. Noaptea albă, plină de gânduri, cu cafele şi vodcă, trecu pe neobservate. Mai trecu o dată în revistă încăperile şi se opri în baie, în faţa oglinzii. Se bărbieri cu sculele lui Nani, îşi frecă faţa cu multă colonie şi zâmbi. Rânjetul întâlnit în oglindă îl înfurie şi scuipă plin de dispreţ. Scuipatul se prelinse încet pe oglindă trezindu-l la realitate. Spălă oglinda dezamăgit de propria purtare şi se îndreptă spre sufragerie. Un ciocănit la uşă îl făcu să tresară. Era umbra Ilenei care venise să-i raporteze că Ileana n-a părăsit casa Davâdovilor. Îi făcu semn să plece şi se întoarse în sufragerie. Se întinse pe canapea şi aţipi. Liniştea care se aşternuse în casa Davâdovilor, după atâtea discuţii sterile, fu tulburată de o apariţie neaşteptată. Era George, cel dispărut fără urme. Afişând un zâmbet vinovat, George se aşeză pe un scaun, într-un colţ al camerei, ca pentru a ispăşi o vină de copil. Cum nimeni nu se încumeta să scoată o vorbă, George îşi luă inima în dinţi. „Nu am timp acum să vă povestesc tot ce s-a întâmplat cât am lipsit, dar în mare lucrurile s-au petrecut cam aşa. Am fugit în România, m-am întâlnit cu Stavrovii la Plaur, ne-am dus la Bucureşti la taică–meu, i-am aranjat pe Stavrovi într-un fel de bojdeucă pe Giuleşti, nu m-am înţeles cu maică–mea vitregă, dar nici cu pretenţia lui taică–meu de a mă face croitor şi m-am întors.“ „Unde-i Giuleştiul ăsta, dragă? E departe de Bucureşti?“ „Nu, tanti Leolea, e o stradă în Bucureşti. E cam plină de ţigani, dar pentru început nu se putea face altceva. Au venit fără nimic la ei. Grănicerii ruşi cu care au aranjat fuga i-au golit de tot aurul pe care îl aveau. Bine că au scăpat cu viaţă! Sper ca Iura să găseasca ceva de lucru. Va fi greu, dar mai sigur decât aici, şi nici nu va dura mult. Războiul bate la uşă. Am multe de povestit, dar nu acum. Ce fac mama şi Barby?“ „Cum, n-ai vorbit cu mama?!“ „N-am vrut să-i sperii. Va trebui s-o pregătiţi Dumneavoastră, mâine dimineaţă.“ „Oare nu te-a văzut nimeni când ai intrat?“ „Nu cred. Am pândit umbra din faţa casei, şi când s-a dus după colţ, am sărit gardul. Prostul de Corb era să mă trădeze. S-a repezit la mine lătrând. Abia l-am putut linişti. A început să mă lingă de bucurie. Înainte de a pleca din Bucureşti, am trecut pe la redacţia ziarului Curentul şi le-am lăsat un reportaj despre viaţa la Ismail. Le–a plăcut, mi–au dat ceva bani şi a rămas să mai scriu pentru ei. Poate că am să reuşesc ca ziarist. Pentru asta nu am nevoie de facultate, lucru pe care, de fapt, ar fi şi greu să-l realizez. La ăştia de–aici am să le spun că am hoinărit prin Basarabia, după cai verzi. Ce pot să-mi facă? Să-mi ia caii de la bicicletă!“ „Dragul meu, cum de ai riscat să te întorci?!“ „Unchiule, am vrut să fiu la faţa locului când se vor declanşa operaţiunile militare. Vreau să pot relata de la faţa locului fuga ăstora. Pentru meseria pe care o visez, ar fi un început grozav!“ „Eşti minunat de incorigibil! Să dea Dumnezeu să reuşeşti! Ce face tata?“ „E bine. Duce o viaţă tihnită de mic–burghez, ceea ce în vremurile astea nu e puţin!“ „George, hai să mănânci ceva şi să te încălzeşti cu un pahar de vin. După aceea am să-ţi aştern aici pe jos, să te odihneşti până dimineaţă.“ „Grozav! Parcă nici nu am plecat. De fapt, mi-a fost dor de casă! De Dunărea mea!“ Încet, încet, liniştea nopţii s-a aşternut şi în sânul acestei familii frământate de teamă, de nesiguranţa zilei de mâine. Vorba bunicului – somnul a fost şi va rămâne cel mai bun medicament!

*

*           *

      Primăvara, acest anotimp minunat care face să renască natura, să reînflorească speranţele ucise de mahmureala iernii, venea pe pământul Basarabiei cotropite cu încetineala melcului, cu veşti contradictorii, mai bune, mai rele, scormonind sufletele oamenilor, aprinzând şi stingând speranţele. Zvonurile care veneau de dincolo de Prut erau precum rafalele unui vânt abătut asupra unui cimitir cu candele aprinse. Marile speranţe puse pe alianţa lui Antonescu cu Hitler au fost umbrite la vestea că Generalul refuzase să participe la campania lui Hitler împotriva Iugoslaviei şi a Greciei. Cei mai mulţi au înţeles că speranţele lor au fost trădate de omul „providenţei“. Alţii explicau logica lucrurilor bazându-se pe considerente politice, referindu-se la înţelegerea dintre dictator, regele Mihai, Maniu şi Brătianu, atenţionaţi de puterile occidentale, Franţa şi Marea Britanie. Concluzia trasă era însă unică – neintrarea românilor într-un război de eliberare a teritoriilor răpite de sovietici echivala cu marginalizarea României, dacă nu chiar ocuparea ei pentru atitudinea de nonbeligeranţă. Era firesc să se întâmple aşa! Nemţii nu promiseseră nimic concret cu privire la revizuirea Dictatului de la Viena, România fiind văzută doar ca sursă alimentară pentru armata germană şi, poate cel mai important lucru, rezervor de produse petrolifere. În Basarabia ocupată şi batjocorită zvonurile şi implicit speranţele se amestecau ca într-un iarmaroc, fiind reţinute la întâmplare, fără nici o logică, urmând un curs al dorinţelor neîmplinite. Totuşi, circulau şi voci pozitive, care reaprindeau lumânările gata să se stingă. Daniil Stepanâci făcea parte dintre aceştia şi-şi expunea teoriile chiar şi în faţa lui Zelicman! Alarma dată de eliberarea Ilenei şi expedierea familiei Batalov la Leningrad l-au apropiat şi mai mult de Zelicman, acest înger păzitor al familiei sale. Se întâlneau noaptea târziu, la Zelicman acasă, rămas singur şi îngrijorat, dar hotărât să facă uz de funcţia şi de cunoştinţele sale sus–puse. Era singura lui armă împotriva unor oameni ca Râşcov, Şevcenco, Rusev sau Nicolovschi. Obţinuse suspendarea „postului“ de urmărire din faţa casei şi reuşise să atragă de partea sa „umbra“ de la unitate, care lucra pentru Şevcenco. Această umbră se deconspirase singură, recunoscuse rolul pe care-l juca, şi, lucru extrem de important, îi furniză lui Zelicman toate datele din planul zămislit de Şevcenco şi Nicolovschi. În discuţiile lor, Daniil Stepanovici, devenit între patru ochi Dania, îi furniza lui Zelicman toate zvonurile care treceau, pe o cale sau alta, Dunărea sau Prutul, zvonuri însă, de regulă, prelucrate prin prisma propriului său punct de vedere. Multe din „prelucrările“ sale s-au confirmat mai târziu, iar Zelicman, ca şi alţi câţiva interlocutori, s-au minunat de corectitudinea acestora. Aşa a înţeles Zelicman că în persoana lui Antonescu se băteau cap în cap educaţia primită la Academia Militară de la Saint-Cyr, cu inerentul ataşament faţă de valorile Franţei, şi caracterul său de înaltă loialitate faţă de propria Ţară. Un om cinstit, muncitor până la epuizare, aspru cu duşmanii săi, câştigase apelativul de „incoruptibilul“, ceva care îi stimula vanitatea. Gurile rele spuneau că această poreclă a fost sugerată chiar de general, într-un cerc de militari apropiaţi. Din interese patriotice, acceptase colaborarea cu legionarii, pe care, în mod diplomatic, i-a lichidat chiar cu acordul lui Hitler! Faptul că se apropiase de Germania, dar impusese statutul de nonbeligeranţă în războiul cu Iugoslavia şi Grecia, nu l-a îngrijorat pe Dănilă. Simţea că Antonescu avea să joace până la urmă cartea războiului cu Uniunea Sovietică, iar primul gest făcut în această direcţie a fost izolarea regelui şi instalarea dictaturii personale. Era clar că acest lucru avea să-l îndepărteze de democraţiile occidentale – SUA, Anglia, Franţa – apropriindu-l de Hitler, de care avea nevoie pentru realizarea visului de reîntregire a neamului. Victoria lui Hitler avea să aducă înapoi nu numai Basarabia şi Bucovina de Nord, dar promitea şi revizuirea Dictatului de la Viena. Da, acest mod de a vedea situaţia din România îl convingea pe Zelicman de realismul gândirii unui om care aştepta cu toată fiinţa lui războiul eliberator, salvarea. De mult timp ştia că războiul era inevitabil, dar vedea acest lucru din cu totul alt punct de vedere. Era un comunist de circumstanţă, un oportunist, cum singur o spunea. Element excepţional încă de pe băncile şcolii medii, cu un dosar din fericire curat, a înţeles că fără o supunere diplomatică pe tărâmul vieţii „politice“ nu ar fi avut nici o şansă să se realizeze profesional. Aşa a şi procedat. Cu carnetul de partid într-o mână, cu o pregătire profesională superlativă în cap, a reuşit să obţină nu numai un post de invidiat, dar şi destule relaţii sus–puse. Era atuul care-i conferea o anumită siguranţă de sine, atuul care–l ţinea la oarecare distanţă de oameni ca Şevcenco sau Nicolovschi. Suferea din cauza antisemitismului care lua amploare în rândul ruşilor „get beget“, simţea acelaşi lucru şi aici în Basarabia din partea populaţiei locale, care-i eticheta pe propriii lor evrei drept comunişti, se temea de nazism, se temea de război. Se legase de Ismail, se simţea în largul lui, făcuse cunoştinţe, se apropiase chiar de unii. Pentru familia noastră, îşi pusese pielea la bătaie, ceea ce în acele vremuri nu era neglijabil.    Daniil Stepanovici, dragul meu, Dania, îmi place cum vezi lucrurile cu Antonescu. Şi eu cred că, în pofida nonbeligeranţei, în cazul războiului cu Rusia, va merge cu Hitler. Nu are de ales! Dacă nu ar proceda aşa, România ar fi ocupată, iar visul lui de a elibera Basarabia şi Bucovina s-ar spulbera. Hitler are nevoie de o Românie prietenă, pentru mâncare şi, mai ales, pentru petrol. Din păcate, relaţiile României cu Rusia sunt proaste, iar Occidentul nu-i poate oferi nici un fel de garanţii. Pentru moment România nu are de ales, mai ales că tăvălugul german inspiră încredere. Nenorocirea va veni după război. Nemţii nu pot câştiga un astfel de razboi. Este împotriva tuturor legilor războiului. Sunt convins că în Basarabia şi Bucovina nemţii vor fi întâmpinaţi cu flori, mai ales dacă vor fi însoţiţi de români. Dincolo de Nistru însă, lucrurile se vor schimba radical. Că maşina de război a Germaniei este teribilă, nu contestă nimeni. Dar nemţii nu vor putea pune stăpânire şi, mai ales, să păstreze un teritoriu atât de vast ca al Rusiei. Aşa săraci cum sunt, ruşii sunt al dracului de buni soldaţi! Nemţii se bazează pe blindate, dar vor avea o mare surpriză când se vor izbi de ,,blindatele’’ noastre. Pactul de neagresiune semnat cu Germania a însemnat un răgaz nespus de important pentru Stalin. Ruşii îi vor atrage pe nemţi în adâncurile stepelor, le vor pune stavile la trecerea marilor fluvii, îi vor decima cu iernile de care nemţii nu au habar. Bineînţeles că asta ne va costa enorm, ceea ce de fapt urmăresc Statele Unite. Occidentul democrat nu poate fi aliat loial nici cu nazismul, nici cu comunismul! Interesul major al puterilor occidentale este distrugerea Gemaniei şi a Japoniei, dar şi epuizarea Rusiei. Aici stă reversul de neevitat al medaliei pe care Antonescu o va alege. Odată pierdut războiul de către nemţi, se vor spulbera şi visele lui de eliberator al românilor, de salvator al României Mari. După război, mult timp lumea va depinde economic şi politic de Statele Unite ale Americii!“ „Nici eu nu cred că Rusia ar putea fi cucerită, distrusă. Nu poţi înlocui o dictatură cu alta! Şi mai e ceva – ruşii sunt al naibii de patrioţi şi la nevoie, aşa nemulţumiţi cum sunt, vor strânge rândurile în jurul lui Stalin şi vor lupta pentru «Matuşca Rodina». Comunismul i-a învăţat uşor să însuşească lozincile patriotarde şi în situaţii critice acest lucru poate însemna mult.“ Cam aşa se petreceau lucrurile în casa lui Zelicman, unde doi oameni aparţinând unor lumi diferite, nutrind speranţe diferite, temeri diferite, îşi depănau părerile cu privire la viitorul ce-i aştepta. Fericiţi că scăpaseră de „umbrele“ din faţa casei, ignorau faptul că erau totuşi urmăriţi continuu de alte umbre, mai puţin vizibile, mai feminine, care-şi făceau de lucru unde nu te aşteptai. Şevcenco îşi freca mâinile de plăcere, îi transmitea veştile lui Nicolovschi şi, împreună, făureau planul lor diabolic la adresa celor doi. Nu era vorba de probleme legate de securitatea statului, de acţiuni subversive. Era pur şi simplu vorba de orgoliul rănit, de obsesiva răzbunare. Nicolovschi aştepta cu înfrigurare întâlnirea cu Ileana, cu speranţa că va afla câte ceva compromiţător la adresa lui Zelicman. Dimineaţa, când a apărut Ileana, după noaptea petrecută la Davâdovi, durul Nicolovschi a primit-o în casa ei cu toate cele necesare unui mic dejun demn de zile mai bune. Ileana a intrat în jocul lui, manifestând o bună dispoziţie deosebită, afişând aproape ostentativ bucuria libertăţii dobândite, măgulindu-l prin cuvinte pe care nu ar fi crezut niciodată că ar putea să le rostească. Auzindu-se strigat „Alex“, Nicolovschi intră într-un fel de panică, care-l puse pe gânduri, trezindu-i pe de o parte, suspiciuni, pe de altă parte, speranţe. Cu tonul cel mai natural posibil, Ileana îi povesti de seara şi noaptea petrecute în casa Davâdovilor, de neîncrederea citită în ochii acestor oameni, de plecarea familiei lui Zelicman, de intenţia Clavdiei de a nu-l lăsa singur pe Batalov, de vinul servit de Daniil Stepanovici. Nicolovschi nu-şi putu reţine uimirea la vestea plecării familiei lui Zelicman scăpând printre dinţi apelativul „pui de căţea“. Nu putea înţelege cum de oamenii lui Şevcenco nu dibuiseră nimic. „Aşa-i când te laşi pe mâna altora!“ „Ai spus ceva?“ „Nu, nu! Gândeam cu voce tare.“ Siguranţa pe care o degaja comportamentul Ilenei, îl derută pe Nicolovschi. Ar fi dat orice să poată citi în sufletul ei. Adoptă o tactică neobişnuită pentru felul lui de a fi şi se hotărî să o lase câteva zile în pace şi s-o urmărească de la distanţă. „Ileana, eu voi fi lipsi trei–patru zile, aşa că ai să te poţi obişnui cu noul tău statut. Am nişte treburi importante de rezolvat, care mă vor ţine blocat practic tot timpul. Ai grijă de tine. Vrei să pun pe cineva să supravegheze discret casa ta? Asta ca să te simţi mai în siguranţă.“ „Alex, nu este nevoie să fiu supravegheată. Nu am de gând să fug şi nici să fac vreo prostie. Am optat pentru viaţă! Poţi să ai încredere în mine! Sper ca Şevcenco să nu treacă peste tine şi să nu încerce să se răzbune. Am să mai trec pe la Davâdovi, am să mă plimb pe străzi, am s-o vizitez pe Silvia. Sper să mai fie în viaţă! Vreau să se reobişnuiască lumea cu mine şi să nu mai fie atât de suspicioasă. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine. Aşa ceva nu se uită!“ Ileana se apropie de Nicolovschi şi-l sărută pe obraz. „Pe curând!“ Nicolovschi părăsi casa Ilenei împleticindu-se. Nu mai era derutat, era încrezător. Se îndreptă direct spre Consistoriu, unde îl aştepta Râşcov. Bănuia că fusese convocat pentru ceva important. Sosi cu o mică întârziere, dar nu găsi de cuviinţă să se scuze. În biroul lui Râşcov mai erau Şevcenco, Rusev şi un personaj necunoscut. „Vin din partea tovarăşului Beria şi am să vă transmit câteva dispoziţii strict secrete, la a căror executare veţi trece imediat. Rapoartele le veţi înainta prin tovăraşul Râşcov. Situaţia este extrem de gravă. Hitler ne trădează! Toată treaba cu nonbeligeranţa României e doar o poveste. Încă din iarna lui 1940, pe teritoriul României au avut loc manevre ale trupelor germane. Directiva 21 a lui Hitler, aşa–numita „Operaţiunea Barbarossa“ privind atacarea Uniunii Sovietice, nu mai e un secret, cum nu mai e un secret nici întâlnirea lui Antonescu cu Göring de la Viena din 5 martie şi nici cea din 12 martie dintre Hitler şi Antonescu de la München, unde românii s-au angajat să participe direct la războiul de eliberare. Este clar că nu ar avea rost să ne cramponăm de Basarabia sau Bucovina. Am avea de luptat şi cu populaţia. Adevărata noastră rezistenţă se va organiza dincolo de Nistru. Aici vom face prăpăd în rândul populaţiei pentru a reduce la zero sprijinul pentru armatele română şi germană. Se va trece imediat la arestări în rândul intelectualilor – preoţi, profesori, foşti ofiţeri albi – la deportarea masivă a ţăranilor, cu animale şi atelaje, cu tot, la lichidarea celor aflaţi la Unitatea Specială şi tratarea intensivă a celor internaţi la spitalele de boli nervoase. Această ultimă acţiune trebuie făcută cu mare grijă, fără a se lăsa urme! Trebuie să ne asigurăm pentru o perioadă de cel puţin doi ani, când ne vom întoarce pentru totdeauna! Sunt ceva nedumeriri?“ Tăcerea supunerii necondiţionate se aşternu în încăpere. Cel care îndrăzni să pună o întrebare fu Nicolovschi, spre vizibila nemulţumire a lui Râşcov. „Avem o problemă delicată. Sunt câţiva suspecţi, dintre ai noştri, dar suntem împiedicaţi să acţionăm deoarece fac parte din armată, mai precis din marină.“ „Niciodată nu aţi avut mână liberă să acţionaţi în rândul militarilor. Pentru aceasta avem metodele noastre şi e bine să nu vă amestecaţi. Ba mai mult, vă interzic! Dacă aveţi ceva de semnalat, dar nu cai verzi pe pereţi, prezentaţi în scris prin tovarăşul Râşcov. Este clar? Dacă da, la treabă! Timpul este foarte preţios pentru ce avem de făcut!“ După o vodcă şi o gustare frugală servită de Serghei, adunarea se puse pe treabă. Se întocmiră planuri de lucru, se împărţiră sarcinile. De deportări avea să se ocupe personal Râşcov, de arestări Şevcenco, iar de lichidări şi stergerea urmelor, cuplul Rusev–Nicolovschi. Cel mai mulţumit, dar şi cel mai îngrijorat era Rusev. Era mulţumit că Nicolovschi nu se mai putea ocupa personal de Zelicman, dar îngrijorat de misiunea de „lichidare“ primită. Ştia că se putea bizui pe Nicolovschi, dar îl speria amploarea pe care o întrevedea. Un Nicolovschi dezlănţuit, ar fi organizat o baie de sânge, iar el ca şef al unităţii trebuia să răspundă de asta. Se îndreptă spre casă, dar schimbă intenţia şi o luă spre port. Îl scoase pe Zelicman la o mică plimbare pe malul Dunării şi, în linii mari, îl puse la curent cu evenimentele ce se precipitau, liniştindu-l în privinţa lui Şevcenco şi a lui Nicolovschi. „Ordinul a fost clar şi sec. Să nu se amestece! Asta nu înseamnă ca nu vor căuta să transmită tot felul de bazaconii, aşa că te poţi aştepta la orice.“ „Mulţumesc pentru că m-ai pus în gardă!“ „Ascultă-mă Zelicman! Dacă noi nu ne vom uni, sub acoperirea războiului, rusnacii ne vor termina. Nu este nevoie de nemţi pentru aşa ceva. Antisemitismul a luat amploare şi se manifestă în cele mai înalte cercuri!“ „Da, în ultimii ani atitudinea faţă de evrei a luat o turnură periculoasă. Dacă încă ne mai menajează, este pentru a nu-i deranja pe americani.“ „După terminarea războiului vor avea iarăşi nevoie de noi. Ţări ca România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, ca să nu mai vorbesc de Polonia, vor intra în sfera noastră de influenţă, iar pentru extinderea comunismului, evreii pot juca un rol deosebit de important. Totul e să supravieţuim până atunci! Am să te mai caut.“ Ajuns la unitate, Rusev fu apostrofat de Nicolovschi. „Unde mama dracului ai umblat?! Tu nu-ţi dai seama ce treabă avem de făcut? Sau poate crezi că-i numai treaba mea? De data asta e o treabă murdară şi n-am chef să mă mânjesc singur. Avem de lichidat treizeci şi cinci de bărbaţi şi douăzeci de femei. În noaptea asta trebuie să facem un plan simplu şi sigur. Avem două galerii gata. Sper să încapă toţi. Mâine trebuie terminată treaba fără să provocăm panică. M-am gândit să-i ducem câte unul în galerie şi să-i împuşcăm acolo. Nu vom face nici zgomot şi nici nu vom murdări cu sânge sala de anchetă. Mai gândeşte-te şi hotărăşte-te! Tu eşti comandantul, şeful!“ „Nu înţeleg de ce nu era mai bine să-i deportăm!? De ce acest ordin de lichidare? Cum să lichidăm oameni fără a lăsa nici un fel de urme?! Dac-am avea un crematoriu, am putea arde cadavrele iar cenuşa ar dispărea în Dunăre. Dar aşa?! Le îngropăm în galerii şi sperăm să nu dea nimeni de ele!? Păi nemţii sunt experţi în asta şi vor răscoli toate locurile unde am avut instituţii din astea speciale. Sincer cred că ai noştri au intrat în panică.“ „Ce panică! Nu este primul loc unde se aplică aşa ceva. În plin război, cine va căuta morţi îngropaţi? Nemţii vor goni spre răsărit până se vor înfunda, iar la întoarcere nu le va mai arde de cercetări. Când ne vom întoarce, om avea destul timp să ne ocupăm de ştergerea urmelor. Cei care au cunoscut Unitatea Specială trebuie să moară. Trebuie să vedem ce facem cu Davâdov care a scăpat de aici, şi, bineînţeles, cu cei trimişi la Bolgrad. Nici Silvia nu trebuie să scape. Ar fi bine să-i faci mâine o vizită doctorului Mircev. Să-şi facă treaba până la capat! Dupa aceea poate pleca şi el în Siberia.“ „Şi cu Ileana, cum rămâne?“ „De Ileana mă ocup eu personal şi te-aş ruga să nu te amesteci!“ Aşa a început prima noapte neagră din primavara atât de mult aşteptată de ismaileni. După stingere, Nicolovschi şi-a convocat cele câteva ajutoare care-l secondau în timpul „anchetelor“ şi le-a expus planul lui de lucru pentru noaptea care abia se lăsase. Acţiunea a început cu baraca femeilor. Două dintre ajutoarele lui Nicolovschi făceau naveta între baracă şi una dintre galeriile la care lucraseră chiar deţinuţii, aducând cu ei doar câte o persoană. Femeia era preluată la gura galeriei de grupul de executanţi condus de Nicolovschi şi „îndemnată“ să se dezbrace. Apoi, împinsă înspre fundul galeriei, era îngenuncheată şi împuşcată în ceafă! Un glonţ era de-ajuns. Nu se făcea risipă de muniţie! Prima demonstraţie a făcut-o chiar Nicolovschi. Strigătele sau gemetele şi chiar împuşcăturile se stingeau în incinta pivniţei de vinuri, fără să producă panică în perimetrul unităţii. Cu atât mai puţin, în afara acesteia! Dacă primele „treziri“ în noapte nu au avut nici un efect deosebit asupra locatarelor barăcii, astfel de lucruri petrecându-se în mod curent, când unele deţinute erau duse la anchete improvizate care se terminau de obicei cu mici orgii, nu acelaşi lucru s-a petrecut şi când dormitorul s-a golit pe jumătate. O stare de nelinişte, de presimţiri lugubre a cuprins restul femeilor. Îmbulzindu-se la uşă, vociferând „să vină comandantul“, înfruntând cu mâinile goale automatul întins ameninţător de cerberul de la uşă, deţinutele au reuşit să iasă din baracă. Un foc de avertisment le făcu totuşi să se oprească. La apariţia comandantului Rusev, însoţit de doi puşcaşi, femeile se retraseră în dormitor. Una singură îndrăzni să i se adreseze lui Rusev. „Ce se întâmplă cu noi? Unde sunt celelalte deţinute, care au fost luate una câte una?“ „Staţi liniştite şi nu mai tulburaţi liniştea nopţii! Nu se întâmplă nimic! Avem de efectuat nişte lucrări urgente la care veţi participa şi voi. Nu mă puneţi să iau măsuri disciplinare. Până vă vine rândul, staţi şi vă odihniţi în linişte!“ Rusev se retrase lăsând cei doi însoţitori să patruleze în jurul barăcii. Împuşcătura şi larma făcută de femeile din baracă atrase atenţia bărbaţilor de la cealaltă baracă–dormitor, dar liniştea care se aşternu îi făcu să se întoarcă la paturile lor. În acest timp, operaţiunea de lichidare a femeilor continua în acelaşi stil, în acelaşi ritm. Rusev îl trase de o parte pe Nicolovschi şi-l puse la curent cu cele petrecute la dormitorul femeilor. „E treabă murdară ceea ce facem noi aici! Pentru baraca bărbaţilor pregăteşte oameni destui. Nu vreau să aud împuşcături în curte prin care să atragem atenţia celor din împrejurimi. Mâine va vui întreg oraşul. Hainele celor executaţi să fie pregătite pentru noul lot care va sosi în câteva zile. Până atunci, fundul galeriilor să fie astupat cu un strat de pământ, din acela scos din galerii când au fost săpate. Mai dă-le băieţilor nişte rachiu, din ăla confiscat. Să se înveţe şi cu ăsta, că bani pentru vodcă nu mai avem şi nici nu vom mai primi.“ „Ştii tu ceva ce eu nu ştiu? Atitudinea asta mă cam pune pe gânduri! Oamenii mei ar cam avea nevoie nu numai de rachiu, dar şi de un exemplu personal, exemplul şefului. Şi tu ce faci? Te speli pe mâini?! Ştii ce a făcut un dobitoc de-al meu? I-a tremurat mâna şi a ratat primul foc, după care a mai tras vreo trei şi la urmă şi-a tras un glonţ în gură. Acuma vreau să-mi spui tu, ce facem cu el?!“ „Aici e vina ta, nu a mea! Tu răspunzi de pregătirea lor. Să fie clar asta! Şi mai schimbă tonul când vorbeşti cu mine! Eu te-am scos de unde te-am scos, eu te-am ridicat, eu te pot ţine în picioare, şi numai eu hotărăsc ce trebuie să fac cu mâna mea! Noaptea asta trebuie terminat totul! Mâine noapte avem o treabă şi mai împuţită. Mai vorbim mâine. Dimineaţa plec la Bolgrad. Îl iau şi pe Mircev cu mine. Mai bea o vodcă, mai bea o cafea şi nu te lăsa dus de resentimente faţă de mine. Amândoi avem nevoie unul de altul. Şi încă ce nevoie!“ Rusev se retrase fără să arunce o privire în interiorul galeriei în care moartea îşi făcuse culcuş. O luă alene pe străzi, rătăcind în neştire. Când se pomeni în faţa casei Ilenei, se opri nehotărât, apoi făcu o plimbare de recunoaştere pentru a se asigura că nu era urmărit, şi nici casa supravegheată. Sună insistent la uşă şi se calmă doar la auzul glasului celei în faţa căreia Nicolovschi nu mai era Nicolovschi. „Cine-i?!“ „Om bun, Ileana! Deschide fără teamă! Trebuie să-ţi comunic ceva foarte important.“ Auzi răsucirea cheii, sunetul lanţului de siguranţă şi văzu în pragul uşii chipul răvăşit de somn al Ilenei, temător dar cu o privire plină de încredere, poate chiar curaj. „Pot să intru? Nu putem vorbi în văzul nopţii.“ Ileana îi făcu loc să intre şi închise cu grijă uşa. „Te rog ceva tare şi dacă se poate o cafea mare şi amară. Trebuie să mă obişnuiesc cu atmosfera ca să pot să vorbesc în voie.“ Ileana se retrase în bucătărie, nu înainte de a trece prin baie pentru a se aranja cât de cât în faţa oglinzii. Revenită cu cafeaua şi cu o sticlă de vodcă, aruncă o privire–ntrebătoare, dar nu lipsită de teamă. Rusev îşi umplu un pahar mare cu vodcă, o întrebă din ochi şi pe Ileana, şi primind un răspuns negativ, puse paharul pe masă şi luă cafeaua fierbinte din care sorbi zgomotos. „Ileana, cunosc toată povestea ta, şi interesul cu care te înconjoară Nicolovschi. Şi de la el, şi de la Şevcenco ştiu multe despre tine. Ştiu că pe Şevcenco l-ai rănit în amorul lui propriu, fapt pentru care te-a aruncat în braţele lui Nicolovschi pentru a te lichida. Ştiu ce sentimente ai trezit în Nicolovschi, scoţând la iveală o latură necunoscută a sufletului său. Nicolovschi este îndrăgostit de tine şi încearcă să te scape cu orice preţ, sperând ca un adolescent la premiul ce-l aşteaptă. Sunt convins că este sincer şi luptă din răsputeri cu acest complex al urâţeniei care îl urmăreşte de pe băncile şcolii. Este un om crud, dar ascunde în el o latură nebănuită, umană. În meseria lui, a noastră, aşa ceva se numeşte slăbiciune, şi în general se plăteşte. Acest aspect al vieţii lui m-a mişcat şi de acea intervin în povestea voastră. De când te-a eliberat, a câştigat în Şevcenco un duşman de temut. Şevcenco va încerca să se răzbune. Cum în oraş se întâmplă lucruri neobişnuite, mai mult ca sigur că va încerca să profite şi mă tem că tu vei fi una din ţintele lui. Ştiu că eşti în relaţii bune cu Davâdovii, şi prin ei cu Zelicman. Pe Davâdovi n-am cum să-i ajut, dar tu ar trebui să încerci să dispari, să te ascunzi. Sincer spun, nu ştiu de ce o fac. Am fost un om liniştit, destul de fricos, de moale, şi uite ce am ajuns! Comand o unitate a morţii! Consider că destinul a fost prea crud cu mine şi mă tem că viitorul va fi şi mai şi. Dacă mai cazi o dată în mâinile lui Şevcenco, nu te mai scapă nici un Dumnezeu.“ „Cum să fug şi mai ales unde? Cum să fug fără să vorbesc cu Nicolovschi când, el m-a scos din ghearele morţii? Şi eu cred că omul ăsta are un strop de suflet bun, uman. Pe mine nu mă sperie urâţenia lui fizică de care face atâta caz, pe mine mă sperie canalia care zace în el, chiar dacă are la bază un complex de inferioritate. Şi totuşi nu l-aş putea trăda, lăsând la o parte faptul că nici n-aş avea nici o şansă. Oricât de creştină sunt, nu pot renunţa la gândul, la visul răzbunării. Nu pot să nu doresc răzbunarea morţii soţului meu, iar Şevcenco este principalul vinovat. Ştiu că e o utopie, dar această utopie mă face să trăiesc. Nu, nu cred că voi putea fugi. Nu cred că Nani ar fi de acord. Oricum, apreciez mult gestul dumitale, aşa cum apreciez riscurile pe care şi le-a asumat Nicolovschi atunci când m-a eliberat, chiar dacă a făcut-o cu gândul, de altfel declarat, de a mă face să-l accept în viaţa mea. Singurul lucru care mă face să fiu curajoasă în faţa morţii, este că nu mi-e frică de moarte. Moartea ar pune capăt tuturor chinurilor de care am avut parte. Dacă mă tem de ceva, atunci trebuie să recunosc că mă tem de chinurile fizice la care aş putea fi supusă, de batjocură, de umilinţă. Gândul la Silvia mă înfioară, şi cred că acest lucru l-a simţit Şevcenco. Încă o dată, mulţumesc!“ „Nici Nicolovschi nu trebuie să afle de această vizită. E prea orgolios ca să înţeleagă acest gest. Adio!“ Erau orele trei dimineaţa când Rusev părăsi locuinţa Ilenei, oră la care acţiunea de lichidare a femeilor din unitate luase sfârşit, oră la care Nicolovschi, retras în camera de anchetă, cu ochii undeva ţintă, se gândea la Ileana. Ar fi dat orice să fi putut sta cu ea, s-o privească, să caute o soluţie fezabilă în noile circumstanţe, pentru a o salva, pentru a nu o pierde, pentru a o apropia de el. Noaptea neagră însă nu se terminase. Urma etapa a doua, bărbaţii. Episodul cu sinuciderea unuia dintre tinerii călăi îl deranja pe Nicolovschi. Era o premieră. Aşa ceva nu i se mai întâmplase şi venea cu o tentă de subminare a autorităţii sale. Beţia sângelui pe care o preconizase se dovedi o speranţă deşartă. Tinereţea băieţilor lui se dovedise a fi mai slabă decât educaţia specială primită. Cedase într-un moment cu totul nepotrivit care trebuia depăşit cu orice preţ. Ce bună ar fi fost acum prezenţa lui Rusev şi participarea lui directă la o astfel de acţiune, în postură de comandant. Nimic nu acţionează mai eficient asupra acestor tineri decât exemplul personal. Cu astfel de gânduri, Nicolovschi convocă în camera de anchetă întregul personal activ şi oferi băutură la discreţie, inclusiv vodcă din stocul personal. Ştia că greul abia începea, iar treaba trebuia terminată până la ivirea zorilor. În privinţa sinucigaşului, hotarârea era luată. Urma să fie dezbrăcat şi îngropat împreună cu deţinuţii, iar oficial avea să fie declarat dezertor şi dat în urmărire. Ce soartă! Departe de casă, cu mustrări de conştiinţă pentru ceea ce era pus să facă, nu cu mult timp înainte, cu ocazia unei învoiri în oraş, se strecurase în biserică şi-l rugase pe părintele Popescu să-l spovedească şi să-l ierte. O făcuse cu inima curată, cu gândul la bunica lui, care-l învăţase frica de Dumnezeu, pe când era copil. Acum avea să fie îngropat împreună cu alţi nevinovaţi, într-un loc necunoscut, fără şansa de a fi găsit şi mai ales recunoscut. Era însă ultimul lucru care să-l preocupe pe Nicolovschi. Ceea ce-l irita pe el cel mai mult era absenţa lui Rusev, acest evreu şmecher, care se fofila ori de câte ori era de făcut ceva murdar. „Într-o zi îmi va plăti pentru toate astea! Ziua mea încă n-a sosit!“ Cu o astfel de stare de spirit, „puiul de căţea“ opri pauza de vodcă organizată chiar de el şi se puse pe treabă. Avea de rezolvat treizeci şi cinci de cazuri şi de organizat închiderea galeriilor din fostele pivniţe Tulceanov. Treaba începu în acelaşi stil ca şi în cazul femeilor. La început trezirile, unul câte unul, îi lăsară oarecum indiferenţi pe deţinuţii obişnuiti cu interogatoriile nocturne, dar fiecare, în sinea lui, se ruga lui Dumnezeu să nu fie el cel chemat. Totuşi, frecvenţa cu care se prezentau pentru a lua câte unul din ei şi faptul că aceştia nu se mai întorceau aduse o stare de agitaţie. Întrebările puse celor care veneau direct la patul celui vizat rămâneau fără răspuns. Uneori, totuşi, putea fi auzit un răspuns stereotip, abia murmurat: „se lucrează la galerii.“ Realitatea era că bărbaţii căzuseră, de o bună vreme, într-o stare de apatie, refuzau să mai comunice între ei şi, de o manieră descurajantă, aşteptau sfârşitul. Această stare de spirit i-a înlesnit „munca“ lui Nicolovschi. Nici o nesupunere, nici vorbă de revoltă. Viaţa de abator, în care nişte vite erau dirijate una câte una pentru a fi sacrificate. Când ultimul deţinut a păşit în galerie şi i s-a cerut să se dezbrace, şi-a întors privirile înspre Nicolovschi şi l-a blestemat. „Să fii blestemat, tu, şi tot neamul tău, în vecii vecilor! Pe voi copii vă iert, dar să nu uitaţi niciodată ce aţi făcut şi să-i striviţi ca pe nişte ploşnite pe aceşti antihrişti!“ A fost ca un duş rece pentru marele călău. „Lăsaţi-l pe mâna mea!“, şi cu mâna lui a încheiat ceea ce era de încheiat. „Astupaţi cu pământ moale. Mâine vom zidi cu cărămizi şi ciment.“

*

*           *

      Vizita lui Rusev a cam tulburat-o pe Ileana. De unde şi până unde această grijă şi mai ales rugămintea lui de a nu-i pomeni nimic lui Nicolovschi. Faptul că îi pomenise de ceva evenimente deosebite ce aveau să aibă loc, o făcu să renunţe la vizita planificată la Silvia şi-şi îndreptă paşii înspre locuinţa lui Dănilă. La o ora atât de matinală nu o găsi decât pe Leolea, sau mai bine zis pe Lena, cum îi plăcea să-i spună. Află cu mirare de plecarea Batalovilor şi se gândi că şi asta putea servi drept informaţie pentru Nicolovschi, informaţie lipsită de importanţă, dar totuşi informaţie. Trebuia să-şi joace rolul cu prudenţă, pentru a câştiga cât de cât încrederea protectorului său. „Ce mai noutăţi, Lena? Pari destul de îngândurată.“ „Ileana dragă, nu ştiu ce să mai spun. Dania s-a dus la spital la doctorul Perceac, să încerce să-l vadă pe Alexandrov. Nu cred că face bine! Alexandrov este urmărit permanent şi jocul lui de-a boala poate fi descoperit oricând. Nu-i ajunge că aproape zilnic vine cineva în civil şi se interesează de Mircea?! Tare mă tem că acest băiat s-a prăpădit. Prea s-a afişat într-un timp cu ideile lui filogermane. Abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Uite, George a aflat că au fost eliberaţi Gontaev şi Kraushart. Au fost bătuţi luni de zile, zi de zi. Arată groaznic! Şi ei au fost ridicaţi de acasă pentru simpatiile lor declarate faţă de Germania. Numai de Alic Cairac nu se vorbeşte nimic. Se pare că avea tatuată pe braţ o zvastică. O copilărie care l-a costat atât de mult şi pe el, şi pe părinţii lui. Şi ce băiat talentat! Mircea ţinea foarte mult la el. Şi cu George nu ştiu ce se va întâmpla. Nu se poate să nu se fi aflat nimic despre aventura lui din România. Cred că este pus sub urmărire. Mai bine nu se mai întorcea! Toată lumea aşteaptă războiul fără să se gândească la ce consecinţe s-ar putea să aibă pentru noi, cei de aici. Cred că şi Dumnezeu ne-a uitat. Uite, eu sunt rusoaică, am lucrat la Odessa, un oraş mare şi frumos, dar Ismailul pentru mine nu are asemănare, şi mai ales oamenii de aici. Sunt atât de amestecaţi, atâtea rase, dar dacă-i întrebi ce sunt îţi răspund simplu – basarabeni! A trebuit să vină revoluţia din 1917 să-l instaleze pe Antihrist, vorba lui mama, să treacă Nistrul şi să se extindă şi asupra noastră raiul comunist. Cu zvonurile care vin din România, mă tem că vor trece la noi deportări şi arestări.“ „Eu am venit să vă spun ultimele noutăţi. Când am plecat de la voi, l-am găsit în casă pe Nicolovschi. Nu ştiu ce să mai cred. S-a purtat foarte frumos, nu a făcut nici un apropou la intenţiile lui faţă de mine, din contra, a lăsat impresia că vrea să mă pună în gardă în legatură cu unele evenimente care vor afecta liniştea şi aşa şubredă a oraşului şi a Basarabiei în general. Mi-a spus că Şevcenco a primit o dispoziţie fermă să-l lase în pace pe Zelicman, dar asta nu înseamnă că şi voi veţi fi lăsaţi să vă vedeţi de treburile voastre. Nu ştia nimic de plecarea Batalovilor, şi cum nici eu nu aveam habar, cred că se gândesc să se răzbune pe ei. Ce bine că au reuşit să plece! Mare noroc au avut cu Zelicman. Mi-a spus că va lipsi câteva zile, că e prins într-o misiune specială, că până una alta, nici Şevcenco nu are timp să se ocupe de mine, şi nu mai ştiu ce. E clar că încearcă să mă convingă că este protectorul meu, nu-mi ascunde faptul că am devenit o obsesie pentru el, că vrea să mă cucerească, că Şevcenco este duşmanul meu cel mai periculos. Încearcă să speculeze faptul că i–am mărturisit că vreau să mă răzbun pe omul care mi-a ucis bărbatul, ba mai mult, vrea să mă facă să cred că mă va ajuta. Cum să cred aşa ceva?! Mă vrea pe post de amantă de bunăvoie şi manifestă o răbdare incredibilă pentru un om cu reputaţia lui. Lena dragă, eu nu mai vreau să trăiesc, eu vreau să mă răzbun, mai bine zis să răzbun moartea lui Nani! Eu de fapt am murit odată cu Nani! Nici credinţa în Dumnezeu, nici educaţia primită de la ai mei nu mă vor putea opri. De aceea trebuie să câştig încrederea lui Nicolovschi, să-l am de partea mea, ca să nu cad victima propriei mele credulităţi şi să ajung un obiect de batjocură, de distracţie, în braţele acestor canalii. Sunt atât de zăpăcită încât nu-s sigură dacă ţi-am pomenit de vizita lui Rusev. În plină noapte m-am pomenit cu el. Nu ştiam ce să cred!? La un moment dat m-am gândit că şi el a pus ochii pe mine şi că a venit să-şi ia plata pentru eliberarea mea. Nici acum nu înţeleg de ce a venit. M-a pus în gardă că sunt în pericol, mi-a sugerat să încerc să dispar cât mai curând, m-a rugat să nu-i spun nimic lui Nicolovschi despre această vizită şi culmea! mi-a spus că l-a pus la curent cu unele evenimente ce se profilau chiar pe Zelicman. Treaba asta o auzisem şi de la Nicolovschi. Nu ştiu ce să mai cred!? Vor să profite de mine ca femeie? Vor să mă folosească drept   informatoare? Ceva nu se leagă şi nu-mi pot da seama ce.“ „Vai de capul tău! Nu cred că ai putea fugi. Aceste canalii te vor scoate şi din gaură de şarpe şi atunci soarta ta va fi şi mai cruntă. Nu ştiu cât ai să mai poţi să-l păcăleşti pe Nicolovschi, dar asta este cea mai sigură cale – amânarea! Dacă se adeveresc zvonurile cu începerea războiului, precis va începe o hărmălaie printre ei şi poate atunci vei putea să te ascunzi undeva. Trebuie să te gândeşti de pe acum la un loc unde să nu le dea prin gând să te caute. Trebuie să vorbim cu George, este plin de idei năstruşnice şi cu toate că-i încă un copil, este surprinzător de matur.“ „Şi pe la voi ce mai e nou? Ce fac copiii?“ „Bob e cu joaca, Lulu stă cu ochii la stele, de când cu dispariţia lui Drăghici, iar Valeria e plină de draci şi-şi varsă nervii pe bietul Dania, care nu mai ştie cum să se poarte. Se pare că şi răbdarea lui a ajuns la limită şi se manifestă tot mai zgomotos. Certurile dintre ei doi mă omoară! Şi când mă gândesc cât a iubit-o şi răsfăţat-o când era mică şi câte lucruri a făcut ca s-o scape din ghearele morţii! Acum ea îi reproşează că n-a lăsat-o să moară, făcându-l vinovat de handicapul cu care s-a ales. Doctorul Perceac, care a asistat la operaţie, a încercat în zadar s-o lămurească. Ea ştie una şi bună, că nu este la fel ca fraţii ei! În ochii ei citesc atâta ură, că mă îngrozesc. Şi ce copil înzestrat este! E plină de talente! Cea mai fericită fiinţă din casa asta este Barby. Mereu veselă, debordantă, nu ştie decât să se joace şi să-i antreneze şi pe alţii. Se înţelege foarte bine cu Bob. Mereu au secrete!“ „Acum am să plec. Povesteşte-i tu lui Dănilă şi roagă-l să-i transmită anumite lucruri şi lui Zelicman. S-ar putea să avem nevoie de el. Am înţeles că mai are relaţii sus–puse. Evreii sunt săritori, iar el este un evreu deosebit! Să dea Dumnezeu să nu i se întâmple nimic! Nu mi-am imaginat că în comunism, antisemitismul să se manifeste atât de vehement, atât de făţiş!? De fapt, vorba lui Nani, comunismul este o minciună, o ideologie utopică, absurdă în practică. Te-am pupat! Mă duc spre casă fără să ştiu încă dacă nu mă voi abate pe la spital s-o văd pe Silvia. E treabă de inspiraţie. Te pup! Vă pup pe toţi!“ Într-adevăr, Ileana o luă spre spital, mânată de nu ştiu ce impuls, sau poate doar de curiozitate. Dorea să cunoască adevărul despre prietena ei care cunoscuse infernul. Era un risc să te afişezi acolo, dar în sinea ei ştia că depăşise această fază a permanentei temeri de orice şi de oricine. Încercă să ia legătura cu doctorul Mircev pentru a obţine aprobarea pentru vizită, dar nu avu noroc. Mircev plecase cu maşina la Bolgrad, însoţit de Rusev. Reuşi, totuşi, făcând uz de numele lui Nicolovschi, un fel de passe-partout pentru instituţiile din oraş. O găsi pe Silvia într-o celulă cu gratii ţinând locul peretelui din faţă. Era goală şi se aranja la păr într-o oglindă imaginară. „Vreau să intru la ea, vă rog!“ „Nu vă sfătuiesc deoarece are momente când devine agresivă.“ „Nu vă faceţi griji, ştiu cum să mă port cu ea. Important este să nu vă vadă cum ne supravegheaţi. Mergeţi mai încolo, pe coridor.“ „Cum doriţi, dar să ştiţi că riscaţi mult. Eu v-am prevenit şi dacă nu era vorba de tovaraşul Nicolovschi să ştiţi că nu aş fi fost de acord. Oricum, dacă e ceva, strigaţi. Am să fiu pe aproape.“ Ileana pătrunse în celulă şi se apropie de Silvia, care era cu spatele. Rămase surprinsă de frumuseţea nealterată a corpului acestei femei tinere, peste care nenorocirile se abătuseră fără milă. „Silvia, sunt eu, Ileana.“ „Ileana?! Care Ileana?! Aaaa! Tu mi l-ai furat pe Paul, nu-i aşa? Acum vii să mi-l dai înapoi? Te-ai săturat? Ce cauţi aici? Te-au arestat şi pe tine?“ Privirile Silviei erau în contradicţie totală cu vorbele ei. Ileana simţi acest lucru şi o privi cu insistenţă drept în ochi. Silvia îi zâmbi şi îi făcu discret cu ochiul, apoi îi şopti la ureche. „Am depăşit şocul, mă eschivez de la droguri şi-i imit în comportamentul meu pe adevăraţii nebuni. Vezi să nu te trădezi! Vreau să supravieţuiesc! Cu orice preţ!“ „Silvia, nu sunt arestată, am venit să te văd şi să-ţi spun că n-am nimic cu Paul al tău. Lumea este rea şi bârfeşte. Tu trebuie să fii liniştită, cuminte, să iei medicamentele după prescripţie ca să te faci bine şi să te întorci acasă, la familia ta.“ Silvia o îmbrăţişă pe Ileana pentru a-i mai putea şopti câte ceva. „Vreau să trăiesc pentru fiica mea. Vreau să afle cine a fost tatăl ei. Vreau s-o învăţ să-i urască pe aceşti ucigaşi. Mircev lucrează pentru ei! Dacă se atinge de mine, îl omor. Sunt nebună şi nu pot fi judecată. Mi-am însuşit acest statut şi mă simt mai protejată… Târfă ce eşti! Pe mine vrei tu să mă păcăleşti? Cum de nu te-a părăsit încă Nani?! Dacă mai vii aici te sugrum cu mâinile mele. Toţi îmi ştiu de frică! Mă gândesc să mă culc cu şeful să văd ce-i poate pielea. Paul şi aşa nu era bun de nimic! Să vezi atunci cum se vor purta toţi cu mine! Trebuie să-l rog să-mi aducă o oglindă mai mare, cât peretele. Vreau să mă văd cât sunt de frumoasă.“ Silvia se retrase spre oglinda-i imaginară şi începu un fel de dans al buricului. Era peste puteri să urmăreşti o astfel de scenă, chiar dacă în spatele ei se ascundea un joc al supravieţuirii. Ileana izbucni în plâns, un plâns convulsiv, se apropie de grilaj şi ceru să i se deschidă. Plecă tulburată, accentuând deliberat această stare de spirit, pentru a acoperi cât mai bine jocul Silviei. Pe drum se surprinse gândind cu voce tare. „Să fie adevărat ceea ce am văzut?! E posibil ca Silvia să-şi fi revenit?! Era atât de lucidă în ceea ce îmi şoptea la ureche? Ar trebui să consult un medic, dar pe cine? Poate pe Perceac, prin Dănilă?“ Continuă drumul spre casă obsedată de cele petrecute la spital, când se pomeni în braţele lui Dănilă. „Să ştii că la tine mă gândeam. Vin de la spital, de la Silvia. Sunt foarte tulburată şi şocată în acelaşi timp. Nu ştiu ce să mai cred?“ Ileana îi povesti lui Dănilă cu lux de amănunte comportamentul Silviei, semănând îndoiala şi în sufletul acestuia. „Crezi că este posibilă o astfel de revenire?! Crezi că s-a prefăcut de la bun început?! Dar cum rămâne cu primele manifestări, când era încă alături de Paul?! Şi chiar şi după ce a fost internată, ce rost ar fi avut să se prefacă în faţa lui, când a vizitat-o? Putea să-l pună în gardă, să-l liniştească cumva, cum a făcut şi cu mine. Eu cred că trebuie să cerem părerea unui medic de încredere, cum e Perceac, de exemplu. De aceea m-am gândit la tine, poate poţi lua legatura cu el. Ce zici?“ „Nu cred că s-a prefăcut de la bun început. Eşti femeie şi poţi înţelege prin ce a trecut, ce şoc a avut. Cred că a fost un şoc puternic şi nu schizofrenie cum a catalogat Mircev. E tânără, sănătoasă, inteligentă şi cred că o ieşire din starea de şoc este posibilă. Bineînţeles, este o părere de profan, aşa că am să încerc să vorbesc cu Perceac.Chiar acum vin de la el. Am fost să-l vizitez pe Alexandrov. Nu m-au lăsat să mă apropii de patul lui, din cauza dispoziţiilor lui Şevcenco, care l-a ameninţat şi pe Perceac, dacă nu-l externează de urgenţă. Ceva se petrece, dar nu-mi dau seama ce!?“ „I-am povestit eu câte ceva lui Lena. Ai să te lămureşti. Dacă nu începe războiul, ăştia ne extermină şi ne înlocuiesc cu calmuci. Din câte am înţeles, sunt pe picior de alarmă. Nu mi-ai spus cum ţi s-a părut Alexandrov.“ „N-am surprins decât o privire conspirativă, o licărire de speranţă în ochii lui, iar Perceac a reuşit să-mi şoptească faptul că până una alta, se descurcă bine.“ Se despărţiră zâmbind amar, urmăriţi de aceleaşi întrebări, de aceleaşi temeri. Ileana găsi casa în ordine, fără umbre în apropierea casei, fără urme lăsate în casă de ceva vizitatori. Nicolovschi se ţinea de cuvânt. Îi promisese s-o lase să se acomodeze câteva zile cu starea de libertate şi se părea că avea de gând să-şi respecte promisiunea. Ceea ce o punea pe gânduri, era acea vizită nocturnă a lui Rusev şi sfaturile lui care păreau să ascundă un nu ştiu ce. Deschise geamurile şi-şi aţinti privirile asupra manifestărilor primăverii. Maiul debutase cu soare, cu multă lumină şi căldură, cu verdele încă imaculat al ierbii şi al frunzelor, cu spectacolul floral al pomilor fructiferi, cu miasma lor îmbietoare. Ce contrast între ceea ce face natura şi ce fac oamenii! dacă unii dintre ei, oameni se pot numi!? Se retrase în bucătărie şi-şi pregăti o cafea mare şi amară, aşa cum îi plăcea lui Nani. Cafea avea destulă, adusă de Nicolovschi, probabil din produsele confiscate de la vechii comercianţi greci. Nu-i mai păsa de provenienţa produselor primite, fiind hotărâtă să supravieţuiască pentru a-şi atinge scopul – răzbunarea! Da, această idee o obseda şi o ajuta totodată să trăiască. Nu se mai gândea la sinucidere, cel puţin pentru moment. După ce îşi va atinge scopul, va avea timp să ia o hotărâre. În drumul spre casă Dănilă se pomeni luat de braţ de George. „Ce faci tu, măi băiete? Nu mai dai pe acasă, mama ta este îngrijorată, spune-mi mie ce se întâmplă?“ „Unchiule, cel mai bine e să nu ştie nimeni nici ce fac, nici pe unde vagabondez. Un lucru este important şi vă rog să-i spuneţi şi lui mama. Nu fac rău nimănui! Un secret tot veţi afla. Scriu scurte reportaje pe care le trimit la Bucureşti la o redacţie. Le semnez conspirativ ,,Basarab’’. Mi-am schimbat scrisul, aşa că nimeni nu l-ar recunoaşte. Mai avem un pic şi minunea se va întâmpla. Totul e să ne strecurăm şi să scăpăm cu viaţă! Va fi greu deoarece au intrat în panică. A început un nou val de arestări. Au apărut convoaie de căruţe cu familii de ţărani, care se îndreaptă înspre Nistru, iar cimitirul evreiesc s-a închis, după ce administratorul, un bătrânel nevinovat, a fost ,,găsit’’ spânzurat. Acum se aud tot felul de zgomote în cimitir, mai ales noaptea, parcă ar fi tancuri sau tractoare. Vă las să nu mă repereze ăştia! Îi sărut pe toţi!“ „Ai grijă de tine!. Dacă te caută pe acasă, le vom spune că te-ai făcut vagabond şi că nu mai vrei să ştii de cei de acasă. Îţi doresc noroc. Poate afli ceva de Mircea!?“ Când ajunse acasă, Dănilă avu neplăcuta surpriză să fie luat de la uşă de strigătele Valeriei. Era foarte iritată şi o împroşca pe mama cu tot felul de invective, acuzând-o pentru te miri ce, pentru handicapul său, pentru vina de al fi ascultat pe tata când s-a pus problema operaţiei. „Mai bine muream de meningită, decât să sufăr toată viaţa şchiopătând.“ „Ce-i Valeria larma asta? Ce ai cu mama? Ce ai cu mine?! Nu crezi că ar trebui să fii mai rezonabilă şi să termini cu toate acuzele astea absurde? Cum era să nu te operăm? Pericolul era mult mai mare. S-a întâmplat nenorocirea cu piciorul. Cine ar fi putut să prevadă aşa ceva? Operaţia a decurs perfect. Ai rămas un copil normal, frumoasă, deşteaptă, talentată. Nimeni nu este vinovat. Să-ţi intre asta o dată şi pentru totdeauna în cap! Nu mai vreau să mai tulburăm liniştea acestei familii, nu mai vreau s-o învinuieşti pe mama, să mă insulţi pentru ceva ce n-am făcut! Tu ai ales şcoala profesională în locul liceului şi noi te-am ascultat. Acum eşti invidioasă pe proprii tăi fraţi, care n-au nici o vină. Mereu ne ameninţi cu plecarea de acasă. Dacă tu crezi că e o soluţie mai bună să mergi printre străini, n-o să te oprească nimeni. Nu mai e nevoie să amplificăm necazurile care se abat asupra noastră. Se pare că nu vor lipsi. Cine ştie ce ne rezervă soarta?! Acum ar trebui să fim uniţi! Şi ce exemplu le dai cu atitudinea ta lui Lulu şi lui Bob? Bob cel puţin, după fiecare ceartă ca asta, fuge la magazie şi plânge. Îţi spun răspicat, eşti majoră şi dacă nu-ţi place, poţi să pleci. Destule probleme am avut cu Mircea şi uite unde am ajuns! Nici măcar nu ştim dacă mai trăieşte. Acum lasă-mă cu mama. Avem de discutat probleme mult mai grave, care ne vor afecta pe toţi.“ Valeria ieşi din cameră furioasă, trântind uşa. „Of! Dania, Dania! Când se va termina această prostească neînţelegere? Simt că nu mai pot! Încearcă şi tu să fii mai înţelegător şi să nu-i mai răspunzi la provocări. Uneori mă întreb dacă e totuşi sănătoasă la cap!? Şi ce e mai grav e că şi Lulu o cam ia pe urmele ei! Oare ce se întâmplat cu familia noastră? Toţi au fost copii atât de minunaţi! Ce se va alege de ei dacă ni se întâmplă nouă ceva? Mi-e atât de frică să nu te aresteze iarăşi. Din câte mi-a povestit Ileana, situaţia este foarte gravă. Cred că dacă nu ne lichidează pe loc, ne vor deporta, despărţindu-ne pe unii de alţii. Îţi dai seama ce ar însemna asta? Mai bine să ne ucidă!“ „Leolea, nu vrei să pleci cu copiii la Tuzla, la sora mea? Acolo-i şi mama şi văd că lor nu le-au făcut nimic după ce l-au arestat şi lichidat pe tata. Eu am să încerc să mă strecor singur printre aceşti nemernici. Şi oricum, dacă mă arestează, măcar să salvezi copiii! Ştiu că nu vrei, dar există momente în viaţă când nu ai de ales. Singura speranţă este războiul şi în acest caz, la Tuzla veţi fi mai siguri.“ „Nu! Nici nu poate fi vorba să ne despărţim! Dacă începe războiul, nu se vor ocupa de noi. Vor avea treburi mai importante de făcut. Nenorocirea e că acest război întârzie prea mult. A fost vorba de primavară şi uite că nu s-a întâmplat nimic. Timpul trece iar noi ne împuţinăm. Mereu dispar oameni şi nimeni nu ştie nimic de ei. Dar hai să-ţi dau ceva de mâncare. Cred că eşti lihnit de foame!?“ „Sincer să fiu nu am chef de mâncare. Dacă vrei, fă-mi o cafea, dacă mai avem.“ „Datorită lui Zelicman, mai avem încă destulă. Totuşi, trebuie să şi mănânci ceva, cât de puţin.“ „Ştii că m-am întâlnit cu George pe stradă? N-am înţeles mare lucru despre ceea ce face şi pe unde se ascunde, dar este clar că se joacă cu focul. M-a rugat să nu-i spunem nimic lui mamă-sa. El crede că e mai bine să nu ştie nimic. Sunt vremuri când este mai bine să nu ai copii! Uite ce se întâmplă la noi în casă, uite la ce se întâmplă cu Mircea. Chiar nici un semn să nu ne dea! Perceac este speriat din cauza lui Alexandrov. Şevcenco îi pretinde să-l externeze ameninţându-l că-i va aresta pe amândoi. El vrea un certificat cum că Alexandrov este sănătos. Mă gândesc cu groază la Nicolovschi. Nu cred că m-a iertat! Încep să regret că nu am încercat şi noi să fugim împreună cu Stavrovii. E drept că noi nu am fi avut cu ce plăti grănicerii, iar fără bani, nu poţi corupe pe nimeni! Soarta noastră este în mâinile lui Dumnezeu! Numai să nu ne despartă! Când mă gândesc la familia Dracinschi, mă apucă groaza. Ce soartă!“ Această atmosferă încordată nu era ceva specific familiei noastre. Ea cuprinsese, sub diferite forme, mai toate casele. Sărăcia, instalată acolo unde mai ieri domnise un belşug decent, teroarea indusă în populaţie de către organele de ordine prin măsurile aberante aplicate la întâmplare, zvonurile privind lichidările şi deportările aduceau o stare de nervozitate excesivă în atitudinile oamenilor, chiar şi în sânul familiilor. Certurile dintre membrii familiilor deveniseră ceva obişnuit, ceva care umpluse viaţa acestor oameni dezorientaţi, ocupându-le puţinul lor timp liber şi anesteziindu-le paliativ durerea speranţelor pierdute. Represiunea, arbitrariul, corupţia generalizată, au indus, cum era şi firesc, o stare de lehamite în rândurile populaţiei de la oraşe şi sate. Pierzând speranţa, omul pierde şi capacitatea de a aştepta. Medicamentul cel mai căutat era bromovalul, şi nu era uşor să-l găseşti. Un oraş, cu nici patruzeci de mii de locuitori, nu putea ascunde nimic din ceea ce putea provoca nelinişte. Aşa n-au scăpat atenţiei oamenilor nici zgomotele ce tulburau liniştea nopţilor, provenind din incinta cimitirului evreiesc. Până la urmă misterul a fost lămurit de un tânăr, mai bine zis un adolescent, care, în plină noapte a înşelat vigilenţa pazei militare şi escaladând gardul cimitirului într-o zonă mai întunecată, a văzut cum la lumina unor reflectoare, două buldozere săpau nişte gropi. Vestea a circulat repede, iar autorităţile alarmate de această deconspirare a activităţii din cimitir, au lansat zvonul că în cimitir, fără autorizaţie sanitară, ar fi fost îngropat cineva bolnav de tifos exantematic, motiv pentru care cimitirul a fost închis, efectuându-se lucrări de protecţie a oraşului. Minciuna ascundea un adevăr crud, o pregătire monstruoasă a unui măcel. Capul răutaţilor era chiar Şevcenco. El a organizat arestarea celor cincizeci de duşmani ai poporului, din rândul intelectualilor din oraş şi a culacilor din satele învecinate, el a organizat executarea acestora, undeva pe câmp, pe la miezul nopţii, el a ordonat dezbrăcarea cadavrelor şi arderea hainelor, el a organizat transportul cadavrelor la cimitir, aruncarea lor în marea groapă comună şi stropirea acestora cu lapte de var. Buldozerul a nivelat locul răscolit, iar câţiva ostaşi ai ordinii publice s-au ocupat de transplantul unor brazde de pământ bogate în iarbă. Aşa a crezut tovarăşul Şevcenco că va şterge urmele executării unei misiuni speciale, urme care, ca şi multe altele, au zguduit inimile ostaşilor români, care, sesizaţi de localnici, în timpul luptelor de eliberare, aveau să găsească un strop de timp, pentru a lămuri misterul cimitirului evreiesc. Dar acest lucru avea să se întâmple într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, iar aici, la Ismail, ca de altfel în toată Basarabia şi Bucovina, prezentul se juca cu un scenariu care viza absurdul. Pe un drum de macadam prost întreţinut, care lega Ismailul de Bolgrad, zdruncinăturile maşinii care-i ducea la sanatoriu pe Rusev şi Mircev, îi făceau să blesteme clipa când s-au hotărât să facă acest drum. Ideea îi aparţinea lui Rusev, care dorea să se convingă cu ochii lui că cele câteva persoane trimise de la Unitatea Specială la sanatoriu, printre care Nicolov, Savatie şi Herşcovici, primiseră un tratament corespunzător cu misiunea trasată lui Mircev. Ţinând cont de campania de ştergere a urmelor dictată de la centru, Rusev dorea mai mult decât un tratament, dorea lichidarea martorilor potenţiali. Nu dorea surprize, nu avea încredere nici în executanţi, nici în starea de boală afişată de cei supuşi tratamentelor. La o oprire dictată de nevoile fireşti, Rusev îi împărtăşi aceste gânduri lui Mircev, de data aceasta însă pe un ton categoric, nespecific felului său de a trata astfel de probleme. „Şi să ştii că nu mă interesează numai cazurile de la Bolgrad, vreau să se termine şi cu bolnava ta preferată, Silvia Vodă, chiar dacă este un caz care-l interesează în mod special pe Şevcenco. E o treabă care ne interesează pe toţi, inclusiv persoana ta. Nu mai este timp pentru amânări! Până acum am putut să ne jucăm. În momentul de faţă situaţia este cu totul alta, dacă vrei ,,situaţie excepţională”, dictată de sus. Cine nu se supune, plăteşte cu capul.“ „Măi, multe lucruri am înţeles şi multe lucruri am şi făcut împotriva voinţei, dar sunt unele lucruri pe care le consider inutile şi ca atare nu mai vreau să execut orbeşte. De pildă, cazul Silviei. Sunt specialist şi asta nimeni nu o poate contesta! Silvia suferă de o schizofrenie ireversibilă şi cu toate că fizic n-o arată, se va sfârşi foarte curând. În plus, Silvia a fost pacienta mea directă, din dispoziţia voastră, a lui Şevcenco mai bine zis, şi nu vreau să mai adaug o piesă compromiţătoare în plus la dosarul meu. Ar fi absolut inutil. De aceea aş prefera să-i explici asta şi lui Şevcenco, să înţeleagă că sunt primul interesat să şterg urmele, dar nu mai sunt dispus să înghit ameninţări. Capul meu în cădere, le va trage jos şi pe ale voastre! Doar nu mă credeţi atât de naiv!? Am şi eu acoperirile mele care v-ar arunca în aer. În astfel de situaţii aţi beneficia de acelaşi regim necruţător. Chiar şi voi ştiţi că aţi făcut excese inutile de care acum vă este frică. Am intrat în mocirlă şi nimeni nu are şanse să iasă curat. Dacă nu suntem înţelepţi, vom ajunge cu toţii pe mâna unui alt Nicolovschi şi ştiţi ca şi mine ce ar însemna asta!“ Lucrurile se lămuriră la sanatoriu, în mod nesperat pentru Rusev. Cele trei cazuri, trei nume aparţinând la doua religii diferite, zăceau îngropate într-un fel de cimitir al sanatoriului, cu acte în regulă, fără cruci, fără plăcuţe, doar cu o localizare a mormintelor, trecută în registrul morgii. Se lucra „curat“ la sanatoriul de boli nervoase de lângă Bolgrad!

*

*           *

      Nimic nu acţionează mai distructiv asupra unei colectivităţi decât pierderea speranţei în rândurile membrilor săi. Am comparat, la un moment dat, spiritul toleranţei multinaţionale din amalgamul populaţiei din sudul Basarabiei, cu cel întâlnit peste ani în Banat. Nu era vorba despre o toleranţă a unei majorităţi asupra unor minoritari, era vorba de o toleranţă reciprocă, plină de înţelepciune. Fiecare etnie îşi avea rolul său bine definit şi respecta rolul şi aportul în convieţuire al celorlalte etnii. Dovada de netăgăduit o constituia numărul mare de familii mixte. În marea sa majoritate, această colectivitate heterogenă a ridicat un zid invizibil dar palpabil în faţa invaziei sovietice din 1940. Acest lucru l-au simţit veneticii şi de la bun început au trecut la represalii, inimaginabile pentru mulţi. Scopul nedeclarat al acţiunilor întreprinse era transplantul de populaţii. Aceasta era arma principală cu care aveau de gând să lupte împotriva acelui zid. Ostilitatea generalizată şi nu unele acte sporadice de sabotaj îngrijorau autorităţile locale, însărcinate cu misiunea patriotică de rusificare a acestei părţi a Moldovei dintre Nistru şi Prut. Ori, dezamăgirea provocată de pasivitatea cu care guvernul din România a primit ultimatumul sovietic şi absenţa unor acţiuni care să trezească speranţa în sânul populaţiei abandonate, au deteriorat încetul cu încetul încrederea într-o acţiune de eliberare. Zvonurile erau zvonuri şi de zvonuri neconfirmate te saturi uşor. Singuri tinerii mai credeau în steaua lor norocoasă, care–i va călăuzi într-o zi în lupta directă cu duşmanul. De aici, mici încercări de sabotaj, de trecere a frontierei, de transmitere de informaţii pentru ziarele din Bucureşti. În ceea ce-i priveşte pe cei vârstnici, aceştia, încet dar sigur, luau drumul resemnării în faţa sorţii. Sintagma „Voia lui Dumnezeu“ era folosită drept cea mai plauzibilă scuză. Ici–colo, mici acte de revoltă, adesea luând aspecte infantile, aminteau de existenţa acestei categorii de vârstă. Aşa s-a întâmplat la finele lunii mai, la cherhanaua de lângă Ismail, când pescarii lipoveni, în semn de protest faţă de viaţa de mizerie care le-a fost impusă, într-o noapte, au scos bărcile la apă, le-au legat între ele şi le-au dat foc. Nu era vorba de o barcă–două, era vorba de zeci şi zeci de bărci care au înroşit cerul la est de Ismail. Enorma flacără plutitoare s-a lăsat dusă de curent, mistuind încet–încet singura avere a pescarilor revoltaţi, oprind orice activitate a cherhanalei. Neputând fi vorba de capii revoltei, autorităţile, respectiv, cuplul Râşcov–Şevcenco, au luat singura măsură logică, din punctul lor de vedere, şi au organizat deportarea întregului grup de pescari, lăsând femeile şi copiii să moară de foame, instituind un fel de carantină în jurul satului. Despre soarta celor deportaţi, nu s-a aflat niciodată nimic! Pur şi simplu, au dispărut. Era ceva normal, pentru acele vremuri. Dar, aşa cum am mai spus, aceste proteste, aceste acte de sabotaj, erau de prea mică anvergură ca să îngrijoreze autorităţile, oferindu-le doar prilejul de a se manifesta violent cu populaţia. Pentru astfel de acte de pedepsire se apela la ajutorul bandelor deja amintite. Reapariţia în regiune a celebrului Pantioşa Bodnarenco, însoţit de nume devenite celebre ca, Pantea, Koşevoi, Picinenco sau Pileavschi, a băgat groază în sate şi oraşe. Numele de origine rusă ale conducătorilor acestor bande începeau să-i deranjeze pe români, şi nu numai pe ei. În plus, evreii începeau să fie asimilaţi comuniştilor, o treabă care avea să se potrivească precum o mănuşă, ceva mai târziu, e adevărat, eliberatorilor români, care vor cădea în plasa nemţilor şi le vor face jocul antisemit, organizând adevărate pogromuri, cum a fost cel de la Iaşi, de la sfârşitul lunii iunie 1941. Da, raiul multietnic basarabean începea să se destrame, prevestind un viitor de neimaginat. Satele germane sau franceze nu mai erau considerate sate model. Întrebări precum „ce caută ăştia aici?“ începeau să răsară în minţile acelora care, mai ieri, îi admirau atât de mult. Încet–încet, se producea o mutaţie în felul de gândire al celor asupriţi. Dezbinarea lua locul înţelepciunii, dispărea acel „modus vivendi“ atât de specific acestui colţ de lume. Şi asta când?! Tocmai când se apropia clipa, alta dată atât de aşteptată, clipa eliberării. „Divide et impera“ îşi făcea datoria. Dezbinarea interetnică nu a apărut din senin, ea a fost cultivată cu măiestrie de cei care doreau să distrugă orice urmă de unitate în rândurile populaţiei ostile noului regim. În mai puţin de un an de zile, puterea sovietică reuşise să strecoare în sufletele oamenilor suspiciunea, acest duşman perfid în relaţiile dintre oameni. Ileana a simţit din plin efectele acestei atmosfere care punea stăpânire pe oraş. Vecinii, foştii enoriaşi ai lui Nani, chiar şi unii preoţi din vechiul staf al Episcopiei, prefereau să se întoarcă,  decât să dea cu ochii de ea. Mai mult, o anumită rezervă se simţea şi în atitudinea familiei lui Dănilă, familia care o primise întotdeauna cu braţele deschise. Înţelegea acest lucru, dar nu putea ignora durerea pe care o simţea. Într-adevăr, eliberarea dintr-o unitate a morţii nu putea să nu nască întrebări, rezerve, suspiciuni. Pragul casei ei nu mai fusese călcat de mult de nimeni, cu o excepţie nefericită, Nicolovschi. Da, nefericită, deoarece această prezenţă nu putea scăpa vigilenţei celor din jur. Ce căuta acest criminal în casa Ilenei? era marea întrebare, o întrebare la care nimeni nu încerca să dea un răspuns, mulţumindu-se doar cu a da din umeri. Singurătatea şi această izolare începeau s-o supere. Nopţile deveneau lungi din cauza insomniei. Până şi faptul că Nicolovschi îi acordase un răgaz de câteva zile şi se ţinuse de cuvânt, o intriga. „Oare ce urmăreşte? Să fie chiar atât de implicat în nişte probleme speciale, încât să mă lase în pace, nesupravegheată? Sau îmi pregăteşte o surpriză?“ Gânduri obsedante, generatoare de nelinişte. Nu avea cum să ştie că într-adevăr nu numai Nicolovschi, dar şi Rusev, şi Şevcenco, şi Râşcov erau implicaţi într-o activitate de importanţă deosebită, de spălare a urmelor, de arestări, de deportări, de lichidări sumare. Nu avea cum să ştie că Şevcenco era acela care îl aţâţa pe Pantioşa şi-i dădea chiar şi anumite misiuni speciale. Oraşul şi împrejurimile erau îngrozite de incursiunile nocturne ale acestor animale sălbatice cu chip de om. Năvăleau în case pentru a jefui, pentru a viola, pentru a ucide. Cei care mai aveau câte ceva de valoare prin casă şi puneau totul pe masă, mai aveau o şansă să scape cu viaţă. Mai rău era cu cei care nu mai aveau ce să ofere. Nopţile deveniseră un coşmar, căci incursiunile aveau loc numai noaptea. Ziua bandele se odihneau sau făceau planuri. Lucrând sub acoperirea autorităţilor, actele lor de violenţă nu cunoşteau limite. Povestite peste ani, încep să poarte amprenta imaginaţiei scriitoriceşti, sau în gura celor rămaşi nepedepsiţi, simplă propagandă denigratoare la adresa Uniunii Sovietice. Amintirea lor stă însă în memoria celor care au supravieţuit acelui an de ocupaţie, cum stă câte o placă metalică implantată pentru a menţine activ un picior fracturat. În această atmosferă, o teamă aparte de singuratate o cuprinse pe Ileana. Nu avea unde să se refugieze, nu avea pe cine să cheme la ea. Se temea de bandele care bântuiau oraşul, se temea de răzbunarea lui Şevcenco. În asemenea clipe ar fi preferat să-l vadă pe Nicolovschi, chiar dacă încrederea în acest om era mai mult decât limitată. Dar nici măcar Nicolovschi nu se arăta. „Ce rost are viaţa asta pentru mine, plină de temeri şi alimentată doar de speranţa în răzbunare?! Nani, Nani, de ce m-ai părăsit?! Eram atât de fericiţi şi de siguri pe noi! Ce mă fac dacă nemernicii ăştia dau năvală în casă? Trebuie să mă pregătesc” Ileana scoase la iveală, dintr-un colţ ferit al cămării, borcanul cu şoricioaică, păstrat cu grijă pentru zilelele când şobolanii din portul comercial, mânaţi de foame sau de măsurile de deratizare, atacau oraşul. Distribui din produsul morţii, porţii mici, mai în toate locurile accesibile ale locuinţei. Sticluţe, borcănele marcate discret, se aflau la îndemâna acelei care avea să–şi apere viaţa şi, la nevoie, să-i pedepsească pe intruşi. Această fiinţă nevinovată se complăcea în a se grozăvi precum copiii, ignorând în infantilismul ei realitatea care o domina. Şi această realitate avea să nu întârzie, apărând pe la miezul nopţii în toată hidoşenia ei. Un tropot de copite, voci agitate şi bătăi în uşă o treziră din starea de somnolenţă care o apucase. Speriată, se apropie de uşă, apoi se îndreptă spre baie. Uşa forţată cedă uşor şi un grup de rubaşnici năvăli pe urmele ei zădărnicindu-i planul de sinucidere. Prinsă de mâini vânjoase şi aruncată pe canapeaua din sufragerie, Ileana întâlni, plină de groază, rânjetul lui Şevcenco. „Se pare că nu te aşteptai să mă mai întâlneşti, nu?! Ei bine, am venit să-mi plătesc datoria, acea cacealma cu care m-ai onorat la interogatoriu. Atunci am crezut în Nicolovschi şi te-am trimis la el, dar m-am înşelat. Ce ai găsit la acel monstru, nici acum nu pot înţelege?! Dar, după câte văd, aţi căzut la înţelegere. Ce n-aş da să-i văd mutra acum, aici! Din păcate nu este posibil. Este prea ocupat, suficient ca să nu-i mai pese de tine. El m-a rugat să te consolez. Ei, ce zici? Te culci cu mine de bună voie, sau te zbengui cu băieţii ăştia, de nevoie?! Va fi o noapte de pomină. Băieţi, ia aduceţi-o şi pe prietena ei cea mai bună !   Dacă doamna mă acceptă pe mine, voi rămâneţi cu prietena ei, care arată prea bine ca să fie bolnavă, cum pretinde doctorul şi mai ales cum se preface ea. Ei, ce răspuns îmi dai?“ „Dacă Nicolovschi m-a trădat, nu văd de ce nu l-aş trăda şi eu, mai ales dacă-mi asiguri protecţia. În ceea ce o priveşte pe Silvia, nu m-aş atinge de ea. E nebună şi, la noi, credincioşii, se spune că cel mai mare păcat este să pângăreşti înţelepciunea unui nebun, iar Silvia este într-adevăr nebună. Las-o mai bine la spital, să-şi urmeze destinul. Dacă eşti într-adevăr şef, atunci dovedeşte-o şi nu vei regreta. Chiar de ar fi ultima mea noapte din viaţă, vreau s-o petrec într-o deplină uitare, în tumultul unui chef pe cinste. De când Nicolovschi m-a eliberat şi apoi m-a siluit, am învăţat să beau. Vrei dovada? Uită-te în cămară. Cea mai bună vodcă, cea mai bună cafea, din depozitul personal al lui Nicolovschi. Eşti atotputernic, poţi alege varianta care-ţi convine cel mai mult. Aştept!“ „Te-ai schimbat mult Ileana, şi arăţi foarte bine. Cred că o noapte în asemenea condiţii m-ar satisface. În ceea ce o priveşte pe Silvia, nu pot face nimic. Am promis-o băieţilor şi mă voi ţine de cuvânt! Ce zici? Batem palma?“ „Batem!“ Ileana îl trase de mânecă pe Şevcenco şi-i şopti conspirativ. „Sper că nu vrei să ne dăm în spectacol, aici, cu toţii la un loc. Îi lăsăm pe ei aici, iar noi ne retragem în dormitor. Le lăsăm şi lor nişte vodcă şi aş putea face şi o cantitate mai mare de cafea. Ce zici?“ „Îmi place ideea, dar la început hai să facem împreună un control prin casă. Nu vreau să am vreo surpriză lăsată de Nicolovschi!“ Şevcenco răscoli cu atenţie toate locurile susceptibile de a ascunde vreo armă de foc. Mulţumit de controlul făcut, o prinse pe Ileana de mijloc şi-i strivi buzele cu un sărut plin de patimă. Ileana suportă cu stoicism acest prim semnal de nerăbdare şi-i şopti drăgăstos un „ai puţină răbdare“. Şevcenco o urmă în cămară, luară câteva sticle de vodcă şi le duseră băieţilor însetaţi, dar încă „civilizaţi“ în comportamentul lor. Imaginea Silviei o tulbură profund. Ghemuită într-un fotoliu, privea înspăimântată în gol. Nu mai era o privire prefăcută, nu era nici privirea unei nebune. Era într-o clipă de totală luciditate şi se aştepta la ce putea fi mai rău. Întâlni pentru o clipă privirea Ilenei şi o rază se speranţă licări în sufletul ei. „Ileana trebuie să pună ceva la cale! Ea nu mă poate abandona!“ Vodca îşi făcu efectul scontat. O băutură de cea mai bună calitate într-o sărăcie lucie! „Băieţi, nu vă grăbiţi cu băutura! Noaptea e lungă, băutura e bună şi merită a fi savurată. Acum vă aduc câte o cafea mare şi bună.“ Ileana se apropie de Silvia şi o mângâie pe păr. „Silvia, tu vrei o cafea, sau o vodcă? Spune, mă recunoşti?“ „Tu mi l-ai furat pe Paul, iar omul ăla, de acolo, m-a lăsat fără Volodea.“ În acelaşi timp, Silvia se trânti pe jos, zbătându-se şi salivând abundent. Şevcenco se apropie iritat, o ridică pe Silvia dintr-o smucitură, îi plesni două palme zdravene, îi smulse hainele şi o trânti goală pe canapea. „Nu vă temeţi băieţi! Se preface, dar la pat face toţi banii! Am văzut-o la lucru cu Volodea şi cu Alioşa. Pe Volodea văd că nu-l uită nici în nebunia ei. Până una alta beţi vodca. Noi mergem să facem cafeaua.“ Cafeaua nu avu răsunetul scontat de Ileana. Băieţii o băură cu indiferenţă, o făcură ca pe o obligaţie. Vodca însă îşi făcea primele efecte şi se cerea dublată. Ileana se supuse cererii generale, provocându-l discret la băutură şi pe Şevcenco.Acest taur de om reacţiona însă la vodcă cum reacţionează alţii la apă. Gălăgia din sufragerie lua proporţii, cumva direct proporţional cu băutura consumată, băieţii nehotărându-se totuşi să treacă la acţiune. Silvia continua să rămână ghemuită pe canapea fără a stârni cu goliciunea ei poftele acestor brute nesăţioase. Se pare că încercarea Ilenei de a o salva pe Silvia prin rugămintea adresată lui Şevcenco şi referirea la atitudinea faţă de nebuni avuseseră ceva ecou asupra haitei de netrebnici. Se uitau unul la altul întrebător, dădeau din umeri şi continuau să soarbă din licoarea diavolului. Dincolo, în dormitor, încercările Ilenei de a-l ameţi cât de cât pe Şevcenco nu-şi arătau rodul. Colea, cum ceruse să-l alinte, începea să dea semne de nerăbdare, devenind tot mai insistent în gesturile sale de cuceritor. Ileana se maimuţărea alunecându-i printre degete, ademenindu-l mereu la băutură. „Nu mi-aş fi închipuit că eşti aşa de pisicoasă!“ „Poate că aşa am fost dintotdeauna, dar m-am inhibat din cauza educaţiei primite. Dar spune-mi, te rog, cum de aţi scos-o pe Silvia din spital?“ „Simplu! S-au prezentat băieţii acolo şi au ordonat să le fie predată. Mircev nu era acolo. Să vezi ce surpriză va avea mâine! E un caz care trebuia de mult închis, dar domnul doctor s-a tot eschivat. Cine ştie ce relaţii erau între ei?! Eu unul nu cred în nebunia ei!“ „Aici cred că greşeşti. Eu o cunosc foarte bine pe Silvia şi nu cred că m-ar putea păcăli. Îmi pare rău că nu m-ai ascultat. Trebuia s-o trimiţi înapoi la spital şi s-o laşi în plata Domnului, cum spunem noi. Măcar de dragul meu s-o fi făcut!“ „Ai, că eşti o figură! Acum îmi ceri şi favoruri?! Să fiu al dracului dacă mai înţeleg femeile! Când am venit aici, am făcut-o ca să-i plătesc şi lui Nicolovschi şi, bineînţeles şi ţie. Şi uite unde am ajuns!?“ „Eu zic că am ajuns bine şi sunt convinsă că n-o să-ţi pară rău! Un singur lucru ştiu că va fi o problemă pentru tine şi nu una uşoară – cum să mă protejezi împotriva lui Nicolovschi?!“ „Nicolovschi nu reprezintă nimic pentru mine! E un om bolnav, un om complexat de propria înfăţişare. E un om rău de la natură! Dacă e să te păstrez pentru mine, nimeni nu-mi va sta în cale. Depinde doar de tine!“ „Dacă depinde doar de mine, atunci poţi fi liniştit! Vei fi mulţumit! Dar fă-mi şi mie hatârul ăsta cu Silvia. Cum vrei să fiu în apele mele, când ştiu că în camera de alături, o bolnavă, mai mult, o nebună, este siluită?! Tu nu auzi ce hărmălaie este dincolo? Să vezi cum va fi când va începe ea să urle!“ „Eşti nemaipomenită! Tu întotdeauna obţii ce vrei de la bărbaţi?“ „Nu, nu întotdeauna! Soţul meu a fost un bărbat sec. Mereu a făcut numai ce a vrut el. Asta m-a afectat mult. Acum îmi doresc să fie altfel. Ştiu ce pot dărui unui bărbat, dar vreau şi eu puţin răsfăţ. Nu cred că cer prea mult!“ „Bine! Dacă băieţii nu s-au apucat încă de treabă, am s-o trimit la spital, iar lui Mircev am să-i spun că am luat-o pentru o confruntare cu tine. Ai înţeles? Asta va fi motivaţia aducerii ei aici. Până aranjez eu lucrurile, mai fă o cafea bună şi mai adu nişte vodcă. Mâine am să-ţi trimit de toate şi am să pun şi oameni care să supravegheze casa, să nu-i vină vreo idee lui Nicolovschi. Ai grijă să nu faci vreo prostie! Ar fi ultima!“ „Stai liniştit, pe lângă Nicolovschi, tu eşti un înger de bărbat! Şi mai e ceva – tu nu eşti deloc urât!“ Ileana se apropie de Şevcenco şi cu un gest tandru îsi apropie buzele de ale lui. Când Şevcenco intră în sufragerie, atmosfera era încinsă. Băieţii, bine afumaţi, se strânseră în jurul Silviei, împingându-se unul pe altul înspre canapeaua pe care stătea ghemuită şi resemnată, sigură de ceea ce avea să urmeze. Nu mai încerca să simuleze o criză, nu mai arunca priviri rătăcite. Încerca doar să înţeleagă ceva din atitudinea Ilenei, a cărei privire conspirativă reuşise, la un moment dat, să trezească un licăr de speranţă în sufletul ei. Acum, o haită de tineri întărâtaţi de băutură şi de goliciunea ei se invitau reciproc la ospăţ. Intrarea lui Şevcenco o sperie şi mai mult. „Oare ce i-a făcut Ilenei?“ Ocoli privirile întrebătoare ale celui care îi distrusese viaţa şi începu să se roage în gând. Numai Dumnezeu mai putea face ceva. „Doamne, ia-mă la Tine, lângă Paul al meu! Eu sunt curată! Am vrut să trăiesc pentru fetiţa mea, dar am fost şi voi mai fi prea pângărită ca să mă mai pot uita în ochi ei. Apăr-o, acolo unde este cu bunica ei!“ „Ei, băieţi, văd că băutura v-a muiat de tot! Voi doi, nu, mai bine voi patru, îmbrăcaţi-o şi duceţi-o la spital. Spuneţi că ancheta s-a terminat. Nu mai e nevoie să vă întoarceţi! Ceilalţi, puteţi să rămâneţi, văd că mai aveţi vodcă. Când o să-l vedeţi pe Nicolovschi, puteţi să-i mulţumiţi pentru grija cu care ne-a aprovizionat.“ Silvia nu înţelegea nimic. Se lăsă îmbrăcată fără să-i pese de mângâierile celor patru sau de glumele deşucheate ale celorlalţi combatanţi. Când se trezi iarăşi în celula ei ferecată, răsuflă uşurată şi-I mulţumi Lui Dumnezeu. Ştia că datora totul Ilenei, dar nu-şi putea imagina şiretlicul folosit! „Doamne, ce se va întâmpla cu Ileana?! Am o presimţire stranie. Mi-e teamă! Doamne, răsplăteşte-i fapta şi sacrificiul! Pentru a nu atrage atenţia asupra ei, Silvia reîncepu jocul supravieţuirii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se dezbrăcă şi reluă dansul în faţa oglinzii imaginare fredonând o romanţă la modă. Era atâta tristeţe în această melodie încât vacarmul obişnuit provocat de bolnavii de la „periculoşi“ se stinse, lăsând loc unei linişti nefireşti. Silvia reintrase în rol şi avea de gând sa-l joace cât s-o putea. Întors în dormitor, Şevcenco avu surpriza să fie întâmpinat de o arătare de basm. Ileana, uşor rujată, cu părul lăsat pe umeri, într-o ţinută neobişnuită, un superb capot înflorat, îl aştepta aşezată pe marginea patului, cu două pahare de vodcă. Două ceşti cu cafea abureau pe noptieră. „Arăţi fantastic! Ţi-am îndeplinit dorinţa! De fapt, încep să cred că puteai să-mi ceri orice! În viaţa mea nu am mai văzut atâta frumuseţe! Să ciocnim!“ „Să ai grijă de mine! Am nevoie de un bărbat puternic! Îmi promiţi?“ „Ţine-te pe lângă mine şi n-o să-ţi pară rău. Îţi promit!“ Şevcenco goli paharul dintr-o înghiţitură scoţând un „ah!“ de plăcere. Se uită întrebător la Ileana care abia se atinse de paharul ei. „Tu nu bei?!“ „Ba da! Dar nu aşa lacom ca tine.“ Ileana sorbi cu delicateţe o înghiţitură de vodcă şi puse paharul pe noptieră. „Am băut cam mult! Până dimineaţa mai e mult şi vodca e pe sfârşite. Poate mai aduci tu ceva mâine. Bea cafeaua până-i caldă. Mie îmi place mai rece.“ Şevcenco sorbi din cafeaua fierbinte, scoţând un râgâit de satisfacţie. „Vai ce bună ai făcut-o!“ Mai sorbi cu nesaţ de vreo două ori şi se aseză brusc pe marginea patului. Scoase un geamăt prelung şi se prăvăli jos zvârcolindu-se de durere. Cu ochii holbaţi aruncă o privire spre Ileana care sorbea liniştit din ceaşca de cafea. „Ce-i cu tine, dragule?! Te doare ceva? Vei muri în dureri, aşa cum a murit şi Nani! Numai că el a murit nevinovat. Dumnezeu să te ierte, pentru că eu una nu am putut să te iert.“ Şevcenco făcu un efort pentru a ajunge la centura cu pistolul, lăsată pe pat, lângă pernă, dar se prăbuşi gemând. Ileana luă centura şi pistolul şi le puse sus pe dulap. „Auzi cum se distrează băieţii tăi? Mă duc să le dau şi lor câte o cafea caldă, să plătească şi ei fărădelegile pe care le fac prin oraş. După aceea vin şi eu după voi, să-l întâlnesc pe Nani!“ Şevcenco, cu spume la gură, continua să geamă făcând sforţări inutile pentru a striga. Zvârcolirile lui deveniseră tot mai rare. Se chirci ajungând cu gura la genunchi şi se linişti. Ileana făcu o criză de nervi. Un plâns cu sughiţuri scutură pieptul ascuns neglijent de capot. O apucase frica. Era îngrozită de ceea ce făcuse. Îşi muşcă buzele pentru a-şi reveni şi se îndreptă spre bucătărie pentru a face cafelele morţii pentru cei cinci băieţi cheflii. Când intră în sufragerie, băieţii o întâmpinară cu urale. Le turnă cu mâna ei vodcă în paharele împrăştiate pe jos, ciocni cu sticla cu fiecare şi se retrase pentru a le servi cafeaua. „Asta muiere, zic şi eu! Oare n-ar sta puţin şi cu noi?“ „Dacă te aude Şevcenco, te alegi cu un glonte în frunte! Lăsaţi-o dracului în pace! Cine ştie, poate se satură el de ea şi ne-o aduce pe tavă?! Dacă nu, poate îi facem mâine o vizită ca să-i mulţumim pentru găzduire?!“ Ileana se întoarse cu cafelele pe o tavă de argint şi cu un zâmbet promiţător. „Eu mă duc sa văd ce face şeful. Se pare că a cam obosit. Voi beţi cafeaua până e caldă! E de calitate superioară!“ Băieţii se repeziră la cafele, convinşi că Ileana se va întoarce la ei. Scena din dormitor se repetă în sufragerie, iar urletele care urmară la nivel de cvintet o îngroziră pe aceea care îşi arogase dreptul de judecător suprem, aplicând răzbunarea fără drept de apel. Visul răzbunării se împlinea. Ileana aşteptă ca strigătele şi gemetele să înceteze, apoi, tremurând ca de friguri deschise uşa sufrageriei. Spectacolul o copleşi. Poziţiile în care-i găsi pe cei cinci tulburători ai liniştii acestui oraş patriarhal o făcură să înţeleagă chinurile cu care se confruntase tinereţea lor. Se aşeză pe canapea şi închise ochii. Lacrimi de descărcare, lacrimi de linişte sufletească se prelinseră pe obrajii încinşi ai acestui chip gingaş. Un gând chinuitor o străpunse. „Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ceea ce am făcut?! Oare Nani este de acord cu această purtare?! Un adevărat credincios are dreptul la viaţa semenilor săi?! Cu ce sunt mai bună decât Şevcenco, sau aceşti tineri, unelte ale răului?! Nani, dragul meu, am făcut-o din dragoste pentru tine, pentru Paul, pentru Silvia. Doamne, ce am făcut?!“ La un moment dat, auzi un geamăt. Unul dintre tineri deschise ochii plini de groază. Ileana sări ca arsă, se apropie de cel care mai purta o fărâmă de viaţă în el, apoi fugi în bucătărie şi se întoarse cu o cană mare de apă. Se aşeză lângă victimă, îi săltă capul în poală şi încercă să-i toarne apă printre dinţii încleştaţi. Tânărul înghiţi stropii de apă ce se strecurau printre dinţi şi deschise ochii. Ileana întâlni doi ochi albaştri plini de recunoştinţă. Se cutremură. Tânărul gemu, apoi se chirci şi rămase tăcut. Moartea învinsese tinereţea şi ultima speranţă de viaţă. „De ce a trebuit totuşi sa moară?! Măcar el să fi scăpat! Era mai tânăr decât mine. Şi ce băiat frumos!“ O bubuitură puternică zgudui oraşul adormit. Ileana tresări speriată. „Oare să fi început războiul?“ Urmară alte două, de o mai mică amploare. O speranţă licări în sufletul ei. Nu era însă vorba de nici un război. Nu avea cum să ştie că Nicolovschi încerca să spele urmele ultimelor sale fărădelegi. Împreună cu Rusev hotărâse să desfiinţeze celebra „Unitate Specială“. Prima măsură luată fu aruncarea în aer a pivniţelor Tulceanov, mormântul ascuns al ultimelor sale victime. Hala mare din care se desprindeau celebrele galerii de vinuri se prăbuşi astupând orice acces. Galeriile cu butoaie cu vin, galeriile cu cadavrele deţinuţilor lichidaţi, dispărură sub mormanul de pământ proaspăt dislocat din tavanul lutos al halei centrale. Buldozerele aveau să desăvârşească opera, făcând una cu pământul conacul, camerele de tortură, barăcile deţinuţilor, precum şi o parte din butucii, altădată celebri, de viţă de vie. Râşcov profită din plin de acest „act de sabotaj“ şi făcându-l public, dezlănţui o serie de acţiuni de pedepsire a tinerilor „răzvrătiţi“. Cum Unitatea Specială îşi încheiase practic activitatea, renunţă la lichidarea „vinovaţilor“ şi trecu la deportări. Pentru exploziile de la Unitatea Specială, arestă un grup de zece tineri, printre care şi fiul nepedepsitului ofiţer alb, Alexandrov. Absenţa lui Şevcenco nu-l neliniştea, fiind convins că era pe undeva, într-una din acţiunile de lichidare şi ştergere a urmelor, conform celor convenite. Se folosi din plin de serviciile lui Serghei, omul bun la toate. Şuric fu săltat de pe stradă şi împreună cu grupul „sabotorilor“ luă drumul Odessei. Nicolovschi, ocupat până peste cap cu treburile comandate de sus, îşi înfrână dorinţa de a o vedea pe Ileana şi, împreună cu Rusev, porni în căutarea unui nou sediu, unde în linişte să poată pune la punct un plan de desfăşurare a activităţii viitoare. Aşa mai trecură două zile fără ca Ileana să întreprindă ceva, fără ca cineva să bată la uşa casei sale. Încet, încet, începu să cocheteze cu ideea de a nu se sinucide, ci de a se preda lui Râşcov, sau chiar lui Nicolovschi, pentru a-şi primi pedeapsa şi a scăpa de un nou păcat. „Voi rezista oare chinurilor la care mă vor supune? Este destul de puternică credinţa mea în Dumnezeu ca să mă supun preceptelor creştineşti şi să nu-mi iau viaţa?! Când mă gândesc la ce s-a întâmplat, nu-mi vine să cred că eu am făcut ceea ce se vede în jurul meu. Oare de ce nu vine Nicolovschi? Sunt convinsă că m-ar împuşca pe loc şi aş scăpa de toate şi de toţi.“ Ileana trecu în dormitor şi se uită la cel care fusese spaima oraşului. Zăcea neputincios. Ridică pistolul şi se întrebă cum funcţionează. Îl încercă în toate felurile până când împuşcătura şi reculul o făcură să-l scape din mână. „Nici n-aş şti cum să-l folosesc. Dacă mă rănesc numai? Nu, otrava e mai simplă, chiar dacă te chinui puţin. Ar trebui poate să mă duc şi să mă spovedesc. Dacă l-aş găsi pe părintele Popescu, mi-ar fi mai uşor. Dar oare m-ar înţelege? M-ar aproba? Nu, trebuie s-o rezolv singură, aici?“ Erau orele patru dimineaţa, când îi veni o idee. Focul! Focul avea să şteargă multe urme, mistuind şi la propriu, şi la figurat întâmplările din acea noapte fatală. Un singur lucru o preocupa însă – ce vor spune cei care au cunoscut-o? Ce vor spune prietenii. Trebuia găsită o cale de a face cunoscut adevărul. Se gândi la Dănilă şi la Lena şi se apucă să scrie, să relateze totul, fără a omite nimic. Încheie cu un adio plin de disperare. „Dragii mei, mă despart de voi cu încrederea că veţi înţelege toată nesăbuinţa mea. A fost singura cale de a-l răzbuna pe Nani. Pentru el am pedepsit, pentru el voi muri, cu speranţa că-l voi întâlni acolo unde este. Ştiu că purtarea mea va fi greu de înţeles, dar şi mai greu de înţeles este disperarea cu care am trăit.“ Se îmbrăcă, trase o fugă până la casa prietenilor săi şi lăsă scrisoarea în cutia de la uşă. Apoi se întoarse încet acasă, ca pentru a întârzia deznodământul. Îşi puse o rochie sobră de seară, îşi aranjă puţin părul şi se apucă să-şi pună planul în acţiune. Pregăti o porţie mare de cafea amestecată cu şoricioaică, îşi turnă vodcă în câteva pahare, scoase din cămară bidonaşul cu petrol lampant şi trecu în sufragerie. Stropi uşa, stropi perdelele, stropi cadavrele băieţilor. Trecu la covoare, fotolii, mobilă. Făcea totul mecanic, fără să se gândească la ceea ce va urma. În dormitor stropi cadavrul lui Şevcenco, patul, perdelele, covorul. „Doamne, câte zile şi câte nopţi fericite am petrecut în acest pat cu Nani al meu! În patul ăsta am să mor neprihănită, căci nimeni nu s-a mai atins de mine. Trebuie să scot spurcăciunea asta de cadavru!“ Îl apucă de picioare şi-l târî în mijlocul sufrageriei. Cum petrolul lampant se terminase, goli în continuare sticlele cu vodcă. Aşeză paharele cu vodcă şi cana cu cafea pe noptieră, se aşeză în pat sprijinită bine de o pernă mare şi începu să golească paharele cu vodcă. Când simţi că vodca începe să-şi facă efectul, pregăti cutia cu chibrituri şi, cu mână tremurândă, aruncă chibritul aprins pe covor. În aceeaşi clipă goli fără răsuflare conţinutul din cana cu cafeaua morţii. Fără să apuce să simtă efectul otrăvii, leşină. Se pare că Dumnezeu se milostivise şi o iertă! Flăcările porniră în toate direcţiile, camera se lumină ca într-un amurg feeric, focul o luă spre sufragerie, adulmecând tot ce era inflamabil. Căldura sparse geamurile, aerul proaspăt năvăli în încăperi aţâţând focul şi mai tare. Când focul răzbi în afara clădirii cuprinzând acoperişul, lumina flăcărilor atrase atenţia vecinilor. Câţiva vecini s-au încumetat să iasă cu găleţi cu apă pentru a stropi gardurile şi pentru a stăvili înaintarea focului înspre casele lor. Nimeni nu a schiţat nici un gest pentru a se apropia de casa în flăcări. Era considerată o casă a diavolului, toţi acuzând-o pe preoteasă de trădare. „N-aţi auzit ce bairam a fost azi noapte? Precis s-au îmbătat ca porcii şi şi-au dat foc cu ţigările. E pedeapsa Lui Dumnezeu!“ Când într-un târziu a sosit cisterna pompierilor, nu mai era nimic de făcut. Focul îşi făcuse conştiincios datoria. Vestea s-a răspândit cu repeziciune prin oraş. „A ars casa părintelui Ilaşcu.“ Inerent a ajuns şi la urechile lui Nicolovschi, care se repezi, cu sufletul la gură, la locul dezastrului. Casa mistuită de flăcări mai fumega încă, răspândind un miros greu de carne arsă. Rămase consternat neştiind ce să mai creadă. „Dacă Ileana s-a prăpădit, n-am să mi-o iert niciodată! De patru zile n-am găsit timp să vin s-o văd. Trebuie să aflu ce s-a petrecut aici. Băieţi, turnaţi multă apă ca să putem intra printre dărâmături. Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie!“ Nicolovschi se aşeză pe o băncuţă, în grădina casei, şi aşteptă în linişte. Se dezmetici abia când auzi vocile lui Râşcov şi Rusev.

*

*           *

      „Ce s-a întâmplat aici, Alexei?!“ „Habar n-am! Unde-i Şevcenco? Aici e mâna lui, cu toate că i-am spus să nu se amestece!“ „Şevcenco lipseşte. Cred că-i prin sate. Ştii bine că are de lucru. De unde ţi s-a năzărit că e mâna lui?!“ Acest scurt schimb de cuvinte fu întrerupt de apariţia lui Koşevoi. „Ce dracu s-a întâmplat aici? Unde-i Şevcenco? Ieri a luat nouă băieţi din grupa mea, să rezolve două probleme, cu două muieri. Una ştiu că era nebună, Silvia, dacă nu mă înşel. Cealaltă, nu ştiu cum o chema, se pare că era foarte arătoasă. Cel puţin aşa spun cei patru băieţi care s-au întors, după ce au dus-o la spital pe nebună. De ceilalţi cinci nu ştiu nimic şi am nevoie de ei!“ Pentru Nicolovschi, lucrurile începeau să se lămurească. Cealaltă muiere nu putea fi decât Ileana! „Am spus eu că e mâna lui Şevcenco! Haideţi înăuntru, că n-om lua foc! Eu unul, nu mai aştept!“ Porni primul printre resturile fumegânde, înjurând la fiecare pas. Când reconstitui imaginea a ceea ce fusese sufrageria, rămase fără grai. Cei care-l urmau reacţionară la fel. Printre lucruri pe jumătate arse, zăceau şase cadavre semicarbonizate, în poziţii care demonstrau fără tăgadă chinurile  care precedaseră sfârşitul. Primul care rupse tăcerea fu Koşevoi. „Sunt băieţii mei! Tipul ăsta de arme le aparţine. Armata nu are aşa ceva. Aici a fost un chef. Prea multe sticle de vodcă!“ Se apucă să verifice armele, după care continuă. „Băieţii n-au tras nici un foc!? Şevcenco nu are pistolul asupra lui!? Ce dracu a fost aici?!“ Nicolovschi trecu, ceea ce a fost pragul uşii din dormitor, şi-şi muşcă limba de emoţie. Pe patul distrus, în cea mai mare parte, de flăcări, zăcea trupul în parte carbonizat al Ilenei. Nicolovschi se apropie de cadavrul Ilenei şi îngenunche. „Ar trebui să-ţi promit că te voi răzbuna, dar acest lucru nu mai este posibil. Şevcenco este mort! Îţi promit că vei fi înmormântată în datina ta!“ Nicolovschi se ridică, luă pistolul ce zăcea pe jos şi-l verifică. Lipsea un singur glonţ. Părăsi dormitorul şi se apropie de cadavrul lui Şevcenco. Descărcă restul încărcătorului în ceea ce mai rămăsese din duşmanul său şi puse pistolul alături de cadavru. Koşevoi zâmbi cu subînţeles şi părăsi locul tragediei. „Am să trimit băieţii să ridice cadavrele, ale grupei bineînţeles! Cu restul, faceţi ce credeţi.“ Nicolovschi se apropie de Râşcov şi-l trase de o parte. „Cadavrul lui Şevcenco mediatizat, poate dezlănţui un pogrom. De Ileana, te rog, nu te atinge. Mă ocup eu, personal. În rest îţi stau la dispoziţie.“ „Fă cum vrei, dar de pogrom nu mai poate fi vorba! Deportări, da! Şi cât mai multe!“ Toată lumea se retrase în afară de Nicolovschi. Se plimba năuc prin ceea ce fusese casa speranţelor sale, se oprea în faţa cadavrului Ilenei, încerca să înţeleagă ceva din cele întâmplate, blestema. Se duse spre cămară, care, ca prin minune, scăpase mai teafără şi caută o sticlă cu vodcă. Nu găsi nici o sticlă întreagă, dar dădu de un borcan cu otravă pentru şoareci. Îşi dădu seama că acest borcan deţinea secretul celor petrecute şi se întoarse în dormitor. „Acum înţeleg că ai fost mai tare decât Şevcenco! A îndrăznit să treacă peste mine şi ţi-a oferit, în prostia lui, prilejul mult visatei răzbunări. Măcar atâta satisfacţie pot avea şi eu! Ileana, iartă-mă că nu am avut grijă de tine, aşa cum ţi-am promis! Ai fost o femeie pe cinste! Ne-ai dovedit pe toţi! Acum ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat! Adio!“ Nicolovschi porni spre Consistoriu, îi ceru lui Râşcov un camion şi doi băieţi şi se întoarse la Ileana. Pe drum se opri la o unitate de pompe funebre şi luă un sicriu cu toate cele necesare unei înmormântări tradiţionale, creştineşti. Aranjă personal trupul carbonizat al Ilenei în sicriu, puse băieţii să culeagă nişte flori din curte şi le aranjă cu grijă, acoperind în întregime trupul atât de râvnit! Băieţii încărcară coşciugul în maşină şi plecară cu toţii la Sobor în căutarea unui preot. Îl găsi pe protopopul Popescu şi-i expuse pe scurt dorinţa lui. „E un caz special, un accident stupid, un incendiu în care au pierit mai mulţi oameni, printre care şi Ileana Ilaşcu. Vreau s-o înmormântaţi fără vâlvă, creştineşte, ca pe o soţie de preot. Pe cruce să scrieţi numele ei, Ileana Ilaşcu, şi data morţii, adică ieri. Eu nu am să pot participa. Faceţi acest lucru pentru mine, vă rog! Ileana a murit credincioasă soţului ei şi l-a răzbunat.“ Pe Ileana am iubit-o ca pe fiica mea. Am să fac tot ce trebuie, ca să se odihnească în pace. Fiţi liniştit!“ Când lumea a văzut mormântul Ilenei, a înţeles că a murit în incendiu, dar nu a înţeles şi împrejurările în care s-a produs nenorocirea. Singura care a înţeles ce s-a petrecut în casa Ilenei, a fost Silvia. A înţeles privirile conspirative ale Ilenei, a înţeles sacrificiul ei şi şiretlicul de care s-a folosit ca s-o scape, a înţeles modul în care s-a împlinit răzbunarea Ilenei. A ţinut această durere în ea, continuând să joace rolul de nebună, şi s-a descărcat abia după eliberare, când a relatat celor apropiaţi şi autorităţilor române adevărul cutremurător. Mormântul Ilenei a devenit un adevărat loc de pelerinaj. Vestea morţii tragice a Ilenei a avut ecouri diferite în sufletele celor care au cunoscut-o. Cei care pierduseră încrederea în ea acuzând-o de colaborare cu cotropitorii, au mulţumit lui Dumnezeu pentru dreptatea făcută. Puţinii care au avut încredere în această femeie bătută de soartă, au înţeles martiriul său şi nu au pregetat să pună, chiar dacă şi discret, flori pe mormântului ei. Seara, înarmat cu o lanternă, se strecura şi Nicolovschi şi petrecea uneori ore în şir, lângă mormântul celei care-l fermecase şi trezise în el speranţe. Aducea întotdeauna flori de câmp, pe care le punea pe braţele crucii. „Dacă ai fi trăit, sunt sigur că aş fi devenit un altfel de om. Moartea ta mă va înrăi şi mai mult.“ Moartea lui Şevcenco îl puse pe roate pe Râşcov. În primul rând făcu din Şevcenco un erou, organizând funeralii cu onoruri militare. Obţinu decorarea şi avansarea post–mortem a acestuia şi numirea lui Nicolovschi pe postul rămas vacant. Îi încredinţă acestuia misiunea de a organiza deportări punitive, în văzul lumii. Familii întregi, înarmate doar cu bocceluţe, luau drumul pribegiei, pe jos, în direcţia Nistrului. Dincolo de Nistru începea trierea, separarea copiilor de părinţi şi trimiterea acestora spre centre de educaţie special organizate, şi nu rareori, despărţirea soţilor. Bărbaţii erau trimişi la muncă, în general în industria extractivă, iar femeile, încărcate în vagoane de marfă, luau drumul Siberiei. Mai rezistente, prin structura lor fizică şi psihică, multe dintre ele au supravieţuit regimului de exterminare şi, după terminarea războiului, au adus mărturii despre calvarul deportărilor din 1941. În această atmosferă de teroare, veştile care se strecurau din România reaprindeau focul speranţelor pierdute. Aşa s-a zvonit despre întâlnirea lui Antonescu cu Hitler, despre conţinutul discuţiilor de la München din 12 iunie 1941, despre iminenta punere în aplicare a directivei Führerului privind atacarea Uniunii Sovietice, aşa–numita „Operaţiunea Barbarossa“. Aşa s-a aflat despre hotărârea lui Antonescu de a participa, alături de Germania, într-un război sfânt de eliberare a teritoriilor ocupate. Creştea teama în faţa represiunilor, dar creştea şi speranţa. Creştea şi curajul tinerilor în faţa ocupanţilor, manifestându-se prin acţiuni de sabotaj, nu rareori plătite scump, datorită lipsei de organizare, de profesionalism. Un eroism infantil, care a curmat multe vieţi fragede şi a distrus multe familii. Totuşi, rolul acestor acţiuni a fost enorm, dacă ne gândim numai la faptul că autorităţile au renunţat la execuţiile sumare, au renunţat la gropile comune. Mai mult, s-a renunţat la deportarea oamenilor simplu încolonaţi, supravegherea deplasării pe jos a acestora ridicând probleme deosebite. Deplasarea coloanelor se făcea prea încet, iar nopţile ofereau ocazii bune pentru atacarea supraveghetorilor de către grupuri de tineri, care apăreau şi dispăreau precum fantomele. În astfel de acţiuni, călăreţii cu figuri asiatice, mereu ameţiţi de băutură, erau victime uşoare, pierdeau armele şi caii şi se amestecau cu fugarii eliberaţi, pentru a nu rămâne ţinte vii. Oamenii scăpaţi din coloanele morţii se împrăştiau în toate direcţiile şi nu-i mai luau în seamă. Râşcov era dezorientat. Apelă la serviciile lui Pantioşa pentru a proteja convoaiele cu deportaţi, dar acesta nu acceptă. Ei aveau nevoie de pradă, aşa–zisele trofee, ori la aceşti năpăstuiţi ai soartei ce puteau găsi? În plus, grupurile de tineri, „haiduci“ cum îşi spuneau, reuşiseră să se organizeze mai bine, capturaseră armament şi cai şi erau în continuă mişcare. Şi mai era ceva care-l îngrijora pe Pantioşa – zvonurile privind războiul. Cu toate că era de prin împrejurimi, nu avea nici o contingenţă cu localnicii care aşteptau cu disperare eliberarea. El era prin excelenţă un anarhist şi ţinea prea mult la statutul de „om liber“ care poate face ce vrea. În consecinţă, simţind că lucrurile nu mergeau prea bine, îşi mută cartierul general la Cetatea Albă, pentru a fi mai aproape de Nistru, în caz de nevoie. Râşcov reacţionă violent, ameninţă, dar se mulţumi cu atât. Încercă să-l convingă pe Zelicman să transporte deţinuţii cu barje remorcate, dar primi un refuz categoric. Refuzul lui Zelicman avea acoperire în dispoziţiile speciale primite în legătură cu organizarea apărării malului rusesc al braţului Chilia. Frământările lui Râşcov se mai domoliră când lui Nicolovschi îi veni ideea cu rechiziţionarea de prin sate a căruţelor. „Ce vrei să facem cu căruţele, măi Alexei?!“ „Căruţa şi familia! Coloana de căruţe poate fi mai uşor supravegheată şi viteza de deplasare este oricum mai mare. Întărim paza şi ducem cu aceeaşi ocazie şi cai şi căruţe. O să ne prindă bine. Pe călăreţii noştri îi instruim să tragă în deţinuţi la orice încercare de atac din partea ,,haiducilor”. Sunt convins că-i vom potoli!“ „Da, s-ar putea să ţină.  Oricum, nu prea avem alte soluţii. Te ocupi personal de treaba asta! Pe Rusev trebuie să-l folosesc la altceva. E prea moale pentru treburi de astea!“ „Am nevoie de oameni, atât pentru treburile din oraş, cât mai ales, pentru însoţirea convoaielor.“ „Să nu te aştepţi la mare lucru. În situaţia actuală, nici o unitate nu ne va ceda oameni! Gluma se îngroaşă. Sunt convins că foarte curând ne vor ataca. Atunci va începe greul, din cauza populaţiei.“ După terminarea războiului, mulţi istorici au atribuit succesele armatei germane din prima perioadă, factorului surpriză, păstrării secretului. Se pare că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Felul în care au circulat „zvonurile“ prin Basarabia, având ca sursă de plecare România, zvonuri care au fost confirmate pe parcursul zilelor care au urmat, contrazic în bună măsură acest lucru. Dacă populaţia neimplicată vehicula cu nonşalanţă informaţii legate de pregătirea atacului germano–român, atunci ne putem imagina cât de informate erau serviciile sovietice de spionaj, domeniu în care s-au dovedit, şi nu o dată, a fi maeştri. Măsurile de lichidare a activităţilor de represiune, de depopulare şi golire de bunuri, de ştergere a urmelor, alături de o masivă concentrare a forţelor armate la frontiera cu România, atestă gradul ridicat de informaţii de care dispuneau. Pe la mijlocul lui iunie 1941, după deconspirarea Operaţiunii Barbarossa, convingerea generală plasa data începerii operaţiunilor militare în jurul datei de 25 iunie. Că aşa stăteau lucrurile o confirmă discuţia avută de Zelicman cu ai mei. „Daniil Stepanovici, poate că ar fi bine să plecaţi din oraş. În primul rând s-ar putea ca Ismailul să fie teatrul unor acţiuni militare dure, ţinând cont de importanţa acestui port la Dunăre. Mai sunt şi măsurile care se iau pe plan local de oameni ca Râşcov şi mai ales ca Nicolovschi. Omul ăsta are un of cu dumneata şi după cum îl cunosc, nu are obiceiul să uite. Din câte ştiu, trebuie acţionat rapid. După 20 iunie s-ar putea să fie prea târziu. Am venit să vă dau sfatul ăsta şi să-mi iau şi rămas bun. Nu voi mai putea părăsi portul. Dumnezeu să vă păzească!“ Într-adevăr, lucrurile s-au precipitat. Nicolovschi şi-a intrat în pâine, lăsând fără menajamente colhozurile fără cai şi căruţe, în plină vară, arestând familii întregi, de regulă noaptea, organizând convoaie de deporţati cu destinaţia Palanca, punct de trecere a Nistrului. Oraşul fierbea neputincios, ţinut în frâu de patrule răsărite ca ciupercile după ploaie. Părăsirea oraşului devenise practic imposibilă, iar sfatul lui Zelicman, de nerealizat. Nenorocirea părea inevitabilă, iar starea de spirit din casa noastră, demobilizantă. Sintagma „ce-o vrea Dumnezeu!“ era pe buzele tuturor. Valeria, în loc să se potolească, se dezlănţui şi mai mult. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului la familia unei prietene, Vava, rămânând deseori şi peste noapte. În atmosfera care domnea în casă, tata ceda şi o lăsa în pace. Nefrita contractată de mama puse capac la toate. Disperat, Dania al ei, dădu o fugă până la spital pentru a-l ruga pe doctorul Perceac să-i facă o vizită. Rămase blocat când află că şi doctorul şi bunul său prieten Alexandrov fuseseră arestaţi cu o zi înainte. Apelă la cunoştinţele unei infirmiere, pentru a o putea trata pe mama. Tata îşi luă inima în dinţi şi se duse după Valeria. O înduplecă să se întoarcă acasă, să aibă grijă de mama. Boala se manifesta vehement, diureza fu dată peste cap, iar corpul, în special membrele inferioare, se umplu de băşici mari pline cu lichid. Bunica tampona băşicile cu vată înmuiată într-un ceai de plante, la recomandarea unei vecine. Lulu încerca şi ea să facă oficiul de infirmieră, dar lipsa unor semne de ameliorare instală în casă o atmosferă de înmormântare. Cred şi acum că, dacă mama a scăpat cu viaţă, acest lucru s-a datorat dorinţei extraordinare de a trăi,  dragostei nemărginite pentru familie şi, nu în ultimul rând, leacurilor băbeşti, bazate numai şi numai pe ceaiuri din tot felul de ierburi. Această dorinţă fantastică de a supravieţui a ajutat-o şi mai târziu, în condiţii şi mai grele. A fost întotdeauna stâlpul familiei, prin vorbă şi faptă. Optimismul ei era molipsitor, iar capacitatea de înţelegere a fiecăruia în parte asigura armonia necesară salvării unităţii familiei. Pe 21 iunie, vestea strecurată de dincolo de Prut privind începerea operaţiunilor militare pe ziua de 22 a produs o stare de agitaţie explozivă în rândul populaţiei fără a stârni o atitudine specială din partea autorităţilor. Sovieticii rămâneau într-o stare de expectativă aparentă, spre nedumerirea localnicilor. Părea de neînţeles felul în care se autoamăgeau cu acea dată de 25, pe care continuau s-o vehiculeze în cercurile lor. Reapariţia lui George, înarmat cu o fiţuică pe care erau scrise cu mâna cuvintele unui cântec, veni să confirme, o dată în plus, apropierea ostilităţilor. „Azi noapte la Prut războiu-a-nceput/Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdut–astă vară/ …“ Erau cuvinte care aprindeau speranţe, stârnind lacrimi de bucurie.„De unde ai tu, hârtia asta?! Să ştii că asta este o bombă în mâinile tale! E mai bine s-o distrugi şi să n-o difuzezi!“ „Unchiule, e prea târziu. Toată noaptea am multiplicat-o şi acum circulă nestingherită. Am aruncat câteva exemplare şi pe strada Consistoriului, să se bucure şi ei puţin. În curând vor pleca acasă şi vor scăpa de blestemele noastre! Dacă ar fi deştepţi, s-ar căra fără lupte. Aici nu au nici o şansă!“ „Să dea Dumnezeu, dar tu ar trebui să dispari! Ieri i-au arestat pe Perceac şi pe Alexandrov.“ Antonescu era hotărât să acţioneze de unul singur. Nu-l mai interesau părerile politicienilor de vază, nu-l interesa punctul de vedere al casei regale. Ordinul adresat armatei pe 22 iunie, s-ar putea spune, de la sine putere, ocolind comunicarea cu regele Mihai, într-o clipă de cumpănă a istoriei României, prin patetismul său aproape electoral, a stârnit un mare entuziasm în rândul populaţiei basarabene, dar şi destule rezerve în lumea politicienilor de la Bucureşti, în mare parte filofrancezi. ,,Vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!” Sintagma „Războiul sfânt“ inoculează în sufletele ostaşilor români simţul datoriei, al sacrificiului. Era necesar acest lucru. Preoţii militari aveau misiunea sfântă de a purta crucea în faţa batalioanelor. Pe Prut, în perioada 22 iunie – 1 iulie, trupele române au avut drept atu, nu pregătirea şi tehnica militară, ci entuziasmul. Că surpriza nu a fost chiar o surpriză, a demonstrat-o replica dată de sovietici, mai bine instruiţi, mai bine echipaţi, mai bine dotaţi cu tehnică militară. Dacă i-a surprins ceva şi totodată derutat, a fost felul în care au atacat românii cântând cântece patriotice, murind dar nu oprindu-se, realizând capete de pod nesperate. Pe 23 iunie Ismailul a avut parte de exploziile primelor obuze româneşti. O mică baterie de artilerie, instalată pe un deal de lângă Tulcea, a încercat să ţintească portul militarizat al Ismailului, provocând însă spaimă în mijlocul locuitorilor paşnici, care şi-au mutat „dormitoarele“ în pivniţe. Chiar dacă bombardamentele nu au avut amploare, panica a pus stăpânire pe localnici. Teama că sovieticii nu se vor retrage fără lupte a fost amplificată şi de o surpriză oferită de aceştia. Pe 26 iunie, sovieticii au trecut Dunărea, respectiv braţul Chilia, şi au ocupat Chilia Veche, un punct lipsit practic de orice apărare. Dacă armata română a considerat această acţiune drept un episod scurt şi lipsit de importanţă, populaţia de pe malul stâng al Dunării a înţeles cu totul altceva. Oamenii au început să se pregătească  pentru un asediu de lungă durată, punând chiar la îndoială capacitatea germano–română de a-i urni din loc pe ocupanţi. În plus, propaganda sovietică întreţinea vie această teamă, bombardând cu ştiri care prezentau pierderile enorme ale armatelor germană şi română pe linia Prutului. Ceva adevăr era în aceste comunicate, chiar dacă cifrele erau umflate. În Basarabia s-au dat lupte grele, cu pierderi de ambele părţi, dar, totuşi, mai importante de partea celor care forţau trecerea Prutului. Operaţiunile în partea de sud a Basarabiei au fost încredinţate armatei române. În zona centrală şi în Bucovina, românii au mers alături de nemţi, prima mare eliberare realizându-se la 5 iulie prin intrarea triumfală în Cernăuţi. Armatele a 11-a germană şi a 3-a română au avut mult de furcă în luptele de la dealul Ţiganca, unde au căzut mulţi români. Sub pretextul că ei cunosc mai bine regiunea, românii erau împinşi de către germani drept deschizători de drumuri. Acolo au şarjat şi elevii şcolii de ofiţeri de cavalerie de la Sibiu. Lipsiţi de experienţă şi o reală pregătire, cavaleriştii noştri s-au pomenit în faţa blindatelor sovietice, care, conform informaţiilor „la zi“, nu prea trebuiau să existe. Aici a luptat şi Mircea scăpând cu viaţa printr-o minune. Tot acolo a avut el şi prima decepţie, dându-şi seama de maniera în care nemţii îi tratau pe români. Visase să lupte cot la cot cu armata germană şi doar în două săptămâni realizase cât de lipsiţi de loialitate erau aliaţii noştri, idolii lui din adolescenţă. Totuşi, la 16 iulie Chişinăul a fost cucerit, iar speranţele basarabenilor au fost reactivate. Dezastrul cavaleriei de la Ţiganca i-a desfiinţat ca unitate, cei rămaşi în viaţă fiind repartizaţi în cadrul unui alt regiment, fiind folosiţi în acţiuni de recunoaştere, cam ca pe vremea primului război mondial. Trimis cu noua unitate în sudul Basarabiei, Mircea a reuşit să se abată pe acasă, dar a ajuns prea târziu pentru a se mai întâlni cu familia. Nu a avut timpul necesar pentru a o căuta pe Valeria, dar a aflat de la bunica despre tata, mama bolnavă, Bob şi Lulu, care au luat drumul deportării. George era dat dispărut, iar mama lui şi Barby se ascundeau, de teama revenirii ruşilor, în pivniţa unor cunoştinte, undeva printr-o mahala a Ismailului. A fost un şoc pentru el, dar şi-a păstrat încrederea în alianţa cu Germania şi speranţa în distrugerea bolşevismului. Ce se întâmplase de fapt? Ismailul nu a fost apărat de sovietici, ci părăsit fără lupte. Realitatea era că nici nu aveau o flotilă militară pe braţul Chilia, iar veştile care soseau de la Tulcea şi Galaţi anunţau o pregătire a forţelor navale româno–germane pentru dezlănţuirea unui atac pe Dunăre. Mircea avea să participe la mici acţiuni de hărţuire, mereu scăpând ca prin minune, mutându-se după fiecare eşec la alt regiment, spulberând vis după vis, acumulând decepţie după decepţie, stări furnizate de comportamentul „colegilor“ germani faţă de militarii români, pe lungul drum al războiului de eliberare. Ştia că îi pierduse pe ai săi pentru totdeauna şi pe undeva regreta fuga peste Prut, abandonul familiei. Comunismul pentru el era cea mai mare plagă a omenirii, iar salvarea o vedea în naţional–socialismul german. Comportamentului neloial al camarazilor germani îi acorda circumstanţe atenuante, apărându-şi crezul cu sintagma „la război, ca la război!“ Ismailul ieşise într-adevăr prea puţin şifonat din aşa–zisele bombardamente ale artileriei române. Sovieticii şi-au dat seama că nu avea nici un sens să angajeze lupte pe Dunăre, să riposteze prin contraatacuri puternice, Dunărea fiindu-le necesară pentru organizarea evacuării materialelor şi a unei anumite categorii de personal – cinovnicii. În schimb, dacă s-au ocupat într-adevăr de ceva, a fost organizarea deportărilor – oameni, animale, atelaje. Totul trebuia să treacă Nistrul, acolo unde sovieticii pregăteau marea ripostă, pentru apărarea Ucrainei. Omul numărul unu în organizarea a ceea ce era să fie cunoscut sub numele generic de „pohod na Sibiri“ a fost Nicolovschi. Suferind ca un câine din cauza celor întâmplate cu Ileana, îşi stingea durerea provocând-o altora. Se ştia că este un dur, un dezechilibrat, dar în ajunul unor evenimente care în mod inerent urmau să-i afecteze pe toţi, lumea era înclinată să găsească până şi în ochii duşmanului o sclipire de înţelegere. Un război e un război şi acolo unde se desfăşoară nu alege victimele, loveşte în toţi. Unul din obuzele căzute întâmplător în Parcul „Trandafirilor“ a curmat viaţa a doi localnici şi a doi ofiţeri sovietici! Întâmplarea i-a dus acolo, iar războiul nu a ales. Poate că în sufletele lor erau duşmani, poate că într-o anumită împrejurare s-ar fi luptat pe viaţă şi pe moarte, dar acolo, în parc, erau simple fiinţe umane, iar explozia nu a făcut nici o distincţie. Şi culmea, toţi erau tineri!. Tocmai de aceea, în atare împrejurări, atitudinea lui Nicolovschi părea şi mai de neiertat. A ajuns până acolo încât, în unele cazuri, cum a fost şi al nostru, venea personal pentru a ridica familii întregi, a le îmbarca în căruţe şi a le trimite sub escortă la locul de adunare, de regulă o veche piaţă părăsită de la marginea oraşului. Era acelaşi Nicolovschi care petrecea ore în şir lângă mormântul Ilenei! După vreo săptămână petrecută în chinuri într-o pivniţă umedă şi rece, cu şobolani mişunând printre noi, starea mamei a impus ieşirea la lumină. Cum nici bombardamentele nu mai erau prea puternice, iar efectele lor nici atât, ne-am întors acasă pentru a nu o expune la chinuri suplimentare pe cea care se plângea doar de faptul că nu ne poate îngriji. Bunica şi-a reluat funcţia de infirmieră, încercând din răsputeri să-i aline suferinţa şi să aibă grijă şi de noi. Valeria continua să se complacă în postura de victimă şi să locuiască la prietena ei, Vava. În casă domnea o atmosferă de înmormântare, iar noi, cei mai mici, plângeam pe ascuns, ca să n-o întristăm şi mai mult pe mama. Încercând să afişeze un optimism molipsitor, tata se trăda în momentele de cădere, când rămânea dus pe gânduri şi–şi ştergea pe furiş câte o lacrimă. Ştia că urma la rând, ştia că nu va fi iertat de oameni ca Nicolovschi. Şi cum de ceea ce te temi nu ai scăpare, vorba omului simplu, s-a întâmplat într-o noapte. O căruţă s-a oprit în faţa casei, s-a auzit jocul nervos al copitelor de cal şi, o bătaie insistentă în uşă, ne-a trezit la realitate. Deschizând cu teamă uşa, Daniil Stepanovici s-a pomenit faţă în faţă cu zâmbetul hidos al lui Nicolovschi. „Ţi-am spus că o să ne mai întâlnim, numai că de data aceasta ne întâlnim pentru a ne lua rămas bun! Nu mă inviţi înăuntru?! Băieti, aşteptaţi afară! Pregăteşte-te de un drum lung. Sunteţi toţi acasă?“ „Eu, soţia şi doi copii. De cel mare nu ştiu nimic, iar Valeria a plecat de acasă şi nu mai ţine legătura cu noi. Soţia este grav bolnavă, are nefrită, şi o îngrijeşte soacra mea. Ce vreţi să faceţi cu noi? Luaţi-mă pe mine şi lăsaţi-i pe ei în pace. Ei nu vor face nici un rău nimănui.“ „Nu, Davâdov, veţi pleca cu toţii şi chiar acum! Aveţi o căruţă, un cal şi o escortă, bineînţeles! Nu am venit să negociem, am venit să achit o datorie. Pune în căruţă pături, ceva haine, mâncare, apă şi umbrele pentru ploaie sau soare. După cum vezi, nu sunt chiar aşa de rău. Vreau să ajungeţi vii acolo unde vă trimit. O să fie mulţi cu voi, aşa că n-o să vă plictisiţi. Ia şi nişte cărţi de joc. Sper să nu vă bombardeze eliberatorii voştri sau aliaţii lor. Meritai să fii pus la zid, aşa că poţi fi mulţumit că te scap de război şi de nemţi. Cât despre românii voştri, ei nu contează în harababura care s-a iscat. Hitler ne-a trădat şi va trebui să plătească cu capul îndrăzneala asta, şi împreună cu el şi marele lui aliat, Antonescu. Când vom restabili ordinea, România se va dezintegra! Bun, hai la treabă! Te sfătuiesc să linişteşti spiritele, să nu aud vaiete şi strigăte! E spre binele vostru dacă vreţi să rămâneţi împreună. Tot ce pui în căruţă, trebuie să treacă prin faţa ochilor mei. Nu uita de apă!“ Tata asculta înmărmurit, luptându-se cu el însuşi pentru a nu comite vreo greşeală, care ar fi putut fi fatală. „Lăsaţi-mă să-i explic soţiei şi să trezesc copiii, să-i pregătesc ca să plecăm în linişte.“ Mama a primit cu seninătate spusele lui Dania al ei. „Fii liniştit şi nu te împotrivi. Bine că plecăm cu toţii împreună! Du-te la copii şi explică-le că totul este în ordine, să nu le fie frică pentru că vom fi împreună şi scăpăm şi de bombardamentele din oraş. Eu mă scol să adun câte ceva. Mă duc să-i spun şi lui mama. Trebuie să ştie!“ „Să luam şi o salteluţă, să poţi sta întinsă, şi câteva perne. Roag-o pe mama să umple cu apă două damigene, din alea împletite. Mă duc la copii.“ Eu şi cu Lulu am reacţionat diferit. Lulu s-a speriat atât de rău, încât nu a mai putut scoate nici o vorbă. Eu, în schimb, n-am văzut decât partea „interesantă“ a lucrurilor, o călătorie lungă cu căruţa, ca în vacanţele de la bunici. „Şi căruţa va fi numai a noastră? Eu am să am grijă de cal şi am să ţin hăţurile. Am să iau şi biciul pe care mi l-a făcut cadou bunu. Tu, Lulu, nu te mai smiorcăi atât! Tu vei fi infirmiera lui mama. Va trebui s-o îngrijeşti tot timpul.“ „Bravo, Bob, cu tine alături ştiu că n-o să-mi fie frică de nimeni!“ Lucrurile pe care le pregăteam pentru îmbarcare le puneam la vedere în sufragerie, pentru a fi controlate de Nicolovschi. Ne urmărea cu zâmbetul lui hidos, plin de o satisfacţie crudă, cinică. Prima intervenţie a avut-o când a văzut primusul şi bidonaşul cu petrol. „Asta nu! Nici vorbă de aşa ceva!“ „Dar trebuie să pot pregăti ceaiurile pentru soţie! Sunt singurul ei medicament!“ „O să puteţi, în timpul opririlor, să aprindeţi focuri, pentru a putea face ceaiuri. Bidonul cu petrol este o adevărată bombă în caz de bombardament şi poate fi folosit şi în acte de sabotaj! Mai ştii! Nu, fără primus!“ Încărcarea căruţei a decurs într-o linişte deplină, fără incidente. Asta nu înseamnă că din spatele perdelelor, umbre agitate nu urmăreau cu groază spectacolul dezrădăcinării, atât de temut, şi totuşi, atât de aşteptat pe fondul unei resemnări fatale. Era o căruţă veche, cu oişte ca pentru doi cai, cu un cal destul de arătos înhămat pe dreapta. Spaţiul era mai mult decât insuficient, pentru a permite transportarea a patru persoane din care una grav bolnavă. Nici alimentele, nici apa şi nici lucrurile personale nu ocupau prea mult loc. Cele mai voluminoase, dar şi cele mai importante erau salteluţa, aşternută pe fundul căruţei, pernele şi cele câteva pături. Mama s-a întins pe saltea având sub cap o pernă mai mare, pentru a mai amortiza zdruncinăturile. Lulu s-a aşezat pe o pernă lângă mama, iar eu am luat loc lângă tata, în faţă, pe o scândură învelită într-o pătură. Cred că eram singurul care nu-şi făcea probleme. „Serghei, însoţiţi căruţa până la locul de adunare şi-i predai şefului de coloană. Răspunzi cu capul! Rămâi lângă coloană până porneşte, după care vii să-mi raportezi. Coloana trebuie să părăsească oraşul pe întuneric. Ce să-ţi doresc Davâdov? Să întâlneşti pe unul care să-ţi tragă un glonţ în ceafă în locul meu. Drum bun!“ Într-o veche piaţă din mahalaua Ismailului, cam cincizeci de căruţe erau aşezate în coloană, într-un fel de cerc. Călăreţi cu feţe asiatice, înarmaţi cu automate şi nagăici, patrulau în jurul căruţelor, inducând spaimă în sufletele celor care aşteptau ordinul de pornire. „Ce atâta întârziere?! Trebuia să fim plecaţi de acum o oră!?“ „Nu e treaba ta, nici a mea! Nicolovschi s-a ocupat personal de acest caz. Uite aici actele pentru familia Davâdov. Eu am răspuns cu capul până aici, tu răspunzi de aici încolo! Drum bun! Eşti norocos că pleci de aici! Cred că nu va rămâne piatră pe piatră! Uite, trage o duşcă de vodcă bună, să-ţi aducă noroc. Ştii că puteţi fi atacaţi de localnici, aşa că la nevoie trageţi în deţinuţi. Aşa e ordinul! Aşa îi ţineţi pe ,,haiduci” de o parte. Să ne vedem acasă la noi!“ „Că bine zici!“ Serghei, fostul om bun la toate al lui Şevcenco, ajuns subalternul lui Nicolovschi, era convins pe undeva că Nicolovschi nu era străin de moartea lui Şevcenco. Nu avea cum să ştie ce se întâmplase în casa Ilenei, dar faptul că Nicolovschi descărcase în încărcător întreg în cadavrul şefului său, întări şi mai mult bănuielile sale. Ţinuse mult la Şevcenco şi nu se putea obişnui cu gândul că şeful său dispăruse într-un mod atât de straniu. „Dacă se confirmă bănuielile mele, nici dracul nu-l scapă de mâna mea!”

*

*           *

      De regulă, o călătorie cu maşina, sau trăsura, sau căruţa, de la Ismail la Cetatea Albă, se făcea cu o oarecare abatere spre vest, urmând drumul de macadam ce trecea prin Bolgrad şi o lua apoi spre est. Cum era vorba de o coloană de căruţe cu deportaţi, s-a renunţat la abaterea spre Bolgrad, oraş spre care înainta linia frontului după forţarea reuşită a Prutului de către armata română, şi s-a ales o cale mai scurtă şi mai puţin expusă unor bombardamente aeriene. Convoiul s-a îndreptat direct spre nord, trecând prin satul Sofian. Era un drum secundar, plin de praf şi gropi, greu de străbătut şi mai ales de suportat. Se înainta încet, cu toate îndemnurile insistente ale călăreţilor de însoţire. Noi ne-am pomenit cam pe locul zece din coada coloanei şi ne încadram în ritmul impus de starea drumului. Cum acesta trecea prin mijlocul satului, fără variante de ocolire, zorii zilei ne-au prins chiar în sat, dar spre surprinderea generală, nu am stârnit curiozitatea nimănui, satul părând părăsit. Nu aceasta era realitatea. Noi nu eram prima coloană de deportaţi care străbătea această localitate, iar sătenii, obişnuiţi cu acest gen de spectacol, priveau discret de după perdele, închinându-se pentru noi. Această indiferenţă aparentă nu avea deloc darul de a ridica moralul celor oropsiţi, accentuând şi mai mult disperarea. Pe chipul mamei se putea citi chinul bolii care o măcina, dar ştia să pareze atunci când ne întâlnea privirile îngrijorate, zâmbindu-ne încurajator. Lulu, cea fragilă şi răsfăţată, îşi luase în serios rolul de infirmieră şi învingând repulsia faţă de plaga care pusese stăpânire pe corpul mamei, o îngrijea respectând sfaturile primite de la bunica şi o încuraja cu vorbe care nu-i stăteau în fire. Fetiţa de nici cincisprezece ani împliniţi se maturizase într-o singură noapte, o noapte de coşmar, e adevărat, dar totuşi doar o noapte! O zi însorită de iulie avea să adauge ceva în plus la chinurile unei călătorii cu căruţa, în plină vară. Uneori, ca o binecuvântare divină, răzbea o briză de aer proaspăt, uşor umezit de lacul Katlabug, din dreapta drumului ce-l străbăteam. Singurii care păreau că nu suferă nici de căldură, nici de praful care se aşeza pe feţele transpirate, erau călăreţii care ne însoţeau. Erau cam douăzeci la număr, galopau mai tot timpul în jurul coloanei de căruţe, în fruntea căreia călărea şeful coloanei, un tip ceva mai răsărit ca vârstă, dar spre deosebire de subordonaţii săi, mai reţinut la vorbă. Băieţii înjurau în goana cailor, adresând într-o rusă stricată îndemnuri pentru respectarea distanţei dintre căruţe. Fixaseră ei această distanţă cam la cinci metri şi ţineau mortiş să fie respectată. Cei mai norocoşi erau cei din faţa coloanei care suportau mai puţin efectele norului de praf stârnit. Spatele coloanei în schimb, mergea ca prin ceaţă. Calul nostru, Suru dupa dorinţa mea, se încadra fără efort în ritmul impus de coloană necreând nici un fel de probleme în acest început de drum. Scopul urmărit era ajungerea în satul Fântâna Zânelor, trecând pe lângă Suvorovo, respectiv Regele Carol II, pentru a intra pe şoseaua principală ce ducea spre Cetatea Albă. Era vorba de circa patruzeci de kilometri, o distanţă relativ mică, dar care s-a dovedit a fi o adevărată uvertură la calvarul care avea să urmeze. Seara ne-a prins la vreo douăzeci de kilometri de Ismail, spre marea nemulţumire a şefului coloanei. „Dacă vom merge aşa, să nu ne mirăm dacă nemţii vor ajunge înaintea noastră la Nistru, şi atunci să vedeţi distracţie. Dacă nu vă grăbiţi, o să pun să scuipe automatele pe voi! Să nu vă închipuiţi că veţi fi eliberaţi! E mai bine să colaborăm şi să scăpăm cu toţii cu viaţă! Am ordin şi am să-l duc la îndeplinire!“ Am poposit nu departe de o fântână cu cumpănă, părăsită, fără găleată, fără lanţ. Băieţii au improvizat o funie din bucăţi de hăţuri, au legat o găleată, au pus în ea un bolovan ca să tragă la greutate şi s-au pregătit să distribuie apa. Prima găleată a tăiat pofta de a reîmprospăta rezervele de apă şi de a adăpa caii. Apa era înverzită, iar câteva broaşte se zbăteau să sară afară. Se auzi un murmur de dezaprobare şi o voce gravă, bătrânească, se adresă comandantului. „Dacă vreţi într-adevăr să ne ţineţi în viaţă, ţinând cont de drumul care ne aşteaptă, atunci organizaţi popasurile în sate, unde putem găsi şi apă şi ceva de mâncare. Cu ceea ce am luat cu noi, nu avem cum să rezistăm.“ „Cine eşti tu să-mi dai sfaturi cum să organizez treburile?! Vrei să agiţi oamenii?! Crezi că mergem la petrecere?! Băieţi, luaţi-l!“ Bătrânul, să fi avut peste şaptezeci de ani, fu luat de patru băieţi şi dus, sub privirile îngrozite ale deţinuţilor, înspre o lizieră de stufăriş, abia perceptibilă în umbrele serii. O rafală puse capăt acestui episod, dând un avertisment serios celor care credeau că pot avea ceva de spus. Căruţele, aranjate ca la plecare în cerc, fură înconjurate de o parte din călăreţii rămaşi de pază, în timp ce restul se grupară în jurul unul foc pentru a se odihni. Apăruseră micile bidonaşe cu vodcă, începu ritualul răsucirii ţigărilor din mahorcă şi, în liniştea nopţii, răzbi o voce placută, lansând spre cerul înstelat un vechi cântec de stepă. Cum ordinul de a rămâne fiecare la căruţa lui trebuia respectat cu stricteţe, în cercul morţii nu se vorbea decât pe şoptite. Neputând părăsi zona ocupată de căruţe, nevoile fireşti erau rezolvate chiar lângă căruţe. După un timp, un miros greu de suportat avea să marcheze o nouă faţetă a călătoriei. Gândul că aceasta nu era decât începutul, puse stăpânire pe locatarii acestei tabere improvizate, alungând somnul şi întronând starea de veghe. Nici caii nu s-au putut bucura de o noapte liniştită. Eliberaţi din harnaşament, încercau să smulgă puţinele fire de iarbă din preajma căruţelor, dar manifestau o stare de nelinişte din lipsă de apă. Erau cai luaţi de prin sate, unde erau hrăniţi şi adăpaţi la ore fixe, ţesălaţi şi adăpostiţi noaptea în grajduri. Era ceva firesc, iar ţăranii, chiar şi în condiţiile din colhozuri, le acordau aceeaşi atenţie şi îngrijire ca şi acasă, sperând că va veni ziua când îi vor recupera. Aceşti cai, care mai ieri făceau parte din înseşi familiile de ţărani, s-au pomenit peste noapte daţi pe mâna unor oameni, dintre care marea majoritate nu puseseră nici o dată în viaţa lor mâna pe hăţuri. Nepăsarea cu care călăreţii supraveghetori tratau acest aspect era de neînţeles, ţinând cont de faptul că erau recrutaţi din regiuni unde calul ocupa locul întâi în viaţa lor. Tata, care se trăgea dintr-o familie de ţărani şi petrecuse mulţi ani din copilărie în preajma cailor, înţelegea pericolele care păşteau această coloană dezorganizată, dar, după episodul tragic din ajun, hotărâse să se abţină de la orice pentru a evita o nouă intervenţie a canaliei din fruntea coloanei. În timp ce mângâia gâtul calului, al lui Suru, care numai sur nu era, lăsa impresia că-i cere iertare pentru ceea ce se întâmpla, promiţându-i că totul se va termina cu bine. Suru reacţiona a înţelegere, căutând mereu cu botul mâna care-l mângâia, ca pentru a o săruta. Relaţia om–cal este deosebită, cu nimic mai prejos de cea dintre om şi câine. Am învăţat să îndrăgesc câinii acasă, unde am avut parte de exemplare superbe. Caii i-am îndrăgit şi înţeles în vacanţele de la bunicii din Sărăria. Pentru bunicul meu, caii erau o prioritate. Grija pentru ei era paternă, lucru care sărea în ochi. Erau frumoşi, erau sănătoşi, erau prietenoşi. Acelaşi lucru se întâmpla şi în gospodăriile unchilor mei. Şi totuşi, o întâmplare m-a marcat pentru totdeauna. Eram în ograda unui unchi de-al meu şi urmăream înhămatul la căruţă al unui armăsar superb, cadou de la bunicul, cumpărat cu bani grei de la un prieten neamţ, din Şaba. Erau superbe aceste exemplare crescute special pentru vânzare de nemţii din această renumită localitate. Caii şi vinurile din Şaba erau mândria acestor oameni harnici şi cinstiţi. Armăsarul, Neamţu, cum îl numise bunicul, neastâmpărat din fire, simţind căruţa la picioarele din spate, a cabrat, apoi a azvârlit copitele din spate, lovindu-l pe unchiul Vasile, în cap, lângă tâmplă, după care a luat-o direct spre grajd. Leşinul a durat câteva minute bune, după care unchiul s-a ridicat buimăcit şi  s-a îndreptat înspre poartă. Strigătele celor de acasă nu l-au putut opri. După vreo jumătate de oră s-a întors însoţit de jandarmul satului şi s-a dus direct la grajd. S-a auzit o împuşcătură după care a urmat o linişte mormântală. Toată lumea privea împietrită înspre uşa grajdului, unde unchiul Vasile plângea în hohote. Da, a fost o lecţie aspră pe care am primit-o la cei şase ani ai mei, despre relaţia dintre om şi animal. În cazul de faţă era vorba despre relaţia dintre doi prieteni – un om şi un cal. Am coborât din căruţă şi m-am strecurat lângă tata. L-am privit pe Suru în ochi şi i-am şoptit – tu nu vei păţi aşa ceva niciodată! „Bob, urcă în căruţă şi încearcă să dormi puţin. Mâine va fi o zi grea. Eu cunosc locurile astea. Dacă ne depărtăm de lac, ne înghite praful, dacă ne apropiem de lac ne afundăm în mlaştini. Eu mai rămân cu Suru, să ne împrietenim. Vom avea mare nevoie de el, iar acum el suferă şi nu înţelege nimic.“ N-am mai apucat să adorm. Comanda pentru încolonare a răsunat prelung în noapte. Forfota provocată de reîncolonare a durat ceva, aşa că zorii zilei au început să se ivească. Aceeaşi zi luminoasă, acelaşi drum plin de gropi, acelaşi praf sufocant, aceeaşi lentoare în deplasarea coloanei. Caii flămânzi şi mai ales însetaţi, dădeau semne de nesupunere. Unii se opreau, dând simptomatic din cap, provocând adevărate ambuscade. Căruţele intrau unele în altele, încălcând, spre disperarea călăreţilor, directiva celor cinci metri distanţă. Călătoria se anunţa grea, şi pentru cei mânaţi, şi pentru cei ce-i mânau. Primii nu puteau face mai mult, ceilalţi trebuiau să se grăbească. La un moment dat, comandantul făcu rondul în jurul coloanei, pentru a vedea ce se putea întreprinde. Când ajunse în dreptul nostru, tata îndrăzni să i se adreseze. „Tovarăşe comandant, cer permisiunea de a căuta un medic în coloană, sau măcar o soră medicală. Soţia este grav bolnavă şi nu va rezista la drum fără îngrijire.“ „Unde te crezi, măi omule?! Dacă-i bolnavă, de ce n-ai lăsat-o acasă? Să ştii că o putem lăsa şi aici. Nu-i nici o problemă. Trebuia să cărăm şi o farmacie dupa noi, nu?! Vezi-ţi de căruţă, omule, şi nu te mai băga în căruţa din faţa ta.“ Între timp starea mamei se agravase, băşicile, din apoase deveniseră purulente. Lulu terminase ceaiul pregătit de bunica pentru tamponarea plăgilor şi disperată, începu să pună pe răni frunzele de ceai luate pentru drum, umectate puţin cu apă. Situaţia se complică şi datorită faptului că apa adusă de acasă se consuma văzând cu ochii. Cu chiu cu vai, căruţele şi-au reluat locurile în coloană şi au pornit, stârnind acelaşi praf sufocant. Cu toate îndemnurile supraveghetorilor, deseori ameninţătoare, coloana înainta greu. Cum drumul se apropia din ce în ce mai mult de lac, aerul începea să fie ceva mai proaspăt, mai umed. Era şi asta o uşurare. Până spre amurg nu s-au produs nici un fel de incidente, dar distanţa lăsată în urmă era mică şi–l punea pe comandant pe gânduri. Ştia că trebuia organizat un popas pe lângă o apă, pentru reînnoirea proviziei de apă, pentru adăparea cailor şi refacerea forţelor deţinuţilor. Ordinul suna clar, oamenii trebuiau să ajungă teferi dincolo de Nistru, iar teama de apropierea liniei frontului punea stăpânire pe el. Hotărî să organizeze un popas după depăşirea localităţii Suvorovo, cunoscută mai bine prin judeţ sub numele de Şichirlichitai. Coloana ocoli localitatea, situată cam la vărsarea râului Katlabug, în lacul cu acelaşi nume, şi se opri la câţiva kilometri, într-o zonă accesibilă a malului acestei ape curgătoare. Căruţele fură aşezate cu faţa spre apă, aşa încât caii se adăpau fără a fi deshămaţi. Deţinuţii primiră permisiunea de a lua apă din râu, cu găleţile sau damigenele de care dispuneau. Iarăşi, cei care aveau de suferit erau ocupanţii spatelui coloanei, apa în zona lor fiind tulburată de caii şi oamenii din capul coloanei. Pentru a evita cât de cât acest inconvenient, oamenii înaintau cât se putea mai mult spre adâncul râului, în încercarea de a scoate apa cât mai limpede. Apa era necesară nu numai pentru oameni, dar şi pentru cai, care se ştie cât sunt de curaţi, de pretenţioşi. Ori apa de la mal devenise prea tulbure pentru aceste animale minunate, dar extrem de sensibile. Odată operaţiunile de aprovizionare cu apă şi adăpare a cailor terminate, căruţele fură deplasate într-o zonă cu iarbă, pentru a permite cailor să pască. Înainte de lăsarea întunericului, coloana se reaşeză în cerc, formaţie deja cunoscută, pentru înnoptare. Aceeaşi pază călare în jurul cercului, acelaşi foc de tabără, aceeaşi mahorcă, aceeaşi vodcă, acelaşi cântec de stepă tânguitor. O nouă noapte plină de gânduri amare, de nesiguranţă, de disperare. Totuşi, efectul spaimei primare începea să se atenueze. Ici, colo, câte unii îndrăzneau să coboare din căruţă şi să încerce să stabilească un contact cu cei din jur. Acest lucru l-a făcut şi tata, încercând să găsească pe cineva cât de cât competent în probleme medicale. Starea mamei se agrava văzând cu ochii, iar Lulu începea să cedeze de oboseală. Încercarea se soldă cu un oarecare succes. Nu departe de căruţa noastră, tata întâlni pe cineva cunoscut. Era asistenta medicală a doctorului Perceac, împreună cu soţul ei şi cei doi copii. Doamna Maria, cum i se spunea la spital, îi povesti despre arestarea doctorului Perceac şi a lui Alexandrov, chiar în incinta spitalului. Săritoare, ca de obicei, îl însoţi pe tata la căruţa noastră, rămasă sub supravegherea mea, şi la lumina stelelor, pe pipăite, încercă să-şi dea seama de starea plăgilor. Folosind apa adusă încă de la Ismail, tamponă zonele infectate, după care le dezinfectă cu puţin alcool denaturat, adus în mica ei trusă medicală. Mama se învioră, îi mulţumi şi ne zâmbi încurajator. Totul se petrecu în linişte, sub privirile îngăduitoare ale tinerilor călăreţi. Unul dintre ei, ajuns în dreptul căruţei noastre, duse degetul la buze, transmiţându-ne îndemnul la linişte. A fost un gest care a aruncat o cu totul altă lumină asupra acestor tineri nevinovaţi, educaţi într-un spirit de supunere totală faţă de ordinele superiorilor, dar probabil inoculaţi cu anumite reguli de conduită generală, în copilărie, la casele lor. În mintea mea de copil, vorbele bunicului, cum că oamenii nu sunt răi de la natură, se adevereau. A fost prima noapte de la îmbolnăvire, când mama a adormit, împreună cu Lulu alături de ea. Înainte de ivirea zorilor, forfota reîncepu. Coloana se pregătea pentru o nouă etapă a călătoriei. După câţiva kilometri, un pod cam îngust, dar destul de bine legat, a permis traversarea râului şi angajarea coloanei în direcţia şoselei principale, joncţiunea făcându-se în dreptul localităţii Fântâna Zânelor. Trecerea podului s-a făcut încet, spre disperarea şefului de coloană. Obsedanta lor teamă de tinerii „haiduci“ îi făcea să renunţe la marşul nocturn, ceea ce era în contradicţie cu dispoziţiile de la centru, privind desfăşurarea acţiunilor de deportare. Cu toate că aceste atacuri se răriseră, teama de întuneric era mai mare chiar decât teama de eventualele raiduri aeriene ce puteau surveni oricând în timpul zilei. Ajunşi la şoseaua principală, coloana a luat-o fără nici un popas, pe drumuri laterale, paralele, folosite în general de ţărani, pentru a evita zdruncinăturile provocate de calitatea macadamului şi pentru a proteja caii. Direcţia era bine definită: Tatar–Bunar, sau mai pe româneşte spus, Fântâna Tătarilor, o cale de circa cincizeci de kilometri. Alegerea unor drumuri secundare de pământ bătătorit, pline de praf, au menţinut condiţiile precare de călătorie, mărind totodată distanţa. Un prim raid, efectuat de două avioane de vânătoare româneşti, care au survolat la mică înălţime coloana îndreptându-se spre est, a alarmat paza militară, făcându-l pe comandant să dirijeze căruţele mai spre sud de şosea. Îndemnurile călăreţilor şi chiar biciuirea cailor înhămaţi, cu nagăici, au provocat mai mut dezordine decât o accelerare a deplasării. Coloana s-a întins, distanţele dintre căruţe au depăşit cei cinci metri impuşi, iar speranţele deţinuţilor într-o destrămare a coloanei au crescut. Spre seară coloana a ajuns cu greu aproape de localitatea Cişmele, la circa douăzeci de kilometri de Tatar–Bunar. Un râu mic, dar cu apă limpede, a permis alegerea unui loc de popas. Acelaşi ritual cu aranjarea căruţelor pentru adăparea cailor, apoi pentru păscut şi în final, cercul nopţii. Aceleaşi restricţii privind părăsirea perimetrului, chiar şi pentru necesităţi fireşti, cu acelaşi foc de tabără în prejma locului de odihnă al comandantului, dar de data aceasta fără acel cântec de jale. Era ca o prevestire a celor ce urmau să se întâmple. O nouă intervenţie a doamnei Maria avea să aducă puţină alinare suferinţelor mamei. Totuşi, speranţele într-o vindecare miraculoasă se stingeau. Tata era din ce în ce mai îngândurat. Puţina hrană adusă de acasă era pe terminate. Ocolirea satelor făcea imposibilă aprovizionarea cu ceva alimente, iar apa din râuri a provocat un fel de dizenterie, punând oamenii în situaţii imposibile. În plină noapte, vaietele sfâşietoare ale unei femei, secondate de plânsul unor voci de copii, au sculat întreaga tabară în picioare. A fost primul deces. Un bărbat de circa patruzeci de ani, măcinat de diaree, şi-a găsit sfârşitul sub ochii neputincioşi ai soţiei şi ai copiilor. Gălăgia l-a alertat pe comandant, care a rezolvat problema simplu, printr-un ordin dat tinerilor călăreţi din subordine. „Luaţi-l şi duceţi-l mai încolo, în tufişuri.“ Ordinul a fost executat cu cruzime, sub ochii familiei îndoliate şi ai celorlalţi deţinuţi. S-au auzit murmure, voci ridicate, strigăte de revoltă. Liniştea a fost restabilită cu o rafală trasă de însuşi comandantul. Au fost seceraţi trei bărbaţi care se nimeriseră să fie în faţa lui în această încercare inutilă de protest. Cadavrele celor căzuţi avură aceeaşi soartă ca şi prima victimă a condiţiilor inumane în care era executat ordinul de deportare. În întunericul nopţii nu s-a putut vedea cine căzuse, dar s-a aflat la întoarcerea la căruţe, când s-a constatat absenţa lor. Un gest de o cruzime inutilă îndreptat împotriva unor oameni paşnici, lipsiţi de apărare. Dacă cei mari au privit cu resemnare scenele de groază provocate de un dement, cei mici au rămas marcaţi pe viaţă. Cu trecerea anilor, aceşti copii nevinovaţi au realizat adevărata faţă a comunismului şi, acolo unde au fost duşi pentru reeducare, au organizat o adevărată reţea de disidenţă, plătind, de cele mai multe ori cu viaţa această îndrăzneală. Au fost şi cazuri când s-au supus, din teamă sau din oportunism, şi ajunşi la anii maturităţii, s-au întors în ţara de baştină ca şi exponenţi ai noii orânduiri, trădându-şi părinţii şi neamul. Adunarea s-a comandat mult mai devreme ca de obicei. Comandantul ţinea să părăsească cât mai repede locul crimei, simţind că spiritele se cam încinseseră, chiar şi dacă purtau pe faţă semnele resemnării. Coloana s-a pus în mişcare cu greu, iar intervenţiile călăreţilor nu au făcut decât să încurce lucrurile. Oamenii nu-şi mai puteau struni caii, coloana se lăbărţa, iar comandantul galopa în jurul căruţelor, agitând ameninţător automatul. La un moment dat Suru se opri, refuzând să asculte de îndemnurile disperate ale tatii. Nici biciuşca, nici nagăicile călăreţilor înfuriaţi nu l-au putut scoate din încăpăţânarea-i de catâr. Fără să vrem am rămas în coada coloanei, tremurând la gândul represaliilor inevitabile, ce urmau să vină. Disperat, tata începu să-i mângâie botul, să-l sărute, să-l tragă uşor de căpăstru. Aşteptam o minune şi minunea s-a întâmplat! Suru a pornit pe urmele stăpânului său, tras de căpăstru. Era o soluţie, dar o soluţie care l-a obligat pe tata să meargă pe jos, cu mâna ridicată sus, pentru a-l ţine pe Suru permanent sub control. Orice încercare de a-l lăsa liber, sau de a-l trage de hăţuri, era sortită eşecului. Suru se oprea, începea să dea din cap şi nu pornea decât dacă era ţinut strâns de căpăstru şi mângâiat din când în când pe bot. Un capriciu care i-a amuzat pe cei care ne mânau ameninţându-ne, dar care avea să aibă un rol deosebit în calvarul la care eram supuşi, Drumul Crucii, cum avea să-l denumească mama. Tatar–Bunarul odată depăşit, coloana urma s-o ia spre nord, spre Sărata, o localitate situată la vreo douăzeci, poate şi mai mulţi, de kilometri. Eram încă în plină zi, angajaţi pe drumul principal ce avea să ne ducă la Palanca, când un survol la mică înălţime, executat de trei avioane de vânătoare româneşti, creă o stare de panică în rândul deţinuţilor, dar mai ales al însoţitorilor noştri, care, descălecând, se adăpostiră sub burţile cailor. Avioanele dispărură înspre est şi coloana se urni din nou. Liniştea restabilită nu dură însă prea mult. Avioanele reapărură, de astă dată din faţă, şi împrăştiară moartea cu rafalele de mitralieră. Printre primii care căzură fu chiar comandantul, urmat de o serie de călăreţi ai săi. Caii scăpaţi liberi, o luară razna. Nu puţini însă, căzură cu călăreţi cu tot. Despre eventualele victime din rândul deţinuţilor, nu-ţi puteai da seama decât după strigăte şi vaiete. Fiind în căruţe, cei seceraţi rămâneau alături de cei vii. Partea coloanei care a avut mai mult de suferit a fost cea din faţă. Caii loviţi de gloanţele ucigaşe provocară în căderea lor o învălmăşeală de nedescris. Căruţele din faţă blocară drumul, provocând o comprimare a coloanei. Ce-au văzut piloţii în survolul lor nu se va şti niciodată. Victimele din rândul deţinutilor vor rămâne însă o amintire de neşters pentru supravieţuitori. Avioanele nu s-au mai întors, iar beneficiarii acestui atac aerian au fost deţinuţii rămaşi în viaţă. Călăreţii rămaşi teferi au renunţat la simţul datoriei patriotice, atât de inoculat de către orânduirea sovietică în sufletele lor tinere, şi, ca la o comandă, au luat-o în galop înspre est, peste culturi, ocolind şoseaua. După clipe lungi de nedumerire, de linişte nefirească în faţa tragediei, într-una din căruţe se săltă silueta unui bărbat de înălţime medie, cu o mustăcioară bine cunoscută nouă, care cu o voce hotărâtă, de adevărat comandant de oşti, ceru să fie ascultat. Părea neverosimil, dar cel care dorea să ia cuvântul nu era altul decât Alexandrov, fostul ofiţer alb, diadia Saşa al nostru. Tata, încă buimac, mi-l lăsă pe Suru în grijă şi strecurându-se printre căruţe, se săltă alături de prietenul său despre a cărui soartă nu mai ştia nimic. Aruncându-se unul în braţele celuilalt, plângând în hohote, cei doi prieteni îngenuncheară şi cu ochii îndreptaţi spre cer, îi mulţumiră Lui Dumnezeu. Scena îi molipsi şi pe ceilalţi şi într-o atmosferă de pioşenie, în genunchi, maturi şi copii au început să se roage. Printre sughiţuri de plâns a răsunat smerit „Tatăl nostru carele eşti în ceruri…“ Nu departe de Alexandrov, dintr-o altă căruţă se ridică un bărbat înalt, cu o cruce în mână. „Sunt preotul Mihailă din Sofian. În numele lui Dumnezeu vă binecuvântez! Mare este mila Lui! Acum, să ne adunăm morţii şi să-i îngropăm creştineşte, rugându-ne!“ Murmure de aprobare însoţiră vorbele preotului. Alexandrov ceru linişte. „Este minunat că avem un preot printre noi, aşa cum minunate au fost şi vorbele lui. Dar, în circumstanţele actuale, nu putem rămâne pe loc. Trebuie să ne mişcăm, să părăsim cât mai repede posibil această zonă. Morţii îi vom lua cu noi şi-i vom înmormânta într-un loc mai sigur. Trebuie să abandonăm caii morţi şi căruţele rămase fără cai şi să ne strângem cum putem. Propun s-o luăm spre sud, pe lângă malul lacului Sasâk, zonă în care este puţin probabil să întâlnim militari, de orice fel. Nu este o zonă propice nici pentru atac, nici pentru organizarea apărării. Prezenţa avioanelor ne-a arătat că linia fontului se apropie, ori, şoseaua va fi drumul pe care unii se vor retrage, iar ai noştri vor înainta. Dacă cineva cunoaşte zona şi doreşte s-o ia pe alt drum, bineînţeles că poate s-o facă. Totul este să nu creăm panică şi să evităm întâlnirea cu linia frontului. Important e că am scăpat de deportare. În rest, numai Dumnezeu poate şti ce se va mai întâmpla! Dacă sunteţi de acord, să trecem la treabă. Timpul este foarte preţios!“ Un nou murmur de aprobare răzbi, mâinile fluturară deasupra capetelor şi oamenii, în cea mai mare parte necunoscuţi între ei, începură să se îmbrăţişeze. Începură pregătirile pentru drum, când un grup de cinci bărbaţi se apropie de Alexandrov. „Nu ştim dacă e bine, dar noi o luăm înapoi spre Ismail. Vom ocoli şoseaua principală şi ne vom ascunde prin satele întâlnite.“ „Bineînţeles că puteţi pleca pe alt drum. Noi vă dorim succes şi multă putere!“ Alexandrov se dovedi a fi un bun organizator. Pregătirile de plecare se desfăşurară fără incidente. Oamenii erau fericiţi că se găsise cineva care să-şi asume răspunderea, să-i îndrume, să comande. Vestea că Alexandrov fusese ofiţer în armata ţaristă sădi şi mai multă încredere în oameni. Se făcu o regrupare a oamenilor pe căruţe, o căruţă fu eliberată pentru a transporta cei cinci morţi, Alexandrov îşi trase căruţa în fruntea coloanei, ariergarda fiind asigurată, de voie, de nevoie, de Suru al nostru, datorită năravului său. Coloana o luă spre Trapivka, o mică localitate pe malul lacului. Cam în acelaşi timp cu noi au pornit şi cele cinci căruţe, hotărâte sa meargă în direcţia Ismailului. Aveam de parcurs circa zece kilometri, pe un drum de pământ, plin de praf şi de gropi. Tata şi-a luat rolul în serios şi ţinându-se strâns agăţat de căpăstru, îl trăgea pe Suru după el. Era istovit, cu tălpile găurite şi răni la picioare. Mama se bucura de îngrijirile doamnei Maria şi ale soţiei lui Alexandrov, dar starea ei se înrăutăţea continuu. Lulu era şi ea depăşită de evenimente şi plângea pe furiş. Eu, vorbăreţul de altădată, tăceam chitic. Am încercat să-l schimb pe tata, dar Suru nu a acceptat această variantă. Soluţia aleasă de Alexandrov s-a dovedit salutară. Nici ţipenie de militari sovietici. „Tată, ce ne facem dacă Suru n–o să mai vrea deloc să meargă?“ „Lasă, Bob, lui Suru trebuie să-i mulţumim că am ajuns în coada coloanei şi am scăpat cu viaţa în timpul atacului avioanelor, şi culmea, a avioanelor noastre! Acum şi dacă nu mai vrea să tragă, ne înhămăm noi şi o ducem pe mama la bunica, la Tuzla. Acolo sunt sigur că se va face bine!“ „Crezi că am scăpat de pohodul na Sibiri?“ „Da, Bob! Suru a transformat pohodul în povod.“ „Cum aşa?!“ „Păi, povod înseamnă să duci un cal de căpăstru, şi noi tocmai asta şi facem.“

*

*           *

      Trapivca a fost primul popas făcut în condiţii cât de cât omeneşti. Oamenii din sat, la început doar curioşi, mai apoi mai mult decât ospitalieri, au lăsat căruţele să intre în ogrăzile lor, s-au ocupat de adăparea cailor, au pus pe masă tot ce aveau mai bun din puţinul ce-l aveau. Uhaua, peştele rasol sau prăjit au descreţit frunţile foştilor deţinuţi, iar rachiul de porumb a adus şi un strop de veselie. Înmormântarea celor ucişi a fost lăsată pe a doua zi. Căruţa cu cadavre a fost dusă direct la cimitir, unde cei apropiaţi au făcut şi priveghiul. Încă o dată, vorba românului – morţii cu morţii, viii cu viii – şi-a demonstrat cu prisosinţă valabilitatea. Plânsetele şi tânguielile priveghiului au încetat pe la miezul nopţii, iar viii s-au alăturat viilor, la un pahar de rachiu. Morţii au rămas în căruţă, sub lumina sclipitoare a stelelor. Atitudine neobişnuită, în circumstanţe neobişnuite. A doua zi toţi au asistat la înmormântarea improvizată, mânaţi parcă din urmă de gândul plecării. Cu toţii doreau să se îndepărteze de zona drumului principal. Îndemnul lui Alexandrov de a se îndrepta spre mare, urmând malul lacului până la localitatea Liman, fu primit cu încredere. Cum starea mamei nu mai permitea nici un drum hazardat, tata hotărî să se despartă de coloană, sau mai bine zis de ceea ce mai rămăsese din ea, pentru a porni pe drumuri lăturalnice în direcţia Sărăria–Tuzla. Despărţirea de Alexandrov a fost grea. La un moment dat şansa ne-a surâs şi ne-am regăsit în mod nesperat. Acum însă, nimeni nu mai credea într-o nouă şansă. Lacrimi şi îmbrăţişări, singurele manifestări posibile în astfel de împrejurări. Vorbele nu mai aveau nici un rost. Tăcere şi lacrimi, doar atât! „Daniil Stepanâci, dragul meu! Dacă scap, vin după voi, la Sărăria sau la Tuzla, ca să ne întoarcem împreună la Ismail. Acum trebuie să am grijă de oamenii ăştia dezorientaţi, care m-au ascultat. Cred că nu am greşit, eu cred că am ales bine. E o zonă moartă pentru operaţiuni militare. Să dea Dumnezeu să am dreptate!. Dacă poţi, nu te mai opri până la Tuzla. Acolo este un bun sanatoriu şi trebuie să găseşti ceva personal medical şi medicamente. Dumnezeu să vă aibă în paza Lui! Adio, prietene!“ „Adio, Saşa!“ Încărcaţi cu apă proaspătă, mămăligă şi peşte prăjit, cu tata ţinându-l pe Suru de căpăstru, am pornit-o spre est, de fapt spre nord-est, în direcţia satului Caragaci, cam la şapte–opt kilometri de Trapivca. Din direcţia şoselei principale răzbăteau, din ce în ce mai des, bubuituri de artilerie. Deodată s-a întâmplat o minune. Suru a dat de câteva ori din cap, s-a eliberat de braţul care-l ţinea de căpăstru şi a pornit plin de energie la drum. Tata se ţinea după el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. După câţiva kilometri de mers „cot la cot“, s-a urcat în căruţă, a preluat cu grijă hăţurile şi toate au început să meargă ca pe roate. Nici un fel de incidente nu au mai împiedicat avansul nostru spre ţinta finală. Am ajuns în Sărăria după ora prânzului şi ne-am oprit în faţa casei bunicilor. Totul era pustiu, mai mult,  în paragină. Ne-am îndreptat spre casa unchiului Vasile, unde cumnata tatii ne-a pus la curent cu cele petrecute. Atât unchiul Vasile, cât şi unchiul Ananie, au fost arestaţi şi duşi la Cetatea Albă. Apoi li s-a pierdut urma. Sora lor, Ana, îşi pierduse şi ea soţul în aceleaşi împrejurări, locuia cu bunica şi cei doi copii la Tuzla, ferindu-se să se mai întoarcă la Sărăria. Un frate, fratele bunicului, beţiv notoriu, pentru un dram de vodcă îi vânduse pe ai săi. Bunicul plătise cu viaţa această trădare „frăţească“, iar soarta fiilor săi era un semn de întrebare. „Dănilă, ce-i cu voi aici? Ce-i cu nevastă-ta?“ „Acum e mai bine. Am scăpat ca prin minune din coloana morţii, a deportaţilor. Sunt prea multe de povestit, dar starea lui Leolea e foarte gravă şi vreau să ajung la Tuzla, la Ana, să caut un medic sau o soră medicală, să văd ce se mai poate face. Spune-mi, mai sunt sovietici pe aici? N-aş vrea să dau cu ochii de ei!“ „Nu, nu mai e picior de rus pe aici! Au plecat într-o noapte lăsând totul baltă. Unchiul nostru, nemernicul, a fugit şi el! Ştii că după ce ne-a turnat pe tata şi pe noi, a lucrat la ei la sfatul popular?! Dacă rămânea aici, cred că oamenii l-ar fi spânzurat! E bine să mergeţi la Tuzla, acolo la sanatoriu trebuie să mai fie cineva care să vă ajute. Aici, nu avem decât o bătrână vrăjitoare, care ştie multe, dar e prea bătrână. Mergeţi sănătoşi! Vă aşteptăm la întoarcere! Să ştii că nici la Tuzla nu mai sunt sovietici. Dumnezeu să vă păzească!“ Suru ştia ce ştia. Nu mai erau decât cincisprezece kilometri, care trebuiau parcurşi până la căderea nopţii, şi el a simţit asta. Cu toţii păream mai vioi, în aşteptarea încheierii calvarului. Mama ieşise şi ea din toropeala care o cuprinsese, aducând un strop de bucurie şi speranţă în sufletele noastre. Seara târziu, ne-am oprit în faţa porţii mătuşii Ana, fără să îndrăznim să coborâm din căruţă. E greu de explicat ce se întâmpla cu noi. Eram bucuroşi? Eram sfârşiţi? Eram temători? Era o stare complexă, o mixtură din toate acestea. Apariţia Anei în poartă ne aduse la realitate. „Dănilă, tu eşti dragul meu?!“ „Da, Ana, eu sunt, adică, noi suntem! Se pare că am scăpat de coşmar! Mama e bine?“ Cu lacrimi în ochi, Ana dădu afirmativ din cap şi sări în braţele fratelui său. Plângeau amândoi, plângeam şi noi. Numai mama zâmbea. Mai era cineva care dădea semne de mulţumire. Suru dădea de zor din cap, parcă pentru a cere să fie deshămat. Ana ne îmbrăţişă pe noi copiii, apoi se aplecă peste chipul chinuit al mamei şi o sărută pe frunte. Se repezi spre poartă şi o deschise. Suru pătrunse cu un aer triumfal în ogradă şi nu se opri decât când dădu de o căpiţă cu fân. Cred că pentru el era suprema răsplată. Câtă căldură în primirea făcută de aceste rude necăjite! Câtă durere în vorbele lor, în depănarea faptelor petrecute, în aceste localitaţi mici, ale căror eroi, cu sau fără voia lor, au fost bunici, unchi, mătuşi, veri sau verişoare. Suferiseră mai mult decât noi, pierduseră mai mult decât noi. Verişoara era cam de vârsta mea, vărul era chiar de vârsta lui Lulu. Au încercat să ne intre în voie, noi fiind consideraţi orăşenii, şcoliţii. Nu a trebuit să se irosească mult timp pentru a şterge această diferenţă de „clasă“. Copiii rămân copii şi de aceea sunt minunaţi. Oricâtă durere ar sălăşlui în sufletele lor, se găseşte întotdeauna loc şi pentru clipe de bucurie. Ana, secondată de o felceriţă de la sanatoriu – de mult nu mai era picior de medic pe acolo – s-au dedicat mamei. Condiţiile igienice din casă au adus primul plus în drumul spre vindecarea sperată. Şi au mai adus pe cineva – o bătrână de optzeci de ani, vraciul dintotdeauna al satului, devenit cu timpul staţiune balneoclimaterică. Lipsa medicamentelor a impus acest lucru, şi, în plus, minunile pe care reuşea să le facă această bătrână, în cazuri disperate. Unii o numeau vrăjitoarea din Tuzla. Blândeţea ei şi mai ales căldura privirilor sale nu aveau nimic de a face cu imaginea unei vrăjitoare. Avea însă o autoritate aparte, pe care o exercita pe nesimţite. Dovadă a fost modul în care a preluat conducerea ostilităţilor în lupta cu boala, sau mai bine–zis, cu moartea. Totul se baza pe o lungă experienţă, pe cunoaşterea plantelor, pe efectele tămăduitoare ale nămolurilor. Ceaiurile şi un regim sever au fost armele cu care a început lupta cu rinichii. Plăgile de pe corp, în special de pe picioare, le-a acoperit cu un strat subţire de pomadă, secretul compoziţiei fiind păstrat cu sfinţenie. Un lucru totuşi am aflat. La baza acestui unguent minune, stătea un amestec din nămolul de Tuzla cu nămolul de Burnas. Bătrâna a stat zi şi noapte la căpătâiul bolnavei, nepermiţaându-şi luxul de a aţipi nici o clipă. Această „Baba Yaga“, cum o numeau copiii, a adus până la urmă  lumină  în sufletele noastre şi viaţă în trupul istovit al mamei. La o săptămână, rănile au început să se cicatrizeze, iar regimul alimentar sever a început să se îndulcească puţin câte puţin. În acest timp, nici o autoritate nu s-a făcut simţită în localitate, şi nici în împrejurimi. Se părea că şi cei care fugeau, şi cei care atacau, uitaseră de acest colţ, care era, totuşi, pământ basarabean! Acesta a fost marele nostru noroc, acesta a fost şi norocul celor conduşi de Alexandrov. Pe 30 iulie, trei militari călare au intrat pe strada principală din Tuzla. Un plutonier major de jandarmi, însoţit de doi tineri soldaţi, probabil în termen, salutau cu zâmbetul pe buze, agitând câte o puşcă în mâna dreaptă, populaţia Tuzlei, ieşită la porţile caselor. Era o primire liniştită, dar plină de căldură. O teamă ascunsă, inexplicabilă, reţinea explozia de bucurie din sufletele oamenilor. Un an de zile, doar un an, a fost suficient pentru a schilodi sufletele acestor oameni, altădată atât de expansivi în exprimarea sentimentelor. La îndemnul plutonierului major, oamenii au început să-i urmeze pe călăreţii eliberatori. Ajunşi în faţa vechii primării, cu o voce tunătoare, plutonierul major anunţă: „Pe 25 iulie sovieticii au fost alungaţi dincolo de Nistru.“ A fost semnalul dezlănţuirii mulţimii prin strigăte de bucurie, prin urale. Un moşneag a apărut cu un drapel al regatului României şi l-a întins plutonierului major, pentru a-l flutura de la înălţimea calului. Lumea se îmbrăţişa, lumea plângea. Jandarmul, cu o voce sugrumată, dădu citire proclamaţiei de eliberare, semnată de Antonescu. „…Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat…“ O voce din mulţime strigă: „Trăiască Regele Mihai, trăiască Antonescu, trăiască Armata Română!“ Uralele izbucniră acoperind vocea  jandarmului, mai bine–zis a şefului de post, care încerca în zadar să se facă auzit. O bătrână apăru cu o tavă pe care aburea o mămăligă, alături de o solniţă. „Să ne ierţi domnule ofiţer, dar pâine nu mai avem de mult…“ Noul şef de post coborî de pe cal, luă cu o lingură, ce o ţinea în buzunarul de la piept, puţină mămăligă, presără un pic de sare şi duse solemn lingura la gură. „E bună mămăliga măicuţă. Ca la mama acasă! Va fi şi pâine, numai să se îndepărteze frontul de Nistru, să puteţi lucra în linişte şi pace.“ „Ce credeţi Dumneavoastră, Armata Română o să lupte şi peste Nistru?“ „Generalul Antonescu a hotărât deja acest lucru. Trebuie eliberaţi şi românii de dincolo de Nistru, din Transnistria. Şi ei sunt fraţii noştri şi au suferit mai mult decât noi! Este vorba de un război sfânt, împotriva bolşevismului. Trebuie să mergem alături de aliaţii noştri nemţi. Noi trebuie să ajungem până la Bug, aşa cum s-a înţeles Antonescu cu Hitler. Odessa va fi port românesc! Hitler ne-a promis şi Ardealul furat de unguri. Da, războiul nu s-a terminat!“ Dănilă asculta vorbele jandarmului şi nu-i venea să creadă. Românii mânaţi într-o cruciadă?! Dar timpul cruciadelor trecuse, rămânând doar gustul amar din cărţile de istorie. În sinea lui se autoliniştea spunându-şi : „Ce ştie acest jandarm?“ Şi totuşi, aşa avea să se întâmple, şi Dănilă, ca şi mulţi alţii, aveau să guste amarul de pe front. Oamenii, nedumeriţi de ceea ce ar putea însemna „războiul sfânt“, dus printre străini, s-au întors gânditori pe la casele lor, în aşteptarea a ceea ce urma să vină. Întrebări şi răspunsuri însoţeau mersul agale spre case. „Măcar ruşii nu ne-au trimis pe front!“ „Măi omule, dar ai uitat de cei deportaţi? Uite, în satul nostru, câţi au dispărut fără urmă?! Înainte de a vorbi, mai şi gândeşte puţin!“ „Lasă-mă frate, că ştiu eu ce spun! Ruşii nu ne-au pus să ne războim pentru necredinţa lor. Ce-i aia război sfânt?! Păi la câte credinţe sunt pe pământ, ar trebui să trăim numai în războaie. Fiecare om crede în ce vrea, şi vrea ceea ce a învăţat de la strămoşii lui. Uite, la nemţii noştri de la Şaba, ce rău ne-au făcut ca să ne războim cu ei?! Ne-au învăţat numai lucruri bune, dar ei nu cred ca noi, sunt evanghelişti. Sunt franţujii de la Paris, ce dacă sunt papistaşi, sau mai ştiu eu ce?! Sunt oameni cinstiţi şi vecini buni! Război sfânt!? Cum poate fi un război sfânt, când te duci ca să ucizi?! Porunca noastră creştină spune ,,să nu ucizi!’’ Păi cum vine asta?!“ „Tu nu înţelegi că nu noi am venit peste ei, ci ei au năvălit peste noi şi ne-au ucis şi deportat părinţii şi fraţii, şi surorile şi copiii?! Păi dacă-i iertăm azi, mâine sunt iarăşi peste noi! Mai gândeşte-te, frate, că parcă ai fi de-al lor! Eu zic să ne despărţim, ca să nu ne luăm la harţă. Bandiţii trebuie pedepsiţi! Că veni vorba de nemţii de la Şaba, ştii ce le fac hoţilor de cai? Le taie o ureche, ca să fugă de lume, şi bine le fac!“ Între timp lucrurile au început să se precipite prin satele eliberate. Oamenii doreau să desfiinţeze pe loc colhozurile, să-şi ia înapoi pământul, şi atelajele, şi vitele, dar nu ştiau de unde să înceapă. Nici şeful de post nu ştia ce era de făcut şi se bâlbâia în faţa oamenilor porniţi pe fapte, adeseori necontrolate. Dacă primii funcţionari trimişi de administraţia română încercau să preia treburile obşteşti la oraşe, în sate acest lucru întârzia provocând mari dezordini. Erau atâtea de făcut, iar primii veniţi, oportunişti prin excelenţă, priveau totul prin prisma unor interese personale. Într-un fel, istoria lui 1918 se repeta. Cum însă problemele frontului erau pe prim plan, dispoziţiile comandamentelor militare erau litera de lege, toate celelalte aspecte ale vieţii cotidiene trecând în subsidiar. Zilele petrecute la mătuşa Ana au fost salvatoare pentru mama. Baba Yaga, aceasta minunată vrăjitoare, a făcut ceea ce poate nici medicii n-ar fi reuşit să facă în acele vremuri. Au fost neortodoxe metodele ei, dar au salvat-o pe mama. Înconjurată de multă căldură din partea tuturor celor din jur, mama s-a refăcut nesperat de repede. Începutul lui august ne-a prins în căruţă, cu un Suru foarte ascultător, refăcând acelaşi traseu. Tot drumuri lăturalnice, pentru a evita întâlnirea cu trupele ce se îndreptau spre front. De data aceasta însă, condiţiile şi starea de spirit erau altele. Popasurile erau popasuri, cu opriri prin sate, printre oameni primitori, mulţi dintre ei în aşteptarea unor rude deportate. Oamenii ne fericeau pentru că am scăpat, oferindu-ne tot ce aveau mai bun prin case. Acest început de august a adus însă şi amărăciunea provocată de înţelegerea dintre Hitler şi Antonescu privind participarea armatei române la luptele pentru cucerirea Odessei şi deschiderea unui front în direcţia Crimeei. Împotriva părerilor unor politicieni de vază, ca Maniu şi Brătianu, Antonescu se ţinea de poala lui Hitler în speranţa unei mari recompense – Ardealul, Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Recunoscut, ca militar de vază, era contestat ca om politic. Era prea orgolios ca să mai asculte de cineva. Se şi vedea la masa învingătorilor, egalul celor cu care se asociase împotriva logicii şi a ideilor pe care le proliferase la întoarcerea de la Saint-Cyr, el, marele francofil. După două luni de la trecerea Prutului, lua în mână bastonul de mareşal şi Crucea de Fier. Steaua lui părea să strălucească. Drumul armatei române în direcţia Odessei a fost greu, marcat de mari sacrificii în vieţi omeneşti. Multe familii au fost îndoliate, iar răniţii întorşi de pe front au prezentat în culori sumbre victoriile obţinute de români la „eliberarea“ Transnistriei. Armata, prost dotată şi echipată, a fost lăsată să se descurce singură de către marele ei aliat. Sovieticii erau hotărâţi să-şi vândă scump pielea şi să apere bogăţiile pe care le ascundea Ucraina. În Ţară, şi chiar în Basarabia şi Bucovina, tot mai multe voci dezaprobau participarea în continuare a României la războiul „sfânt“. Pentru Antonescu însă, a fost un titlu de glorie să instaleze în Transnistria administraţia românească. Dar cel mai reprobabil lucru pe care l-a făcut Antonescu a fost, sub presiunea nemţilor, deportarea evreilor şi a ţiganilor, în acest teritoriu. Oricum, mareşalul se ţinea pe picioare, iar regimul dictatorial instituit în ţară ţinea sub control casa regală. Cu toate că am ocolit drumurile principale, odată cu apropierea de Ismail, întâlnirile cu unităţile militare ce se îndreptau spre front, nu au putut fi evitate. Nu a fost un impediment propriu–zis, doar că înaintarea cu căruţa a fost îngreunată. Am avut parte de oameni minunaţi, care ne-au ajutat cu alimente – conserve, pâine cazonă, aşa cum îmi plăcea mie, şi altele. Un medic militar s-a oferit chiar s-o consulte pe mama, asigurându-ne că totul era în ordine. Prin ei am aflat că Ismailul a fost eliberat fără lupte, că oraşul era practic neatins de valul războiului şi că viaţa începea să se aşeze pe un făgaş normal. Flota militară sovietică s-a retras fără a încerca să opună vreo rezistenţă, iar cea română a renunţat la atac, tocmai pentru a salva oraşul de la distrugere. Şi armata terestră s-a retras în linişte, ceea ce a permis românilor să pătrundă în oraş în cele mai paşnice condiţii. Păcat că această retragere a fost precedată de o activitate intensă a organelor ministerului de interne, care a lăsat Ismailului răni adânci. Oameni nevinovaţi, familii întregi, au luat drumul deportărilor  fără întoarcere. Râşcov, Rusev, Nicolovschi au comis crime abominabile, lăsând pentru posteritate dovezi de neşters, probe de acuzare, nu numai împotriva lor ci şi pentru întregul sistem pe care-l slujeau cu ochii închişi. Important era ca cineva să facă uz de ele. Viitorul avea să  demonstreze contrariul, cel puţin  în ceea ce priveşte România.. Ultimul popas l-am făcut la Fântâna Zânelor. Aceiaşi oameni primitori, aceeaşi căldură în gesturile lor primitoare. Ne consideram privilegiaţi ai soartei, pentru că puţine căruţe au reuşit să facă drumul de întoarcere. Mulţi se ascundeau încă prin satele mai depărtate de drumul principal, neîncrezători în evenimentele ce se perindau cu repeziciune. Dimineaţa, în zori, am pornit să facem ultimul tronson care ne mai despărţea de Ismail. Dintr-o curte apropiată, tocmai îşi făcuse apariţia o căruţă, cam ca a noastră, ce se pregătea să meargă în aceeaşi direcţie. Surpriza a fost imensă, căci vizitiul nu era altul decât Alexandrov, bunul nostru diadia Saşa. Reuşise să îndrume coloana de deportaţi până în satul Liman, îi convinsese să nu se grăbească să se întoarcă, se ocupase ca un adevărat comandant, de răniţii care, ironia soartei, purtau în ei gloanţe trimise de raidul avioanelor româneşti. Cum s-a putut confunda o coloană de căruţe cu deportaţi, escortaţi de o mână de călăreţi, nimeni nu a vrut să înţeleagă. Răspunsul dat de unii era bine cunoscut: la război, ca la război! De fapt nu a fost singurul lucru care nu se lăsa înţeles. Erau prea multe întrebări, iar vremurile erau chiar „ca la război“. Intrarea în Ismail s-a făcut pe înserate, cu nenumărate controale făcute de grupe de grăniceri, cu nedumeriri exprimate stereotip – „Cum, aţi scăpat din deportare?!“ Acasă, totul părea neschimbat. Bunica, tanti şi Barby, ne-au întâmpinat cu lacrimi şi mulţumiri aduse lui Dumnezeu. „Numai o minune cerească v-a putut smulge din ghearele diavolilor roşii, a antihriştilor!“ „Ce ştiţi de Mircea, de Valeria, de George? Au mai trecut pe acasă?“ „Valeria a plecat la Clava, la Râmnicu Vâlcea, la ceva rude de-ale Clavei. Nu ştim nimic de ea. Mircea a trecut în fugă, dar a trebuit să se întoarcă la unitate. Arăta bine. Era cavalerist. George s-a dus în spatele armatei, pe front, să scrie articole pentru un ziar din Bucureşti. Ce să zic, numai el lipsea de acolo!“ Toată noaptea am stat să povestim calvarul prin care am trecut. Întrebări, răspunsuri, lacrimi. Multe lacrimi! Eram printre primii scăpaţi din coloana morţii şi, ca atare, eram asaltaţi de vecini, de necunoscuţi care îşi aşteptau rudele deportate. Întoarcerea noastră a reaprins în sufletele multora speranţa. Sub îngrijirile atente ale bunicii, mama redevenea aceeaşi femeie veselă, grijulie şi iubitoare faţă de noi. O umbră de amărăciune însă cobora pe chipul ei, când nu era observată. Plecarea Valeriei, care luase de bună deportarea noastră şi, bineînţeles, soarta lui Mircea. Îl ştia pornit pe fapte mari, cu portretul lui Hitler în suflet, gata să lupte până la capăt împotriva bolşevicilor. Îl ştia, însă, impulsiv şi schimbător, şi tocmai de aceea se temea pentru el. Şi avea de ce! Zilele care au urmat au fost dedicate de dl. Davâdov formalităţilor, şi nu au fost puţine. În primul rând a trebuit să predea primăriei calul şi căruţa. Trebuia dovedită provenienţa acestor „bunuri“. „A cui este acest cal şi căruţa?“ „Mi-au fost date şi calul şi căruţa la arestare pentru a putea însoţi cu familia coloana de deportaţi. De fapt, când au venit să ne ridice, au adus şi mijlocul de transport cu care să plecăm sub pază armată.“ „Staţi puţin, că nu înţeleg nimic! Vreţi să spuneţi că v-au adus acasă şi calul şi căruţa ca să puteţi fi deportat?! Asta-i bună! N-am mai auzit aşa o gogomănie. Şi cum de nu v-au deportat?!“  „În timpul unui bombardament am reuşit să scăpăm de sub escortă şi să ne ascundem. După ce s-au retras sovieticii, ne-am întors acasă şi m-am prezentat la primărie.“ „Am auzit multe despre deportări, dar ştiam că oamenii erau duşi pe jos, nu cu căruţa. Hai să fim serioşi! Spuneţi-mi de unde aveţi calul şi căruţa, ca să ştim de unde le-aţi luat, asta ca să nu folosesc alt termen. Dacă aţi vrut să-l restituiţi, trebuia să vă duceţi la cel pe care l-aţi păgubit.“„Vreţi să insinuaţi că am furat?! Pe ce lume trăiţi, domnule?! De unde Dumnezeu v-au adus?!“ „Asta nu e treaba dumitale! Totuşi, ca să vă lămuresc, vin ca trimis oficial din Vechiul Regat pentru a face ordine în această provincie românească, unde domneşte dezordinea. Dar dacă tot ne punem întrebări, spune-mi domnule, sau tovarăşe, Davâdov parcă ai spus, cum de vorbeşti aşa de bine româneşte?“ „Davâdov este numele pe care mi l-au împrumutat sovieticii ca să aibă cât mai mulţi ,,ruşi’’ în Basarabia. Numele meu este Davidescu, şi mă trag de la Piatra Neamţ. Ştii ceva, domnule ,,însărcinat al Vechiului Regat’’, dacă refuzi să faci formele pentru predarea calului şi a căruţei, îl leg de pomul din faţa primăriei şi pun şi un afiş – ,,de vânzare; adresaţi-vă primarului’’. Să ştiţi că aceşti cai şi aceste căruţe au fost rechiziţionate nu ca să-i ajute pe deportaţi, ci ca să fie trecute dincolo de Nistru.“ N-a fost singura întâlnire cu birocratismul noilor venetici. Au urmat destule şi poate că încurcătura cea mai mare a fost legată de redobândirea numelui. Întreaga arhivă de la starea civilă a fost distrusă înainte de retragerea administraţiei sovietice sau, poate, transportată în Uniunea Sovietică. Oricum, mormanul de cenuşă din curtea primăriei demonstra, fără tăgadă, că măcar o parte din acte au fost arse. Cum certificatele de naştere fuseseră reţinute la sovietul orăşenesc cu ocazia rebotezării, era greu de demonstrat ceva pe bază de documente. Era o cale de reconstituire a actelor pe bază de mărturii, procedură uzitată chiar şi în România, dar, şi aici, ca şi în alte domenii, cuvântul hotărâtor îl avea şpaga. Să introduci corupţia din primele zile ale eliberării, aplicând-o pe spinarea unor oameni năpăstuiţi, era mai mult decât imoral. Şi să nu uităm că acest lucru se petrecea în condiţiile unei dictaturi militare, având în frunte un om recunoscut ca incoruptibil, când disciplina militară ar fi trebuit să impună, la rândul său, o disciplină civică. O şpagă consistentă ne-a redat, până la urmă, dreptul de a păstra numele strămoşilor şi, aşa, spre imensa bucurie a lui Lulu, am redevenit familia Davidescu. Vestea întoarcerii Stavrovilor a adus o clipă de bucurie în sânul vechilor prieteni de familie. O întâlnire la Alexandrovi a constituit un prilej de satisfacţie, dar şi de amărăciune. Ei nu ştiau nimic de soarta lui Şuric, iar noi de cea a lui Mircea. Atât casa lui Alexandrov, cât şi cea a lui Stavrov, au fost devastate în timpul retragerii administraţiei sovietice. De cine, era greu de spus! În astfel de circumstanţe nu poţi avea încredere nici în cei din jur. Spectrul sărăciei se ridica ameninţător asupra acestor familii, altădată lipsite de grija zilei de mâine. Totuşi, lucrurile păreau să reintre în normal. Protopopul Popescu, încadrat de slujitorii bisericii rămaşi în viaţă, s-au apucat să readucă la liman ceea ce mai rămăsese din clădirea Consistoriului. Bineînţeles că Dănilă era printre ei. Marele absent era Dracinschi, sufletul de odinioară al acestei instituţii, atât de respectate în Ismail. În mijlocul acestei atmosfere optimiste, într-o seară liniştită de septembrie, s-a întâmplat inevitabilul. A sosit ordinul de mobilizare al lui Dănilă Davidescu. Fostul sublocotenent din armata ţaristă era încadrat ca plutonier major. N-am aflat nimic despre soarta lui decât în iarna lui ’42, când am primit veşti de la Odessa. Acolo avea să rămână, la o unitate de spate, până la marea retragere din primăvara lui 1944. Chiar în ajunul plecării pe front, am avut surpriza plăcută de a primi vizita Silviei. A intrat zâmbind, oarecum jenată de situaţie, şi înainte de a îmbrăţişa pe cineva, cu lacrimi în ochi, cu voce tremurândă, a spus: „Nu vă speriaţi, dragii mei, nu sunt nebună! E o poveste lungă şi tristă. După arestare şi după tot ce mi-au făcut mie şi lui Paul, am fost în stare de şoc. Când mi-am revenit, asta s-a întâmplat după ce l-au lichidat pe Paul, am înţeles că m-au declarat schizofrenică, pentru a mă termina. Gândul la fetiţa mea m-a salvat. Ştiam că trebuie să trăiesc pentru ea şi am reuşit să fiu mai şmecheră decât ei, mai bine zis, decât doctorul Mircev. Am avut noroc cu o asistentă care nu făcea jocul lor şi care m-a învăţat cum să mă comport. Nu, nu sunt nebună! Acum pot să vă îmbrăţişez. Am auzit că v-aţi întors din drumul morţii, am vrut să vă văd şi să vă chem mâine la cimitir, la mormântul Ilenei, pentru un mic parastas. Să ştiţi că ei îi datorez viaţa! A fost o martiră, o eroină. Dumnezeu s-o aibă în paza Lui, alături de Nani al ei. Ismailul era plin de răni. Nu suferise distrugerile războiului, dar purta la vedere rănile lăsate de un an de administraţie sovietică. Şi erau multe, mult mai multe decât s-a scris în presa românească. Se spune că timpul vindecă orice durere. Aşa o fi cu unii. Eu însă cunosc mulţi care au dus cu ei în mormânt aceste răni, acea imensă durere, şi care n-au putut să ierte în sinea lor şi, contrar preceptelor creştine, au murit cu ura în suflet.

*

*      *

      Cineva, răsfoind aceste pagini, m-a întrebat dacă au tangenţă cu o realitate traită, dacă numele folosite reprezintă persoane reale, dacă am fost sau nu eroul acelor evenimente. Nu, este vorba despre ficţiune, o plăsmuire a imaginaţiei, cum spune, în definiţie, DEX-ul. Şi fiind vorba despre ficţiune, eroii mei au putut împrumuta orice fel de nume, întâlnite, bineînţeles, curent în acea parte a lumii, au putut participa la evenimente comune sau incredibile, uneori atât de incredibile încât până şi ficţiunea pare să sară peste cal. Şi m-a mai întrebat de ce nu am încheiat cu un epilog. La ce bun?! Ficţiunea e ficţiune! Tot aşa de bine puteam să mai scriu un volum, căci ficţiunea nu are limite, iar eroii fictivi sunt cel mai uşor de manipulat. Şi totusi, parcă ceva mă face sa reconsider acest fel de a fi sau, mai bine zis, de a gândi. Am avut personaje la adresa cărora, printre rânduri, am făcut unele insinuări privind viitorul lor. Să-i las suspendaţi de întrebări? Parcă n-ar fi bine. Nu-mi trebuie decât câteva rânduri de ficţiune în plus, pentru a lăsa lucrurile clare în mintea cititorului. Am să încerc să fac faţă acestui efort suplimentar, căci faza de finalizare presupune, fără îndoială, un efort. E greu să creezi eroi, dar nu-i deloc mai uşor să-i laşi baltă. Pentru Alexandrovi, de exemplu, au urmat doi ani grei, în care nu reuşeau să se despartă de Şuric. A trebuit să fie bombardat un lagăr de deportaţi de pe Volga, ca puţinii supravieţuitori să ia drumul apusului, gonind spre casă. Aşa s-a întors şi Şuric şi, cu el, şi liniştea în această casă binecuvântată. Cu Mircea al nostru, lucrurile s-au petrecut altfel. Cavalerist din pasiune, germanofil prin crez, a participat la nenumărate misiuni de cercetare şi de luptă şi, păzit de o stea norocoasă, a scăpat cu viaţa. Dar, prin 1943, sătul de mizeria războiului şi de „frăţia de arme“ cu nemţii, gustând din plin din atitudinea lor plină de aroganţă şi dispreţ, după un incident cu un ofiţer german, în care s-au schimbat câteva lovituri mai puţin ortodoxe, dar fără a se apăsa pe trâgaci, a dispărut de pe front şi, travestit într-un mujic rus, neîngrijit şi cu barbă de lipovean, s-a strecurat, încet-încet, în direcţia Nistrului poposind în Basarabia, în satul bunicului, unde s-a ascuns şi a aşteptat sfârşitul inevitabil al războiului. Statutul de dezertor nu l-a înspăimântat, convins fiind că idealurile prăbuşite trebuiau primenite cu ceva nou. A făcut rost de scrierile lui Marx, Engels, Lenin şi, nu în ultimul rând, ale lui Stalin, a citit şi şi-a renegat crezul. Hitlerismul, odată pus la zid, a fost înlocuit cu comunismul de tip sovietic! Totul s-a rezolvat odată cu sosirea armatelor sovietice şi întoarcerea armelor de către armata română împotriva Germaniei. Bolnav, s-a prezentat la cea mai apropiată unitate militară, s-a declarat rătăcit şi s-a pomenit reformat. Nu mai putea fi vorba de trădare, ci doar de clarviziune în schimbarea de opinie. Noul său crez a avut o evoluţie fulgerătoare. Peste noapte, dacă se poate spune aşa, a devenit cel mai fervent admirator a tot ce venea de la răsărit, un rusofil intolerant. Anii au trecut şi încercările mele de apropiere s-au soldat cu eşec. De fapt nu numai ale mele, ci ale întregii familii. Valeria a oscilat între casă şi străini, mereu întorcându-se şi mereu plecând. În Ismail lucrurile încercau să reintre pe un făgaş normal, bineînţeles în limitele unui normal în vremuri de război. Dintre cei deportaţi, puţini au fost aceia care au reuşit să se întoarcă acasă. În general au scăpat aceia care au făcut parte din ultimele eşaloane de deportaţi. Despre soarta tragică a multora s-a aflat tocmai de la aceşti priveligiaţi ai soartei. S-a săpat la Tulceanov, s-a săpat la cimitirul evreiesc, s-a săpat la sanatoriul de la Bolgrad. Oameni împuşcaţi în ceafă, goi, stropiţi cu lapte de var. Nu erau vremuri pentru investigaţii propriu-zise. Prea puţine indicii de recunoaştere, prea puţin interes din partea autorităţilor. Verdictul „cadavre neindentificate“ a pus capăt acestor sumare investigaţii. Au fost reînhumaţi creştineşte, la alegere, de către cei care-şi căutau morţii. Au apărut morminte, au apărut cruci, au apărut nume. Era şi acesta un mod de a încheia un capitol din viaţa zbuciumată a ismailenilor. Cum în Ismail oamenii manifestau un adevărat cult pentru morminte, ele au fost create, chiar dacă ascundeau un semn de întrebare în ele. Par incredibile evenimentele care au avut loc pe parcursul unui singur an, dar nu suficient de incredibile pentru a plăsmui imagini încremenite în mintea unui copil de unsprezece ani. Stavrovii s-au întors din sărăcia îndurată la Bucureşti, şi neavând ce face în casa golită şi părăginită, s-au instalat la vie, pentru a relua totul de la zero. Iuric luat la armată, nu le putea fi de nici un folos. Din fericire pentru ei, şi via, şi căsuţa, erau într-o stare acceptabilă. Trecuse însă vremea întâlnirilor de altadată şi nedespărţiţii prieteni rămâneau închişi, fiecare în bârlogul său, pentru a-şi linge rănile încă sângerânde. La Consistoriu atmosfera era ca de înmormântare. Lipsea optimismul molipsitor al lui Dracinschi, lipsea factotum-ul Dănilă, se plângea moartea lui Vodă şi Ilaşcu, a lui Savatie şi Nicolov. Lipsea episcopul, surghiunit pe nedrept undeva într-o mănăstire din nordul Moldovei şi uitat acolo, cu bună ştiinţă, de mai marii bisericii de la Bucureşti. Şi la noi, casa părea pustiită. Lipseau tata, lipsea Valeria, lipsea Mircea şi lipsea şi George. Silvia a plecat spre Bălţi, unde spera să dea de urma soacrei şi a fetiţei. A cutreierat Basarabia în roza vânturilor, dar nici o informaţie nu a fost confirmată. S-a întors îndurerată şi s-a angajat la spitalul de tristă amintire, pentru a se dedica îngrijirii adevăraţilor bolnavi mintali. O scrisoare anonimă sosită de la Odessa o anunţa pe mama că Dania al ei era încurcat cu o doctoriţă, o localnică, de o vârstă cu Valeria. Elena Petrovna, femeie blândă şi iubitoare, veselă şi spirituală, era totodată şi leoaică. A ajuns la Comandament, a obţinut foi de drum şi ordin de trecere  liberă şi, înarmată cu noi, adică eu şi Lulu, a poposit la Odessa. Nu ştiu cât de adevărată şi de serioasă era povestea, ca să nu-i spun idila, dar ştiu că am petrecut şase săptămâni minunate. Comandantul, colonelul Munteanu, a înţeles perfect situaţia şi l-a scos pe Dănilă, cu care de altfel se înţelegea foarte bine, basma curată, acordându-i o permisie nelimitată. Cum în ’42 oraşul administrat de români părea să ignore războiul, la fel ca şi prezenţa comandamentului german, liniştea era la ea acasă, iar românii mândri de această cucerire. Până şi viaţa culturală începu să se mişte. Oraşul era frumos, chiar cu rănile provocate de război, iar restricţiile privind libera circulaţie pe timpul zilei aproape inexistente. Era primul oraş mare pe care îl întâlneam în viaţa mea. Vederea spre port era minunată, cele două sute de trepte impresionante, opera, ceva coborât din basme. Acolo am văzut şi primul spectacol de balet din viaţa mea. „Lacul lebedelor“ m-a fermecat şi poate că a constituit chiar primul pas al viitorului meloman. Am îndrăgit muzica simfonică şi muzica de operă şi asta m-a făcut mai puţin vulnerabil în faţa vicisitudinilor vieţii. Da, leoaica şi-a făcut datoria şi familia a rămas intactă, pregătită să înfrunte ce avea să vie. Şi a venit uraganul anului 1944, stârnit în plină primăvară, în ajun de Sfinte Paşti. De data aceasta nu s-a mai întâmplat ca în ’40. Familiile funcţionarilor publici au primit ordine de evacuare. Frontul se apropia vertiginos, precum teama că istoria urma să se repete. O telegramă ne comunica locul de întâlnire – Călăraşi. Împreună cu familiile Alexandrov şi Stavrov, ne-am îmbarcat pe vaporul cu zbaturi „România Mare“, şi ca să avem loc, am pornit în direcţia opusă, spre Chilia. A fost ideea lui Alexandrov şi a fost salutară. A fost şi ultima  cursă făcută de acest bătrân vapor, navigaţia pe Dunăre fiind periclitată de atacurile aeriene ale aviaţiei sovietice. Eram eu, mama, Lulu şi George. Mama lui George a refuzat să plece şi a rămas cu Barby şi cu bunica, pentru a nu părăsi casa! Am plecat cu două valize şi un sac de cozonaci. De la Tulcea ne-am continuat drumul cu trenul, în vagoane de marfă. A urmat Cernavoda şi apoi o pauză la Feteşti. Era vremea bombardamentelor aviaţiei americane, care n-au lovit doar Bucureştiul şi zonele petrolifere, dar şi ceva noduri de cale ferată. Aşa a fost şi la Feteştiul supraaglomerat cu trenuri civile şi miliatre. Într-unul din aceste trenuri se afla şi Dănilă Davidescu, scăpat ca prin minune, cu ultimul vapor românesc care a reuşit să părăsească Odessa. Am aflat acest lucru abia la Călăraşi, primul popas al periplului familiei noastre prin România. A urmat Râmnicu Sărat, apoi Beiuşul şi, în sfârşit, Oradea. Demobilizarea lui tata ne-a pus pe drumuri. Scăpat de sub protecţia armatei, a intrat în vizorul unor comisii mixte, care se ocupau cu „repatrierea basarabenilor“. Zile şi nopti am fost hăituiţi de aceste grupuri, din care nu lipsea niciodată un ofiţer sovietic, ameninţaţi sau luaţi cu binişorul, oferindu-se chiar recompense băneşti. Au fost destui care, speriaţi, au luat drumul repatrierii, dar n-au ajuns niciodată la casele lor. Au fost şi cazuri când s-au încasat recompensele, dar cei care au pierdut au fost cei care le-au oferit. Nimeni nu le-a mai dat de urmă. Abia la Oradea ne-am liniştit. Episcopul, revoltat de cele ce se petreceau, ne-a dat un apartament chiar în incinta episcopiei, o clădire frumoasă, închisă ca o cetate, în care repatriatorii nu au avut acces. Acest gest a rămas viu în memoria mea, mai ales că întregul personal al episcopiei ne-a sărit în ajutor. Din păcate, după încheierea războiului, lucrurile au început să meargă din rău în mai rău, culminând cu finele anului 1947, când sub presiunea exercitată de sovietici, Regele Mihai a fost obligat să părăsească ţara. Vorba tatii – „am fugit de sovietici şi ei au venit după noi!“ În Basarabia, lucrurile au continuat de unde au fost lăsate, dar cu o ardoare amplificată. La Ismail, dintre fostele „cunoştinţe“ s-au întors doar Râşcov şi Nicolovschi, şi s-au apucat să continue ceea ce au fost nevoiţi să întrerupă. Rusev, redevenit Rusu, a venit în România cu Divizia Tudor Vladimirescu. Cum a reuşit să se infiltreze, nimeni nu şi-a pus întrebarea. A făcut naveta între Bucureşti şi Oradea, nesinchisindu-se de faptul că acolo era cunoscut sub cu totul alt nume. Cum nimic nu scapă românului, s-a aflat că se ocupa de reorganizarea ministerului de interne. El l-a adus pe torţionarul Nicolovschi şi l-a împins înainte. Întâlnirea întâmplătoare dintre tata şi Rusu nu s-a soldat cu nimic. „Ori nu m-a recunoscut, ori s-a făcut că nu mă recunoaşte!? Oricum, nu mi-a făcut plăcere!“ Vestea adusă de George că avem un general de securitate care aduce foarte mult a Pantioşa a provocat un adevărat şoc. „Oare este posibil?!“ „Da, unchiu Dania, este posibil, dacă nu chiar sigur. Se pare că am picat din lac în puţ! Şi ăsta nu-i decât începutul!“ „Se pare că sovieticii au citit testamentul lui Petru şi le-a plăcut, nu?“ „N-o să-i lase americanii să-l împlinească!“ „Să dea Dumnezeu să ai dreptate! Eu sunt sceptic, după câte s-au întâmplat şi se întâmplă.“ Scepticismul acesta avea ceva bază. Anii care au urmat aveau să demonstreze grija americanilor pentru această parte a lumii, iar Yalta avea s-o legifereze. Am vrut să evit epilogul, dar m-am antrenat în a amâna despărţirea de eroii plăsmuirilor mele. Au făcut-o şi alţii mai mari, aşa că voi încerca să-mi acord circumstanţe atenuante.

Sfârşit

Bucureşti

2004

www.darisbasarab.com

 

2. Copilăria

Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit în minte din anii copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele, şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama.
Ce m-a mai marcat a fost moartea străbunicii mele şi bliţul unui aparat foto care m-a speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc. Mergeam lunea şi veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine, el stătea în faţa iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia era la ordinea zilei. Părinţii mei şi-au tras mult de la gură ca să pot învăţa germana.
Pentru că erau aproape tot timpul la servici am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă era epuizat.
În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut da nu prea mult “Alle meine Entchen” (toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea romana, emisiunea în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vartejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea romană-parcă mai era alta-când după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri. Toată viaţa mea am fost un taciturn construind un monument al tăcerii oculte.
Nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepra prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat, cred că le spuneau părinţii să mă evite.
Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine, veţi zice că şi alţii au avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasa, dar durerea sufletească n-a avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţa de cei ce citesc şi respectând proporţiile, dar cred că cei de teapa mea “pleava şi drojdia societăţii ” cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când am fost dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu rotile de transmisie şi cu volanta ce se afla sub podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza-aşa o fost sau este şi al vostru.
Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 800 de lei pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătuşa mea care m-a căutat toată ziua prin Timişoara făcându-şi griji de dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă dar am primit o palmă, de data asta de la mama.
Cam atât a fost cu aniversările mele în afară de un episod pe când eram în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secţia germană, care locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte având o terasă plină de muşcate pe pervaze de îţi era mai mare dragul să stai vara şi de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor.
Casa a fost naţionalizata şi dărămată ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi utopice în minele dintr-o localitate limitrofă.
Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în perioada interbelică şi cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna-n frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o”scatuie”cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân şi scatuia era plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.

3. La capătul lumii

Bunica îmi povestea că străbunicul a fost în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr -prin câte a trecut-. “Războiul îi tragic şi absurd” spunea marele scriitor Camil Petrescu.
Stând pe cuptiori -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului. Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiţi pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele. Prizonierii erau obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie era unul dintre cele mai credincioase şi evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire. În al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune.
În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârşitul. Familia mea a fost prietena cu evreii generaţii de a rândul. Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ştrifundă un mare erou al luptei de clasă care a fost prigonit prin munţi, luptând împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane utopice iar împreună au fost la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani.

4. Liceul

Acuma realizez că perioada cea mai învolburată a vieţii mele era cea din liceu şi parcă cu predilecţie pentru această etapă a vieţii cum de altfel am observat că în anii 80 s-a întâmplat ceva, las istoricii să clarifice, ceva ce i-a determinat pe îndârjiţii vremii să ascute lupta de clasă să fie mai persuasivi devenind mai elaboriosi în a încerca rezistenta umană, în ai persecuta pe duşmanii de clasă şi ai prigonii cum bine zicea cineva.
Toată viaţa am fost un om credincios iar de multe ori în perioada asta mi-am pus întrebarea despre ceea ce susţineau şi susţin unii oameni de ştiinţă ca universul este infinit.
Să fie oare infinit, nu exista aşa ceva, infinit este ceva care nu se termină niciodată, nu se poate să nu aibe un capăt în afara faptului că poate fi o sferă, galaxia noastră, dar atunci şi acestă sferă trebuie să fie mărginită de ceva, poate de o altă galaxie şi tot aşa. În afara universului poate să nu existe nimic dar şi acel nimic trebuie să fie ceva cât de puţin. Răspunsul pe care mi l-am dat este că există Dumnezeu ca numai El a putut crea lumea, pământul şi universul. Mă întrebam cum se poate ca creştinismul şi mahomedanismul să aibe identic două persoane Dumnezeu cu fiul sau Isus Cristos şi să aibe o carte sfântă Biblia iar la arabi, cu tot respectul faţă de credinţa lor, să-l aibe pe Mohamed şi Alah având cartea sfântă şi foarte respectată Coranul sau că Biblia să fie în mare parte asemănătoare în mai multe colţuri din lume. Aproape toţi de pe glob au ajuns să se închine cuiva de-a lungul vremurilor(mai puţin comuniştii), budiştii să se închine lui Buda, grecii la început se închinau zeilor, adepţii darwinismului se închinau şi se închina ştiinţei cu toate că şi ei petrec bucurându-se de sărbători (comunistii nu aveau sărbători) sau cum afirmau şcolile filozofice chinezeşti Kun Fu Tzu sau Lao-Tzu ca lumea s-a format din cele patru elemente apa, focul, lemnul, pământul şi metalul sau confucianismul s.a.m.d.(şi tot comunişti sunt) Mulţi vor zice că nu puteau să-şi explice fenomenele naturii şi se închinau unei fiinţe supranaturale, dar chiar aproape toţi de pe glob să ajungă să se închine numai comuniştii nu(zic eu acuma). Las oamenii mai competenţi în ale religiilor să clarifice eu mi-am spus un crez al meu că există Dumnezeu. Doamne apără şi ne păzeşte. Uite aşa în această perioadă am stat şi am cugetat fără a avea pretenţia că voi deveni filozof.

5. Urmărirea

Perioada din liceu a marcat începutul urmăririi mele efective după un eveniment care mi-a marcat viitorul. Într-o zi de vară aud gălăgie în faţa liceului, curios mă duc şi eu, când ajung acolo văd un profesor urcat pe acoperişul instituţiei pe care îl cunoşteam din vedere, lume multă adunată, prin preajma două boxe mari scoase în faţa casei de cultură care mergeau cu putere ca să nu se audă ce zicea, ca să-l bruieze.
Nu stiu cât am stat pe acolo dar am plecat înainte de a se sfârşi. Într-o zi după acel manifest de nemulţumire spus cu curaj pe acoperişul liceului împreună cu un coleg de an mă îndreptam spre casă, în drumul nostru prin parc zăresc în faţa unei bănci câţiva colegi din clasa lui iar pe bancă pe acel profesor pe care îl văd acum aproape cărunt, spunea ceva, nu mai ştiu exact ce dar parcă era ceva filozofic. Mă opresc, stăm câteva minute şi apoi plecăm. Era aşa de cărunt, cum o putut încărunţi aşa de repede prin ce coşmaruri o fi trecut. Nu trece mult a doua sau a treia zi sunt chemat din clasă la director, îngrijorat şi speriat la culme oare ce am făcut, ajung acolo şi intru, în locul directorului era o persoană pe care nu o cunoşteam era de pe la comenduire…
Ăsta o fost unul dintre momentele fatidice ale mele unul din multele care au urmat…
După acest refuz mă simţeam urmărit iar frica de la acea întrevedere persista, de fapt nici eu nu mai ştiu ce simţeam dar că sunt urmărit şi evitat de toţi simţeam tot timpul. Nu mai ştiu exact cât a trecut după acest eveniment că ajung să fiu bătut şi băgat în spital cu o cicatrice la buza de sus de un oarecare nume de marinar pe care Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească-n pace. Mai târziu când am mers în armată acel individ de la comenduire, îmi dau seama de abia acuma, mi-a pus o vorbă bună să ajung la vreun diribau (construcţii cfr) că era de faţă, dar nu i-a reuşit că parcă o mână nevăzută m-a salvat (soarta avea alte planuri cu mine mult mai învolburate. Într-o zi stam pe bancă cu un coleg şi îl văd cu coada ochiului pe acel personaj de la comenduire cum trece aproape de mine chiar în spatele meu ca să audă ce vorbesc, mi-am dat seama după modul cum se fofila că mă urmăreşte. Eram evitat de toţi şi mă simţeam aşa de marginalizat parcă trăiam pe o insulă pustie. Tot pe marginea prăpastiei eram.
Ce să vă mai zic că după acel eveniment parcă aveam o lepră şi o ciumă mai mare de mă evitau toţi mai abitir decât înainte, nu mai aveam cu cine să ies iar aproape toţi mă priveau cu răceală ferindu-se de mine şi eram mai tot timpul singur.
Nu trece mult şi-mi fac analizele pentru că nu mă simţeam prea bine, mă dureau incheieturile şi oasele. Medicul mă internează şi-mi pune diagnosticul de reumatism poliarticular începând să-mi dea un tratament cu aspirine şi-mi prescrie 10 tablete deodată ca apoi să scadă doza. Când aud îmi zic în sinea mea ca ăsta vrea să mă distrugă cu atâtea aspirine(să-mi mănânce pipota, cum zicea cineva pe atunci). Nu ştiu dacă se prescriu atâtea aspirine deodată pentru un tratament dar speriat cum eram şi simţeam că mi se doreşte ce-i mai rău mă fac că le iau şi pe urmă le arunc fără să mă vadă nimeni…
Începeam să am coşmaruri, mă visam într-o cuşcă cu două laterale de gratii şi ce mă mai speriam, ca apoi să mă trezesc şi să mă rog la Dumnezeu, rugăciune care mă liniştea putând adormi. Spaima era mare pentru că mă simţeam urmărit iar când eram foarte obosit din cauza stresului şi mai târziu din cauza epuizării muncii în fabrică visam că duc în braţe bolovani care erau aşa de mari că de abia reuşeam să-i port şi ce mă mai durea buricul că a doua zi nu eram bun de nimic. Uneori în timpul liceului mă visam în închisoare în faţa celulelor şi mă speriam aşa de tare în somn că nu stiam ce se întâmplă cu mine iar de multe ori trezindu-mă din coşmaruri mă puneam în genunchi şi mă rugam îngeraşului meu,

“Înger,îngeraşul meu,
roagă-te la Dumnezeu,
eu sunt mic,tu fă-mă mare,
eu sunt slab,tu fă-mă tare,
totul locul mă păzeşte,
şi de rele mă fereşte”

-reuşind ca după un căscat să adorm,aşa treceau nopţiile cu spaimă şi cu chin-
În perioada liceului ca şi mai târziu ascultam la radio Europa Libera dar de cele mai multe ori ascultam Vocea Americii, parcă îmi plăcea mai mult si ce mai butonăm eu să reuşesc să prind postul pe calea undelor, dar se auzea cu mare greu la radioul pe care-l aveam noi şi eram atent la ce oră începe emisiunea în limba româna ca a doua zi să pot să ascult din nou, îmi plăcea…

6. Armata

Armata pentru mine a fost una dintre cele mai grele etape ale vieţii. În prima zi când am ajuns la cazarmă am fost duşi la tuns şi daţi cu un praf al cărui rost nu-l ştiam. Când mă tundea frizerul m-a cuprins ” o tristeţe iremediabilă ” – vorba lui Topărceanu – care mă însoţit aproape tot timpul, tuns la zero mă simţeam foarte, foarte supărat, ca un deţinut. În primele zile eram mai mult pe la sanitari pentru o deviaţie de sept care trebuia cauterizată. În perioadă (în primele luni de armată) făceam o instrucţie epuizantă iar pentru mine era ceva mai mult parcă eram predestinat să fiu batjocora ” căprarului comandant ” in Şorogari pe variantă (loc de instrucţie) unde curgea Calcaina, o apă murdară de sudoarea instrucţiilor fără rost şi care năvălea lin de parcă ar fi stat pe loc.
Fiind toamnă sufla un vânt rece de-ţi îngheţau oasele iar un căprar cu nume de erou de roman mă “simpatiza”. Când eram pe câmpul de instrucţie mă lua separat şi bătându-se cu palma aproape tot timpul peste picior lângă fesă îmi zicea “pas aici” si mă alerga la un copac izolat căruia îi spunea “copacul lui Crăciun” batjocorindu-mă în aşa hal că trebuia să fac ceva ca să scap. De atâta batjocoră începusem să-mi zgârii un oscior proeminent din nas ca să-i arăt că-mi curge sânge şi să nu mă mai oropsească atâta să pot să stau deoparte să mi se oprească şi să mă lase-n pace. Pentru mine instrucţia era foarte, foarte grea. Tot în această perioadă am fost dat afară de la UTC pe motiv că mi-am pierdut carnetul, ce m-au mai criticat făcându-mă de ocară în faţa tuturor iar eu pluteam în ruşine şi-n frica de ce oare o să mi se mai întâmple (erau foarte versaţi în astfel de taine). Uite aşa am ajuns să fac armată fără să fiu al partidului, scriam pe o poză pe care am trimis-o din armata “multe salutări dintr-un lăcaş al exigenţei determinat de reguli = care nu mă vor schimba destul de mult = ”
-ca în poză să arăt de parcă am înghiţit o mătură-
Tot în această perioadă am fost duşi să facem trageri într-un poligon din altă localitate, din târgul ieşilor am trecut în Botoşani şi ca să ajungem la poligon din Hârlău până la Copălău trebuia să trecem prin comuna Flamanzi, oraş acuma, pe care l-am străbătut cu autobuzul foarte greu crezând că nu se mai termină, atâta de mare şi de lung era de te cuprindea o stare ca atunci când te grăbeşti la o întâlnire şi autobuzul mergea de parcă sta pe loc. Trecând pe acolo mi-am adus aminte ce-a păţit Didina pe ogor în romanul Răscoala scris de marele romancier Liviu Rebreanu. Ajuns la poligon nu am fost lăsat să trag nu ştiu din ce vari motive, ce prostie să faci sute de km şi să nu te lase să tragi, apoi ajung să stau trântit lângă un gard de oboseală şi nesomn iar afară era un frig de-ţi clănţăneau dinţii, numai o minune a făcut să nu mă imbolnăvesc…
Fiind la şcoala de gradaţi am avut parte de o instrucţie căprărească – iar eu am avut parte de o pregătire în plus- şcoală pe care nu am reuşit să o termin pentru că am fost trimis la lotul sportiv al grănicerilor deoarece eram legitimat la o echipă de fotbal juniori din divizia C, echipa de fotbal la care nu am stat prea mult pentru că eram moale.
La lotul sportiv am ajuns să joc volei cu toate că legitimaţia era la fotbal iar voleiul era sportul pe care-l făcusem doar în liceu. Nu zic eu la nimeni nimic şi rămân la lot, nici nu ştiam măcar pe ce lume sunt. Fiind la lot aveam ordin să ne deplasăm la Rădăuţi în cantonament pentru ca să ne pună să alergăm pe hipodrom cu bocancii într-o zăpadă de o jumătate de metru. Într-o zi ce păţesc, vreau să mă duc să iau nişte lapte de la magazinul din apropiere, nu ştiu cine m-a prostit, când să ies mă ia cel de la poarta ducându-mă la comandant spunând că vreau să fug din unitate, ce minciună şi ce nedreptate iar comandantul mă scoate în fata sportivilor arătându-mă cu degetul ca să mă dea exemplu trimiţându-mă la arest. În faţa tuturor sportivilor din lot mă cuprinde un plâns din tot sufletul pentru că eram neîndreptăţit, câtă ruşine am îndurat de nu pot exprimă-n cuvinte. La arest n-am ajuns că m-am prefăcut că mă doare gâtul, că am amigdalele mărite şi că sunt răcit. Reuşesc să scap da ruşinea a rămas iar după această nedreptate nu am mai ieşit nicăieri. După pregătirea de la Rădăuţi Bucovina ne-am întors iar la Iaşi…de la Bucureşti…
Dar am scăpat şi de data asta. Ajung la Şighet şi nu mi-a mai pomenit nimeni nimic parcă cel care răspundea de noi uitase că nu mă lăsase decât cu o jumătate de gură la Baia-Mare să joc volei cu echipa oraşului. Nu ştiu cum se face că un zvon spunea că sunt băiatul primarului, era doar o asemănare de nume, şi aşa am scăpat ca să nu fiu pedepsit că m-am dus să joc cu echipa care m-a rugat neavând jucători. Ştiu asta pentru ca mai târziu cel care răspundea de lot la cererea făcută să rămân la Sighet să fiu mai aproape de casă îmi zice că de ce nu i-am spus că sunt băiatul primarului – tac eu şi nu zic la nimeni nimic că poate mă lasă mai aproape de casă -da ce să vezi, nu numai că nu m-a lăsat dar ma trimis unde a înţărcat mutul iapa, prin Moldova într-un cătun uitat de toţi şi de toate, departe de lume şi de viaţă.
La punctul de grăniceri unde am fost trimis comandant era unul care a fost, cred eu acuma, mutat disciplinar. Era de al meu. Ajung să mă împrietenesc cu el şi o ţineam tot într-un chef, mergeam cu şareta prin satele învecinate pe la nunţi şi întreceri de volei, chefuiam de toţi întrebau că cine suntem. Eu eram vizitiul şi galopam cu calul cântând de ziceam că pentru noi îi sfârşitul lumii, dar îi dădeam zahar cubic şi mă mai împăcam cu el. Ce să vă zic, mă înţelegeam foarte bine cu comandantul punctului şi cred că acesta a fost motivul că mă pune la magazia de alimente. Aici sunt cuminte şi nu fac nici o boacănă, mai călăream eu calul dar nu-mi plăcea decât când galopam la vale…
Am fost catalogat ca limbut-zicea cineva cu atâta ură de îi venea să te bage-n pământ “îţi rup gura de…” când eram pe cal călare. Cred că mi se mai trage şi de când i-am zis cultul personalităţii odiosului ca orbul găinii când eram în liceu…
Într-o zi când făceam pază pe frontiera cu toate că eram la magazie să vedeţi ce păţesc, mă întâlnesc cu o fată faină, blonda cu un trup vânjos cu care mă opresc la o vorbă, vorbim noi ce vorbim şi ne dăm întâlnire pe a doua zi. Fiind învoit mă pregătesc să ne întâlnim, mă dichisesc, mă aranjez şi mă duc în satul în care locuia. Când ajung la locul în care ne-am înţeles stau şi o aştept puţin iar apoi o văd cum iasă pe poartă şi aruncă un lighean de apă pe mine.
Noroc că nu era nimeni prin apropiere să mă vadă, rămân perplex şi o iau cu coadă între picioare spre punct, ajuns la punct şi trăgând o minciună mă duc să mă schimb. Mai târziu aflasem că era bolnavă, cum de nu mi-am putut da seama, s-au m-a minţit acea persoană că are păsărici la cap, în fine nu m-am mai întâlnit cu ea şi m-am lecuit să încerc să ies la “randevu” cu fete de pe acolo. După câteva săptămâni fiind în paza mă întâlnesc cu o şatră de ţigani pe malul prutului, mal unde-mi plăcea mie să stau tot timpul şi ce să vezi, numai ce mă opreşte un ţigan de era bulibaşa sau nu că nu aveam de unde să ştiu şi-mi spune dacă vreau să-mi ghicească o ţigancă bătrână-n palma. Începe ea să încerce să-mi ghicească numele şi spune la nume dar pe al meu nu-l nimereşte, numai ce văd ca ţiganul se enervează de scoate fum pe nas şi pe urechi apoi o trimite pe ţigancă de acolo iar eu îmi văd de drum. Pe când mă îndepărtam numai ce aud ţipete de femeie bătrână, ce îţi este şi cu ţiganii, încurcate sunt căile domnului.
Aveam şi un secretar de partid care mai târziu am aflat că tot umbla cu strâmbe pe la comandantul de companie despre mine şi comandantul punctului ca aşa, că am făcut, că nu ştiu ce, măcar de spunea ce era adevărat dar numai şi numai minciuni, nedreptatea era la ea acasă ( telefonul de la partid funcţiona ). Înainte cu 6 luni de a mă elibera, luni ce nu erau sigure că se tot zvonea că se prelungeşte armata la 1 an şi 6 luni sau că se micşorează la un an, sunt chemat la comandantul de companie care îmi dă o veste de mă năuceşte. Mai târziu aflu că cei care erau mai aproape de liberare (lăsare la vatră), adică cei încorporaţi înaintea mea cu 6 luni erau trimişi pe la Cooperativele Agricole de Producţie la munci patriotice. Leatul(ciclu)incorporat înaintea mea, se zvonea, că era ultimul care mai mergea la munci agricole şi le lipsea unul la număr(cam asta făcea mai mult armata pe atunci)
Leatul meu nu mai era dus din nu ştiu ce motive iar cei plecaţi la munci patriotice au avut parte de un pifan(cei cu un leat mai mic ca ei)adică pe mine. Nu ştiu cum se face că după vorbele spuse de secretarul de partid la care comandantul de companie a aplecat urechea şi având o obligaţie sau nu mai ştiu ce mă expediază în locul celui lipsă la munci patriotice (secretar de care eram acuzat pe nedrept mai târziu că am vrut să-l bat şi despre care aflu tot mai târziu că a stat în spatele propunerii de a am trimite)
Ajung eu mai târziu acolo la C.A.P. şi văd că suntem cazaţi în nişte grajduri de vite ce erau văruite în alb cu paturi de lemn şi cu saltele de armată fiind cam câte o sută în acele aşa zise dormitoare.
Simţeam un parfum de sudoare şi de picioare de îţi venea să ieşi afară să dormi sub lumina lunii. Cu toate că era vara iar geamurile mici de grajduri fiind deschise larg nu puteau face faţa danfului (mirosului) cu care ajungeai din cauza epuizării să te obişnuieşti.
Începe munca la tăiat de porumb şi ce mai tăiam eu, dă numai câte unul în rând, lăsând să cadă pe umăr câte-o tulpină până se adunau mai multe de chinul era mai mare decât munca. Trebuia să stau ore-n şir aplecat şi să tai cu secera fiecare tulpină ajungând să fiu epuizat deoarece înlocuiam maşinile de cules şi tăiat porumb.
Nu mai ştiam ce să fac să scap de la munci patriotice şi încep a mă preface că mă doare o măsea.
Cu foarte mare greu mă trimite la infirmerie în Botoşani unde mă internează trimiţându-mă prin oraş pe la radiografii, nu prea ştiam de capul meu ce şi cum dar aveam puţina infecţie iar durerea încă nu apăruse.
Reuşesc să stau în infirmerie şi să nu onorez muncile patriotice aproape până la sfârşit când mă întorc la companie. La infirmeria batalionului unde eram cazat, să zic aşa, mă împrietenesc cu un sanitar care (zilele astea am aflat)era pocăit adventist şi cu care m-am înţeles foarte bine, era tot un nedorit de teapa mea (zic aşa pentru ca cultul adventist era scos în afara legii )aşa că era de al meu. Nu m-a putut ajuta aşa că m-am prefăcut în continuare că trebuie să fac rezecţie la dinţi din cauza infecţiei reuşind să stau acolo fără să mă trimită nicăieri că apoi să ajung iar la punctul de grăniceri. Comandantul era schimbat, era mai rece cu mine dar încet, încet timpul trece şi ajung la liberare. Bucuroşi că s-a terminat armata ne trimite la companie ca de acolo să luăm autobuzul până la tren, era un frig şi o chiciură iar un vânt sufla cu o putere de-ţi biciuia faţă până ţi-o învineţea.
Ajunşi acolo îl văd pe comandantul de companie ca se uită lung la mine şi că mă cheamă la el trimiţându-mă la tuns ( aşa de mult ţineam ca părul să-mi fie mai mare, să fiu şi eu frumos, să mă placă fetele) .”Un …..(comandant) nervos şi foarte slab la constituţie în zadar vrea să….”(vorba lui Toparceanu) mă batjocurească. Încep să încerc să-l păcălesc ducându-mă la frizer şi îi spun să-mi ia puţin, foarte puţin din păr ceea ce şi face ca apoi să mă duc la un lighean cu apă să-l ud şi să-l apăs tare, tare să nu se vadă că nu l-am tuns. Mă învârt eu pe acolo ca apoi să ne scoat-n faţa zicându-ne vrute şi nevrute, nu l-am băgat în seamă că supărarea mă domina (aveam o durere în suflet că mă simţeam batjocurit, nu pot să acuz dar telefonul de la partid funcţiona) Spaima că mă timite din nou la tuns era foarte mare, fiind ultimele minute de oropseală cu el şi vroiam să rămân cu păr pe cap. Reuşesc să scap păcălindu-l, s-au luându-se cu alte treburi când ne-au scos în faţă a uitat de mine.
Tata trimis de mama mă aştepta într-o localitate nod de cale ferată ca să nu mă îmbăt şi să nu cad sub tren că se mai îmbătau de bucurie cei care se lăsau la vatră. Plecăm din acea văgăună uitată de timp şi de toate iar pe drum ce păţim, trebuia să trecem un deal destul de abrupt iar chiciura şi vântul tăios a format o pojghiţa de gheaţă de nu mai putea urca autobuzul. Ne dăm noi jos şi începem a împinge la autobuzul liberării noastre iar după mult frig şi oboseală reuşim iar eu am ajuns cu bine la tata după ce am mai schimbat un tren. Fiind în accelerat mă uit după secretarul de partid şi îi arunc o privire de se piteşte mai bine în compartimentul lui călduţ (credea că vreau să-l bat, dar nu mi-am murdărit mâinile cu aleşii partidului) iar eu am rămas pe coridor până ce am schimbat trenul spre casă.

7. Acasă la mama

Ajuns acasă – cu mama mă înţelegeam ca şoarecele cu pisica – mă hotărăsc să dau la facultate şi mă apuc de învăţat. Unchiul meu era foarte bun la matematică şi la fizica iar eu vrând la început să dau la facultăţi unde se cerea această materie a fost rugat de mama să mă mediteze, ceea ce a şi făcut. Mătuşa mea care locuieşte în Timişoara şi faţa de care am un respect deosebit pentru că m-a primit pe vremea odiosului în casă şi împreună cu unchiul meu au acceptat să încerce să mă pregătească pentru admitere. Mătuşa mea a ţinut mult la mine şi mai ţine iar eu îi sunt foarte îndatorat faţa de tot ce a făcut pentru noi cu toate că atunci când eram mic mă speria trăgându-şi un ciorap de nailon pe cap, jucându-se cu mine în casa străbunicilor mei unde a crescut mai mult şi care le era tare dragă. Uneori mă făcea să plâng ducându-mă la şcoală cu ea unde era suplinitoare pentru o perioadă scurtă de timp. Acolo mă punea în prima bancă de nu ştiu ce se întâmpla cu mine că mă apuca o ruşine şi un plânset de trebuia să mă scoată pe hol. Mă certa şi mă pedepsea că mâncam văr de pe pereţi de tot timpul trebuia să umble după mine să vadă ce fac. Toate acestea mă amuză acuma când mi le aduc aminte.
La matematică nu eram bun de nimic, nu se prindea de mine da nici eu de ea pentru ca această materie foarte grea era departe de mine. Cât se mai zbătea unchiul meu să-mi intre ceva în cap şi cât se mai necăjeau dar eu tot botă şi tufă de Veneţia eram.
Noţiunile elementare şi problemele mai simple care erau sub baremul intrării la facultate le pricepeam şi cam atât…
Tot aşa la anul mă pregătesc să dau din nou, dar acuma nu mai dau la facultate ci la o şcoală de maiştri militari de aviaţie la Mediaşi. Mă trimit ai mei cu eforturi foarte mari încă cu câteva săptămâni înainte de examene să iau ore. Fiind cazat la un hotel din centru, cine era ca mine singur într-un hotel îngheţat, în care mă încălzeam alergând după fete dar mergeam şi la ore. Vedeam că profesorul meu era mulţumit că reuşeam să pricep exerciţiile şi cred că era sigur că o să reuşesc. Vine examenul scriu, rezolv exerciţiile şi sunt bucuros, dar ce să vezi, când se dau rezultatele mă văd primul sub linie, ce supărare pe mine şi ce ruşine. Fac contestaţie şi mă revolt ca apoi să aştept rezultatul în care se recalculează lucrarea mea. A doua zi mă cheamă să-mi arate de ce m-au picat, când intru pe hol îl văd pe secretarul de partid, un ofiţer între două vârste foarte gras de rău ce o ducea, că-mi râde-n nas de nu realizez eu atunci ce se întâmplă cu mine şi intru să-mi arate lucrarea. Nu ştiţi dvs cum nu ştiu nici eu dar aşa prosteala cum m-a prostit, cum mă minţea prinzându-mă de obraz arătându-mi ca albul ii negru şi negrul îi alb n-am pomenit. Aşa am ajuns acasă să ştie toţi în oraş că am picat primul sub linie (la noi era o mare mândrie să intri la o şcoală darămite la o facultate). Da ce să-i faci aşa a fost să fie iar ai mei m-au trimis la muncă. Uite aşa am ajuns să muncesc ca şi muncitor necalificat, cu toate că am făcut liceul, ajungând să-mi câştig banii la munca cea mai de de jos şi cu toate că ai mei au făcut eforturi uriaşe ca să pot să învăţ germana iar mai târziu să intru la o şcoală sau la o facultate…

(Fragmente din volumul ,,Petiţie către vremurile odioase” de Sorin Andreica”)

08 aprile 2013, o zi specială, un Om special…

La mulți și buni ani, Sorin Andreica!

…înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.
RADU GYR

Petiţie către vremurile odioase

EU DE LA NAŢIONALIZAREA ŞI ETATIZAREA BĂNCILOR 47-48 PÂNĂ AZI. PRIGOANA COMUNISTĂ

XV REVOLUŢIA

Revoluţia era aproape iar presiunile asupra mea cresteau, cred că se apropia punctul culminat al urmării mele iar apoi deznodământul. Vine revoluţia, stau eu la serviciu ce stau iar apoi spre casă, credeam că s-a terminat, dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiţi împotriva mea că şi în noaptea revoluţiei ăştia mă tot urmăreau şi mă intimidau, iar într-o seară când mergeam la serviciu şi luând-o prin centrul oraşului – nu aveam de ce să-mi fie frică – numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ţinut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut pentru că era întuneric, se vedea parcă ca şi o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul. Norocul meu c-a venit revoluţia şi n-au apucat să transpună în practică efectiv şi pe moment hotărârile luminoase ale odioşilor, să finalizeze ce au început…pe la Jilava sau şi mai rău să ajung cu flori pe piept – spune o vorbă din popor- sub vari motive (făcând aşa o paranteză). Apropo de revoluţie pentru că mulţi interpretează cum vor şi aşa-i bine să interpreteze, dar după definiţia revoluţiei pe care am învăţat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu alta orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democraţie deci era revoluţie, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic.

XVI
PENTRU MINE TIMPUL A STAT IN LOC

În primi ani de după revoluţie eram ameninţat cu bătaia printr-un gest iar mai târziu bătut lângă o trecere de pietoni de nu m-am dezmeticit decât lângă o şosea pe un bolovan, aflând mai târziu că mi-au spart stânca temporală. Insinuau prin diferite semne că îmi place acelaşi sex încât mai târziu am ajuns sa-mi controlez fiecare gest pentru ca să nu se interpreteze greşit. Colegii mă evitau, nu reuşeam să mă acomodez şi am ajuns să mă simt străin în ţara mea, stare care am avut-o şi mai târziu în timpul facultăţii. Erau vremuri tulburi spunea cineva. La referendum cu noua Constituţie s-au făcut tabele cu cei care sunt de acord, eu aveam impresia că colegii credeau despre mine că sunt împotriva ei şi că-mi plac vechile partide istorice, că sunt de al regelui, eu stiam că pe rege l-a adus în ţară Dl. Maniu pe Dunăre iar ziua regelui era 9 mai şi nu se putea sărbători deoarece era ziua unirii de la 1918, de aceea se sărbătorea pe 10 mai. Scuzaţi inepţia dar aşa credeam pe atunci prin anii 90. Cînd s-au adus tabelele – ziceam în sinea mea, cum nu sunt de acord, uite că şi semnez – am semnat dar la alegeri tot cu dreapta am votat. Nu-mi plăceau cei de stânga, se forma o nouă categorie socială de sânge albastru muncitoresc care s-a perpetuat, la vot mă uitam în sus să nu mă vadă care cumva cum votez şi că-mi plac vechile partide istorice. Mă simţeam tot urmărit. Toată viaţa din 90 şi până azi eram şi sânt de dreapta. Prin anii 91 – 92 nu mi s-a permis să intru la Academie, şi zic permis pentru că am învăţat subiectele pe care le-am aflat mai tîrziu, îmi dau seama de abia acuma că nu eram dorit. La limba germană nu-mi făceam griji pentru că vorbesc fluent germana, la istorie am învăţat foarte bine subiectul iar gramatica mi-a plăcut, o stiam foarte bine şi o ştiu. După ce m-au respins – să nu ajung să dau examen – ziceam in casa chiriasului; – pentru mine nu s-a schimbat nimic. Dar asta-i altă poveste cum zicea o personalitate la televizor, lupta de clasă a continuat şi după 90. Şi zic, puteţi interpreta cum doriţi, dosarele mele nu mi le-au găsit încă cei de la C.N.S.A.S. şi pe care le caută – o fi ajuns pe la Berevoieşti, încă nu ştiu – dar cei de teapa mea “pleava şi drojdia societăţii” ca si alţi hăituiţi sau oropsiţi ca şi mine sau cei cu arborele genealogic ca şi al meu îmi vor da dreptate. Cred că nu s-a vrut să mi se arate dosarele pentru ca să nu pot demonstra în contradictoriu cu decizia mea de pensionare de mai târziu din 94, de cum eram înainte de 89, anul pe care îl menţionează decizia că m-am îmbolnăvit . Ce să-i faci anii 90, parcă m-ar fi bătut minerii, zicea cineva. Mi s-a refuzat orice promovare iar în martie 94 m-au pensionat forţat la 28 de ani cu o pensie mizeră iar memoriile adresate de mine pentru a fi reabilitat au ajuns să fie dezavuate, – am ajuns pensionar la 28 de ani – La sfârşitul deciziei scrie că anul îmbolnăviri mele este 1989 pentru ca mai apoi să treacă 1990 iar acum recent că m-am îmbolnăvit la 01.01.1990. În prima decizie a rămas scris că trebuia să fiu dispensarizat teritorial în urmă cu patru ani, adică martie 89 iar în contradictoriu vor putea spune ăştia că până în 89 eram urmărit şi prigonit iar din 90 m-am îmbolnăvit, cine o să-i creadă pe ăştia care reprezintă instanţele morale, dar frica nedreptăţii şi ameninţărilor îi mare. Cu permisiunea dvs. vă las să mă judecaţi prin această “Petiţie către vremurile odioase”. Mi-am făcut analizele prin 93, am făcut şi E.K.G. şi mi-au ieşit bune după tratament, n-am avut reumatism la inimă şi m-am bucurat. Mă dureau spatele iar la radiografie la Timişoara mi s-a spus că am spină bifidă. Când mă întreba la comisie; – ce probleme de sănătate aveţi? Le răspundeam că am probleme cu spina bifidă de pe vremea odiosului, probleme pe care le am şi azi. Mă doare. Toată viaţa mea eram un taciturn, construind un monument al tăcerii oculte. Pentru mine nu s-a schimbat nimic iar familia mea suferă, batjocorit pe şantiere pentru că pensia foarte mică nu-mi ajungea nici să-mi plătesc datoriile, bine că lucra soţia, reuşeam cam până aproape de sfârşit de lună să avem bani iar apoi Dumnezeu cu mila părinţilor şi cu bani împrumutaţi de la colegele soţiei. In prezent cu ajutorul plăţii facultăţii de către părinţi, de soţie şi de mine sunt licenţiat, Ştiinţe Juridice, Universitatea Oradea, Facultatea de Drept la stat la zi, absolvită in 2007 cu nota de licenţă 8 şi pensionar. În facultate colegii mă tratau ca pe un coleg fără să mă simt dat la o parte, iar eu care toată viaţa am avut episoadele mele cu prigoana şi cu marginalizarea eram un om normal, mare lucru este să fi om ca toţi oamenii să te simţi băgat în seamă să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, dar cred că numai cei ca mine ,,pleava şi drojdia societăţii, marginalizaţii şi izolaţii vremurilor învolburate,, pot simţi, cu tot respectul şi respectând proporţiile faţă de ceilalţi. În facultate mai treceam pe lângă vre-un vrăjmas dar nu m-am mai simţit urmărit, umilit, batjocorit ci doar puţin călcat pe sau în picioare de profesori, mă simţeam ca şi la examenele parţiale ale mele şi am ajuns să mă simt străin în ţara mea. Din anul doi am avut probleme cu un profesor la Obligaţii, şi atâta m-a picat şi m-a purtat prin toată materia până la licenţă, un an şi jumătate mai târziu după facultate. Trebuia să mă mut pentru un examen de la Timisoara la Oradea, din lac in puţ, dar până la urmă l-am luat foarte greu, era oral şi când să-mi pună nota ce mai învârtea pixul în mână şi ce ma mai tensionat. Mi-a dat un şase după ce i-am scris şi spus toate subiectele spunându-mi ; – aşa-i ce greu este dacă nu l-ai luat la timp. În vacanţe munceam şi pe şantiere pentru ca să-mi plătesc facultatea şi trăgeau pe mine ca pe hoţii de cai, câtă nedreptate, încât m-am specializat în zugrăveli, lucrând cu ziua. Mă repet, nu vreau să mă acuzaţi de mania persecuţiei pentru că poate o să vină apă şi la moara noastră, şi o să mă reabiliteze, aşa că nu mai scriu la nimeni nimic şi nu trimit această petiţie nicăieri dar şi aşa o să o scriu pentru mine. Tot înainte cu dăi şi luptă şi dăi şi dăi şi luptă, ambiţioşii ăştia, toată viaţa mea m-am simţit un taciturn, construind un monument al tăcerii oculte.
Pentru mine a stat timpul în loc.
Bată-i Dumnezeu să-i bată de comunişti.
Cu respect.

 

Închin aceste rânduri PRIETENIEI !

 

BUCUREŞTI

2007

www.darisbasarab.com

L-am cunoscut pe Nick prin 1947, într-un oraş din Vest, la Liceul Gojdu, pe atunci încă liceu confesional – creştin ortodox. Eram cu două clase mai mare şi, cum era şi firesc, nu aveam ochi decât pentru cei mai mari ca mine, fericiţii care se pregăteau de bacalaureat. În cinstea evenimentului care se apropia, conform unei frumoase tradiţii a liceului, nonconformistul, trăsnitul, hipersensibilul Dom’ Profesor Ţârulescu, de la catedra de desen, pregătise o expoziţie de artă, incluzând lucrări de desen, grafică, acuarelă, pictură în ulei, sculptură. Expuneau elevi de toate vârstele. Trei nume constituiau artileria grea cu care minunatul dascăl-prieten Ţârulescu, pentru noi ”Ţâru”, avea intenţia de a cuceri laurii pentru şcoala pe care o iubea atât de mult. Erau cei doi Mircea – Ştefănescu şi Bogdan – marii sculptori de mai târziu, şi, Nelu Mândruţescu, pictor în devenire, ”coloristul” liceului şi inegalabilul meu prieten şi coleg de bancă. În privinţa atitudinii faţă de o dexteritate, nici noi nu făceam excepţie de la regulă. Luam în derâdere străduinţele lui Ţâru de a ne ”cultiva”, cum îi plăcea lui să spună, pentru a sădi în noi gustul pentru frumos, pentru artă. Îl luam ”la mişto”, scoţându-l din sărite. Părul lui cârlionţat şi vâlvoi, se umfla, parcă, şi mai mult de supărare, ochii lui căpătau sclipiri de dispreţ, se răstea, da înapoi, se molcomea şi prin cuvinte alese, cum numai el ştia s-o facă, trecea la câte o glumă şi în final ne invita să vizităm o expoziţie de pictură, deschisă pe culoarele cinematografului Corso. Ne molcomeam şi noi şi liniştea care urma ne aducea un ocean de bine. El părăsea clasa zâmbind, iar noi, îl aplaudam zgomotos.

Această relaţie excentrică dintre profesor şi elevi nu-i era de nici un folos, fiind mereu ţinta unor reproşuri, uneori chiar admonestări, din partea intransigentului nostru director, Părintele Catană. Era intransigent cu profesorii, era intransigent cu elevii, uitând uneori de cursul vremurilor ce le trăiam. Era însă un înţelept, care ne dorea binele, lucru pe care l-a şi demonstrat într-o situaţie inedită, când, afectaţi de ”plecarea” regelui din Ţară, am demonstrat în curtea şcolii, cerând zgomotos reîntoarcerea pe tron! Eram în fond nişte copii, sufeream de teribilism, şi, ca atare, cu toată ameninţarea ce plana asupra Ţării, venind dinspre Soarele-Răsare, eram gata să ne ”sacrificăm” pentru rege, pentru Regatul României. Da, înţelepciunea Părintelui Catană, ne-a făcut să înţelegem la ce ne expunem, la ce expuneam familiile noastre şi, să ne facă să ne liniştim şi să mergem acasă. Din cei  vreo patruzeci de elevi ”răzvrătiţi” , doar doi au plătit această nesăbuinţă. Unul, neamţ din Banat – Gusti, altul, fiu de popă – Miron, au fost arestaţi, schingiuiţi, condamnaţi. Au trecut eroic peste aceste absurde lovituri ale sorţii şi, după vreo zece ani de izolare, s-au întors curaţi, fără să fi divulgat vreun nume, şi s-au apucat să ia şcoala de unde au lăsat-o! Câţi dintre noi au avut tăria să le mulţumească­? Nici unul! Sunt convins că nici nu au aşteptat aşa ceva!

Da, din buchetul de artişti de care am amintit cu respect şi nostalgie, doar Mândruţescu mai continuă contactul cu lumea pământească, pictând în anonimat, cu modestia-i caracteristică. Expoziţia a avut succes, cu tot începutul furtunos. Ţâru nu-şi mai încăpea în piele. Piesa numărul unu a fost tabloul de absolvire. Bogdan, cu umorul său inegalabil, atât în vorbă, cât şi în creaţia artistică, s-a întrecut pe sine. Nu era un tablou obişnuit, cu poze. Era un tablou cu caricaturi! Da! caricaturi! De la Director până la pedagog, de la premiant la ultimul clasat. E greu de exprimat în cuvinte. Tabloul a şocat, dar a  stârnit admiraţie. Acest minunat artist în devenire, a muncit pe rupte timp de un an de zile, pe ascuns, culegând informaţii, schiţând chipurile celor din jurul său, căutând să surprindă atitudini specifice, părţile hazlii. Când l-a predat lui Ţâru pentru a fi prezentat la expoziţie, nesperând prea mult la înţelegere, acesta a rămas perplex! L-a surprins originalitatea ideii, l-a surprins şi mai mult maturitatea caricaturistului. Ştia că va şoca profesorii, ştia că va fi admonestat, dar l-a adus la vernisaj în ultima clipă. Părintele Catană s-a oprit încruntat în faţa tabloului de absolvire, l-a interogat din ochi pe Ţârulescu, şi-a rotit privirea înspre grupul de profesori, şi-a mai aţintit o dată privirea asupra ”capodoperei” şi, intrigat, a murmurat – cine este autorul? Ţârulescu s-a dus împleticindu-se spre Bogdan, l-a luat de braţ şi, roşu până-n vârful urechilor, a răspuns – este elevul dintr-a 8-a, Mircea Bogdan, Domnule Director.

– Şi D-ta cum consideri acest afront adus dascălilor noştri? Îl aprobi? Sau poate că ideea îţi aparţine?! Poate că este vorba de o capodoperă care depăşeşte modestele noastre posibilităţi de înţelegere?!

– O, nu, Domnule Director, nu este vorba de nici un fel de afront. Mircea Bogdan a demonstrat o incredibilă maturitate, surprinzând într-o formă, aş zice accesibilă, fie ea şi caricaturală, trăsăturile, uneori atât de ascunse ale personajelor. În ceea ce priveşte calitatea artistică a lucrării, pot spune cu mâna pe inimă, că este vorba într-adevăr de o lucrare de artă de o mare subtilitate.

– Şi D-ta, Domnule elev, D-ta ce crezi?

– Cu tot respectul şi admiraţia ce V-o port, Domnule Director, eu cred că, aşa cum Caragiale a introdus caricatura în literatura română, aşa şi artiştii plastici, pot şi trebuie să folosească orice formă de exprimare, bineînţeles în limitele decenţei, fără să lezeze pe nimeni. Aşa cum compozitori de seamă au creat mici glume muzicale stârnind admiraţia melomanilor, aşa şi eu, umil artist în devenire, am încercat să aduc o notă de glumă, nevinovată prin sinceritatea ei, în lumea noastră care începe să se sufoce de atâta răceală.

– Interesant punct de vedere, Domnule elev! Domnule Profesor Dinu, Dumneavoastră ce părere aveţi?

– Sincer să fiu, Domnule Director, am rămas surprins. Cunoşteam lucrările elevului Bogdan, le admiram originalitatea, în discuţiile cu el eram plăcut surprins de umorul său fin, dar această lucrare m-a lăsat fără cuvinte. M-a intrigat capacitatea fantastică de a surprinde în portretele sale caricaturale, esenţialul din fiecare din noi. Personajele îmi sunt cunoscute, fie că este vorba de profesori, fie că reprezintă elevii clasei de care mă voi despărţi mai greu decât s-ar putea crede. Este uimitor să descifrezi aceste figuri fără nici un fel de înscrisuri, să spui uimit – uite-l pe cutare, sau pe cutare – şi să recunoşti, în multe cazuri, că habar nu ai avut de aceste ”calităţi” scoase la iveală cu penelul. Cred că este o lucrare care depăşeşte limitele impuse unui vernisaj organizat de elevi şi, ca atare, cu toată mândria putem accepta expunerea lucrării în oraş, conform obiceiului împământenit. Sunt convins că vom stârni numai admiraţie. Numai cu rea intenţie se poate găsi ceva rău în asta.

– Mai sunt şi alte păreri, Domnilor?…Nu?! Lăsaţi totul pe seama mea? Bineee…Domnule Artist, trebuie să recunosc că pe mine m-ai şocat cu acest nonconformism, şi nu este pentru prima dată, dar…dar m-ai şi cucerit. În viaţa mea nu am avut parte de o caricatură mai reuşită, în care să mă recunosc fără ezitare. Şi uite-l pe Ţârulescu, uite-l pe Dinu, pe Musta, uite-l pe Bogdan Mircea! Erai atât de sigur, Domnule elev, de reuşită, încât nu ai considerat necesar să indici în scris numele fiecărui personaj? Se pare că da, şi se pare că ai reuşit. În ceea ce priveşte expunerea în oraş, să mai cugetăm puţin. Încă mai suntem un liceu confesional şi s-ar putea să nu fim înţeleşi chiar atât de uşor. Vom mai vedea! Domnule Profesor, aveţi cuvântul pentru deschiderea vernisajului.

A fost o zi plină de surprize. L-am luat de braţ pe Nelu şi am început să facem coridorul  oprindu-ne la fiecare lucrare. Mândruţescu îmi servea de ghid şi o făcea cu profesionalism. Bogdan nu mai avea nimic altceva în afara tabloului de absolvire. Celălalt Mircea, modelase un foarte frumos cap al lui Avram Iancu şi-l turnase în ipsos. Mândruţescu expunea câteva peisaje de un colorit ameţitor, în ulei, şi o lucrare făcută cu creioane colorate, reprezentând o moară de apă pe malul unui râu. Moara aceasta m-a făcut să visez, iar bunul meu prieten şi partener de şah, măgulit de sinceritatea vorbelor mele, mi-a făcut cadou tabloul. După ce am părăsit casa părintească, tabloul a rămas la loc de cinste, fără ca cineva să îndrăznească să-l mute. La un moment dat m-am oprit la un portret fascinant. Era lucrat în creioane colorate şi atrăgea atenţia prin meticulozitatea cu care fusese executat. Părea o imagine cunoscută, dar nu reuşeam să mă adun.

– La ce vă holbaţi, dragii mei? E Michelangelo, un autoportret pe care tânărul nostru artist, ”copilul minune” al liceului, l-a copiat la sugestia mea. E Nicolae Krüger. N-are nici şaisprezece ani! E un amestec de neamţ cu alte neamuri. Cam toată Europa curge în sângele lui. Nicolae, hai să-ţi cunoşti admiratorii…

– Bună ziua, Domnule Profesor, vă ascult…

– Uite un pictor şi un amator de artă, consumator, cum se spune, care îţi admiră opera.

– Servus Nelu! Nu prea aveţi ce admira. E doar o copie. M-am străduit să fie cât mai fidelă. E greu să redai valoraţia în creion colorat. Vreau să reiau tema şi în ulei. Uite, aici mai am ceva desenat în  tuş, în peniţă. Tot o copie. E alungarea din Templu a  lui Dürer. În peniţă anumite aspecte sunt mai uşor de redat, dar este considerată o tehnică grea şi de rutină. Oricum, mă atrage.

I-am întins mâna şi l-am felicitat. Atunci nu puteam bănui că destinul însuşi hărăzise să ne întâlnim. Era preludiul unei mari prietenii, al interferenţei dintre familiile noastre, ceva care avea să marcheze întreaga-mi viaţă, îmbogăţind

2

Prezentarea tabloului de absolvire într-o vitrină de pe Corso a stârnit mare vâlvă în oraş, declanşând un adevărat război al opiniilor. Oameni de toate vârstele şi condiţiile, se adunau în faţa vitrinei cu pricina şi-şi disputau zgomotos opiniile, acoperind tot spectrul cuprins între admiraţie şi indignare. Cum presa nu putea rămâne neutră, ziarul local a intrat în acţiune şi, spre satisfacţia celor care erau alături de noi, a scris elogios la adresa tânărului artist, a profesorului său şi a Liceului ca atare. În schimb, instituţii precum Primăria sau Prefectura, s-au zburlit rău, atacând direct conducerea şcolii şi caracterul confesional al liceului. Vâlva stârnită nu putea lăsa indiferentă instituţia patronală. Prea Sfinţia Sa Episcopul a comandat o anchetă numind în acest scop o comisie specială. Comisia a cercetat cazul, l-a anchetat pe director, i-a anchetat pe profesori, i-a scuturat pe elevi. Nu am scăpat nici eu.

Preşedintele comisiei episcopale a fost numit minunatul om de cultură, Părintele Dărăban. La vremea aceea, tatăl meu era şeful Serviciului arhive şi prin bunăvoinţa Prea Sfinţiei Sale, locuiam într-unul din apartamentele Cetăţii Episcopale. Într-un apartament alăturat locuia şi consilierul episcopal, Părintele Dărăban. M-a invitat într-o seară la ei şi, timp de câteva ore m-a ”interogat”. Toată povestea l-a amuzat copios şi s-a angajat să meargă de urgenţă să vadă corpul delict.

Însoţit de Părintele Catană, a doua zi de dimineaţa, s-a postat în faţa vitrinei cu pricina şi, spre nedumerirea trecătorilor, a început să râdă în hohote. S-a trezit, jenat, la realitate şi a luat-o încet spre Palatul Episcopal. După încheierea investigaţiilor, a întocmit un raport cu un evident caracter împăciuitorist şi l-a prezentat Prea Sfinţiei Sale. Surprins de această atitudine a consilierului său de încredere, Episcopul a telefonat Părintelui Catană şi a dispus retragerea imediată a tabloului din vitrină şi sancţionarea celor vinovaţi.

Directorul s-a conformat, a trimis un pedagog să ridice tabloul şi i-a convocat în biroul său personal pe Ţârulescu şi pe Bogdan pe care i-a mustrat, fără martori. Bogdan a primit permisiunea de a duce tabloul acasă, cu promisiunea că nu-l va mai expune nicăieri. Ziarul local, aflând amănuntele privind ancheta, a făcut caz şi a atacat vehement Instituţia Episcopală. Cu aceasta incidentul a luat sfârşit, iar Bogdan, devenit peste ani sculptor recunoscut, a adus tabloul la liceu, pentru a fi păstrat alături de celelalte tablouri, conform tradiţiei.

După plecarea celor doi  ”artişti”, viaţa la Gojdu a suferit multe schimbări. Decretarea Republicii, anularea caracterului confesional al liceului, schimbarea directorului şi ”primenirea” corpului profesoral, au dus la treptata atenuare a tradiţiilor, la schimbarea raporturilor dintre profesori şi elevi, la diminuarea manifestărilor culturale ale şcolii. Un singur om n-a considerat necesar să se schimbe – Dom’ Profesor Ţârulescu. Acelaşi excentric îndrăgostit de artă, acelaşi pictor sensibil, acelaşi profesor-prieten, mereu în căutarea talentelor. Nu era cazul meu, dar faptul că eram bun la desen tehnic, că respectam orele de desen şi mă lipeam mereu de cei ale căror talente săreau în ochi, mi-au asigurat un loc în grupul celor aleşi şi iubiţi de el.

Dom’ Profesor şi-a concentrat atenţia asupra celor doi rămaşi – Nelu şi Nicolae. El însuşi un peisagist  de marcă, s-a ocupat cu toată dăruirea de ”coloristul” liceului, îndrumându-l în tehnica picturii în ulei, făcându-i adesea rost de materialele necesare. Fiul unui om înstărit, fost politician, Nelu a avut mult de pătimit după arestarea tatălui, iar la terminarea liceului, drumul la facultate i-a fost barat în mod brutal. Trei lucruri l-au pasionat încă din adolescenţă şi le-a făcut pe toate trei cu dăruire, cu pasiune: pictura, şahul şi fotbalul. De fapt era bun în tot ce făcea! El mi-a deschis apetitul pentru sălile de expoziţii, el mi l-a băgat pe gât pe Nicolae, sau Nick, cum îi plăcea să i se spună. Era îndrăgostit de talentul ieşit din comun al acestui copil minune şi îl urmărea îndeaproape ca pe un frăţior mai mic. Şi Nick se ataşase de mai marele lui coleg într-ale artei şi-l însoţea cam peste tot. Cum relaţiile mele de prietenie cu Nelu erau dintre cele mai bune, în mod inerent şi eu am ajuns să fac parte din micul cerc al făuritorilor de artă, cum în glumă se proclamau.

Cu tot talentul care se revărsa din el, Nelu era un tip foarte modest şi totodată, foarte darnic cu cei din jur. Admiraţia pe care a dăruit-o micului artist a fost de o generozitate rar întâlnită în lumea concurenţială a artei, chiar dacă se manifesta la ale noastre vârste fragede. Nelu ne-a cărat după el la antrenamentele echipei de fotbal-juniori, al cărei component de bază era. Pe acelaşi stadion rămâneam ore în şir să urmărim antrenamentele seniorilor. Erau spectacole de neuitat. Un buchet de atacanţi format din Bodola, Baratki şi Vaczi, asediau poarta marelui Mircea David, ”Il Dio”, având de trecut un zid de nepătruns aparţinând unor apărători ca Juhasz şi Lorant. Ceea ce am văzut noi atunci, astăzi pare a fi de domeniul legendelor. Cum terenurile de atletism erau în zonă, obişnuiam să poposim şi acolo, unde, fantasticul şi neobositul decatlonist şi antrenor, se ocupa de tinerele talente. Eu cunoşteam acest mediu şi am rămas pe viaţă un fan al atletismului. Făcusem un an de atletism sub aripa protectoare a lui Kiss. Eram înalt pentru vârsta mea, şi cum aveam picioarele lungi, am încercat o specializare la proba de garduri. N-a fost să fie!

Pe atunci, ai mei o duceau destul de greu, iar eu, destul de bun la matematică, dădeam meditaţii unor copii mai mici şi rotunjeam cât de cât veniturile familiei. Aşa s-a întâmplat şi cu baschetul unde, prietenul meu Liviu Nagy, viitorul pivot al naţionalei, m-a pus sub îndrumarea fratelui său Katyolo, jucător şi antrenor, aşa s-a întâmplat şi cu înotul, unde marele antrenor care a fost Micky Bácsi, ne cerea prea mult. Regret şi astăzi ocaziile pierdute!

Într-unul din popasurile noastre pe terenurile de atletism, când toţi trei ne amuzam jucându-ne cu un superb Saint-Bernard, mândria lui Kiss şi a oraşului, s-a apropiat de noi o fetiţă dulce, zâmbitoare, în ţinută de antrenament.

– Ce faci, Ella? Ai terminat cu antrenamentul?

– Nuuu…V-am văzut jucându-vă cu frumosul ăsta şi am venit să mă joc şi eu puţin. Singură n-am curaj.

– Hai să-ţi prezint doi prieteni! Doi artişti plastici, Nelu şi Nick…

– Nick, ce frumos eşti!

– Ce vrei să spui?!

– Nimic, doar că eşti frumos! Tu nu faci sport?

– Nu, eu pictez, cioplesc…

– Ciopleşti?! Cum aşa?!

– Da, cioplesc…pietre, lemne…

– Nu vrei să te duc la Domnul Kiss, să te ia la atletism?

Nu m-am putut abţine şi am izbucnit în râs.

– De ce râzi? Şi mie îmi plac sportivii, îmi place să le urmăresc mişcările, să observ contracţiile musculare, să schiţez mişcarea în efort sau în relaxare, aşa cum fac şi cu caii. Mă ajută foarte mult în ceea ce fac, sau ceea ce vreau să fac.

– Mulţumesc, Nick! Aici nu suntem la hipodrom!

– N-am vrut să te supăr, Ella! Data viitoare vin cu mapa şi o să înţelegi mai bine ce am vrut să spun. Ai un corp frumos, chiar dacă nu ai încă muşchii evidenţiaţi. Mi-ar place să te desenez…

– Am fugit, că mă  bate Kiss bácsi. Pa!

– Când mai ai antrenament?

– Vino zilnic şi ai să afli. Pa, pa!

– Ce faci frumosule? Ţi-a căzut cu tronc fata?

– Da de unde! E drăguţă şi mă interesează ca motiv de desen. Vreau s-o văd alergând sau sărind.

Într-adevăr erau doi copii foarte frumoşi şi cu ochii aţintiţi cu încredere spre viitor. Sufereau, cumva, de o maturizare precoce. Ella făcea sport cu convingerea că va ajunge în vârful piramidei, şi a ajuns. Alesese proba săriturii în înălţime şi cu toate că nu era prea înaltă, persevera cu îndârjire în credinţa ei, spre satisfacţia lui Kiss. Şi nu s-a înşelat. După câţiva ani buni de muncă şi-a atins ţinta: campioană naţională! Chiar dacă performanţa ei de atunci ar stârni zâmbete, acel 1,45 i-a adus marea satisfacţie. Avea talent dar nu şi înălţimea corespunzătoare. Epoca ei nu a durat prea mult. Apariţia Iolandei avea să răstoarne toate valorile de la noi, dar şi din lumea întreagă. Unele probe atletice deveneau apanajul giganţilor. Trecând de graniţa celor 1,90m, Iolanda avea să domine mulţi ani atletismul mondial. Acest lucru nu avea s-o afecteze pe Ella. Ea îşi făcuse plinul. Visul ei din copilărie se realizase! În continuare însă, destinul nu a mai fost atât de darnic cu ea. Lovită de o boală necruţătoare, părăsită de cea mai apropiată fiinţă, Ella, devenită între timp o femeie superbă, a ajuns să se izoleze de lumea pe care a iubit-o atât! Nick, nici el nu s-a dezminţit în previziuni.

De la vârsta la care l-am cunoscut, a manifestat o încredere oarbă în viitorul lui. Dacă îl întrebai  ce ai de gând să faci în viitor?, îţi răspundea cu nonşalanţă – viitorul meu a şi început! Sunt mare pentru cât sunt de mic şi voi rămâne mare mereu. Capul meu, braţele mele, mă vor plasa pe o orbită aparte! Când îl auzeam vorbind aşa, rămâneam puţin descumpănit. La prima vedere Nick era un timid. Vorbele lui, însă, săreau mult peste pragul normal al modestiei. Astăzi, când răsfoiesc prin amintiri, îi dau dreptate. Chiar copil fiind, Nick dădea dovada unei mari lucidităţi, cu privire la propria sa valoare. Copilul minune al liceului, avea să confirme. Student eminent la Arte, maestru al portretului, răsfăţatul dascălilor, sclav al monumentalului în artă, desenator şi sculptor de excepţie. Şi culmea! Ca  făcut, ca şi în cazul  Ellei, supus încă de copil vicisitudinilor vieţii, avea să devină sclavul boemei şi să sfârşească în chinurile unei boli necruţătoare.

Da, Nick era un copil foarte frumos. Avea dreptate Ella! Când i-am văzut unul lângă altul, am avut un sentiment de invidie. Curios, acelaşi lucru mi l-a împărtăşit şi Nelu, cel care era considerat un ”exemplar” de mâna întâia. Totuşi, nu am dat atenţie acestei întâlniri până când m-am pomenit cu Nick într-o recreaţie. Venise cu o mapă plină cu lucrări, executate pe diverse hârtii, în creion, în cărbune, în peniţă sau tempera. Erau schiţe şi portrete finisate, şi o mulţime de cai,  cai în repaus, la pas, cabraţi, sau în poziţii de galop.

– Vrei să vezi ce ţi-am adus?

– Sigur!

– Spune-mi, o cunoşti de mult pe Ella?

– De ce?

– Aşa,…am întrebat şi eu…

– O cunosc de anul trecut, când făceam atletism. Vrei să te apuci şi tu de atletism?!

– Nuuu! Vreau să fac câteva schiţe cu ea şi cu  alţi atleţi, dacă se poate şi cu Kiss. Are omul ăsta un corp făcut pentru sculptură. Parcă ar fi o statuie grecească! Mi-a plăcut echilibrul proporţiilor. Parcă-i o carte deschisă de anatomie!

– Măi, dacă vrei, mergem pe acolo, îţi duci ustensilele de lucru şi o rogi pe Ella să vorbească cu Kiss. Kiss ţine la ea ca la propriul copil.

– Mai bine vorbeşti tu cu ea. Să nu creadă că mă dau mare!?

– Bine, Nick, se face! Mâine putem trece pe acolo.

– Astăzi nu se poate?

– Măi, dar ţi-a intrat microbul rău de tot! Bine frate, mergem azi.

3

Când am ajuns la stadion, Ella tocmai se pregătea să execute o săritură. Un sprint, o bătaie şi o trecere în foarfecă a ştachetei.

– Bravo, Ella!…ai reuşit!

Kiss îi luă capul în mâini şi o sărută pe frunte. Se pare că Ella reuşise baremul stabilit pentru acea zi. Fericită Ella se culcă pe iarbă chicotind.

– Nu, nu, Ella! Ştii că nu e bine! Pune treningul pe tine şi rămâi în mişcare, plimbă-te!

Ella se sculă ascultătoare, îşi trase pantalonii de trening şi-şi acoperi umerii cu bluza. Făcu o piruetă şi zărindu-ne, trase un strigăt de bucurie.

– Servus, Nick!

– Pe mine nu mă saluţi?!

– Servus, la toată lumea!

Alergă spre noi şi se aruncă de gâtul lui Nick. Îl sărută prelung, apoi se retrase jenată, roşie foc.

– Haideţi să stăm pe bancă. Ce bine că ai venit, Nick! Ai adus ceva bun?

– M-am adus pe mine şi operele mele…Ai fi vrut să-ţi aduc altceva?

– Da! Nişte ciocolată sau ceva bomboane…

– Eu nu stric banii pe aşa ceva! Abia îmi ajung pentru hârtie şi vopsele. Vino să vezi ce am adus.

– Ia să vedem, Domnule Artist, Domnule Pictor!

– Dacă mă iei la mişto, nu-ţi arăt nimic!

– Vrei să te mai sărut o dată? Uite c-o fac.

Ella se repezi la Nick şi-l sărută, de data asta, pe gură.

– Acum e mai bine?

– Tu eşti ludă? Aici, în faţa lui Kiss?! Cum o să-l mai rog să-mi pozeze?!

– Ceee?! Vrei să-ţi pozeze?! Cred că tu eşti mai lud ca mine!

– Ce-i cu mine, copii? Despre ce poze vorbiţi?

– Nu-i vorba de poze. Eu aş vrea să-mi pozaţi. Vreau să fac câteva schiţe detaliu după corpul Dumneavoastră. Mă interesează bicepşii, pectoralii, muşchii piciorului. Aveţi un corp superb şi m-ar ajuta mult să-l pot descifra de aproape. Lumea mă consideră încă un copil şi nu prea am parte de astfel de ocazii…

– Cine eşti Dumneata tinere, şi cu ce te ocupi? Eu credeam că ai venit s-o vezi pe Ella. Se pare că m-am înşelat, nu?

– El este Nick, prietenul meu. Este artist. Pictează, ciopleşte,…ca artiştii plastici! Uitaţi, a adus o mapă plină de lucrări. Vreţi să vă uitaţi?

– Ella, dragă,…n-am ştiut că ai un prieten atât de talentat. Ia să vedem cu ce se laudă, Domnul Artist.

Kiss se aşeză lângă Nick şi începu să răsfoiască foile volante. Parcurse întregul conţinut, după care o luă de la capăt, oprindu-se, în special, asupra cailor.

– Impresionant! Toate astea le-ai făcut  tu, singur?!

– Păi!? Cine să le facă?

– Măi, Nick, tu chiar eşti un artist! Al cui este portretul ăsta?

– Al tatălui meu…

– Foarte frumos! Trebuie să fie foarte mândru de tine, nu?

– Nu ştiu, e plecat în Germania, nu stă cu noi…

– Şi caii? Îi faci din imaginaţie, sau foloseşti modele?

– Când cum. În timpul liber mă duc prin piaţă şi caut câte un cal mai ca lumea. În general sunt gloabe, nişte exemplare rahitice. Dacă dau de unul mai vioi, mă aşez jos şi fac schiţe. Odată am desenat calul în întregime. Ţăranului i-a plăcut atât de mult încât mi-a cerut desenul şi mi-a dat doi pepeni mari pe el! Mi-ar place să stau la o herghelie cu cai de rasă. Când o să fiu mare, am să fac o ecvestră.

– Ce să faci?!

– O ecvestră, o statuie cu un Domnitor călare. Va fi cea mai mare din România! Pentru asta trebuie să studiez mult caii. Sunt grozavi!

– Nick, am o idee! Am să te prezint unui prieten de-al meu, un ofiţer. El lucrează la şcoala de ofiţeri şi răspunde de ”secţia călare”. Au acolo şi ceva cai dintre care armăsarul este cu adevărat superb. Sunt convins că te va lăsa să-l studiezi, cu condiţia să nu chiuleşti de la şcoală.

– Pe bune?!

– Ce-ai zis?

– De adevăratelea?!

– Da, Nick! Meriţi aşa ceva!

– Dar aici, mă lăsaţi să desenez?

– Cât vrei tu! Emoţiile lui Nick au dispărut ca prin farmec. Se simţea în largul său. Judecând după omul care zăcea în antrenorul Kiss, nici nu e de mirare! Odată terenul cucerit, prezenţa mea devenise inutilă. Stadionul a devenit punctul de atracţie pentru micul artist. S-a împrietenit cu atleţii, care, cuceriţi de talentul lui, se ofereau fără mofturi să-l ajute în studiile sale. Prezenţa lui în jurul pistelor de atletism a devenit ceva obişnuit şi, dacă n-ar fi fost grija părintească a lui Kiss, cu siguranţă că şcoala ar fi avut de suferit. Simţea nevoia să lucreze pe viu, cum îi plăcea lui să spună, dar n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că, dacă nu era şi Ella prin preajmă, ar fi căutat, probabil, muşchii în altă parte.

Şcoala de ofiţeri s-a soldat şi ea cu un succes. Intrigaţi de năstruşnica idee de a desena cai la unitatea lor, ofiţerii şi elevii şcolii se întreceau în a-l înconjura cu atenţie pe micul intrus. Faptul în sine aducea un plus de culoare vieţii de cazarmă. Nick se învârtea în mijlocul cailor, îi ţesăla, îi mângâia, le pipăia cu atenţie fibrele musculare, schiţa. Uneori îi însoţea pe militari la micile manevre, undeva, pe un loc viran din spatele cimitirului. Colecţia lui de schiţe lua proporţii, spre satisfacţia lui Ţâru. Când comandantul şcolii a venit să-l cunoască pe noul ”copil de trupă” , atât de îndrăgit de personalul şcolii, l-a găsit studiind armăsarul.

– Ce face tânărul nostru artist? Mulţumit de condiţiile de muncă?

– Aha! Calul ăsta merită o statuie! Aş vrea să-l desenez, dar mi-ar place să fie încălecat de cineva în uniformă şi să mi-l cabreze de câteva ori. Vreau să-l surprind în mişcare. N-aţi vrea să-l încălecaţi chiar Dumneavoastră? Ar fi grozav! Ar fi începutul ecvestrei  pe care o visez. Va fi o ecvestră mare, cea mai mare!

– De acord, tinere! Dar cu o condiţie…să fim numai noi doi. Nu vreau să mă fâstâcesc în faţa subordonaţilor mei. De acord?

– De acord! Când doriţi şi unde doriţi Dumneavoastră.

– Batem palma! Dar, mai am o rugăminte. Desenul să rămână al şcolii de ofiţeri!

– Nici o problemă! Eu îl voi păstra în memorie.

Nu a fost vorba de o glumă! Comandantul l-a luat în serios pe ”micul artist” , cum îi plăcea să-l numească pe Nick. Prima şedinţă, desfăşurată pe poligonul de trageri al şcolii, a fost un dezastru pentru Nick. Aflat într-o stare de surescitare, ”artistul” nu-şi putea controla mâinile. Speriat la culme, şi-a abandonat ustensilele şi, vizibil marcat, a început să se învârtă în jurul călăreţului care, neînţelegând ce se petrece, îl întreba mereu ce trebuia să facă. Cu vocea gâtuită de emoţie, Nick îi cerea să stea în repaus, apoi să pornească la pas, să încerce să cabreze, s-o ia la trap, la galop, să se oprească brusc. Comandantul executa docil toate comenzile zâmbind îngăduitor. Începea să înţeleagă că ceva nu era în regulă, dar, cu tact, aştepta ca lucrurile să se aşeze de la sine. Această atitudine l-a salvat pe Nick. Nici în ruptul capului n-ar fi recunoscut că era depăşit de eveniment, de ineditul situaţiei. Încet, încet, Nick a început să intre în rol.

– Pot să mă apropii şi să pun mâna pe el?

– Poţi, dar numai lateral şi fără mişcări bruşte. Trebuie să-l mângâi uşor ca să-i câştigi încrederea. Uite, prinde pacheţelul ăsta cu zahăr cubic. Din când în când, întinde-i în palmă câte o bucăţică. O să vă împrieteniţi!

Nick luă prima bucăţică de zahăr şi întinse o mână tremurândă spre botul calului. Armăsarul, cu o mişcare gingaşă a buzelor, luă zahărul şi dădu din cap a mulţumire. Nick transpirase tot. Mai întinse încă o dată mâna cu bucăţica de zahăr. Surprins, parcă, de această repetiţie neobişnuită, calul îl privi pe noul său prieten, apoi cu aceeaşi mişcare gingaşă, luă zahărul şi mulţumi din mişcarea capului.

– Ei, Nick, nu-l răsfăţa aşa!  N-am să mai am pace cu el. Să ştii că-i destul de şmecher şi va şti să speculeze asta. Eu îi dau zahăr numai din când în când, ca să-l răsplătesc pentru ceva deosebit.

Nick era în al nouălea cer. Niciodată nu avusese parte de o astfel de şedinţă şi această premieră îl făcea să se simtă cu adevărat ”mare”. Se învârtea în jurul calului, îl mângâia, îl pipăia. Comandantul îl urmărea cu atenţie pentru a preîntâmpina un accident. La un moment dat Nick se retrase, îşi luă mapa, se aşeză pe jos şi începu să schiţeze precipitat. Detalii peste detalii, fără nici o ordine anumită. Botul, urechile, coama, piciorul, crupa, coada, şi undeva, în mijlocul foii de hârtie, capul comandantului, cu trăsături izbitor de bine surprinse.

– Aţi adus sabia?

– Sabia?! La ce-ţi trebuie?!

– Vreau o poziţie de şarjă, în galop. Încă nu ştiu de ce-mi trebuie, dar îmi trebuie!

Manifestările unei firi hiperemotive cedau în faţa talentului şi a visului artistului în devenire. Nick era la el acasă. Umpluse trei foi mari de desen cu schiţe şi nu se mai sătura.

– Puteţi să descălecaţi! Pentru astăzi ajunge! Puteţi să-l ţineţi puţin liniştit? Vreau să mă bag puţin sub burta lui, să văd cum sunt legate picioarele de corp. N-am fost niciodată atât de aproape de un cal. Sunt formidabili!

– Nick, când ne întoarcem la şcoală, am să-ţi arăt ceva care, cred, te va interesa. E un fel de album-studiu asupra anatomiei cailor. Va trebui să ai mare grijă de el, e al şcolii. Singurul necaz e că textele sunt în limba maghiară, iar eu nu mă descurc prea bine ca să-ţi traduc.

– Eu ştiu ungureşte şi nemţeşte, aşa că nu-i nici o problemă. Şi nici nu mă interesează prea mult textele. Pozele şi schiţele sunt suficiente. Mă bucur mult!

Acest album i-a adus lui Nick multe bucurii, dar şi necazuri. Petrecea ore în şir copiind din album, entuziasmându-se la fiecare descoperire. Problema cailor, în general, şi visul ecvestrei, în special, începeau să ocupe un loc deosebit în preocupările sale de ”artist”. Portretul şi anatomia omului au trecut pe locul doi. Visa să călătorească prin Ţară pentru a vedea toate ecvestrele existente. Ţârulescu, intrigat de atâta interes manifestat, îi făcea rost , la rândul său, de albume ale marilor capitale, furnizându-i elevului său preferat material documentar. A doua şedinţă de lucru cu comandantul a suferit o amânare de o lună, comandantul ”model” fiind plecat la manevre. Timpul nu a fost însă pierdut. Nick s-a apucat să schiţeze din memorie, şi bineînţeles, din imaginaţie, de care nu ducea lipsă, ”proiectul” tabloului călăreţ. După câteva variante schiţate în fugă, s-a oprit, poate, la cea mai grea. O cabrare văzută din faţă, privită cumva de jos. În imaginaţia sa , şi vedea ansamblul cal-călăreţ, cocoţat undeva pe un soclu înalt, dominând o piaţă centrală. A făcut şi refăcut, a rupt, a luat-o de la început şi, în final, preludiul la ”Ecvestra” era terminat. Pe o coală de bloc de desen, lucrat în cărbune, au apărut armăsarul şi comandantul, armăsarul cabrând, comandantul întinzând braţul cu sabia înspre înainte.

Opera odată terminată, înarmat cu mapa şi cu albumul, Nick s-a prezentat la ora de latină. Cum interesul pentru studiul limbii latine era minor, iar justificarea pentru o astfel de atitudine o avea chiar în afirmaţia lui Didiţă – o limbă moartă – Nick s-a cuibărit în spatele colegului din faţa lui şi a trecut la studiul albumului cu cai. Absorbit de această activitate, studiosul artist s-a pomenit cu Domnul Profesor alături şi nu s-a trezit decât atunci când a văzut o mână care se îndrepta spre albumul buclucaş.

– Domnule  elev, suntem la o oră de latină şi nu de zootehnie! Şi mie îmi plac caii şi ca atare această carte se confiscă! Ca supliment îţi mai acord şi un doi în catalog!

Gata să se depărteze cu prada în mână, Didiţă rămase perplex. Cu o mişcare rapidă, Nick smulse albumul şi o zbughi, printre bănci, afară din clasă. Se trezi speriat, nu de ceea ce făcuse, ci de faptul că uitase în bancă mapa de desen, se întoarse în clasă şi, spre consternarea profesorului, alergă spre bancă, îşi  recuperă mapa şi fugi afară. Era prea mult! Didiţă a ieşit şi el valvârtej din clasă şi nu s-a oprit decât în cancelarie, unde directorul se întreţinea cu Ţârulescu.

– Ce s-a întâmplat, Domnule Profesor? Păreţi foarte agitat!?

– Cum să nu fiu, Domnule Director, cum să nu fiu?! Sunt consternat de atitudinea unuia dintre elevii Domnului Ţârulescu, mai bine zis unul dintre protejaţii săi.

– Despre cine este vorba, Domnule Profesor? Care protejat?

– Elevul Krüger, Domnule Director! Acest exemplar rar confundă orele de latină cu ore de zootehnie. Nu are altceva mai bun de făcut decât să studieze albume cu cai. Când am vrut să-i confisc albumul, mi l-a smuls din mână şi a zbughit-o afară. Vă puteţi imagina aşa ceva?! Nu zâmbiţi, Domnule Ţârulescu, nu zâmbiţi! Prin atitudinea tolerantă pe care o manifestaţi faţă de ”marile talente” , sprijiniţi în fapt indisciplina, anarhia!

– Şi unde este acest anarhist, Domnule Profesor?

– De unde să ştiu? S-o fi jucând prin curte, sau poate vagabondează pe străzi, de unde să ştiu ce-i în capul lui?!

– Domnule Director, mă duc să văd dacă nu dau de el.

Ţârulescu ieşi tacticos din cancelarie şi se îndreptă direct spre pod. Ştia că acolo era locul de refugiu pentru mulţi dintre favoriţii săi, şi nu se înşelă. Îl găsi pe Nicolae al lui răsfoind liniştit lucrările din mapă. Era atât de absorbit încât nici nu sesiză prezenţa mentorului său.

– Ce faci Nicolae?

– O, ce bine că vă văd! Trebuie să vă arăt ceva. Priviţi cum a ieşit! Am muncit ceva, dar sunt destul de mulţumit.

– Măi, eu nu de asta te caut…

– Lăsaţi că ştiu! Mergem şi la Director, dar mai întâi vreau să vă ascult părerea. Vă rog!

Ţârulescu luă în mână desenul şi rămase pe gânduri.

– Nicolae, nu-i cinstit! Trebuia mai întâi să mergem la ghilotină şi abia după aceea să încerci să mă cumperi. O, micul meu geniu, acum mă obligi să mă duc să te apăr, şi nu va fi uşor. Eşti o adevărată pacoste pe capul meu! Dacă într-o zi mă vor da afară, să ştii că vei fi principalul contribuabil! E superb acest cuplu! Cal şi călăreţ, fiecare cu personalitatea sa, dar făcând un ansamblu perfect, unitar. Sper ca această lucrare să te salveze, să ne salveze! Hai, la Director!

– Doamne ajută!

Când ajunseră la uşa cancelariei, Ţârulescu deschise brusc uşa şi-l împinse pe Krüger înăuntru, nu înainte însă ca acesta să fi apucat să facă semnul crucii.

– Ce fel de cruce faci Dumneata, Domnule elev?!

– Crucea romano-catolică, Domnule Director!

– Mare haos e şi în confesionalul ăsta al nostru! Acum ai să spui că te şi persecutăm, nu ?

– Nuuu! Mama mea face crucea ca Dumneavoastră, ea este greco-catolică…aşa că nu contează. Numai să ajute!

– Domnule Director, mai întâi aş vrea să vă uitaţi la ceva. Vă rog!

Ţârulescu nu aşteptă răspunsul şi puse în grabă mapa pe masă. Scoase Ecvestra lui Nicolae şi o întinse directorului.

– Priviţi o lucrare a unui copil de cincisprezece ani şi veţi înţelege legătura cu albumul cu cai. Vă rog, Domnule Didiţă, apropiaţi-vă!

Au urmat câteva minute bune de tăcere, de priviri schimbate între cei puşi pe judecată, după care, Didiţă, parcă transfigurat, rupse tăcerea.

– Domnule Director, în faţa unei astfel de evidenţe, eu îmi retrag plângerea şi-l felicit pe tânărul artist pentru această operă. Nu, nu mai vreau nici o exmatriculare, dar menţin doiul din catalog , şi nu va fi uşor să fie corectat! Dura lex sed lex, iar legea şcolii spune că la ora de limba latină se face latină şi nu pictură! O mână caldă, Domnule elev!

– Ascultă Krüger, tu ai făcut asta din imaginaţie, sau ţi-a servit cineva drept model?

– Am avut ca model armăsarul şi comandantul şcolii de ofiţeri. Albumul mi l-a împrumutat chiar comandatul, pentru studii.

– Am simţit eu că mi-e cunoscută figura, doar îl cunosc pe comandant! A venit de la Sibiu, de la celebra şcoală  de ofiţeri de cavalerie. El a văzut lucrarea?

– Nu încă, e plecat la manevre…Pot să plec?!

– Da, poţi să pleci! Şi, succes pe mai departe!

4

Nonconformismul, ca atitudine, nu era la modă în acei ani. Dacă s-a manifestat, totuşi, în cadrul colectivităţii liceului nostru, a fost ceva izolat şi, poate de aceea, luat drept excentricitate, teribilism, indisciplină. Reprezentantul cel mai fidel al acestui gen de atitudine era fără îndoială Domnul Profesor Ţârulescu, iar vina, nici nu putea fi altfel, o purta firea lui de artist. Felul lui de a fi, atitudinea lui faţă de orice fel de rigiditate – disciplină sau dogmă – era ”înghiţită” , dar nu şi aprobată. Venirea la liceu a unui copil neastâmpărat, cum era considerat  Mircea Bogdan, a adus în ochii profesorilor, dar şi ai elevilor, exemplul evident al obrăzniciei, al indisciplinei. Era talentat, sigur pe el, gata să se bată cu oricine pentru ”opiniile” sale. Profesorii dezavuau această purtare considerând-o chiar periculoasă pentru atmosfera de disciplină ”sfântă” care trebuia să domnească într-un liceu confesional. În schimb, ecoul trezit în rândul elevilor, era diametral opus – admiraţie şi tendinţă spre imitaţie.

Ce n-au înţeles însă unii profesori a fost faptul că Bogdan ”Cel Groaznic” nu încerca să construiască o atitudine de dragul teribilismului. El era un nonconformist genetic – născut şi nu făcut! Plecarea lui la facultate a venit ca o mană cerească pentru prea cucernicii diriguitori ai şcolii, temători, până la schizofrenie, de haosul care putea pune stăpânire pe liceu. Spre deosebire de Bogdan, Mircea Ştefănescu era un model de cuminţenie, un artist singuratic, visător, care nu crea probleme. Că nu-l interesau unele materii, nu ridica probleme deosebite. Două destine artistice apropiate îşi urmau ţinta pe căi diferite. Ceva comun avea însă să marcheze aceste destine – patima, de mai târziu, pentru băutură – patimă care avea să stigmatizeze viaţa lor de zi cu zi.

Şi aici, motivaţiile aveau să fie diferite. Bogdan o făcea ca să se bucure ”din plin” de viaţă. Era plin de energie, volubil, sociabil, exuberant până la refuz. Ştefănescu avea să se apuce de băutură pentru a-şi îneca suferinţele provocate de firea lui. Un hipertalent, mereu nemulţumit de propriile creaţii, un singuratic, un introvertit. Urmaşul lor într-ale artei plastice, copilul minune al liceului,  Nikolaus Otto Krüger, nu avea să scape nici el de povara acestui stigmat. Într-un fel, el întrunea calităţile şi defectele celor doi ”înaintaşi” . Era un fel de amestec de bucurie a vieţii cu o bine mascată dragoste de sihăstrie. Trecea uşor de la zgomot la linişte, de la exuberanţă la închidere ermetică, de la râsul în cascadă la lacrimi.

Imensul talent care l-a subjugat, a ieşit la iveală din fragedă copilărie. Trebuia să fii orb să nu-l descoperi, să nu rămâi surprins. Atracţia lui pentru desen nu a fost încurajată în mod special de nimeni din familie. De la cinci ani a prins drag de creionul negru, de pereţii albi, de hârtie. Dacă cineva ar fi acordat un strop de atenţie mâzgăliturilor sale, şi-ar fi dat seama cu uşurinţă că era vorba de cu totul altceva. Aceste mâzgălituri, care îi înspăimântau pe vecini, dar şi pe ai săi, ascundeau contururi bine definite, chiar dacă erau mascate de inerentul lor caracter infantil. Pedepsele erau şi ele pe măsura înţelegerii. Puştiul răbda cu un fel de ”înţelegere precoce” trasul de urechi sau usturimile lăsate de o nuia, sau, şi mai rău, de o coadă de mătură. Durerea trecea repede iar năbădăiosul artist se întorcea, ca pentru a se răzbuna, la pereţii nesupravegheaţi sau la foile albe lăsate la voia întâmplării. Era perioada lui de creaţie în alb şi negru – creionul şi cărbunele de vatră.

Creioanele colorate nu-l atrăgeau. Poate că aici se află rădăcinile viitorului portretist-sculptor, când, cărbunele a devenit materialul său preferat în portretistică. Chiar şi portretele cioplite în lemn sau marmură, vor fi precedate, aproape fără excepţie, de portrete studiu, făcute cu cărbune, de data aceasta însă, cu cărbune pentru desen. Copilul din el nu a înţeles niciodată atitudinea punitivă a părinţilor şi vecinilor faţă de această preocupare, mai bine zis, înclinaţie, care pornea din interiorul său, nechemată, dar cuceritoare. Peste ani, amintirea acelor zile din copilărie, avea să-l obsedeze, să-l facă să caute explicaţii pentru firea sa năbădăioasă, pentru stările sale sufleteşti atât de contradictorii. De la mulţumirea de sine – sunt mare, dragul meu, sunt mare! – şi până la căderile în abis, când se biciuia fără milă cu critici care mai de care mai distrugătoare, reproşurile la adresa a lor săi, care mai mult i-au umbrit copilăria decât s-o lumineze, luau forme tot mai tăioase. Nu putea pricepe cum doi oameni cultivaţi, iubitori de frumos, au putut rămâne orbi în faţa pornirilor de nestăvilit ale mult prea frumosului lor copil.

Mama sa, talentată într-ale desenului şi lucrului manual, tatăl său, iubitor al muzicii, stăpân peste vioară şi orgă. Nu a putut înţelege niciodată cum de a fost considerat oaia neagră a familiei. Dacă severitatea mamei era compensată de momente de iubire excesivă, care mai estompau suferinţele micului neînţeles, atitudinea tatălui, rece, lipsită de atât de necesara afecţiune, rămânea un mister de nepătruns. Acest om atât de cald în relaţiile cu străinii, atât de sociabil, acasă se retrăgea în el strivind, parcă, deliberat, sentimentele care fac dintr-o familie o cetate inexpugnabilă. Ceea ce îl deruta însă cel mai mult era atitudinea, e drept sporadică, total diferită, faţă de sora sa, mândria familiei. Când îi vedea stând îmbrăţişaţi, şuşotind, râzând pentru motive necunoscute, simţea o revoltă împotriva acestei nedreptăţi flagrante. Atunci se retrăgea în grădina din spatele casei, se aşeza la umbra unui pom şi desena cu furie, trăgându-şi zgomotos nasul sau ştergându-şi, cu dosul palmei, lacrimile care riscau să păteze hârtia. Tânjea după o clipă ca asta. Ar fi dat orice numai să poată să stea şi el în braţele celui pe care-l iubea, s-o detroneze pe mironosiţa care nu făcea nimic deosebit pentru a merita acea favoare.

Anna era într-adevăr un copil foarte frumos, foarte deşteaptă, foarte cuminte, dar el se considerase întotdeauna mai frumos. Îşi amintea deseori de o întâmplare petrecută la Timişoara. E un fel de a spune că  îşi amintea, el având pe atunci trei ani, iar Anna cinci. Cunoştea episodul din repetatele povestiri ale mamei, ce însoţeau probele martor rămase, nişte fotografii de mare calitate. Nici nu putea fi vorba de altceva deoarece fotografiile fuseseră executate la cel mai căutat atelier foto din oraş. Trecând într-o zi prin faţa atelierului, Doamna Krüger a fost oprită de proprietarul atelierului.

– Doamnă dragă, aveţi doi copii minunaţi! Îmi permiteţi să le fac câteva poze? Sunt convins că veţi avea o amintire grozavă peste ani!

– Nu vă supăraţi, dar n-am venit pregătită pentru aşa ceva…

– Nu aveţi nevoie de nici o pregătire, Doamnă! Eu nu sunt un simplu fotograf, eu sunt un artist. Intraţi să-mi cunoaşteţi lucrările. În plus, ceea ce vreau să fac nu Vă va costa nimic. Dumneavoastră veţi avea o frumoasă amintire, iar eu voi rămâne cu o lucrare de artă.

Aceste ”probe martor” aveau să-l deranjeze atât pe micuţul, dar, mai târziu, şi pe marele Nick, amintindu-i mereu de discriminarea suferită în copilărie. Artistul fotograf îşi făcuse datoria deplin. După câteva zeci de poziţii solo pentru fiecare dintre cei doi ”frumoşi” , trecu la poze în doi şi, în final, la alegerea pentru mărire şi retuşare în culori, a câtorva poziţii. Aşa au primit acasă câte o duzină pentru fiecare copil, câte o duzină pentru pozele în cuplu şi, aici a fost tragedia, două poze mărite pentru Anna şi doar una, pentru cei doi împreună. Nici o poză solo pentru el! Până şi fotograful îi dăduse prioritate Annei! Aceste mici-mari nimicuri aveau să-l urmărească necontenit pe Nick din fragedă copilărie şi să-l împingă la tot felul de atitudini de revoltă. De aici veşnicele hârjoneli cu Anna, tendinţele spre nesupunere, spre năzdrăvănii, mai mult sau mai puţin acceptate de cei din jur. Se înmulţeau pedepsele, dar se înmulţeau şi actele de răzvrătire. Şi ca să fie totul ca la carte, Nick şi-a găsit şi un prieten pe măsură, un pui de neamţ de prin vecini, de altfel dintr-o familie foarte respectabilă, cu care au făcut un cuplu cunoscut ca ”spaima satului”.

La nici şapte ani împliniţi, ei escaladau gardurile grădinilor pentru a fura fructe, intrau prin magazine pentru a şterpeli ceva nimicuri, dădeau foc la paiele din care se înfruptau caii de prin pieţe, pândeau pe la colţuri sau prin locuri mai întunecate, pentru a speria câte o bătrână absorbită de gânduri, stârneau câinii. Nick ştia ce-l aştepta, dar nu renunţa la a face tot felul de trăsnăi pentru a atrage atenţia asupra lui. Cei de acasă, şi cunoştinţele apropiate, îl considerau un copil dificil, dar, cu toţii, recunoşteau în sinea lor că avea şi ceva, greu de definit, care te cucerea. Şi mai era şi zâmbetul lui, ceva care apărea când te aşteptai mai puţin, un zâmbet care lumina întreaga-i fiinţă şi pe toţi cei din jur. Mult mai târziu, acest zâmbet avea să fie asemuit cu al lui Robert Redford, şi nu numai zâmbetul. Asemănarea izbitoare cu acest star al cinematografiei i-a adus şi satisfacţii, dar şi necazuri. Puştoaicele, iar cu timpul şi tinerele doamne, s-au înghesuit să-l acapareze, satisfăcându-i orgoliul, dar răpindu-i totodată timpul atât de preţios în activitatea sa artistică.

– Nick, semeni grozav cu Redford!

– Nu ştiu, se poate, dar recunoaşte că sunt mai frumos! Femeile aprobau această replică şi continuau să-i populeze din abundenţă atelierul de creaţie.

La Timişoara,  pe la zece ani, a invitat-o pe Anna să intre într-o librărie să fure ceva. Anna l-a urmat cu speranţa că-l va opri de la această ”nebunie”. N-a fost să fie aşa! L-a urmărit cu teamă, dar n-a reuşit să-l oprească. La ieşire i-a arătat cu satisfacţie un carneţel.

– Doamne, când l-ai luat ? De ce faci asta, Nick?!

– Ca să râd! Nu vezi ce proşti sunt?!

Pedepsele nu au putut să-l potolească. Tot la Timişoara, la nici şapte ani, închis în casă de către mătuşa sa drept pedeapsă, s-a revoltat, a făcut treaba mare în mijlocul sufrageriei şi a coborât de la etajul unu, pe un burlan.

Şi mai avea o meteahnă Nick – schimbul! Schimba, pe te miri ce, lucruri din casă. Aşa a ajuns să schimbe un superb brici Solingen, pe un briceag ”multifuncţional”, pentru a avea cu ce ciopli lemnul, noua lui preocupare artistică. Cioplea chipuri, chipuri de oameni cunoscuţi şi, culmea, pentru acea vârstă, uşor de recunoscut. Bineînţeles că briciul a fost recuperat, dar şi scula de bază a viitorului sculptor, restituită.

Năzbâtiile micului neînţeles alternau însă şi cu clipe bune, clipe de linişte, când, împins de acel lucru nedescifrat încă de nimeni, Nick se refugia în grădină şi desena, desena mult, vrute şi nevrute. Alteori se furişa din casă, cu blocul de desen sub braţ, şi se ducea la târgul de animale şi desena sau urmărea  mişcările cailor. La întoarcere se strecura în biserică şi pitit după vreo bancă, asculta acordurile orgii la care tatăl său, în clipele sale bune, îi aducea omagiu lui Bach. În acele clipe se simţea aproape de acela pe care îl adora, dar care nu-l înţelegea. Uneori făcea acest lucru împreună cu Anna. Erau momentele în care se înţelegeau. Stăteau retraşi într-un colţ ferit pentru a nu deconspira prezenţa lor şi a nu deranja organistul. Respectau aceste clipe de însingurare ale omului pe care îl iubeau atât, dar pe care nu-l înţelegeau.

Atmosfera din casă devenea tot mai încordată, certurile tot mai frecvente, iar cuvântul băutură, un tabu. Influenţa acestor manifestări asupra stării de spirit a copiilor era covârşitoare. La trezire omul suferea cumplit,  cerea iertare, lua angajamente, dar pauzele de normalitate se scurtau tot mai mult. Coşmarul a luat sfârşit odată cu apropierea frontului. Disperat din cauza propriei neputinţe, bunul, înţeleptul, talentatul învăţător, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat împreună cu trupele germane în retragere. Un capitol se încheia în viaţa răvăşită de întrebări fără răspuns a lui Nick. Întrebările aveau însă să persiste insistent în întreaga sa viaţă.

Nick se apropia de doisprezece ani când la marginea satului s-au cantonat trupele sovietice. Lumea înspăimântată de prezenţa antihriştilor, se zăvora în case. Uliţele erau pustii iar orice ciocănit la poarta casei aducea momente de teroare. Intrau în casă ziua, intrau noaptea. Veneau beţi, descărcau automatele prin curţile oamenilor, violau. Cotrobăiau prin cămări, prin dulapuri, golindu-le. Luau alimente, luau haine, ceasuri, bibelouri. Sub pretextul că se răfuiau cu nemţii, se dedau la tot felul de nelegiuiri. Răscoleau podurile şi pivniţele în căutarea soldaţilor germani. Uneori, din echipe făceau parte şi femei. Îmbrăcate în uniformă, mai îngrijite decât bărbaţii, dar prea fardate, cotrobăiau după îmbrăcăminte mai deosebită. Seara aveau obiceiul să iasă la plimbare, îmbrăcate în civil, uneori folosind cămăşile de noapte ”confiscate” drept rochii de seară. Oricum, nu erau agresive.

Le plăceau casele mai arătoase. Se întâmpla să vină în grupuri mai mici, bărbaţi şi femei, să aducă tot felul de alimente, unele din depozitele lor, altele furate cu câteva zile mai înainte, să organizeze petreceri, la care erau invitate, cu insistenţă, să participe şi gazdele. Acestora le revenea sarcina să pregătească mâncare caldă şi să servească. Nu lipsea armonica şi, cum era şi firesc, dansul. Ţuica ”rechiziţionată” curgea în voie, alterând spre dimineaţă atmosfera. In tot acest timp gazdele înfricoşate treceau prin chinurile iadului. Cu timpul lucrurile s-au mai potolit puţin datorită măsurilor luate chiar de comandantul unităţii. Nu s-a potolit însă teama şi neîncrederea oamenilor.

Pentru a evita intrarea în case, unii au recurs la şiretlicuri, speculând teama obsesivă a soldaţilor de bolile infecţioase. Chiar de la intrare se turna spirt denaturat sau formol pentru a crea o atmosferă de spitalizare şi se lansau zvonuri cu privire la câte o boală care bântuia casa. De regulă rezultatul era cel scontat.

Dacă oamenii judecau la rece aceste stări de fapt, copiii treceau prin stări greu de descris. Principalul sentiment manifestat era teama, o teamă patologică, cu efecte deseori nebănuite. Şi totuşi, în această atmosferă absurdă, doi prieteni, Nick şi Günty, spaima satului de altă dată, găseau şi părţi pozitive. Scăpaţi de sub supraveghere, micii eroi, au găsit un loc pe măsura dorinţelor lor. Era piaţa satului, ocupată de o subunitate de blindate. Nu le-a trebuit mult ca să se aciuiască pe lângă un fan al copiilor cu care s-au împrietenit la cataramă. Colea, noul lor prieten, era fericit să-i aibă prin preajmă, în dorinţa de a mai atenua dorul de casă, de fiul său Alioşa, a cărui fotografie o ţinea la piept. Lui Nick nu i-a trebuit mult ca să se apuce de treabă. La început a desenat un tanc, apoi s-a apucat de portretul lui Colea. Succesul a fost total iar accesul în tabăra blindată, fără restricţii. Rezultatul? O grenadă şi o duzină de gloanţe de mitralieră pe care le-a şterpelit de sub nasul cuceritorilor lumii! Toamna târziu, hornarul le-a descoperit ascunse în sobă, neştiind cum să reacţioneze. Până la urmă le-a predat la o unitate militară română.

Între timp, cei doi prieteni nedespărţiţi, continuau vizitele la bunii lor amici şi se întorceau adesea acasă cu braţele pline de daruri – zahăr, pâine cazonă, biscuiţi, rahat. Cu toate că era vorba de alimente greu de procurat, Doamnei învăţătoare Krüger nu-i surâdea această relaţie. Cum şvabii get-beget se uitau chiorâş la membrii acestei familii mixte, bucurându-se făţiş de despărţirea care avusese loc, a apelat la sora ei şi şi-a expediat copiii la oraş. Soluţia nu l-a încântat prea mult pe Nick, în schimb a adus bucurie în sufletul înspăimântat al Annei. Dorea să ajungă într-un oraş mare şi să scape de aceşti şvabi încrezuţi, care o etichetau de fiecare dată când se nimerea printre ei, într-o germană strâmbă, drept ”Teitsche Wallach”.

Aşa a ajuns Nick la Gojdu, aşa a ajuns copilul minune al unui liceu de renume, aşa a ajuns să cunoască primii fiori ai dragostei. Idila lor ajunsese de notorietate publică. Erau prea frumoşi ca să nu fie remarcaţi. Străbăteau străzile oraşului ţinându-se de mână şi împărţind în stânga şi în dreapta, zâmbete cuceritoare. Erau prea copii ca să stârnească reproşuri sau să trezească îngrijorarea celor din jur. Nick s-a retras cumva în el, fără să jinduiască după prietenia celor de vârsta lui. Prietenii lui erau antrenorul Kiss, comandantul şcolii de ofiţeri şi Ţârulescu. Desenul şi Ella erau singurele lui probleme. Nu-i plăceau confesiunile şi ca atare nu-i cerceta pe cei din jur şi nu se lăsa iscodit. Amintirile din copilărie îl frământau, dar le ronţăia singur.

5

După plecarea din Ţară a Regelui Mihai I, soarta liceului confesional a fost pecetluită. De la schimbarea directorului cu un personaj ”laic”, adus dinafară, şi până la punerea pe liber a unor profesori marcanţi, n-a fost decât un pas. Relaţia profesor – elev s-a deteriorat, religia a fost înlocuită cu un fel de educaţie cetăţenească, a luat fiinţă UAER-ul, o organizaţie largă a elevilor, pepinieră a viitorilor UTM-işti, a început activitatea serviciilor de cadre, au început exmatriculările. Nici profesorii, nici părinţii, nici elevii, nu erau pregătiţi pentru astfel de schimbări. Încet, încet, se instala o atmosferă de nelinişte, de nesiguranţă. Profesorii rămaşi la catedră, deveniţi mai îngăduitori, au început să caute o mai mare apropiere de elevi, elevii receptivi la această nouă atitudine, s-au apropiat de profesori. Nemulţumirea cvasiunanimă faţă de noua orientare politică, făcea din această apropiere, un fel de manifestare conspirativă. Orice atitudine recalcitrantă era monitorizată, cercetată şi sancţionată.

Aşa l-am pierdut pe Mândruţescu, pe care, nici purtarea sa exemplară, nici talentul, nici intervenţia lui Ţârulescu, nu l-au putut salva. Fiu de moşier din Bistriţa, a fost ales drept exemplu de ”element antirepublican” şi exmatriculat, cu drept de înscriere la un fel de liceu industrial. M-a surprins liniştea cu care a primit vestea.

– Mă aşteptam la aşa ceva…tata a fost arestat de câteva luni şi nu mai ştim nimic despre el…pentru ce vreau eu să fac în viaţă, se poate şi fără liceu teoretic. Talentul nu mi-l va lua nimeni! Îmi pare rău că ne-au despărţit, îmi pare rău de Ţârulescu! Un adevărat artist! O să-i fie greu cu ăştia…Maică-mea vitregă speră că vor veni americanii, iar frate-meu vrea să fugă. Mai vedem noi!

Ţârulescu a rămas şocat.

– Nenorociţii ăştia nu înţeleg că distrug un talent deosebit, un copil nevinovat. Auziţi, măi copii, comunism în România nu va creşte niciodată! A mai rămas un talent, Nicolae al meu, pentru care mă tem. E copilăros, uneori se grozăveşte, spune lucruri care nu-s de nasul lui şi, ce e mai grav, mă tem că are ceva pe suflet, ceva legat de familia lui. Vezi, poate că-l poţi trage de limbă, poate-l putem ajuta. Este teribil de talentat şi-l aşteaptă un viitor strălucit, de artist bineînţeles!

Acest om minunat care a fost profesorul de desen, dădea sfaturi bune pentru alţii, dar nu reuşea să se sfătuiască pe sine, ignorând faptul că în nonconformismul său, putea avea un duşman de temut pentru vremurile care invadau acest colţ minunat de lume. Dacă există oameni apolitici, apoi Ţârulescu era unul dintre aceştia. El judeca lucrurile la rece şi se exprima ca atare. Izul de ironie care îmbrăca orice comentariu pe care se hazarda să-l facă, depăşea uneori capacitatea de înţelegere a interlocutorului, atrăgând inerent o reacţie de adversitate. Era cult, era talentat, era sensibil. Nemulţumit de limitele talentului său, încerca să ascundă complexul de inferioritate care-l stăpânea, dăruindu-se trup şi suflet copiilor talentaţi ce se aciuau în jurul său. Pierderea unor adevăraţi prieteni cum au fost Bogdan, Ştefănescu sau Mândruţescu, l-a împins şi mai mult spre, încă, nedefinitul Krüger, cu care se înţelegea bine, dar, de care nu se putea apropia cu adevărat. Simţea că este vorba de un talent clocotitor, o susţinea cu voce tare, îl sprijinea în fel şi chip, dar, ceva ocult, îl oprea la poarta acestui suflet zbuciumat. Nicolae nu se apropia de colegii săi, nu-şi făcea, sau, nu ştia să-şi facă prieteni. Nu aprecia glumele făcute pe socoteala sa, răspunzând deseori cu agresivitate verbală sau fizică. Nu era înalt, dar bine legat, cu un corp frumos dezvoltat şi, din păcate, dispunea de un pumn necruţător, pumn care i-a adus destule admonestări, dar şi respect. Citea mult, colinda sălile de expoziţii şi visa cu ochii deschişi. Da, visa mult.

Dispunând de o cameră atelier amenajată în podul liceului, Ţârulescu l-a invitat s-o împartă cu el în orele de ”creaţie”. Simţind înclinaţia, neobişnuită pentru acea vârstă, pentru portret, Ţârulescu a început să aducă, ca din întâmplare, autoportrete celebre, văitându-se că în materie de portretistică era un ageamiu. Ca demonstraţie, a început să copieze câte o lucrare, demonstrând ostentativ neputinţa lui. Capcana şi-a arătat roadele. Nick s-a apucat de treabă. La început în alb-negru, mai apoi în creioane colorate, ca la sfârşit, să se apuce de ulei. Ţârulescu îl lăuda, fără să exagereze, îi punea la dispoziţie ustensilele pentru pictura în ulei, îl îndruma în dedesubturile acestei tehnici de lucru. Nicolae, al lui, plutea în al nouălea cer. Erau primii paşi în pictura în ulei, erau primele ore de studiu ale picturii prin copiere, erau primele satisfacţii. În acest timp, profesorul descoperea în elevul său un perfecţionist într-ale portretului, felicitându-se pentru intuiţia avută. Îşi dădea seama că tânărul lui elev şi prieten avea ceva deosebit în el, ceva care-i permitea să pătrundă în sufletul personajului, indiferent de faptul dacă îl cunoştea personal sau nu. Avea o putere de intuiţie extraordinară şi o curiozitate de cercetător. Nu se apuca nici măcar să copieze dacă nu reuşea să obţină date despre persoana în cauză. Ţârulescu se dăruia fără rezerve acestei noi preocupări.

– Nicolae, mă uimeşti! Uneori mă cutremur la gândul că ai putea deveni un mare falsificator. Doamne, fereşte! Ar trebui să copiezi şi ceva peisaje celebre. Te-ar putea provoca la studiul tehnicii combinării culorilor. E fascinant!

– Nu, nu! Mai vreau portrete, dar însoţite de material documentar. Eu nu sunt fotograf! Un portret trebuie să dezvăluie sufletul omului, cu tot ce are bun sau rău în el. Tehnica combinării culorilor? Nu-i nici o filozofie! E doar poleială! Portretul adevărat trebuie să plece de la alb-negru! Pe acest Michelangelo l-am făcut în fel şi chip, dar simt că nu l-am descifrat. Degeaba mi se spune că este perfect executat, dacă eu nu l-am cuprins. Am citit atâta despre el şi totuşi, îmi scapă ceva. Mâine îl fac în cărbune ca să penetrez acest suflet atât de complex. Veţi vedea că am dreptate. Treaba cu culorile e mult mai complicată. Degeaba redăm cu fidelitate culorile din oglindă, dacă pentru perceperea lor folosim doar ochii. Culorile imaginii care ne priveşte trebuiesc descifrate cu sufletul. Rezultatul va fi nesperat, chiar dacă nu la îndemâna oricui. Vor apărea culori şi nuanţe ”străine” pentru mulţi, dar, vor aduce încântare în sufletele celor puţin aleşi, care văd cu sufletul. Când voi face un portret în culori, voi fi poate un neînţeles, dar mulţumit de profunzimea imaginii. Mai am o rugăminte…vreau să modelez în lut şi să cioplesc în lemn sau piatră. Îmi puteţi face rost de ceva scule şi materiale?

– Nicolae, se va rezolva, dar mă tem că poate este prematur, iar eu nu prea te pot ajuta. Să ne mai gândim. Oricum, te voi prezenta unui sculptor, un prieten. E talentat, dar nu suficient. Şi, în plus, omul are atelier, scule, materiale. S-a făcut!

Când Ţârulescu se angaja într-o treabă, se dăruia cu trup şi suflet. Cu ajutorul prietenilor, cu banii din propriul buzunar, micul atelier s-a utilat cu tot ce trebuia pentru activitatea unui sculptor. Nicolae se bucura, se frământa, nu ştia cu ce să înceapă.

– Cu ce să încep, Dom’ Profesor? Nu prea ştiu multe, de fapt, nu ştiu nimic. Capu-i plin de idei, dar nu ştiu să lucrez.

– Nicolae, nici eu nu pot să te ajut prea mult. Am ceva habar, dar nu m-am omorât niciodată cu asta. Eu zic să începem cu o vizită la un adevărat atelier de sculptură, la amicul meu Paul. Am fost colegi la Arte Plastice. Mie mi-a plăcut pictura, lui i-a picat cu tronc sculptura. Nu e nimic de capul nostru, dar ca primi îndrumători, facem faţă. E un boem haios şi sunt convins că o să vă înţelegeţi. Mâine îi facem o vizită. Să nu uiţi desenele! Să nu vorbeşti prea mult ca să nu-l lipseşti pe el de plăcerea asta.

Aşa a început adevărata aventură a viitorului sculptor, sau, mai bine zis, adevărata mare dragoste a lui Nick. Întâlnirea a fost mai mult decât cordială. Paul, marele boem al oraşului, atunci când lucra, lucra de unul singur.

– Dragul meu, sculptura nu e şah ca să ai chibiţi în jur! Pentru început ai să poţi să mă urmăreşti, dar dacă o să te prinzi în horă, vom lucra separat. Sunt destule ore în care eu nu sunt în atelier, aşa că vei putea fi de capul tău. Ia să-ţi văd mapa!

Nick era copleşit. Să ai un atelier la dispoziţie, materiale, scule! Era mai mult decât un vis împlinit. Să poţi lucra singur! Gându-i zbură o clipă la Ella. Va putea să stea cu mine, să-mi pozeze!? Nimeni nu ne va deranja.

– La ce te gândeşti, Nicolae? Nu-mi dai să văd lucrările?!

– Ba da! Sunt puţin emoţionat. M-am şi văzut cioplind. Nu-mi vine să cred…

Paul răsfoi cu atenţie conţinutul mapei şi rămase pe gânduri.

– De când desenezi, Nicolae?

– De când mă ştiu.

– S-a ocupat cineva de tine în mod special?

– Nu, am desenat după capul meu! De când am venit la Gojdu, m-a îndrumat Domnul Profesor. De ce, nu vă place?!

– Din contra, băiatule, sunt impresionat! Eşti un mare talent…Va trebui să încapi pe mâini mai bune ca ale noastre. Va trebui să aştepţi până ajungi la facultate. În oraşul ăsta nu are cine să se ocupe de tine, fără să te strice. Şi de ce vrei să te ocupi de sculptură?! Tu eşti născut să fii pictor!

– Nu pot să explic, dar simt că asta trebuie să fac. De mic am tot cioplit cu briceagul. Cred că am să fiu bun!

– Nicolae, cât voi putea, am să te iniţiez în micile secrete. Restul depinde de tine. Dacă vrei, poţi să începi chiar de mâine. Te aştept!

– Vă mulţumesc!

Paul a ştiut ce spune. L-a iniţiat în fugă în tainele sculpturii, vorbindu-i despre materiale, scule, tehnici de lucru. Nicolae era nerăbdător, înghiţea totul fără să mestece, visând la ziua când avea să fie lăsat să lucreze de unul singur în atelier. Paul încerca să-l tempereze, să-l oblige să pornească cu paşi mărunţi, să aibă puţină răbdare. Nu a fost posibil să-şi impună voinţa. Nerăbdarea elevului său îl făcea să creadă că vorbele sale treceau pe lângă ureche. Ştia că are în faţă un talent neobişnuit, dar nu bănuia, nici pe departe, capacitatea acestui copil, care sub masca superficialului, asimila în fapt totul fără efort, dând frâu în acelaşi timp imaginaţiei sale artistice, sau construind castele de nisip în Spania. Avea să constate acest lucru nu peste mult timp.

Primele încercări ale lui Nicolae s-au îndreptat spre modelajul în lut, iar prima lucrare a fost un relief, o ecvestră. Nick învăţase lecţia mânuirii lutului, ştia să-l pregătească, ştia să-l protejeze împotriva unei uscări prea rapide. Restul era treaba lui. Şi-a pregătit o placă din lemn, a frământat o porţie bună de lut şi l-a întins cu grijă într-un strat de cca. 6 cm. A verificat să nu aibă goluri şi l-a presat cu o placă de sticlă, obţinând o suprafaţă netedă. În clipa aceea a simţit o puternică emoţie care i-a făcut pielea ca de găină. A transpirat tot. Nu ştia cum să înceapă. A luat un fel de spatulă din lemn, bine lustruită, dar s-a răzgândit. A căutat o altă sculă şi s-a oprit la un fel de cuţit, tot din lemn. Şi-a făcut cruce precum catolicii, sărutând în final degetul mare. S-a sprijinit cu mâna stângă de masa de lucru, iar cu dreapta, înarmat cu acel cuţitaş de lemn, a început să contureze calul, cu gândul la armăsarul şcolii de ofiţeri.

Mâna a început să alerge de parcă ar fi ţinut un creion. Lutul se transformase într-o coală de hârtie. Era la el acasă! Descoperea o lume nouă pe care n-o bănuise, dar pe care o intuia. Părăsea planul hârtiei pătrunzând în spaţiul pe care i-l oferea cu dărnicie lutul moale şi ascultător. Cuţitul a început să pătrundă în carnea lutului, apăsând, dislocând, mângâind. Pe o adâncime de nici un centimetru, se profila figura în spaţiu a armăsarului. Nick era fascinat. Se apropia şi se depărta, aprindea şi stingea lumini, se agăţa de umbrele lăsate pentru a pătrunde mai bine tainele adâncimilor. Era mulţumit. Prinsese acea nervozitate abia stăpânită a armăsarului, prezentă chiar şi în poziţia de repaus. Se apucă să degroşeze lutul pentru a definitiva forma finală a reliefului. Nu auzi uşa atelierului şi se pomeni cu Paul în spatele său.

– Nicolae, nu este prea mult pentru o şedinţă?

– Trebuia să termin! Lutul e fantastic! Ce comunicare poţi stabili cu acest material! Ce părere aveţi?

– Este incredibil ceea ce ai reuşit la primul tău contact cu lutul! De data asta chiar nu am cuvinte! Te sfătuiesc să nu-i mai faci nimic, dar absolut nimic! Dragule, va trebui să-ţi cauţi alt profesor, unul pe măsura ta! Dacă aşa ai să faci şi la cioplit, eu va trebui să mă mut! Cu tine nu e de glumit! Îţi propun să ardem lucrarea în cuptor şi s-o laşi drept amintire a unei zile memorabile. Te rog să semnezi lucrarea, jos, în colţul din dreapta. Când oi fi bătrân, am să iau bani buni pe lucrarea asta!

– Vreau să aduc să vadă lucrarea doi oameni – Ţârulescu şi Ella. Chiar mâine, dacă se poate.

– De putut sigur că se poate, dar nu ştiu cine-i Ella…este sora ta?

– Nu, sora mea nu se pricepe la aşa ceva, ea-i cu notele, nu cu arta! Ella este prietena mea, o să vă placă. Este foarte drăguţă, de fapt, foarte frumoasă!

– Bine, Nicolae! Eu zic să te duci acasă, să te relaxezi. Ai avut o zi foarte încărcată şi în meseria asta, e şi bine, e şi rău! Mâine vă aştept pe toţi trei. Gata!

Cu toate că seara a început să coboare, Nick nu s-a îndreptat spre casă, abătându-se pe la casa Ellei. Ca un adevărat radar, Ella prinsese ceva pe ecranul simţurilor sale şi aştepta la geam, cu ochii scrutând zarea. Când îl zări pe cel reperat, sări ca un fulg peste pervazul ferestrei şi se aruncă în braţele lui. Un sărut prelung fu salutul lor de bucurie. Nici un cuvânt.

– Elly, ce faceţi voi acolo?!

– Apuka, e Nick, prietenul meu, e artist!

– Ia veniţi voi în casă! Faceţi spectacol în mijlocul străzii?! Cum ai ajuns acolo?!

– Am sărit pe geam…

– Acum vă rog să intraţi pe uşă! Ia să vedem, cum ai spus că te cheamă? Nick, şi mai cum?

– Nikolaus Otto Krüger, Domnule…

– A, eşti neamţ?

– Pe jumătate, după tata. Mama este româncă, Grozăvescu…

– Avem şi noi un Grozăvescu în oraş, profesor de matematică.

– Ştiu, este unchiul meu, dar eu nu stau la el, stau la o mătuşă, sora mamei.

– Şi de când vă cunoaşteţi voi, Elly?

– Apu dragă, cam de un an. Dar hai să lăsăm asta! Ne-am cunoscut la atletism. Îl cunoaşte şi Kiss bácsi. Face cu el desen.

– Kiss se ocupă de desen?!

– Nuuu…Nick desenează după Kiss, face studii despre corpul sportivilor.

– Şi ce fel de artist eşti, Nick?

– Încă nu ştiu, poate pictor, poate sculptor…

– După cum v-aţi comportat în stradă, am crezut că poate eşti artist la teatru, dar se vede că m-am înşelat. Dar tot nu înţeleg cum, la vârsta voastră, v-a venit ideea să vă sărutaţi, şi încă în faţa casei, ca să aibă ce discuta vecinii!?

– Ţi-am spus că Nick e mai mare ca mine cu doi ani!

– Cu toţi anii lui în plus, tot nu-i bun încă pentru aşa ceva, iar tu, Elly, nici atât! Şi cu asta, basta! Hai, luaţi-vă rămas bun, dar fără gesturi teatrale!

Rămaşi singuri, cei doi îndrăgostiţi s-au îndreptat spăşiţi spre ieşire.

– Ai văzut ce tată grozav am? N-a strigat, nu m-a luat de urechi, nu te-a dat afară. De fapt, nu m-a bătut niciodată! Să vezi c-o să vă împrieteniţi

– Ella, eu am venit să te chem mâine după-masă, pe la patru, să mergem la atelier, să vezi prima mea lucrare de sculptor. Vine şi Ţârulescu, şi Domnul Paul.

– Unde ne întâlnim?

– La Corso, în faţă. Te-am pupat, dar fără gesturi teatrale! Pa!

 

6

Zilele, săptămânile, lunile, care au urmat, au însemnat pentru Nick muncă, multă muncă, pentru o vârstă atât de fragedă. Satisfacţiile erau enorme, starea de spirit excelentă. Cei doi mentori, ca doi părinţi grijulii, îl înconjurau cu o atenţie exagerată, căutând să-i satisfacă toate capriciile, care, de altfel, nu erau puţine. Sfaturi, material documentar, materiale de lucru, condiţii de lucru. Paul ajunsese să plece din atelier, numai să-l vadă pe Nicolae lucrând liniştit. Copilul minune devenise năbădăios, chiar arţăgos. Un singur lucru, totuşi, îl neliniştea. Frecvenţa crescută a vizitelor Ellei la atelier. Era un domeniu în care nu ştia ce are de făcut. Nici Ţârulescu nu se dovedea mai breaz în domeniu. Ştiau amândoi că erau pe un teren minat, dar nici nu voiau să acorde o importanţă exagerată faptului. Paul a încercat să-l atenţioneze, cât de cât, pe Nicolae, dar fără succes.

– Nicolae, eu cred că Ella a început să vină cam des pe la atelierul nostru şi nu cred că este bine. În primul rând te distrage de la lucru, iar în al doilea rând, s-ar putea să am neplăceri cu părinţii ei.

– Prostii! Ce e rău în vizitele astea?! Ella mă inspiră şi mă linişteşte. Dacă vă este frică, spuneţi şi n-am să vă mai deranjez. Cu părinţii, lăsaţi că mă descurc eu singur. L-am cunoscut pe Domnul Széles, ştie că suntem prieteni, că ne iubim, ne-a văzut sărutându-ne şi, s-a purtat domneşte. Nu, nu s-a dat de ceasul morţii! Ne-a dojenit el, aşa, puţin, dar fără istericale. Asta e! Dacă Ella nu mai poate veni la atelier, atunci nici eu nu mai pot veni aici!

– Nu, Nicolae, n-am spus că nu mai poate veni, am vrut doar să-ţi atrag atenţia să fiţi cuminţi şi prudenţi, ca să nu daţi de necaz.

– Bine, maestre, promit să fim cuminţi! De fapt, sunt aşa de ocupat încât nici nu am timp de aşa ceva, adică de prostii, dacă vă gândiţi la ce mă gândesc eu. Mâine vreau să-i fac portretul în lut, dacă nu vă stric programul, bineînţeles.

– Nu, Nicolae, mâine am o treabă la cimitir. Într-o zi trebuie să vii cu mine, să-ţi arăt ceva, ceva sinistru. Ne vedem săptămâna viitoare. Te-am pupat!

– Salut, maestre!

Noaptea care a urmat a fost o noapte plină de zbucium. Nick a cunoscut, poate pentru prima dată, ce înseamnă insomnia. Gândul că o va avea drept model pe Ella pentru primul lui ronde-bosse, îl făcea să tremure. Să poţi modela după natură un chip uman, să laşi la o parte imaginaţia, să-i demonstrezi pe loc celui care te priveşte şi aşteaptă cu nerăbdare rezultatul, era fascinant, era o provocare. Ţârulescu îi atrăsese atenţia asupra faptului că cel mai aspru judecător este modelul. Este în firea lucrurilor ca omul să dorească să se cunoască pe sine însuşi şi o face cu asiduitate privindu-se în oglindă, această minunată invenţie. Ori, Ella, chiar şi la vârsta ei fragedă, avea conştiinţa propriei valori. Ştia că este frumoasă, că atrage privirile celor din jur, că este admirată. Pentru Nick, era clar că un eşec în domeniu, ar fi însemnat dezamăgire nu numai pentru Ella, dar şi pentru el. Mai erau şi Domnul Paul, şi Domnul Profesor, marii lui admiratori, care manifestau o încredere oarbă în talentul său. Aceşti oameni nu puteau fi dezamăgiţi, chiar dacă era vorba de o lucrare de început. Ştia că, dacă ar fi fost vorba de un portret în cărbune, nu ar fi avut probleme. Dar aşa?! Îndrăgise lutul pentru maleabilitatea sa, pentru supunerea lui. Întrebarea era dacă va reuşi într-adevăr să-l stăpânească, să-l supună.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, s-au prezentat amândoi la atelier, fără a mai trece pe la şcoală. Ella a venit încărcată cu sandvişuri şi prăjituri de casă. Nick era mai irascibil ca oricând.

– Tu crezi că mergem la picnic, pe malul râului? Eu nu pot să lucrez când cineva mănâncă lângă mine!

– Nick, dar nu putem sta toată ziua flămânzi! Să vezi ce lucruri grozave mi-a pregătit bunica! Numai ea ştie că nu m-am dus la şcoală. Este cea mai grozavă bunică de pe pământ! Trebuie s-o cunoşti şi tu!

– Dacă e să mănânc, atunci mai bine mănânc acum, ceva… Şi aşa n-am mâncat nimic dimineaţa. Pur şi simplu n-am putut!?

– Hai să mâncăm atunci şi după aceea te apuci de lucru. De fapt, nici nu prea ştiu ce vrei să faci.

Bunătăţile întinse pe masă au deschis apetitul tânărului artist. Mica gustare s-a întins cale de vreo două ore, într-o atmosferă adolescentină. Totul era gustos pregătit, dar sub cupola sanctuarului artei, se acoperea cu un iz de romantism, negustat încă de cei doi copii îndrăgostiţi.

– Gata! Cred că ziua de azi e ratată pentru artă! Să mă întind puţin…am mâncat ca un porc! Să trăiască bunica!

Nick se întinse pe canapeaua îngustă, ce-i servea lui Paul pentru clipele de odihnă. Ella se aciuă lângă canapea în genunchi şi începu să mângâie obrajii lui Nick, sărutându-l, din când în când, pe gură. Nick sta nemişcat, savurând, precum un motan, mângâierile stăpânului. La un moment dat deschise ochii, privi îndelung chipul drag, îi trecu mâinile prin păr şi se săltă spre gura ispititoare. Un sărut lung puse capăt acestei scene de intimitate nevinovată. Sări brusc şi, fără a scoate vreun cuvânt, se duse spre grămada de lut. Îşi scoase cămaşa şi se apucă de frământat.

– De ce ai sărit ca ars, Nick? M-ai speriat!

– În clipa în care te-am privit şi sărutat, am descoperit ceva ascuns în interiorul tău, ceva fără de care nu aş fi ştiut cum să-ţi fac chipul. A fost ca o revelaţie de care trebuie să profit. Ai să fii mulţumită!

– Tu eşti puţin nebun, nu?! Am auzit că toţi artiştii suferă de puţină nebunie. Auzi, tu, să mă săruţi cum m-ai sărutat şi apoi să mă dai la o parte pentru o grămadă de lut!? Acum eu ce trebuie să fac pentru a-ţi poza? Trebuie să mă dezbrac?

– De ce să te dezbraci?! Doar n-am de gând să-ţi fac fundul!? Capul tău mă interesează şi ce am citit eu în sufletul tău. Cred că am să te port în mine toată viaţa!

– Şi vrei să spui că picioarele mele nu te interesează de loc?!

– Ba da! Mă interesează totul, dar vorba lui Mândruţescu, la o fată mă interesează în primul rând frumuseţea capului, a chipului, pe care, dacă ştii, descoperi şi frumuseţea sufletului, bogăţia lui. Ella, aşează-te pe canapea, cât mai comod, şi relaxează-te! E foarte important! Să nu încerci să pozezi ca la fotograf. Gândeşte-te la ceva plăcut, odihnitor. Să nu te apropii de mine ca să vezi cum iese! Dacă vrei să te mişti puţin, să te plimbi numai prin faţa mea, şi la distanţă! De acum încolo nu mai avem ce trăncăni! Data viitoare am să aduc un radio, să ascultăm muzică.

Ella se aşeză cât putu de confortabil pe canapeaua îngustă şi tare şi-l ţintui pe Nick cu privirea şi zâmbetu-i inegalabil. Îi plăcea să-l privească, îi plăcea faptul că erau singuri, şi nu oriunde – într-un atelier de sculptură, un loc sacru pentru artiştii plastici care se perindau pe acolo. Artişti plastici! Ce frumos sunau aceste două cuvinte! Le descoperise prin Nick, iar acum încerca să se umple de adevăratul lor înţeles. Începea să-i placă acest loc.

Atelierul era încăpător, prevăzut cu un luminator în tavan, cu tot felul de reflectoare, cu un mic birou, o masă de lucru, un şevalet, şi mai nou, un stativ trepied, înalt, cu placă turnantă, adus special pentru modelaj. Pereţii erau plini de tablouri şi postere. De-a lungul unuia dintre pereţi se aflau etajere şi rafturi, pline cu scule. Ce nu avea Domnul Paul?! Seturi mari de dălţi, ciocane, pile, instrumente  de găurit, de tăiat, de şlefuit, toate într-o ordine perfectă, ordine care te obliga să pui totul la locul său. Materialele de lucru erau ţinute separat, într-un şopron improvizat. Puteai găsi blocuri de marmură, butuci, scânduri, bronz, aluminiu, saci cu ipsos. În mijlocul atelierului, un chepeng permitea accesul într-un mic beci, unde era păstrat lutul. Într-un colţ, mascată de un paravan, se afla o chiuvetă mare, o oglindă, un dulăpior şi un cuier de perete. Calitatea săpunului, a ustensilelor de bărbierit, a prosoapelor, te făceau să înţelegi ce fel de om era Domnul Paul. Curăţenia şi ordinea desăvârşită, aveau să lase o amprentă de neşters în viaţa viitorului sculptor. Peste ani, atelierul său personal, avea să semene cu acest prim lăcaş de creaţie, în care ordinea, dotarea şi abundenţa materialelor de lucru, stârneau invidia confraţilor. Da, pentru Nick, atelierul Domnului Paul era o lume, o lume nouă, în care pionerul se mişca încrezător, dar cu o profundă emoţie.

Cu toată vârsta fragedă, Nick se angaja cu toată fiinţa pe drumul destinului său, care, parcă-l mâna din spate. Era elementul care l-a cucerit pe Ţârulescu şi l-a convins pe Paul. Şi pentru Ella atelierul reprezenta o lume nouă, lume în care făcea primii paşi, lumea intimităţii. Uşa atelierului o despărţea de lumea în care crescuse şi de care fugea pentru a se elibera de ceea ce credea că este un stigmat, copilăria. Aici se putea rupe de toţi care o înconjurau cu o dragoste obositoare, de toate regulile aspre care încadrau oamenii după vârstă. Simţise fiorul atracţiei pentru un băiat, atracţie pe care o definea a fi marea dragoste şi pe care ar fi dorit s-o trăiască din plin, împotriva dogmelor. Era mai mică cu doi ani decât Nick, dar în această direcţie sărise, fără să-şi dea seama, peste ştacheta vârstei celui care-i furase inima. Era plină de iniţiativă, făcându-l pe Nick să se simtă, adesea, stânjenit. Sorbindu-l din ochi pe cel care se agita frământând lutul, după un anumit ritual, lutul proaspăt şi ascultător, Ella hoinărea cu imaginaţia până hăt departe, într-un viitor de basm, alături de neasemuitul ei prinţ-artist.

La un moment dat, ţâşni din poziţia incomodă de pe canapea şi-l prinse în braţe pe artistul cufundat, până la coate, în lut. Îi întoarse capul şi-l sărută cu nesaţ. Prins pe picior greşit, Nick se lăsă în voia sărutărilor şi intră în hora mângâierilor, uitând de lutul de pe mâini. Când se desprinse din braţele ei pentru a trage o gură de aer, un hohot de râs răsună în atelier, spre nedumerirea frumoasei copile. Nick o trase pe Ella după paravan şi o propti în faţa oglinzii. De data aceasta râsul fu lansat în duet, întrerupt, din când în când, doar de sărutări.

– Tu eşti ludă! Acum va trebui să te speli cu apă rece şi să-ţi usuci bluza. Doamne, ce-i în capul tău! Tu spală-te, iar eu mă apuc de lucru. Gata cu prostiile!

– Nick, ştii ce mi-ar place să fiu acum? Lutul cu care lucrezi…tu, să mă mângâi, iar eu, să mă las în voia mâinilor tale. Aşa nu m-ai mai trimite să mă spăl.

Ella îşi scoase bluza, o clăti cu apă rece şi o întinse pe paravan. Cu capul avu mai mult de lucru. Părul era încâlcit, iar apa rece, cu tot săpunul de calitate, nu reuşea să cureţe lutul lăsat de mângâieri. Găsi în dulăpior un pieptene cu care-şi aranjă părul, drept. Nu-i stătea rău nici aşa. Se înfăşură într-un prosop mare şi-şi făcu apariţia de după paravan.

– Ai reuşit? Bravo! Acum aşează-te cuminte pe canapea şi dă-mi pace! Te rog!

Între timp, Nick reuşise să aşeze pe stativul de lucru o masă suficientă de lut, care să-i permită să realizeze ronde-bosse-ul visat. Cu toate că avea o placă turnantă, Nick era cel care se învârtea în jurul lutului, căutând să-i dea, cu ajutorul mâinilor, forma primară. Lucra precipitat, se depărta, se apleca, se înălţa, desprindea cu hotărâre bucăţi de lut pe care le arunca pe masa de lucru. Era operaţia de degroşare a formei primare, de stabilire a dimensiunilor, a proporţiilor. Privirile lui se concentrau numai asupra formei care lua viaţă. Nimic din jur nu-l mai putea distrage. Actul creaţiei era în plină desfăşurare. Mulţumit de rezultatul obţinut, se depărtă la vreo trei metri şi-şi încruntă privirea. Făcu un tur în jurul lucrării şi scoase un oftat de uşurare. Era bine! Foarte bine! Pe stativ trona un fel de cap stilizat, care în mintea lui prindea, încet-încet, chipul modelului, în cea mai clasică formă a portretului.

– Bravo, maestre! De acum încolo nu-mi rămâne decât să mă joc. Ella, treaba merge grozav! Nu-mi rămâne decât să te fotografiez cu ochii şi mintea şi să-ţi transpun chipul în spaţiu. Hei! Tu, nu mă asculţi?! Tu, dormi?!

Ella aţipise într-adevăr. Prosopul alunecase de pe corpul relaxat lăsând la vedere un sân fraged, destul de necopt încă. Nick se apropie de canapea, îngenunche, şi sărută cu tandreţe forma ispititoare. Aranjă cu grijă prosopul şi se retrase spre stativ. Un fior necunoscut, încă, îl străbătu. Era ceva sublim, greu de definit în cuvinte. Se duse la raftul cu scule şi-şi alese câteva spatule din lemn. Simţea că nu mai are nevoie de altceva. Cu un ochi la chipul adormit al modelului, cu celălalt la mogâldeaţa de lut, micul chirurg începu, tremurând de emoţie, operaţia estetică. Cu o mică spatulă în mâna dreaptă, cu degetele mâinii stângi mângâind continuu masa de lut, apăsând, decupând, lustruind, maestrul în devenire, dădea viaţă lutului. Jocul cu spaţiul începuse. Nick avea în el un sâmbure de geniu. Nu luase nici un fel de lecţii în domeniu, nu răsfoise tratate. El ştia, pur şi simplu! Intra în lut fără să depăşească niciodată adâncimea imaginii fixate în creier, dând viaţă chipului propus în ansamblu, nu pe bucăţi. Prelucra chipul în totalitatea sa, fără a se opri la un element anume pentru a-l termina. Pentru cineva care-l urmărea în timpul lucrului, devenea fascinant să vadă apariţia chipului în ansamblu. Mâinile lui alergau în jurul capului modelat ca într-o operaţie de decopertare a unei lucrări cunoscute, cu grija arheologului pentru comoara ce urma a fi dată la iveală. Lucrul înainta relativ încet, pentru un observator neavizat, dar într-un ritm  inimaginabil, pentru o creaţie care avea să prindă forma finală după nici opt ore de ”joacă”.

Când soarele încetă să mai ofere condiţii de lumină, Nick aprinse câteva reflectoare. Lumina puternică o trezi pe Ella care sări speriată de pe canapea.

– Ce s-a întâmplat, Nick?! Am adormit?!

– Da, frumosul meu model! Du-te şi îmbracă-ţi bluza, să nu vină cineva pe aici. E târziu, e seară! Eu am terminat! Trebuie să te duc acasă! Să vedem ce minciună tragem…

Ameţită, Ella o zbughi după paravan, fără să arunce măcar o privire chipului său din lut. Nick dădu din cap a lehamite, dar, contrar firii, înghiţi în sec. Ella veni tiptil în spatele lui şi-şi aţinti privirea asupra lucrării.

– Ce-i asta, Nick?! Asta sunt eu! Mă văd mai bine decât în oglindă! Doamne! Sunt eu!

– Îţi place?

– Eşti formidabil! N-am crezut că este posibil aşa ceva! Vezi de ce Ţârulescu spune că eşti un copil minune? Nick, te iubesc atât de mult! Vreau să rămânem toată viaţa împreună. Îmi promiţi?

– Am s-o dau s-o ardă şi am să ţi-o dăruiesc. Când voi fi un mare maestru, ai să fii mândră că ai un portret făcut de mine. Da, acuma ştiu că am să fiu mare! Hai să fugim, că iese cu scântei. E târziu, ora zece!

Fuga lor a fost de fapt o plimbare. Când au ajuns acasă la Ella, temerile lui Nick s-au adeverit. Domnul Széles, contrar obiceiului, a ridicat tonul ameninţător. Pentru Ella a fost o surpriză şi a rămas dezorientată. N-a mai îndrăznit să-i sară de gât şi să-l ia cu „apuca drága”.

– Cum poţi veni la ora asta?! Cum ai putut lipsi de la şcoală?! Unde aţi fost toată ziua?!

– Lasă-mă, te rog, să-ţi explic. Dacă strigi la mine mă sperii şi nu pot să vorbesc. Am fost la atelierul Domnului Paul. Nick mi-a făcut portretul şi l-a terminat abia acum. Ai să vezi, este foarte reuşit!

– Şi, domnul Paul, ăsta, cum de vă lasă să vă faceţi de cap la el în atelier?! El nu lucrează?! Voi nu-l deranjaţi?!

– Nu, că el avea altă treabă în oraş.

– Cum?! Vă lasă acolo singuri?! Asta-i culmea! Mâine voi avea o discuţie serioasă cu el şi cu profesorul Ţârulescu. Ce fel de şcoală e asta?!

– Şcoala e bună, numai că vor să mă exmatriculeze, din cauza lui taică-meu. Dacă se întâmplă asta, n-o să mai pot merge la facultate. Trebuie să învăţ meserie şi fără şcoală!

– Dar ce este cu tatăl tău, Nick?

– În 1943 a plecat cu armata germană şi a rămas în Germania, după ce a stat prizonier într-un lagăr din Franţa.

– Da, înţeleg…şi ce aţi făcut voi în atelier singuri?

– Ella a stat pe canapea, iar eu am lucrat la portret. A mai rămas să ducem lutul la ars, şi gata!

– Măi copii, voi mă credeţi chiar atât de naiv?!

– Dacă vreţi, mergem acum şi vă convingeţi. E aproape…

– E cam târziu, dar merită să clarificăm lucrurile. Haideţi!

Drumul spre atelier a fost străbătut într-o tăcere deplină. Fiecare era frământat de cele petrecute, bineînţeles, fiecare din punctul său de vedere. Cel mai stânjenit era domnul Széles. Cum am putut să cad în capcana acestui joc de copii?! Până la urmă o să-mi demonstreze că ei au dreptate… Ajunşi la atelier, Nick aprinse luminile, scoase cu grijă pânza de sac umedă, care acoperea lucrarea, şi se dădu la o parte. Domnul Széles rămase mut. Copiii aceştia nu minţiseră. În faţa lui, de pe trepiedul de lucru, îi zâmbea chipul de înger al copilului său. Era buimăcit. Cine era artistul care reuşise să surprindă nu numai chipul minunat al copilei sale, dar şi ceva atât de specific sufletului ei, ceva ce numai un părinte putea să cunoască?! Era ea, fetiţa lui dragă, în toată splendoarea ei.

– Ei, vă place? Seamănă?

– Nick, cine a făcut lucrarea, sau cine te-a ajutat? Domnul Paul, cumva?! Vreau să-l cunosc!

– Nu m-a ajutat nimeni! In primul rând, Domnul Paul, nu este portretist, iar în al doilea rând, el nici n-o cunoaşte pe Ella. Un portret nu este o fotografie bună, Domnule! Un portret este mult mai mult! Un portret este sufletul modelului studiat. Fără suflet, portretul rămâne doar o fotografie plată! Nu, Domnule, eu nu am nevoie să fiu ajutat!

– De când lucrezi la acest portret?

– De azi, de dimineaţă.

– Cum, asta aţi făcut voi astăzi?!

– Da, asta am făcut!

– Nick, când va fi gata, vreau să cumpăr lucrarea, vreau să spun, portretul. Poţi fixa orice preţ! Sunt impresionat, te felicit, şi-mi cer scuze pentru ieşirea mea. Altădată, să-mi spuneţi şi mie când mai planificaţi o ”prostie” ca asta.

– Nu trebuie s-o cumpăraţi, Domnule, lucrarea este deja a lui Ella. Mă bucur că vă place!

– Sunt copleşit! Acum, hai să te ducem acasă pe tine, Nick! Poate că trebuie să le explic această întârziere. Or fi îngrijoraţi.

– Nu, nu trebuie. Ai mei ştiu că lucrez la atelier, şi chiar dacă nu le place, nu au ce face! Ei ştiu că nu fac prostii şi asta le ajunge.

– Bine, atunci, hai să mergem! E al naibii de târziu!

7

După o seară petrecută burlăceşte, cei doi prieteni se îndreptară agale înspre atelier. Se apropia miezul nopţii şi erau siguri că cei doi îndrăgostiţi, artistul şi muza, visau fiecare în patul său, savurând din plin binefacerile vârstei.

– Tu crezi că Nicolae al nostru s-a ţinut de treabă, aşa cum ne-a promis?

– Profesore, nu ştiu ce să spun…Eu am mare încredere în puştiul ăsta şi în talentul lui, dar, dar mă întreb dacă e înţelept din partea mea să-i las singuri în atelier. Tare-s curios s-o cunosc pe micuţa atletă. Se pare că Nicolae e prins de sentimente încă necunoscute de el şi, mi-e teamă să nu facă vreo prostie!?

– Ce prostie, omule?! Dacă în Nicolae clocoteşte adolescentul, Ella este categoric,  încă, un copil.

– Că bine zici, încă! Dar poate şti cineva unde se găseşte pragul acestui ”încă”?! Ar fi teribil să fiu părtaş la o prostie prematură şi să fiu nevoit să mă explic în faţa părinţilor. Tu îţi dai seama ce dandana ar putea să iasă?

– Nu te mai gândi la prostii! Nicolae e el zvăpăiat, dar ascunde în el o mare capacitate de discernământ care-l apără de multe izbucniri necugetate. Băiatul are probleme în familie, s-ar putea să aibă probleme şi cu dobitocii de la şcoală, dar, e suficient să discuţi puţin cu el, ca să vezi maturitatea cu care se gândeşte la viitorul lui. E hotărât să răzbată, cu orice chip, în lumea artei. E convins că are un viitor strălucit şi nu dă prea mult pe şcoala ca atare. Chiar dacă va avea probleme cu şcolarizarea, eu cred în viitorul lui, în imensul talent şi, sunt convins că va ajunge un mare artist, chiar şi autodidact. Nu va fi primul caz în lumea artei. Da, eu cred în el!

– Totuşi, trebuie să fim mai atenţi cu aceşti copii!

Ajunşi la atelier, mentorii îngrijoraţi, se opriră în faţa stativului pe care, ceva nedefinit, era acoperit cu un sac umed. Paul se uită întrebător la profesor şi cu grijă de profesionist, întinse mâinile spre pânza protectoare. Îşi retrase mâinile precipitat şi se uită iar la Ţârulescu.

– Tu crezi  că putem încălca această intimitate?! Oare Nicolae nu va exploda în faţa acestei curiozităţi nestăpânite? Ce zici? Tu îl cunoşti mai bine…

– Las’ pe mine! Nu e prima oară când îmi asum riscul unui sac de antrenament. Dă-i drumul!

Paul ridică cu mare grijă sacul umed şi se dădu la o parte buimac.

– Tu vezi ceea ce văd eu?!

– Se pare că vedem amândoi un nou pas spre culmile gloriei. Într-o singură zi, acest copil a lăsat pe masa de lucru un portret de toată splendoarea! Când ai s-o cunoşti pe micuţa lui muză, ai să rămâi cu gura căscată. Nu mi-a fost dat de prea multe ori să văd un portret atât de viu! Mă întreb dacă într-adevăr, acest copil, mai are nevoie de profesori, de facultate!? Mă înspăimânt la gândul că un copil copleşit de atâta forţă, ar putea să capoteze din prea mult talent. Cine poate călăuzi o astfel de fiinţă?! Poate, doar destinul!?

– Şi totuşi, Nicolae trebuie să meargă la facultate. Fără maeştri în jurul lui, fără competiţie, poate capota uşor, bazându-se doar pe talent şi pe dârzenie. Băiatul ăsta trebuie încurajat, dar nu adulat! Are o fire năbădăioasă şi, în vremurile noi pe care le trăim, poate uşor deveni victimă din erou. Trebuie să-l facem să devină mai maleabil, mai diplomat. Aici, profesore, rolul tău va fi mai important. Eu va trebui să-l introduc în sculptura cioplită, să-l fac să înţeleagă lemnul şi piatra, să le iubească! Am să-l dau pe mâna cioplitorilor de la cimitir. O să aibă ce învăţa!

Dimineaţa i-a prins pe cei doi prieteni învârtindu-se în jurul capului de lut, admirându-l, căutând ceva de care să se lege, pentru a mai potoli avântul de nestăvilit al micului artist.

– Şi acum ce facem? Îi spunem că i-am văzut opera, sau aşteptăm să ne invite el?

– Eu zic să-i spunem. Cu Nicolae nu e cazul să riscăm un joc ascuns. Am de gând să-l iau cu mine în atelierul de la şcoală şi, şi-oi vedea cum am să mă descurc. E totuşi mai matur decât credem şi e bine să-l tratăm ca atare. Hai să plecăm, că ne aşteaptă o zi grea. Poate că diseară ne vedem cu toţii aici, dacă la şcoală nu iese cu scântei.

N-au ieşit nici un fel de scântei. Ţârulescu l-a ademenit în micul său atelier şi, fără nici un fel de ocolişuri, l-a luat în braţe şi l-a sărutat părinteşte.

– Eşti mare, măi Nicolae! Eşti mare! Am fost aseară cu Paul la atelier şi ţi-am văzut lucrarea. De unde, dracu, ai învăţat să lucrezi?! Că de la noi, în nici un caz! Ne simţim atât de mici, maestre, în preajma ta, încât nu mai îndrăznim să-ţi dăm sfaturi. Nicolae, dragul meu, tu trebuie să studiezi, tu trebuie să te învârţi pe lângă adevăraţi maeştri, tu trebuie să mergi la facultate, cu orice preţ!

– Şi cu maică-mea ce mă fac? Ea ţine morţiş să mă vadă arhitect. Nici nu vrea să audă de pictură sau sculptură. Zice, săraca, că nu-i trebuie un vagabond în familie. Oricum, eu nu am ce căuta la arhitectură! Mai bine mă fac cioplitor la cimitir, că şi aşa, Domnul Paul vrea să mă ducă acolo!?

– Nu, Nicolae, Paul nu vrea să te facă cioplitor. El este îndrăgostit de talentul tău şi crede că este timpul să cunoşti şi alte materiale şi tehnici de lucru, care fac parte din viaţa unui sculptor. Pe Paul te poţi baza! El este primul care recunoaşte că personal nu prea are ce să te înveţe, dar are avantajul omului care a parcurs toate aceste etape şi are mare încredere în viitorul tău. Cu arhitectura mai ai destul timp, şi mama ta la fel. Important e să mai rezişti încă doi ani la liceu şi să nu te iei la trântă cu nenorociţii ăştia. Acum e în toi procesul de racolare a elementelor de vârf la învăţătură într-o organizaţie de tineret subordonată direct partidului comunist. Este o perioadă grea pentru toată lumea. Toţi neisprăviţii sunt activişti de partid, în capul lor domneşte haosul, iar modul de lucru, nimereala. Da, nimereala! Nu au principii, nu au crez, au doar o mare doză de îndoctrinare şi, cum e şi firesc, oportunism. În România a început ciolaniada şi numai Dumnezeu ştie cum se va termina. Trebuie rezistat cu orice preţ deoarece aşa ceva nu poate dura mult şi nici nu cred că Apusul va permite asta. Dacă te vor chema la organizaţia de tineret, va trebui să accepţi! Ăştia sunt festivişti, au nevoie de mâzgălitori.!

– Dom’ Profesor, ăştia nu ştiu ce vor! Pe sor-mea au chemat-o pentru că-i premiantă de când s-a născut şi au băgat-o direct în organizaţie, în UTM. Nici n-au întrebat-o de tata!? Pe mine m-au frecat pe toate feţele de parcă eu am plecat cu armata germană! M-au făcut fiu de fascist, element periculos pentru noua societate, mincinos. Când am auzit asta m-am înfuriat şi i-am înjurat de mamă. Auzi, la ei, cretinii, mincinos!? Cică taică-meu a încercat să intre pe şest în România şi eu nu vreau să recunosc că a luat legătura cu noi. Un idiot mi-a spus că tata ne-a lăsat în România ca să poată face spionaj cu ajutorul nostru. Ce ştiu ei?! De dorul casei, tata s-a lăsat de băutură, şi ne-a scris o serie de scrisori din care reiese că a fost mult mai român decât neamţ! Ce n-aş da să-l văd venind înapoi! Tata a fost un om grozav şi numai cicălelile lui maică-mea l-au făcut să plece cu nemţii. Sigur că e o prostie că s-a apucat de băutură, dar cine poate şti ce voia el să stingă?! Dacă l-aţi fi auzit cântând la orgă la biserică! Eu ştiu că n-am să am nevoie de băutură! Cel mai grozav drog pentru mine va fi sculptura! Nu, nu! Numai băutură, nu! Vreau să fiu lucid în ceea ce voi face şi am de gând să fac multe! Săraca maică-mea, se teme să nu ajung printre artişti! Pentru ea artiştii, şi în general cei dotaţi prea mult de la natură, ajung toţi nişte declasaţi!? Ea trăieşte în altă lume şi sunt convins că mă iubeşte mult, dar nu mă pot lăsa sufocat de o astfel de dragoste. Ce s-ar alege din ceea ce mi-a dăruit natura, sau Dumnezeu, cum spune ea?! Uitaţi-vă la Mândruţescu! Ăsta era băiat de dat afară din şcoală?! Idioţii!

– Puţin spus! Mândruţescu e un caz tipic şi nu singurul. Uite ce au făcut cu Gusti şi cu Miron! Nemernicii vor să ne arate ce ne aşteaptă dacă nu ne supunem. Da, dragul meu, de dragul talentului tău, trebuie să fii diplomat, să-ţi aperi viitorul. Lasă-i să vorbească şi în nici un caz nu te pişa contra vântului! Eu, cât voi rezista, voi fi alături de tine! Mai ai doi ani şi schimbi mediul. La examenul de la facultate trebuie să fii strălucitor, şi nu la orice facultate, la Arte Frumoase! Nu ai ce căuta la arhitectură! Poţi capota uşor şi irosi tot ce e mai frumos în tine!

– Dacă ar gândi şi maică-mea la fel, ar fi grozav!

– Nu te pune acuma cu ea, până atunci mai sunt doi ani, iar în doi ani se pot întâmpla multe. Bine! Ne vedem la atelier, mai pe seară.

Ţârulescu era un sentimental, un artist, un boem, dar mai presus, un suflet nobil şi un înţelept. Pentru Nick, Dom’ Profesor era un prieten, dar şi un adevărat tată. La şaptesprezece ani neîmpliniţi, Nick avea nevoie de prieteni, dar şi de o dragoste paternă. El, repezitul, încuiatul, începea să simtă nevoia comunicării. Aşa şi-a deschis sufletul în faţa lui Ella, aşa s-a apropiat de mine, aşa l-a îndrăgit pe Ţârulescu. Puţini au fost aceia care au cunoscut durerile care îl măcinau, dureri care plecau din fragedă copilărie.

Urmărea cu jind viaţa din familia Széles, o familie unită, în ciuda necazului care plutea ca un nor permanent peste bucuria vieţii, dar care nu altera cu nimic legăturile trainice, bazate pe dragoste reciprocă. Un handicap congenital alterase ţinuta coloanei vertebrale a primului copil, o soră cu doi ani mai mare decât Ella, fără a-i afecta însă seninătatea chipului şi structura sufletului. Un copil inteligent, studios, îndrăgostită de muzica clasică şi de pianul cu care-şi împărţea timpul şi durerile, bine disimulate. Nick era impresionat de atmosfera de normalitate familială care domnea în această conjunctură frustrată de normalitate. O familie unită, fără nici un fel de artificii dictate de circumstanţe. De când cu portretul lui Ella, Domnul Széles l-a adoptat, într-un fel, pe tânărul artist, Nick devenind un obişnuit al casei. O aducea pe Ella de la antrenamente, rămânea la cină, petrecea ore întregi cu fetele în grădina din spatele casei, desena, spre satisfacţia doamnei Széles. Emmy, de vârsta lui Nick, organiza  seri muzicale, delectându-i pe invitaţi cu mici piese de Chopin, Mozart sau Bach. Bach ocupa un loc important în repertoriul ei, dar avea darul să-l trimită pe Nick în lumea copilăriei, într-o biserică romano-catolică, unde, tatăl său înălţa spre cer sunetele orgii. În astfel de clipe devenea tăcut, absent la ceea ce se întâmpla în jurul lui, stârnind adesea nedumerire.

Din când în când, doamna Széles organiza mici petreceri pentru fetiţele ei, când printre invitaţi se mai nimereau şi elevi mai răsăriţi, care dau o notă mai aparte acestor întruniri, supravegheate cu stricteţe de părinţi. Printre ei mă număram şi eu. La acea vreme, aceste ”joururi”, aveau menirea, pe lângă aceea a distracţiei, de a ne pregăti pentru intrarea în societate, cu tot ce presupunea ea. Învăţam din mers să ne comportăm civilizat! Se mânca bine, se dansa, se făceau audiţii, se organizau jocuri de societate. Astăzi, răscolind amintiri, pot spune, cu mâna pe inimă, că era bine! În astfel de împrejurări, Emmy părăsea carapacea complexului de care suferea în tăcere şi se antrena într-un comportament normal, glumind, dansând, sau participând cu succes la jocuri. Cum noi doi ne înţelegeam foarte bine, fără să vreau, ajungeam confidentul ei în probleme care, adesea, mă puneau în încurcătură.

– Când mă duci şi pe mine la atelier, la Nick?

– Păi, de ce nu mergi cu Ella?! Ea e muza artistului care comandă acolo!

– Ella e un copil şi crede că e îndrăgostită. Nu vreau s-o supăr, dar Nick e prea mare pentru ea! Nu crezi?!

– Emmy dragă, ăştia doi sunt un cuplu formidabil, îl ştie tot oraşul şi, nu cred că ar fi bine să te bagi pe fir, dacă asta intenţionezi. Să ştii că Nick ţine foarte mult la Ella şi o şi spune în gura mare! Doar nu vrei să-mi spui că-ţi place Nick?!

– De ce? Crezi că eu nu pot să mă îndrăgostesc?! Nick e artist, eu am preocupări artistice, suntem de aceeaşi vârstă. De ce n-ar fi posibil?! Hai, spune! M-am săturat să tot stau deoparte! M-ai convins cât de prieten îmi eşti! Să ştii că pot să mă apropii de Nick şi fără ajutorul tău!

– Emmy, scumpă, nu uita că eu l-am dus pe Nick la antrenamentele lui Ella, eu i-am prezentat-o şi, amândoi mă consideră prietenul lor cel mai apropiat. Cum aş putea să mă amestec într-o treabă care nu va aduce nimic bun?! Eu zic s-o laşi baltă, până nu se împut lucrurile. E mai bine şi pentru Ella, şi pentru tine!

Astfel de abordări au mai avut loc şi, pentru a le evita, am încetat să mai apar, sub diferite pretexte, în casa celor două surori. Oricum, a fost o mare surpriză pentru mine să descopăr această latură ascunsă a firii lui Emmy. Lucrurile nu s-au oprit aici. Emmy nu s-a mulţumit doar cu vorbe. A tras-o de limbă pe Ella, a aflat programul lui Nick, l-a pândit, şi s-a înfiinţat la atelier.

– Ce-i cu tine Emmy, pe aici?!

– Ce să fie?! M-am gândit să văd unde lucrezi şi să putem sta şi noi de vorbă între patru ochi. Te supără că am venit?!

– Nu mă supără, dar mă miră. Aici îmi place să fiu singur, lucru pe care-l respectă chiar şi Domnul Paul. Numai aşa pot să lucrez!

– Şi când vine Ella, nu te deranjează?!

– Cu Ella e altceva! Ştii bine că noi ne iubim şi, în plus, ea mă inspiră…

– Hai, că mă faci să râd! Ella e un copil! Ce iubire poate fi între voi?! Crezi că eu nu te pot iubi?! Sau poate…

– Poate, ce?

– Poate mă crezi handicapată, cum o fac toţi, dar n-au curajul să mi-o spună în faţă.

– Nu te-am considerat şi nici nu te voi considera niciodată handicapată! E bine să-ţi intre asta în cap şi să nu încerci s-o faci cu mine pe victima! Cu dragostea însă, mai lasă-mă în pace! Mă descurc şi singur!

– Bine, Nick! Am să plec, dar n-am să te las în pace! Am şi eu dreptul să lupt pentru mine, nu crezi?!

Emmy se apropie brusc de Nick şi-l sărută pe gură. Buimăcit, Nick o împinse destul de violent şi sări ca ars într-o parte. Emmy se dezechilibră şi căzu pe spate. Speriat, Nick se aplecă deasupra ei şi începu s-o mângâie, cerându-i iertare. Emmy rămase nemişcată, mimând un leşin. Când deschise ochii, un zâmbet plin de recunoştinţă îi lumină chipul.

– Nu te speria! O să-mi treacă…nu mă doare nimic.

Nick o săltă de subsuori şi o conduse spre canapea. Cu o mişcare bruscă, Emmy îl îmbrăţişă şi începu să-l sărute cu patimă.

– Doamne, cât te iubesc!

Nick îi desfăcu braţele din jurul gâtului, i le întoarse la spate şi o împinse spre uşă.

– Acuma cară-te de aici şi să nu te mai prind niciodată că-mi vorbeşti de dragoste, dacă nu vrei să te fac de râs în faţa Ellei. Şi să-ţi  mai spun ceva la plecare – tu nu eşti handicapată, tu eşti ludă!

A doua zi, Nick m-a căutat într-o recreaţie şi mi-a relatat totul, făcând haz de necaz.

– Dacă află Ella, o omoară! Ea ţine foarte mult la Emmy şi o cocoloşeşte, tocmai din cauza handicapului, dar aşa ceva, sunt sigur că nu va înghiţi. Îţi dai seama ce ar ieşi în familia aia? Doamne, nici nu-mi vine să mă mai duc pe la ei! Şi ce bine mergeau toate! Vezi să nu sufli nici o vorbă!

– Nu, Nick, dar să ştii că Emmy mi-a cerut ajutorul pentru a ajunge la tine. Am dezamăgit-o, dar am şi încetat să-i mai vizitez. Sub aparenta ei blândeţe, se ascunde o revoltată, care nu se împacă cu ce i-a hărăzit soarta. E clar că între cele două surori nu va mai fi niciodată o pace adevărată! Nu te invidiez, bătrâne!

8

Vara lui ’49, atât de plină de satisfacţii pentru Nick, anunţa o toamnă marcată de întrebări pentru cei din seria mea. În aceeaşi oală se afla şi sora lui, Anna. N-o cunoşteam decât din vedere, de la Nick ştiam că e premiantă înrăită, iar din gura lumii că-i o încuiată, cu educaţie de Notre-Dame. Nick nu prea era darnic cu detalii despre familia lui, iar eu, prea puţin curios. Întrebările noastre se legau de viitor. O puternică propagandă era făcută în favoarea continuării studiilor şi a alegerii, cu precădere a specialităţilor tehnice. Părinţi şi copii, întorceau pe toate feţele şansele de a intra la facultate, uitând, deseori, de problema posibilităţilor materiale reale. Cu o forţă epidemică, cuvântul inginer punea stăpânire, promiţând vrute şi nevrute. Cu toată strâmtoarea în care ne scăldam, ideea cu Politehnica le-a surâs şi alor mei.

Mă descurcam destul de bine cu matematica şi, mai mult decât bine, cu fizica şi chimia. Profesori ca Musta şi Oşorhan, ne-au netezit la mulţi drumul spre facultăţile tehnice. Oşorhan a fost un geniu în pregătirea la chimie şi fizică. Inginer chimist, de profesie, întors de pe câmpul de luptă, prizonier şi evadat, îngrozit de ororile războiului, s-a îndreptat înspre învăţământ, dăruind talentul său pedagogic înnăscut şi dragostea de viaţă, copiilor. Găsind o dotaţie deosebită în laboratoarele liceului, Oşorhan, cel mai temut, dar, şi cel mai iubit profesor, a organizat viaţa noastră în aşa fel, încât, în scurt timp, ne-a cucerit pentru experiment. A organizat un mic cerc de ”cercetare” în care a cooptat zece ”elemente” din seria mea. Petreceam timpul liber jucându-ne în laborator alături de minunatul zbir al liceului. Alături de el încercam să pătrundem tainele vieţii, dând lecţiilor teoretice, un sens practic, prin experimentul de laborator. Rezultatul a fost pe măsura mentorului. Toţi cei zece aleşi, aveam să trecem pragul mult râvnitei politehnici, fără pregătiri speciale, fără meditaţii. Aşa m-a ”ajutat” Oşorhan, fără să bănuiască măcar, să scap de visul adolescenţei mele, acela de a îmbrăţişa cariera literară. Era un vis ascuns, bine păstrat, doar pentru mine. Eram prea sărac ca să nu fiu dominat de pragmatism.

Scriam pe ascuns, rupeam ziua ceea ce scriam noaptea, complexat de prietenia cu Titus, un copil genial, născut pentru literatură. Eram un auditor ideal pentru el. Ştiam să ascult, ştiam să comentez, să-l admir, să-l adulez. Serile petrecute în mansarda lui de pe strada Castanilor, m-au făcut să înţeleg deosebirea dintre a dori să faci ceva şi, capacitatea înnăscută de a face acel ceva.

Întâmplarea, sau mai bine zis, soarta, a vrut ca şi Anna să gândească tot pragmatic şi să aleagă şi ea politehnica. Aveam să ne întâlnim la poarta aceluiaşi institut, în capitala Banatului. Am plecat zece plus una elevi şi ne-am întors, cu toţii, studenţi-ingineri. Pe Nick l-a pufnit râsul.

– Ai să fii coleg cu sor-mea! E drăguţă, e deşteaptă, prea deşteaptă pentru mine şi, prea încuiată pentru tine! Cum să spun?! S-a născut premiantă şi cred că va muri aşa! Chiar că sunt curios să ştiu cum o să vă înţelegeţi!?

Dacă pentru mine Oşorhan a fost îngerul păzitor care m-a îndrumat spre o carieră, pentru Nick, a fost un fel de tartor.

– Măi, Krüger, măi! Într-un timp record ai reuşit să aduni o colecţie de doiuri şi treiuri şi nu dai nici un semn că vrei să scapi de corigenţă!? Cu aşa interes ai să repeţi şi anul şi nu te scapă nici un Ţârulescu! Am auzit că te preocupă arta – pictura, sculptura, că ai fi adeptul celui mai pur curent realist, că te lasă rece speculaţiile suprarealiste. Păi ceea ce faci tu este inerent legat de viaţa reală, de chimie, de fizică. Tu crezi că poţi trăi în mijlocul realităţii fără s-o poţi înţelege cât de cât?!

– Dom’ Profesor, probabil mi-ar plăcea şi chimia şi fizica dacă ceea ce facem ar fi mai aproape de preocupările mele. Tocind tabloul periodic sau, proprietăţile gazelor nobile, sau anii când au fost descoperite, nu învăţ nimic despre lut, sau despre lemn, sau despre piatră. Cu fizica pe care o facem, eu nu învăţ nimic despre rezistenţa materialelor, despre echilibru. Eu sunt obsedat de lucruri practice şi nu găsesc întotdeauna un răspuns. Nu-i uşor să faci o statuie şi să ştii s-o faci să stea în picioare, aşa cum, nu e uşor să modelezi ceva din lut şi să ştii să faci să nu crape la uscare sau la ardere. Eu ce să fac dacă nu pot să învăţ teorie pură?! Capul meu refuză, pur şi simplu!

– Măi, Krüger, măi! Tu crezi că eu am venit la şcoala asta ca să chinui copii nevinovaţi? Mie îmi plac copiii, chiar dacă sunt năbădăioşi, numai să nu fie prost crescuţi sau, rău intenţionaţi. Tu chiar nu găseşti nimic interesant la orele mele?! Chiar totul ţi se pare vorbărie goală?! M-ai luat cu preocupările tale. Bine, dragule! Facem un târg, un experiment. Tu te apuci să citeşti tot ce găseşti despre argile, despre marmură, despre ipsos, şi te prezinţi la o discuţie cu mine, în faţa clasei, o discuţie examen. Dacă îmi demonstrezi că într-adevăr aceste lucruri te preocupă şi că ai reuşit să însuşeşti ceva util pentru ”meseria” ta, eu te trec şi la chimie şi la fizică. Ce zici? Batem palma?

– Batem, dacă îmi daţi ceva material de unde să mă inspir. Eu nu am timp să caut prin bibliotecă. De abia îmi ajunge timpul pentru atelier.

– De acord, dar mai adaug ceva în plus – bronzul. E un material fără de care nu ai să poţi turna statui. Peste două zile îţi dau ceva materiale, iar tu te prezinţi cu lecţia făcută peste două săptămâni. S-a făcut?

– Da, s-a făcut! Veniţi într-o zi pe la atelier cu Domnul Profesor Ţârulescu. S-ar putea să vă placă…

– Am să vin, am să vin, dar să ştii că de examen n-ai să scapi!

Plecarea mea la facultate nu a întrerupt relaţiile cu Nick. În timpul vacanţelor, petreceam ore în şir în atelierul Domnului Paul, sau în atelierul de monumente funerare al cimitirului. Nick devenea tot mai comunicativ, uneori, prea matur. Relaţia cu Ella se consolidase, dar nu şi cu familia Széles. Cel mai contrariat de mersul evenimentelor era Domnul Széles. Nu înţelegea schimbarea radicală de atitudine manifestată de tânărul artist – tonul arogant, refuzul, aproape nepoliticos la invitaţii, irascibilitatea excesivă.

– Elly, ce se întâmplă cu băiatul acesta?! S-a întâmplat ceva cu el? S-a întâmplat ceva cu voi?! Purtarea lui începe să mă enerveze! Ar fi bine să se mai controleze puţin, dacă mai vrea să mai vină în casa noastră. Te rog să stai de vorbă cu el şi să lămuriţi lucrurile. Dacă este talentat nu înseamnă că trebuie să fie şi obraznic…

Ella simţise şi ea această schimbare de atitudine faţă de familia ei, dar evitase să discute aşa ceva cu Nick, mulţumindu-se cu clipele ”fericite” pe care le petreceau împreună. Pentru ea Nick devenea tot mai frumos, tot mai drăgăstos, tot mai artist. Totuşi, intervenţia Domnului Széles a pus-o pe gânduri, făcând-o să se gândească la încordarea care domnea de un timp între Emmy şi Nick. O iubea pe Emmy şi făcea tot posibilul să-i intre în voie. Schimbarea pe care o sesizase, o punea pe seama unui fel de gelozie. Cred că Emmy se teme că n-am s-o mai iubesc la fel ca până acum, din cauza lui Nick. Ce prostie! Ce are dragostea mea de soră cu dragostea mea pentru Nick?! Trebuie să vorbesc cu ea şi s-o lămuresc. Da, şi mai trebuie să-l rog şi pe Nick să fie mai drăguţ cu ea şi să nu mai facă mofturi când este invitat la noi.

Nici lui Nick nu-i făcea plăcere noua atmosferă. La familia Széles se simţea ca la el acasă şi deodată totul s-a dus de râpă. Îl mai deranja ceva. Se obişnuise să-i spună lui Ella tot ce-i trecea prin minte şi acum, ţinea în secret o tâmpenie care venea să le tulbure liniştea de paradis cu care se mândreau. Era foarte pornit pe Emmy, nu se putea abţine de la a o brusca, dar nici nu îndrăznea să lămurească lucrurile. Emmy înţelegea perfect situaţia şi profita din plin. De câte ori putea, se strecura pe lângă Nick şi, cu ochiade conspirative, îi şoptea la ureche un eşti un prost. Nick încerca din răsputeri să se abţină dar, uneori, mai trântea şi el în replică, eşti o nemernică. Ultima lui replică a fost însă mai dură şi a avut efectul picăturii de apă. Eşti o curvă  a venit ca o invitaţie la răzbunare.

Tot ce a mocnit în sufletul lui Emmy ani şi ani, a ţâşnit stropind cu răutate pe cei din jur. Se săturase de toate manifestările de bunătate ale celor din jur, de compasiunea lor, mai mult sau mai puţin mascată, de prezenţa acestei prinţese a frumuseţii care era Ella, mucoasa cu aere de femeie.

– Elly dragă, de ce nu-l pui la punct pe neruşinatul ăsta, pe artistul ăsta închipuit?! Ce-i toată povestea asta dintre voi?! Tu, nu-ţi dai seama că eşti încă un copil, iar afurisitul ăsta vrea să profite de tine?! Cum crezi că el poate fi îndrăgostit de un copil?! Ştii că mi-a făcut şi mie avansuri? Într-o zi ne-am întâlnit pe stradă, nu ştiu dacă întâmplător, m-a invitat la atelier şi mi-a propus să-i pozez goală. Am crezut că-l omor. Când a văzut că nu-i merge, m-a implorat, în genunchi, să nu-ţi spun nimic, ca să nu te rănesc. De atunci e un război ascuns între noi şi văd că nici nu se astâmpără. N-am vrut să-ţi povestesc nimic, dar purtarea lui, când vine pe la noi, a devenit insuportabilă. Cred că ar fi bine să-l trimiţi la dracu, ca să nu ţi-o ia el înainte.

– Taci! Am crezut că suntem nu numai surori, dar şi prietene. Întotdeauna ai ascuns ura din tine la adresa mea şi a celor din jur. Nimeni nu este vinovat că te-ai născut bolnavă! Acum ţi-ai dat arama pe faţă şi nu am să te iert niciodată! Nick mă iubeşte cu adevărat şi nu ar fi capabil de aşa mârşăvie! Tu, chiar nu-ţi dai seama de cum arăţi?! Sunt convinsă că ai dat buzna peste el în atelier şi te-ai dat în spectacol. Îl cunosc foarte bine pe Nick, felul lui de-a fi, ca să nu cred nici o iotă din ceea ce mi-ai spus. Eu te-am iubit ca pe o soră şi am făcut totul ca să te simţi bine. Acum,  acum mi-e milă de tine! Nick nu va mai veni pe la noi, iar dacă nu te astâmperi, am să le spun totul părinţilor şi bunicii! Până una-alta, am să găsesc eu o scuză pentru Nick. Da, Emmy, mi-e milă de tine!

Atitudinea lui Ella a descumpănit-o pe Emmy, dar a şi întărâtat-o. Ce crede mucoasa asta că am să înghit mila ei? Nu, n-o să se bucure prea mult de Nick! Trebuie să-i montez pe ai mei şi să-i pornesc împotriva lui Nick! Doamne, cât îi urăsc pe toţi şi, mai ales, pe cea care m-a născut!

Pentru Ella discuţia cu Emmy a avut un efect pustiitor. De micuţă a fost educată s-o iubească şi s-o menajeze pe sora ei mai mare şi s-a comportat ca atare, spre mulţumirea părinţilor. Era dezorientată, privind cu teamă spre viitorul relaţiilor deteriorate peste noapte. Ce vor înţelege părinţii din această schimbare de atitudine, era întrebarea care nu-i dădea pace. Ce voi spune alor mei? Că m-am certat cu Nick?! Ar afla foarte uşor că noi suntem în continuare împreună. Da, ar trebui să lămuresc lucrurile şi să le spun adevărul, dar, dar asta ar însemna ceva groaznic pentru ei. Şi atunci?!…

Nici Nick nu era atât de liniştit pe cât voia să pară. Situaţia creată de Emmy îl bulversase prea mult, ca să poată aştepta în linişte o limpezire a apelor, de la sine. Nu ştia nimic despre discuţia dintre cele două surori şi se întreba dacă nu era mai bine să-i spună totul lui Ella. Oare cum va reacţiona? Va mai fi totul ca mai înainte? Ce va fi în sufletul Ellei? Cum va evolua relaţia dintre cele două surori? Ce va spune Domnul Széles? Mai bine să nu mă mai gândesc şi să mă apuc să citesc pentru nebunul de Oşorhan. Trebuie să-l aduc la atelier să vadă cu ce mă ocup. Săracul, cred că s-a ţăcănit pe front.

Angajamentul cu cititul nu a putut fi pus în aplicare imediat, datorită vizitei făcute la atelierul de cioplit marmura. Bătrânul meşter, NEA FANE, cum îi plăcea să se semneze pe monumentele funerare care ieşeau din mâna lui, l-a primit pe Nick cu multă căldură.

– Vrei să te faci cioplitor, dragul meu băiat? Mi-ar plăcea să am un elev aşa de tânăr! Vrei să te laşi de şcoală? Să nu faci aşa ceva, Doamne fereşte! Eu am făcut prostia asta şi acum plâng de ciudă. Cineva m-a întrebat, de ce semnez cu litere mari şi încă cu NEA FANE. I-am răspuns că sunt un nimeni şi vreau să se vadă asta de la distanţă. NEA FANE, şi gata!

– Nu, nu vreau să mă las de şcoală, şi nici să mă fac cioplitor de pietre funerare. Eu sunt sculptor şi vreau să învăţ totul despre pietre şi despre cioplit. Mă interesează marmura, granitul, lemnul, dacă se poate. Până acum n-am făcut decât modelaj în lut.

– Zici că eşti sculptor? Aşa de repede ai ajuns atât de sus?! Ia spune, ce ai în mapa aia? Îţi place să faci schiţe?

– Îmi place să desenez. Uitaţi-vă peste desenele mele. Sunt ceva cai, ceva portrete…

Bătrânul răsfoi cu atenţie conţinutul mapei, se întoarse cu o privire întrebătoare înspre Paul, îl privi pe Nick, adună desenele şi se duse la o masă de lucru. Aranjă desenele, după criterii numai de el ştiute, se depărtă, se apropie, se aplecă. Nick privea intrigat la bătrânul meşter, fără să înţeleagă prea mult ce urmărea.

– Nu ştiu dacă ai să ajungi sculptor, dar să ştii că eşti un mare pictor!

– Ştiţi că maestrul Irimescu, la cei cincizeci de ani ai săi, a spus că desenul este baza picturii, sculpturii şi a arhitecturii? Sper să mă ajute şi pe mine.

– Bravo, Nicolae, ca vârstă, pentru mine eşti un fel de nepot, dar ca talent, eşti deja un mic maestru! Să nu mă contrazici prin ceea ce vei face! Am să-ţi arăt tot ce ştiu. Îmi place şi lemnul, şi asta ai s-o vezi în atelierul meu de acasă.

Orele petrecute de Nick în atelierul meşterului cioplitor, la fel ca şi cele petrecute la el acasă, i-au deturnat gândurile de la cele petrecute cu Emmy, l-au introdus în lumea fascinantă a cristalelor de marmură, sau aceea a fibrelor lemnoase. S-a apucat cu sârg să citească materialele aduse de Oşorhan, să-l interogheze pe NEA FANE, să se plimbe printre monumentele funerare. Meşterul l-a înarmat cu o serie de eşantioane din marmură de Vaşcău, de Ruşchiţa, de Carrara, granit negru sau roşu, gresie, calcar. Nick străbătea cimitirul comparând eşantioanele cu materialele din care erau făcute monumentele funerare, mângâindu-le, observându-le din unghiuri diferite de lumină. Era un joc fascinant. Natura se jucase plecând de la aceeaşi formulă chimică dar, conferind aspecte atât de diferite, prin structura cristalină. De la marmura macrocristalină, mai mult sau mai puţin omogenă, cu o reflectare dezordonată a luminii, la structura microcristalină a Carrarei, cu al ei aspect lăptos, omogen, de catifea, reflectând o lumină odihnitoare, aproape mată, ideală în portretistică. Oşorhan, ăsta, nu-i chiar tâmpit! Trebuie să trec pe la el, sau să-l aduc aici, să-mi explice toate aceste enigme ale naturii. Sper să se descurce!?

Acest prim contact, de la distanţă, cu materialele care îl fascinau dar şi speriau, au adus în sufletul lui Nick o stare de emoţie încă necunoscută, de nerăbdare şi teamă, împiedicându-l să treacă la fapte, să pună mâna pe daltă.

– NEA FANE, nu pot, încă, să mă apuc de cioplit! Degeaba îmi explici cum să procedez, dacă eu nu simt materialul, nu ştiu nimic despre el. Cu lutul a fost mai simplu, l-am simţit din clipa în care am început să-l frământ. Degetele mele au ascultat din prima clipă toate comenzile venite din creier. Din prima am reuşit să fac lutul să prindă viaţă, şi nu oricum! N-am copiat, ci am creat! A fost fantastic! Acum însă mi-e frică, iar dalta tremură în mâna mea. Ai răbdare cu mine şi lasă-mă să te privesc în timp ce lucrezi.

– Bine, Nicolae! Am crezut doar că eşti nerăbdător. Mâine te duc la mine acasă, să vezi ce înseamnă lemnul. Ţi-am pregătit tot felul de eşantioane. Lemnul nu e marmură! Lemnul e cald, marmura e rece! Cel puţin pentru mine. Ai să vezi atelierul unde lucrez de plăcere, şi nu pentru bani. E cu totul altceva! Am un fel de vatră pentru ars lutul şi, un mic cuptor electric pentru topit bronzul. Nu e cine ştie ce, dar eu mă descurc.

Vizita lui Oşorhan la atelier, însoţit de Ţârulescu, a avut asupra lui Nick un rol mult mai important decât s-ar fi aşteptat el. S-a învârtit în jurul portretului din lutul încă umed, căutând unghiuri favorabile de lumină, făcând tot felul de grimase, murmurând cuvinte fără înţeles.

– Dom’ Profesor, staţi să-l pun în lumină, e important…

Nick roti placa turnantă a stativului astfel ca lumina de amurg, care inundase atelierul, să-l lumineze în semi profil.

– Aşa e bine! Puteţi să-l priviţi acum cam de pe aici…

Oşorhan se conformă indicaţiilor tânărului artist, alese o poziţie favorabilă şi rămase tăcut. Nu ştiu ce-o fi căutând cusurgiul ăsta, dar dacă vine cu vreo aiureală, îl scot afară!  Nick se îndreptă înspre masa de lucru şi se apucă să aranjeze desenele din mapă. De ce, dracu, tace?! Intrigat de liniştea ce domnea în atelier, Ţârulescu se apropie de Oşorhan şi-l interogă cu privirea.

– Cine-i fata, domnule elev? Mi-ar place s-o văd pe viu…portretul ăsta este, cum să spun?…este ceva viu. Un lut care respiră, zâmbeşte…da, este un lut însufleţit. Impresionant!

Uşa atelierului scârţâi şi în prag apăru chipul, de data aceasta viu, al modelului. Oşorhan scoase o exclamaţie de uimire şi se îndreptă spre Ella.

– Onorat să te cunosc, chip frumos de fată! Vino, să te privesc în lumina pe care mi-a recomandat-o tânărul nostru artist!

Oşorhan o luă pe Ella pe după umeri şi o aşeză alături de portret, după care se retrase cam trei metri şi rămase în contemplare.

– Uimitor!

– Dom’ Profesor, veniţi să-mi vedeţi desenele! Nu sunt multe, dar mă reprezintă. Lutul va arăta şi mai şi după ce-l ardem. L-aş turna în bronz, dar nu cunosc nimic din tehnica turnării şi nu dau lucrarea pe mâna altuia. Haideţi, veniţi aici!

Ţârulescu îl luă la braţ pe Oşorhan şi se apropiară de masa cu desene. Cai şi portrete, detalii pentru anatomia muşchilor. Impresionat de atitudinea profesorului de ”gheaţă”, Nick sta cu ochii aţintiţi asupra chipului aceluia care-l ameninţase cu corijenţa. Ella, intimidată puţin de atmosfera care domnea în atelier, sta retrasă într-un colţ, fără să scoată o vorbă. Lui Ţârulescu îi sclipeau ochii de satisfacţie şi urmărea, la rându-i, expresia feţei profesorului de chimie şi fizică, zbirul zbirilor.

– Măi, Krüger, măi! Cu atâta talent, tu ai putea umple zece suflete de artişti! Ascultă-mă bine, băiete! Tu, uşor ai putea călca pe urmele fiului risipitor. Va trebui să ţii cu dinţii de acest har divin. Un mare artist care se risipeşte, nu are nici o scuză! Trebuie să şi studiezi, să-ţi faci o cultură generală solidă. Autodidacţii nu mai au căutare. Trebuie să cunoşti cât mai multe, în cât mai multe domenii. Am să-ţi dau să citeşti viaţa lui Leonardo da Vinci. A fost un artist-savant, sau, un savant-artist, şi rezistă de secole fără a putea fi contestat. Trebuie să şi toceşti, dacă trebuie! Pe mine m-ai convins, ai scăpat de mine, dar ce te faci dacă mă scot ăştia de la catedră?! Dacă vine unul care nu te va înţelege?! Mai sunt doi ani până la terminarea liceului, timp în care se pot întâmpla multe. Fără liceu nu poţi merge la facultate, oricât talent ai avea, iar la facultate se află elita, încă, fără de care nu poţi să intri în lumea artiştilor. Fără de ei vei fi trecut în lumea artei ”naive”, lume în care tu nu ai ce căuta! Da, la mine ai promovat, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să citeşti tot ce ţi-am dat. Succes!

– Mulţumesc, Domnule Profesor, am să citesc şi am să vin să vă bat la cap cu întrebările. Vor fi suficiente…

Drumul spre casă a fost marcat de o tăcere apăsătoare. Nick era obsedat de vorbele lui Oşorhan, iar Ella nu îndrăznea să-şi descarce sufletul.

– Ce mult m-am înşelat în privinţa lui Oşorhan!

9

Cimitirul Rulikowsky nu era, la acea vreme, numai un loc de veci pentru cei plecaţi, era ceva mai mult, un loc plin de viaţă, animat de prezenţa vârstnicilor, a copiilor, a adolescenţilor. Pentru populaţia maghiară era un loc de pelerinaj continuu la monumentul generalului, la picioarele căruia, buchete de flori roşii şi albe, încadrate de frunze de ferigă verzi, lăsau sentimentul permanenţei spiritului austro-ungar de altădată. Era o formă de manifestare privită cu rezervă de către naţionaliştii români, dar acceptată fără gânduri ostile de marea majoritate a populaţiei. Cimitirul era locul unde cei ce se întâlneau, foloseau, fără voie, o limbă comună – româno-maghiară, sau, maghiaro-română  – ignorând sforile care se trăgeau în anumite cercuri, de o culoare sau alta. Era un loc liniştit, un loc al păcii.

Nu era un cimitir care să exceleze prin monumente funerare de valoare sculpturală. Oricum, monumentele care se evidenţiau prin valoarea lor artistică, precum şi prin calitatea marmurei sau  granitului, erau monumente vechi, unele de peste un secol, purtând inerent amprenta unor vremi apuse, a unui mare imperiu dispărut. Din păcate, multe din ele erau date uitării, năpădite de bălării, afectate de trecerea timpului. Administraţia cimitirului, apăsată de bugetul prea mic, nu-şi mai făcea probleme pentru o ”cauză pierdută”, încercând, cu aprobarea Primăriei, să valorifice aceste vestigii ale trecutului, prin înstrăinare. Nu era uşor. Erau prea puţini aceia  care îşi puteau permite să achiziţioneze astfel de locuri de veci, valoarea lor înregistrată fiind pe măsura materialelor din care erau făcute.

Marea majoritate a mormintelor erau modeste, stereotipe, prin bordura lor mozaicată, cu monumente tot aşa de modeste – plăci de mozaic, cu cel mult o cruce din marmură. Ceea ce salva decorul, era faptul că nu erau morminte acoperite. Spaţiul din interiorul bordurilor era plin de flori, bine îngrijite şi, adesea, primenite funcţie de sezon. Era un adevărat cult al localnicilor, practicat cu smerenie, de către cei mai în vârstă. Veneau înarmaţi cu scule de grădinar, provenite din patrimoniul nepoţilor. Grebluţe, lopăţele, stropitori, toate de dimensiuni miniaturale, suficient de mari însă, pentru a acoperi activitatea în cadrul unor grădini în miniatură. Îşi petreceau timpul, ore în şir, îngrijind florile, deseori la umbra unor pomi strecuraţi printre morminte, discutând cu vecinii, întotdeauna aceiaşi, despre cei plecaţi, despre viaţă, despre moarte.

Mai vedeai, uneori, câte o pereche cufundată în misterele unei table de şah, fără chibiţi care să tulbure liniştea atât de căutată. Unii se încumetau să vină cu nepoţii, pentru aerul curat care domina acest paradis de verdeaţă, aşezat la marginea sudică a oraşului, într-o zonă neindustrializată. Lipsa unor parcuri de anvergură, a unei grădini botanice, a unei grădini zoologice, a unor parcuri de distracţii pentru copii, era o motivaţie pertinentă în faţa obiecţiilor aduse de părinţii odraslelor. Copiii se simţeau bine, cuceriţi de peisajul floral şi de posibilitatea de a scormoni pământul cu micile instrumente aduse de bunici. Glasurile lor vioaie răsunau cristalin printre morminte, aducând a un cor de îngeri, ce se înălţa, peste prăpastia nevăzută dintre viaţă şi moarte.

Această animaţie, datorată prezenţei celor două extreme de vârstă, se făcea simţită, de regulă, până la orele prânzului, când cimitirul redevenea un loc al liniştii, al misterului. După-amiezile erau apanajul adolescenţilor romantici, al vârstei marilor transformări, al visărilor browniene. Băieţi şi fete, luau drumul cimitirului, cu tramvaiul, sau pe jos, pentru a se întâlni perechi-perechi, pe aleile ferite de privirile cerberilor celor mai reprezentative licee ale oraşului. Faptul era cunoscut, dar o întâmplare petrecută pe când eram încă nou venit în oraş, a pus stop zelului excesiv al acestor fiinţe mitologice.

Prin anii ’45 – ’46, două fiinţe băgaseră spaima printre elevii liceelor  Gojdu şi Oltea. Părintele Maximilian, de rit greco-catolic, profesor de latină la ambele licee, era nu numai un aprig reprezentant al naţionalismului regional ardelenesc, nu numai un pion în lupta împotriva ortodoxismului, dar mai era şi un sclav al unor regulamente rigide privind disciplina elevilor. Nu ar fi fost nimic dacă, această ultimă meteahnă, s-ar fi rezumat numai la o obsesivă urmărire a elevilor în scopul eradicării manifestărilor de indisciplină. Nu ar fi fost un caz singular, iar elevii s-ar fi mulţumit cu a da din umeri, sau, cel mult, cu a spune sentenţios – asta-i viaţa de elev şi basta! Părintelui Maximilian îi plăcea să chinuie victimele căzute în plasa lui. Aveau loc adevărate interogatorii, cu întrebări la care nu se aştepta răspunsul, cu insinuări greu de înţeles pentru cei mai puţin avizaţi în domeniu dar, provocând reacţii de revoltă la cei mai răsăriţi. Domeniul era mereu acelaşi, independent de vina victimei – relaţia cu fetele şi, mai ales, viaţa personală intimă. Cuvântul sex era ocolit cu grijă, dar insinuările îl vizau permanent.

– Ia să-ţi văd palmele! Să văd dacă ai păr în palme…

A trebuit să treacă ceva timp pentru ca victimele părintelui Maximilian să se dumirească asupra sensului ascuns al întrebării. Părintele era obsedat de faptul că elevii s-ar masturba. Verdictul elevilor ”luminaţi” a fost categoric:  Părintele Maximilian se masturbează! – verdict care a făcut repede ocolul lumii celor două licee. În sprijinul acestui verdict, victimele aveau să semnaleze faptul că, în timpul interogatoriilor, părintele se învârtea agitat în jurul acuzatului, punându-i mâinile pe ceafă, pe umeri, pe braţe. Are, măi, omul ăsta, nişte mâini reci şi umede, de te apucă scârba. La astfel de observaţii urmau hohote de râs şi o forfecare fără milă a prea cuviosului părinte.

În această activitate de apărare a disciplinei şcolare, părintele Maximilian şi-a găsit şi un ajutor pe măsură. Era pedagogul Mişu, de la Gojdu. Acest pedagog era câinele de vânătoare al părintelui. Un tip timid, ascuns, purtând făţiş pe faţă complexul neîmplinirilor în materie de femei.  Îi căzuse cu tronc părintelui prin ura nedisimulată ce o manifesta faţă de băieţi. Urmărea cu o plăcere diabolică elevii, atât în grupurile sanitare ale liceului, cât şi în afara perimetrului şcolii, pe străzi, la cinematografe, prin parcuri şi, nu în ultimul rând, la cimitir. Nota totul şi raporta părintelui, iar acesta îşi alegea victimele după criterii numai de el cunoscute. Acest spion pervers, surprins întâmplător într-o cabină de WC public de către un elev – Mişu uitase deschisă uşa cabinei – în plin flagrant delict, jurase să plătească această umilinţă. De aici toată ardoarea cu care s-a dedicat răzbunării. Cum vizitele sale la cimitir au dat roade, elevii claselor superioare s-au hotărât să pună capăt acestor incursiuni.

Perechi de figuri necunoscute l-au ademenit înspre aleile mărginaşe ale cimitirului, unde, un grup de vlăjgani, despuiaţi până la brâu, purtând peruci şi mustăţi false, l-au imobilizat, i-au pus batista în gură, l-au dezbrăcat, gol puşcă, şi l-au legat de un pom. Cum amurgul era aproape, au încins o horă a tăcerii în jurul nudistului, la horă participând şi câteva fete. Pe înserate a primit şi un mic avertisment: Dacă mai calci vreodată acest pământ al morţii, te ducem în cimitirul evreiesc de alături şi te tăiem împrejur! Este valabil şi pentru alţii de teapa ta! Nu este nevoie să te sinucizi! Nimeni nu va afla nimic dacă ştii să-ţi ţii gura. Pa şi pusi! A fost o lecţie aspră dar cu efect scontat.

Dimineaţa, când paznicul cimitirului a dat peste această arătare, a izbucnit în râs. S-a apucat să-l dezlege pe nefericitul răstignit încercând să-l descoase. Umilit şi extenuat, Mişu a rămas mut la toate întrebările. S-a îmbrăcat în fugă şi s-a îndreptat spre primul post de poliţie. S-a răzgândit şi a pornit-o spre casă. Pe loc s-a hotărât să nu-i povestească nimic părintelui Maximilian. Ar fi fost prea umilitor. Singura soluţie era să plece în altă parte. Până atunci însă, trebuia să poarte crucea de unul singur. Aşa s-a eliberat cimitirul de incursiunile cerberului, aşa a devenit cimitirul locul preferat al adolescenţilor romantici. O înţelegere mutuală s-a instalat între năbădăiosul pedagog şi vânatul său. Orice îi era permis domnului Pedagog, afară de trecerea pragului cimitirului Rulikowsky. Anii au trecut, Mişu nu a reuşit să plece nicăieri, iar noi, micii de ieri, am devenit adolescenţii visători, mereu în căutarea unor locuri liniştite, printre care cimitirul ocupa un loc privilegiat.

După noi au urmat alţii, iar printre ei, fireşte, s-a numărat şi Nick. Pentru el cimitirul a început din atelierul de monumente funerare şi s-a oprit pe aleile cimitirului evreiesc din vecinătate. O poartă, mereu deschisă, lega cele două cimitire, iar paznicul cimitirului evreiesc nu se sinchisea de prezenţa căutătorilor de locuri liniştite. Acolo şi-a desfătat privirea Nicolae al lui NEA FANE, plimbând-o peste o impresionantă cantitate de marmură şi granit. Nu era vorba de monumente în sensul artistic al cuvântului. Plăci mari de marmură sau granit acopereau mormintele. Monumentele propriu-zise erau, în general, corpuri paralelipipedice, tăiate într-o geometrie perfectă, care stârneau admiraţie, dar şi monotonie. Înarmat cu primele cunoştinţe despre mult râvnitele materiale, cunoştinţe transmise cu generozitate de noul său mentor, cioplitorul NEA FANE, Nick nu se mai sătura să privească şi să mângâie această pădure ridicată de mâna omului. Un singur lucru îl intriga împingându-l la dispute cu mentorul său.

– Ei, Nicolae, ţi-a plăcut cimitirul evreiesc?

– Mi-a plăcut, şi nu mi-a plăcut! Prea multă perfecţiune în prelucrarea materialului, prea mare aport al maşinăriilor – la tăiere, la şlefuire…Unde mai este mâna omului, a cioplitorului, a artistului?! De ce li se mai spune, monumente funerare?! Arta în acest domeniu a început să fie marginalizată. În curând vom face numai obeliscuri, cu forme geometrice perfecte, vom umple cimitirele cu o pădure de suliţe îndreptate spre cer, executate nu de artişti ci de meseriaşi, foarte buni, dar meseriaşi, care, pricepuţi în mânuirea sculelor electrice, vor face din asta o industrie. Păi, un cimitir nu este o fabrică de mobilă care-şi expune produsele într-un târg comercial. Un cimitir este un loc al amintirilor, al cinstirii memoriei celor plecaţi, ultima mărturie a trecerii omului, din lumea reală, în lumea veşnică a închipuirii, în lumea irealului, a viselor noastre…Da!

– Nicolae, cum crezi că ar putea fi altfel? Câţi artişti ar trebui să sculpteze monumente funerare ca să umple cimitirele? Câţi oameni şi-ar permite să plătească astfel de lucrări? Sau, mai bine zis, câţi artişti s-ar apuca să facă aşa ceva pe gratis, de dragul artei? Tu, priveşti lucrurile cu ochi de copil, răsfăţat de talent, dar copil. Visul tău nu se va putea împlini, oricât de mare ar fi cultul pentru morţi. Uite-te la mine! Şi mie îmi place să sculptez cu dalta şi ciocanul, dar din asta nu aş putea trăi. Când ai să vii să-mi vezi atelierul de acasă, ai să vezi că şi în mine zace un sculptoraş. Aici, la cimitir, la atelierul de pietre funerare, cum i se spune, eu şi ajutoarele mele facem ce putem ca să fie pe placul oamenilor de rând, la preţuri accesibile buzunarelor lor, asigurându-ne totodată existenţa. Dacă nu s-ar face aşa ceva, cimitirele ar fi pline de cruci de lemn, a căror viaţă este scurtă. Cei care-şi permit să comande monumente funerare, sunt puţini. Sigur că ar fi frumos, dar aşa ceva nu se poate. Suntem o ţară săracă, fiule, şi nici nu cred că lucrurile se vor schimba curând. După cum merg treburile, s-ar putea să ajungem şi mai rău. Până una-alta, cred că ar fi bine să mă asculţi şi să pui mâna pe daltă şi pe ciocan şi să înveţi tot ce se poate despre materialele cu care vei lucra toată viaţa. Trebuie să învingi teama şi să dai drumul diavolului care zace în tine. Da, talentul e ca diavolul! Trebuie să te lupţi cu el prin muncă, multă muncă!

– O să mă apuc, Nea Fane, sigur că am să mă apuc, dar simt eu că nu a sosit vremea. Un singur lucru ştiu sigur şi poţi fi convins de asta: eu vreau să fac portrete, şi nu figuri geometrice!

– Om trăi şi om vedea, Nicolae!

În realitate, NEA FANE se cam săturase de ezitările elevului său şi se întreba dacă, nu cumva, Paul se înşelase în previziunile sale. Era un om ocupat şi nu-şi permitea să umble după fundul micului geniu, care, pe lângă talent, mai avea şi o mare doză de încăpăţânare. Se hotărî să mai aştepte, preţ de câteva săptămâni, pentru a nu-i dezamăgi pe cei care vedeau totul în roz şi se pregăteau să lanseze pe piaţa artei acest ”copil minune”. Îl mai deranja ceva şi nu ştia cum să reacţioneze. În ultimul timp, prezenţa unei foarte tinere domnişoare, îl răpea pe Nicolae din atelier şi-l antrena în plimbări lungi pe aleile cimitirului.

– Măi, Nicolae, cine-i fetiţa asta care nu-ţi dă pace şi nu te lasă să te-apuci de treabă?

– Este prietena mea, Ella, care mă iubeşte, şi pe care o iubesc, şi care mi-a servit drept model pentru primul meu cap. L-am modelat în lut, iar Domnul Paul l-a ars. A reuşit bine. Uite aici, Nea Fane, poza portretului. Ce zici, seamănă cu originalul? Portretul l-am făcut cadou familiei Széles. Tatăl lui Ella a fost foarte încântat…

– Ia să văd! Da, nimic de zis! Cred şi eu că a fost încântat! Pe aşa ceva puteai să iei bani buni! Altă dată, să mă întrebi pe mine, cum se procedează!

– Bine, NEA FANE, primul bust în marmură, va fi al matale…Acum am început să te cunosc, să-ţi pătrund sufletul, iar fără asta, nu se poate dăltui un portret. Eşti un om generos, cu picioarele pe pământ, un artist ratat, care, nu a îndrăznit să viseze, să se rupă de realitatea asta seacă. Nu poţi face şi artă, şi corvoadă, cum încerci dumneata să faci. Eu nu am să pot lucra la sculpturi în  serie, eu voi face numai opere originale! Nu trebuie să te superi pe mine, eu am început să te îndrăgesc ca pe un tată, dar asta nu înseamnă că am să te ascult orbeşte. Diavolul care zace în mine nu m-ar lăsa. Da, am să te portretizez pe cinste! Eşti foarte expresiv. Totul vorbeşte pe chipul tău. Privirea, zâmbetul, încruntarea, trăsăturile nasului, ridurile. Eşti un model formidabil de sculptat! Ajută-mă, doar, să înţeleg marmura, şi vei fi mulţumit de mine. Şi mai las-o pe Ella în pace! Ea nu mă încurcă, ea mă ajută, mă inspiră. Şi nu mai zâmbi aşa, cu subînţelesuri, că nu te prinde!

– Poate că ai dreptate, puştiule! Eu nu am îndrăznit să visez în voie. Se pare că nici chemarea mea nu a fost suficient de puternică. A lipsit diavolul care să mă rupă puţin de realitate. Eu, de tânăr încă, am urmat calea normală a vieţii, devenind un om practic, pragmatic, cum se mai spune. Am făcut ce-mi place în limite impuse, dar am rămas sclavul picioarelor pe pământ. Am lucrat pentru a-mi asigura existenţa, iar arta, în ochii celor din jur, a fost doar un moft.

– NEA FANE, eu nu mai pot face rabat! Eu voi face artă pentru artă şi, nu voi lucra niciodată sub comanda cuiva. Probabil că n-am să mă însor niciodată, sau, mai bine zis, sigur! Visul meu este mai presus de grija zilei de mâine.

Siguranţa şi, de multe ori, maturitatea cu care îşi expunea Nicolae ”ideile”, îl fermecau pe cioplitor, dar nu reuşeau să-l şi convingă. Ceva îl neliniştea, ceva legat de această nestăvilită dorinţă de a învăţa, dorinţă estompată, însă, de o teamă ascunsă de a se apuca de treabă. Cum crede, mucosul ăsta, că poţi învăţa meserie privind doar la munca altora, mângâind marmura şlefuită sau căutând nu ştiu ce, vorba lui, structura intimă a materialului, în praful şi pulberea risipite prin atelier?! Iarna lui ’50 avea să lămurească puţin lucrurile.

In atelier era linişte, nu mai erau comenzi, nu mai era forfotă. Muncitorii învoiţi, se prezentau doar pentru a ridica salariile. Nea Fane, la căldura dulce, radiată de un goden, îşi punea ordine în actele de evidenţă contabilă. Nicolae petrecea multe ore, prea multe pentru un elev de liceu, cotrobăind prin dulapul cu scule sau, sortând bucăţi de marmură, după un plan greu de înţeles

– NEA FANE, duminica asta vii pe la atelier?

– Ce să caut eu duminica aici, în plină iarnă?! De ce mă întrebi?

– Aş veni, dacă îmi dai cheile, să fac nişte schiţe în linişte. Domnul Paul s-a apucat de o lucrare mai mare şi nu prea am loc în atelierul lui. Nu vreau să-l deranjez. Ce zici?

– Măi, eu îţi dau cheile şi las vorbă şi la poartă, dar te rog să ai mare grijă cu focul. Şi te mai rog ceva, nu aduce pe nimeni aici. Avem, totuşi, un regim de instituţie şi, ştii cum e…

– Fii liniştit, Nea Fane, nu am nevoie de nimeni, nici măcar de Ella, dacă la ea te-ai gândit. Vreau să lucrez şi nu am unde să mă desfăşor, fără să fiu bătut la cap. Am să lucrez numai ziua.

– Bine, Nicolae, nu-i nici o problemă.

Noaptea care a urmat, a fost o noapte albă. Nick era năpădit de o mulţime de planuri şi de o stare de agitaţie febrilă. Îşi punea mereu mâna pe frunte, convins că are temperatură. Ştia că a doua zi va începe ceva, dar nu putea defini nimic. Sleit, spre dimineaţă, a adormit profund. S-a trezit odihnit, bine dispus, încrezător.

– Tuşi Maţuş, dă-mi ceva mâncare la pachet. Eu plec la cimitir, am ceva de lucru la atelier. Te rog, repede! Nu mă aşteptaţi la masă.

– Ce să cauţi, tu, duminica la cimitir? Ce să lucrezi în zi de sărbătoare? Te bate Dumnezeu!…Nu, băiatul ăsta nu e normaliş! Cu cât creşte, cu atât se bolânzeşte mai mult…Acum, ce să-i pun eu la pachet? Istenem, Istenem!…

Ajuns la atelier, Nick s-a pomenit cu NEA FANE agitându-se în jurul godenului

– Ce-i cu tine, meştere, aici?! Aşa ne-am înţeles?! Mi-ai spus că am să fiu singur…

– Stai cuminte că nu rămân. Am venit să-ţi fac focul ca să te poţi apuca de treabă. Erai în stare să lucrezi pe frig şi n-am chef să-mi spună ai tăi că te-am îmbolnăvit. Gata! Te-am lăsat.

– Mulţam, NEA FANE! Dacă eu am să ajung un mare artist, apoi dumneata eşti deja un mare suflet!

Rămas singur, Nick s-a grăbit să închidă uşa pentru a nu fi deranjat. Emoţionat, dar liniştit, şi-a întins braţele înainte, cu degetele desfăcute. A zâmbit satisfăcut.

– Bravo, maestre! Nici o tremurătură. Aşa te vreau! Nu mai simt nici o teamă.

Nick s-a îndreptat înspre grămada lui de bucăţi de marmură şi a ales un paralelipiped, aproape un cub. Odată fixat pe masa de lucru, Nick se depărtă puţin, privi marmura cu satisfacţie, apoi se apropie, o mângâie şi o sărută. Se duse la dulapul cu scule şi se întoarse cu câteva dălţi, ochite de câteva zile bune, şi câteva ciocane, mai mari şi mai mici. În dălţi avea încredere. Faţă de ciocane avea o rezervă. Înţelesese că dalta, făcând corp comun cu mâna, îşi croia drum prin marmură, mângâind-o, şlefuind-o, dându-i viaţă. Cu ciocanele nu ştia cum să se poarte. Aceste instrumente nărăvaşe, puteau scăpa uşor de sub controlul mâinii şi să împingă dalta la nerozii ireparabile. Marmura nu era lutul moale şi ascultător. Marmura era sensibilă la purtarea sculptorului şi nu accepta nici un fel de bruscări. Uşor îşi ieşea din fire, aruncând, dacă nu scântei, atunci sigur aşchii distrugătoare.

Nick luă, pe rând, ciocanele din lemn, le cântări făcând tot felul de manevre prin aer, neştiind, de fapt, la ce se putea aştepta. Îşi făcu cruce şi, cu un oftat adânc, alese primele scule. Ceremonialul botezului pietrei începuse. Se cutremură de plăcere când simţi cum opacitatea marmurei se transformă într-un cristal fermecat care proteja chipul blând, dar sculptural, al lui Nea Fane. Extraordinar! Văd chipul lui cum mă priveşte din această masă de sticlă, rugându-mă, parcă, să-l eliberez din strânsoarea ei. Eşti nemaipomenit, Nea Fane! Tu îmi arăţi cum trebuie să degroşez materialul, ca să mă apropii de chipul tău. Oare toţi artiştii văd ceea ce văd eu? Păi aşa e simplu, frate! He, he, Krüger! Mâinile lui Nick lucrau singure. Ele urmăreau, prin ochii săi, chipul drag, căutând să se apropie de el. Masa, podeaua, se umpleau de un alb de nea. Blocul de marmură se degroşa, făcând loc dălţii să se strecoare spre chipul care zâmbea de plăcere.

Nick se învârtea în jurul a ceea ce fusese un paralelipiped, urmând, fără să vrea, tehnica intuită, sau ”furată” cu privirea. Se ocupa de forma generală a portretului, fără a se opri la vreun detaliu. Era ca o muncă de arheolog care dezveleşte cu grijă forme ascunse pentru privirea unui profan. Nu-mi vine să cred! Marmura ascultă de mâinile mele. Mulţam, Nea Fane! Nici nu bănuieşti câte lucruri am furat, tot privindu-te cum ciopleşti. Nu ştiu ce să spun?! Ori eu am ştiut să fur cu privirea, ori matale mi-ai predat, în mod discret, această artă, fără să mă cobori la condiţia de calfă?! Orele treceau fără ca Nick să dea semne de oboseală. Exaltarea lui nu mai cunoştea limite. Se grăbea să prindă cât mai mult din lumina zilei. Seara, atelierul nu dispunea de instalaţie de lumină care să pună în evidenţă detaliile. Trebuie să ajung la figură, până nu se întunecă. După aceea, Dumnezeu cu mila! Zâmbetul, ridurile, privirea, sufletul, nu mă sperie. Dalta mă ascultă cum nici n-am bănuit. Cizelarea, nuanţele, vor fi la cheremul meu. Musai să lucrez  şi la lumina becului. Nu pot aştepta până mâine!

Când lumina amurgului de iarnă a început să se strecoare prin ferestrele atelierului adâncind, parcă dinadins, tot ce era de adâncit, Nick  a izbucnit în plâns. Peste zâmbetul lui şăgalnic, se prelingeau lacrimi sărate, pe care le îndepărta cu dosul palmei, neîndrăznind să lase din mână dalta. Era în al nouălea cer! Cristalul magic dispăruse, iar pe masa de lucru, îi zâmbea NEA FANE, încă necizelat, dar era chiar el. Reuşise să destrame imaginea de basm a cristalului şi se întreba dacă acel ”cristal”, existase într-adevăr. Nick se depărtă de masa de lucru şi-şi fixă privirile asupra capului de piatră. Nea Fane, cineva a scos piatra din măruntaiele pământului, iar eu, eu te-am scos din miezul acestei pietre. Prin mine te-ai născut mai o dată! Dac-ai şti ce foame m-a apucat! Ia să vedem ce mi-a pus tuşa Maţuş la pachet.

Cu mâinile crispate încă pe cele două scule, Nick desfăcu, parcă cu teamă, degetele, lăsând să cadă pe masă, dalta şi maiul. Privi spre fereastră şi rămase cu gura căscată. Strivit de geamul ferestrei, se profila un năsuc diform, aureolat, parcă, de chipul, în contre-jour, al unui cap de fată. Se apropie de uşă, o deschise precipitat, şi se pomeni în braţe cu Ella.

– Doamne, ce cauţi aici la ora asta?! În curând  se va întuneca. Dacă veneai ceva mai devreme, m-aş fi înfuriat grozav. De noroc, am terminat prima fază a lucrării, am ajuns la detalii, şi vreau să fac o mică pauză. Mi-e o foame de lup!

– Nu mă laşi să intru în atelier?! Mi-a fost foarte dor de tine! E duminică şi tu m-ai lăsat singură…

– Trebuia să fac ce am făcut. Dacă erai cu mine, ratam totul! Aşa, am făcut primul pas şi, am intrat în viitor! Acum sunt sigur de viitorul meu. Voi fi sculptor, şi încă unul mare! Hai să mâncăm ceva din pachet…

Ella ţâşni fericită în atelier, parcă temându-se că Nick s-ar putea răzgândi. Se apropie de chipul de piatră care-i zâmbea şi dădu drumul unui strigăt de surpriză.

– Dar acesta-i NEA FANE al tău! L-ai convins să-ţi pozeze?!

– Nu, dragă! Nimeni nu a intrat în atelier. Am lucrat singur, într-o linişte de cimitir. Mai am de cizelat, dar mai întâi să mâncăm şi apoi să te duc acasă. Începe să se întunece. După aceea mă întorc şi stau până termin totul. Vreau să-i văd mâine faţa lui Nea Fane! Sunt convins că nu se aşteaptă la aşa ceva.

Nick desfăcu pachetul cu mâncare, îşi frecă mâinile de satisfacţie şi se aşeză epuizat pe un taburet. Ella se aşeză în braţele lui şi începu să-l servească cu bunătăţile pregătite de tuşi Maţuş. Cum termina de mestecat o porţie, îl săruta cu patimă, după care continua să-l servească.

–        Până la urmă, să ştii că-mi pare bine că ai venit.

10

Plimbarea i-a făcut bine lui Nick. Ella, îngheţată, se cuibărise sub braţul lui stâng, îngreunând mersul pe trotuarele acoperite cu polei.

– Dacă aşa o să mergem, nu mai apuc să mă mai întorc la atelier.

– Nu fii rău! Nu vezi că am îngheţat?! Lasă şi tu atelierul pentru mâine, că n-o fi foc! Ai făcut o treabă extraordinară, eşti obosit, şi ai nevoie de puţină odihnă. Hai, mai bine, pe o bancă în parc, să mă ţii în braţe, să-mi revin şi eu puţin. Chiar nu ţi-a fost dor de mine?!

– Nici nu mă gândesc! Chiar dacă am făcut o treabă ”extraordinară”, cum spui tu, trebuie să mă întorc s-o termin. NEA FANE trebuie să găsească lucrarea terminată, cizelată, aşa cum îi place lui. Hai, ia-mă la braţ şi să patinăm mai repede. Poate, te mai încălzeşti şi tu puţin.

– Dacă ar fi după mine, aş lăsa lucrarea aşa cum e! Este foarte reuşită şi nu trebuie să arate ca un bibelou! Toată fiinţa lui NEA FANE stă în acea piatră. Înainte de a o şlefui, m-aş mai gândi puţin! Mai bine vino la noi, să-ţi facă bunica un ceai fierbinte şi să mănânci nişte prăjituri. Ce dacă îl laşi pe Nea Fane să vadă lucrarea aşa cum e acum? Poate că nici el n-o să vrea să o şlefuieşti. Ce zici?

– Eu zic că am ajuns, te sărut frăţeşte şi mă întorc la atelier. Mâine, dacă vrei, chiulim şi mergem să ne plimbăm pe râul îngheţat. Eu, oricum, nu merg la liceu, că, vorba ta, n-o fi foc.

– Biine!…mâine pe la zece, în faţa primăriei.

Nick o luă agale înspre cimitir, oprindu-se, din când în când, pe sub crengile învelite în chiciură. Ce minune! Omul nu va crea niciodată aşa ceva! Ce idee pe Ella! Să las lucrarea aşa cum e, că nu e bibelou! Ceva dreptate are fătuca asta! Acum, trăsăturile sunt aspre, dar sigure. Dacă le voi atenua prin cizelare, oare nu se duce dracului toată munca mea?!

Când Nick ajunse pe aleea atelierului, îl surprinse faptul că lumina era aprinsă. Putea să jure că la plecare o stinsese, dar cu Ella după gât, mai putea fi sigur de ceva? La uşa atelierului se lămuri definitiv. Cineva intrase în atelier, fără să folosească cheia de la poartă. Cine, dracu, a îndrăznit să-mi tulbure intimitatea?! Dracu era chiar NEA FANE, care se învârtea  în jurul chipului său, neacordând nici o atenţie uşii trântite cu furie.

– Aşa ne-am înţeles?! Ai venit să mă spionezi?

Zâmbetul şăgalnic al lui NEA FANE  nu-l putu calma pe micul sculptor. Nick se îndreptă înspre dulapul cu scule,  alese un fel de baros şi se apropie furios de capul din marmură. Nea Fane sări ca ars, apucă zdravăn braţul care mânuia ameninţător barosul şi urlă fără menajamente.

– Ai înnebunit, fiule?! Ce, vrei să distrugi imaginea dăltuită a celui care te-a inspirat?! Această lucrare este mai mult a mea  decât a ta! Vrei să spargi ceva ca să te răcoreşti? Sparge aici, o lucrare pentru un mormânt. Mâine mă apuc s-o fac din nou. Nu face mai mult decât o piatră. Da, da! Poţi s-o spargi! Nu are suflet, nu va scoate nici un scâncet. Dar să dai în chipul meu, în care ai băgat sufletul pe care l-ai furat din mine?! asta, nu! Ar însemna să mă ucizi…În chipul ăsta din piatră, mi-am văzut sufletul  aşa cum nu l-am văzut niciodată. Cum l-ai cioplit, nu ştiu! Ştiu doar că eu nu te-am învăţat să ciopleşti. Te admir şi te compătimesc. În tine sălăşluieşte un diavol care te va face să te crezi un zeu, şi asta nu e bine! Acum, gata! Hai, să admirăm amândoi, această minune ”diavolească”. Sper că nu mai ai de gând să-i mai faci ceva!?

– Vrei să spui că-ţi place, aşa cum e?! Ştii că a mai văzut-o cineva şi mi-a spus acelaşi lucru, numai că, nu a strigat la mine. A fost Ella să mă vadă…

– Ella a spus să nu mai faci nimic la lucrare?! Fata asta începe să-mi placă! Să dea Dumnezeu să fie mereu pe lângă tine, pe post de înger păzitor! Trebuia să strig, dragul meu, trebuia să strig! Te rog să-mi ierţi intervenţia, dar dacă era nevoie, cred că-ţi dădeam şi o mamă de bătaie.

– Să ştii că m-ai speriat. Am crezut că fac pe mine. Eu sunt un timid şi încerc să salvez aparenţele făcând pe grozavul. Din păcate, sunt un fricos, şi asta o să-mi aducă multe necazuri. Lasă-mă să te pup şi, să-ţi mulţumesc!

Cu lacrimi în ochi, Nick îl sărută pe NEA FANE pe frunte, după care, luă barosul şi-l duse la dulapul cu scule. NEA FANE plângea de-a binelea, ştergându-şi nasul cu dosul palmei. O scenă care avea să rămână întipărită în mintea lui Nick pe viaţă, o lecţie de omenie şi de maturitate, o amintire pe care avea să mi-o relateze peste ani şi , să mi-o repete obsesiv, de câte ori degustam un vin de la ”producător”, cum îi plăcea să sublinieze.

-Serios, Nicolae, chiar vrei să mai cizelezi ceva la chipul ăsta atât de cunoscut şi, totuşi, atât de străin? Eu nu aş îndrăzni! Ţi se pare brută această exprimare a ceea ce are mai ascuns un suflet de om? Ai mânuit dalta cu o măiestrie fantastică, făcând ca asperitatea liniilor să se piardă sub blândeţea trăsăturilor. Da, e nemaipomenit! Şi mai e ceva…tu mi-ai promis că ai să-mi ciopleşti chipul în marmură ca să am o amintire de la cel care va deveni un mare artist. Ai făcut-o! Vreau această amintire aşa cum este acum. Nici în oglindă nu reuşesc să mă văd atât de limpede. Eu sunt un om aspru, trudit, nu un ornament lustruit. Lasă-mă aşa cum sunt! Te rog!

– Bine, Nea Fane! Şi Ella mi-a spus să nu fac din tine un bibelou. Auzi?! Bibelou!…Poţi s-o duci acasă, eu mi-am ţinut promisiunea.

– Spune-mi şi mie, băiatule, cum ai lucrat? Ai făcut vreo schiţă? N-am găsit nici un desen pe aici!? Spune-mi, cum de ai îndrăznit, în sfârşit, să pui mâna pe daltă? Ce s-a întâmplat de fapt?

– Nu prea am ce să-ţi spun, Nea Fane. De câteva nopţi m-am zvârcolit în somn, fără să înţeleg ce se petrece. Apoi am visat că cioplesc într-o stâncă, pe vârful unui munte, chipul lui Hristos. La un moment dat am văzut prăpastia ce se căsca sub mine şi m-am prăbuşit. M-am trezit speriat din coşmar şi am înţeles că am coborât cu picioarele pe pământ, vorba matale, şi, şi m-am hotărât să încerc marea cu degetul. Am venit  şi te-am rugat să mă laşi singur în atelier pentru că ştiam că aşa ceva nu se poate începe în doi. În plus, nici nu ştiam dacă va ieşi ceva din această încercare. Şi uite că a ieşit! Când am aşezat piatra pe masă şi am luat sculele în mână, nu aveam habar cum să încep. Dar s-a întâmplat ceva curios, greu de explicat. Privind marmura cu atenţie, mi-am dat seama că este, de fapt, un cristal transparent, un bloc de sticlă, care ascunde chipul tău. Zâmbeai şăgalnic, ca de obicei. Brusc m-am hotărât să te scot din cuşca aia de sticlă, să te eliberez. De ce râzi? Crezi că fabulez? Nu, NEA FANE, aşa a fost să fie! Aşa şi-a început sculptorul Nikolaus Otto Krüger cariera, sub privirea ta atentă, ascunsă într-un glob de cristal. Apoi, totul a mers de la sine. Când am văzut cum se desprinde prima aşchie de marmură, am ştiut că ştiu să cioplesc. Mulţam, NEA FANE! Nici nu ştii cât de multe lucruri m-ai învăţat lăsându-mă să te privesc cum ciopleşti!

– Măi, fiule, tu, apucă-te să scrii poveşti, că după cum îţi merge gura, ai să ai succes. Mie să-mi spui cine te-a învăţat să mânuieşti dalta şi ciocanul! Acum sunt convins că ai lucrat cu cineva de meserie, cu un sculptor adevărat. Să nu-mi spui că a fost Paul, că n-am să te cred! Paul ştie multe lucruri, dar nu ceea ce ai învăţat tu! De ce m-ai prostit că n-ai mai pus mâna pe o daltă?! Nu meritam atâta încredere?!

– Stai, NEA FANE, că o iei razna! Eşti singurul om pe care nu l-am minţit niciodată şi pe care n-am să-l pot minţi! Să fie clar! Dacă în sufletul meu plâng că n-am un tată pe lângă mine, şi o fac numai pe ascuns, în dumneata am găsit ceva ce nu prea se găseşte pe toate drumurile – un prieten, un tată, un bunic, un profesor…Asta pot s-o strig în gura mare! Nu, nu te-am minţit! N-am cioplit decât cu brişca, mobila, gardurile, copacii. Dar asta a fost demult. Când am modelat în lut şi am depăşit planul unei suprafeţe de hârtie, cochetând cu relieful, am ştiut că voi ciopli şi lemnul, şi piatra. Năcazul cu dumneata este că nu ştii cât ştii! Dumneata ştii să arăţi fără vorbe. E adevărat că trebuie să ai şi un elev care să ştie să fure cu privirea, şi aici, trebuie să recunoşti că ai avut parte de un hoţ de clasă.

– Aş fi fericit dacă aş şti că ai furat de la mine, dar se pare că tu te-ai născut cu dalta în mână. Mâine vreau să-i chem aici pe Paul şi Ţârulescu. Vreau să văd ce mutre vor face când vor da cu ochii de NEA FANE cel din piatră! Trebuie să mă ajute cineva să pricep ce este cu acest cuvânt – talentul. Acum sunt derutat…Spune, ce ai de gând să faci în continuare? Trece iarna, vine toamna bobocilor, vei pleca la facultate. O să-mi fie greu fără tine…

– Dacă ajung la facultate, vacanţele am să le petrec aici, în atelierul de monumente funerare al lui NEA FANE. De mine nu mai poţi scăpa! Acuma, spune-mi matale, ce crezi că ar trebui să fac ca să stăpânesc mai bine piatra?

– Poate că n-o să-ţi placă, dar eu cred că ar fi bine să te joci puţin cu lucruri care să-ţi ordoneze mişcările mâinilor, ca să-ţi asculte mai bine creierul. Să te apuci de geometrie! Să faci ornamente – florale, arabescuri, repetiţie, multă repetiţie! Să înveţi disciplina simetriei, fără linie, fără echer, fără compas. Să înveţi să ai răbdare, să înveţi să nu te plictiseşti, să nu te temi de monotonie. Asta poţi face aici, în atelier. Nu ai nevoie de profesori, de nimic! Ai nevoie doar de tine. Să te apuci să scrii. Da, să scrii, cu litere stilizate. Eşti neamţ, literele, mai bine zis, caracterele gotice, te vor ajuta foarte mult. Toate acestea te vor ajuta să te poţi ”juca” cu marmura, s-o şlefuieşti, când este nevoie. Cam asta ar trebui să faci. Şi cu Ella ce te faci dacă pleci la facultate? Ea mai are de stat la liceu încă doi ani.

– Nu ştiu ce-ţi veni, Nea Fane, să mă iei cu Ella?! Dacă mă iubeşte, cum spune, o să vină după mine. Un liceu găseşti oriunde. Nu ştiu, nici nu-mi vine să mă gândesc. Poate că renunţ la facultate, poate că ne găsim fiecare pe câte cineva…ştiu eu?!

– În treaba asta, singurul care nu are nici un cuvânt de spus este omul, aşa că lasă lucrurile aşa cum sunt şi nu te grăbi să tragi concluzii! Totul se rezolvă de la sine! Sună cam fatalist, dar aşa e! Ce zici, mergem la culcare?

– Hai să mergem! Mâine vorbeşte matale cu Domnul Paul, iar eu îl aduc pe Ţârulescu. Hai să închidem!

Nick era mult mai tulburat decât lăsa să se înţeleagă. Amânase cât putuse primul contact cu marmura, iar acuma, după ce trecuse Rubiconul cu brio, se pomenise apăsat de ceva necunoscut, ceva greu de purtat pe umeri, greu de definit. După ce a rămas singur, drumul spre casa mătuşii l-a făcut cu încetinitorul. Oare de ce nu sunt mai vesel?! Doar am obţinut confirmarea mult aşteptată!? Acuma ştiu că am talent, ştiu că nu trebuie să mă las dădăcit prea mult, ştiu că am s-o îmbunez chiar şi pe maică-mea. Săraca! Ea mă vrea arhitect şi pace! Ce păcat că taică-meu nu-i aici să mă vadă lucrând! El m-ar fi înţeles! O, mamă, mamă! Tu, nu l-ai înţeles niciodată! Cu cicălelile tale l-ai alungat de acasă. Era un tip atât de sensibil! De aia s-a şi apucat de băutură. Cât dor i-o fi acum de sor-mea! Efectiv o adora! Oare pe mine, chiar nu m-a iubit?! Să-i fie de bine! Eu ştiu că nici n-am să beau, nici n-am să mă însor!

Noaptea ce a urmat, a fost, cu adevărat, o noapte albă. A doua zi, la şcoală, a apărut obosit şi prost dispus. Ora de chimie a fost un adevărat chin. Vocea lui Oşorhan l-a trezit din starea de somnolenţă.

– Ce-i cu tine, Krüger? Pari cam obosit…

– Nuuu…da! ieri am lucrat toată ziua la atelier, iar noaptea n-am putut dormi. Vreţi să veniţi, după ore, cu Domnul Profesor Ţârulescu până la cimitir?

O rumoare străbătu clasa, dar totul se potoli la privirea aspră a profesorului.

– Dacă zici, tu, că merită, am să vin. Ai vorbit cu Ţârulescu?

– N-am apucat încă.

– Lasă că mă înţeleg eu cu el. Acum du-te puţin la aer. Se pare că ai nevoie. Mai vorbim după ore.

Nick mulţumi cu privirea şi se îndreptă precipitat spre uşă. Se îndreptă spre pod, spre micul atelier al atât de neînţelesului artist-profesor. Uşa era deschisă, ca de obicei. Se opri în faţa şevaletului pe care, pe un carton gros, Ţârulescu aşternuse primele trăsături ale unui peisaj citadin. Dacă avea ceva deosebit acest artist ascuns, acest ceva se ascundea sub ceea ce, în general, se cheamă perspectiva. E superbă adâncimea pe care o au lucrările lui Ţâru! Oare de ce nu are încredere în talentul său?!

– Cu cine vorbeşti, tinere?! Şi tu te miri de încăpăţânarea cu care mă agăţ de pictură? La mine e o boală, poate chiar un viciu, iar cu cei bolnavi trebuie să fii îngăduitor. De ce nu eşti la cursuri?!

– Când m-a văzut cât de jalnic arăt, Oşorhan m-a trimis la aer. Ieri am lucrat mult, iar noaptea nu am putut să dorm. Am făcut primul meu mare pas…Am cioplit. Vreau să veniţi cu mine, după ore, la atelier. O să fie şi Domnul Paul. L-am chemat şi pe Domnul Profesor Oşorhan. Ce ziceţi?

– Păi, ce să zic? Dacă ai convocat un aşa consiliu de experţi, înseamnă că trebuie să mă aştept la ceva deosebit. După ore mergem direct la cimitir. Ai grijă, nu lipsi şi la celelalte ore! Este un an decisiv pe care nu-l poţi rata! Hai, du-te!

Drumul spre cimitir l-au făcut, toţi trei, pe jos. Nick a refuzat   să meargă cu tramvaiul, încercând să mai tragă puţin de timp.

– Măi, Krüger, măi, tu ai febră? De ce tremuri? Sau ai emoţii?! Asta e! Vrei să tragi mâţa de coadă! De aia nu vrei să mergi cu tramvaiul?

– Dumneavoastră, chiar citiţi în sufletele oamenilor?! Da, tremur puţin. Cred că este o boală de care am să sufăr toată viaţa. Mă apucă un fel de emoţie, de teamă. Aş putea face pe mine dacă nu mi-aş suge burta.

– Krüger, este normal să fie aşa. Tu, te-ai născut pentru a fi un artist, ori asta presupune o hipersensibilitate, o viaţă emotivă puternică. Tu, n-ai ce căuta la politehnică! Tu eşti obligat, de mama natură, să faci artă, să cultivi frumosul, să te închini talentului cu care ai fost dăruit. Mi-ai spus că mama ta vrea să te faci arhitect. Trebuie s-o convingi că n-ar merge. Nu că arhitectura n-ar implica arta, dar are în ea o prea mare cotă de inginerie, care ar ucide în tine artistul. Ştiu că există exemple care m-ar contrazice. Dar ele se referă la alte vremuri, care nu seamănă deloc cu cele sub care trăim. Nu trebuie să te sperii de stările tale emotive, ele te vor ajuta în actul creaţiei, chiar dacă, uneori, te vor şi chinui. Nu ştiu dacă şi confratele meu este de aceeaşi părere, dar eu simt în tine atâta emoţie pozitivă, creativă, încât, nu te văd ducând o viaţă normală, tihnită, la adăpostul unei meserii. Adăpostul tău va fi arta pură, mereu vulnerabilă la sensibilitatea ta excesivă. Cam asta eşti tu pentru mine, Krüger, şi, sper să nu mă înşel! Altfel, voi purta povara greşelii de a te fi iertat la chimie şi fizică.

– Dom’ Profesor, tot dom’ Profesor rămâne, chiar şi atunci când se ocupă de lucruri lumeşti! Nu, eu n-am să fiu nici arhitect, nici inginer, nici contabil! De asta sunt sigur!

La uşa atelierului i-a surprins larma ce răzbătea afară. Vorbeau mulţi, deodată. Era NEA FANE, era Domnul Paul, era paznicul cimitirului, era Ella. La Apariţia ”artistului” şi a însoţitorilor săi, se făcu o linişte deplină. Toţi erau cu ochii pe noii sosiţi, aşteptând reacţia, explozia. Liniştea a continuat să domnească în atelier, Spre nedumerirea lui NEA FANE. Singura care a îndrăznit să se mişte, a fost Ella. S-a apropiat tiptil de Nick şi l-a sărutat ”decent” pe obraz. Ochii lui Ţârulescu străluceau de satisfacţie, dar nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt, parcă pentru a nu deranja activitatea de ”inspector” a lui Oşorhan, care se învârtea cu încetinitorul în jurul capului cioplit, se oprea, îl fixa pe Nea Fane, închidea ochiul stâng, ofta. Intrigat, Nick rupse tăcerea, strângând-o de mână pe Ella.

– Ce-i, Dom’ Profesor, nu ţine?!

– Ba ţine, măi Krüger, măi! Ţine, măi, dar nu ştiu de unde să te iau. Măi, tu l-ai cunoscut pe sculptorul Ladea? Sau măcar i-ai văzut lucrările?

– Nu, de ce?!

– Capul ăsta este realizat  în stilul lui Ladea, e aidoma capului lui Horea, e un cap cioplit, în adevăratul sens al cuvântului. Curios, foarte curios! Parcă ai fi elevul lui! Stai, nu te zburli! Ladea nu-i oricine! Ladea a fost ucenicul lui Brâncuşi la Paris!  A fost sculptorul casei regale. Lucrările lui din acea perioadă nu au fost distruse, ci doar puse deoparte. Şi acum se pot vedea într-o magazie a muzeului din Oraviţa. Acum e profesor la Institutul de Arte. Sper să şi rămână! Cu vremurile astea nu se ştie niciodată! Până şi de noi, ăştia micii, se ocupă noua suflare.

– Dom’ Profesor, eu nu ştiu ce poate Ladea ăsta, al Dumneavoastră, dar ştiu că nu m-am inspirat de la nimeni. Vă place, sau nu Vă place? Asta-i întrebarea! De aia V-am adus aici!

– Stai, măi Krüger, măi! Lucrarea asta miroase a prea multă maturitate şi, tocmai asta mă sperie. De unde, şi mai ales, când ai reuşit s-o acumulezi?! Tu eşti încă un copil şi, totuşi, mânuieşti cu uşurinţă nişte elemente care n-au nimic comun cu copilăria. Copiilor le plac lucrurile cizelate, şlefuite. Pe tine văd că nu te interesează decât profunzimea viziunii tale. E grozav să vezi cum şmirghelul nu apucă să atenueze această profunzime! Mă bucur că m-ai adus aici, îţi mulţumesc!

– Colega, mi-ai tăiat macaroana! Eu, care mă pregăteam să-mi înving emoţia şi să încerc o prezentare à la critic de artă, m-am pomenit blocat de faţa ascunsă a profesorului-inginer, care a trecut peste rigiditatea-i proverbială şi a etalat, scurt şi simplu, o comoară ascunsă, dragostea pentru frumos, pentru artă. Bravo! Ţârulescu ţi se închină şi închide gura. Ce aş mai fi putut să adaug?! Totuşi, un sincer, bravo! pentru cel pe care, acum doi ani, l-am numit ”copilul minune” al liceului. Bravo, Nicolae!

– Acuma, chiar că m-a apucat tremuriciul. Trebuie să fug până afară…

Minutele care au urmat au fost consacrate tăcerii. Toţi aveau nevoie de aşa ceva. Se învârteau în jurul portretului, trăgând discret cu ochiul către NEA FANE. Chiar şi el se analiza, încercând să privească în profunzimea fiinţei sale, mânat de o singură întrebare stăruitoare – cum de a pătruns acest copil, sufletul meu, pe care l-am ferit cu atâta grijă de privirile celor din jur?! – întrebare care îl făcea să se simtă puţin stingher printre aceşti admiratori ai mult prea tânărului ”maestru în devenire”.

La un moment dat, Ella se apropie de Oşorhan şi, în stilu-i caracteristic, îl luă la braţ, aruncându-i o privire strălucitoare. La privirea lui nedumerită, Ella şopti, abia perceptibil, întrebarea care o frământa.

– Credeţi că Nick va deveni un mare sculptor? Dar, aşa, sincer!

– Când mă uit la felul în care te uiţi la mine, încep să regret că nu mai am vârsta voastră şi să înţeleg ce a găsit Krüger ăsta la tine. Cum timpul nu poate fi dat înapoi, regret că nu am un copil ca tine! Dacă va ajunge, Nick al tău, mare sculptor? Are toate atuurile! Natura l-a înzestrat cu o ”rampă de lansare” de care se pot folosi doar marile talente, iar el este un mare talent! Aşa sec, cum mă crede lumea, eu sunt, totuşi, un mare iubitor, sau, mai bine zis, un mare consumator de artă. În el mocneşte o mare forţă de creaţie, care, în momente de saturaţie, iese la iveală prin explozii puternice. Până acuma am reţinut două astfel de explozii – prima, când a încercat să modeleze, şi a ieşit acel minunat cap de fată, chipul tău, şi, a doua, când s-a hotărât să cioplească şi a ieşit acest formidabil portret al lui NEA FANE. Krüger este deja un mare artist! Întrebarea e dacă va rezista încercărilor la care îl va supune viaţa de artist, care, este mult mai grea decât pare. Ca să înţelegi toate astea, trebuie să mai creşti puţin.

Nick reveni în atelier, palid, cu un zâmbet jenat pe buze. Nu mai era zâmbetul lui care amesteca, cumva, bucuria vieţii cu ironia subtilă.

– M-am făcut de rahat! Aşa o diaree!…Eu zic să terminăm bâlciul şi să merem pe la căşile noastre. Vorba ungurului – Jó volt, de elég volt!

– Îmi traduci şi mie?

– A fost bine, dar a fost destul! Şi mulţumesc că aţi venit, Domnule Profesor!

-Mi-a făcut plăcere, Krüger, mi-a făcut plăcere!

Plimbarea cu Ella a fost reconfortantă. Aerul rece l-a readus, parcă, la viaţă, la realitate.

– Ce zici? Aşa-i că am reuşit? Nu-mi vine să cred că am reuşit din prima. M-am temut de marmură ca de dracu! Degeaba încerca NEA FANE să mă forţeze să încep să cioplesc în piatră. Tremuram la gândul că aş putea capota. Ar fi fost un dezastru pentru mine. Ştiam că pot, dar nu mă încumetam să iau taurul de coarne. Culmea e că taurul s-a adeverit a fi un miel blând pe care l-am putut mângâia în voie cu dalta! Multe am învăţat din privire, urmărind munca lui NEA FANE cioplitorul. Nu ştiu pe cine am moştenit. La noi în familie nimeni n-a cioplit nici măcar în glumă. Poate că sunt reîncarnarea cine ştie cui!?

– Nu, Nick, nu eşti nici un fel de reîncarnare, eşti tu, iubitul meu artist, care s-a născut plin de talent, ca să mă facă fericită. Oare cât o să mai dureze iubirea asta?! Ce ne facem după ce pleci la facultate? Ai să vii des să mă vezi, sau ai să-ţi găseşti, acolo, o artistă ca şi tine, de vârsta ta, cu talent ca al tău, şi cu alte calităţi pe care eu, încă, nu le am?

– Nu vorbi prostii! Artiştii nu iubesc decât o dată! Ori, eu pe tine te iubesc, tu ai fost primul chip pe care l-am modelat în lut, tu ai fost prima fiinţă care m-a înţeles şi a reuşit să mă schimbe în bine. Doamne, ce rău eram! Nu, nu cred că e corect. Nu eram rău, eram înrăit! Nu prea am fost înţeles şi asta m-a înrăit. Tu nu poţi să înţelegi. La voi, în familie, a fost armonie.

– Da, până ai apărut tu şi, cea pe care o credeam cea mai iubitoare soră, s-a transformat într-o viperă. Cum poate să schimbe invidia un om în aşa hal?! Eu nu mai am linişte acasă. Au observat şi ai mei, dar nu pot să le spun nimic. Îţi dai seama ce ar ieşi?!

– Emmy e rea, ca de altfel, majoritatea handicapaţilor. Ea nu poate accepta că sora ei este atât de frumoasă, de armonios alcătuită. E de înţeles, dar greu de suportat. De câte ori o văd, mi se face rău.

– Chiar, tu crezi că sunt frumoasă?

– Cred că şi dacă am să ţi-o spun de o mie de ori, tot o să mă pui să ţi-o repet. Da, eşti frumoasă şi ai să ai un corp frumos. Asta se vede de la o poştă! Când o să-ţi crească puţin sânii, am să fac un nud după tine.

– De unde ştii cum arată sânii mei?!

– I-am văzut când îţi modelam chipul. Erai învelită în prosopul Domnului Paul, ai adormit, iar prosopul a căzut. I-am şi sărutat înainte de a pune prosopul la loc.

– Vai, ce neruşinat ai fost! Şi nici nu mi-ai spus nimic. Bravo!

– Ce era să-ţi spun? În primul rând, dormeai. După aceea am uitat. Dacă vrei să ştii, m-a trecut un fior rece ca gheaţa, dar mi-a plăcut!

– Ai mai avut şi alte modele în atelier?

– N-am eu timp de aşa ceva! Dacă am să am nevoie de modele, am să te pun pe tine să le alegi. Sper să nu-mi alegi nişte slute!

O idilă minunată, plină de farmecul copilăriei care-şi trăia ultimele clipe, dar care avea să le marcheze viaţa pentru totdeauna.

11

Ultima primăvară a liceanului „artist” a adus cu ea o nelinişte aparte în sufletul lui Nick. Încurajat de succesele obţinute şi, mai ales, susţinut şi adulat de cvartetul ”Ţâru – Oşorhan – Paul – NEA FANE”, Nick a gustat reversul medaliei, făcând cunoştinţă cu teama. O teamă de şcoală, de atitudinea unor profesori, prea puţin sensibili la aptitudinile lui artistice, sclavi ai unor exigenţe dictate de convingerile lor, adeseori prea rigide. Întrebarea pe care şi-o punea era – va reuşi să ajungă la bacalaureat? Şi dacă da, va reuşi să-l ia? Fără bacalaureat – examenul de maturitate – nu putea ajunge la facultate, iar sămânţa sădită de Ţâru-Paul, şi nu mai puţin de NEA FANE, încolţise. Nick înţelesese că trebuia să ajungă pe mâna unor adevăraţi maeştri, că drumul autodidactului putea să-l piardă. Ştia că trebuie să se instruiască şi să intre în competiţie.

– Dom’ Profesor, ce Dumnezeu mă fac dacă nu iau bacalaureatul?!

– Ce te-a apucat?! De unde-ţi veni ideea asta, maestre? Să ştiu că va trebui să folosesc forcepsul şi tot am să te scot student la arte. Nu, Nicolae, nici să nu te gândeşti la aşa ceva! Tu ai nevoie de profesori adevăraţi, nu de cabotini ca noi. Ai impresia că, de-al de mine, sau Paul, sau NEA FANE, te-am învăţat ceva? Nu, dragul meu, nu! Ne-ar fi plăcut să ne putem însuşi ceva merite, dar, dar ce putem noi să-ţi transmitem, când tu, te-ai născut cu sămânţa artistului în tine? iar sămânţa asta a încolţit împinsă de acea forţă necunoscută care naşte geniul. Nu protesta şi ascultă! Noi, cel mult, am stropit ţărâna din tine, în care a încolţit această sămânţă. Meritul nostru e că am înţeles că trebuie să cărăm niţică apă. Poţi să-i spui încurajare. Totul a venit din tine! Şi mai avem un merit, ca să nu spui că suntem prea modeşti – nu ne-am simţit jigniţi, în amorul propriu, de talentul tău. Da, Krüger, cum îţi spune Oşorhan, drumul tău trebuie să treacă prin facultate. Trebuie să fii şi tu mai înţelegător şi să te pui pe toceală. Ce reprezintă câteva luni de corvoadă? Pe lângă talent, mai dispui şi de o memorie excepţională. Nu va fi greu, şi în nici un caz, imposibil. Vorbesc eu cu cine trebuie, să te ajute cu niscai ore de meditaţii. Mai e şi Oşorhan, şi Didiţă. Se aranjează!

– Dom’ Profesor, de când aţi devenit atât de vorbăreţ?! Nu cumva vă e teamă de ceea ce mă tem eu? Nu de meditaţii am eu nevoie, ci de puţină voinţă. Mi-e greu să pierd timpul învăţând, dar asta nu înseamnă că nu pot. Se pare că nu mai e altă cale! Fiţi liniştit, mă descurc, până la urmă, iar dacă nu, nu! Ajung eu, cumva, prin preajma vreunui maestru adevărat. Principalul e să găsesc unul care să-mi placă, să mă convingă de faptul că e maestru. Nu-mi trebuiesc prelegeri, mă mulţumesc să observ, să fur! Şi am s-o fac până când maestrul se va închina în faţa mea!

– Până îţi găseşti maestrul, eu zic, să te pui cu burta pe carte! Totul va fi bine, dacă se va termina cu bine!

Rare erau ocaziile în care năbădăiosul Nick se lăsa antrenat în astfel de discuţii. Ce l-o fi apucat pe Ţâru să mă dăscălească atâta? Chiar aşa proastă părere au profesorii despre mine?! Auzi, tu, să mă mediteze! La dracu! O gaşcă de împuţiţi şi profesorii ăştia! Nu! Trebuie s-o rup cu atelierul şi să mă apuc de toceală! Ce panseu, à la Gâgă – Totul va fi bine, dacă se va termina cu bine! E şi Ţâru ăsta o figură! Şi totuşi, parcă i-aş face un portret de adio. Trebuie să vorbesc cu Domnul Paul, să mă lase câteva zile în atelier.

Eliberat, parcă, de presiunea gândului la bacalaureat, Nick, fără să-şi dea seama, o luă înspre stadion. Căldura seacă nu-i împiedica pe atleţi să se ia la trântă cu normele stabilite de neobositul Kiss. Spre surprinderea lui Nick, Ella nu era la locul obişnuit. Nick roti privirea şi o zări în tribună, alături de un tip, bine făcut, la prima vedere, care o ţinea protector pe după umeri. Ella era atât de preocupată de conversaţie încât nu-l văzu pe Nick apropiindu-se.

– Deranjez?

– O, Nick, când ai venit?

Cu o mişcare bruscă, Ella sări spre Nick, îl îmbrăţişă şi-l sărută, cumva, demonstrativ.

– Nick, să-ţi prezint un reporter de la Sportul, Tedy. Se apropie naţionalele şi vrea să facă câteva interviuri cu viitorii campioni. Glumesc…

– Nu-i nici o glumă la mijloc! Eşti foarte talentată şi ai toate şansele la titlu. Să ne vedem la Bucureşti şi ai să vezi ce interviu am să-ţi iau eu atunci. Cu ce te ocupi, Nick?

– Eu? Eu nu mă ocup, eu fac! Sculptez, domnule reporter! Nu-i atât de greu ca şi luatul unui interviu, dar eu mă mulţumesc şi cu atât.

– Poţi să-mi spui pe nume. Nu sunt atât de bătrân pe cât par. Acum vă las. Elly, ne vedem mâine. Pa, pa!

– Cine-i papiţoiul ăsta, care te ţine pe după gât, ca să-ţi ia un interviu?! Ce moacă de boxer! Mai bine mă car. Am venit să mă liniştesc şi, uite peste ce am dat! Mă mir că nu l-ai sărutat la plecare! De fapt, mai ai timp şi mâine.

– Nick, nu pleca aşa! Nu fii caraghios! Nu am nimic cu el, şi nici n-am să am vreodată. Nu vezi că e mai mare şi decât tine? Hai, te rog, stai cu mine, sau mai bine mergem la plimbare, să-mi spui de ce trebuie să te linişteşti. Nimeni nu poate să te liniştească mai bine ca mine! Să nu mă faci să plâng!

– Hai, îmbracă-te, să mergem!

Ella, afectată de atitudinea lui Nick, părăsi antrenamentul fără să-l mai anunţe pe Kiss. Îl luă la braţ pe Nick şi se îndreptară spre poarta stadionului. Antrenorul îi urmări cu o privire îngăduitoare, însoţită de o mişcare a umerilor, un gest de acceptare, de neputinţă.

– Ce e Nea Kiss? E cam răsfăţată puştoaica asta! Cine-i tipul care o scoate, aşa, pe nepusă masă, de la antrenament?

– Tedy, n-ai plecat încă? Puştoaica, e ca şi fata mea, iar Nick, e un adevărat artist plastic! Un viitor mare pictor, sau sculptor, sau poate, amândouă. Sunt un cuplu minunat, cunoscut în tot oraşul. Sunt copii cuminţi! Ai grijă, să nu-ţi treacă vreo prostie prin cap! O să ai de a face cu mine! Te-am lăsat. Mă duc la aruncări.

Tinerii amorezi rătăciră pe străzi, fără nici o ţintă, ţinându-se de mână, într-o tăcere deplină. La un moment dat se pomeniră în dreptul atelierului Domnului Paul.

– Hai, să vedem dacă maestrul lucrează.

Nick bătu la uşă – trei lovituri conspirative. Neprimind nici un răspuns, apăsă clanţa. Uşa era închisă.

– Hai să intrăm, să mai vedem ceva lucrări de-ale maestrului.

– Păi, cum, tu ai cheia de la atelier?!

– Am! Domnul Paul m-a blagoslovit cu toată încrederea posibilă. Pot să rămân în atelier şi peste noapte. E un tip grozav, numai că eu nu abuzez!

Nick se scotoci prin buzunare, scoase o legătură de chei şi deschise. Pe stativul pentru modelaj era pus, la vedere, un bilet scris cu majuscule: Nicolae, am plecat pentru trei zile la Cluj. Ai grijă de atelier!

– Oho! Ce bine s-a potrivit! Aveam de gând să fac portretul lui Ţâru. În sfârşit, ceva bun pentru ziua de azi!

– Nick, tot mai eşti supărat pe mine? Nu te mai gândi la Tedy! Nu mă interesează nimeni în afară de tine! Când ai să înţelegi că te iubesc ca în romanele de dragoste? Te iubesc, te iubesc, te iubesc!

Ella îl trase pe Nick înspre canapea şi începu să-l mângâie şi să-l sărute cu patimă. Nick încercă să scape de drăgălăşeniile provocatoare ale Ellei, dar se lăsă bătut şi acceptă acest joc minunat al împăcării. La un moment dat, pufni în râs.

– Ce te-a apucat, Nick?!

– Nimic, râdeam de mine. Ştii că, până acum, n-am ştiut că pot să fiu gelos? Nu, eu nu am dreptul să mă implic într-o astfel de viaţă, zis normală! Eu am lucruri mult mai importante în care să mă implic.

– Ce tot bolboroseşti acolo? Cum adică să nu fii gelos? Dacă iubeşti, trebuie să fii gelos! Nici nu ştii cât m-a bucurat purtarea ta! Am simţit că şi tu mă iubeşti mult. Pentru tine aş putea să fac orice, chiar şi o prostie!

– Nu mai spune prostii, pentru că, la vârsta ta, prostiile pot fi periculoase! Hai să ne cuminţim!

– Vorbeşti ca şi bunica mea. Află că nu vreau să ne cuminţim! Când o să mai putem sta singuri, să ne sărutăm în voie?

Ella reluă atacul ”la persoană”, copleşindu-l cu tandreţea ei nevinovată. Nick răspunse mângâierilor cu mângâieri, sărutărilor cu sărutări. Încet, încet, mângâierile lui luară o altă turnură. Involuntar, căpătară un caracter de studiu, de cercetare. Simţi, pentru prima oară, cum palmele lui reţin într-o memorie a lor, forma sânilor, a şoldurilor, a coapselor. Noutatea îl copleşi făcându-l să se oprească.

– Ce-i, Nick? De ce te-ai oprit? E atât de minunat! N-am mai simţit niciodată aşa ceva!

– Ella, am descoperit ceva nou, memoria palmelor. Simt cum palmele mele reţin totul, toate amănuntele. Aş putea să-ţi sculptez trupul fără să-l mai privesc. Ella, eu m-am născut sculptor! Dacă ţi-aş modela nudul, nimeni n-ar crede că nu te-am dezbrăcat. Poate doar un sculptor adevărat!

– Nick, hai să ne dezbrăcăm, măcar puţin! O să simţim mai bine mângâierile!

– Tu, eşti ludă de-a binelea! Tu crezi că eu sunt din piatră? Vrei neapărat să facem ceva ireparabil?

– Nu vreau decât să mă mângâi şi să mă săruţi! Ce-i rău în asta?! Eu te iubesc şi am să te iubesc mereu! Nici eu nu vreau să facem ce nu trebuie, şi, nici n-aş şti cum se face…E periculos? Hai să ne scoatem bluzele!

Nick zâmbi cu o mină de om matur.

– Nu, nu este periculos, decât în măsura în care nu are nimic de a face cu dragostea, ceea ce, din păcate, se întâmplă la tot pasul. Dacă apare un copil? Dacă a fost dorit, e plus infinitul! Dacă nu, este hăul care-i macină pe părinţi, dar, cel puţin în aceeaşi măsură, îl înghite şi pe copil!

– Ce serios ai devenit, Nick! Hai, mai bine, mângâie-mă, sărută-mă! Nu-mi place când eşti trist!

– Nu sunt trist, sunt cu gândul departe, la taică-meu. Ce-o fi făcând, acolo, singur, printre nemţii lui, pe care nu i-a prea avut la suflet? Fără familie, fără Anna a lui! Nu se prea omoară cu scrisul, cică, nu vrea să ne facă rău! M-am săturat să tot fiu interogat din cauza lui. Şi nici măcar nu ştiu ce să le mai spun la nenorociţii ăştia! Cică-s pui de fascist! Dobitocii! El, şi fascist!?

Nick o strânse puternic pe Ella, rămânând aşa, nemişcat, cu ochii ţintă în tavan.

– Nick, aşa-i că n-o să ne despărţim niciodată?

– Ca să nu ne despărţim niciodată, trebuie să fim mereu împreună or, eu nu sunt făcut pentru aşa ceva, eu sunt sclavul convingerilor mele – sculptura! Într-un fel, vom fi împreună, datorită acestei incredibile afinităţi care ne leagă, dar nu ca o familie. La ce să fac copii, dacă n-am să am timp pentru ei? Ştiu din proprie experienţă cât de mult cere un copil de la părinţii lui. A nu-i da, e o crimă! Copilul meu va fi arta şi am să-i dăruiesc toată fiinţa mea…Sunt sigur!

– Eşti un egoist, Nick!

– Cred că toţi artiştii adevăraţi sunt egoişti. Dacă n-ar fi aşa, nu s-ar crea capodopere!

– Nu mai vorbi atâta! Fii şi tu mai tandru!

Palmele lui Nick reluară drumul căutării formelor pe care le ascundea acest corp de copil ce se voia femeie. Era ceva nou pentru el, ceva care-l provoca. Cu gesturi tandre, de care nu se ştia capabil, aduse nudul la suprafaţă. Ella îl imită eliberându-l de strânsoarea hainelor.

– Eşti atât de frumos, Nick!

– Nu mai vorbi, mai bine sărută-mă! Ştii, trebuie să mai pui ceva carne pe tine! Mai lipseşte, pe ici, pe colo. Să crească puţin sânii, să mai pui puţin pe fund, să contracarezi efectele atletismului. Ai şansa să devii o damă bine!

Ella se simţea în al nouălea cer. Întreg trupul ei vibra de plăcere. Primul care se trezi la realitate, fu Nick.

– Gata, Ella! Să ne oprim până nu-i prea târziu! Ţin prea mult la tine, ca să-ţi fac un rău! Gaata…sus!

– Vai, cât poţi fi de rău!

– Hai să ne îmbrăcăm, repede! Vreau să pregătesc ceva lut pentru Ţâru, să văd ce va ieşi!

Ella, puţin dezamăgită, adună hainele împrăştiate pe jos şi se retrase după paravan. Nick, în fundul gol, coborî în beci, după lut. N-apucă s-ajungă jos, că şi ţâşni afară, clănţănind din dinţi.

– Jos e gheţărie!

Ella apăru de după paravan şi izbucni în râs.

– Ce găseşti de râs? Ce n-ai mai văzut fund gol? E frig jos!

-Foarte frumos! Pe mine m-ai trimis să mă îmbrac, iar tu umbli ca Adam! Să ştii că nici eu nu sunt de piatră! Hai, vino să te sărut!

– Tu vrei s-o luăm iarăşi de la capăt?! Nu, nu! Mi-a fost de ajuns! Hai s-o lăsăm baltă, ca să n-o încurcăm!

– Bine, bine!…Eşti mai ceva ca bunica mea! Cred că o să vă înţelegeţi bine. Hai să te ajut, să te îmbraci, dacă vrei, bineînţeles!? După cum te-ai grăbit, nu s-ar părea!

Nick se îmbrăcă alene, mustăcind un zâmbet cu subînţelesuri. Era bine dispus şi plin de chef de lucru. Coborî după lut fluierând. Lutul rece îl învioră. Întors în atelier, scoase lutul din găleată şi-l aşeză pe stativul de modelaj. Ella, cuibărită pe canapea, cu obrajii încinşi, îl urmărea cu ochii strălucind de bucurie. Era atâta frumuseţe în această poezie! Într-un fel, era preludiul la viaţa de boem pe care Nick avea s-o ducă la perfecţiune, şi de care, Ella nu avea să aibă parte. Nu aveau cum să ştie acest lucru, şi de aceea, profitau, fără premeditare, din plin, de darul vârstei.

– Tu, ştii că s-a lăsat noaptea?! Hai să te duc acasă! Sper să nu ne strice nimeni ziua asta! Hai!

Drumul spre casă, cu ocolişuri nemotivate, s-a prelungit nepermis de mult. Pe la orele unsprezece, în apropierea casei, s-au pomenit întâmpinaţi de Domnul Széles.

– Măi copii, voi chiar că nu cunoaşteţi măsura! Elly, tu n-ai lecţii de făcut? Unde aţi întârziat atât?

– Apuka, am întârziat la atelierul Domnului Paul. Nick s-a apucat să facă portretul Domnului Ţârulescu. Va fi o surpriză! Cred că o să semene puţin cu Beethoven!?

– Şi pe tine, când lucrezi, Ella nu te deranjează?

– Nuuu! Ea este singura care mă ajută! Ea intuieşte foarte bine ceea ce vreau să fac, şi de altfel, vorbeşte foarte puţin, ceea ce-i mare lucru la o fată!

– Bine, maestre! Se iartă şi de data asta! Dar aş prefera să nu se mai repete!

– Mai am puţin până plec, aşa că nu se va putea repeta, din păcate! Vă invit să vedeţi acest ultim portret din viaţa unui elev. Cred că în două zile va fi gata. Noapte bună!

Într-adevăr, două zile au fost de ajuns pentru realizarea ultimului angajament, chiar dacă, angajamentul cu ”toceala” a trebuit să fie amânat. O fugă până acasă a rezolvat treburile cu tuşa cea prăpăstioasă.

– Tuşi scumpă, două zile nu mai dau pe acasă. Rămân la atelierul Domnului Paul, să termin o lucrare, înainte de a mă apuca de învăţat pentru bacalaureat. Atunci am să stau mai mult pe acasă. Vorbeşte cu unchiul Sandu să facă puţină matematică cu mine. Când am să fiu Mare, am să-i dăruiesc o lucrare, sau, poate că-i fac portretul. Dă-mi ceva la pachet, dacă ai prin casă! Sărut mâna!

Prima zi de lucru a fost un chin. Nu reuşea să-l vadă pe Ţâru în postura de dascăl respectabil, cum ar fi vrut să-l facă. Lutul nu-l asculta. Făcea şi, desfăcea. Abia noaptea târziu a întrezărit soluţia. Ţâru era un artist, un boem! La ce s-o fi gândit Ella când a spus că portretul va semăna cu Beethoven? Cred că ştiu! S-a gândit la părul lui vâlvoi şi la privirea sclipitoare şi pierdută. Asta e! Bravo Ella! Nu este pentru prima dată când mă surprinzi…parcă îmi şopteşti în suflet.

A doua zi treaba a mers ca pe roate. S-a sculat dimineaţa devreme şi nu s-a oprit decât pe la prânz, când, s-a pomenit cu Ţâru în faţă, tronând pe stativ. Era un Ţâru profund, era un Ţâru sclipitor, El, visătorul, boemul, şi nu un Ţâru luat în derâdere de elevi, un Ţâru forţat ironic. Bravo Krüger, aşa te vreau! Cizelează-i puţin ridurile, dar lasă-i în pace coama de leu! Ce om fantastic şi, totuşi, cât de puţin cunoscut şi înţeles! Cizelarea a fost o treabă de copil în mâinile acestui ”copil minune”.

Vernisajul, cum îi plăcea să spună, avea să-i prindă pe picior greşit pe toţi admiratorii ”copilului minune”. Lucrarea a fost executată în taină, dacă taină a putut să fie numită prezenţa Ellei. Nick i-a convocat pe toţi membrii ”clanului” pentru o oră de amurg. Dorea să profite la maximum de efectele soarelui apune asupra portretului. Pentru el lumina era ”totul” într-o sală de expoziţie. De unde ştia aceste lucruri, nimeni n-ar fi putut s-o spună. El le ştia, pur şi simplu!

Prima care şi-a făcut apariţia a fost Ella, însoţită de Domnul Széles, singurii care cunoşteau secretul surprizei pregătite de Nick. Domnul Széles se apropie de stativul cu pricina, unde, o pânză de sac umedă, ascundea portretul din lut.

– Ei, cum facem? Trebuie să-i aşteptăm şi pe ceilalţi, sau mă onorezi cu premiul pentru primul venit? Să ştii că, de când cu portretul lui Ella, sunt admiratorul tău supus şi, sunt convins că ceea ce am să văd, nu va fi chiar o surpriză, ci mai mult, o confirmare. Ce zici, îmi satisfaci curiozitatea?

– Riscăm să dea buzna peste noi şi atunci, surpriza se va duce de râpă. Vă rog, eu, să mai aşteptăm!

Aşteptarea nu a fost lungă. Nea Fane, Paul, Oşorhan şi portarul cimitirului, năvăliră în atelier.

– Unde-i Domnul Profesor Ţârulescu?! Nu vine?!

– Ba vine, Nicolae, dar s-a împiedicat de o necunoscută, la intrarea în cimitir, şi a rămas s-o vrăjească puţin. Asta-i muzica ce-i place! Boemul din el nu se va dezminţi niciodată. Boema lui este mai frumoasă decât Boema lui Puccini!

Timp de o jumătate de oră, Nick şi compania, au stat ca pe cuie. Nerăbdarea şi emoţia îl făceau pe ”artist” să transpire abundent. NEA FANE, cel cu litere mari, se învârtea în jurul stativului, întindea mâna înspre sacul protector, fără a-l atinge însă. Ella, stânjenită de prezenţa lui ”apuka”, stătea retrasă, neîndrăznind să se apropie de Nick. Apariţia lui Ţâru stârni un murmur de uşurare. Realitatea era că toţi cei de faţă îl îndrăgiseră pe Nick, Nicolae al lor, îl admirau şi aşteptau cu sufletul la gură orice manifestare de succes a tânărului artist.

– Pe unde umblaţi, Dom’ Profesor?! Fără Dumneavoastră vernisajul nu poate avea loc! Vă rog să mă onoraţi şi să dezveliţi unica lucrare a expoziţiei de adio a elevului Nikolaus Otto Krüger, care, de azi încolo, se va pune pe toceală! Vă rog, Domnule Profesor!

Cu gesturi de artist care-şi apără comoara, Ţâru a ridicat pânza de sac şi a sărit speriat înapoi, împingând, destul de brutal, asistenţa din spatele lui, care numai la aşa ceva nu se aştepta. Un murmur de uimire acoperi acel ce-i asta?! bâiguit de profesor.

– Nu pot să cred! Nicolae, ăsta sunt eu?! Nu m-am văzut niciodată aşa! Ai făcut, asta, pentru mine?! Măi băiatule, măi fiule! Când te-ai strecurat în sufletul meu?! Cum ai pătruns secretele mele pe care le consideram inexpugnabile?!

Ţârulescu se năpusti spre Nicolae, îl strânse la piept, şi izbucni în hohot de plâns. Un ropot de aplauze porni să desăvârşească acest moment emoţionant însoţit de strigăte de ”bravo”. Ţâru se smulse din îmbrăţişarea lui Nicolae şi părăsi valvârtej atelierul. Se îndreptă în fugă spre cimitir. O luă, în pas alert, pe aleile laterale, îndreptându-se înspre câmpul însămânţat care străjuia, la apus, hotarul acestui tărâm al liniştii. Nici un suflet de om nu tulbura această convieţuire dintre moarte şi viaţă: crucile faţă în faţă cu rodul vieţii. Ce subiect de meditaţie pentru boemul singuratic! Ţâru se apucă să culeagă flori de câmp, sărutând fiecare fir smuls din ţărână. Încărcat cu un buchet enorm, se întoarse, radiind de bucurie, la atelier.

Apariţia buchetului în uşa atelierului, care ascundea practic chipul răvăşit de emoţie, smulse un nou ropot de aplauze, de data aceasta, adresate profesorului. Ţâru făcu o plecăciune în faţa ”artistului” şi risipi florile în jurul lui.

– Primeşte acest dar al naturii în schimbul darului pe care mi l-ai făcut! Nicolae, al meu, vei fi sculptor portretist, vei fi cel mai mare dintre cei mai mari! Tu nu vei face fotografii, tu vei scormoni sufletele oamenilor! Portretul ăsta e un fel de monument funerar: prin el ai îngropat pe acela care şi-a ascuns faţa în faţa lumii. Acum, lumea va cunoaşte un alt Ţârulescu, şi se va mira ca şi mine! M-ai ucis şi m-ai recreat! Cel de ieri, te-a admirat. Cel de astăzi, te va venera!…

– Dom’ Profesor, mă copleşiţi! Aţi fost îngerul meu păzitor, într-o perioadă foarte grea din viaţa mea. O parte din sufletul meu va rămâne cu Dumneavoastră, în acest portret, pe care, sper, Domnul Paul îl va turna în bronz. Mulţumesc pentru tot!

Nu mai era nimic de spus! Fără cuvinte, cei prezenţi s-au perindat prin faţa lui Nick pentru a-i strânge mâna. Ella, rămasă la urmă, i-a şoptit ceva la ureche, după care, l-a sărutat prelung pe gură, spre dezaprobarea, totuşi, îngăduitoare a domnului Széles. Era seara marii despărţiri. Nick ştia că un capitol important din romanul vieţii lui se încheiase. Urma luarea taurului de coarne, toceala, examenele, bacalaureatul, facultatea. Nu mai avea dubii. Era hotărât să realizeze tot acest program, să-şi croiască singurul drum pentru care  avea chemare. Ştia că va trebui să înghită destule, pentru a evita un conflict cu cei care se străduiau să instaleze noua ordine, importată de la ”soarele răsare”.

Ştia că este stigmatizat, că este o victimă uşoară pentru oportuniştii acelor zile, care, după naiva-i opinie, nu puteau dura o veşnicie. Le trebuiesc panouri, lozinci, portrete. Foarte bine! Am să-i umplu de portrete să-i satur, numai să mă lase în pace. Poate că-l fac şi pe tovarăşul Stalin, aşa cum îl percep eu, că şi aşa nu vor pricepe nimic. Înainte, Nicolae, înainte, numai să faci sculptură cum îţi place ţie! Să văd cum mă descurc cu maică-mea, cu arhitectura?! Trebuie s-o păcălesc cumva! Săraca! Ea crede că dacă am să ajung artist plastic, voi merge pe calea bătută de taică-meu, că am să mă apuc de băutură. Ce are arta cu băutura?! Nu, mamă dragă, eu n-am să am timp de băutură şi nici de însurătoare! Nici taică-meu nu era de însurătoare! El trebuia să se ţină de muzică, săracul!

Urmărit de aceste gânduri, Nick nu simţi zgomotul abia perceptibil al paşilor care îl urmăreau. Tresări speriat când simţi un braţ aşezându-i-se pe umăr.

– Ce faci, Nicolae, te războieşti cu tine însuţi?

– Domnul Paul?! De unde aţi apărut?

– L-am condus puţin pe Ţârulescu, încercând să-l mai liniştesc o ţâră. N-a prea mers, aşa că l-am lăsat să se liniştească singur. L-ai bulversat cu portretul! Este copleşit! E un sentimental incurabil, înzestrat cu un suflet de aur. Tremură pentru tine, pentru viitorul tău. Ştii, pentru timpul scurt care a mai rămas până la examenul de maturitate, cum i se spune mai nou, m-am gândit să-ţi las atelierul, să poţi să te apuci de toceală. Mâine am să fac ordine pe acolo, am să încui toate sculele, ca să nu te tenteze. Ai să poţi sta în linişte, zi şi noapte, să înveţi, să te odihneşti. Ce zici?

– Faceţi asta pentru mine?! Sunteţi formidabil! Toţi sunteţi formidabili! Ce noroc am putut să am să întâlnesc astfel de oameni! Am să reuşesc! Da, da! Am să reuşesc! Numai cu maică-mea nu ştiu cum am să mă descurc…Sărmana, mă vrea arhitect şi pace!

– Nu te frământa, mai e timp până atunci. Se va obişnui cu timpul şi va fi mândră de tine. Nu-i e dat oricui să aibă în familie un artist adevărat!

– Mulţumesc! Mulţumesc mult pentru încurajare, pentru tot! De mâine mă mut în atelier.

Ideea Domnului Paul de a-i asigura condiţii de izolare de restul lumii, a fost salutară. Nick era genul de om care necesita o linişte deplină pentru a se putea concentra asupra lucrului, indiferent de natura acestuia. Inteligent, dotat  cu o memorie excepţională, se distra cu lucruri care pentru alţii puteau ridica probleme. Gândirea logică îl ajuta să pătrundă în esenţa lucrurilor, iar memoria de elefant, cum îi plăcea să spună, îi permitea să înmagazineze o diversitate mare de date şi să le folosească cu uşurinţă, la nevoie. Înarmat cu aceste atuuri, Nick s-a pus pe treabă. Nu tu absenţe de la şcoală, nu plimbări prin toate coclaurile oraşului, nu vizite la atelierul de monumente funerare. Nici măcar Ella! Şi asta, cu toate riscurile legate de sensibilitatea acestei fetiţe îndrăgostite.

Ella suferea într-adevăr. Nu putea pricepe cum, Nick al ei, se putea izola în aşa ”hal”, ignorând, pur şi simplu, existenţa ei. Exasperată de răceala lui şi, mai ales, de hotărârea de a se izola până la încheierea examenelor, Ella i-a făcut o vizită inopinată la atelier. Rezultatul a fost un eşec lamentabil. Nick a ţinut-o la uşa atelierului şi, după vreo cinci minute de tratative, a expediat-o, pur şi simplu, acasă. A alergat înecându-se de plâns până acasă, a intrat direct, prin geamul deschis, în camera fetelor şi şi-a cufundat faţa în pernă. Neluată de nimeni în seamă, a aleragat în biroul lui ”apuka”, cuibărindu-se în braţele lui, fără explicaţii.

– Ce-i cu tine, Elly? Te-ai certat cu Kiss bácsi?!

– Nuuu! Am fost să-l văd pe Nick şi n-a vrut să stea de vorbă cu mine. Nu m-a lăsat să intru în atelier şi, pur şi simplu, m-a trimis acasă!? Cică are mult de învăţat!? Cum adică să nu stea de vorbă cu mine?! Ce l-a apucat?! E lud!

– Oh! Credeam că este vorba de ceva mai grav. Trebuie să-l înţelegi, este cariera lui în joc! Acest mic artist trebuie să intre la facultate! Este prea talentat ca să rişte un eşec, un eşec care l-ar putea costa viitorul. Nuuu, fetiţa mea, n-ai de ce să fii supărată pe Nick. Din contra, poţi fi mândră de el! La vârsta lui puţini judecă atât de matur. E de admirat! Lasă-l să-şi urmeze drumul şi totul va fi bine. Nu uita că băiatul ăsta ţine mult la tine, poate prea mult pentru vârsta asta! Gata, gata, nu mai spun nimic! Du-te şi te spală pe ochi şi răsfoieşte şi tu ceva cărţi de şcoală, aşa, din solidaritate.

– Apuka, nu vrei să treci tu pe la el şi să vorbeşti puţin cu el?

– Nuuu, băiatul ăsta trebuie lăsat în pace, să-şi exercite propria lui voinţă, mai ales că vrea ceva deosebit de înţelept!

– Vorbeşti ca un profesor! Care proprie voinţă?! L-au speriat profesorii şi acum se perpeleşte şi nu mai are timp nici pentru mine. Să ştii că Nick mă iubeşte, dar nu-mi place când se poartă aşa şi, nu-mi place nici atitudinea ta! Dacă tu nu mă ajuţi, atunci eu ce să fac?!

– Să nu faci nimic, pentru binele lui Nick, şi totul se va termina cu bine. Te-am răsfăţat cam mult şi tu te porţi ca atare.

Ella a mai încercat în câteva rânduri să-l abordeze pe Nick, dar fără succes. Nick îşi luase soarta în propriile mâini şi era hotărât să rezolve totul de unul singur. Nu absenţe, nu replici necuviincioase, nu desen, nu sculptură. Tot timpul liber era dedicat exclusiv tocelii. Aşa, şi numai aşa, a reuşit să reţină şi să înţeleagă o serie de lucruri, altădată considerate inutile, să capteze bunăvoinţa profesorilor, să treacă cu brio perioada tezelor. Bacalaureatul nu mai putea fi o problemă. Şi aşa a şi fost. Toate au mers ca pe roate, o adevărată surpriză pentru colegi şi profesori. A mai concurat un factor la acest neaşteptat succes, factor ignorat de tânărul artist: lobby-ul făcut cu multă insistenţă de către marii lui admiratori – triumviratul: Ţârulescu, Oşorhan, Didiţă. Fiecare în parte, şi toţi trei împreună, zi de zi, în cancelarie, sau, oriunde aiurea, îşi încolţeau colegii de catedră, mai ceva ca într-o campanie electorală. Încet, încet, Nicolae Krüger, indezirabilul, nonconformistul, căpăta o nouă înfăţişare.

Idea lui Ţârulescu de a face un panou cu lucrările executate de Nicolae în ultimii ani de ”ucenicie” artistică, a dat roade. Profesori care până atunci, mai mult ignorau prezenţa lui Krüger la ore, au început să se înghesuie cu părerile despre artă, despre talentul „copilului minune”. Când s-au afişat rezultatele de la bacalaureat, Nick a venit printre ultimii să verifice situaţia. Nu acelaşi lucru l-a făcut şi Ella. Ea s-a înfiinţat, la braţ, cu apuka al ei, încă din primele ore ale dimineţii. Cum rezultatele s-au afişat abia pe la orele prânzului, Domnul Széles a trebuit să facă dovadă de multă răbdare şi înţelegere pentru capriciile răsfăţatei sale copile.

– Elly dragă, nu crezi că mă pui într-o situaţie cam incomodă? Ce caut eu aici, printre copiii aceştia, care mă sfredelesc cu privirile lor ironice?

– Apuka drága, nu mai face pe martirul, că şi ţie îţi place de Nick! Tu nu eşti curios să vezi ce a făcut artistul nostru? Ce era să fac? Să vin cu bunica printre golanii ăştia?! Hai să ne plimbăm puţin, sau să mergem la o cofetărie. Poate, până atunci, apare şi Nick şi poţi să mă laşi cu el.

Listele au apărut, oamenii s-au înghesuit, apoi, încet, încet, s-au împrăştiat în grupuri mici, fără multă zarvă. Rezultatele erau previzibile. Ella a stat deoparte până accesul la liste a fost posibil. Prezenţa lui Nick în prima parte, mai bine zis, în prima jumătate a listei, a făcut-o să scoată un strigăt de bucurie.

– Am reuşit, apuka, am reuşit! Pe unde o fi umblând băiatul ăsta?!

– E aici, în spatele tău!

O decentă îmbrăţişare, o strângere de mână din partea lui „apuka”, şi un capitol zbuciumat din viaţa micului artist a luat sfârşit. Pentru Nick, drumul spre realizarea marelui vis, era deschis.

– Domnu’ Széles, ne lăsaţi puţin să ne plimbăm singuri? Vreau să-mi iau rămas bun de la Ella. Mâine trebuie să plec la mama. Sărmana, mă aşteaptă cu sufletul la gură! Trebuie să văd ce fac cu facultatea. Trebuie să-i scot arhitectura din cap!

– Mergeţi copii, dar să nu întârziaţi prea mult! Încă o dată, felicitări şi succes, şi acasă, şi la facultate! Aştept veşti bune de la tine. V-am pupat!

Plimbarea a fost lungă, dar marcată de multă tăcere.

– Ella, nu ştiu cum va fi mai departe, dar ştiu că am să mă gândesc mereu la tine!

12

”Satul Natal”, cum îi plăcea să spună lui Nick, purtând un nume biblic, continua, în pofida ”vremurilor noi”, să fie mândria şvabilor bănăţeni. Prin mărime, prin bogăţie, prin gradul ridicat de conservare a tradiţiilor, satul trezea admiraţia, dar şi invidia, multor localităţi vecine. Pentru Nick, era satul din care, de copil, visase să scape, dar  odată scăpat, nu o dată, tânjise după amintirea lui. Era amintirea satului în care, chiar dacă nu se născuse, petrecuse ani de copilărie zvăpăiată, cu joacă şi frământări, marcată de o aparentă indiferenţă a tatălui şi de o panicardă căldură a mamei.

Gara, practic neschimbată, îl întâmpină conform obiceiului, plină de băieţi şi fete, veniţi să întâmpine trenul. Totuşi, nici un obraz cunoscut, nici un chip care să-i zâmbească, lui, şi numai lui, nici o voce care să-i strige un ”bun venit!”. Anii petrecuţi la oraş i-au schimbat puţin optica. Devenise mai critic. Nu mai putea înţelege cum aceşti şvabi, buni gospodari, înstăriţi, au putut lăsa satul fără străzi pavate, fără trotuare care să-ţi permită, pe timp de ploaie, să te strecori în casă, fără să te afunzi în noroaie. Înstăriţi, dar zgârciţi!

Şi cu lumina electrică au făcut la fel. A trebuit să se instaleze comunismul, ca lumina electrică şi difuzoarele să pătrundă în casele lor. Pentru ei, totul era casa, curtea şi grădina, şi poarta, acea poartă înaltă, încastrată într-un zid şi mai înalt, care le asigura o protecţie împotriva privirilor indiscrete, le proteja o intimitate egoistă. Erau gospodării model, dar reci. O vară secetoasă transformase străzile în depozite de praf, sensibile la orice adiere. Nick străbătu kilometrul care-l despărţea de casă, plictisit, intrigat de cât de puţin îl mai atrăgea ”Satul Natal”. Saluta în dreapta şi în stânga, de câte ori întâlnea pe cineva mai în vârstă, primind invariabil răspunsul de bunăvoinţă ”Guten Tag, lieber Junge!”.

Poarta grea s-a lăsat anevoios împinsă, dar fără să scârţâie. Era primul semn al gospodarului. De aici încolo, totul răspândea acel iz şvăbesc de ordine şi curăţenie. Gangul înalt, răcoros, te scotea brusc din lumea arşiţei. Aici încep să simt că sunt acasă! Câte năzbâtii nu ascundea acea uşă înclinată, din lemn masiv, care te îmbia să cobori în pivniţă! Stăteau cu chirie, pe bază de repartiţie, ocupând partea cea mai frumoasă a casei.

O casă mare, cu spaţii mari şi luminoase. Din gang, trei trepte duceau într-o verandă mare, cu un perete format numai din ferestre. De aici, se trecea în două camere mari, luminoase, cu ferestre la stradă. Înălţimea, neobişnuit de mare pentru zilele noastre, te făcea să te simţi liber de orice constrângere. Spaţiu, mult spaţiu! Chiar şi iarna te simţeai bine datorită unor sobe mari de teracotă, care înghiţeau lemnele fără milă. Tot din verandă puteai trece într-un coridor lung, cu ferestre luminoase, care străjuia camerele de interior, ocupate de gazdă. Încăperile, la fel de spaţioase ca şi cele de la stradă, duceau lipsa luminii directe, mulţumindu-se doar cu cea transmisă prin coridor. Întunecimea lor dădea o notă de tristeţe, dar şi un prilej de discuţii între gazde şi chiriaşi. Era urmarea primelor măsuri de restricţie asupra ” chiaburilor şvabi”, luate în numele noii orânduiri, pentru instalarea ”dreptăţii sociale”. Consecinţele aveau să fie dezastruoase.

Modelul satului şvăbesc avea să fie dat uitării, gospodăriile puse la pământ, iar şvabii împinşi la exod, un exod nedorit, dar impus din umbră, cu iz de afacere tenebroasă. Era doar începutul, iar statul se lansa în ceva murdar – comerţul cu oameni. După două camere mari, urma bucătăria de iarnă, spaţioasă şi primitoare în zilele geroase. Curtea din faţa verandei şi a coridorului era umbrită de viţa de vie, întinsă artistic pe o reţea de sârmă. În prelungirea casei se întindea un fel de şopron deschis, unde, bucătăria de vară făcea casă bună cu atelierul mecanic, bun la toate. O fântână îngrijită asigura autonomia gospodăriei în privinţa apei. Curtea pietruită îi scutea pe locatari de inerentele noroaie pe timp de ploaie, atât de frecvente pe străzile satului. O poartă, mai puţin impozantă, delimita curtea casei de grădină, de cocina de porci, de coteţele pentru păsări şi, de marea durere a inconfortului – closetul. Această durere n-a fost înlăturată nici după introducerea curentului electric, când un mic hidrofor ar fi permis instalarea unei băi, cu tot ce presupunea ea.

Grădina era mare, era domeniul preferat al celei care pentru toată lumea răspundea la apelativul de Kati néni, cam unguresc apelativ pentru o şvăboaică get-beget dar, frecvent printre şvabii tributari anilor petrecuţi într-o zonă a Ardealului, unde, influenţa populaţiei de origine maghiară se exercita cu asiduitate, când, până şi intelectualii români, considerau de bonton să vorbească ungureşte. Legume, fructe, struguri – un mic rai pentru acele zile.

Când Nick pătrunse în verandă, doamna Krüger, tocmai, se pregătea să meargă la şcoală.

– Jaj, Istenem! Ce-i cu tine, Puiule dragă?!

– Sărumâinile, Mami dragă! Am venit şi eu acasă, am venit să te văd şi să-ţi spun că plec la Bucureşti, pentru examen la Arhitectură. Cum eşti?

– Tu, n-ai putut să mă anunţi, cumva, că vii? Eu nu am pregătit nimic de mâncare şi mai trebuie să merg şi la o şedinţă. De unde să ghicesc eu că vii acasă?!

– Mami dragă, eu n-am venit pentru mâncare! Slavă Domnului, mănânc foarte bine la Naşa! Am venit să te văd! Şi nu-ţi face griji cu mine! Nu am de gând să stau prea mult. Trebuie să plec la Bucureşti, la preselecţie. Sper să meargă!

– Bine, bine! Nu te înfuria, te rog! Am să vorbesc cu Kati néni să te servească ea cu ceva cald, până mă întorc eu. Îmi pare bine că ai venit, că sora ta este ocupată cu practica, la Zlatna. Gata! Am fugit la Kati néni, sper să aibă ceva bun de mâncare. Doamne, Istenem!

Nick se întinse comod pe canapeaua din verandă şi-şi aţinti ochii în tavan. Aşa păţesc de fiecare dată. Până nu-mi spune că nu s-a pregătit, nu se astâmpără. Ce fire! Când o afla că am nevoie şi de nişte bani de drum, atunci să vezi! Ţine-te tare, Nicolae! După Bucureşti, potopul!

– Puiu, te aşteaptă Kati néni. Am fugit.

Nick se îndreptă agale înspre bucătăria de vară. Kati néni îl aştepta cu braţele deschise.

– Öcsi!

– Grüß Gott, Kati néni!

– Grüß Gott! Wie geht es?

– Gut, danke schön! Und Ihnen?

– Nicht so gut! Der Zeitlauf ist wie ist!

– Ja, Sie haben recht!

Ce putea spune Nick?! Într-adevăr, pentru şvabi, viitorul se arăta acoperit de nori. Se vorbea despre confiscarea întregii gospodării, despre deportare. Se vorbea şi despre şansa plecării în Germania, dar pe baza de ”răscumpărare” în mărci!? Rechiziţionarea numai a câtorva camere, nu mai era o problemă gravă. De aici şi îmbunătăţirea relaţiilor cu chiriaşii impuşi. Înţelegerea vremurilor noi, aducea o nouă relaţie între oameni. Resemnarea începea să-i adune pe oameni. Cu toţii sufereau, indiferent de etnie. O teamă nemărturisită în faţa viitorului, aduna rândurile în jurul speranţei. America devenea cuvântul de ordine al speranţei.

Lumea nu putea crede că un fost regat european putea fi lăsat de izbelişte, în mâna antihriştilor. Anii ce au urmat, au demonstrat contrariul. Nick nu avea astfel de preocupări. Nici nu putea fi altfel la o vârstă ca a lui. Era conştient de talentul său, de menirea sa de a crea frumosul, de a fi răsfăţatul, oriunde s-ar afla, independent de politicul care îl agasa. Nu voia să se lege sufleteşte de nici o ţară, de nici o orânduire politică. Arta este universală era laitmotivul atitudinii sale în orice dispută. Pentru el ”artă pentru artă” trebuia să fie linia de conduită a oricărui artist. Viitorul avea să-l pedepsească aspru pentru aceste adevăruri ”absolute”, dar nu să-l şi învingă. Pentru moment era mulţumit că mâncase pe săturate, că pălăvrăgise cu Kati néni într-o atmosferă destinsă, de familie, departe de amintirea tensiunii care domnise la început. Kati néni asta are un cap superb de şvăboaică; trebuie să-mi notez câteva trăsături, să-i pot face, într-o zi, un portret. Cred că ar fi foarte mândră! Cu gândul ăsta se retrase în dormitor, în căutarea unei coli de hârtie şi a unui creion.

Îşi plimbă privirea peste pereţii camerei, plină de fotografii de familie. Într-o lumină foarte bine aleasă, trona portretul tatălui, făcut pe la cincisprezece ani, cu creioane colorate. Nu e rău, dar nici prea bun. Tată dragă, am să-ţi fac un portret în care să troneze fruntea ta superbă. Doar, ai fost un tip cerebral! Gândurile zburară înapoi, la copilărie, când, sta pitit în biserică şi-l asculta cântând la orgă. Sau serile când cânta la vioară cu ochii aţintiţi la Anna. Ah, Anna! Era, de departe, favorita lui. Ce n-aş da să vină să mă vadă lucrând! Sunt convins că ar fi foarte mândru, dar şi ros puţin de remuşcări! Nick se aruncă pe patul larg şi moale şi-şi afundă capul în perna enormă şi primitoare, ca la mama acasă. Curând somnul puse stăpânire pe trupu-i tânăr, dar obosit. Se trezi în reproşurile lui ”Mami”, care se uita consternată la pantofii prăfuiţi, afundaţi în cuvertură.

– Asta ai învăţat tu la Naşa?! Istenem, Puiule! Cum ai să te descurci când ai să fii singur, la Bucureşti?! Doamne! De ce nu poţi să semeni puţin cu soră-ta?

– Mami dragă, dacă mă iei iarăşi cu soră-mea, să ştii că am plecat! Nu semăn, şi nu vreau să semăn cu nimeni! S-ar putea ca într-o zi să-ţi pară rău că nu seamănă sor-mea cu mine!

– Doamne fereşte! Asta mi-ar mai lipsi!

– Mami scumpă, tu nici nu bănuieşti ce mi-a dăruit Dumnezeu prin tine! Un talent enorm, care s-ar putea să-mi aducă nu numai bucurii, dar şi necazuri! Da, da! Degeaba zâmbeşti! Sunt pătruns de asta şi, de aceea, nu mă pot supăra pe tine. Într-o zi vei fi mândră de fiul tău! Nu ştiu dacă o să iasă ceva arhitect din mine, dar sunt sigur că mă voi realiza în sculptură! Nu, nu te zburli! Ţi-am ascultat sfatul şi mă duc să dau examen la arhitectură, la Bucureşti. Dumnezeu cu mila! Trebuie să mă ajuţi cu ceva bani de drum. Casă mi-am aranjat la un prieten. După aceea, potopul!

– Tu, crezi că sunt fabrică de bani?! Crezi că nu mă doare că a trebuit să te trimit la Naşa ta? Noroc că de soră-ta are grijă fratele meu!

– Păi cum vrei să merg la Bucureşti?! Cu Naşul?! Dacă altfel nu se poate, am s-o fac şi pe asta! Hai să terminăm discuţia cu banii! Probabil te temi că am să cheltuiesc banii pe altceva!? Mâine, oricum, plec şi nu vreau să ne certăm de pomană! Ştii, vreau să iau cu mine portretul ăsta, cu tata. Sper să-i pot face într-o zi un portret adevărat. Mi-ar place să i-l pot trimite. Chiar aşa, mai ştii ceva de el?

– Ce să ştiu? Cel mult, că ar vrea să divorţeze, zice el, ca să nu ne mai încurce. După cele ce s-au întâmplat acasă, şi după peripeţiile de pe front şi din prizonierat, nu mai are cum să se mai întoarcă acasă. Nu uita că a plecat cu nemţii, iar ăştia, de aici, nu iartă aşa ceva. Şi la ce bun ar mai fi o întoarcere?! Familia s-a destrămat, iar eu încerc să salvez ce se mai poate salva!

– Ai adresa lui?

– Sigur că am, dar la ce ar mai folosi? Vrei neapărat să ai un dosar care să te distrugă şi pe tine, şi pe soră-ta? Mie n-are ce să-mi mai strice, dar trebuie să am grijă de voi. Lui, văd că nu i-a prea păsat prea mult…

– Să nu mai spui asta niciodată! De ce n-ai fost de acord să mergem cu el?

– Unde era să mergem cu nebunii ăia?! Uite ce au reuşit să facă, cu războiul lor! Au distrus pe alţii, şi au distrus şi Germania! Din cauza lor au ajuns şi ruşii aici. Tu erai mic şi nu poţi şti care era situaţia, atunci, la plecare. Nemţii aveau nevoie de bărbaţi pentru armată, nu de familiile lor! Populaţia lor trăia într-o mizerie mai mare ca la noi. Şi frontul?! Ei se retrăgeau şi distrugeau totul în urma lor, iar americanii îi împingeau pe englezi să le distrugă oraşele. Uşor de spus, de ce n-am plecat? Oricum, atunci, nu mă puteam baza pe tatăl vostru!

– Mami dragă, eu nu vreau să te supăr cu amintirile, şi înţeleg că ai trecut prin mari greutăţi, dar acuma trebuie să trăim vremurile aşa cum sunt. Eu te-am ascultat şi voi încerca să intru la arhitectură. Să sperăm că voi reuşi, iar dacă nu, îţi promit că mă voi descurca şi altfel. Am talent, l-am moştenit de la tine şi sunt convins că am să ajung departe…

– Să te audă Dumnezeu! Promite-mi că n-ai să bei niciodată, te rog!

– E o promisiune uşor de ţinut! Urăsc starea de beţie şi nici nu-mi place băutura! Nici măcar berea! Nu, ca să lucrez, trebuie să fiu lucid. Atâta doar că, nu pot lucra decât dacă sunt singur! Poţi fi liniştită! Nu am de gând să mă însor şi nici să-ţi fac nepoţi. Poate că sor-mea este mai bună pentru aşa ceva. Eu am nevoie de linişte.

– Eşti prea tânăr ca să iei astfel de hotărâri. Important e să nu te laşi pradă băuturii! Băutura nu iartă pe nimeni şi-i distruge şi pe cei din jur! Acum să văd ce bani pot să-ţi dau pentru Bucureşti. Nu vreau să călătoreşti fără bilet!

– Sărut mâna, mamă!

Drumul până la Bucureşti a fost lung, dar nu suficient de lung pentru a pune ordine în gândurile lui Nick. Problema era, cum să rezolve treaba cu arhitectura, fără s-o supere pe mamă-sa. Examenul eliminatoriu de desen începea cu două săptămâni înaintea examenelor de admitere de la celelalte facultăţi. Trebuia să participe la acest examen eliminatoriu, să obţină nota de trecere şi, apoi, să caute o soluţie pentru a nu putea să se prezinte la examenul de bază. Cum, dracu, fac eu asta? Orgoliul nu-i permitea să ”capoteze” la proba de desen. Ar fi fost prea de tot.

O amforă, la o scară dată, a fost proba de desen după natură. Floare la ureche! Desenul tehnic a avut la bază o machetă reprezentând o coloană dorică. Altă floare! Rezultatul? Locul doi! Cine, dracu, o fi ăsta de pe locul întâi?! Ce a ştiut el să facă mai bine ca mine?! Chiar mă intrigă! Era într-adevăr intrigat, dar şi mulţumit. Greul, însă, începea să se profileze la orizont. Ce era de făcut? Prezentarea la examenele ce urmau se putea termina rău: dacă reuşea? Era un risc prea mare! Ar fi putut renunţa, dar atunci pierdea termenul de prezentare la Institutul de arte!?

Nu, Nick nu putea renunţa la sculptură, iar arhitectura nu-l atrăgea. Arhitectura, în viziunea lui Nicolae, nu era numai artă, era în primul şi în primul rând, tehnică, multă tehnică. Singurul lucru de care nu-i era frică, era perspectiva. Aici se simţea tare şi era convins că-l va ajuta mult în realizarea visului oricărui sculptor – monumentalul! Era derutat, era speriat! Trebuia găsită o cale care s-o convingă pe Mami! Trebuie să inventez  ceva credibil!

Cum rezultatele examenului eliminatoriu erau afişate în mai multe locuri, protejat de întunericul serii, Nick a desfăcut prima foaie, foaie purtând antetul şi ştampila instituţiei, pe atunci Institutul de Construcţii – Facultatea de Arhitectură, a împăturit-o şi a strecurat-o în buzunarul de la piept. Măcar am o dovadă că am fost la Bucureşti şi am participat la examen… Nu era suficient, dar ”vremurile noi” i-au venit în întâmpinare.

A doua zi de dimineaţă, învârtindu-se pe lângă panourile cu pricina, a avut surpriza să constate vreo cinci linii roşii care acopereau tot atâtea nume de reuşiţi. Printre acestea figura şi numele lui, sau mai bine zis, urma acestuia. Ei drăcie! Was soll das heissen?! O zbughi pe scări până la secretariat intrând fără să mai bată la uşă. Îl întâmpină o voce răguşită de tutun, din gura unui fel de femeie aflată la vârsta a treia.

– Ce-i cu tine băiatule? Nu ştii să baţi la uşă?

– Ba, ştiu, dar am văzut ceva roşu pe listele cu promovaţii şi am uitat şi cum mă cheamă. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat!?

– Nu s-a întâmplat nimic, numai că am primit o notă de la Comisie care a eliminat de pe listă câteva nume care nu corespund la dosar.

– Şi ce nu corespunde la dosarul meu?

– Păi, poţi să mergi la Comisie, camera cinci, numai să nu uiţi să baţi la uşă!

– Sărumâna, mulţumesc!

În camera cinci, un tânăr stătea îngropat în gânduri, ascunzând cu greu un căscat.

– Ce te aduce, tinere?

– Sunt Nikolaus Otto Krüger, am reuşit al doilea la examenul eliminatoriu şi am văzut că am fost tăiat cu roşu. Ce s-a întâmplat?!

– S-a întâmplat că… Comisia a studiat dosarul tău şi a constatat că nu corespunzi din punct de vedere social-politic pentru a intra într-o instituţie de învăţământ superior. Tatăl tău a plecat cu nemţii şi tu vrei să devii specialist în noua orânduire politică?! Nu eşti nici măcar UTM-ist!?

– Mulţumesc frumos, domnule!

– Îţi baţi joc de mine, tovarăşe?!

– Nu, aşa se mulţumeşte în germană – danke schön! Nici nu vă imaginaţi ce bine mi-aţi făcut! Puteţi să-mi daţi şi ceva în scris? Pentru mama…

– Tu chiar îţi baţi joc de mine? Şi nu mă lua cu domnule! Noi nu eliberăm adeverinţe! Noi suntem Comisie Social-Politică, tovarăşe! Poţi pleca!

Nick părăsi camera cinci plin de speranţe. Mami va trebui să înţeleagă ce s-a întâmplat! Ce grozav că nu poate da vina pe mine! Trebuie să fac rost şi de foaia cu ştersăturile în roşu şi să i le trimit. Hai, Nicolae, la panouri! Merse direct la panoul de unde, cu o zi înainte, luase foaia originală şi, în văzul celor care se învârteau pe acolo, desfăcu foaia cu pricina, o împături şi o strecură în buzunar.

– Ce faci, măi ăsta?!

– Iau o amintire, măi ăla!

– Poate pun ăştia miliţia pe tine!?

– Să le spui să mă caute prin tren! Să-l întrebe pe Naşu de mine. Baftă!

O fugă până la poştă, un plic timbrat şi câteva rânduri de lămurire, alături de cele două foi document: Sărut mâna, Mamă! Am făcut tot ce am putut, dar vremurile m-au depăşit. Locul doi la eliminatorii şi o respingere la social-politic!? Cum de este posibil aşa ceva, nu ştiu! Am de gând să încerc la Institutul de Arte. Sper ca cei din Ardeal să nu fie la fel de mitici! Dacă capotez şi acolo, am să fug în Germania! Am să te ţin la curent…

Călătoria cu Naşul a decurs fără peripeţii. În schimb, gândul la ceea ce urma, nu i-a dat pace. Dacă mă căsăpesc şi ăştia? Ce, dracu, mă fac?! Am s-o zbughesc în Germania, poate dau de taică-meu?! Lucrurile au luat, însă, o cu totul altă turnură.

Un moment de inspiraţie a avut darul să-l înarmeze cu o porţie de optimism. Auzise de Ladea de la Ţâru şi de la Oşorhan şi admirase lucrările maestrului, elev al lui Paciurea şi al lui Brâncuşi, în câteva reviste de artă. Nick se interesase de adresa profesorului şi se pomeni bătând la uşa atelierului de creaţie din Mănăştur. Auzi un ”intrăăă!” şi, intră. Un bărbat vioi, voinic, jovial, îl întâmpină cu un surâs primitor.

– No, ce-i tinere? Pă mine mă cauţi?

– Dacă Dumneavoastră sunteţi Maestrul Ladea, atunci da!

– Nu ştiu dacă sunt Maestru, dar ceva meşter tot sunt. Ia spune, care-i baiul?

– Primul bai a şi trecut. Am fost la Bucureşti, la Arhitectură, am reuşit al doilea la eliminatoriu, dar, m-au scos de pe listă pe motive social-politice. De fapt, bine au făcut pentru că, eu m-am dus acolo la insistenţele mamei. Eu vreau să fac sculptură, de fapt, mă simt deja sculptor! -Ei, na! Chiar eşti ”deja” sculptor?! Şi eu cu ce te pot ajuta, aşa, ca între meşteri?

– Păi nu vreau să păţesc ce am păţit la Bucureşti! Vreau să vă arăt nişte desene şi ceva fotografii cu lucrările mele şi, dacă vă plac, să puneţi o vorbă bună în Comisie…

– În primul rând, nu fac parte din nici o Comisie, cum îi spui tu! În al doilea rând, n-ar avea nici o valoare. Am şi eu un dosar prost: am fost sculptorul Casei Regale! Pricepi, matale? Dar, hai să vedem cu ce te lauzi!

Maestrul se aşeză comod la o masă de lucru şi începu să răsfoiască materialele. Cale de un sfert de oră nu scoase nici un sunet, nu schiţă nici un gest, spre disperarea lui Nick.

– Vrei un pahar de palincă?

– Nu, nu! A băut taică-meu şi pentru mine!

– Şi i-a căzut rău?!

– Şi lui, şi nouă! M-am jurat să nu beau în viaţa mea!

– Şi ce face tatăl tău?

– Dumnezeu ştie! A plecat cu nemţii în Germania, încă din timpul războiului. După tată, şi eu sunt neamţ!

– Ei, eu mai beau câte un pahar, pentru circulaţie şi pentru inspiraţie!?

– E frumos bustul ăsta al lui Horea! Ar trebui să-i mai puneţi vreo cinci degete la bază. Capul lui trebuie să privească mai de sus lumea! Un gât mai lung i-ar prinde bine! În rest, e grozav!

– I-auzi, măi! În loc să mă laşi să-ţi privesc operele, tu faci pe criticul cu mine!?

– Nu, doar că aşa mi se pare mie, Maestre!

– Ia spune, tu, cu cine ai făcut desen şi modelaj? Cine te-a îndrumat?

– Nimeni, Maestre! La desen, chiar nimeni! Iar la modelaj, m-a lăsat un sculptor, Domnul Paul, să-l urmăresc cum lucrează. Dacă am învăţat ceva, atunci, înseamnă că sunt un mare hoţ. Eu am furat privind!

– Vrei să-mi faci un portret în cărbune? Aşa, o schiţă fulger!?

– Da, puteţi să vă plimbaţi! Încercaţi să fiţi cât mai natural, să mă ignoraţi. Hârtie şi cărbune!

– Ia din dulap şi aşează-te unde vrei!

Proba focului a fost rapidă. După zece minute Nick i-a întins „portretul” Maestrului, ţintuindu-l cu o privire întrebătoare.

– Să ştiu că am să mă dau peste cap, şi tot te voi băga la Institut! E o notă aparte în chipul meu, o interiorizare!? Ce ai văzut, ce ai surprins?

– Un suflet zbuciumat, marcat, parcă, de o suferinţă ascunsă. Un om cu un suflet cât marea! Nu mă interesează amănuntul, ci starea! Peste toate planează artistul!

– Mulţumesc! Când ai să vrei să lucrezi, poţi bate la uşa atelierului. Ai materiale, ai scule, iarna ai căldură. Plata?! Să nu mă laşi să beau mult! Acum du-te şi te pregăteşte pentru examen. Eu mă ocup de rest.

– Mulţumesc, Maestre!

Cât a contribuit ”intervenţia” Maestrului nu s-a ştiut niciodată. Important a fost rezultatul afişat – media maximă! Nick era fericit. Simţea nevoia să împărtăşească această bucurie şi altora. Gândul îi zbură la Ella, la Domnul Paul, la NEA FANE. Da, NEA FANE! Cât îi datora acestui cioplitor fără pretenţii, dar cu talent şi bun simţ, cu sacul! Nick nu se lăsase dădăcit de nimeni, dar ştiuse să fure cu privirea, din ceea ce era esenţial pentru aspiraţiile sale de artist plastic. Toţi l-au încurajat cu dragoste, dar la NEA FANE găsise ceva ce nu putea fi explicat în cuvinte. Tot învârtindu-se prin atelierul de la cimitir, învăţase ce era piatra, unde era ascuns sufletul acesteia, cum poate fi cucerită fără să se opună, cum s-o facă să-i urmeze gândurile, să i se supună. Primul pe care am să-l îmbrăţişez va fi NEA FANE. Mi-e ca un tată! Şi ce suflet!

Cu gândul la toţi cei care l-au sprijinit, Nick aţipi, legănat de ritmul roţilor de tren. O voce puternică – coborâţi din vagoane! – îl trezi. Tramvaiul îl lăsă la poarta cimitirului. Se îndreptă agale înspre atelierul de monumente funerare cu intenţia de a-i face o surpriză bătrânului mentor. Găsi lacătul la uşă şi se întoarse la administraţia cimitirului pentru a lua cheia.

– Bună ziua, la toată lumea! Unde-i NEA FANE? Am găsit lacătul la uşă!?

– Ai fost plecat? Nu te-am mai văzut de mult pe aici!? NEA FANE nu mai este! A murit, acum o săptămână, de inimă. Du-te să-i vezi mormântul, la capătul aleii principale. E proaspăt, plin de coroane. Mulţi l-au iubit! A murit în atelier, în timp ce cioplea. Nici nu putea găsi un loc mai bun! Dumnezeu să-l ierte! A fost un om bun!

Nick o zbughi pe aleea principală şi se opri gâfâind la mormântul omului pe care l-a iubit atât!

– De ce te-ai grăbit, NEA FANE? N-ai fost curios să vezi ce am făcut la facultate?! Tu m-ai împins acolo, ca prieten, ca un tată! O, Doamne! De ce?!

Nick şi-a petrecut câteva ore bune la mormântul lui NEA FANE, întrebându-se de rostul şi sensurile vieţii. Era la o vârstă când astfel de lucruri rămân, de regulă, fără răspuns. Într-un târziu, s-a îndreptat agale înspre casa lui Ella. Era dezorientat şi pustiit, iar lacrimi fugare îi brăzdau obrajii. De ce nu pot pune în aplicare vorbele din popor – morţii cu morţii, viii cu viii? Ar fi mult mai simplu!”

Bucuria revederii a reuşit să mai lumineze puţin ochii umbriţi ai lui Nick. Ella, uitând de prezenţa bunicii şi a mamei, i-a sărit de gât, copleşindu-l cu sărutări.

– Mai lasă-l puţin să răsufle, să auzim şi noi ce veşti ne aduce. Hai, Nick, spune ce ai făcut la facultate?

– M-am dus să mă fac arhitect şi m-am întors sculptor. A ieşit cum mi-am dorit şi am şi o motivaţie plauzibilă pentru mama. Sărmana, va fi dezamăgită, dar, aşa a fost să fie! M-au respins ”social-politic” la Arhitectură, dar m-au primit cu braţele deschise la Arte. Am cunoscut un om formidabil – Maestrul Ladea! Acum ştiu că voi reuşi!

– Nick, cum a fost examenul? Hai, povesteşte!

– Doamna Széles, ne daţi voie să mergem puţin la plimbare? Mi-a fost dor de Ella!

– Mergeţi, dar mai întâi mâncaţi ceva bun, făcut de bunica.

– Nick, tu pari puţin trist, îngândurat. S-a întâmplat ceva?

– S-a întâmplat că a murit NEA FANE! N-ai aflat?!

– Nu! Nu se poate! Tocmai NEA FANE?! Ai fost la cimitir? Hai să mergem împreună!

– Mai întâi trecem pe la Domnul Paul, poate că e şi Ţâru acolo. Trebuie să-l îmbrăţişez  pe Ţâru! Şi lui îi datorez foarte multe!

Cu lacrimi în ochi, Ella încerca să-l ţină pe Nick pe după umeri.

– Măi, ai grijă că te vede cineva de la voi, de la liceu!

– Ei şi!? Să mă vadă! Nu mai sunt chiar aşa copil!

– Poate, dar eşti, încă, elevă! Nu e bine să te pui cu ăştia!

– Bine! La cimitir sper că ai să mă poţi săruta! Nu ţi-a fost dor de mine? Nu-mi place că vei pleca!

– Nu ştiu cum va fi viaţa mea de acum încolo, dar e sigur că se va schimba mult! L-am cunoscut pe Maestrul Ladea. Cred că i-am plăcut!? Mi-a spus că pot veni oricând să lucrez în atelier. I-au plăcut fotografiile cu lucrările mele. A fost cam surprins…Nu ştiu dacă nu l-am supărat puţin cu observaţiile mele legate de bustul lui Horea!? Sunt curios dacă a ţinut cont de ele. Am să văd dacă am fler de critic de artă.

– Tu eşti puţin lud, dragul meu artist! Intri pentru prima oară în atelierul unui mare artist şi te apuci să critici?! Cred şi eu că nu i-a plăcut prea mult aşa ceva!

– Dacă e un mare artist, atunci, cred că a înţeles că nu sunt un nimeni. Am o sclipire de geniu în mine care îmi dă dreptul să nu stau aplecat în faţa nimănui. Nu, sunt convins că va mai lungi gâtul lui Horea!

– Care gât?!

– Las-o baltă! Ia spune, ce-ai mai făcut? Te-a mai vizitat Tedy, ziaristul cu Y în coadă?

– De ce, eşti gelos?

– Gelos, pe dracu! Mă enervează aerele lui de şmecher de Bucureşti! Sper să nu te laşi îmbrobodită!

– Gelos, negelos, mă bucură că măcar îmi arăţi că mă iubeşti! Aşa-i că mă iubeşti?

– Te iubesc, dar dragostea mea nu-ţi va aduce nimic bun! Eu sunt un om liber şi aşa va trebui să rămân dacă vreau să fac artă pentru artă. Da, da! Artă pentru artă, nu arta asta ”angajată”, cum vor ăştia, cu secera şi ciocanul!

– Bine, bine! Cunosc pe de rost povestea asta cu libertatea artistului. Nu e nevoie să te însori cu mine, dar putem fi amanţi!?

– Bine că nu te aude nimeni! Vezi să nu spui asta şi acasă! Or să creadă că vine de la mine. Doamne fereşte! Chiar că eşti ludă!

Ella sări de gâtul lui Nick şi începu să-l sărute cu disperare.

– Poate că sunt ludă, dar sunt cum sunt, din cauza ta!

– Măi copii! Vouă nu vă este puţină ruşine?!

– De ce Mamaie?! Ce e rău în asta?!

– Am şi eu nepoţi, dar aşa ceva nu s-a pomenit în casa noastră!

– Da, nepoţii ăştia cum au apărut, Mamaie? I-a adus barza? Dumneata nu te-ai sărutat niciodată, aşa, în văzul lumii?! Ai trăit numai în întuneric?! Să ştii că n-ai gustat nimic din viaţa asta spurcată şi, a dracului de frumoasă! Nu-ţi teroriza nepoţii, că ai să rămâi singură şi, nu merită! Sărumâna, Mamaie! Te salută un artist, şi asta nu-i puţin pentru o zi!

– Bate-te peste gură, circarule! Auzi la el! Artist!? Uite ce ne-au adus comuniştii! Se apropie Apocalipsa, Doamne, păzeşte-ne! Ptiu, Satană!

Cei câţiva gură-cască s-au făcut nevăzuţi auzind ”blasfemiile” adresate noii orânduiri de bătrâna Doamnă. Ţinând-o strâns pe după umeri, Nick o luă, de data aceasta cu paşi grăbiţi, spre atelierul Domnului Paul.

– Nu ştiu ce m-a apucat!? Cred că nu pot accepta plecarea asta grăbită a lui NEA FANE! Nimic nu va mai fi ca până acum! Mâine plec s-o liniştesc pe maică-mea! Oare a primit scrisoarea cu arhitectura? Cine ştie ce-i în capul ei, sărmana!

Vizita la atelier n-a fost o surpriză pentru cei doi prieteni. Paul şi Ţâru stăteau la un pahar de bere. Cu antenele, de care nu ducea lipsă, Ţâru a aflat rezultatul de la Institutul de Arte, dar era avid să afle cele întâmplate direct de la sursă. Priviri pline de sclipiri de bucurie, şi mândrie, i-au întâmpinat pe ce doi amorezi. Ţâru îşi ştergea discret lacrimile fugare, încercând să-şi ascundă emoţia în spatele unui zâmbet, cam forţat.

– Felicitări, Maestre! Se pare că n-a fost să fie arhitectură! Mă bucur ca un copil!

– Nu cred că şi maică-mea!

– Se va obişnui cu gândul, sunt sigur! Te aşteaptă un viitor strălucit, băiete! N-are de ce să se plângă! Hai, povesteşte! Dar mai înainte să ciocnim un pahar de bere, ce zici?

– Ciocniţi şi pentru mine! Eu nu beau!

Gazdele savurau poveştile debitate de protejatul lor, făcându-şi cu ochiul, în semn de satisfacţie.

– Dom’ Profesor, nu veniţi cu noi la cimitir, la marele meu prieten, NEA FANE? Ella nici n-a ştiut că NEA FANE nu mai este!? Până încep cursurile vreau să-i fac o piatră de mormânt, o placă din marmură, un relief înfăţişându-l, aşa cum l-am cunoscut, cioplind o cruce. Mi-ar trebui o placă cam de un metru şi jumătate. Poate că găsim ceva pe la atelierul lui. Ce ziceţi? Mă ajutaţi?

– Da, Nick, o să te ajutăm, cu tot ce trebuie. Da, da! Cred că NEA FANE te-a auzit şi zâmbeşte…

La cimitir s-a plâns decent, dar s-a plâns! Doi copii şi, doi maturi, au plâns fără să se ruşineze.

Vizita la Mami a decurs aşa cum era de aşteptat. Nu era uşor s-o convingi că totul s-a întâmplat aievea. Totuşi, afişele smulse de Nick de pe panourile de la Arhitectură, dădeau o oarecare credibilitate pledoariei viitorului sculptor.

– Asta este! Ce te miri? Să dea Dumnezeu să nu mă scoată şi de la Institutul de Arte! Acolo am făcut impresie bună. M-a luat sub aripa lui Maestrul şi Profesorul Ladea, ce nu-i de colo! Am să pot lucra în atelierul lui! Asta e, Mami dragă, nu mai e nimic de făcut. Sunt stigmatizat pentru aceşti netrebnici, şi, şi nici nu-mi pasă!

– Ba, mie-mi pasă! Stigmatul ăsta ni l-a lăsat tatăl vostru când a plecat cu nemţii şi ne-a lăsat aici…

– Stai puţin! Cum, adică, ne-a lăsat?! Tu n-ai vrut să mergem cu el! O fi el vinovat în unele lucruri, dar de data asta nu ai dreptate! Dar, ştii ceva? Hai să nu-l mai vorbim de rău! Mi-e foarte dor de el, chiar dacă el n-avea ochi decât pentru Anna…!

– Nu mai vorbi prostii! Niki v-a iubit la fel pe amândoi. Când a plecat, a plâns şi m-a rugat să am grijă de voi. A luat fotografiile voastre, de când eraţi mici. Uneori, mi-e milă de el!

– Mai bine ţi-ar fi dor şi ai găsi o cale să comunici cu el!

– Acum, chiar că ar fi o greşeală! Nu vreau să vă expun!

13

Nici ”Satul Natal”, nici amintirile din casa lui Kati Néni, nici rugăminţile lui ”Mami”, nu l-au putut reţine pe Nick mai mult de douăzeci şi patru de ore. Piatra de mormânt, promisă la mormântul lui NEA FANE, îl obseda. Proiectul pornise din suflet iar gândurile nu-i mau dădeau pace. Nu era vorba de o piatră funerară. Trebuia să fie o operă de artă expusă în mijlocul naturii. Atmosfera cimitirului îl fascina. Nu putea găsi un loc mai potrivit pentru un monument închinat memoriei unui om. Oare unde am mai auzit eu vorbele astea? Cred…da, de la Oşorhan…

În monotonia muzicii roţilor de tren, Nick făcu schiţa proiectului imaginat. Monumentul nu era prevăzut cu o cruce propriu-zisă. Crucea trebuia să iasă din mâinile lui NEA FANE, cioplitorul, în genunchi, înarmat cu un ciocan şi o daltă. O cruce începută, dar neterminată, aşa cum i-a fost şi viaţa. Într-un colţ al hârtiei era notat: 150×110 cm.(cca.). De unde, naiba, fac eu rost de o placă ca asta? Mai vedem!

Placa de marmură era într-adevăr o problemă. Nick nu se izbise încă de adevăratele greutăţi ridicate de această meserie. Preţurile, banii, nu prea îi spuneau mare lucru. Ba Ţârulescu, ba Domnul Paul, ba NEA FANE, au asigurat, cum au ştiut numai ei, materialele de ”joacă” pentru ”artistul” lor. Erau fericiţi să vadă ce ieşea din mâinile acestui copil. O placă de marmură, însă, de dimensiunile cerute de Nick, nu mai era pe măsura buzunarului lor. În primul rând, nu se găsea, iar în al doilea rând, preţul era prohibitiv. Plus aprobările! Marmura era dirijată înspre alte domenii, sau, altfel de monumente. Statuile ”vremurilor noi” nu se mai ciopleau din marmură. Se turnau în bronz. Care sculptor mai ţinea prin atelier blocuri de marmură, sau măcar plăci?! Explicaţiile erau logice, dar nu şi convingătoare.

O stare de panică l-a cuprins pe inimosul artist, dar şi pe susţinătorii lui. El le cerea, iar ei aruncau priviri disperate. Mai era şi problema atelierului. Cu noul şef al atelierului de la cimitir, nu se putea reactualiza statutul câştigat de Nick în timpul lui NEA FANE. Nu de mult, Nick îşi permitea să se simtă acolo ca la el acasă. Rămânea atelierul Domnului Paul, dar lipseau sculele de prelucrat piatra.

– Se poate şi fără ele, numai piatră să fie!

– Tocmai de piatră, dragul meu, nu putem avea parte…

– Domnu’ Paul, fac lucrarea din lut, facem negativul şi o turnăm în bronz. Ce spuneţi?

– Bronz zici?, la dimensiunile astea?! De unde atâta bronz? De unde atelier de turnare, la aşa dimensiuni?! Ce am eu, e pentru lucrări mici, pentru jucării.

– Nu pot să renunţ! I-am promis lui NEA FANE!

– Când i-ai promis?!

– La mormânt! Fac lutul, turnăm lucrarea în ipsos şi atârn placa pe perete, în atelierul lui NEA FANE. N-au cum să nu ne lase! Ce ziceţi?

– Eu zic să te apuci de modelat şi, pe urmă, mai vedem noi ce facem. Uite cheia de la atelier. Lut găseşti în beci. Nici cu ipsosul nu ne va fi uşor…

– Sunteţi de milioane! Dacă nu merge nici cu ipsosul, fotografiem lucrarea, mai bine zis, lutul, mărim poza şi o înrămăm. Măcar atât să aibă atelierul lui. Merge?

– Nu te laşi?! Ce mult l-ai iubit pe NEA FANE al tău! Frumos, foarte frumos!

Nick nu prea avea de unde şti ce muncă presupunea proiectul său. Numai pregătirea lutului la subsol şi aducerea lui cu găleata pe masa de lucru, pentru o placă de 150x120x12 cm., presupunea o muncă de Sisif. Şi-a pregătit un cofraj şi a coborât la subsol pentru frământarea lutului. Căratul pe o scară îngustă, din lemn, nu prea sigură, l-a epuizat, dar nu şi descurajat. Murdar din cap până-n picioare, dar cu lutul pe masă, Nick s-a trântit, aşa cum era, pe canapeaua pe care, într-o zi de ”creaţie”, a adormit de oboseală Ella, într-o şedinţă de modelaj, lăsând să-i scape de sub prosop, o ivire de sân. Un somn adânc a fost întrerupt de un sărut, venit parcă din lumea viselor. Totuşi, nu era vis! O mână gingaşă, răsfirându-i părul încleiat de lut, îl trezi de-a binelea. Ella, în genunchi, aştepta cu răbdare, acest moment.

– Cum ai intrat aici?

– Simplu! Uşa era deschisă. Ce faci, tu, singur? Vai, ce murdar eşti!

– M-am apucat de lucru pentru NEA FANE, dar cred că e mai mult decât pot eu să fac!? Nu am ce-mi trebuie şi încerc să improvizez. Mi-ar trebui o placă mare de marmură, dar se pare că nu este posibil! Fac în lut, ceea ce am ”văzut” eu în piatră! Păcat! Poate, peste ani, când voi avea atelierul meu, şi bani, bineînţeles! Mulţi bani!

– Mai lucrezi astăzi?

– Nu! Sunt mort de oboseală!

– Hai, spală-te şi ia-mă puţin în braţe!

– Dacă-mi promiţi că stăm cuminţi!

– Întotdeauna am fost cuminţi! Prea cuminţi, zic eu!

Nick se dezbrăcă pân’ la brâu şi-şi băgă capul sub robinet. Apa rece îl învioră, iar săpunul Domnului Paul, întotdeauna de calitate, răspândi un miros proaspăt de frunze strivite. Ella se apropie tiptil şi-şi înfipse degetele în părul încleiat. Se apucă să-l frece cu sârg provocând o destindere în corpul încordat din cauza poziţiei la chiuvetă.

– Trebuie să-i sugerez Domnului Paul să instaleze un duş şi un mic boiler electric. N-am avut parte de aşa ceva nici acasă, şi nici la Naşa. Chiuveta, sau ligheanul, sunt o adevărată pacoste. Îţi piere cheful să te mai speli!

O duşcă de apă cu săpun puse capăt acestei peroraţii.

– Nick dragă, poţi să vii la noi, să faci duş, de câte ori vrei! Ce mare scofală?!

– Da, să mă vadă maică-ta, plin de noroi, cum atentez la curăţenia templului vostru, nu? Nu, dragă, am să am şi eu duş, şi săpunuri de lux, numai să mă văd în atelierul meu! Trebuie să mă impun repede, să obţin şi eu un atelier cum e al lui Ladea! Are tot ce trebuie, şi, pe banii statului! El e mare maestru, dar nici eu nu am de gând să fiu ceva mai mic! Gata! O să rămân fără păr!

Ella îl trase de păr înspre ea şi începu să-l sărute, aşa ud cum era.

– Luda mea, aşteaptă să mă şterg!

– Dacă mai aştept mult, ne apucă seara şi va trebui să plecăm!

– Oricum trebuie să plecăm! Trebuie să pice Domnul Paul, să verifice atelierul înainte de culcare. Face rondul, cum zice el.

– Mare mincinos mai eşti! Nu mi-ai spus că ţi-a lăsat atelierul pe mână?! Hai, lasă-mă să te şterg şi, dacă e să vină, să vină! Ce, el n-a fost ca noi?!

– Bine, frumoaso! Hai să ne sărutăm până ne-om smulge limba unul altuia!

– Vai, ce scârbos eşti! Şi nu te mai preface, că şi tu vrei, nu?!

Relaţia aceasta adolescentină avea ceva aparte: dorinţe nedefinite, dorinţe ascunse stângaci, teamă de necunoscut. Pe de o parte, o exuberanţă nestăpânită, o curiozitate infantilă, o nerăbdare inflamantă; pe de altă parte, o prudenţă matură, o dirijare pasională de unic sens, nespecifică acelei vârste, dar marcată de ”perioada” acelor ani. Era un cuplu minunat pentru ochii celor din jur, era un ”cuplu ideal” pentru ei înşişi. O forţă ascunsă acţiona în interiorul lor, ceva greu de înţeles, ceva care-i proteja împotriva pericolului întinării încrederii de care se bucurau. Se simţeau mari prin sentimentele care-i stăpâneau, dar redeveneau, la timp, mici, copii, în faţa ispitelor provocatoare.

În concepţia acelor zile, cea norocoasă era, bineînţeles, Ella. În plus, nu lipsită de importanţă, era acea încredere deplină manifestată de Domnul Széles, bazată pe intuiţie. Îl îndrăgise pe Nick pentru felul lui direct de a fi, pentru neobişnuitul lui talent, pentru poezia care-i legase pe cei doi copii. Undeva, în subconştient, ”copiii” onorau această încredere.

Atât seara, cât şi Domnul Paul, i-au găsit stând cuminţi pe canapea, scrutând amurgul pierdut dincolo de geam. Au urmat zile de trudă, de creaţie, în care junele artist s-a întrecut pe sine. NEA FANE a prins contur în lutul proaspăt, trudind la crucea ce urma s-o poarte dincolo de mormânt. După trei zile, lutul prinse viaţă, spre marea încântare a susţinătorilor. Masa de lucru era blocată de lutul adus la viaţă, ridicând semne de întrebare – ce era de făcut mai departe? Atelierul nu permitea turnarea ipsosului la astfel de dimensiuni. În plus, lutul trebuia lăsat să se usuce în condiţiuni optime, adică lent, iar timp pentru aşa ceva nu era. Nick era presat de plecarea la Institut. Săptămâna ce o mai avea la dispoziţie nu era suficientă.

”Consiliul de creaţie” a hotărât stoparea lucrărilor, fotografierea operei şi abandonarea proiectului. Fotografierea a reuşit peste aşteptări, lăsând impresia unei lucrări în bronz. Un exemplar mărit, pus sub sticlă şi înrămat de Ţâru, şi-a găsit locul în atelierul lui NEA FANE, permanentizând prezenţa lui în locul unde şi-a încheiat drumul lui de cioplitor de monumente funerare. Pentru Nick a fost prima mare înfrângere. Cu timpul rana s-a vindecat, dar nu a mai revenit niciodată asupra proiectului iniţial. Viaţa avea să-l înveţe ce este banul şi să-l întărâte împotriva acestuia. Avea să cultive un fel de dispreţ faţă de bani, ceea ce a creat în jurul lui o aureolă aparte, dar l-a şi lipsit de unele împliniri.

Plecarea la Institut se apropia înspăimântător de repede, iar teama despărţirii, atât de evident manifestată de Ella, l-a molipsit şi pe el. Era un sentiment nou, pe care se străduia să-l înăbuşe, dar fără prea mult succes. Pe Ella o apucase un fel de disperare, vizibilă în orice gest al ei.

– Am să vin cu tine, Nick! Fac eu cumva!?

– Nu te gândi la aşa ceva! Lasă să curgă timpul şi să hotărască el ce e mai bine! La vârsta ta nu te poţi căra după un pierde-vară! Am să vin să te văd cât voi putea de des. Tu n-ai ce căuta acolo! Ai tăi n-ar accepta aşa ceva niciodată.

– De ce?! Ar putea să mă dea la un internat sau, să-mi găsească o gazdă. Ce mare lucru! Ar putea să stea bunica cu mine…Nu ştiu, sunt disperată şi ţie nici nu-ţi pasă!

– Ba, îmi pasă, dar să rămânem cu picioarele pe pământ! Să nu cumva să spui o aşa prostie acasă! Precis vor crede că eu te-am tâmpit, şi asta n-ar fi deloc bine!

– Dacă-ţi găseşti o studentă? Eu, eu ce mă fac?!

– Dacă te caută Tedy? Tu, tu ce-ai să faci?

Plecarea lui Nick a avut un efect neaşteptat asupra lui Ella. N-o mai interesau antrenamentele de atletism, n-o mai atrăgea şcoala. Părinţii nu-şi prea făceau griji. Sperau ca totul să treacă precum o aversă de vară. Cel mai afectat era Ţârulescu. Băgase atât suflet în relaţia cu acest ”copil minune”, încât, nici prietenia cu Paul, nici catedra, nu-i puteau deturna gândul de la ”investiţia” făcută. Pentru Nick a fost mai uşor.

Atelierul lui Ladea i-a oferit prilejul să lucreze într-o atmosferă nouă, sub privirile maestrului, sever dar omenos, atelier dotat cu scule de cea mai bună calitate. Atelierul era şi un loc de întâlnire care îl stârnea pe tânărul, dar simpaticul artist. Să ai ocazia să strângi mâna unor monştri ai sculpturii, precum Medrea, Irimescu, Jalea sau Caragea, era peste aşteptări. Să-i asculţi povestind despre Brâncuşi sau Rodin, despre peregrinările lor, să constaţi splendoarea simplităţii lor, însemna pentru Nick un fel de vis împlinit. Nu lipseau nici cunoştinţele lui din anii de liceu, cei doi Mircea, Bogdan şi Ştefănescu, studenţii preferaţi ai maestrului. Când s-a întors din vacanţă şi a poposit în atelierul lui Ladea, prima surpriză care l-a uns la inimă, a fost să constate că maestrul ţinuse cont de observaţiile lui legate de bustul lui Horea. Era turnat în ipsos, un cap de martir, de data aceasta, însă, tronând pe un gât alungit.

– La ce te uiţi Nicolae?

– Mă uitam la Horea. E grozav de viu, de dârz!

– Şi gâtul? Acum e bine??!

– Nu mă aşteptam să ţineţi cont de părerea mea. Sunt flatat, ce să spun!

– La început m-a intrigat critica ta, dar cujetând, mai apoi, precum ardelenii, am recunoscut că ai dreptate.

– Eu pot să lucrez în atelier şi când nu sunteţi aici?

– Ai să poţi, dar fără femei. Nu prea este în ordine că eşti studentul meu, dar sper să nu deranjeze pe nimeni. Totul e să-ţi vezi de treabă. Ai să fii un fel de ucenic, ai să mă ajuţi, ai să poţi lucra şi de capul tău, dar va trebui să mă şi păzeşti, din când în când. Vreau să spun, să nu mă laşi să beau mai mult decât trebuie. Ţie îţi place băutura?

– Nu, Doamne fereşte! Mi-ajunge că a băut taică meu şi pentru mine! Sunt convins că n-am să beau niciodată!

– Ei, nu-ţi lua astfel de angajamente pentru că viaţa  nu se aşterne după un plan prestabilit. Şi eu am început să gust băutura destul de târziu. Mai rău e că am perioade când nu pot să mă abţin. Asta e!

– Da’ la ce e bună băutura? Nu vă afectează munca?!

– Băutura îţi deturnează gândurile de la ce nu-ţi convine. Până acum, creaţia mea artistică nu a avut de suferit. Ştii, artiştii se îmbată cu vorbele lui Charles Baudelaire: Cine bea vin, bea geniu! Dar e bine că nu-ţi place băutura! Cel puţin ştiu că are cine să mă păzească!

– Ştiţi, m-au repartizat la un cămin studenţesc, dar nu cred că am să pot să rămân. E hărmălaie mare. Zece într-o cameră! Trebuie să găsesc ceva de lucru, să scot nişte bani şi să-mi caut o gazdă. Am să încerc la un atelier de monumente funerare, să cioplesc nişte pietre.!

– Gândeşti bine! Îmi place!

Într-adevăr, la cămin atmosfera era greu de suportat. Zece inşi într-un dormitor, boboci cu preocupări diferite, provenind de la secţii diferite. Singurul refugiu era biblioteca unde puteai găsi o masă liberă, linişte, cărţi de specialitate. În afară de cei doi Mircea, nu mai cunoştea pe nimeni. Ca şi la liceu, distanţa dată de doi ani, se menţinea, în pofida unei atitudini binevoitoare. Nick însă nu era dispus pentru relaţii de bunăvoinţă. Avea, deja, o părere prea bună despre el ca să accepte să fie tratat ca un începător.

Căminul i-a oferit, totuşi, şansa de a cunoaşte ”artişti” tot aşa de plini de ei şi să lege prietenii de la egal la egal. Poate şi faptul că erau din altă branşă, pictură, i-a ajutat să rămână aceiaşi prieteni şi după absolvire. Sever Frenţiu, Alfred Grieb, Zizi Pandore. S-au admirat reciproc, s-au lăudat reciproc, s-au sprijinit reciproc! Nick devenit Nichi pentru unii, Nicolae pentru alţii, Puiu pentru cei de acasă, pui de neamţ pentru Ladea, cucerea simpatia şi inimile celor din jur, prin talentul său neobişnuit, prin maturitatea sa şi mai neobişnuită. Citea mult, înmagazina mult, nu fuma, nu bea. Era un interlocutor plăcut, căutat. Însoţea grupul de prieteni la  berărie, dar nu se atingea de băutură. Stârnea nedumerire, dar nu intriga pe nimeni. Părea un timid, fără să fie însă. Un chip fain, dar cu purtare de fată cuminte, cum avea să-l caracterizeze Sever, peste ani. Un încrezut, un nesuferit, cum avea s-o spună o colegă, care, la orele de desen, îl urmărea pe furiş, pierzând din vizor modelul ce se perpelea pe un scaun incomod.

Nick rămânea pasiv la toate tentaţiile pe care i le oferea marele oraş. Trebuie să învăţ cât mai mult pe lângă acest maestru! Omul ştie materie, chiar dacă la desen lasă de dorit. În mâinile lui lutul prinde viaţă de la prima atingere. Să-l văd cum se descurcă cu cioplitul. Până n-am să fiu sigur pe mine, n-am să fac nimic pe cont propriu! Ceva, totuşi, îl măcina. Îi lipsea atmosfera în care-l scăldaseră mentorii şi admiratorii lui din anii de liceu. Acolo era adulat. Aici?! Aici era cu totul altfel. Era un simplu student şi nimic mai mult! Orgoliul lui suferea. Şi mai era ceva, era apăsarea unui maestru, exercitată de simpla prezenţă a acestuia. Rar se întâmpla să se poată bucura de atelier în adevăratul sens al cuvântului. Ladea era îndrăgostit de munca lui şi petrecea mult timp în atelier. Se apuca greu de o nouă lucrare, ”pierzând” prea mult timp cu proiectul lucrării, după părerea lui Nick. În materie de portrete, mai mult se documenta decât lucra.

– Nicolae, ca să poţi face un portret, trebuie să cunoşti totul despre cel pe care vrei să-l imortalizezi în piatră sau bronz. Trebuie să-i pătrunzi în suflet, în adâncul fiinţei sale. E mai simplu când este vorba de cineva în viaţă. Greul te copleşeşte când ai de a face cu cei morţi, ca să nu mai spun de cei plecaţi de secole, sau, şi mai rău, de milenii. În portretistică, ca şi în compoziţie, documentarea e totul! Geaba ai talent! Graba strică treaba, dragule. Să-ţi dau un exemplu. De ani de zile mă chinui cu proiectul unei lucrări monumentale şi nu-i pot da de capăt. În capul meu răsună un titlu care mă chinuie – Şcoala Ardeleană. E vorba de un grup monumental, iar grupul ridică probleme aparte. Istoria literaturii române, când pomeneşte de Şcoala Ardeleană, grupează într-un ansamblu ”monumental” şase personalităţi: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Vasile Aron şi Ioan Barac. Obişnuit, încă din şcoală, să mă poticnesc de numele primilor trei, m-am gândit numai la ei. Dar ce mă fac cu gigantul Budai Deleanu?! Am eu calitatea să simplific şi să fac abstracţie de rolul acestui magnific literat?! Cu cât citesc mai mult despre marii noştri luminişti ardeleni, cu atât proiectul mă înspăimântă mai mult. Uniţi în idealuri, diferiţi în caractere, ei trebuie să rămână ca atare în cadrul ansamblului. Lucrarea n-are cum să se adreseze marelui public. În faţa ei se vor opri oameni avizaţi. Lor va trebui eu să le dovedesc că nu m-am hazardat pe un teren minat, că sunt la mine acasă, că ei au intrat în sufletul meu, tocmai, pentru că eu am pătruns în sufletele lor. Nu vreau să te sperii, dar o fac pentru a te pune în gardă, mai ales că, mereu vorbeşti de portretistică.

– Dom’ Profesor, nu mă speriaţi de loc! Încă din liceu i-am ţinut o ”prelegere” de acest gen profesorului meu de desen. Era un om deosebit, care mi-a dat dreptate şi m-a asigurat că voi ajunge mare.

– Măi Nicolae, să nu-ţi pui un astfel de ţel în viaţă. Dă tot ce ai mai bun în tine, foloseşte-ţi harul şi vei fi mulţumit. Nu-ţi propune să fii fericit! Fericirea este o noţiune prea relativă ca să te legi de ea. Mulţumirea este ceva personal şi tangibil!

Astfel de discuţii-lecţii se prelungeau deseori până noaptea târziu. Maestrul era atras de talentul bobocului, dar şi de maturitatea gândirii acestui pui de neamţ, îndrăgostit de istoria Ţării în care avusese şansa, sau neşansa, să se nască. Acasă se considera un neînţeles, un copil de mâna a doua, cum îi plăcea s-o spună. Încrederea în sine şi în viaţă o căpătase şi consolidase în anii de liceu, ani care aveau să rămână în memoria viitorului artist-sculptor până la prematura-i dispariţie.

La facultate nu mai era singurul ”mare talent”. Îşi urmărea colegii în actul de creaţie, cântărind pe ascuns şansele în lupta pentru supremaţie. Încurajările profesorilor nu-i erau de ajuns. Ştia că trebuie să devină propriul său arbitru, neacordând prea multă importanţă laudelor venite din partea colegilor, sau a prietenilor de drum. Sintagma ”valoarea nu cunoaşte vârstă”, era deviza lui secretă pe care n-o mai striga în gura mare, dar pe care o păstra cu sfinţenie şi încredere. Trecuse de perioada ”infantilă” când spunea la tot pasul ”sunt mare!”. Într-o pădure de talente aşa ceva nu mai avea ce căuta. Acum trebuia să aştepte să audă, din partea celor ”avizaţi”, recunoaşterea spusă pe şleau, ”eşti mare!” Ori, aşa ceva se aude foarte rar, chiar şi în lumea artiştilor consacraţi.

M-am întâlnit cu Nick în prima vacanţă, pe coridoarele Liceului Gojdu, plimbându-se agitat, cu mâinile în buzunare, lucru neobişnuit la el. Când m-a văzut, şi-a desfăcut generos braţele, afişând acel zâmbet inconfundabil, care avea să-i dea mult de furcă printre colege.

– Ce faci, bărbate? Ce cauţi? Amintiri?!

– Măi, îl caut pe Oşorhan. Îi place să-i dau raportul despre ”băieţii lui”. Tu, ce faci?

– Îl aştept pe Ţâru. Mare om acest profesor de desen! Tot cu sor-mea?! Nu te invidiez! A, uite-l pe Ţâru.”

14

Vacanţele, conform ultimelor promisiuni, trebuiau să fie dăruite oraşului care i-a adus primele mari satisfacţii, admiraţia până la adulare din partea ”mentorilor” săi, dragostea celei care, cu toată frageda-i vârstă, a trezit în  el primele zvâcniri ale adolescenţei. Aici a învăţat să cultive dorinţa de ”a fi mare”, de a se dărui trup şi suflet talentului, de care nu se îndoia, de a demonstra ”Satului Natal” că nu a fost numai ”spaima satului” şi nici copilul nedorit, ”oaia neagră a familiei”. Aici a învăţat, din dragostea admiratorilor săi că, pentru a reuşi, trebuia să lupte chiar şi cu ideile fixe şi temerile mamei sale legate de viitorul său. Şi a mai învăţat ceva, fără să ştie de la cine, să respecte puritatea relaţiilor cu sexul frumos. Încrederea câştigată în faţa lui Elly şi, transmisă pe o cale nedefinită Domnului Széles, l-au făcut să rămână tributar acestei relaţii, cu toate ”angajamentele” de neangajare exprimate de atâtea ori în fraze ca: eu n-am să mă însor niciodată, sau, eu n-am să am copii, sau, eu n-am să beau niciodată.

Mai era cineva căruia Nick dorea să-i demonstreze cât de mult a greşit ţintuindu-l pe linia a doua, mereu în urma nestematei Anna. Era tatăl său, după a cărui dragoste a tânjit în copilărie! Îi era dor de acest om atât de dotat, închis prea mult într-o lume singulară, neînţeles de cei din jur, gata să fie răstignit pentru o vină care nu-i aparţinea. O astfel de fire trebuia înţeleasă, nu ”cicălită”, iubită, nu ”subjugată”. Era un fel aparte de a vedea lucrurile şi, ca atare, un nou mod de abordare a relaţiei tată-fiu. Nick ştia că va trebui să găsească o modalitate de a lua contact cu acest ”proscris”, care, din prea mare dragoste pentru familie, a părăsit ţara alături de cei pe care, în sinea lui, îi dispreţuia. Nick era, poate, singurul care a înţeles tragedia omului care s-a refugiat în băutură şi, de aceea, se simţea dator să intervină, să se apropie, nu din compasiune, ci din deplină înţelegere. Era convins de reuşită. Va fi mândru de mine, sunt sigur. Acesta este medicamentul de care are nevoie ca să renunţe la autodistrugere prin băutură. Când mă gândesc că şi Maestrul are nevoie de paznic, mă umflă râsul.

Planul său era simplu: trebuia să găsească o cale prin care să-i transmită o scrisoare, chiar şi nesemnată, însoţită de poze, poze care să-l reprezinte prin primele succese pe care le-a obţinut ca adolescent răsfăţat la liceu cu scorneala lui Ţâru de ”copil minune”. Era prea dornic să facă acest pas ca să se mai gândească şi la riscuri. Locul cel mai indicat pentru a-şi pune planul în aplicare părea să fie chiar ”Satul Natal”. Trebuie să-l găsesc pe Günter, să văd ce legături mai are cu cei din Germania. E prea isteţ ca să nu găsească o cale. Nu, tu, adresă, nu semnătură. Ceva simplu, dar uşor de decriptat pentru un tată. Ce surpriza am să-i fac! In fond pot să semnez cu ”Puiu”, ceva folosit doar de ramura românească a familiei, ceva care nu-l prea încânta. Se luase după maică-mea şi mă răsfăţa cu ”Öcsi”, ştiind că nu-mi plăcea. Auzi, la ei, ”fratele mai mic”! Parcă eram printre apaşi. Ce ţi-e şi cu înclinaţia asta pentru limba maghiară! Chiar aşa, aş putea semna cu ”Fratele mai mic” că doar e prea isteţ ca să nu se prindă. Da, mâine plec la maică-mea ca să aflu adresa şi să dau de Günty. Doamne, ce prietenie ne-a putut lega în copilărie! Câte trăsnăi şi câte pedepse! Acum trebuie să fug la Domnul Paul, la atelier, să mă întâlnesc şi cu Ţâru. Ce oameni! Oare am să-mi pot arăta vreodată întreaga mea recunoştinţă? Fără ei cine ştie ce s-ar fi ales de mine…”

La atelier îl aştepta o masă plină de bunătăţi, greu de procurat în acele vremuri, cu bere, cu o sticlă de vin şi nelipsita palincă de Bihor.

– Bun sosit în prima ta vacanţă printre prietenii pe care nu i-ai uitat! Să ne trăieşti, Nicolae! Hai să ciocnim un pahar cu ceva licoare divină de pe la noi! Ţuica asta de prune, dublu distilată, e un adevărat elixir.

– Domnu’ Paul, ştiţi bine că eu nu beau nimic care să conţină alcool şi, nici n-am să beau niciodată. Am spus-o şi o repet: a băut taică-meu şi pentru mine. Eu am să închin cu apă de izvor, chiar dacă se spune că aduce ploaie.

– Stai aşa! în primul rând, dacă mă consideri prieten, te rog să nu mă mai ei cu ”Domnu’ Paul”, eu pentru prieteni sunt, simplu, Paul. Acum eşti un tânăr în plină împlinire şi în materie de prietenie poţi să renunţi la tradiţionalul rol al vârstei. Şi lui poţi să-i spui ”Ţâru”, aşa cum v-a plăcut vouă la liceu, aşa cum am preluat şi eu de la voi. Cu licoarea, ce să zic? Tu ştii mai bine! Pentru noi, repet, e un elixir care ne scoate din anonimatul cabotinismului! Cel cu drepturi depline în viaţa asta eşti tu! Sigur că te invidiem, dar şi acest sentiment poate fi şi pozitiv. Gata, prietene, povesteşte tot, dar absolut tot!

Cum să nu te simţi bine într-o atare atmosferă?! Nick se scutura la gândul că aşa ceva nu va mai întâlni nicăieri, cu atât mai puţin la facultate. Acolo nu mai era ”copilul minune”, acolo primea câte o laudă, o recunoaştere, din când în când, şi, de obicei, de acolo de unde nu se aştepta. Ladea l-a acceptat ca element talentat şi l-a primit pe post de calfă şi de paznic, la nevoie. Dar, dar nu mai era unicul. Colegii se simţeau şi ei foşti ”copii minune”, fapt care i-a şi îndemnat să meargă la Arte. La facultate însă erau mulţi din ăştia, timpul scurt nu le permisese să se lupte pentru un loc pe podium, iar decenţa îi împiedica să se autodefinească drept artişti adevăraţi, cel mult, în devenire. Era ceva bun în asta şi Nick o recunoştea fără echivoc. Dorea o întrecere cu talentele reale care se puteau recunoaşte de la o poştă, dar acest lucru nu avea nimic comun cu ”întrecerea” specifică acelor vremuri, când rar meritele puteau avea ultimul cuvânt.

Experienţa însuşită cu ocazia examenului la Arhitectură l-a pus în gardă, aşa că, nu aştepta nici un fel de recunoaşteri oficiale, mai ales că, nici profesorii nu aveau această libertate deplină, ea fiind îngrădită de ”noua politică de cadre”. Aceste gânduri îl bântuiau chiar şi în momente ca cel pe care-l trăia alături de vechii lui admiratori şi, totodată, noii lui prieteni. Gazdele au simţit ceva nou şi nedefinit în comportamentul fostului elev de la Gojdu. Ştiau că a mai crescut, că s-a confruntat cu primele obstacole, oferite darnic de viaţa de toate zilele, că trăieşte noi emoţii legate de viitor. Niciodată Nicolae al lor nu fusese prea volubil, dar acum acest lucru sărea în ochi cu pregnanţă. Seara s-a scurs, totuşi, pe nesimţite, iar plecarea anunţată, vizita în ”Satul Natal”, nu a fost înţeleasă greşit ca o nouă atitudine faţă de trecutul, încă, atât de apropiat.

– Nicolae, la întoarcere, înainte de plecarea la facultate, să ne cauţi!

– Staţi, dacă-i bal, bal să fie! Dacă tot m-aţi onorat cu prietenia voastră, hai să dau şi eu cărţile pe faţă şi să vă spun ce caut eu să rezolv mergând acasă. E ceva personal, care mă frământă şi nu-mi dă pace. În mare ştiţi câte ceva despre taică-meu. Ei, încerc să găsesc o cale ca să iau legătura cu el. E foarte important pentru mine şi, s-ar putea să-i cadă şi lui bine. Omul a băut mult în ultimul timp şi a plecat cu nemţii în ’43, a ajuns şi pe front, a căzut şi prizonier la franţuzi. De ce a plecat? Ca să ne scutească de neplăcerea de a avea în casă un ratat. A încercat să ia legătura cu noi, dar a renunţat pentru a nu ne face încurcături. Maică-mea s-a ferit şi ea de teamă să nu ne facă rău. Eu vreau să-i trimit o scrisoare şi nişte poze cu succesele mele într-ale sculpturii. Sunt convins că-i va cădea bine, iar pe de altă parte vreau să-mi fac mie un bine, să aflu că e mândru de mine, lucru pe care l-am dorit din copilărie, vreme în care nu avea ochi decât pentru sor-mea. E o problemă veche între noi pe care sper s-o rezolv odată pentru totdeauna. A fost un tip grozav, dar şi un mare neînţeles. Pentru treaba asta am nevoie de ajutorul cuiva mai descurcăreţ decât mine şi m-am gândit la un neamţ cu care am făcut echipă bună în copilărie. Sper să găsească o soluţie. Ţin mult de tot să transmit un strop de alinare în sufletul lui atât de zbuciumat. Ce ziceţi, e o prostie?!

– Nu Nicolae, din contra, intenţia ta e mai mult decât lăudabilă, dar realizarea ei incumbă şi un mare risc. Totul trebuie făcut cu mare prudenţă. Viitorul tău şi al surorii tale ar putea fi în joc. Oricum, dacă reuşeşti, vei fi răsplătit. Dacă întâmpini greutăţi, mai treci pe la noi şi vom căuta împreună o soluţie. Nu-i aşa Ţârule?

– Pentru orice lucru bine gândit există o soluţie. Am şi eu o relaţie mai veche cu iz de nemţoaică şi s-ar putea ca ceea ce nouă ni se pare de nerealizat, pentru o femeie să fie o floare la ureche. Te aşteptăm, Nicolae. Nici prea multă teamă şi fereală nu este bună la casa omului! Mergi cu bine şi transmite sărutări mamei tale.

Acasă Nick a găsit aceeaşi atmosferă de tensiune, de prudenţă excesivă. Nemţii răstălmăceau zvonurile privitoare la deportări, tratau cu românii de încredere problema salvării unor bunuri de valoare pe care să le poată recupera la o eventuală revenire, convinşi fiind că cei din vest nu vor permite asemenea barbarii. Unii, mai optimişti, lansau chiar idei încurajatoare: Cum să distrugă astfel de sate model, sate cu care s-ar mândri orice ţară civilizată, populate cu oameni recunoscuţi pentru hărnicia şi cinstea lor?! Alţii, mai pragmatici, se gândeau că pentru ceva bani, se putea trata cu românii ”ajunşi”. Erau obişnuiţi cu astfel de practici şi considerau că zvonurile rele erau lansate tocmai în acest scop: totul este de vânzare iar liniştea merita orice sacrificiu.

– Sărut mâinile, Kati Néni! Mama nu este acasă?

– Öcsiii!…Grüß Gott! Mama e la o adunare, la şcoală. Cu analfabeţii. Trebuie să-i înveţe să scrie pe copiii de ţigani din satul vecin. Cum să-i înveţi dacă ei nu vor?! Să te baţi cu părinţii lor? Hai la bucătărie să mănânci ceva…

– Sehr gern! Ich habe Hunger…

Ca de fiecare dată, o conversaţie cu Kati néni era o plăcere. Liniştită în privinţa interlocutorului, şvăboaica se lansa în aprecieri politice, în acuzaţii.

– Öcsi dragă, eu nu-i iubesc pe nemţi pentru ceea ce au făcut cu războiul lor, dar nici nu pot să-i urăsc cum îi urăsc pe comuniştii ăştia! Ei se răzbună pe noi de parcă noi am invadat Rusia şi se folosesc de români, oameni cu care noi am trăit foarte bine. Românii ne-au respectat iar noi ne-am îmbogăţit muncind. Aici ne-am născut şi nu vrem să plecăm în nici o Germanie! Ce să căutăm acolo?! Acum, şvabii speriaţi caută să plătească bani grei ca să fie lăsaţi să plece şi nu se gândesc că acolo, în Germania, care nici nu este patria noastră, nemţii nu ne iubesc şi ne consideră nişte corcituri. Cu războiul lor ne-au făcut numai rău, şi încă adevăratul rău abia începe. Tinerii vor să fugă cu orice preţ, numai că preţul ăsta trebuie să-l plătească bătrânii din puţinul care l-au agonisit. Dacă o să ne deporteze, ne-om descurca şi acolo, că doar nu ne vor omorî! Uite, îl mai ştii pe Günty, ăla cu care te jucai şi făceaţi prostii. A fost la Timişoara, i-a plătit pe ăia de la miliţie şi acum se pregăteşte de plecare în loc să termine facultatea. Şi cu părinţii cum rămâne? Nici nu-i sigur că o să plece pentru că nu i-au dat nici o chitanţă pentru bani…

– Păi, Kati néni, eu tocmai pentru Günty am venit. Mergi dumneata până la ei să-l rogi să treacă pe aici? Nu vreau să mă fâţâi prin sat. Am eu o treabă cu el, dar să nu-i spui mamei că eu te-am trimis.

– Mă duc, mă duc, numai să nu pui la cale vreo prostie! Acum nu mai sunteţi copii. Să nu aud că şi tu vrei să pleci! Mama ta ar muri de supărare…

– Nu, Kati néni, eu nu am ce căuta în Germania. Eu trebuie să învăţ încă mult timp aici…Treaba mea cu Günty nu are nimic cu plecarea. Nici taică-meu n-ar fi plecat dacă nu era treaba cu băutura. El era şvab ca şi dumneata şi, şi nu mai contează…

Întâlnirea cu Günty a dat roade nescontate. Plecarea lui în Germania venea ca o mănuşă planurilor lui Nick. Discuţia care a avut loc în grădina din spatele casei, grădina de refugiu pentru clipele ”grele” ale copilului de odinioară, i-a adus lui Nick liniştea de care avea atâta nevoie.

– Bărbate, tu fă-mi rost de adresă iar eu rezolv personal treaba asta, numai să ajung acolo. Ce surpriză o să aibă tatăl tău! Ai să afli totul prin cineva care te va căuta la facultate. S-ar putea să dureze ceva deoarece în prima fază va trebui să stau într-un fel de lagăr de ”dezinfecţie”!? Vezi Doamne, să nu-i infectăm de şvăbism pe nemţii de origine pură! Nu cred că am să fac mulţi pureci pe la ei. Sunt, totuşi, cum sunt!

15

Întoarcerea în oraşul studenţiei, al viitorului, cu o escală prin locurile dragi ale adolescenţei, cu tot optimismul legat de acţiunea ”conspirativă” pusă la cale, nu a adus chiar liniştea în viaţa lui Nick. In primul rând a rămas cu un gust amar după întâlnirea cu Ella. Oare de ce nu i-am putut spune nimic despre escapada mea pe acasă? Mi-a fost teamă că s-ar putea scăpa în faţa Domnului Széles?! Este prima dată când am ceva pe suflet şi nu găsesc cu cale să-i împărtăşesc şi ei. Să fie microbul despre care mi-a pomenit chiar Günty? Teama care pune stăpânire pe nesimţite în această societate pe individ, neîncrederea cultivată de sistem, lucruri nu neapărat specifice comuniştilor, ţinând cont de faptul că aceleaşi treburi au bântuit şi Germania lui Hitler, prezenţa încă nedefinită în umbra persoanei a ceea ce înseamnă noua instituţie – Securitatea. De unde o fi scos el aşa ceva? Doar n-am să încep să tremur la gândul că trădarea există şi în forme nevinovate, în naivitatea ce cade în plasa unor forţe oculte care, ca o ironie, se împopoţonează cu un titlu ce vizează protecţia individului?! Nu, nu-mi pot ierta această atitudine faţă de o fiinţă nobilă, plină de dragoste pentru mine. Era suficient să-i atrag atenţia că trebuia păstrat secretul acestui demers. Să încep să mă tem de indiscreţia unor prieteni ar fi egal cu ieşirea din lume, cu însingurarea. Şi, culmea, Ella nu este un simplu prieten, termen care, din păcate a început să se banalizeze. Ella este cu mult mai mult! Într-un fel, chiar cred că o iubesc. Doamne, de m-ar auzi! Auzi, chiar!? Pentru ea iubirea este ceva sfânt. Degeaba aş încerca să-i demonstrez că nu există nimic mai presus de prietenie. Ce tâmpenii îmi trec prin cap! Nu poţi să pierzi încrederea în oameni, să te temi şi de umbra ta. Ceea ce vreau să fac are o acoperire morală. Vreau să mă apropii de tatăl meu, iar gândul că cineva ar putea să mă pedepsească pentru aşa ceva, mă înfioară. Cretinii l-au încadrat la ”criminali” pentru că s-a ”înhăitat” cu nemţii. El şi criminal! Nu-i destul că nu putem comunica în mod civilizat şi că nu are drum de întoarcere, fie şi numai pentru a-şi vedea familia?! Nenorociţii! păi dacă-i aşa, nimeni nu mă va putea opri să fug eu în Germania. Uite, la varianta asta nu m-am gândit când am discutat cu Günty. Trebuia să-i fi spus să se gândească şi la o astfel de soluţie. Inventiv cum e, sunt sigur că ar găsi el o cale…Totuşi, e o variantă cu recul. Ar însemna s-o sacrific pe sor-mea. Cu tatăl plecat cu nemţii şi un frate fugit la nemţi, cum s-ar mai putea apăra în faţa celor care ne apără ”securitatea”? Nu, e un gând prostesc, iar o faptă ca asta ar omorî-o pe Mami. Şi atunci, n-am eu dreptate că nu-s făcut să am familie, copii? Cred că mâine iau trenul înapoi. Nu pot să am pe suflet o astfel de neîncredere. Dacă ar afla Ella, întâmplător, că am oscilat în încrederea mea faţă de ea, ar suferi mai mult decât poate suferi un copil, ceea ce, de fapt şi este, încă. Asta e, domnule! Simt că viaţa mea începe să se complice…

– Ce-i cu tine pui de neamţ? Stai şi te hodineşti?! Nu lucri nimic, tinere domn?! S-au cujeţi la ce va să vie?

– Bună, Maestre! Nici n-am observat că aţi intrat. Nu ştiu dacă-i cujet, dar câteodată mă bântuie neîncrederea. Mare pacoste în viaţa unui om! Dar cum de aţi plesnit-o aşa, hodoronc-tronc, cu puiul de neamţ?! Chiar la taică-meu eram plecat cu gândul…

– N-am plesnit-o. Aşa îmi place uneori să-ţi spun. Dar ce te frământă?

– Poate că fac o prostie, dar mă mănâncă limba şi simt nevoia să şi comunic. Nu e nimic deosebit de ceea ce ştiţi deja. Mi-e dor de el şi gata! Dar hai s-o lăsăm baltă! Mai bine daţi-mi ceva de lucru. Văd că v-aţi apucat de marmură. Frumoasă bucată. Ce vrea să fie? un relief, sau cam aşa ceva.

– Dacă chiar vrei să mă ajuţi, apucă-te de degroşare. Uite, eu trag nişte contururi care vor cuprinde o reliefare a scenei, pe vreo trei centimetri profunzime. O scenă din istorie cu Aprodul Purice îngenuncheat în faţa Domnului Ţării gata să salte în şa. În jurul limitelor trasate poţi intra cu dalta fără teamă. Nu vom folosi scule sofisticate. Placa nu trebuie să arate ca ieşind dintr-o fabrică de lustruit pietre funerare. Spaţiile libere, printr-o buciardare potrivită, nuanţată, vor da mai multă viaţă reliefului. Ce zici, creionarea asta mă va ajuta? N-am mai pus de mult timp mâna pe daltă şi, sincer, am oleacă de emoţie. E o comandă de suflet de prin Moldova şi mă aleg şi cu ceva bani.

– Nu cred că are vreo importanţă creionarea, cum îi spuneţi, căci sunt convins că totul este fixat deja în creier şi ca atare fixat în piatră. Îmi place poanta: Maestrul are emoţie, nu artistică, după cum reiese, ci una de meşter!? Asta-i bună!

Prezenţa Maestrului l-a scos pe Nick din făgaşul gândurilor şi al temerilor sale. Vedea în această primă ”colaborare” cu profesorul său, o bună ocazie de a-l urmări de aproape, de a fura ce era de furat, dacă era ceva de furat, de a porni cu dreptul în noul an şcolar. Nu s-a înşelat. Erau destule lucruri ”de furat”. Culmea, Maestrului nu-i plăcea să facă teorie, să peroreze. Lecţiile lui erau aproape seci. După el, sculptură nu puteai face tocind teorie. Pentru sculptură trebuia să te naşti cu talent, talent care te făcea hoţ fără să vrei.

– Ştii, Nicolae, ce mi-a plăcut la tine din primele ”teorii” pe care le-ai lansat, când abia ne cunoşteam? Era încrederea pe care o aveai tu în viitorul tău de sculptor, când încă erai un mucos, când îmi vorbeai de hoţul care zace în tine, de metoda infailibilă a ”furtului” în arta plastică care, însă, nu este la îndemâna oricui, fiind apanajul adevăratelor talente, şi-ţi susţineai teoria bazat pe propria-ţi experienţă. Experienţă la anii tăi! Da, m-ai surprins atunci deoarece nu participaseşi încă la nici un curs de-al meu. Eram pe aceeaşi lungime de undă. Ştiu că nu sună pedagogic ceea ce-ţi spun, dar trebuie să recunosc că nu vei avea prea multe de învăţat de la ”marii maeştri”, cum ne place nouă să ne considerăm. Şi eu am furat de la Brâncuşi şi asta într-o perioadă când era un mare controversat. Am vizitat atelierul lui Rodin, care pentru mine rămâne omul secolului, dacă nu cumva, al mai multor secole de sculptură. Eram copil, dar privirea mea a furat cu neruşinare. Brâncuşi l-a cunoscut bine. Mai târziu am vizitat muzeul închinat lui şi de fiecare dată am furat câte ceva. La un geam am văzut, într-o lumină formidabilă, o lucrare de mici proporţii care m-a ţintuit. Erau două mâini care se înălţau, parcă, spre cer. Era ”catedrala”. Mâinile acelea nu mi le pot scoate din minte. Brâncuşi spunea despre el că  nu pierdea timpul cu lecţii, el lucra şi, doar, din când în când, mai şi povestea câte ceva, câte o bârfă la adresa lui, dar nu scotea o vorbă despre arta sculpturii sau tehnicile folosite. De critici vorbea doar în zeflemea. Da, am furat mult din portretistica lui. Avea o bibliotecă impresionantă. Când l-a văzut pe Brâncuşi zgâindu-se admirativ, dar şi interogativ, i-a spus simplu: Acolo se găseşte secretul portretisticii mele. Studiul personajelor alese, în cea mai mare parte, de mine. Personajul trebuie pătruns în intimitatea lui! Da, pruncule, teoria furtului m-a făcut să mi te apropii. Asta nu înseamnă că te cunosc. N-aş putea, în clipa asta, să-ţi fac portretul. Trebuie să recunosc că eşti mult mai complex decât mi-aş fi putut imagina şi, probabil, doar o prietenie profundă, care ar călca în picioare normele de vârstă, ar putea să-mi permită să-ţi cunosc sufletul. Până atunci mă mulţumesc cu prezenţa ta şi, bineînţeles, cu rolul tău de paznic. Am nevoie de aşa ceva deoarece ştiu că sunt slab în faţa elixirului vieţii. Ai să creşti şi, poate, ai să mă înţelegi, fără să mă acuzi. Asta e, fiule! No, la muncă! Să văd ce mai trebuie să mâzgălesc pe marmura asta ca să n-o rebutăm. Aşa se spune la fabrică.

Începutul unei relaţii profesionale cu noul său mentor era pe cale să se înfiripe. Nick era încântat de felul cum evoluau lucrurile. Visul său legat de facultate, de oraşul adevăratelor talente, nu mai era un vis de copil. Un talent incontestabil îl acceptase în preajma lui şi nu ca pe o calfă, cum crezuse la început. Începea să se simtă ca un coleg de atelier, poate chiar de breaslă. Se simţea obligat să se comporte ca atare, să se stăpânească în pornirile sale mai puţin controlate, mai ales în ceea ce priveşte expunerea unor păreri legate de artă, în general, sau de sculptură, în particular. Maestrul simţea această atitudine rezervată, sau, prudentă, poate, şi îl surprindea uneori cu întrebări care nu permiteau răspunsuri evazive.

– Ce zici, neamţule, dar fără ocolişuri, ”reuşita” asta a mea nu este în fond o porcărie? Nu pare nici pe departe ceea ce ar vrea să fie! Ceva mă roade şi nu-mi dau seama ce.

– Maestre, nu mă provocaţi! Din moment ce nu vă place, nu mai căutaţi aprobarea la alţii. E clar că aveţi dreptate, e ceva ce n-aş vrea să fac niciodată, e pentru artă ceea ce este un kitsch pentru un colecţionar de profesie. Fără supărare, e o fuşereală…

– I-auzi, fuşereală!? Şi asta după luni de muncă, de transpiraţie!? Chiar aşa?! Păi, atunci, de ce ai tăcut până acum?

„De fapt nu am tăcut şi asta aţi observat-o singur. De aia şi m-aţi şi întrebat, ca să v-o confirm, nu? Mă bucur că m-aţi citit. Ce am pe suflet se citeşte în ochii mei, asta dacă nu mă priveşte un analfabet, bineînţeles. Şi în materie de artă, nu sunteţi un analfabet, fireşte! Cât priveşte transpiraţia, să ştiţi că este un bun judecător: transpiraţia creatoare are un parfum aparte, nici nu-ţi vine să te speli, în timp ce transpiraţia unei activităţi brute, pute, pute tare, te alungă la duş, dacă ai aşa ceva. N-aţi simţit niciodată această diferenţă? Se spune că femeile simt asta cel mai bine!?

– Mă-i neamţule, începi să mă cucereşti cu nevinovăţia asta obraznică. Ţine-o tot aşa şi nu vei scăpa de prietenia mea, care te cam paşte, dar să nu o practici şi cu alţii pentru că s-ar putea s-o şi încurci. Nu oricine poate înghiţi anumite forme de sinceritate, aşa că atenţie!

Ceea ce trebuia să fie o compoziţie, acum, un lut descalificat de arbitraj, a coborât de pe masa de lucru, ajutat de braţele vânjoase ale Maestrului şi de o bună dispoziţie apărută din senin, transformându-se într-o masă inertă, informă, de materie primă. Seara, luând-o încet pe străzile nu tocmai bine famate ale oraşului, s-a oprit frânat de o cugetare: Măi, eu cred că sunt lud, vorba Ellei. Cum am putut debita asemenea grozăvii la adresa lucrării unui ”maestru” ?! Dacă i-a căzut rău, am încurcat-o! Nu ştiu, când am să mă învăţ minte?! E drept că mă mânca limba şi înainte de a mă provoca, dar o aşa lipsă de tact nu avea voie să se manifeste. Oi trăi şi-oi vedea efectele. Dacă vrea să-mi plătească, n-o să întârzie prea mult. Încep să-l cunosc. Totul depinde de cât de mult i-a fost rănit orgoliul. La dracu! dacă vreau să ajung ce mi-am propus, trebuie să fiu eu, aşa cum mama m-a făcut!

Drumul spre cămin, pe o vreme mohorâtă de toamnă, l-a întors cu gândul la cele aranjate cu Günty, la Ella. Mâine iau trenul şi mă liniştesc. Nu pot avea astfel de secrete faţă de ea.

Ella l-a zărit de la fereastră şi, conform obiceiului a ocolit uşa şi a sărit în stradă chiuind de bucurie.

– Ce-i cu tine, Nick?! Parcă trebuia să pleci la facultate?!

– Am şi fost şi m-am şi întors, de dorul tău! Am uitat să-ţi spun ceva ce am pus la cale cu un prieten. E secret de stat, aşa că, să ne plimbăm puţin, departe de urechile indiscrete.

– Mă faci curioasă, hai, spune! Ce te-a apucat cu ”secret de stat”? S-a întâmplat ceva rău?

– Nu, nu s-a întâmplat nimic rău, dar dacă nu-ţi ţii gura, s-ar putea întâmpla. Şi asta n-o spun în glumă, priceput?

Nick îi relată foarte pe scurt cele aranjate cu Günty şi rămase tăcut, privind-o cu coada ochiului.

– Eu nu văd nici un ”secret de stat” în ce vrei să faci. Nu înţeleg de ce te temi, în fond?! E vorba de tatăl tău cu care vrei să iei legătura.

– Tu pe ce lume trăieşti, fată? Nici la şcoală, nici acasă la voi, n-ai auzit de securitate, de cum îi urmăresc pe cei cu rude în apus? Ştii că într-o zi m-am pomenit acostat, la ieşirea de la cursuri, de un individ, un ”civil”, care m-a invitat la o plimbare prin grădina botanică. Când l-am întrebat ce dracu vrea, mi-a arătat o legitimaţie, din care nu am înţeles nimic, cred, din cauza tremuratului. Mi-a spus că mă cunoaşte, că ştie de situaţia grea creată de taică-meu, că e bine că nu corespondez cu el, şi multe alte măgării. În grădina botanică ne-am aşezat pe o bancă mai retrasă, şi-a desfăcut servieta, a scos o hârtie şi un stilou şi mi-a spus să trecem la treabă. Mi-a explicat că, pentru binele meu, ar fi bine să colaborez cu el, să-l informez dacă primesc veşti de la taică-meu, dacă mai cunosc şi alţi colegi care au rude în străinătate, că îl pot suna la telefon, oricând, şi el va veni la întâlnire. Că ar fi bine să dau o scurtă declaraţie, un fel de mic angajament, prin care să devin colaboratorul lui. Mi-a întins foaia şi stiloul şi a început să dicteze. Eram atât de înspăimântat, gândindu-mă la facultate, încât m-am ridicat brusc şi, pe picior de plecare, i-am spus că nu discut cu el decât la facultate, în faţa profesorului meu. Mi-a zâmbit şi, cu un ton nevinovat, mi-a întins mâna spunând că ne vom mai întâlni, pentru binele meu. Lucrul ăsta, poate, te va face să pricepi de ce sunt ”paranoic”, vorba lui Günty. Dar, vezi, cu toată paranoia mea, m-am hotărât să fac ceva, să iau contact cu taică-meu şi sper să şi reuşesc. Atâta lucru merit şi eu, şi, merită şi el săracul! Dacă mă mai bat la cap, renunţ la facultate şi mă angajez cioplitor de monumente funerare. Auzi, tu, colaborator!? Cretinul! Ella, eşti singura care ştie de lucrurile astea murdare şi ar fi bine să le consideri suficient de grave ca să nu-ţi vină ideea de a le împărtăşi cuiva. De aia m-am întors, pentru că nu puteam ţine în mine tâmpeniile astea. Nu i-am suflat nici o vorbă Maestrului de teamă că ar putea să scape o vorbă nevinovată la un pahar.

– Nick, sunt fericită că te-ai hotărât să-mi spui toată povestea asta! Acum sunt convinsă că mă iubeşti…

– Mai am vreo trei ore până la tren, dar n-am chef să trec pe la tuşa. E în stare să se sperie. Nici pe la voi nu vreau să mergem. Mai bine ne mai fâţâim puţin prin oraş.

16

Anul 52 – 53 s-a adeverit a fi hotărâtor pentru Nick. Lipsa oricărei şanse de a se apuca de lucru după capul lui – Maestrul nu era omul care să accepte salturi peste etape –  l-a făcut să fie mai înţelept şi să se apuce cu toată ardoarea de studiu, acceptând, din capul locului, importanţa desenului. Era, de fapt, o întoarcere la anii copilăriei, la prima lui dragoste. Desenele, mai bine spus schiţele care au început să curgă cu nemiluita, au rămas, peste ani, dovada muncii depuse în aflarea ”anatomiei mişcării” fiinţei umane. Nu suferea desenul după ”natură moartă” care, după părerea lui, nu era decât o pierdere de timp, o simplă demonstraţie de virtuozitate în materie de copiere. Pentru el, modelul, chiar şi atunci când sta liniştit pe un scaun, sau întins pe o canapea, era în permanentă mişcare, mişcare care era întreţinută de viaţa care pulsa. Această viaţă, oarecum ascunsă, trebuia surprinsă. Schiţele lui erau pline de aceste mişcări oculte, cum îi plăcea să spună: poziţia vie în orice ipostază, expresia dătătoare de mişcare, mersul care să sugereze continuarea mişcării chiar şi în planul bidimensional al hârtiei, braţele, degetele, ah, aceste degete care, în timp, au devenit unul din punctele forte ale viitorului sculptor. Desenul venea să compenseze lipsa unei activităţi directe cu „materia primă” , vorba Maestrului, dar se infiltra convingător în activitatea de studiu.

Maestrul se manifesta larg în aprecieri, cu o notă mascată de invidie. Da, era domeniul în care nu excelase niciodată. Vedea în Nick un viitor artist ”multilateral dezvoltat”, o sintagmă a vremii, luată deseori în glumă, uneori nu lipsită de zeflemea. Totuşi, maestrul ascundea în el o teamă nemărturisită.

Pruncul ăsta ar putea face cu succes pictura. Nu înţeleg de unde ideea lui fixă cu sculptura. Poate că ar trebui să-l pun măcar în gardă, aşa, pe un ton amical, nu de dascăl. Şi a făcut-o, şi a ieşit o mare dandana.

– Cum, Maestre, v-aţi şi săturat de mine?! Desenul pentru mine este doar o metodă de studiu, ceea ce ar trebui să fie valabil şi pentru alţii, chiar şi consacraţi. Cine nu are desenul în sânge, nu are ce căuta la arte! E valabil şi pentru sculptori! Repetaţi ceea ce aţi afirmat şi dau dracului facultatea cu ”maeştri” cu tot! La mine nu-i un moft sculptura, e mai mult, curge în vinele mele. Pot s-o fac şi fără şcoală.

– Măi, pruncule, nu uita că între noi mai închepe încă unu şi jumătate de-al de tine. Nu, nu uita, eu sunt din 1901! şi sunt şi dascăl, şi am şi răspunderea îndrumărilor mele. Sau poate că te bântuie gândul că vreau să scap de un viitor rival?! Eu nu-ţi sugerez să te laşi de sculptură, eu îţi spun că poţi face pictură cu succes, probabil ca portretist. Studiul e bun şi el la ceva, dar talentul obligă. Şi nu te mai repezi ca taurul la roşu. Nu este indicat pentru vremurile pe care le trăim, cu voie, sau, fără de voie. Aminteşte-ţi că roşul este culoarea la modă! Şi, aminteşte-ţi de Leonardo…

Cum era să uite când el înghiţea tot ce avea legătură cu Leonardo?! Al dracului de şmecher Maestrul meu! Şi când mă laudă nu uită să-mi aducă aminte că, încă, nu-s decât un prunc. Oi fi, dar nu într-ale artei plastice.

Cel mai mare of era viaţa la cămin. Zece inşi într-o cameră, ca la cazarmă! Zece indivizi dintre care vreo cinci puşi pe ”viaţă” , fără mofturi, fără prejudecăţi. Jocuri de cărţi, bere, gălăgie, fum, mult fum de ţigară. Încercările lui Nick de a se acomoda cu studenţia se loveau de un zid interior, de felul său de a fi, închis, puţin comunicativ. Ce, dracu, mă fac? Eu am nevoie de linişte, de o masă de lucru, cel mult de puţină muzică. Să desenez şi să-l ascult pe Bach. Orga, ce instrument divin! Parcă nici un instrument nu o egalează. Chiar că a fost făcută pentru muzica sacră. Cum să le spun că n-am chef de gălăgie, de bancuri proaste, răsuflate şi, totuşi, repetate, stârnind râsul celui care-l spune. Doamne, ce cloacă! Ăştia o să mă facă să lucrez pe o bancă din parc şi să dorm în sala de aşteptare de la gară. E drept că pot lucra în atelierul Maestrului, dar parcă acolo am libertatea de a petrece ceva timp de unul singur? Ieri mi-am petrecut noaptea la gară şi când am venit dimineaţa, obosit, nebărbierit, s-au luat de mine: Ei, cum a fost ”noaptea” , caldă? O cunoaştem? Cine şi-ar fi închipuit că sculptoraşul nostru duce o viaţă de noapte! Cretinii! Trebuie să fac ceva, să câştig nişte bani, să închiriez o cameră, sau să mă aciuez pe lângă vreun cioplitor cu atelier, să-l ajut ca să mă lase nopţile acolo. Ce grozav a fost la NEA FANE! Aşa ceva n-am să mai întâlnesc niciodată. Şi Ţâru, şi Paul. Ce oameni! Oare ce m-a apucat?! Nu mi-a căzut prea bine ce mi-a servit Maestrul. Nu, Maestre, sculptura este visul meu, chemarea, şi nu mă poţi prinde cu nici un fel de tertipuri. Acum că sunt student, poate că ar merge să încerc la Bucureşti, la Ion Grigorescu, prin transfer. Prea sunt plini de ei aceşti ardeleni. Cu miticii din regat te înţelegi mai uşor. Nu ştiu, când eşti calic e greu să găseşti soluţia ideală. Mamă dragă, de ce m-ai făcut sărac? Fără bani mori cu talentul în suflet!…Trebuie să dau o raită prin cimitire, să văd atelierele.

Nick, chiar că dădea dovadă de hipersensibilitate. Nici pe departe Maestrul nu i-a sugerat să încerce pictura. El îl stima, avea încredere în talentul cu care, de fapt, l-a şi cucerit, mai mult, fără s-o spună, îl dorea aproape ca pe un fiu, în preajma sa, pentru a ostoi un of personal. O întâmplare i-a dezvăluit lui Nick starea de fapt a lucrurilor şi l-a făcut să abandoneze, din faşă, proiectul cu Ion Grigorescu. O discuţie surprinsă între Maestru şi un necunoscut, în atelier.

Uşa întredeschisă i-a permis să înregistreze esenţialul: un prunc superdotat pentru arta plastică, la care ţin mai mult ca la propriul meu fiu, care va mătura pe mulţi consacraţi din topul valorilor, numai să mă asculte, să se mai tempereze în pornirile sale furtunoase de copil teribil, să accepte, cât se poate, vremurile pe care le trăim. Da, puiul ăsta de neamţ merită toată atenţia, toată grija mea…

N-a mai stat să asculte, a zbughit-o sărind într-un picior, rumegând sensul caldelor cuvinte spuse la adresa sa, fără nici un regret că a încălcat regula unui comportament civilizat, ascultând la uşa atelierului. Ce contează? Că nu se face să asculţi, sunt de acord. Dar, şi dacă asculţi într-un loc potrivit, şi, cum se spune?, la momentul potrivit, te alegi, uneori, cu cheia dilemei. Deci ăsta-mi eşti, Maestre! N-aş putea spune că n-am dat de puţin noroc şi aici, la facultate. Ce, puţin?! E mult şi odihnitor…Şi atelierul! Aş fi un prost să nu profit, chiar dacă o să mă şi bată la cap. E mare Maestrul meu, e mare!

Era şi nu era aşa. Nick suferea mult din cauza inactivităţii creatoare. Maestrul nici nu se gândea să-l încurajeze într-o asemenea activitate. Socotea că ceea ce realizase la o vârstă fragedă, fără o acoperire ”profesională” , fără o şcoală adevărată, practic fără nici o instruire într-un domeniu atât de ”gingaş”, dar şi plin de capcane, putea să-l termine, ca artist, din faşă. E plin de bune intenţii Maestrul meu, dar, această neîncredere a  lui mă poate frâna în avântul care clocoteşte în mine. Sper să fie vorba de ”bune intenţii” izvorâte din spiritul său de mare pedagog şi nu de o atitudine retrogradă ce porneşte din aşa zisa ”gelozie de breaslă”, care , se spune că sălăşluieşte nu rareori în sufletele marilor artişti! Să fiu al naibii dacă nu trebuie să mă aştept şi la aşa ceva! Nici Paul şi nici Ţâru nu erau chiar nişte ageamii care să nu poată recunoaşte talentul, iar onestitatea lor nu poate fi pusă la îndoială. Erau conştienţi de limitele lor şi, ca atare, nu puteau cădea în păcatul invidiei, al geloziei, sau mai ştiu eu ce. Cu mijloace limitate, ei mi-au acordat încredere necondiţionată, m-au împins înspre instruire trezindu-mi interesul pentru facultate, pentru confruntarea cu adevăratele talente. Nu, fără a-l provoca pe Maestru, trebuie să găsesc o cale care să-mi permită să lucrez după capul şi sufletul meu, fără o linie impusă, fără un program rigid de ”pregătire”. Da, trebuie să găsesc un atelier de prelucrare a marmorei, să mă ofer să fac degroşări, buciardări, să scriu. In schimb, vreau libertatea de a lucra în afara orelor de program, câte o bucată de piatră, poate din recuperările din cimitir…Chiar dacă nu voi putea face lucrări de anvergură, voi face testări care să mă ajute să cunosc aceste materiale, aparent dure, dar atât de maleabile în faţa spiritului creator…

Nick a început să cutreiere cimitirele, mai bine zis, atelierele de monumente funerare, încercând să intre pe sub pielea unor oameni, în general necăjiţi, apăsaţi de grijile zilei, reticenţi la orice încercare de ”infiltrare” în lumea lor. Să lucrezi într-un oraş mare, lângă familie, chiar şi cu o remuneraţie mai mult decât modestă, era de preferat muncii de miner din exploatările de marmoră, cum erau cele din Apuseni, de pe lângă Vaşcău. Condiţiile, chiar dacă se lucra la suprafaţă, erau inumane, folosindu-se o tehnică ce ar fi trebuit arhivată de mult. La cimitirul central al ”municipiului”, cum le plăcea să spună angajaţilor, aversiunea s-a manifestat de la primul contact.

Şeful atelierului, de fapt al Cooperativei, un ungur cu mustaţă de gábor şi cu o pălărie neagră cu boruri largi agăţată la vedere de un cui din perete, cu o burtă atârnând dizgraţios, fapt care nu-i permitea să stea ca omul la biroul de prelucrat hârţoage, darămite să se aplece asupra unei plăci de marmoră, i-a răspuns răspicat că nu înţelege româneşte.

– Nem tudok romanul!

– Nu-i bai! Eu vorbesc şi ungureşte, înţelegi? Nu?!…No, atunci pe ungureşte: Én beszélek magyarul és németül is!…

– Akkor miért nem mész német országra? Nincs pénz magunk számára sem! Nu lucru cu copii!

A fost prima experienţă neplăcută pentru Nick. Şi în adolescenţă a făcut liceul într-un oraş cu o importantă populaţie maghiară, dar, parcă, nu a întâlnit asemenea atitudine. Drept e că acolo nu întâlnise direct decât o familie de unguri, dar era familia Ellei iar relaţiile erau de cu totul altă natură. Ajunsese să fie iubit de Ella, râvnit de năbădăioasa Emmy şi simpatizat de însuşi capul familiei. Îl mai întâlnise şi pe Kiss şi a rămas, cumva, legat de acest om deosebit. Mama ta de bozgor! N-are bani să mă plătească…Nici măcar nu m-a lăsat să-i explic că nu pentru bani voiam eu să lucrez la ei! Neamu’ prost e neam prost şi când cade în budă: nu se duce, mai întâi, să se spele, se duce să reclame podeaua spartă! Mâine încerc un atelier mai la periferie. N-or fi toţi împuţiţi!?

 

17

Cât era municipiul ăsta de mare, totuşi, nu se putea lăuda cu prea multe cimitire înzestrate cu ateliere de cioplit pietre funerare. Norocul, care, se pare că îl însoţea pe ici-pe colo, l-a îndreptat unde trebuie. Un atelier, mai mult decât modest, condus de un meşter bătrânel, blajin, ungur get-beget, cum îi plăcea să spună, ascundea soluţia căutată.

– Bună ziua, sau, jó napot!…

– Servus, drága! Care-i baiul? S-o-ntâmplat ceva rău?

– Nu, nuuu…sunt student la sculptură şi aş vrea să lucru ceva în timpul liber, să învăţ să cioplesc marmura sau calcarul, sau ce-o fi. Şi dacă se poate să şi stau câteodată prin atelier, să învăţ, că la cămin nu pot face nimic de atâta gălăgie. Nu am pe nimeni în oraş şi nici nu prea am bani de buzunar…

– Şi tu crezi că la amărâţi ca noi poţi să înveţi ceva bun?!…

– Ca elev am mai lucrat într-un atelier, la unul ”NEA FANE”, şi am învăţat multe despre cioplit, despre pietre, despre lemn, mai mult decât învăţ aici la facultate. Ce ziceţi? S-ar putea?

– Dă putut să poate dar, dar nu avem bani cu ce să te plătim. Suntem săraci. Dacă vrei poţi veni să ne ajuţi şi mai vedem cum facem cu restul. Ce zici? Dacă eşti băiat cuminte te putem lăsa să mai stai şi prin atelier după program. Numa’, să nu ne faci năcazuri, că avem dăstule…Dacă o să avem mai mult de lucru, poate că te angajem zilier. Mai vedem.

– De când pot veni ca voluntar?

– De când vrei tu, tinere student. Batem palma?

– Batem!

– Să aduci un carnet de student să te trecem în rejistru, că ăşe-i musai!

Un ungur bătrân şi doi tineri din Ţara Moţilor reprezentau personalul atelierului de cioplit monumente funerare. Nu se prea lucra cu marmora. Se turnau plăci mozaicate, standardizate ca formă şi mărime, privind spre cer printr-o cruce şi ea mozaicată, sau, în cel mai fericit caz, din marmură albă. Românii, de regulă, comandau un mozaic natur, picăţele albe pe fondul cenuşiu al cimentului. Ungurii cereau un mozaic pe fond verde cu gândul realizării tricolorului lor şi depuneau în acest scop trandafiri roşii. Plimbându-te printre morminte, puteai uşor să le clasifici după apartenenţa etnică a celor plecaţi din lumea pământească.

Un cimitir îngrijit, dar modest, fără extravaganţe, cu prea puţină marmură şi cu şi mai puţin granit negru. Nick, obişnuit cu cimitirul Rulikovsky, a simţit o strângere de inimă. Îi lipseau monumentele funerare care tronau în alb şi negru unde, doar florile roşii şi frunzele verzi se alăturau albului imaculat al marmorei pentru a satisface, chiar şi în trecere, spiritul naţionalist al populaţiei maghiare. Aici, totul era simplu, totul arăta sărăcia şi, mai nou, alinierea la noul spirit al ”vremurilor noi”. Era bine şi aşa, atâta timp cât crucile încununau, încă, mormintele. Păi, în sărăcia asta de unde să mai pretind să găsesc ceva material de cioplit?! Poate doar dacă mă miluieşte cu ceva Maestrul…Dar asta mă va obliga să mă deconspir, să-i spun pe unde m-am aciuit, ce am de gând să fac pentru a-mi asigura un strop de autonomie, de linişte în creaţie. Nu ştiu, poate că merită să încerc, dar să văd mai întâi cum am să mă descurc pe aici.

Într-adevăr, condiţiile oferite de atelier erau sărace şi gândul la posibilitatea pierderii timpului l-au cam dezumflat pe Nick. Ceva, totuşi, l-a încurajat: atitudinea celor noi trei tovarăşi de suferinţă. În fond erau nişte amărâţi, fără comenzi, fără bani pentru familie şi, mai ales, fără perspectivă. Şi totuşi, oameni buni, cu înţelegere faţă de nevoile altuia. Cum Nick nu prea suna bine în magherniţa lor, s-au hotărât să-l adopte, pe şest, e adevărat, ca Nicolae. Scule erau puţine, dar avea acces la toate. Materiale, aproape de loc, dar bunăvoinţă berechet. Pur şi simplu, la comanda şefului, ”Şefu”, impus de cei doi moţi, băieţii au plecat în căutare de relicve, bucăţi de calcar, sau marmură chiar, acoperite de trecerea timpului cu pământ sau numai cu muşchi, iviri aducând uneori a şantier arheologic dat uitării. Nicolae îi urma răbdător dar sceptic, cu gândul undeva departe, în căutare de noi soluţii.

– Uite, Nicolae, aici trăbă că e o bucăţică bună de marmură. E verde da’ cred că e toma’ bună. Haide, măi, s-o trajem afară! Bagă lopata uşor să n-o spurcăm. Ăşe, şi pe partea ailaltă. Eu bag bâta să văd dacă se mişcă. Ăşe, ăşe! No, nici nu-i mică. Ce zici, Nicolae, o’, cum vrei să-ţi spun? domnule student? Nu, că nu mere! Amu-i cu tovarăşe, nu? Mai bine, Nicolae, ca între ortaci, ca la Cău.

– Ca unde?!

– Ca la Vaşcău, c-ăşe-i zâcem noi, ăiştia dân Apuseni.

Nick, prins de febra căutătorului, luă o bucată de cărămidă şi, cu grija arheologului începu să frece un colţ al comorii pentru a îndepărta, cât de cât, stratul de muşchi şi de pământ. Surpriza a fost mare. Cu puţin scuipat marmura s-a luminat.

– Măi, fraţilor, asta nu-i de la Cău, asta-i de la Ruşchiţa, măi!

– Dă inde?!

– De la Ruşchiţa, unde avem cea mai bună marmură. Să vezi ce s-o bucura Şefu. Numa’ să mi-o dea s-o lucrez. Asta are cam juma de metru pe juma. Hai să-l chemăm!

Şefu, surprins oarecum de descoperire, începu să mângâie partea de marmură dezvelită, dând din cap a mulţumire.

– No, Nicolae, o da’ norocu’ păste tine dîn prima zî. Crezi că-i bună bucata la ce-ţi trebă? Hai s-o scoatem afară, s-o vedem toată. Să nu fie crepată mai de jos. Du-te măi şi adă nişte rănji, s-o urnim dân loc. Tu, fă loc pe lângă e’ cu hârleţul, să vedem cât îi dă adâncă.

Nick nu s-a înşelat. Era o bucată bună, cum numai în atelierul din cimitirul Rulikovschi mai văzuse şi, şi era mare, tocmai bună pentru un bust, pentru un portret pe cinste.

– Şefu, dacă-i bună?! Păi aşa ceva trebuie sărutat înainte de a te apuca s-o ciopleşti! E formidabilă! Chiar mă laşi să cioplesc ceva din ea?!

– Da pă’ cum?! Aiasta nu face parte dân averea atelierului. Aiasta-i a pământului care o îngropat-o. La ce să ne încurcăm cu e’?! E a ta, dacă vrei!

– Dacă vreau?! Doamne, cum să nu vreau?! Vreau să-ţi arăt ce pot, să nu crezi că m-am lăudat. Am să fac un portret, portretul profesorului meu, Maestrul…

– Da?! şi cum o să-l aduci pe Maestru aici, la pozat?

– Păi nu-l aduc, el este aici, în capul meu. Am să ţi-l arăt când ne întoarcem în atelier, am să-ţi fac o schiţă.

– O ceee?

– O schiţă, un desen. Am tot ce-mi trebuie în mapă. Istenem, nu pot să cred!

– Văd că ştii şi ungureşte!?

– Ştiu, ştiu şi nemţeşte, că doar îs neamţ. Aşa că putem vorbi cum îţi place matale.

Ba, o să vorbim româneşte, să nu le cadă rău băieţilor. O’ să creadă că vorbim urât dă ei, nu?!

– Eşti mare, Şefu, eşti mare! Şi ai şi un chip fain!

– Ce să am?!

– O faţă frumoasă, bună de sculptat. Da, da! La început fac un desen şi, dacă mă ţii pe aici, am să-ţi fac portretul în piatră. Poate mai găsim ceva materie primă, cum zice Maestrul.

– Vrei sa spui că-mi faci un tablou? Să-l atârn pă părete? O să râdă baba me, Marika néni…Hai, să merem la mühely, să luăm căruţu…

– Unde să mergem?!

– No, la atelier…spuneai că vorbeşti ungureşte, nu?!

– Vorbesc, vorbesc, numa’ că n-am auzit bine.

– Ăşe…, când omu nu pricepe ceva, spune că nu aude…

– Eşti şugubăţ, Şefu.

– Nu, sunt bătrân…

Atmosfera care domnea îl încânta pe Nick. Venise cu emoţii şi s-a pomenit într-un loc, parcă, cunoscut lui, cu oameni cunoscuţi, primitori. Oare ce va urma? Am să pot să lucrez ceva după voia mea? Om vedea. Nici nu ştiu dacă ar trebui să-i spun Maestrului. S-ar putea să nu-i convină să lucrez după capul meu. Mühely-ul lui Şefu era un fel de magazie, şopron, sau orice altceva, numai atelier nu era. Lumină avea, e drept, şi ferestrele mari erau întreţinute ”la zi”, dar se apropia iarna şi prezenţa unui minuscul goden nu inspira prea multă încredere.

– Şefu, da’ iarna se poate lucra?!

– Păi, cum să nu?! Vezi tu sobiţa aiasta? Aiasta am arănjet-o să meargă cu petrol care cură din rezervorul ăla de sus. O fo’ un rezervor dă camion, cam spart el, da l-o arănjet un tinichijiu, un preten. Petrol să fie, că nu poţi de căldură. Lucrăm cu uşa dăşchisă, zău ăşe! De lucru să avem, că de frig n-o murit nime’…

– Da spune, matale, cum de ai învăţat ăşe bine româneşte?! Că doar ungurii de pe aici nu prea aud bine limba asta…

– N-am eu treabă cu bozgorii mei, eu aici m-am născut, aiasta e ţara me şi nu mă ocup eu de cine-i la putere. Poa’ să vină şi austriecii că nu mă doare pă mine. Oameni să fie!…româneşte? păi când am fost tânăr am lucrat şi pe la Bucureşti, la Granitul, cum îi spune astăzi. O fo’ bine şi am învăţat şi meserie. Nime’ nu mi-a spus că-s bozgor! Da, o fo’ bine…

Până au reuşit, el şi cu Şefu, să tragă căruţu dintr-un fel de şopron şi să-l aducă la locul descoperirii, moţii, încântaţi de noua lor misiune, au şi scos piatra la suprafaţă. Nu era ea chiar de juma pe juma, cum o apreciase Nick, dar vreo 40×40 tot avea. Era un cub perfect, ciobit puţin pe la colţuri şi  muchii, şi promitea să fie o ”materie primă” a-ntâia. Un plan înclinat făcut la repezeală din cele două răngi, şi piatra, cu puţină opinteală, a fost instalată pe căruţ. Este greu de redat în cuvinte mica procesiune care s-a urnit luând drumul atelierului. Oameni care de abia se cunoscuseră, participau cu trup şi suflet la evenimentul care urma să dea o nouă culoare vechiului  lor loc de muncă. Fără să ştie încă cum, toţi trei se simţeau, deja, părtaşi la cele ce urmau să se întâmple. Un tânăr student fusese adoptat fără nici o reţinere şi, chiar şi neoficial, avea să facă parte din acea mică familie de meşteri necăjiţi. Nick era în culmea emoţiei, trădată, ca de obicei, de vibraţia întregului corp. Era ceva care îl deranja, dar nu avea obiceiul să vorbească despre această meteahnă. Pe unde o fi buda? Dacă mă apucă, mă fac de minune. Oare de la cine am mai moştenit şi asta?! E de groază! În loc să mă pot bucura în voie, să iau şi eu parte la bucuria sinceră a celor din jur, eu găsesc cu cale să fac pe mine. S-ar putea să mă coste scump porcăria asta. Am să mai pot eu apărea la un vernisaj copleşit de stările astea emotive extreme, de nestăpânit? Nu e ceva psihic, oare? Ar trebui să vorbesc cu Maestrul, dar mucalit cum e uneori, s-ar putea să mă fac de rahat…

– No, am ăjuns! Hai s-o băgăm înlontru şi să merem acasă. Nicolae, ai să ai timp să te ocupi dă…, dă, cum îi spune? de meşterul tău.

– E meşter mare, Şefu, e Maestru!

– No, bine! hai, că-i noapte…sunt obosit…nu mai mere cum o fo’…

Nick a luat-o agale neştiind încotro s-o apuce. Oare nu se răzgândeşte până mâine? E o piatră bună, prea bună chiar. Nu, nu cred. Pare om dintr-o bucată. Unguru când e om, e de cuvânt. Mai rău e când îl bântuie originea lui de ”neam nobil”, atunci nu-i mai ajungi la nas. Dacă era aşa, nu mai pierdea el vremea cu mine. Mai bine mă duc la Maestru, precis stă în atelier.

Luminatoarele atelierului ”de creaţie”, cum îi plăcea Maestrului să spună, străluceau în noapte, anunţând prezenţa stăpânului. Dotat cu o energie rar întâlnită, Maestrul petrecea multe nopţi în atelier, de unul singur, furat de gânduri care nu aveau nimic comun cu arta. Era şi el om, nu doar artist, bântuit de gânduri cenuşii, de insatisfacţii, de probleme de familie. De data aceasta se pare că se abătuse rău de la conduita lui obişnuită. Nick îl găsi în faţa unei sticle cu vodcă, golite cu grijă. Încerca în zadar să mai stoarcă ceva în paharul străveziu, bolborosind enervat într-o limbă numai de el cunoscută.

– Acuma-mi vii, neamţule? Acum e prea târziu…am băut şi mai vreau. Ţi-am spus că trebuie să mă păzeşti, dar tu?, canci! Du-te să aduci ceva de băut şi stai cu mine. S-a dus dracului lutul meu, aşa cum ai vrut tu şi, şi altul nu mai iese!? Dă-l naibii, o să mă apuc de altceva. Ştii că mi s-a propus o lucrare mare, o statuie, pentru Bucureşti. Nu mi-au spus încă de cine este vorba. Măcar de n-ar fi careva din noii politicieni! Trebuie să fac un proiect, dar să vezi cum o să mă ăsta comisia: sunt numai Zmei ai artei, dar amestecaţi cu politruci, că fără ăştia nu mişcă nimic în cultura ”vremurilor noi”. Zmeii sunt daţi dracului, dar măcar vorbesc pe limba mea şi ei ştiu că-i ascuţită. Mai rău e cu ceilalţi, nişte analfabeţi, dar au cuţitul în mână! Dă-i dracului! Hai, du-te şi adu ceva pălincă sau vodcă. Nu m-ai păzit şi acum să vezi tărăşenie! La mine ţine cu luna…

– Nu, Maestre, nu mai bem! M-aţi angajat de paznic şi paznic vreau să fiu. Eu şi aşa nu beau, aşa că n-are rost să beţi de unul singur. Hai, că vă ştiu! Nu vă place să beţi fără companie, iar la ora asta, de unde s-o luăm?

– Mare pezevenghi! De ce să nu bei cu mine?! Aaaa! C-o băut taică-tu şi pentru tine, nu? ştiu ce mi-ai spus, dar n-are rost să te juri. E mai mare păcatul să-ţi încalci jurământul! Nicolae, ascultă la mine! Ai să bei, până la urmă! Eşti artist, eşti bun, eşti sensibil. Cum crezi că ai să suporţi toate porcăriile care ne înconjoară?! Noi, artiştii, suntem sortiţi să fim victimele ”marii neînţelegeri”. E o sintagmă ce nu-mi aparţine, dar a lansat-o un mare artist, cred că Van Gogh, dar nu-s sigur. Am reţinut-o pentru că incumbă un mare adevăr, ca şi ăla cu ”in vino veritas”.

– Vreţi să spuneţi că, noi artiştii, adică şi eu, suntem nişte sclavi ai ”marii neînţelegeri” manifestate de restul lumii?! Victime?! Păi, nu suntem înţeleşi pentru că suntem un soi aparte, un fel de ”popor ales”, mic, dar ales! N-am să mă consider niciodată o victimă, a nimănui, şi cu atât mai puţin din cauza unei sintagme scornite! Maestre, sunteţi un ales al Proniei, sunteţi un ”mare, cu M mare” şi, nu mai căutaţi scuze răsuflate, mai ales cu mine, cel numit mai deunăzi un ”ales”. Chiar dacă am tras cu urechea, cele spuse rămân spuse şi eu le-am recepţionat ca atare. Lăsaţi-o naibii de băutură, măcar pentru astăzi, astăzi când am alergat să vă dau o veste mare, cel puţin pentru mine…

– Măi, Nicolae, tu crezi că sunt beat şi încerci să mă vrăjeşti cu vorbe mari. Acum ai să-mi vorbeşti şi de datoria sacră care mă apasă de când, cum ai spus?, Pronia m-a ales printre cei aleşi, nu? Biine, mai stăm puţin să aud ce veste mare mi-ai adus…Hai, dă-i drumul! Şi să ţii minte că eu nu mă îmbăt dintr-un gât de vodcă!

– Maestre, am găsit un loc unde să pot să lucrez, din când în când, fără să deranjez pe nimeni, fără să simt sabia privirilor, chiar şi ale unui Maestru, asupra mea. Un mic atelier de cioplit monumente funerare, la un cimitir ca vai de el, cum este de fapt şi ceea ce eu numesc atelier, cu oameni necăjiţi, dar buni la suflet, care mi-au şi găsit o bucată de ”materie primă”, o bucată de marmură acoperită de pământ şi mucegai, dar fără stăpân. Culmea este că e marmură a-ntâia, marmură de Ruşchiţa, un cub tocmai bun pentru un portret. Dacă-i mai ajut la turnat borduri mozaicate, sau la montat cruci pe morminte, o să mă lase să lucrez în afara programului lor, un fel de zilier fără plată. Ei, ce spuneţi, nu-i grozav?…

– Tu mă iei cu preşul, nu? Marmură de Ruşchiţa, hai?! Nici aia de Vaşcău nu se mai dă de pomană. Marmura a devenit ”materie primă specială” , dirijată de undeva de sus, pentru nevoile partidului, pentru monumente, pentru palate, pentru, dracu mai ştie pentru ce. Cum o să-ţi dea, aşa pe daiboj, marmură pentru joacă?! Ai grijă să nu dai de vreo belea! Or fi ei oameni buni dar, se pare că nu prea ştiu pe ce lume trăiesc. No, că m-ai prostit! Ştii că nu mai am chef de băutură. Hai, mai bine, să ne culcăm, aici, în atelier, că n-om muri de inconfort. Aşa am să am şi eu paza lângă mine. Nu că nu mă pot abţine, dar ştii vorba aia cu paza şi primejdia. Ce zici, ne culcăm?

– Da, Maestre, mâine mai vorbim despre găselniţa asta a mea.

18

Dimineaţa ce-a urmat l-a găsit pe Maestru într-o formă deosebită. Buna dispoziţie emana din priviri, din vorbe, din gesturi. Nick s-a trezit cu o teamă nedefinită, un sentiment păstrat în adâncul sufletului său de copil, încă, sădit de amintiri din copilăria-i umbrită de atmosfera poluată de izul de alcool. Degeaba aş încerca să fac pe îngerul păzitor al unui suflet mare dar răscolit de o teamă ocultă, când experienţa trăită în propria-mi casă îmi şopteşte, la fiecare pas, cuvântul cheie: zadarnic! De unde blestemul ăsta pe capul meu?! De ce, tocmai acum, când încerc să înfiripez o nouă relaţie cu omul pe care l-am iubit în ascuns, dar care n-a recepţionat acest mesaj transmis de privirile nevinovate ale unui copil, atunci, când plângeam pe ascuns, de ce trebuie să cad iarăşi în atmosfera viciată de neputinţa unui om, un străin de fapt, dar care mă obligă la o nouă nereuşită?! Cum pot fi eu paznic când, n-am tăria convingerii că, ceea ce mi se cere, are vreo şansă de izbândă?! Omul ăsta e chiar naiv, sau se ascunde după degetul propriei îndoieli? Cred că momentul nu este de loc favorabil pentru o discuţie despre găselniţa mea. S-ar putea să mă dezumfle pe loc, şi atunci?! Oi vedea..

Maestrul n-a deschis vorba despre planurile lui Nick, ceea ce l-a derutat puţin. Cred că mustăceşte ceva, el, Maestrul! Ori se face că plouă, ori îmi pregăteşte vreo lecţie de profesor ca să-mi taie macaroana cu autonomia mea. Dacă tace el, tac şi eu. Acum, să încerc să-l conving să mergem împreună la institut. Mi-e că se duce de capul lui la vreo cârciumă. Să văd mai întâi ce propune el.

– Nicolae, neamţule, hai s-o luăm pe jos spre institut, să mă mişc puţin după somnul ăsta obositor. Am tot visat, m-am zvârcolit, am vrut să mă scol, dar am renunţat când te-am văzut dormind ca un prunc. Bună-i şi tinereţea asta la ceva!…

Bucuros să audă o astfel de propunere, Nick  a sărit ca un arc scăpat de sub control şi, contrar obiceiului, s-a oferit să-i facă Maestrului o cafea tare.

– Grozav, Nicolae, dar tu nu bei?!

– Nuuu! Ăsta-i drog curat. Vreau să am mintea limpede.

– Măi, tu trebuia să te naşti fetiţă!… Maestrul sorbi cu nesaţ din cafeaua fierbinte şi scuipă ceea ce nu luase drumul gâtlejului.

– Ce mi-ai dat, băiatule?! Ăsta-i sirop curat. Cine, Dumnezeu, te-a învăţat să faci cafea?!…eu o beau fără zahăr, ca beţivii. Las’ c-o să-ţi vină rândul şi ţie, că doar eşti artist în devenire!… Dar nici nu-i aşa de rea! Uite, o beau ca să-ţi fac plăcere şi să mă mai întremez oleacă! N-am mai băut cafea dulce de nu mai ştiu când. Nu, nu, nu-i rea!…

Nick zâmbi cu înţeles şi-i mulţumi din privire. E cuşer Maestrul meu, e cuşer! Acest prim succes obţinut în îndeplinirea sarcinii de paznic îl bine dispuse pe Nick şi, printre banalităţi, abordă şi subiectul ”tabu” al autonomiei sale.

– Nicolae, eu nu vreau să-ţi impun o anume conduită în drumul tău de artist plastic, eu vreau doar să te feresc de surprizele care ne pasc la tot pasul, vorbesc de cele neplăcute, surprize care pot lăsa urme adânci şi greu de vindecat în sufletele noastre. Ne credem zmei, dar suntem teribil de vulnerabili! Fă cum crezi tu că simţi, fii prudent în avântul tău juvenil şi, nu te feri de mine! Sunt vulpe bătrână şi pot să-ţi împărtăşesc din neîmplinirile care m-au măcinat. Şi au fost destule! Când ai să crezi că e posibil, invită-mă să-ţi văd atelierul tău de ”creaţie” şi, bineînţeles, lucrarea pe care ai plănuit-o pentru Ruşchiţa aia buclucaşă. Sper, din toată inima, să nu ai probleme cu nenorociţii care ne urmăresc zi şi noapte şi scornesc tot felul de oprelişti pentru a ne îngrădi libertatea şi a ne supune ca pe nişte roboţi. Apropo, să te duci să vezi filmul Golem. Robotizarea poate deveni un real pericol pentru omenire, ca, de fapt, orice proces de supraautomatizare. Nu lua în seamă toate inepţiile debitate de mine. E o doză de vodcă în ele…

Da, această latură a Maestrului începea să-l atragă pe Nick, acest ceva ascuns, dar etalat, uneori, cu generozitate şi, chiar, cu iz de naivitate. Maestrul ieşea la suprafaţă, fără ifose, fără efort. Omul, care se dovedea a fi, păşea alături, pe drumul ce ducea spre institut. Nick mustăcea a mulţumire.

Iarna lui ’52 se apropia cu paşi repezi. Ploaie rece, vânt şi chiar lapoviţă. Gândul că va putea ciopli marmură după voia lui, departe de ochii iscoditori ai Maestrului, chiar şi în condiţii precare, cele câteva dălţi şi un mai primite în dar încă din perioada lui de glorie adolescentină, făceau drumul până la cimitir, la atelierul lui de ”creaţie”, mai uşor. Cu paşi săltăreţi atacă trotuarul în rampă, cu părul vâlvoi jucându-se în braţele vântului ameninţător. Ajunse sus pe deal cu respiraţia întretăiată aşteptând cu nerăbdare reversul medaliei, o pantă lină, tocmai bună pentru relaxare. Jos, în vale, ca într-un peisaj întunecat, se profila cimitirul cu baraca-i sărăcăcioasă, tronând  precum o biserică părăsită, spre care îl mânau paşii lui de arheolog.

Da, Nick pleca în căutarea vestigiului pierdut odată cu venirea la institut. Trebuia să regăsească acele vremuri dispărute, dar păstrate cu sfinţenie în sufletul lui de artist. Am să fac din această baracă un atelier pe cinste! Ceva cu care am rămas în suflet de la plecarea prematură a lui ”NEA FANE”. Oare Şefu o să mă înţeleagă? N-o să creadă că sunt un copil răsfăţat ce se crede buricul pământului? Trebuie să-i câştig de partea mea! N-am să încep cu cioplitul, am să-i fac şefului un portret în cărbune, să-l conving că ştiu ce vreau. Nu, nu trebuie să mă grăbesc. Trebuie, mai întâi, să-l bag pe Maestru în sufletul meu, să-i cioplesc chipul acolo unde nimeni nu mă poate incomoda, să-l pot vedea în piatra rece şi nefasonată aşa cum l-am văzut pe NEA FANE, ca într-un cub de sticlă. Abia atunci am să mă las dictat în mişcările mele de simplu cioplitor şi nu de creator. Creaţia din sufletul meu, invizibilă pentru cei din jur, mă va împinge fără să-mi dea pace. Când ajungi în acest punct, nu mai eşti tu stăpânul, ci acel ceva care zace în tine, Harul Supranatural, care nu are nevoie de ficţiune, care se hrăneşte cu viaţa aşa cum e ea, cu realitatea ce ne înconjoară, fie ea bună sau rea…Bătrâne, se pare că ai cam obosit, chiar dacă te rostogoleşti la vale. Unde eşti Ella să mă vezi cum gâfâi. Ce ocazie să mă iei la mişto! Cred că tu ai fi trecut dealul sărind într-un picior…Ştii, trebuie să recunosc că mi-e un pic dor de tine! Bine că nu mă auzi, că n-aş mai ajunge la atelier. Mais où sont…plimbările de altădată?..

În atelier domnea o atmosferă caldă, şi la propriu şi la figurat. Godenul îşi făcea simţită prezenţa îndemnând, parcă, la permanentă aerisire. Căldură berechet, dar nu şi aer proaspăt! E drept că nici iarna nu-şi intrase încă în drepturi. Atmosfera de căldură îmbietoare era însă întreţinută de cei trei, doi plus Şefu, cum le plăcea să spună moţilor. Nick era emoţionat de simplitatea atitudinii lor. Siguri pe ei, bucuroşi de oaspeţi, gata să se implice, în orice fel, în realizarea dorinţelor noului venit.

– No, ai venit să ne vezi, o’ vrei să mâi să lucri? Şezi şi mâncă cu noi clisă cu pită. Dacă vrei, be şi o pălincă dă Bihor, dă szilva.

– Clisă, da!, pălincă, nu…!, da de care ai zis că e?

– Mulţam!

– Fă cum vrei, da să ştii că fără pălincă, clisa poa’ să cadă rău. Da, da!

Pâinea neagră, dar bună, cum trebuie,  trăgea la clisa străvezie, crestată cu brişca şi ţinută într-o tigaie pe goden. Făcea, cumva, parte din amintirile din copilărie legate de ”Satul Natal”. Era îmbietor şi Nick se şi visa într-un atelier pe cinste, la umbra protectoare a trei oameni cumsecade.

– Şefu, ca să pot lucra mai pe seară, pot să aduc un bec mai puternic?

– Un bec mai puternic?! Aiasta-i mai greu! Avem contor pă lumină şi nu avem cu ce plăti. Da ce, ăşe nu să vede?! Şi poţi lucra pe lumină, că Dumnezeu nu ne pune contor! Noaptea-i pentru durmit, dragule!

– No, nu-i bai! Am vrut numai să ştiu…

– No, amu ştii…

Uşoara umbră care s-a aşternut pe chipul lui Nick nu a adus nici o schimbare de atitudine. Din contra, cele câteva înghiţituri de palincă au conservat atmosfera caldă de la început. Nick, s-a retras la un colţ al mesei de lucru şi şi-a scos lucrurile „personale”: blocul de desen, cărbunii, cele câteva dălţi şi maiul. Şefu, împins de curiozitate, s-a apropiat şi a început să învârtă între degete dălţile, cu o sclipire în ochi nemaiîntâlnită încă de Nick.

– Îţi place, Şefu?

– Păi, da! Dă inde ai ăşe marfă? Asta, da, scule!

– Le-am primit cadou de la cei care m-au ajutat şi îndrumat când încă eram elev. Ei au crezut în talentul meu şi asta mi-a dat curaj.

– Uite, aiasta-i bună pentru scris pe piatră, nu?

– E bună şi pentru scris, dar e foarte bună pentru a lucra la riduri, la expresia gurii, a ochilor. Cu ea intri în piatră mângâind, cum mângâi o fată. Nu râde, nu glumesc! Piatra trebuie mângâiată dacă nu vrei s-o superi. Iar comanda pe care o primeşti din suflet este, uneori, foarte pretenţioasă. Dacă n-o respecţi, strici totul, şi cel mai important, strici relaţia cu cel care-ţi dictează din adâncul sufletului tău. Dacă o încurci, mai bine renunţi la lucrare, şi chiar la piatră! Acum, Şefu, stai puţin de vorbă cu băieţii ca să pot să-ţi desenez chipul, cum ţi-am promis. Poţi să te mişti, că nu mă conturbă.

– Ce-ai zâs că nu te…?

– Că nu mă deranjează dacă te mişti sau dacă vorbeşti.

– No, bine!

Spre surprinderea Şefului, şedinţa nu a durat mult, cum s-ar fi aşteptat. Mustăcea tot timpul şi trăgea cu coada ochiului spre celălalt colţ al mesei.

– Ei, gata, băieţi! Hai să vedeţi dacă-l recunoaşteţi pe Şefu…

Nick rămase surprins de sprinteneala cu care Şefu a ajuns lângă el. Băieţii se uitau şi ei peste umărul lui. Nici o vorbă, nici o exclamaţie!?

– No, ce-i?! Nu vă place portretul?!…

– Ba, Nicolae, îmi place, cum să zâc?…e gyönyörü…e frumos, no!

– Şefu, să-l pui în ramă, sub sticlă, să nu se strice cărbunele, şi rama să fie subţire, doi-trei centimetri, nu mai mult!

– Şi ce să fac, să-l pun pă părete?

– Păi cum?!

– Dacă m-o lăsa Marika néni, că ea ţine numai icoane pă păreţi. Doară n-o să se roaje la mine, nu?!

– Pune-l şi matale pe alt perete, că doar n-oţi avea icoane peste tot…

– Şi când te apuci cu lucru’ la ”Meşterul” tău?

– Nu ştiu niciodată! când l-oi avea gata, aici, în inimă, şi m-o face să-l văd în piatră, să-mi dicteze…

– Cum zâci, tu, dar eu spun să te apuci la primăvara, când zâua-i mai lungă şi ai lumină bună.

– Om vedea ce spune Diavolul din mine. Numai el ştie când pot începe ceva nou.

– Nu mai vorbi dă dracu! Bine că nu te aude Marika me…ea ştie numai’ de Isten! La mine în casă eu nu pot nici să sudui, érted? Când mă supăr, sudui pe româneşte, că ea nu înţeleje nimic, sau să face că nu înţăleje. N-o vrut să înveţe româneşte. Zice că s-o născut unguroaică şi ăşe trebă să moară.

Zilele, săptămânile, lunile care au urmat, au repetat, parcă, o istorie mai veche. Nick făcea orice numai să nu se apuce de piatră. Şefu nu spunea nimic, mai ales că el îi sugerase s-o lase până la primăvară, să lucreze pe lumină naturală. Nici Maestrul nu reuşea să scoată ceva de la el.

– Ei, Nicolae, când mă inviţi la tine, la atelier?!

– Am spus eu că vă invit?! Care atelier, Maestre?! Ăla-i un şopron întunecat şi atât!…

– Şi Ruşchiţa ta, ce-ai făcut cu ea?

– Mă joc cu ea, o curăţ, o ”recondiţionez”, cum se spune. Mai e timp, că nu vin turcii!

– Bine, bine, numai să nu ţi-o umfle careva de pe la primărie, de la gospodăria cimitirelor. Dacă-i piatră bună, ştii, face cu ochiul. Dar, totuşi, ce-ai mai făcut pe acolo, că de lipsit ai cam lipsit!?

– Am ajutat şi eu pe ici, pe colo,…muncă de salahor, dar câştig şi eu încredere şi bunăvoinţă…

Treaba asta cu amânatul începea să semene cu perioada petrecută în atelierul lui NEA FANE, când, nici în ruptul capului nu voia să înceapă cioplitul în piatră. Atunci, însă, avea o scuză plauzibilă: era vorba de un început, de o reţinere greu de explicat deoarece ascundea un sâmbure de adevăr – teama. Acum problema căpăta o altă nuanţă. Nu mai putea fi vorba de teamă. Reuşise s-o învingă şi să arate ce poate, şi încă cu brio! Şi atunci?!

Ce, dracu, m-a apucat iarăşi?! Dacă mai ezit mult, mă fac de rahat! Ce-or crede oamenii ăştia? Că m-am lăudat? Nici n-ar fi de mirare! Şi Maestrul, cu întrebările lui!? Nu înţelege că vreau să-mi port singur de grijă? Că nu chiulesc, că trec printr-o perioadă de pregătire, că şi pe mine aşteptarea asta mă costă. Nu, n-am de gând să ratez totul. Aici nu are cine să mă susţină, să creadă în mine, să mă ridice pe un piedestal. Noroc cu Sever şi cu Zizi, două talente de necontestat care, cu toate că sunt la pictură şi nu la sculptură, mă tratează cum zic eu că merit. Probabil doi viitori prieteni. Sau poate că tocmai din cauză că nu-i interferez la pictură?! Nu, nu se poate! Fără să vreau devin meschin în paranoia mea. Ştiu că sunt bun, din câte înţeleg, şi înţeleg bine, sunt cel mai bun, sunt ”mare”, cum spuneam cândva.

Astfel de gânduri mânau paşii lui Nick, într-o zi de iarnă, pe un drum îngheţat, cu urcuş şi coborâş, o zi de duminică, înspre ”atelierul său de creaţie”. Cheia era la locul ei, ceea ce însemna, fiind o zi de odihnă, că nu erau programate înmormântări. Nick aprinse focul şi se aşeză în apropierea godinului pentru a-şi dezmorţi puţin mâinile. Se apropie de piatră şi o mângâie cu dosul palmei. Era un fel de a face cunoştinţă cu noul material, obicei copiat, oarecum, de la NEA FANE al lui. Niciodată nu am înţeles de ce acest fel de a mângâia, dar nici nu l-am întrebat. Curios e că l-am păstrat. Ei, Nikolaus, neamţule, iei dalta, sau nu a sosit încă momentul? Ia, să te văd ce poţi!? Maestre, ieşi din sufletul meu şi bagă-te în pietroiul ăsta! Hai!

Nick retrăi clipele marelui început din atelierul lui NEA FANE. Nu mai cujeta, vorba Maestrului, nu mai avea timp pentru asta. Maiul lovea mânat de nu ştiu cine, dalta i se supunea pătrunzând fără menajamente în lumea cristalelor fine, care, ca şi atunci, începeau să aibă o transparenţă de sticlă, să permită privirii încordate să pătrundă în întunericul de peşteră neexplorată al marmurei. Eşti a mea, piatră măiastră, îţi mulţumesc că m-ai găsit, că mi te-ai arătat! Dacă nu-mi săreai în faţă, puteam să te caut mult şi bine! E ceva ocult în toată povestea asta! Să intri cu dalta şi cu ciocanul în piatră şi, în loc s-o răneşti, tu să-i dai viaţă! Da, viaţă, pentru că, ce altceva este chipul care răsare, care stârneşte admiraţie, care duce din tine o parte din viaţa ta, ca la o naştere?! Maestre, ai puţină răbdare, te voi scoate la lumină cu multă grijă! Nu mai sunt copilul nerăbdător care nu ştia să se oprească, vrând să termine o lucrare într-o noapte. Poate să dureze cât o dura, important să nu denaturez nimic din făptura celui care se chinuie să iasă la suprafaţă. Maestre, de la tine am învăţat ce este răbdarea în creaţie, aşa că, nu mă zori! Începutul a fost greu dar a meritat. Acum ştiu că cel care mă mână stă pe picioare sigure în sufletul meu. Gata pentru astăzi, mai bine mă întind puţin pe bancă, lângă godin.

 

19

Iarna începutului lui ’53 se anunţa grea. Ger, vânt, viscol, troiene de zăpadă greu de înlăturat, şi toate astea într-o atmosferă festivă, de pregătire a marelui Festival Internaţional al Tineretului, cu orice preţ, pentru gloria tineretului comunist din România. Alimente, băuturi, şi te mai miri ce, dispăreau din circuitul comercial luând drumul rezervei de stat. Trebuia să ne dăm mari în afara Ţării, şi asta, pe fondul unei mizerii generale de nesuportat. Ce erau, până atunci, cantinele studenţeşti, dar până unde aveau să cadă de la dezlănţuirea furibundă a pregătirilor pentru festival! Foamea dădea ghes prin burţile supte ale bieţilor studenţi împingând, la nivel generalizant, înspre paleative precum fumatul.

A fost o perioadă absurdă, cu urmări de nebănuit, pe termen lung. Să înghiţi o ”ciorbă lungă” din capete de bovine, aduse şi ele într-o stare jalnică la cantinele studenţeşti, vinete, de un vânăt înspăimântător, pline de sânge uscat, însoţite de cohorte de muşte, flămânde şi ele, să te bucuri de o zi de ”sărbătoare” cu ceva fasole, tip cazon, sau de faimosul ”crep” într-un fel de sirop de zahăr, ca ”desert”, să aştepţi o zi cu clisă şi pită, oferite cu dărnicie de Şefu, era peste puterea de înţelegere a unor tineri plini de viaţă, în aşteptarea unui viitor strălucitor! Vorba lui Cernâşevschi: Cel mai uşor este să vorbeşti despre viitor. Viitorul este luminos şi minunat.

Ce mult puteau să spună aceste cuvinte despre ”fundamentul” ideologic al comunismului. Virtualul, ah, acest virtual ocult! Şi, uite cum a apărut prima abatere de la acele ”principii” sfinte, de nezdruncinat. Ţigara, prima ţigară oferită cu dărnicie de colegii de cameră şi de cantină, prima încercare, e drept cam nereuşită în începuturile sale, dar salvatoare!? Această fire dârză şi-a demonstrat, fără echivoc, vulnerabilitatea în faţa vicisitudinilor ”vremurilor noi”. Primul ”viciu” care intra în viaţa lui Nick, avea să-l însoţească tot restul vieţii. Şi, cu toată împotrivirea, nu avea să fie ultimul. Şi, când te gândeşti că acest ”viciu” avea să-i deschidă calea spre inimile colegilor de cămin, o intrare deloc glorioasă dar necesară. Avea nevoie de atmosferă, de un cor al vocilor, nu de un solist sau doi, de societate, de puţină gălăgie, de care fugise atât. O singură ţigară şi devenise ”băiat de comitet”, acest pui de neamţ singuratic.

Talentul său de necontestat, nu mai era o pricină a excomunicării sale. Peste noapte a devenit ”portretistul”, unanim recunoscut al anului, al institutului. Care mai de care se înghesuia la coada formată pentru a fi imortalizat cu ajutorul unui versatil cu mină de cărbune. Fără s-o fi căutat, Nick a ajuns şi haios, şi talentat, şi erudit, şi de comitet. În acest timp ”gaşca” îşi punea întrebarea: cât ne mai trebuie să-l aducem pe calea ”cea dreaptă”, să-l facem să guste din licorile divine, să devină ”membru cu drepturi depline” al asociaţiei ”non profit”, cum am spune astăzi, a artiştilor liberi?!

Această nouă stare de lucruri, l-a ajutat pe Nick să fie mai înţelegător, mai înţelept, în relaţiile cu colegii, să accepte realităţile dintr-un cămin studenţesc, să nu pună totul la suflet. Nu mai căuta să evadeze nopţile, să caute singurătatea. Acum nu-l mai supăra nici fumul de ţigară. Se apucase de fumat şi fuma în draci. Relaţia cu Maestrul mergea şi ea pe un drum neted, fără interferenţe cu iz de dascăl, dar cu o discretă prezenţă protectoare.

– Nicolae, am vorbit cu scenograful de la operă. E copleşit de noua punere în scenă a baletului Călăreţul de Aramă, se zbate, dar nu prea are cu cine lucra, cu cine să-şi pună în practică ideile. E un tip talentat şi bătăios. M-a rugat să-i fac rost de vreo doi studenţi care să-l ajute în această perioadă. M-am gândit la tine şi, dacă-mi recomanzi pe cineva, la unul de la pictură. Ce zici? Mai şi căpătaţi ceva mărunţiş.

– Păi, ce să zic?! Mulţam de gândul bun! Un pictor ziceţi? Ar fi Sever, îl ştiţi doar, e talentat, e de comitet, asta ca să nu mă recomand tot pe mine, nu?!

– Nu te laşi de înţepături, nu?! Să ştii că ai fi bun la toate, dar omul nostru are nevoie de mai multe braţe, nu numai de capete creatoare. Dacă vrei, anunţă-l pe Sever al tău, şi, mâine seara mergem la Operă, e tot balet, Spărgătorul de nuci. Dacă voi vreţi, e ca şi făcut.

Cum se leagă, uneori, lucrurile în viaţă, avea să se vadă cu viteza fulgerului, acela din povestea ”dragoste la prima vedere”. Aşezaţi confortabil într-o lojă, grupul celor patru, pus pe taifas în plin spectacol, a trebuit să se retragă spăşit, la sâsâiturile vecinilor. La un semn al scenografului, cei doi candidaţi oferiţi de Maestru, l-au urmat în linişte.

– Haideţi mai bine jos, să vă arăt atelierul unde vom lucra.

– Să înţeleg că suntem acceptaţi, aşa, fără măcar o discuţie?!

– Ce discuţie?! O recomandare mai ceva decât cea a Maestrului, cum am auzit că-i spuneţi, nu mai comportă discuţii. Dacă vouă o să vă convină ceea ce am să vă arăt, e în ordine. Aşa cum văd eu treaba, şi cum în mare e şi acceptată, vom avea ceva bătaie de cap. După atelier trecem şi prin culise ca să vedeţi şi scena pe care se va desfăşura totul. După spectacol mai rămânem puţin să vă pun la curent cu ideile mele. Am o ambiţie aparte cu acest spectacol. Trebuie să reuşesc. Aşteaptă şi cei de la Bucureşti şi, în caz de reuşită, sunt dispuşi să preia scenografia.

Era prima incursiune a lui Nick într-o instituţie a culturii ”aplicate”. Nu-şi putuse imagina proporţiile pe care trebuia să le implice un astfel de atelier. Totul i se părea gigantesc. Decoruri vechi în aşteptare, decoruri în devenire, instalaţii de tracţiune, instalaţii de ridicare, platforme mobile, mici şi mari, toate într-o ordine dezordonată, în aşteptare, ca în spatele liniei frontului.

– Doamne, dacă aş putea să lucrez în astfel de condiţii, după capul meu…Ce condiţii pentru o lucrare monumentală, o masă enormă de lut dând viaţă visului meu, Ecvestra!

– La ce te gândeşti, Nicki? Pari cam îngândurat, nu?

– Severe, tată, visez şi eu la cai verzi pe pereţi…într-o zi, ai să afli povestea unui vis de copil, nu!, de adolescent, ca ani, dar adult ca trăire artistică.

– Ai, că mă faci curios! Ce vis?!

– Nu e momentul dezvăluirilor, încă. Am învăţat că, fiecare lucru ”la timpul său”, răzbate. Nu mă mai avânt, nu mă mai grăbesc…

– Ce vă frământă, fraţilor?! Ei, ce impresie v-aţi făcut? Batem palma?

– Batem, batem, cum să nu batem?! Dacă depinde de mine, mă şi consider muncitor cu state vechi de plată. Ce zici, Severe?

– Ce să zic? Abia aştept să văd ce-i de făcut.

– O să fie multe, adesea treburi de salahor, dar la bază, totuşi, o muncă de creaţie, chiar dacă ”statele de plată” or fi cam subţiri. Dar, hai puţin în culise, spectacolul e pe sfârşite şi putem să ne plimbăm în voie pe scenă. O să faceţi cunoştinţă şi cu ceva prospături din corpul de balet, şi asta nu-i chiar puţin pentru prima vizită!

Prospăturile erau chiar prospături: fete de 15 -16 ani, una şi una, drăguţe, suple, pline de viaţă dar, de voie, de nevoie, sclave ale unei discipline de fier. Un mic grup de viitoare soliste se apropie de scenarist.

– Fetelor, să vă prezint doi artişti de la arte, doi noi colegi, care se vor delecta un timp mai îndelungat urmărindu-vă din culise. Trebuie să intre în atmosferă, chiar dacă nu le veţi poza.

– De ce nu?! Nu ”cohrespundem” ca modele?!…

– Nuuu, Ralu, e vorba doar de disciplina noastră. Ştii bine că aici, ca nicăieri poate, ne cunoaştem, ne zâmbim, mai şi glumim uneori, dar atât!!!

– Da’ ce, suntem la mânăstire?!

– Ha, ha! Că bine zici! Cum te cheamă, ahrtistule?

– Nick, sau Nicki, sau Nicolae, la alegere. Spune, întotdeauna vorbeşti, aşa, graseiat, sau eşti emoţionată şi te sclifoseşti?

– Oho, nu te lua de vorhba mea, aşa vohrbesc de când mă ştiu. Te supăhră?

– Nu dacă asta ţi-e meteahna. E a ta şi, îmi place. Nu fii aşa de suspicioasă că strică, şi-i păcat, eşti chiar drăguţă…

– Gata băieţi, v-am spus că pe aici suntem cuminţi şi, foarte important, prieteni.

– Înţeles, maestre!

A fost un început frumos, plin de perspectivă, dar, s-a lăsat cu un fel de fulger, un şoc electric, la prima vedere.

– Ce-a fost, măi, cu înţepăturile alea?! Ţi-a luat faţa fetiţa? Dacă stau să mă gândesc, cam tot grupul era la înălţime, pe poante, vreau să spun.

– Taci, mă! Să nu te audă Zizi, c-o-ncurci!

– Zizi-i prea ocupată cu studenţia ca să mai aibă timp şi de mine. Cum să spun?, e prea silitoare, ca o şcolăriţă care umblă după coroniţă. Are mult talent, simţ artistic cât să dea şi la alţii, dar mă tem că va obosi înainte de a se realiza cu adevărat. Oricum, are multă culoare în sufletul ei. Ceva slav, poate! Da’ ce zici de scenograful nostru? Pare un tip normal, nu?! Ceva om face şi noi pe acolo şi ne şi obişnuim puţin cu ”lumea bună”…

– Nu-mi fac eu probleme cu scenograful. Sunt curios ce minuni are în cap pentru spectacol. Mi-a spus să mă documentez puţin. Vrea un Călăreţ de Aramă la dimensiuni care să impresioneze sala. Ţie, la ce ţi-a propus să te gândeşti?

– Ei, vrea culori de fundal care să sugereze nopţile albe, apoi, pentru scena revărsării fluviului, ceva întunecat, dar nu prea, şi mai are o idee năstruşnică. Apa trebuie să inunde scena lăsând impresia continuă a curgerii. Vrea mişcare şi culoare. S-a gândit la o pânză foarte fină, un fel de tul, în culorile jucăuşe ale apei în mişcare. Un curent de aer, bine dirijat, băgat pe sub voal, va oferi spectatorului din sală senzaţia că se află în faţa unei inundaţii, trezind în el, dacă se poate, o stare de panică!? Rolul meu e să mâzgălesc cum trebuie şi fundalul şi valurile. Vrea ceva de mare efect. Tipu-i isteţ, oricum. Mai e şi jocul luminilor, bineînţeles!

Drumul spre cămin a fost brăzdat de astfel de discuţii, dar şi de tăceri prelungite. Sever, nu era el prea vorbăreţ din fire aşa că nu se grăbea prea mult să-l provoace pe noul său prieten. La Nick, pauzele se instalau fără voia lui, impuse de gândurile care nu mai zăboveau pe teme legate de ”atelierul de creaţie”, de relaţia cu Maestrul, sau de Elly. Se întâmpla ceva neobişnuit pentru el. Fixa intr-o imagine virtuală, un chip zâmbitor, încununând un trup de fetiţă-femeie, suplu, bine proporţionat, gata, parcă, în orice clipă, să se desprindă într-o plutire ireală. Era ceea ce subconştientul fixase într-un interior ascuns, o scenă urmărită din culise, de după perdele, în timpul spectacolului de balet. Mai târziu, după ”iniţiere”, avea să afle, şi să nu uite, că era vorba de ”dansul florilor.

– Ce m-a apucat, frate?!

– Ce-ai spus?

– Eu?!, nimic, ţi s-a părut!

– Eşti cam absent, omule! Ba nu-mi răspunzi, ba vorbeşti de unul singur!? Ei, să nu-mi spui că ai rămas cu ochii pironiţi pe sirena aia, cum a zis c-o cheamă? A, da, Ralu…

– Du-te mă şi te plimbă! Auzi la el, Ralu…

20

Nick, cel fără de probleme, s-a pomenit, aşa, deodată, copleşit. Când mai fac eu ceva cu piatra de la cimitir?! Dacă e să trag la operă, pe frigul ăsta năprasnic, la becul ăla nenorocit, mai apuc eu să mă ocup de ”creaţie” ? Ce va crede Şefu de toată povestea asta cu scenariul, cu baletul? Să nu-mi închidă uşa-n nas. Ar trebui să mai chiulesc de la cursuri ca să ajung pe lumina zilei la atelier, să mai cioplesc puţin la Maestrul meu. Da, chiar va trebui să înaintez, cât de cât, cu portretul, mai ales că simt cum ”diavolul” din mine începe să mă zorească. Se pere că momentul adevărului e aproape şi aşa ceva nu se ratează!

Cu aşa moral s-a pomenit el la uşa atelierului, la o oră matinală, spre surpriza Şefului.

– Ce e, Nicolae? N-ai putut durmi, sau nu ai treabă la facultate?

– De dormit, am dormit eu, dar vreau să mai pătrund oleacă piatra asta cu dalta. Nu vă încurc, nu?

–  Poţi să faci ce vrei, că nu ne băgăm păste tine. Hai, şi mâncă cu noi, că ţ-o fi foame!

Era plăcut să fii primit aşa, simplu, fără nici un fel de ”protocol”. Nick s-a aşezat lângă cele trei gazde, s-a înfruptat din veşnica clisă şi, cu gura încă plină, s-a apropiat de piatră privind-o cu o insistenţă aparte.

– Ce zici, Şefu, n-o putem sălta pe ceva. E aşa de jos că ar trebui să lucrez în genunchi…

– Dă putut să poate, da’ să găsim pă ce. E gre, masa n-o ţâne.

– No, nu-i bai, Şefu, oi lucra aşa, cum se poate, că doar îs tânăr!

– Că bine zâci!

Şi a lucrat, sprijinit pe un genunchi, fredonând în surdină ceva care semăna cu „dansul florilor. Oare ce m-a apucat? Ce-or gândi oamenii ăştia despre mine? Dacă m-ar auzi Ralu, cred că mi-ar graseia ceva, aşa, pe îndelete, cu încetinitorul.

– Ha, ha!…

– Ce-ai spus, Nicolae?

– Nimic, Şefu, nimic, mă gândeam şi eu cu voce tare la cineva…

Dalta intra fără milă în piatra ascultătoare, umplând cu nea de Ruşchiţa spaţiul circular din jurul portretului în devenire. Cei trei trăgeau cu coada ochiului înspre locul faptei, neîntrezărind nimic, încă, din chipul Maestrului. Nick se simţea urmărit şi mustăcea un zâmbet înţelegător. Era conştient de nerăbdarea lor şi se întreba dacă, după ivirea trăsăturilor personajului, nu va fi deranjat de această manifestare a curiozităţii, care-i oprea practic de la treabă. Numai să nu-mi vină în spate şi să mă bombardeze cu întrebări. Va trebui să mă obişnuiesc şi cu această nouă situaţie. Altfel, unde aş mai putea eu găsi condiţiile de la NEA FANE?! Ceva, totuşi, l-a deranjat pe Şefu.

– Tu, Nicolae, fumezi?!

– Mai nou fumez…ţine şi de foame!

– Prostie, mare prostie!

A fost singurul comentariu făcut de Şefu, dar a fost de ajuns ca Nick să renunţe la ţigară în timpul lucrului şi să introducă pauze pentru fumat afară. Era conştient de cât de mult îi datora Şefului ca să nu înţeleagă cât de rău ar putea fi înţeles gestul lui. Şi, mai era ceva care-l deosebea de fumătorii înrăiţi, amintirea zilelor, de curând apuse, când îi ura pe fumători. Nick nu-şi dădea seama că era doar la început de drum şi că avea să devină, cu timpul, un dependent, precum cei care-l ademeniseră.

Lucrarea înainta greu, dar asta, cel puţin de data aceasta, nu-l deranja. Era ca un fel de lucrare de examen, dar fără termen de  predare. Maestrul trebuia pus în faţa unei lucrări fără cusur, o lucrare de consacrare, de atestare a apartenenţei sale la lumea artiştilor. Obosit, peste măsură, din cauza poziţiei de lucru, Nick îşi adună sculele, mătură locul care trebuia să-l consacre, salută plin de voioşie şi o zbughi spre iarna care-l aştepta cu braţele deschise. Vântul,  vorba ţiganului: numai vânt să nu fie!, îl făcu să se cuibărească precipitat în paltonul, cam subţirel, celebrul pardesiu loden, şi să întindă compasul. Părul bogat, dens precum o blană, îl ferea de gerul neobişnuit pentru un început de iarnă, dar nu-l scutea de o durere ascuţită ce-i sfredelea fruntea. Greu, dar sigur, paşii l-au îndrumat nu înspre cămin, cum s-ar fi aşteptat, ci la intrarea artiştilor de la operă. Ce caut eu aici, frate?! Poate că am vrut să mă încălzesc puţin…sau, să văd ce mai face scenograful, noul meu stăpân!? Atelierul era pustiu, materialele adunate de Nick pentru Călăreţu-i de Aramă neatinse, o linişte neobişnuită pentru un atelier, linişte tulburată doar de acordurile muzicii din Spărgătorul de Nuci. Iarăşi dansul florilor?!…Curios cum, fac ce fac şi, mă învârt în jurul aceleaşi melodii. Hai, Nicolae, să vedem ce mai e pe scenă. Aceeaşi atmosferă de basm, aceleaşi flori, aceeaşi armonie de grup, aceeaşi Ralu ieşind prima în culise.

– Ei, Nick, n-am ştiut că eşti la ateliehr. Mă bucuhr că ai venit să mă vezi!

– Am venit să văd atelierul şi să-mi fac un plan de bătaie şi, şi am tras şi eu cu ochiul să vă admir puţin picioarele în acţiune. Aşa făceam şi cu caii pe care-i studiam prin târguri. Trebuie să cunosc mişcarea, s-o însuşesc, altfel tot ce voi crea va fi static, mort…Nu ştiu dacă înţelegi…

– Ba, înţeleg bine, dahr simt că ai venit şi ca să mă vezi, nu?!

– N-o lua aşa că s-ar putea să fii decepţionată. Mă duc în atelier. Dacă vrei, după ce termini, vino să mă vezi…

– Dacă tu vhrei, chiahr că am să vin, pa!

Ar fi avut ce face în atelier dar treaba nu se prea lega de el în seara aceea. În fond, am tras destul la cimitir, cel mult să mă mai uit peste albumul Leningradului, să mă obişnuiesc cu marele Petru şi calul său sprijinit în coadă. Păcat că nu-l pot studia de aproape. Ar trebui să mai stau prin sala de spectacol, să mă obişnuiesc cu scena, cu felul cum sunt recepţionate decorurile de către spectator. Da, trebuie să-mi însuşesc ”perspectiva” spectatorului, să împac distanţele şi unghiurile. Nu-i totuna să stai în primele rânduri ale stalului, sau într-o lojă centrală, sau sus, la galerie, ca să nu mai spun, într-o lojă centrală. E greu să împaci şi capra şi varza. Trebuie să cer şi părerea Maestrului şi să mă dumiresc şi cu ce lumini va folosi scenaristul în încercarea de a transmite sălii iluzia inundaţiei. De fapt, nu cunosc nici subiectul, decât foarte vag.

– A, ai terminat cu duşul? Hai că nu mai stau mult. Putem merge puţin să hoinărim, dar să ştii că-i frig, nu glumă! Stai pe aproape?

– Chiahr foahrte aphroape…dahr nu sufăhr de fhrig. Uneohri luchrăm în sală neîncălzită. Numai la spectacol se dă ceva călduhră. Chred că am să mă las. Nu ştiu!…Ca să ajungi sus, solistă, threbuie să ai mult talent, să luchrezi enohrm şi, şi să-i şi placi cui ţie nu-ţi place, înţelegi, nu?

– Chiar aşa?!

– Chiahr mai mult!

Plimbarea n-a avut succes, gerul şi vântul tăindu-le repede avântul.

– Hai să te duc acasă! N-a fost o idee grozavă. Simt cum îmi îngheaţă şira spinării.

– Poate phrindem o zi mai caldă, dacă ai să mai ai chef.

– De ce să nu am chef?! Eşti o fată faină! Ai un corp frumos…

În faţa casei, Nick o strânse la piept şi-i strivi buzele cu un sărut prelung.

– Ce-a fost asta, Nick?! Tu nu ai nici o phrietenă?!…

– Lasă asta acum! Ce, te-am supărat?!

– Nuuu, m-ai suhrprins, dar…mi-a plăcut. Când te mai văd?

– Ne vedem la atelier, dacă ai să mai vrei…

– Ce să mai vhreau?!

– Să te sărut…

– Nu fii închrezut şi să-mi povesteşti desphre phrietena ta, bineee?

Nick a rămas dezorientat. A luat-o razna pe străzile marelui oraş şi s-a oprit lângă ecvestră, mândria oraşului şi, totodată, sâmburele discordiei. Ce-or fi având de împărţit, oare?! E un monument frumos! E frumoasă şi ecvestra şi ansamblul. Ce curios!…aşa mi-am imaginat şi eu ecvestra mea: un Mihai călare, cu braţul stâng prelungit, parcă, de buzdugan, îndreptat înspre înainte, pe un soclu înalt, înconjurat de căpitanii săi, pedeştri, la baza soclului, câte doi de fiecare parte. Trebuie spaţiu pentru aşa ceva, nu glumă!, cu o mare deschidere…Mai e până atunci, frate!…Ce caut eu, pe frigul ăsta aici?! Ralu?! Doamne, dacă m-ar fi văzut Ella, cred că nu şi-ar fi crezut ochilor. Uite-mă şi pe post de porc! Un porc iubit de un înger, nu alta! Porc, neporc, dar uite că mă încearcă un dor, dor de ea, de Paul, de Ţâru, de liceu, de NEA FANE. Trebuie să-i explic, trebuie să înţeleagă faptul că nu poate avea un viitor cu mine. Ella-i  prea posesivă, ea trebuie să aibă parte de un băiat care s-o savureze, nu pe părţi, pe de-a-ntregul, să fie al ei trup şi suflet, s-o adore, să viseze împreună cu ea, la unison, la familie, la copii. Ar trebui să iau mâine trenul şi să-mi ostoiesc dorul şi, şi să pun lucrurile la punct. Ea merită cu mult mai mult!

Când se pomeni la cămin, luă o mină de om vesel, bine dispus. Jocul de pocher era în toi. Se aşeză în spatele lui Sever, pe post de chibiţ. Nu agrea acest joc, acest mod de a omorî timpul, dar, trebuia să accepte pentru a nu se izola. Aprinse o ţigară şi încercă să prindă ceva din acest joc. Gândurile îl împiedicau însă prin slalomul ce-l făceau printre sclipirile unor ochi senini, printre cele două nume: Ella şi Ralu. Era o senzaţie nouă care-l tulbura. Acum am să încep să le şi compar, nu?! Nu, nu pot fi comparate, sunt total diferite, chiar dacă au cam aceeaşi vârstă. În fond sunt doar nişte copile, dar cu aere, sau, cum am auzit, cu ”parfum de femeie”. Nu, nu ţine comparaţia! Elly pare, şi de fapt şi este, mai copilă. Categoric! Ralu, asta, e ceva mai răsărită, chiar dacă-i şi mai mică, mai greu de definit la prima vedere, un pic mai enigmatică.

– Ce aiureală!

– Ce-ai spus Nick?

– Eu?!, nimic…

– Ai mai dat pe la atelier?

– Da, de fapt, de acolo vin. Nimic deosebit…

– Ai mai vorbit cu cineva?

– Da, de fapt, am întâlnit-o pe Ralu…

– Oooo! Interesant…

– Interesant, pe dracu!

Intenţia de a o revedea pe Ella, de a regăsi atmosfera de altădată, îl împinse spre gară, copleşindu-l totodată cu speculaţiile slalomului din ajun. O stare de emoţie, nu străină firii sale, îl făcu să se perpelească pe bancheta, nu tocmai confortabilă, a unui vagon de clasa a II-a. Desele incursiuni în zona toaletei, nu l-au enervat atât pe el, cât mai ales pe cei din compartiment. In final rezolvă instalându-se pe culoar, la geamul îngheţat. Minunea de cristal care pusese stăpânire pe întreaga suprafaţă a geamului îl linişti. Fantastic!, pur şi simplu fantastic ce poate crea natura fără nici un ajutor din partea fiinţei supreme ce bântuie pământul. Un pic de ger, un pic de respiraţie şi o forţă ocultă îţi aşterne, cât ai zice peşte, un tablou pe care artistul, acest om supradotat, nu-l va putea egala cu toate strădaniile sale. Cred că ne apropiem…

O voce răguşită, sau un difuzor răguşit, după o serie de zgomote greu de înţeles, a reuşit să strecoare un: urmeazăăă… Nick coborî neştiind încotro s-o apuce. La Paul, la Gojdu, sau la Ella?! O porni agale, parcă, pentru a putea hotărî varianta optimă. Se pomeni sunând la casa Széles. Nici o reacţie. Să fie toţi plecaţi de acasă?! Şi bunica?! Ori aştept, ori mă duc la Ţâru. Mai bine aştept.

O aşteptare în frig nu putea fi pe placul lui. Se urni brusc şi o luă cu paşi precipitaţi în direcţia liceului. Ţâru, parcă presimţind ceva, se învârtea, fără motiv, prin casa scărilor de la intrarea principală. Când îl văzu pe Nick, zgribulit, îl luă de braţ şi-l împinse pe scări, urmând drumul spre minusculul său atelier. Căldura îmbietoare îl dezmorţi repede, iar privirea plină de strălucire a mentorului său de altădată, îi umplu inima de o caldă bucurie.

– Ştiam eu de ce mă trăgeau paşii spre Gojdu. E un refugiu sigur pentru cineva care are impresia că şi-a pierdut busola. Sunteţi, pentru mine, un fel de medic.

– Parcă am trecut la per tu, Nicolae!

– Da, ai dreptate, prietene! E foarte importantă, pentru mine, această prietenie!

– Despre ce busolă este vorba?!

– S-ar putea să fie mai complicat decât am crezut la început. Nu mi-am dat seama că am şi crescut în timpul ăsta…

– Ce-i Nicolae, te-ai apucat de fumat?! Nu vrei să ieşim puţin în oraş, să ne oprim undeva să ciugulim ceva şi, poate să sărbătorim revederea cu un păhărel?!

– De fumat m-am apucat ca să suport mai uşor atmosfera de la cămin. De ciugulit, cu plăcere, dar de păhărel, ţi-l cedez şi pe al meu. Sper să mai rezist tentaţiei.

– Toate când le vine rândul, nu?!

– Ba daaa!, sau, mai bine zis, ba nuuu! Orice, numai nu băutură! Unde mergem?

– Ştiu eu un loc unde se mănâncă bine, fără să fie prea simandicos.

N-a fost să fie un moment al destăinuirilor. Un Niiick prelungit îi făcu să se oprească din drum.

– Nick, ce cauţi aici, când ai venit? Şi nici nu m-ai căutat!…Unde mergeţi?

– De căutat, te-am căutat, dar n-am găsit pe nimeni la voi. Acum mergeam să mâncăm ceva.

Ella se lipi de pieptul lui Nick şi cu un zâmbet ştiut, îşi apropie buzele de ale lui. Nick se feri şi o luă la braţ.

– Ţi-e ruşine de Dom’ Profesor?! Nick, nu mai suntem copii! Îmi daţi voie să vi-l răpesc?

– Aş putea să nu ţi-l dau?! Hai, mergeţi cu Dumnezeu. Nicolae, caută-mă înainte de plecare, să mai schimbăm câteva vorbe. Poate trecem şi pe la Paul. V-am lăsat…

De data aceasta Nick nu mai scăpă de sărutul prelung şi plin de căldură, dar nici nu se mai feri.

– Nick, s-a întâmplat ceva? Pari cam împrăştiat, nu?!…

– Nu s-a întâmplat nimic, dar mi-a fost dor de voi toţi, de atmosfera pierdută. Aşa ceva nu se găseşte la tot pasul, iar anii care se tot aşează, chiar dacă încet, produc, totuşi, schimbări. Ei, te-ai hotărât? Te duci la ANEF? La toamnă trebuie să pleci la Bucureşti, asta dacă nu te-ai săturat de sport.

– De tine şi de sport nu mă pot sătura, dar Bucureştii nu mă atrag. Dacă plec aşa de departe, ce se va alege de noi?! Aici eram aproape şi, totuşi, am început să ne vedem tot mai rar. Bucureştii sunt la dracu în praznic. Cred că am să mă răzgândesc şi vin după tine. Aleg şi eu o altă facultate şi gata! Pot face sport, chiar de performanţă, la Moina, nu?

– Să renunţi la o chemare din cauza mea, nu face! Şi, apoi, de ce să vii după mine?! Ţi-am explicat de atâtea ori că nu prea văd un viitor pentru noi. Ştiu, sună egoist, dar eu sunt sclavul chemării mele, o ştii prea bine, nu mă văd la casa mea, nu mă văd însurat, nu mă văd înconjurat de copii…Sunt un obsedat, în felul meu…Nu pot să încurc pe nimeni, n-ar fi cinstit, nu?!

– Nick, ţi-am spus-o şi ţi-o mai spun o dată, nu-mi pasă dacă te însori, sau nu, cu mine. Putem fi împreună şi fără căsătorie, chiar dacă asta n-ar fi pe placul unora. Soţii trebuie să fie, în primul rând, amanţi. Eu te iubesc prea mult şi nu-mi pasă de restul lumii! Şi nu mai mustăci gânduri ascunse! Sau, spune, Nick, s-a întâmplat ceva în viaţa ta? A apărut cineva? Vreo colegă? Spune cinstit, pentru că simt că ceva nu-i cuşer. Te-ai apropiat de cineva?…

– Iar mă întorci pe dos cu întrebările. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu adevărat crezi că aş fi venit să te văd?! Intre noi există, în primul rând, o prietenie deosebită, ceea ce este cel mai important şi mai frumos lucru. Sigur că nu trăiesc în sihăstrie, în cercul în care mă învârt sunt şi colege, şi balerine, şi noi prieteni…

– Ce fel de balerine, Nick? E prima oară când pomeneşti de aşa ceva…Chiar aşa, hai, spune ce-i cu balerinele astea? Ai, că m-ai întors pe dos!…Mai bine descarcă-te şi ai să scapi de starea asta de vinovăţie pe care nu prea ştii s-o ascunzi.

– Luda mea, nu este nimic nici cu colegele, nici cu balerinele. Am pomenit de ele pentru că, ţi-am spus, mă învârt în mijlocul lor. Colege am berechet, dar relaţii mai băieţeşti ca la arte, nu găseşti la nici o facultate. De balerine am pomenit pentru că, mai nou, Maestrul mi-a aranjat un posibil loc de muncă la operă, la scenografie, iar la operă nu sunt numai cântăreţi şi corişti, mai e şi corpul de balet. Şi ce-i cu asta?! Crezi că sunt chiar aşa de uşor de ispitit? Şi, la balet sunt soliste care zboară prin aer că n-apuci nici să le vezi structurile, şi mai sunt şi începătoare, puştoaice, mai puştoaice decât tine, care stau grămadă, şi chiar dacă sunt drăguţe, sau bine dezvoltate, nu reprezintă un pericol pentru de-alde mine. Eu, şi tu o ştii foarte bine, sunt, în fond, un abstinent. Priceput?!

– Nu, Nick, n-am priceput ce vrei tu, am priceput ce simt eu. Tu uiţi că nu mai sunt fetiţa din atelier căreia îi modelai portretul pe când somnul o fura visând la tine. Nu, Nick, fetiţa aceea care te adora este acum la o vârstă care o face să vadă altfel lucrurile, care te doreşte aşa cum o femeie îl doreşte pe bărbatul iubit…Şi nu te mai uita aşa la mine! Am impresia că ai venit cu intenţia de a te despărţi de mine. Fii mai curajos şi fii tu, cel dur, de altădată. Nu te sfii! E mai dureros s-o înţeleg mai pe ocolite…

– Faci o tragedie din nimic. Ţi-am spus că nu-i vorba de nimeni, ci de mine, de firea mea imposibilă, pasională, dar cu o pasiune bine dirijată, înspre artă, care nu mai lasă loc suficient şi pentru altfel de pasiuni. Nu-i pentru prima oară când îţi explic acest lucru. Ţin enorm la tine, la prietenia ta şi tocmai de aceea nu pot să fur această, atât de curată dragoste. Dacă stau să mă gândesc puţin, tu eşti aceea care s-a schimbat. Într-un fel. Voi rămâne un neîmplinit renunţând la atâta curăţenie, gingăşie. Dar este peste puterile mele, este, la mijloc, acel diavol de care a pomenit şi NEA FANE, şi Ţâru. Şi eu te iubesc, dar în felul meu, limitat, şi nu pot să-ţi impun aşa ceva, pricepe şi nu fii geloasă fără motiv. Te rog, trebuie să ai grijă de viitorul tău, în primul şi în primul rând.

– Nick, du-mă, te rog, acasă… E mai bine să nu mai continuăm această discuţie. E prea dureros..

21

Nick nu şi-a prea imaginat un atare deznodământ. Drumul de întoarcere a fost un chin. Nu-şi putea ierta purtarea faţă de Ella, şi nici faţă de Ţâru, pe care-l lăsase baltă, fără să-l mai caute înainte de plecare. Ce, dracu, mi-a venit cu ”atenţionarea” asta?! Treaba mergea de la sine, cu încetinitorul, e adevărat, dar mergea. Acum, cică am pus punctul pe i !? Care i, domnule?! Ella-i pe dos, eu aşişderea şi, parcă văd că mâine mă pomenesc cu ea la cămin sau, mai ştii?, poate că la operă…

Aceste câteva gânduri, l-au torturat practic tot drumul, doar că într-o ordine mereu alta,  fără nici măcar o idee în plus. Abătut, s-a repezit, dis-de-dimineaţă, pe drumul ce urca Dealul Calvariei, cum îi plăcea să spună. Atelierul îl atrăgea ca un magnet, ca o speranţă: să scape de obsedantele gânduri, să stoarcă din piatră ceea ce simţea că sta ascuns, chipul Maestrului. Redevenea El, Nicolae, egoistul, mânat de diavolul din piept, sau din creier – nu mai ştia nici el unde sălăşluia. Odată aprins focul din godin, se simţi descătuşat, îşi frecă palmele cu putere, strânse pumnii până ce simţi bicepşii răspunzând la provocare şi, cu un zâmbet atât de ”cuceritor” ca al său, se apropie de raftul cu scule. Nicolae, acum să te văd! La dracu cu muierile, cu balerinele!…

Dalta începu să pătrundă cu nădejde în masa cristalină, mânată, parcă, de furia creaţiei. Încet, încet, elementele componente ale chipului ascuns începură să iasă la iveală. Când, pe la prânz, auzind scârţâitul uşii, Nick se opri înfierbântat, cu fruntea plină de broboane ce se rostogoleau înspre barajul sprâncenelor, simţi că picioarele nu-l mai ajută pentru a recâştiga verticala. Aruncă sculele scâncind de durere şi se aşeză în fund, pe patul alb de aşchii. Şefu se apropie curios de lucrare şi începu un examen minuţios al reliefului, încă nedefinit, însoţind fiecare încruntare ce-i aducea o indispensabilă corectare a dioptriilor, cu mormăieli de nedumerire.

– Lasă, Şefu, că n-ai încă ce să vezi. Mai bine saltă-mă să mă pot îndrepta din poziţia asta groaznică. Am tot stat pe vine sau sprijinit pe un genunchi şi m-am pomenit cu picioarele amorţite şi cu un cârcel îngrozitor în piciorul drept. Trebuie să găsesc o soluţie, să pun piatra pe ceva, să pot ciopli stând în picioare. Aşa risc să mă pomenesc cu dalta luând-o razna şi să iasă cine ştie ce alt chip. În fond, ce dacă?! Nici Ştefan cel Mare de la Iaşi nu are chipul lui Ştefan din cronici, nu? Cine ştie pentru cine a fost făcută ecvestra şi a ajuns la noi, poate de la solduri. Numai că Ştefan nu mai există ca să se revolte iar Maestrul meu trăieşte şi va mai trăi mult şi bine şi nu-i un om care să ierte aşa ceva…

– Dân cât o apărut nu înţeleg cum o să arăte: o să fie un cap întreg, o să tai din piatră din toate părţile, sau o să arăte ca în poze, cum să spune, în relief?

– Şefu, o să fie un cap întreg, ca la statui, dar mai e până atunci. Când o să vină Maestrul să-l vadă, o să creadă că se uită într-o oglindă. El trăieşte şi nu pot să-l fac cum mi-ar place. Trebuie să-l fac aşa cum este, priceput?

– Da, daaa…, numa’ să poţi să faci cu dalta ce ai făcut cu mine cu cărbunele. Tare i-o plăcut lui Marika a me. Da, daaa!…

– Am să pot, Şefu, am să pot!

Nick se aşeză pe un taburet şi se puse pe masat piciorul. Îşi reveni şi adună sculele, aşa puţine câte erau, le rândui pe un raft şi intră cu nădejde cu mătura în zăpada de marmură.

– Lasă, măi, că vin moţâi mei şi adună ei rumeguşul. Tu, hai şi mâncă cu mine, că nu-mi place sângur!

– Mulţam, Şefu, dar azi n-am chef de nimic…Am să mă duc pe la Maestrul meu, că am lipsit fără să-i spun. Ne vedem mâine să vă dau o mână de ajutor…

Nici gerul, nici vântul nu se lăsau. Cu gulerul ridicat şi capul băgat între umeri, Nick luă în piept Golgota. Cum dracu nu mi-am dat seama că Ella, fetiţa fără vârstă, se schimbă pe zi ce trece, întră într-o nouă categorie de vârstă, arată altfel, vorbeşte altfel, priveşte altfel…M-am purtat ca un nemernic! Ce-o fi acum în capul ei?! Mare tâmpit! Şi asta din cauza unui înger zburător, care are acum vârsta Ellei de acum doi ani. Ce, Dumnezeu!…Sunt şi eu, cogeamite bărbat şi îmi fac de lucru cu un alt copil?! Nuuu, trebuie să mă astâmpăr până nu intru într-un bucluc cât mine de mare. Nicolae, concentrează-te pe ce-ţi dictează diavolul dacă nu vrei să strici tot ce ai realizat până acum. Şi ce-ai realizat e o nimica toată pe lângă ceea ce ţi-ai propus…Mi-am tot împuiat capul cu ”sunt mare” şi în fapt nu sunt încă nimic! Ella-i superbă, dar mi-ar bara drumul visat. Ce bine că nu-i lângă mine! Dar treaba cu Ralu, e prea de tot! Este, este, trebuie să recunosc, este prezentă în capul meu, dar, din fericire nu este şi în sufletul meu şi, nici nu trebuie să pătrundă acolo…

Un monolog obişnuit la Nick, dar, de data aceasta cam insistent şi fără răspunsuri la problemele care, parcă, au căzut din Înaltul Cerului. Atelierul Maestrului era închis, dar cheia se afla la locul ştiut. Nick intră cam răvăşit, se apropie de teracotă şi se lăsă moale în fotoliul încăpător şi moale. Căldura îl moleşi şi un somn, ca la mama acasă, îl cuprinse. Se trezi speriat la zgomotul uşii trântite. Era Maestrul însoţit de Ion, cumnatul, tenorul care răscolea sufletele amatorilor de muzică de operă.

– Faceţi cunoştinţă: Ion tenorul şi Nicolae sculptorul. O să vă întâlniţi la operă. Nicolae s-a angajat cu un strop de normă la voi. Trebuie să-l facă pe Petru călare, sprijinit pe coada calului, calul, nu Petru, într-o scenă inundată. Au idei băieţii de acolo! Sunt convins că vor face treabă bună! Ce faci Nicolae la ora asta?!

– Cuget! Cuget la prostia umană care, de un timp, s-a cam sălăşluit în mine. Nici o grijă, mă descurc eu! Ion, sau cum vrei să-ţi spun?, am auzit lucruri grozave despre apariţiile tale pe scenă. Aş vrea să te văd, să te ascult. Se vorbeşte la superlativ despre vocea ta, de un nou Gigli, de rasă pur românească.

– Ei, nici chiar aşa! Dacă vrei, mâine seara cânt în Tosca. Pentru mine e un debut. Sper să meargă!

– Nicolae, mergem împreună, o să tune şi vocea lui David, în Scarpia. Avem locuri în loja centrală. Vine şi nevastă-mea aşa că veţi putea discuta cât încăpe despre pictură. Ioane, să ştii că Nicolae e mai mult pictor decât sculptor, dar el nu crede în intuiţia mea şi-i dă înainte cu sculptura şi, şi face bine, pentru că, pe undeva, are dreptate. S-a născut artist, ca să-i parafrazez pe ăştia, multilateral dezvoltat, cu o personalitate titanică care, dacă va fi lăsat în pace, va dărâma multe ”statui în viaţă”. Poate şi pe a mea!?

Era plăcută atmosfera care se aşternea, ca de la sine, în atelierul Maestrului, de câte ori se întâmpla să vină însoţit de câte un nume, sau, cel puţin, un nume în devenire. Ion era un exemplu viu iar atmosfera era reală. Spectacolul de a doua zi a fost un succes. Prezenţa lui David obliga la competiţie. Pur şi simplu s-au întrecut, la vedere, cum se spune, trăgându-se unul pe altul, eclipsându-se, arătând parcă cu degetul unul spre celălalt, stârnind aplauze furtunoase, ovaţii, disputând-o parcă pe Silvia, atât de iubită pentru creaţia din Tosca. In cea de a doua pauză, Nick, neobişnuit cu astfel de spectacole, a ieşit în foaier pentru a savura în linişte o ţigară. Orice, numai linişte nu se putea găsi. Forfota, discuţiile aprinse, fumul, ce mai!, o atmosferă poluată, din toate punctele de vedere, l-au făcut să se retragă înspre o scară în spirală, să se aşeze pe o treaptă, să aprindă o ţigară şi să inspire cu poftă fumul, să-l reţină până la refuz, şi să-l elibereze cu zgârcenie.

– Ce faci aici de unul singuhr, Nick?!

– Nu se poate!…am crezut că am găsit un loc liniştit…Cum m-ai găsit în fumul ăsta?!

– Ce phrimihre! Te-ai plictisit la spectacol?! Hai să mehrgem la plimbahre…

– Cum să plec, aşa, tam-nisam?! Am venit cu Maestrul, am venit invitat de Ion, am rămas surprins de calitatea spectacolului, dar mai are omul nevoie şi de puţină pauză. Întotdeauna-i aşa vacarm în pauză? Vorbesc toţi, nu se ascultă, răspund la întrebări nepuse, ce mai!, balamuc curat!…

– Hai, nu fii hrău! Eşti cu capsa pusă, nuuu?…

– De unde ai apărut?! Am găsit şi eu un colţ unde să fumez o ţigară şi hop şi liniştea risipită…

– Pot să plec dacă vhrei, dahr pot să stau şi liniştită, dacă de linişte ai nevoie. Ce zici?

– Nu mă lua în seamă şi aşează-te şi tu pe o treaptă. Putem sta de vorbă şi pe tăcute, nu crezi? Vrei o ţigară?

– Nu fumez, sau, încă nu m-am apucat de acest viciu. Mai am timp şi penthru asta…

– Dar de ce vicii te-ai apucat, pot să ştiu?

– Nu te gândi la phrostii…de fapt nu sunt vicii…îmi place să fuhr câte o guhră de vişinată din cămahră, atât cât să nu se vadă, să citesc noaptea sub plapumă, la lanterhnă, să nu mă bată la cap sohr-mea că nu poate dohrmi. De fapt, ea face spohrt de pehrfohrmanţă şi vine mehreu obosită…

– Astea nu-s vicii! Poate doar vişinata, care nu-i o glumă! Mai bine las-o dracului! Ce cărţi spuneai că citeşti?

– Tot felul, tot ce găsesc, mai ales hromane de dhragoste…Îmi aphrind imaginaţia şi mă fac să visez…Aş vhrea să câştig bani, mulţi…E ghreu să fii fată săhracă, făhră pehrspective. Am învăţat să dansez dahr nu chred că am şanse să devin o stea. E un dhrum foahrte ghreu şi threbuie să te naşti cu ceva apahrte şi, să fii ”maleabilă” în mâinile celohr cahre-ţi hotăhrăsc soahrta…

– Hai să ne întoarcem în sală, în loja Maestrului mai e loc.

– Să nu se supehre…nu-l cunosc pehrsonal…

– Destul că mă cunoşti pe mine, că lucrezi la operă, ce treabă are el cu cine vin eu?! Pe Ion îl cunoşti?

– Daaa! Toate fetele sunt îndhrăgostite de el. E cumnat cu Maesthrul tău…

– Da, ştiu…hai să mergem!

– Dahr după spectacol mehrgem împhreună acasă?

– Nu ştiu, mai vedem noi…

Maestrul a rămas puţin surprins văzându-l pe Nicolae însoţit şi, puţin iritat de zgomotul inerent făcut prin apariţia întârziată în lojă. Îi atenţionă, cu degetul la buze, să facă linişte şi se cufundă în audiţie. In ultimul act, Ion se întrecu pe sine, profitând, parcă, de absenţa concurentului, al lui David, care, încerca să asculte aria scrisorii de sub duş, ţinând larg deschisă uşa de la cabina de baie. Nu avea de gând să apară la aplauzele finale: culesese destule în primele acte, iar acum, lăsa cu generozitate, nu întotdeauna mascată, tot succesul pe umerii lui Ion. Era un obicei pe care-l ”experimentase” în Cavaleria Rusticană şi-i plăcea să mustăcească citind cronicile care nu conteneau să-l ridice în slăvi pentru sufletul său larg.

Un mic incident, trecut cu vederea de publicul extaziat, a avut, totuşi, loc: o tânără speranţă a baletului operei, trecând întâmplător prin faţa cabinei de duş, văzând colosul care se răsfăţa sub mângâierile stropilor de apă, gol puşcă, scoase un puternic şi ascuţit ”vaiii!” şi rămase blocată.

– Nu te speria, dragă, şi mama m-a văzut aşa şi nu s-a speriat. Zicea că sunt cel mai frumos exemplar din familie…

Vaiul răzbise din culise dar fusese acoperit de aplauzele care conteneau doar ici-colo când spectatorii îşi luau libertatea de a-şi şterge pe furiş lacrimile. A fost un spectacol deosebit.

– Nicolae, ce zici?, câtă nedreptate există pe acest pământ! Oare noi, artiştii plastici, nu am merita câteva ropote de aplauze, pe o scenă deschisă, venind din partea unui public numeros, pregătit să înţeleagă şi să răsplătească pe loc?! Ceea ce facem noi, nu poate stârni decât critică, pozitivă sau negativă, aşternută în ziare, cu sau fără ţintă?! Admir fără rezerve acest instrument muzical magnific care este vocea umană, admir participarea cu toată fiinţa la interpretarea unui rol, acest domeniu al teatrului cântat, pot face diferenţa dintre un actor mare şi un cabotin, ştiu când am de a face cu o voce mare, dar, totuşi, sufăr când văd cât de puţină audienţă are creaţia artistică plastică, aceea în care ”maestrul”, cum ne place s-o spunem, nu interpretează, nu copiază, ci creează ceva nou, alăturându-se Creatorului în opera de construcţie neîntreruptă a Universului. De ce oare marea creaţie a artiştilor de geniu nu este accesibilă marelui public, nu pentru a se închina în faţa ei, dar, măcar pentru a aplauda…

– Maestre, bine că printre noi nu-i nici un actor, sau cântăreţ, care să vă audă. Cred că vi s-ar retrage cu trâmbiţe dreptul de a ocupa această lojă şi mai ales dreptul de a aplauda din obligaţie.

– Ei, nici chiar aşa!

– Oricum, e un subiect care merită reluat, dar nu aici, nici măcar într-un muzeu de artă, ci într-un atelier de creaţie, cu câţiva creatori în carne şi oase, sau, poate mai bine, într-o aulă universitară.

– Tu mă iei peste picior, tinere?!

– Nuuu, nici n-aş îndrăzni…Cine sunt eu la ora actuală?!…un fel de nimeni! Acum vă las că trebuie s-o conduc pe fătuca asta acasă…O cheamă Ralu şi face balet, aici, sub nasul nostru.

Era a doua ieşire pe străzile îngheţate ale oraşului dominat de liniştea nocturnă a iernii, o plimbare, ca şi prima de altfel, sortită unui ”eşec”. Cuibărită sub braţul protector al fostului ”copil minune”, arunca priviri întrebătoare înspre tăcerea care-l domina. Nu avea de unde şti că această tăcere ascundea, de fapt, o furtună ce bântuia sufletul tânărului artist. Cu cât braţu-i vânjos apăsa mai mult umerii acestei noi apariţii în viaţa lui, cu atât mai nestăpânite erau gândurile-i hoinare. Era copleşitoarea nostalgie după vremurile apuse, când, copil răsfăţat de soartă şi de un grup de ”clarvăzători”, spunea cu convingere, uneori în gura mare, ”sunt mare!”. Şi Elly, cea îndrăgostită pentru vecie de eroul adolescenţei în devenire, cu manifestările ei, uneori mai puţin controlate dar acoperite de o încredere aproape infantilă, integrată fără rezerve în cercul admiratorilor săi!? Aici nu mai era nimic ca pe ”vremuri”, recunoaşterea venea, când venea, cu paşi de melc, rănind orgoliul, amânând, pe cine ştie când, consacrarea mult aşteptată.

– Niki, mai spune şi tu ceva, ohrice, numai spune ceva. Te plictiseşti?! sau, ţi-e fhrig?…dacă vhrei mehrgem acasă. Poţi să vii la mine să te încălzeşti puţin…nu-i nimeni acasă…ai mei sunt plecaţi la ţahră, iahr sohr-mea-i plecată cu lotul, ahre meci…

– Ce-ai spus?… n-am fost prea atent, ştii…, mă bântuie nişte gânduri. Aştept, cam de mult, ceva veşti de la taică-meu. S-ar putea să nu le primesc niciodată. Ce vremuri absurde!

– Ce zici?, mehrgem acasă?…

În loc de răspuns, Nick o strânse la piept, făcu câţiva paşi pentru a ieşi din raza de acţiune a felinarului şi începu să-i mângâie cu sărutări obrazul îngheţat. Ralu îl înlănţui cu braţele şi, căutând cu buzele-i stârnite gura, se opri într-un sărut fără de fine. Nick răspunse cuprins de ceva nedefinit, încă, o îndepărtă pentru o clipă, privi surprins strălucirea ochilor în semiîntunericul ce-i proteja şi, scuturat de un fior, îi căută cu nesaţ gura. Nimeni şi nimic nu i-ar fi putut opri şi totuşi, un fior, mai nemilos de data aceasta, urmat de un cutremur, îi făcu să se desprindă. Tremurau amândoi ca de friguri nereuşind să pronunţe măcar un cuvânt. Îi apucă un râs, şi el zgâlţâit, cam isteric la prima vedere, un râs binefăcător însă.

-Ştii că dacă nu mă duc la pomul acela, fac pe mine? Fă şi tu, uite în umbra aia de lângă clădire, hai, nu te sfii că te îmbolnăveşti. După aia te duc acasă, hai!

22

Şi eu, care mă credeam imun, era s-o încurc aseară. Dacă mă luam după naivitatea ei şi mă adăposteam pe la ei, cine ştie ce dandana mai ieşea! Până acum am fost protejat, dacă se poate spune aşa, de imaginea de înger coborât pe pământ a Ellei şi de obsesiva mea convingere că trebuie să stau deoparte de problemele lumeşti, de dragul măreţei mele ”misiuni”, arta. Am făcut din această obsesie, sau, chemare, chiar dacă sună prea-prea, un modus vivendi, plin de restricţii, deseori în contradicţie flagrantă cu statutul meu de vârstă. Nu ştiu, ceva, parcă, se clatină în mine, se prăbuşeşte. La început ţigara, apoi o atitudine conciliantă faţă de colegii de cămin, remuşcări ivite din cauza rănilor pe care le provoc unei fiinţe nobile cum este, şi probabil cum va şi rămâne Ella, mai nou această stare psihică provocată de atracţia de nestăpânit faţă de Ralu cu al ei R haşurat şi un grai molcom…Nu, nuuu!…, chiar nu mai pricep nimic şi mă tem că, dacă nu mă trezesc, tot visul meu ţesut din anii fragezi ai adolescenţei se va nărui ca un castel de nisip. Ar trebui să mai fac un drum până la NEA FANE, să vorbesc cu Ţâru şi să mai îndulcesc puţin inevitabila despărţire de Ella. Ea se simte legată de mine şi nu-şi dă seama că alături de mine ar fi nefericită, s-ar rata. Câte gânduri şi astea doar din cauza unei prostii care mă bântuie, o atracţie, una singură, din cine ştie câte vor mai apărea. A fost plăcut ce-am simţit, dar, se pare că a fost destul. Vorba copilului minune de mai ieri: fără angajamente!…

Acest noian de gânduri, de consideraţii, l-au însoţit tot drumul, peste Dealul Calvariei, pe un ger, parcă, tot mai ascuţit, până la atelierul de pietre funerare unde, căldura godinului şi privirile calde ale celor trei, în frunte cu Şefu, au tras cu buretele peste starea de pacoste ce-l bântuia. Un dărab de pâine, ceva clisă cu piparcă şi câteva vorbe de duh, de o naivitate devenită proverbială în lumea ardelenilor cosmopoliţi, i-au redat cheful de lucru, speranţa în ce va ieşi din cubul de cristal imaculat. Ce era grozav la aceşti colocatari care l-au adoptat ca pe un prunc părăsit, era bunul lor simţ înnăscut, era bucuria de a-l vedea pe prunc lucrând, făcând ca piatra să prindă viaţă, picătură cu picătură, păstrând distanţa pe care o simţeau că-i desparte dar şi apropie. Când maiul începea să sune ca o toacă de mânăstire îndrumând dalta în actul creaţiei, liniştea se aşternea ca impusă de o forţă supranaturală. Lăsau lucrul la o parte, aruncau priviri întrebătoare la care se răspundea doar prin mişcările umerilor şi aşteptau cu răbdare ivirea chipului anunţat, al Maestrului. Această atmosferă de lucru, asistată de o linişte liber consfinţită, avea să-i lipsească mai târziu, când, în atelierul propriu, va fi asaltat abuziv de admiratori, artişti, critici, toţi manifestând o ”prietenie” apăsătoare, sau, de admiratoare, care mai de care mai ademenitoare, dar nu rareori vulgare, definite cu nonşalanţă ”fufele mele”.

Mai apăruse un element emoţional pentru Nick. Acum lucra în picioare la portret. Un şanţ adânc, larg, ca să permită o mişcare nestânjenită, înconjura cubul de cristal. Ideea i-a aparţinut unuia dintre cei doi moţi şi a fost pusă în practică într-un timp record. O scăriţă bine gândită permitea cioplitorului sa coboare sau să urce fără probleme. Nick, de parcă n-ar fi remarcat nimic, a coborât dezinvolt, s-a învârtit în jurul pietrei, a mângâiat-o cu privirea şi, fără să scoată nici un cuvânt – lacrimile nici nu i-ar fi permis – a intrat cu dalta în carnea marelui cristal urmând calea, deja cunoscută de când cu experienţa „NEA FANE”, urmărind figura, de data aceasta a Maestrului, în masa transparentă a marelui cristal, sumă a infinităţii cristalelor din structura minerală a marmorei, cristalul magic, accesibil doar celor hărăziţi de gena ascunsă în sufletul unui artist adevărat.

Acum nu mai am îndoieli! Prima mea experienţă n-a fost rodul unei imaginaţii izvorâte din sufletul unui copil, cum s-a cam interpretat de către cei care mi-au ascultat ”poveştile”, poveştile unui exaltat. Oi fi fost eu un exaltat, dar am cioplit fără teamă, cu toată lipsa mea de experienţă, ghidându-mă după chipul care mă urmărea şi îndruma, ascuns pentru cei din jur dar mereu prezent pentru mine. Atunci am înţeles că am genă de artist plastic, că voi fi cu adevărat ”mare” într-o zi. Acum totul se adevereşte, Maestre, spre, poate, surprinderea ta, îndoielile tale cu privire la sculptorul din mine. Şi nu voi fi doar un mare portretist, dar, sunt sigur, voi fi sclavul monumentalului. Hai, Maestre, nu mai mustăci! Vreau chipul tău senin pe care l-am surprins în timp ce modelai trăncănind despre elixirul ascuns în palinca de Bihor. Totul în tine vorbea despre monumentalul în artă, despre perspectivă. Sunt curios dacă te vei recunoaşte…

Cine nu a gustat din plăcerea de a modela lutul, în joacă bineînţeles, sau de a degroşa o piatră cu dalta şi ciocanul, nu poate înţelege multe din gândurile unui ”aiurit”, cum era privit de unii, acest sculptor în devenire, sau ”obsedat”, după alţii. Gândurile astea, care-i răpeau deseori orele de odihnă, lipsite de libertate, încingeau până la durere închisoarea în care erau ţinute, cuşca intracraniană, cum îi plăcea să spună, şi, doar arareori ţâşneau în afară, luând forma unor cuvinte necontrolabile, nu tocmai bune pentru urechile ”onorabile” ale celor din preajmă. Nick citea mult şi înarmat cu o memorie de computer reţinea şi stivuia totul într-o ordine de arhivar. Era o plăcere să-l provoci dar şi un pericol: uşor puteai cădea în ridicol.

Devora albumele de artă universală, citea istorie, geografie, ştiinţele naturii, iubea expoziţiile de artă pe care le frecventa mascat, da, da! mascat: nebărbierit, cu şapcă trasă pe ochi, îmbrăcat cât mai sărăcăcios, mai neglijent. Se strecura în săli la ore când şi artistul şi amatorii de artă se înghesuiau pentru a da, fiecare în felul său, un spectacol. De ce o făcea era greu de explicat. La acel timp nu era o figură cunoscută. Intrigat l-am descusut.

-Măi, astăzi sunt un necunoscut, ”ilustru” cum se spune, dar o fac pentru a nu fi tulburat în procesul observării: expoziţia în sine, dar şi publicul, incluzând aici şi presa. Vreau să văd, să mestec şi să ascult. Oamenilor le face plăcere să-şi dea cu părerea şi nu rareori poţi auzi lucruri nebănuite, mai ales de la tineri şi foarte tineri. Mulţi vin din snobism. Pe ăştia îi recunoşti dintr-o privire. Tinerii vin de plăcere, mânaţi poate de o chemare ascunsă şi fac comentarii scurte, dar la obiect. Când spun tineri, înţeleg, de regulă, elevi, studenţi. Şi mai este un motiv ascuns în masca pe care o împrumut: un gând la viitorul care mă aşteaptă. Mă pregătesc, învăţ să mă comport, să admir dar şi să citesc admiraţia sinceră din ochii celor ”chemaţi”, să ascult pe ascuns, dar să nu reacţionez, să respect părerea celor care populează sălile de expoziţie, a ”consumatorilor de artă”, cum ar spune Ţâru. Ştii bine că mă simt artist plastic, un viitor ”mare” sculptor, am conştiinţa propriei valori pe care o voi apăra cu orice preţ…

Da, era plin de această conştiinţă a propriei valori, o va striga în gura mare în viitor, şi nu numai faţă de ”oamenii de  atelier”, ci şi faţă de ”prietenii” să-i din umbră, ţiganii care-i confecţionau dălţile, pe care-i va plăti cu ultimii bani de buzunar, savurând privirile lor mândre la vederea lucrărilor, la care participau indirect, blagoslovindu-l cu invariabilul Dom’ şcluptor. Ceea ce avea să se manifeste peste ani, se clădea zi de zi, în anturajul de la facultate, în atelierul Maestrului sau al Şefu-lui, în acel atelier-şopron dintr-un cimitir modest. Ceva din toate acestea le adusese cu el din zbuciumata-i adolescenţă, dar aici, totul lua noi proporţii, evolua de o manieră ocultă, de nepătruns pentru cei din jur. Era şi iubit, şi admirat, şi invidiat, şi respins. Era orgolios şi nu accepta cu una cu două respingerea. Până şi cufundat până la refuz în artă, păstra gustul amar al ”respingerii” din copilărie. Ce-o fi cu taică-meu?! Chiar nici o veste?! Günty s-a dat la fund, sau taică-meu nu se complică?!…Nici tipul cu întrebările şi angajamentul n-a mai dat nici un semn de viaţă. S-o fi lămurit? Ce, dracu, m-ar putea întreba?! Cu relaţiile care le am, n-am habar de nimic. Umblă şi ei să ţină lumea sub control. Mă deranjează, totuşi, să-l ştiu cu ochii pe mine. Oare se ocupă şi de alţii? Aşa ceva nu se întreabă, aşa că n-am cum să ştiu…

Şi-a petrecut ziua trăgând tare, fără pauze, fără ţigări, fără chef de vorbă. Abia când şi-a dat seama că a rămas singur în atelier, a simţit o jenă care l-a readus la realitate. Măi, dar eu chiar că sunt un porc. Oamenii ăştia n-au îndrăznit nici să mişte în timp ce lucram şi au plecat pe şest ca să nu cumva să mă deranjeze. De unde atâta bun simţ la nişte oameni simpli?! Păi de la ăştia ai ce învăţa, Nicolae, nu de la cei cu locuri rezervate în lojile sălilor de spectacol sau de la critici. Nici acasă nu m-am bucurat de atât respect. La locul lor de muncă, să primeşti pe un fişte-cine, să-i dai loc de muncă, să i-l şi aranjezi, să-l aşezi la masa ta cu clisă şi pită de casă, să nu-l tulburi în munca lui de creaţie şi să pleci tiptil, fără zgomot, fără vorbă…Pot să mă consider un om norocos! Nu-i dat oricui să guste din omenie…Încep să cred că această lucrare n-o fac pentru Maestrul meu, ci pentru ei. Sunt convins că vor înţelege gestul meu, darul meu de omenie făcut omeniei, că vor păstra ”în colectiv”, dar şi fiecare în parte, amintirea rolului pe care l-au avut în această fază a creaţiei mele. Lucrarea trebuie să iasă bună, pe măsura sufletului lor nobil, atât de simplu şi de deschis. Nicolae, hai acasă, dacă se poate numi aşa infernul de la cămin. Drumu-i lung, frigu-i mare, taman bun pentru a-mi abate gândul de la Ralu…

Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe Golgota. Ceva nou se întâmpla în capul lui. Gândurile care-l ardeau provocând o durere, uneori insuportabilă, se cuminţiseră, parcă, umplând cu o linişte, aproape nefirească, cuşca din care scăpau atât de greu. Mergea pe drumul, de loc plăcut din cauza iernii aspre, gâfâind din greu, ţinând batista în dreptul nasului, fără să priceapă ce se întâmpla cu el.

Fisa-i căzu atunci  când se surprinse vorbind în gura mare. Le-am dat, în sfârşit, drumul gândurilor din cuşcă, capul mi s-a uşurat, am început să râd, să râd de unul singur. Bine că nu-i nimeni pe drum. Nu mi-am dat seama că vorbesc decât atunci când am auzit, spus cam tare, Ralu. Că mi s-a uşurat puţin apăsarea din cap nu-i rău, dar că a început să mă obsedeze numele acesta, nu-i a bună. Sau, poate că tocmai ăsta-i un semn de normalitate. La vârsta mea, ce e rău să fii atras de o muiere, chiar dacă nu-i decât o fetiţă. Nu ştiu, simt că nu-i bine să mă implic, dar cine spune că trebuie să mă implic. Începem să ne simţim bine împreună şi de puţină distracţie n-a murit încă nimeni…

 

23

La cămin, în holul rece, neprimitor, Sever se întreţinea cu o fătucă, încotoşmănită, bătând un fel de step în faţa caloriferului care, în loc de căldură, aducea, prin ţevile metalice, tot frigul de afară.

– Servus, vagabondule, pe unde, dracu, umbli pe frigul ăsta?! Uite, de vreo trei ceasuri tot încerc s-o invit pe fata asta drăguţă, dar ascunsă după fularul ăsta bogat, să intre la noi în cameră, să te aştepte în condiţii, cât de cât, omeneşti. Nu şi nu! Vă las să faceţi cunoştinţă şi, cine ştie, poate, ai să ai mai mult succes. Voi sculptorii nu mângâiaţi numai cu ochii, la voi mâinile înlocuiesc văzul, sau, cel puţin îl completează…

– Du-te, măi, cu mângâierile voastre din ochi. Voi folosiţi mâinile şi la dezbrăcat modelul, numai că operaţia asta o faceţi cam lent. Hai, valea, până nu fuge noul nostru model!

– Ce model Nicki?! Voi asta faceţi la ”arta plastică”, ca şi croitorii?! Günty te-a prezentat mai altfel. De fapt, dacă te iei după Günty, orice face sau spune el e frumos, cum de fapt te-a şi prezentat. După cât de roşu aprins eşti la faţă, n-aş prea fi de aceeaşi părere. Mă cheamă Hildy, cu y în coadă, cică-i mai puţin nemţesc!? Ca şi cum poţi să ascunzi aşa ceva. Eu de aia nu sunt la facultate, dar nu-mi mai pasă. Sper să scap în curând din infernul acesta în care am ajuns. Decât Bărăganul sau Kazahstanul, mai bine în Germania, chiar dacă nici ei nu ne iubesc. Poate că nu-i bine că trăncănim aici, în hol, hai mai bine pe stradă, până la gară. Eu am tren la miezul nopţii, la Arad.

– Nu vrei să iei puţin fularul ăsta la o parte să văd şi eu despre ce fel de frumuseţe vorbea Sever? Chiar aşa, nici nu te cunosc!

– Ba, m-ai cunoscut, când eram mică. Tu şi cu Günty m-aţi prostit să mergem la furat mere şi când a venit baba cu bâta, aţi fugit şi m-aţi lăsat singură. Mai ştii? Uite-mă şi fără fular, ce zici?

–  Vai! Nu pot să cred…Să nu mai pui niciodată vreun fular pe chipul ăsta  de înger! Tu nu eşti drăguţă, tu eşti frumoasă! Când erai mică nu arătai nicicum! Pe atunci îţi spuneam Hilda, mai pe româneşte. Ce nume frumos, Hildegard! Nu-l mai poci cu y în coadă. Tu eşti şi vei rămâne o şvăboaică, faină, dar şvăboaică! Ar trebui să-ţi fac portretul, fără să te dezbrac…

– Voi, băieţii, sunteţi cam porci, numai că tu eşti un porc frumos. Ţi-a mai trecut roşeaţa, care n-avea nimic cu timiditatea ci cu gerul. Hai, nu putem vorbi aici în linişte! Sunt instrucţiunile lui Günty.

– Eşti, cumva, prietena lui?!

– Nuuu! E prieten bun, dar un porc de clasă, probabil York, că doar e neamţ-neamţ. Nu, suntem prieteni. De-ai şti câte prostii, ca să nu spun porcării, îmi tot toarnă. Nu mă pot supăra pe el. Are un suflet de aur…

– Deci, pot avea drum liber?!…

– Acum, chiar vrei s-o faci pe porcul cu mine?! Să ştii că nu merge! Am şi eu un ”prieten”, unul singur, dar face cât toţi porcii din lume!

– No, nu mă lua în serios, dar eşti atât de frumoasă încât, te-aş lua de model pentru Maria, o Madonă, cum poate că n-a fost concepută încă de nimeni. Am să te păstrez în memorie, cum fac cu multe alte lucruri care mă copleşesc până la durere de cap. Hai! Şi pune-ţi fularul că-i de rău…

– Să ştii că m-am mai obişnuit cu frigul şi, când mă mişc, nu am nevoie de fular.

– Muierea-i tot muiere! Cum a auzit că-i frumoasă, e gata să se expună cât se poate…Ia, spune-mi, cu ce te-a trimis Günty?

– Cu ceva care o să te bucure, sper! Ai o scrisoare, fără adresă, fără semnătură. Altfel nici nu se putea! E de la tatăl tău…uite-o!

– Ooo!…Mein Got!…e în germană,… şi ce caligrafie! Acum înţeleg că şi el a contribuit cu ceva la gena care m-a adus la arte…Nu pot să cred, e de la el, de la taică-meu…Hai, sub felinarul acela, să încerc să descifrez…Nu cred că am să pot, în aşa hal de emoţie, nu mă pot concentra. Hilda, hai, citeşte tu, dar rar. Trebuie să înţeleg tot şi să savurez fiecare cuvânt, fiecare nuanţă.

– Nick, linişteşte-te! Tu, şi numai tu, trebuie s-o citeşti…A scris-o în faţa lui Günty şi a plâns tot timpul. Prima pagină a şi rupt-o. Devenise indescifrabilă din cauza lacrimilor. Spunea Günty că pagina arăta ca o pictură abstractă, ca imaginea  unor lacrimi albastre. A vrut s-o recupereze, dar nu l-a lăsat. Era prea marcat de ceea ce i se întâmpla. I-a spus că pe front a văzut imagini cutremurătoare dar nu a putut plânge niciodată. Hai, Nick, citeşte! Ai reuşit să-mi transmiţi întreaga ta stare de emoţie.

Cu lacrimi abia stăpânite, ştergându-şi ochii cu dosul palmei, trăgând zgomotos nasul şi scuipând în dreapta şi în stânga, Nick a purces la descifrarea celui mai preţios ”document” din câte întâlnise. Era redactat într-o germană ”clasică”, în limba lui Goethe, cum îi plăcea tatălui său s-o spună, într-o caligrafie demnă de un artist, care trăda apartenenţa la vechea şcoală, unde, însuşirea scrierii gotice, era nu numai obligatorie, dar şi o cale de cultivare a ”scrisului frumos”. Era o confesiune, un regret, o mea culpa, o disperare făţiş declarată, o mare dragoste pentru familia lăsată cu ani în urmă, un dor specific românesc. Fiul meu, Ce frumos sunau aceste cuvinte atât de mult râvnite! nu pot să-mi iert plecarea din ’43, chiar dacă am făcut-o pentru a vă elibera de prezenţa mea, de relele care mă bântuiau şi pe care le revărsam incontrolabil asupra familiei, a celei mai nobile fiinţe din câte mi-a fost dat să întâlnesc, mama voastră, asupra celor doi îngeri care, în peregrinările mele m-au păzit, privindu-mă dintr-o fotografie pe care am păstrat-o la piept. Eram eu şi voi doi.

– Ştiu care poză, o am şi eu. Am recuperat-o de la sor-mea şi o păstrez ca pe o icoană. Eram bucuros că în poză eram doar cu tata, fără mama, pe care o acuzam că a fost neiertătoare, că nu a înţeles tragedia acestui om superdotat, care s-a cufundat în băutură şi în final a plecat alături de cei pe care nu-i iubea, ci din contra, îi dispreţuia, şi, vorba lui, care a plecat pentru a ne scuti pe noi de prezenţa lui apăsătoare, nedorită.

Da, fiule, am plecat alături de cei care propagau în lume ideile absurde ale ”rasei pure” în dispreţul întregii omeniri, am mers alături în campaniile militare absurde neputând nici azi să înţeleg ce se întâmpla cu mine, am făcut frontul din răsărit şi apoi cel din apus, fără a clipi, fără a judeca absurdul care se perinda prin faţa ochilor mei, am ajuns prizonier de război în Franţa, m-am stabilit în Germania căzând pradă disperării, a omului care pierduse totul, pierduse dreptul de a se întoarce la familia sa, la voi. Cel mai absurd mi s-a părut că am scăpat cu viaţă, cu toate că nu mai dădeam doi bani pe ea. Cineva m-a întrebat dacă am luptat, dacă am tras în duşman. I-am răspuns că am tras, dar numai în aer, şi că am scăpat cu viaţă, probabil, tocmai pentru acest lucru, din înţelegerea pe care mi-a acordat-o Dumnezeu.

– Hilda, acesta este cu adevărat tatăl meu, el nu se scuză pentru ceea ce a făcut, el regretă şi, într-un fel, îşi cere iertare. Trebuie să-i scriu, să-i explic faptul că noi suntem cei care trebuie să-i cerem iertare, pentru că nu l-am înţeles, pentru că l-am lăsat să plece…

Germania a fost o mare decepţie. O ţară a landurilor, cu graiuri atât de diferite că trebuie să depui un efort deosebit ca să poţi comunica, pe bune, cum spun românii. Dialectele din România nu sunt nimic pe lângă ceea ce poţi întâlni aici. Şi vai de cei care au venit, sau continuă să vină, din afara a ceea ce ei numesc Bundesrepublik. Cel puţin, pe şvabii sau saşii veniţi din România, îi consideră ”zigeuneri”, uitând că ar trebui să se mândrească cu aceşti ambasadori ai tradiţiilor germane, care le-au cultivat şi le-au păstrat cu sfinţenie în Banat, Transilvania, Maramureş sau Basarabia. Unde în Germania mai poţi întâlni aşa ceva? Aproape nicăieri. Nici de nemţii din Rusia nu vor să audă, ca şi cum ei ar fi de vină că au fost lăsaţi de izbelişte. Cei pe care i-au eliberat în campania din răsărit, au fost înrolaţi pe loc şi trimişi în primele linii să lupte, neinstruiţi, pentru ”Neue Heimat”, für Deutschland ”über alles”. Când apare câte unul din aceştia pe aici, se uită la el ca la un ciumat.

– Sărmanul meu tată, când îmi scrii aşa ceva, trăiesc sentimentul că o faci şi pentru a-mi tăia orice avânt care m-ar trimite înspre tine, înspre ”exilul” tău. Dacă o faci cu bună ştiinţă, să ştii că nu e nevoie. Eu aici mă simt bine şi aici mă voi împlini. S-ar putea chiar să te temi de o revedere cu un trecut pe care nu-l poţi uita. Vreau revederea, dar o vreau aici, acolo unde am fost o familie, cu bune şi rele, prezentă neîncetat în amintirile mele…

– Nick, nu te grăbi cu concluziile, citeşte şi bucură-te de revenirea tatălui tău în viaţa ta. Mi-a spus Günty că a rămas mut când a văzut cele câteva poze cu lucrările tale şi a exclamat: Şi noi care îl pedepseam când desena pe pereţii imaculaţi ai casei!

Nick şi-a suflat zgomotos nasul.

Lucrurile s-au mai schimbat puţin când am dat diferenţele pentru atestare pe post de profesor la gimnaziu. S-au minunat de germana mea şi de cunoştinţele de cultură generală. Ce era să le spun?!, că ei erau cei care ar fi trebuit sa dea ”diferenţele de atestare” ? Oricum, lucrurile, cel puţin din acest punct de vedere s-au aranjat mulţumitor.

– Auzi, Hilde?, era un tip sclipitor: citit, înnebunit după Goethe,  talentat, copleşit de muzica clasică, cânta la vioară şi la orgă, îi diviniza pe Bach şi Vivaldi. Îngrozitor cum l-a pierdut băutura şi cercul jucătorilor de cărţi. Dacă mi-a lăsat ceva la plecare, aş spune că aceasta a fost groaza de băutură! Da, am cultivat-o cu toată convingerea, în pofida tentaţiilor din jurul meu şi sper să pot împlini jurământul ce mi l-am făcut, acela de a nu pune în gură nici o picătură de alcool. Ştii, eu nu beau nici măcar bere, la un pahar cu colegii. Se uită toţi ca la o minune, sau poate că mă cred prea zgârcit. De fapt trebuie să fiu şi zgârcit – orice bănuţ îl ţin pentru scule sau materiale.

– Tu chiar că eşti o comoară! Aproape că îmi pare rău că ţi-am spus că am un prieten. Şi chiar că eşti frumos, ca şi soră-ta, de altfel.

– Ba, bine că nu! Nici aici nu scap de aprecierile astea care mi-au umbrit copilăria. Ea era cea mai cuminte, cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă…Hai, să mai citim!

Pentru vremurile pe care le trăim, nu pot spune c-o duc rău. Atmosfera de reconstrucţie te copleşeşte. Sunt prea multe răni de vindecat, dintre care cea mai dureroasă este acuzaţia adusă poporului german de către opinia publică internaţională. E umilitor, dar nu şi de neînţeles. Lumea are dreptul să ne judece, dar numai Dumnezeu are dreptul să ne ierte. Iertarea nu va veni prin despăgubiri de război, ci prin rugăciune. Dar nu asta este cel mai important în relaţiile noastre. Veştile primite de la tine, fiul meu, m-au readus, parcă, la viaţă, dar m-au făcut să mă simt şi mai vinovat. Ştiu că mama voastră nu mă poate ierta. I-am cerut divorţul dar a refuzat. Mi-a transmis că situaţia nu mai poate fi îndreptată. Am încercat să mă resemnez, să iau viaţa de la început. O nouă greşeală! Dintr-o relaţie care am considerat-o normală, s-a născut un copil, fratele vostru mai mic, care, fără nici o vină, va duce mai departe păcatele mele. L-am recunoscut, bineînţeles, dar, cum este şi normal, orice copil îşi doreşte o familie adevărată, ceea ce nu este posibil. Aş vrea să nu mă judeci, dacă aşa ceva este posibil, dar, de data aceasta, în circumstanţele actuale, nu mai cer iertare. Nu sunt fericit, dar viaţa trebuie trăită, viaţa trebuie să meargă înainte!

– Deci, Mami a ştiut şi nu ne-a spus nimic! Doamne, ce-o fi fost în sufletul ei?! Auzi, Hilda, am un frăţior şi nici măcar nu i-a pomenit numele! Nu înţeleg de ce se teme de părerea mea şi se ascunde după acel ”nu mai cer iertare”. Se gândeşte că acel copil nu va avea parte de o familie adevărată, de parcă noi mai avem parte de aşa ceva!? Asta da scrisoare de restabilire a relaţiilor! Sărmanul meu tată, nu te invidiez! Şi mama, oare de ce nu i-o fi dat dezlegarea la divorţ?! Aşa, nici noi, nici el!…Îmi vine să nu mai continui. Ce mai pot spera?! Nimic, dar absolut nimic!

Marea mea realizare, dacă realizare se poate numi, este că am renunţat la băutură. Am făcut-o de unul singur, fără sfaturi, fără condiţionări. Mă simt alt om, mă simt bine, pentru că am făcut-o din proprie voinţă. Dragul meu, nu sunt cel mai indicat să-ţi dau sfaturi, dar, pot în schimb să te rog ceva: să fugi de băutură ca de Diavol! M-a distrus şi, chiar dacă l-am învins într-un târziu, gustul amar al umilinţei mă urmăreşte.

– Uite că am parte şi de sfaturi! Oare nu asta mi-am dorit de mic copil?! E, totuşi, un câştig, chiar dacă are iz de ironie…S-ar putea ca această scrisoare să rămână necitită până la capăt. Cine ştie ce surprize mai ascunde?! Da, Hilda, hai la gară! Scrisoarea asta nu va avea un răspuns. La ce?!…

24

De s-ar termina cu frigul ăsta, să pot să umblu şi eu mai comod îmbrăcat. De ce-oi fi, oare, aşa de friguros?!. Se pare că semăn cu sor-mea. Circulaţie deficitară, după verdictul lui Mami. Golgota asta mă va ucide! De fapt, ce, dracu, caut eu la atelier?!…Ştiu, dar nu vreau să recunosc. Trebuie să mă desprind de visul meu utopic de a-l regăsi pe taică-meu. In fond, la ce puteam să mă aştept după atâta amar de vreme?! O, Vater!…Ce mi se pare atât de straniu în faptul că-şi reface viaţa?! I-am dat noi vreo şansă?! Da de unde! Şi Mami, de ce nu ne-a spus nimic de cererea lui de divorţ, de unser Bruder?! Ce vină are un copil care vine pe lume fără voia lui?! Nu, nu-i drept! Nimeni ca mine nu ştie ce înseamnă să tânjeşti după o familie unită, iubitoare. Cât de mult am dorit o dovadă de dragoste din partea lui taică-meu! Am sperat să-l revăd, să-l fac să recunoască, în sinea lui, că m-a iubit, să-mi arate că mă iubeşte, că e mândru de mine, că ocup acelaşi loc ca şi sor-mea în inima lui. Această reîntâlnire nu are nimic comun cu visul meu. Auzi, Nicolae, ai un frăţior, care-l va acapara, care va suferi aflând ce înseamnă un bastard. Ce cuvânt îngrozitor! Cel puţin românul, sufletist cum e din fire, a găsit ceva mai uman, mai romantic: copil din flori. Într-o zi acest copil, acest frate, ne va urî. Nu era mai normal ca Mami să fi acceptat divorţul?! Chiar dacă-i dureros, trebuie să accepţi durerea fără a o transfera pe umerii unui copil. Cu ce s-a reparat situaţia noastră prin acest gest?! Cu nimic! Din contra, s-a transformat în ceva ireparabil. Cu toată lipsa de reproşuri, scrisoarea, cu, sau fără voie, a etalat, ex abrupto, tocmai când începeam să văd lucrurile în roz, dacă nu o acuzaţie, atunci, cel puţin, o punere la punct. Da, Vater, ai pus la punct o problemă dureroasă pentru toţi. Bineînţeles că trebuia s-o faci dar, dar sunt sigur că nu ai bănuit că Mami nu a suflat nici o vorbă…Ce simt eu acum nu ar putea să încapă nici într-un pustiu: ar da pe dinafară! Doamne, nu lăsa să mi se întâmple să am un copil în afara unei familii! Copilul, această inegalabilă minune a lumii, trebuie să se nască, să trăiască, numai şi numai, în mijlocul unei familii iubitoare. Altfel, totul se transformă în crimă, unde victimă este sufletul copilului, iar scuză, sau circumstanţe atenuante pentru aşa ceva, nu există! Experienţa mea din copilărie şi din adolescenţă m-au făcut să tot afirm că nu vreau să am copii, că nu mă voi însura niciodată, pentru a evita păcatul atâtora, comis cu sau fără voie…

Ca niciodată, Golgota nu l-a eliberat de gândurile care se adunau până la refuz, aerul rece, înţepător nu l-a absolvit de apăsările care, parcă, forţau pereţii cutiei craniene, pentru a se elibera, pentru a-l elibera. Şefu, surprins de aerul morocănos, nedisimulat, de pe faţa tânărului ”ucenic”, cum îl prezenta uneori curioşilor care deschideau uşa atelierului, făcu un simplu gest de salut cu mâna, condus de intuiţie, de bunul său simţ. Nick se făcu comod, luă sculele de pe raft, sări în groapa circulară care străjuia marmura precum un şanţ de apărare din jurul unei cetăţi, şi, parcă mânat de o forţă ocultă, începu un fel de război cu stratul de piatră protector, cum îl numea el. Braţele încordate trădau hotărârea cu care pornise în această incursiune de dezvelire a secretului ascuns cu grijă de cubul de cristal, atrăgând privirile îngrijorate ale bătrânului meşter pietrar.

Ce l-o fi apucat pe pruncul aista?! Vre să strice bogăţia de piatră, o ce?!… Istenem, Istenem!!!…

Nick lucra ca un apucat. Săreau aşchiile dincolo de şanţ provocând tresăriri de nestăpânit pe fondul unei totale nedumeriri. Să mă bag, o, să nu mă bag?! Îl mai las să văd ce l-o apucat, că doară n-o bolânzit!?

Nu, nu bolânzise! Nick era într-una din stările trăite în adolescenţă, când, mânat de ”Diavolul” din el, ataca magicul cristal, urmând imaginea ascunsă, accesibilă doar privirii sale. Ce provocase această întoarcere la vremuri aparent depăşite, sta ascuns în adâncul sufletului, ca o durere de neîmpărtăşit, ceva mult prea personal. În această stare de ”furie”, se întreba şi el, în subconştient, asupra motivaţiei. Oare ce m-a apucat?! M-a  deranjat atât de mult scrisoarea mult aşteptată?!, dacă-i aşa, atunci a fost de bun augur. Maestre, m-am întors la proiectul portretului, te simt aproape de mine, pozându-mi cu zâmbetul pe buze, puţin neîncrezător, poate chiar ironic, zâmbet pe care trebuie să-l redau nealterat, nu atât pentru mine, cât pentru tine! Poate că mă vei întreba, ca şi NEA FANE, cum de am pătruns în adâncul fiinţei tale. Nicolae, dă-i bătaie, nu te opri căci s-ar putea ca viziunea să dispară, ca într-o magie, căci doar magie trebuie să fie felul în care privirea-mi străpunge acest cristal, această piatră.

– Hai, Nicolae!

– Ce-ai spus Nicolae?

– Eu?! Nimic! Nu vezi că lucru?!

– Ba, văd că te opinteşti, că nu mai dai cu ochii dă noi. Nici la salut nu răspunzi. Ce-i baiul? S-o-ntâmplat ceva? Eşti supărat?!

– Nu, Şefu, nu s-o-ntâmplat nimic. Trebuie să lucru că am rămas în urmă şi, şi vreau linişte!. Nu mai tot şuşotiţi în spatele meu! Dacă n-aveţi ce face, mereţi pe la căşile voastre! Nu, nu s-o-ntâmplat nimic!

– Ba, io cred că s-o-ntâmplat şi nu-i bine să mesteci singur. Hai, cu noi, să mânci ceva clisă cu pită moale. Vrei să rămâi în şanţul ăla?!…

– Nu vă aia grija pe voi de soarta mea! Am spus că am de lucru, şi basta! N-am eu vreme de clisă, dar dacă-mi arunci un dărab de pită, aici, în şanţ, o să lucru şi o să mânc. Priceput?!

Era o ieşire neobişnuită, o surpriză neplăcută pentru cei ai casei. Şefu se simţea stingherit în faţa celor doi moţi, şi, chiar dacă nu dădea doi bani pe şefia lui, nu putea înghiţi un astfel de afront din partea unui mucos pe care l-a cules, nici el nu ştia, de unde. Dacă l-aş lua de guler şi i-aş trage un picior în cur, poate că ar afla până inde i s-o lunjit nasul. Mai bine îl las până mâine, că n-o fi foc.

– Hei, voi, ce vă holbaţi la mine?! Hai să merem acasă ş-om vedea mâine dacă mai răsare soarele prin cimitir, o’ ba!

Absorbit cum era de ideea care-l urmărea, Nick n-a auzit nici salutul de plecare, nici uşa închisă mai zgomotos ca de obicei. Când, într-un târziu s-a întins pentru a se dezmorţi puţin, a văzut pe marginea şanţului o farfurie cu pită şi clisă crestată, străvezie. Era gata să riposteze acestei noi ”provocări”, dar s-a oprit nedumerit văzând că în atelier nu mai era nimeni. Ohooo! Cred că am îmbulinat-o! Ce m-a apucat să mă port ca un nemernic?! Am simţit nevoia să lucrez nederanjat şi atât! Ei, acum chiar că mi-ar fi prins bine o mână caldă pe umerii mei, un zâmbet ca al Ellei şi, de ce nu, un sărut prelung, cald…Nu, nu ştiu ce-i cu mine!? Nici, doar cu mine în oglindă, nu pot fi sincer, cinstit. Vorbesc de Ella şi tânjesc după sărutul lui Ralu, vorbesc de sărut şi, de fapt, gândul frământă o problemă mult mai delicată…Sfânta Familie, idee care a prins viaţă sub penelul atâtor artişti, e drept, de altădată…Cine azi, din generaţia mea, ar mai ataca astfel de subiecte?! Eu m-am cam născut cu gena utopiei în suflet. Visul meu de a vedea reîntregită familia, de a simţi, chiar şi acum, când nu mai sunt copil, afecţiunea celui pe care n-am încetat nici o clipă să-l iubesc, s-a prăbuşit zgomotos de dureros, şi când?, tocmai atunci când am strâns la piept scrisoarea mult aşteptată. Cum era să încep să mă vait în faţa acestui om bătrân, cinstit, cald, supus mereu acelei sintagme de-acasă de la el: ce-o spune Marika me? Nu se poate, nu, nu se poate! Am cu ce să înlocuiesc un vis cu altul, am sufletul meu de artist, am arta în mine. Nu voi fi nici primul şi nici ultimul artist care va transforma suferinţa în creaţie, într-o inepuizabilă sursă de inspiraţie. Mâine o să-l rog să mă ierte. E plin de înţelepciune! Dacă nu era aşa, acum aş fi simţit valoarea unui şut în fund. Nicolae, ai puţină grijă de cei din jur. Nimeni nu-i obligat să suporte mârlănia. Cum s-o spune în ungureşte aşa ceva? Să-i spun pe şleau ce cred despre mine şi s-o fac pe ungureşte. Sunt convins că va aprecia această sinceră mea culpa. Mai am de lucru, dar, trebuie să şi trăiesc, deci să şi mănânc. Şi supărat foc, omul ăsta nu m-a lăsat de izbelişte!?…

Clisa era bună, foamea pe măsura vârstei. Dacă te întorci să vezi ce mai fac, am să mă descarc ca unui bunic. Nu prea am avut parte de bunici, pe unii nici nu i-am cunoscut, alţii au plecat pe când nu ştiam ce sunt, de fapt, bunicii. Doar poza unuia care a murit pe front, în Polonia, în primul război mondial, îmi mai spune ceva despre înaintaşii mei. Ce neam de corcituri! Dacă nu se întorceau din America, astăzi taică-meu ar fi fost cetăţean american din Cincinnati iar eu, cine ştie?!, poate n-aş fi cunoscut această lume utopică a comunismului cuceritor, n-aş fi simţit umilinţa omului slab în faţa unei autorităţi atotputernice, abuzive. Auzi, tu!, să fii urmărit pentru ceea ce n-ai făcut, să plăteşti păcatul etniei, al înaintaşilor tăi, să fii şantajat ca să fii cooptat în sistem! La dracu! Hai, la treabă!

Dalta a ascultat îndemnul, ciocanul i-a dat imboldul, artistul a intrat în transă. Întunericul de afară, risipit doar în parte de lumina singurului bec din încăpere, nu mai aveau nici o importanţă. Maestrul începea să-şi facă treptat apariţia. Chipul lui ieşea ca din ceaţă, ajutat de dezvelirea frontală, la început ca un basorelief, căpătând încet-încet adâncimi tot mai profunde, definind expresia urmărită cu obsesie de elevul său. Eşti un model de milioane, Maestre! Şi buzele astea care ascund un zâmbet abia perceptibil, o încredere şi o resemnare, o ironie fină. Al dracului om! Simt în chipul tău cum persistă, încă, îndoiala. N-o să mai dureze mult, îţi promit! La dracu cu supărările, la naiba cu femeile,…nu că nu mă atrag, dar eu nu am voie să cad în capcana îndrăgostitului, pur şi simplu, dacă vreau să ajung sus, acolo unde simt că mi-e locul. Din supărările mele, ca să nu spun suferinţele mele, voi stoarce seva inspiraţiei mele, a creaţiei. Sunt ”mare”, dar, încă, necunoscut. Ca mâine voi fi ”mare”, pe buzele tuturora. Voi face portrete pentru că îmi place să pătrund în sufletele oamenilor, dar nu voi renunţa la monumental, nu voi renunţa la ecvestra adolescenţei mele. Doamne, câte personalităţi, de ieri şi de azi, s-au cuibărit în mine! Istoria asta a românilor e o comoară nesecată de personaje de legendă, iar vechea scriitură, plină de înaintaşi în ale cronicii. Câţi se pot mândri cu un Cantemir?!…

Cuprins de febra creaţiei care-l mâna ca o forţă ocultă, dar cu gândurile vagabondând nestingherit în lumea visării şi a autodefinirii, Nick nu mai avea nici o comunicare cu exteriorul. Lumea lui se limita la şanţul din jurul celui care se năştea din piatră. Ceaţa de cristal care ţinuse învăluit chipul Maestrului, se risipea văzând cu ochii, ca pe vremuri, când dalta unui adolescent scotea la iveală chipul drag al lui NEA FANE. Nici zgomotul uşii, nici aerul rece care năvălise nestingherit în încăpere, nici paşii din spatele său n-au reuşit să-l trezească la realitate. Târziu în noapte, când oboseala, atotputernică la acea oră, l-au făcut să pună sculele pe marginea şanţului şi să se sprijine epuizat de peretele şanţului. Era tributul plătit unei zile istovitoare. Cervicalul revoltat începea să-şi afirme personalitatea. Braţele intrau în aceeaşi horă, bălăbănindu-se neputincioase pe lângă corpul neascultător. Bărbia atinse pieptul şi o linişte, aproape nefirească, puse stăpânire pe întreaga fiinţă. Un somn liniştit şi aducător de bine se cuibări şi-şi făcu datoria.

Şefu, surprins de nefirescul situaţiei, stătuse tăcând chitic vreo două ore,  neîndrăznind să schimbe poziţia din spatele ”bolândului” din şanţ, pentru a evita o nouă izbucnire. Istenem, tinerii ăştia!

– Cine-i?! Unde sunt?!…

– Nicolae, eu sunt, Şefu, am venit să văd ce mai faci. Am stat aici câteva ceasuri. Nu pot să cred ce văd! Cum poţi lucra fără să te opreşti?! L-ai scos pe Meşteru tău din piatră, văd şi nu cred!

– Nu-i Meşteru, Şefu, e Maestru, maestrul meu…Trebuie să-l vezi, să-l cunoşti. Am să-l chem să ne viziteze fără să-i spun de ce. Numai, te rog, dacă vine, să ascunzi orice băutură. Are şi el hiba lui taică-meu şi o să-l omoare într-o zi, când nimeni nu s-o aştepta. El nu-i ca Irimescu care lucră cu calm, fără să sufere, fără adevărata patimă. Maestru acesta al meu, când face ceva, pune tot sufletul, parcă pleacă din lumea asta. El creează suferind, se inspiră din durerea ce i-o provoacă suferinţa, dar nu huleşte împotriva ei…

– No, când îl chemăm să se vadă? Sunt tare curios cum are faţa. Dacă samănă cu ăsta din piatră, trebă că e fain. Acum, io zic să vii afară din şanţ, o’ mai vrei să lucri? Uite, eşti foarte obosit şi te betejeşti. Hai, sus, să te ajut, băiatu meu!

Nick sări ca un arc din şanţ şi-l îmbrăţişă pe bătrân.

– Iartă-mă, Şefu! Ştiu că sunt un mare nemernic, nu ştiu cum e pe ungureşte, dar aflu eu. Mulţam pentru tot! Parcă ai fi un bunic, dintr-ăia din care eu n-u prea am avut, din păcate!

25

Nu ştiu dacă am să mai am chef să-l termin pe Maestru, dar ştiu că m-am uşurat puţin de starea asta psihică infernală. E drept că aşa, neterminat, portretul nu poate fi văzut de nimeni, cu atât mai puţin de un ”meşter” de talia lui. Ce-ar spune de apariţia din piatră, ca la o naştere chinuită, a chipului unui om. Lumea acceptă relieful dar nu şi o apariţie sinistră, ca venind de dincolo de mormânt. Cred că Maestru va lega opera mea de influenţa mediului în care lucrez. Nu, va trebui să-l scot la iveală pe de-a-ntregul, să-l trag de urechi din colivia de piatră. Om trăi şi om vedea! Până atunci trebuie să mă ocup de ecvestra de carton, să înjghebez un schelet din stinghii cât mai subţiri, dar bine fixate pe un piedestal solid, uşor de manevrat. E o provocare, când mă gândesc la visul meu din adolescenţă – ecvestra – şi o repetiţie, poate. Treaba e că acest Călăreţ de Aramă e prea bine cunoscut de publicul avizat şi trebuie să-l aducă pe spectator cât mai aproape de malul Nevei. Dacă  m-ar trimite în delegaţie de o zi la Leningrad, sunt sigur că aş veni cu ecvestra întipărită în memorie. Ce prostie! Cum să trimită ei în delegaţie un student cu un ”cazier” de neamţ, ca al meu?! Mă descurc eu şi cu o poză bună.

– Iar vohrbeşti de unul singuhr, Nicki?! Ce te mai fhrământă?

– Şi tu iar mă pândeşti de după colţ?

– De când am hrămas cu săhrutul tău pe buze, am început să te uhrmăhresc pe unde pot: pe sthradă, la opehră. Spehr că nu m-ai săhrutat de pomană!?

– Te pomeneşti că nici nu te-ai mai spălat pe dinţi, nu?!

– Eşti tahre închrezut şi nu-mi place. Ai putea şi tu să hrecunoşti că ţi-a plăcut, că doahr n-o faci mecanic, cu toată lumea!?

– Ei, n-o lua şi tu ad litteram. Sigur că mi-a plăcut şi vreau să se mai repete, dar nu pe frigul ăsta, că ai văzut ce mă apucă. Era să fac pe mine, nu alta!

– Vezi că poţi fi şi dhrăguţ? Şi eu vhreau să ne mai întâlnim. Dacă mă ascultai şi veneai pe la mine, altfel ne-am fi simţit…

– Seara, treci să mă iei de la atelier, am să fiu singur. Trebuie să trag la armăsarul lui Petru. Am cam tras chiulu şi nu se iartă. Lucrarea trebuie terminată la timp. Cum staţi cu dansul?

– Nu-i nici o phroblemă. Pe lângă Lacul Lebedelor, ăsta nu hridică nici un fel de phrobleme cu un om ca Oleg.

– Tu la toţi le spui pe numele mic?!…

– Aşa-i la opehră! Chiahr dacă suntem nişte puştoaice, cu toţi thrăim ca între phrieteni. E ghrozav din acest punct de vedehre!

– Mai sunt şi alte puncte de vedere?

– Mehreu pui înthrebăhri cu tâlc! Nu, nu mai sunt şi alte puncte de vedehre. Poţi fi liniştit…

Lucrul la operă, chiar dacă nu era ceea ce-şi dorea, aducea în viaţa lui Nick ore de linişte, de rupere de realitatea care-l tulbura. Încă din ultimii ani de liceu, simţise că ceva nu părea să fie în ordine. Un fel de jug strângea tot mai evident gândirea, modul de exprimare, libertatea de a visa de unul singur, lucruri care se pierdeau în sintagme ca ”forţa colectivului”, sau ”rolul proletariatului în construirea noii societăţi”, susţinute de un program tot mai consistent de ”educaţie politică” bazat pe învăţătura înţeleaptă a marilor dascăli: Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Ordinea de citare a celor patru giganţi, salvatori ai omenirii în lupta cu sălbăticia capitalistă, era obligatorie. Era departe, încă, vremea derogărilor.

Toate binefacerile raiului sovietic, înaintau, încet dar sigur, strivind, la figurat, dar şi la propriu, vieţile unor supuşi dezorientaţi, în cea mai mare parte resemnaţi, dând vina pe evoluţia firească, istorică, a societăţii, chiar dacă, sintagma ”vin americanii”, întreţinea în sufletele naive, speranţa. La operă era mai altfel decât oriunde. Cu toate direcţionările venite din partea făuritorilor omului nou, programul era salvat de punerea în scenă a baletelor lui Ceaikovschi, a operelor compozitorilor ruşi, acceptate ca făcând parte din patrimoniul cultural sovietic, lucrări dragi adevăraţilor melomani, pierzând din start orice conotaţie politică. Sigur, se încerca salvarea unor spectacole dragi publicului, cum era Rigoletto, sau Tosca, sau Nabuco, şi cu puţină derogare de la etica profesională, în programele tipărite se bătea monedă pe aspecte precum depravarea, despotismul sau asuprirea popoarelor, subliniindu-se caracterul subversiv al culturii ”vestului sălbatic”.  Sub acest văl al nevinovăţiei, subversiv în fond, se derula o luptă mascată pentru supravieţuire, întru păstrarea nealterată a gustului pentru frumos, pentru frumoasa tradiţie a marelui oraş studenţesc. Lumea venea la operă ca pentru rugăciune, pentru refugiu.

Cei de la Cultură, printre care erau şi ”intruşi”, strecuraţi, cine ştie cum, cu vederi nealterate, care se dovedeau adevăraţi maeştri în slalomul printre jaloanele rigide ale indicaţiilor de partid, duceau o luptă continuă pentru subminarea tradiţiei culturale a oraşului, fără a putea anihila jocul intruşilor, consideraţi un rău necesar pentru supravieţuirea noilor cadre. Ei aşteptau cu răbdare momentul eliminării acestor ”rămăşiţe burgheze” din procesul instituirii noii ordini, ceea ce, până la urmă, avea să se şi întâmple.

Opera, în cadrul căreia funcţiona şi Orchestra Simfonică, îşi desfăşura activitatea în program alternativ. Un telefon adresat şefului orchestrei simfonice a dat frâu liber imaginaţiei acestuia în alcătuirea programelor. Suna cam aşa: introduceţi în prima parte a programelor lucrări venite din cultura sovietică, iar după pauză, ceva românesc şi câte o bucată clasică, ceva de Beethoven sau Mozart. După pauză lumea este obosită şi nu se va face vâlvă. Numai să nu exageraţi! Telefonul venise de la un ”intrus”, din aceia care făceau ce făceau şi strecurau în indicaţiile ”preţioase” câte o portiţă de scăpare. Şi acest fel de comportament făcea parte din tactica de luptă subterană, deloc de neglijat, şi cu tot oprobiul de care se bucurau aceşti ”aleşi”, ei continuau să ajute cultura în greul proces de supravieţuire.

Da, Opera era o oază de linişte, de oarecare libertate de mişcare şi acţiune, chiar dacă într-un cerc restrâns. În acest perimetru redus al activităţii culturale, unde artiştii erau adevăraţi idoli ai personalului administrativ al instituţiei, imprudenţa era la ea acasă. Vorba lui David: trageţi fermoarul până la jumătate şi vorbiţi în voie cu jumătate de gură! La plecare, trageţi-l până la capăt! Ce-i al nostru e pus de-o parte. Ei, jumătatea de gură era suficientă pentru ca, o ureche bine plasată, să rămână surprinsă de ce putea auzi. In timpul repetiţiilor, orice dram de pauză, era un prilej de cenacluri ad-hoc, pe teme de politică cotidiană, cu întrebări retorice şi răspunsuri bazate pe ”am auzit la…”, sau, ”se pare că…”, pline de critici vehemente la adresa vremurilor noi, sau de speranţe deşarte. Erau clipe de descărcare, bazate pe o încredere oarbă între interlocutori, care încărcau cu răbdare acumulatoarele lor intime, pentru a rezista oricărei tentaţii de bravadă, pe uliţele frumosului oraş sau oriunde în afara zidurilor protectoare ale cetăţii. Da, din acest punct de vedere, Opera era o oază-cetate unde se puteau pune la cale treburile obştii, ale ţării, ale lumii întregi.

Nick, speriat din afară, se uita cu neîncredere în jurul său, căutând, parcă, o ureche invizibilă, stând undeva la pândă. Erau urmările discuţiilor cu Günty, era teama obsesivă de ”umbra sa în civil”. Era mereu în aşteptare, mai ales acum, după episodul cu scrisoarea buclucaşă, scrisoare rămasă, din păcate, necitită pân’ la capăt. Era o scrisoare fără adresă, fără apelativ, fără semnătură, dar, ajunsă pe mâna unui ”expert”, putea servi drept document incriminator. Ce să fac cu ea?! S-o citesc până la capăt şi s-o rup? S-o rup şi să termin cu lamentările? La ce s-o citesc când ştiu că finalul nu putea fi decât unul: să intervin pe lângă Mami în favoarea frăţiorului. Chiar dacă nu am nimic de împărţit cu acest copil, aş răni-o fără rost, şi fără rezultat pe cea care a fost şi a rămas mama mea credincioasă. Ce bine că suntem calici şi nu avem nimic de împărţit! Asta mai lipsea!…

Când se întâmpla să lucreze la Operă, Nick se închidea în atelier, se zburlea de câte ori cineva îndrăznea să-i tulbure liniştea creatoare, se întreţinea cu toată deschiderea cu Sever, când se întâmpla să fie şi el prin atelier, şi se bucura, mai nou, la vedere, cum îi plăcea să spună, la apariţia lui Ralu. Un singur lucru îl făcea să cadă pe gânduri când era în preajma ei. Nu, nu era vorba de Elly, care ajunsă la o vârstă care i-ar fi dat dreptul să intre în viaţa lui de bărbat, era vorba de vârsta fragilă a Ralucăi. Nu avea remuşcări la adresa legăturii subit întrerupte cu iubirea adolescenţei sale, avea însă un sentiment de teamă că ceva ireparabil s-ar putea întâmpla în cadrul acestei noi relaţii care, pe zi ce trecea , lua forme deranjant de concrete, printre care, riscul orb, putea avea consecinţe nebănuite. Chiar că sunt de condamnat. Ralu, chiar dacă arată mult mai mult decât iar permite vârsta, nu este, faţă de mine, decât un copil, o femeiuşcă bine făcută, căreia baletul, fără să-i imprime o formă specifică a fibrelor musculare, a modelat-o echilibrat, aş spune cu generozitate. Măi, Nicolae, măi, cauţi buclucul cu lumânarea, iar ea, prematur mânată de femeia ce o ascunde în spatele vârstei, parcă, mă ademeneşte cu naivitatea anilor ce-i poartă. Nu, e periculos să mai continui şi, şi nici n-ar fi pe placul principiilor pe care le-am tot afişat zgomotos. Cea mai la îndemână soluţie ar fi să mă întorc la Elly a mea care, sunt sigur că m-ar primi cu toată dragostea ei plină de gingăşie dar, acum, şi de o maturitate care, din păcate, s-a dezvoltat în absenţa mea. O mai fi cum o ştiu eu?! Da, dar există un pericol şi mai mare, acela de a cădea în plasa unei legături care să mă smulgă din lumea mea, singulară, cum spun unii, dăruită genetic, spun eu, artei. Chiar dacă sună cum sună, eu trăiesc cu convingerea că artistul din mine ar avea de suferit, că nu am acest drept de a mă sustrage unei misiuni: sunt un artist prin naştere şi nu prin educaţie! Să mă distrez doar?! Cu ea nu ar merge: ori tot, ori nimic! Să mă distrez cu ”ocaziile” care mi se oferă?! Nu-mi stă în fire să fac ceva fără să mă implic sufleteşte. Ce-ar fi în fond?, altceva decât o formă de masturbaţie…Ce panseu profund! Cred că m-am tâmpit!. E un subiect bun de mestecat pentru un tip cum a fost părintele Maximilian, la un taifas cu Mişu. Auzi, la mine, masturbaţie!? Şi Ralu?! Cu ea ce perspective imediate sunt? Niciuna! Corupător de minore, nu alta!

–  Şi atunci?! Atunci?…

– Tu, iahrăşi vohrbeşti singuhr?! Aşa eşti tu, sau  te fhrământă ceva? Hai, în mine poţi avea închredehre, ahrtistul meu cahre vii sphre mine călahre pe un cal bălan, pe un Fulgehr, ca-n poveste.

– Vin spre tine, călare, hai? Pe un Fulger, cu viteza fulgerului, nu? Arăţi ca o femeiuşcă faină şi vorbeşti ca un copil. Eu cred că ar trebui să mai creşti puţin până când înfăţişarea şi cu vorba s-or pune puţin de acord şi abia atunci să-i întinzi braţele lui Făt Frumos. Hai, că ţi-am zis-o!

– Lasă tu filozofia şi ghrija de mine la o pahrte şi ia-mă în bhraţe, săhrută-mă, şi mângâie-mă, să te simt şi eu o dată lipit de mine, fără paltoanele astea înghrozitoare cahre-s făcute, pahrcă, penthru a ne depăhrta şi nu să ne aphropie. Hai, nu mai tot mustăci, până nu apahre cahreva în ateliehr!

– Poate vrei să trecem pe nud direct?!

– Pohrc, phrecum mai toţi băhrbaţii! Mă înthreb dacă chiahr eşti pohrc, sau sufehri şi tu de complexul acesta absuhrd de infehriohritate care-i face pe băhrbaţi s-o facă pe ghrozavii. Vohrbesc de infehriohritate in faţa femeilohr…

– Lasă că am priceput. Îmi place psihanaliza şi ţi-aş putea-o întoarce cu vârf şi îndesat, dar, dar în clipa asta sunt generos şi te invit să te arunci în braţele mele. Ce zici?!

Ralu, care, parcă, atât aştepta, se aruncă la pieptul, bine conturat de o bluză pe gât, cu pectoralii şi bicepşii scoşi şi ei, parcă, dintr-un manual de anatomie, şi se cufundă, cu ochii închişi, într-un sărut aparte, un sărut al nerăbdării.

– Doamne, ce cald eşti!

– Doamne, taci!, nu omorî clipa plăcerii!!!

Totul s-a petrecut sub semnul imprudenţei, specifice vârstei, o medie de cca. 18 ani, fără precauţii sau uşi închise, în spatele unui schelet de lemn, acoperit parţial, în drumul său de devenire: calul cabrat al ţarului.

26

– Nicki, scoală! Te caută un tovarăş tuns cam ca la armată şi cu ochi albaştri de pedigri, jos în hol. Ce-i cu tine?! Aseară ai venit cam târzior şi păreai stors ca o lămâie. Apropo, de când n-am mai văzut o lămâie! Chiar, pe unde ai umblat?

– Lasă-mă, omule să dorm!

– Măi, eu cred că e mai bine să cobori. Vrei să urce el aici?! Nu, nu avem nevoie de astfel de exemplare de rasă pură! Hai, du-te să vezi ce hram poartă. Ai făcut vreo boacănă?

– Nu ştiu dacă a fost boacănă, dar a fost bine…

Nick trase hainele în fugă, îşi trecu degetele mâinilor prin părul vâlvoi şi o zbughi pe scări. Pedigriul în cauză se apropie de el, îi întinse mâna zâmbind şi-l salută cu un bună dimineaţa tovarăşe Krüger.

– Cine eşti dumneata şi de unde mă cunoşti?!

– Eu îi cunosc pe toţi studenţii din cămin, iar pe tine, tovarăşe, te-am preluat de la colegul meu care a primit o altă misiune. Avem o treabă de discutat şi ar fi bine să ne plimbăm puţin, ce zici?

– Pe frigul ăsta?!

– Ei, n-o să dureze mult. E important să ne cunoaştem!

– Bine, omule, că nu ştiu cum te cheamă, mă duc să iau paltonul.

Înjurând în gând, dar şi trecând brusc la o stare de îngrijorare, Nick se întoarse în dormitor unde Sever îl interogă cu privirea.

– Crezi că ştiu ce vrea şi cine-i în fond?! M-a chemat la o plimbare pe frigul ăsta şi la un pahar de vorbă. Cred că-ţi dai seama cam ce vrea, nu? Idiotul!

– Tovarăşe Krüger, hai să n-o lungim şi să trecem la treburi serioase! Mi-a spus colegul că nu prea ai vrut să colaborezi cu el dar, dar eu sper să fiu mai norocos. Ce zici?

– Ce să zic?! Despre ce colaborare vorbeşti? Spune-o pe şleau, omule şi să nu mă iei cu angajamente scrise cum m-a luat colegul. N-am timp de aşa ceva şi nici n-am de gând să devin informator. Clar?!

– Ei, n-o lua pe panta asta pentru că nu te cred. Ai o situaţie cam cenuşie, nici Dumnezeu nu ştie cum ai intrat la facultate şi, pentru interesul strict personal ar fi bine să fii mai cooperant. Ce mai! N-am venit să te întreb dacă mai ţii legătura cu tatăl tău din Germania, cu toate că, trebuie să recunoşti, e o problemă delicată şi mai bine o lăsăm moartă, cât s-o putea, bineînţeles. Eu am o problemă mult mai importantă şi, fără nici un efort, ai putea să mă ajuţi. Ar fi ca un serviciu reciproc. Ştiu că ai început să lucrezi la Operă unde, după câte ştim, şi ştim destule, domneşte un adevărat haos. Acolo e o adunătură de aşa zişi intelectuali care uită în ce ţară trăiesc. Şi rău fac, pentru că noi, tot o să le venim de hac. Am auzit că le place să stea la taclale, că-şi dau drumul la gură, că bârfesc partidul şi instituţiile statului, că-i aşteaptă pe americani. Lasă-i să vorbească în pustiu, nu-i contrazice, şi mai ales nu-i susţine, nu le da apă la moară, fă pe indiferentul, pe îndrăgostitul ceea ce nu va fi chiar atât de greu judecând după zvonurile care circulă, stai prin preajma lor şi ascultă şi, mai ales, reţine. Mie nu trebuie să-mi raportezi decât esenţialul, un rezumat, cât mai concret. Vreau numele instigatorilor şi câteva idei pe care le lansează. Dacă nu vrei să scrii pe hârtie, nu-i nici o problemă. Ai să-mi povesteşti în plimbările noastre care se vor înmulţi puţin. Nu-ţi face probleme de conştiinţă. Nu este cazul cu astfel de complotişti, mai mult, este o datorie patriotică. Eşti tânăr, am auzit că ai talent, trebuie să-ţi construieşti singur viitorul, ceea ce în vremurile de azi, este foarte important. Da, da!, foarte important! Nu trebuie să spui nimic, gândeşte-te bine şi peste o săptămână, dimineaţa pe la zece ne întâlnim la intrarea în Grădina Botanică. Bine?!

– Măi, omule,…

– Stai, nu te grăbi cu vorba şi, şi mai e ceva important, fii puţin cu ochii şi pe profesorul tău. Cu el e mai uşor, la un pahar de vin, ştiu sigur, vorbeşte şi fără să-l tragi de limbă.

– Care profesor, omule, că am mai mulţi?!

– Ei, ăla cu statuile de pe la Oraviţa, care zac acum într-o magazie a sfatului popular. Se spune că le vor trimite la topit. Acum se laudă că e prieten cu Petru Groza. Mare pişicher omul ăsta! Da, da, vreau să ştiu ce mai spune. E totuşi profesor universitar! Mai ieri lucra pentru rege, azi se orientează spre mai marii vremii. Şi, vezi, să nu cumva să mă trădezi! Poţi să refuzi colaborarea, e riscul tău, dar nu poţi trăda. Să ţii minte asta! E mai bine să putem să ne întâlnim prin parcuri decât la noi. Nu trebuie să fii speriat, eu nu te ameninţ. Vreau, numai, să ştii cât de multe ştim despre cei care ni se împotrivesc crezând în, cum îi spune, domnule?, a, da, în utopii. Şi nu discuta cu cei din cameră.

– Ce să discut?!, oamenii te-au filat şi te-au încadrat la hăitaşi, la pedigrişti.

– La ceee?!

– Las-o baltă, cum probabil că ai să mă laşi şi tu pe mine. Nu vezi că nu-mi arde de prostii?! Ai auzit că am talent, nu?! Ei, am de gând să-l folosesc în slujba artei şi, la o adică, ce dacă zbor din facultate?, pot ciopli şi morminte, la nevoie! Pentru acest fel de nesupunere nu puteţi să mă închideţi. Dacă voiam să fug, o făceam de mult. Nu, oameni buni, eu aici am să muncesc şi dacă n-o să mă mai aia la cap, am să fac artă de dragul artei, chiar dacă nu mai sună prea ortodox. Şi nu mă mai căuta la facultate, nu prea ştii, încă, să te acoperi. Salut!

– Eu, totuşi, am să te aştept! Pe curând…

Nick nu i-a mai întins mâna. A luat-o la picior, nu scârbit, cum ar fi fost normal, ci înspăimântat. Mereu a căutat să ascundă o teamă care-l urmărea, lucru pe care-l reuşea numai bravând. Cuvintele lui Günty îi rămăseseră bine întipărite şi, chiar dacă încerca să nu le acorde prea mare importanţă, acţionau din adâncul subconştientului, dându-i stări de emoţie, nu departe ca aspect de emoţiile pe care activitatea sa creatoare i le furniza cu generozitate făcându-l să alerge în căutarea toaletelor în clipele cele mai nepotrivite. Acum, însă, diagnosticul pe care i l-a pus un student de la medicină, de ”sindromul panică”, începea să-l obsedeze. A ajuns disperat la Operă, a alergat ca un apucat şi nu s-a liniştit decât atunci când s-a asigurat că a scăpat cu ”faţa” curată, aşezat pe tronul liniştii, unde, o diaree cumplită şi-a putut face de cap în voie. Ce cretin! Aşa vor ăştia să ne atragă la noua ordine?! Au trecut, deja, ceva ani buni şi, în loc să ne demonstreze buna lor credinţă, se poartă de parcă am fi chiar ”duşmani ai poporului”! Chiar că-ţi vine s-o iei la picior…Uf!…ce bine că nu i-am arătat ce înspăimântat sunt! Sunt convins că ăsta-i numai începutul… Cretinii.

Scăpat din ghearele crampelor şi a efectelor emoţiei, primul gând l-a împins înspre atelierul Maestrului. Trebuia să se descarce, să-l şi prevină asupra atenţiei care i se acorda, şi, mai ales să se liniştească la umbra unui sfat părintesc. Într-o astfel de problemă, profesorul era cel mai potrivit. Bineînţeles că va afla şi Sever, era chiar necesar, ţinând cont de înclinaţiile lui înspre ”studiul” mişcărilor masonice. Era o aiureală, dar o aiureală care-l putea costa. Maestrul fredona o arie din Rigoletto, un monolog, în care cuvintele îi aparţineau: Câtă asemănare, eu cu dalta, ei cu pumnalul…

– Ce-i Maestre, rescriem libretul?! Ce-i cu pumnalul lor?! Şi cine sunt ei?!…

– Măi, Nicolae, am avut şi zile mai bune: scriam şi versuri şi nu de aruncat. Acum am ajuns să improvizez ca să mă descarc. Am fost chemat la comitetul de partid să mi se propună să ”încerc” să devin membru de-al lor. Auzi, tu, să încerc! A ieşit cu dandana şi s-ar putea să mă coste. Când le-am spus ce cred eu despre intrarea unui artist în politică, s-au burzuluit, m-au încolţit cu trecutul meu, mi-au spus că ar trebui să fiu mândru de propunerea făcută, de rolul profesorului în educarea tineretului, de ruperea lui de visurile utopice care bântuie şcolile şi mai ales facultăţile. Bineînţeles, am ţinut-o pe a mea, am refuzat politicos, dacă aşa ceva poate fi politicos pentru ei şi ne-am despărţit ducând cu mine sfatul lor prietenesc: să mă mai gândesc şi să mă gândesc bine! Cretinii!

-Ce coincidenţă! Aşa le-am spus şi eu, în gând, bineînţeles! Iar am fost căutat la cămin, invitat la o plimbare, asaltat cu oferte de colaborare, spre binele meu, spre binele societăţii în care trăim şi căreia ar trebui să-i fim recunoscători. Umbra s-a schimbat, tipul, un tânăr get-beget semidoct, care a auzit multe despre artişti dar nu a prea înţeles multe, un îndoctrinat care, probabil, visează să ajungă sus prin serviciile pe care speră sincer să le aducă societăţii noi. Mi-a cerut, pur şi simplu, să-i culeg informaţii despre atmosfera de la Operă, despre principalii  instigatori, etc., etc. Şi asta nu-i totul. Bomboana pe colivă sunteţi chiar Dvs.! Cu firea mea imposibilă, am crezut că mor de frică, am încercat s-o parez şi când au început crampele, l-am lăsat baltă sfătuindu-l să facă la fel, şi, într-o goană disperată am ajuns într-o toaletă de la Operă, spre nedumerirea celor pe care i-am bruscat în cursa mea cu obstacole. După ce m-am liniştit puţin, dar nu suficient, am pornit spre atelier cu speranţa să vă găsesc, să capăt un sfat. Am intrat în panică pentru că nu ştiu dacă ei au aflat de scrisoarea pe care am primit-o de la taică-meu. Ce mă fac?! Din păcate văd că suntem în aceeaşi oală!

– Lasă Nicolae, nu te gândi la mine! Hai, mai bine, să vedem cum stăm cu tine. Ia, spune, ce fel de scrisoare vorbeşti. E ceva compromiţător? Conţine ceva referiri concrete, ceva propuneri?

– Ce să mai povestesc?! E mai bine s-o citiţi personal. Pe mine m-a întors pur şi simplu pentru că mi-am dat seama că şansa de a avea o familie unită s-a dus pe apa sâmbetei. Citiţi-o în întregime, pentru că eu m-am oprit pe la trei sferturi. Am de gând s-o distrug

– Puţin îngândurat, Maestrul şi-a spălat mâinile de lutul cleios, a scos din dulapul de scule o sticlă cu pălincă şi a tras o duşcă zdravănă. Apoi s-a retras pe singurul fotoliu comod din atelier şi s-a cufundat în lectură. Nick urmărea cu atenţie grimasele de pe chipul mentorului său – omul zâmbea, se strâmba nedumerit, revenind mereu asupra ultimei părţi. Un oftat prelung răzbi din pieptul lui atletic punând capăt aşteptării şi liniştii care se aşternuse.

– Emoţionant! Scrisoarea, în sine, nu prezintă un pericol prin conţinut, dar, ca probă de comunicare, în stilul lor de lucru şi în capacitatea lor perversă de a transforma orice în ”probe incriminatorii”, poate servi la întocmirea unui dosar. Sunt ani grei în care, în drumul lor spre ”victoria finală”, calcă totul în picioare, încurajaţi şi sprijiniţi de mentorii lor sovietici, care, de fapt nu-i reprezintă pe ruşi. Ruşii sunt tot atât de victime ca şi noi. Uite-te numai la ce gaşcă de netrebnici au pregătit la ei, i-au trimis să-l sprijine pe Ghiţă de la Dej, ce viţă nobilă!, să cureţe Ţara de elementele ”duşmănoase” şi în final să pună stăpânire pe acest colţ de rai, cu toate bogăţiile şi frumuseţile sale şi, mai ales cu poziţia asta strategică, care, nu o dată, ne-a adus numai necazuri. Cu Pauker, Chişinevschi, Teohari, Walter, Bodnarenco sau Pantioşa, ca să nu pomenesc decât câteva nume sonore, Ghiţă al nostru oricât ar vrea s-o facă pe românul, nu va reuşi mare lucru. N-o spun că ăsta ar fi un cal mai breaz, dar nici un Groza nu are vreo şansă, chiar dacă afişează atitudini convingătoare, cedând de bună voie moşiile , având asigurat un trai de invidiat. Toţi ăştia se vor urmări reciproc, se vor submina şi elimina, vor accepta reţetele de la Moscova şi, în final sovieticii se vor opri asupra unui nume cu rol de păpuşă. Atunci, victoria lor asupra acestui popor disperat, va fi totală. Nu ai auzit cum îi vânează şi-i extermină pe cei care mai cred în eliberare şi se sacrifică, aproape inconştient, luptând în umbra munţilor? Cât vor putea rezista?! Ăştia ştiu să cumpere, să infiltreze trădarea şi în biserică! Pătrăşcanu?! Tot comunist, un utopic, care dacă-i mai calcă mult pe coadă, se va linişti într-o zi cu o ”vină fără vină” de tip stalinist. Apropo, se zvoneşte că Generalisimul e pe ducă. Să dea Domnul! Ce să-ţi spun de scrisoare. Cam înţeleg eu de ce nu ai vrut s-o citeşti până la capăt. E omenesc să gândeşti aşa. Ţi-ai pus multe speranţe în această scrisoare şi noile circumstanţe au tăiat firul lor înainte de mal, vorba ţiganului, sau mai bine spus, ca vorba despre ţigan. Ştii ceva? Astăzi suntem prea marcaţi ca să găsim răspunsuri. Am chef de aer! Hai, să ne plimbăm, pur şi simplu. Afară vremea, gerul, s-a mai domolit.

– Am o idee, am să v-o spun pe drum.!

Plimbarea era o soluţie pentru amândoi. Trebuia să se desprindă de acea ”coincidenţă” care-i adusese în starea atât de benefică, uneori, de confesare conspirativă. Nick vorbise puţin, apelase la scrisoare, dar, în fond spusese multe, provocând reacţia Maestrului care nu s-a lăsat aşteptată. S-a antrenat, a vorbit neobişnuit de mult, s-a ambalat în aprecieri generale, dar, când a fost să tragă o concluzie privind motivul întâlnirii lor, să dea un sfat elevului de suflet, s-a blocat, s-a eschivat şi a propus o amânare sine die.

– Încotro o apucăm?! Vreau să umblu mult.

– Propun să-mi faceţi o vizită la şopron, la cimitir. Am vrut să mai amân această vizită, dar m-am răzgândit pe moment. În clipa asta nu mai am acea stare de emoţie care să mă facă să fiu mai puţin încrezător. Acum, chiar că vreau să aud o părere competentă…numai că drumul e cam greu, peste Golgota. Ce ziceţi?

– În starea în care sunt, poţi să mă faci să urc şi drumul ce duce în iad. Astăzi să stai pe lângă mine, nu de alta, dar parcă aş mai be o ţâră…Dumnezeu te-a adus astăzi la atelier!

Drumul a fost lung din cauza deselor opriri pentru o mai bună oxigenare. Maestrul era într-o formă fizică foarte bună şi încerca să profite de efortul la care era supus trupul lui vânjos pentru a mai restabili starea psihică precară. Au vorbit puţin pentru a evita, ca printr-o înţelegere mutuală, alunecarea discuţiei pe o pantă periculoasă. Doar o licărire de gând îndreptat în direcţia ultimelor noutăţi, risca să deschidă barajul permiţând reluarea unor întrebări retorice care nu puteau decât genera revoltă, nedumerire, teamă.

Autodefinindu-se artişti, pătrunşi de acest statut, nu concepeau viaţa decât în libertate deplină. Nu îndrumări, nu ameninţări, nu compromisuri. Dacă Maestrul, trecut deja bine prin sita vieţii, judeca matur problemele ce se iveau hodoronc-tronc, temperându-şi revolta cu idei ”pragmatice”, artistul în devenire, temător din fire, intra într-o panică soră cu paranoia, simţind mereu prezenţa unei ”umbre” pe urmele paşilor săi. Întrebarea – să mă duc sau nu la întâlnire – se fixase obsesiv fără a primi vreun răspuns. Nici Maestrul nu îndrăznise să-i dea un sfat, nici pe altcineva nu putea să întrebe. Gândul că, poate, Sever, pasibil oricând să fie suspectat de înclinaţii periculoase, ar putea să contribuie cu ceva raţional, îl hotărî să-i toarne toată povestea cu ochii albaştri. Bineînţeles, cele legate de Maestru nu puteau face obiectul unei confesiuni, neaparţinându-i. Când ajunseră la poarta cimitirului, Maestrul gâfâia vizibil, dar chipul lui exprima mulţumire. Se simţea mai bine. De mult timp nu mai încercase exerciţiul mersului pe jos.

– Ăsta-i şopronul-atelier. Haideţi să intrăm!

Rostind aceste cuvinte, Nick simţi că vocea lui tremurase. Un fulger de gând îl trezi la realitate: dacă nu-i place?!

– Bună zâua, Domnúle! Trebă că sunteţi Profesorul, nu? Semănaţi foarte cu portretul dă piatră…

– Ce portret?!…bună ziua…

– Şefu, să-l lăsăm pe Maestru să se uite singur prin atelierul nostru, bine?

– Bine, bine, numa’ că putem să-l servim pe Domnu cu o pălincă de Bihor şi dacă o vre, să şi mâncam ceva clisă, că mere la băutură, nu?!

– Mulţam de invitaţie, meştere. Om be cu plăcere pălinca şi om mânca şi clisă, că arată tare frumos.

– Maestre, chiar ne aşezăm la masă?! Nu prea avem timp mult la dispoziţie, nu?!

– Lasă Nicolae, timp este berechet, dacă nu ne gândim la moarte.

Maestrul luă cu o mână de cunoscător paharul pe jumătate umplut cu elixirul vieţii, ciocni cu Şefu şi cu băieţii şi-şi roti privirea prin atelier. Când să soarbă din pălincă, se opri intrigat. Ce e acolo?! Asta-i Ruşchiţa ta, Nicolae? Ai început ceva la ea? Hai s-o văd de aproape.

Maestrul se opri la marginea şanţului, făcu un ocol de vreo 180 de grade şi rămase cu privirea fixă pe propria-i imagine.

– Replica mea în piatră! Parcă-i o oglindă.

Fereastra arunca o lumină direct înspre ceea ce urma să fie un portret,  ”en ronde-bosse”, dar într-o fază neobişnuită de prezentare.

– Ce-i asta Nicolae?! Atac frontal în cubul de piatră?! N-am încercat niciodată să pornesc un portret din faţă, dintr-o poziţie statică, să înaintez în blocul de piatră decupând încetul cu încetul chipul, să adâncesc relieful lăsându-l captiv într-o cutie. Care este intenţia, până la urmă?! Ai de gând să mergi tot aşa până dezveleşti tot ronde-bosse-ul, fără să te învârţi în jurul lucrării?! De unde ţi-a venit ideea?

– Lăsaţi ideea la o parte şi treceţi la subiect! Vă place sau nu portretul? Hai, daţi drumul la artileria grea, fără jenă. Dacă mi-era frică, nu vă chemam, fiţi sigur!

– Meştere, mai ocupă-te puţin şi de educaţia artistului, dacă vrei să mai ai loc în atelier. N-are răbdare s-asculte nici măcar vorbele profesorului său. Mă întreb, ce va face cu criticii, fără de care noi nu ştim să ieşim în lume. Sigur că mă surprinde ”ideea”, sigur că îmi place că mă văd ca într-o oglindă, sigur că îmi ascund emoţia spunând vrute şi nevrute, sigur că vreau să te ţin puţin ca pe jăratic. Da, Nicolae, m-ai convins! Trebuie să te lansezi în lucrări pe cont propriu. E o lucrare de artist, chiar dacă, la prima vedere, pare să fie vorba de un artist trăsnit. Hai să ciocnim pentru succesul tău de azi, pentru succesele care vor veni! Ştii, Nicolae, dacă ţi-ai pus în gând să termini lucrarea, eu ţi-aş sugera s-o laşi aşa, ca o lecţie originală, s-o pui într-o maşină şi s-o aşezi la mine în grădină. Aş fi onorat de aşa cadou.

– Cel onorat sunt eu, dar nu vreau să mai şi ciocnim! Eu zic să terminaţi paharul, să gustăm ceva clisă şi să merem că ne aşteaptă la facultate.

N-a fost să fie aşa. Seara i-a găsit pe toţi cinci participanţi la un pahar prelungit de vorbă, la mai multe pahare cu pălincă şi la o încăpăţânare de ”copil”, vorba Maestrului, legată de refuzul lui Nick de a se bucura de binefacerile unei ţuici de prune.

27

Eu, chiar că am, mai nou, darul de a-mi complica existenţa. Ce-a trebuit să-l car pe Maestru la cimitir?! Lucrarea nici nu era terminată, chiar dacă zice el că i-a plăcut, nici un mediu propice alături de ţuicarii mei, oameni de treabă, nimic de zis, dar tot ţuicari. Doamne!, ce gafă a ieşit! Să-l cari peste Golgota, pe ger, să te opreşti la tot pasul, să se uşureze, să-l convingi că nu mai puteam să ne întoarcem, oamenii fiind plecaţi şi ei pe la căşile lor…Şi cu ce m-am ales?! Acum trebuie să am grijă să ajungă acasă la el, să-l predau în grija nevestei şi să încasez şi ceva reproşuri. Decât aşa, mai bine mă apuc şi eu de băutură! Măcar o să fim în aceeaşi oală. Eu m-am dus după un sfat înţelept şi m-am ales cu o dandana mai mare ca mine.

Nick prevăzuse corect derularea evenimentelor. Acasă, o artistă în adevăratul înţeles al cuvântului, lucrând de zor în faţa şevaletului, făcea presupuneri peste presupuneri. Sosirea triumfală a soţului sprijinit de tânărul artist, studentul lui preferat, citind nedumerirea de pe chipul soţiei, pentru a câta oară?!, avu doar tăria de a duce degetul la buze şi a scoate un fel se sâsâit, după care se afundă într-un fotoliu comod şi adormi pe loc.

– Mulţumesc Nicki! După cum arăţi, se pare că ţii mai bine la băutură. El, în schimb, se sinucide!

– Eu,…eu nu beau de loc! Şi probabil că nici n-am să beau…Vinovatul sunt eu! L-am dus la un atelier dintr-un cimitir să-mi vadă o lucrare şi, din păcate, şeful atelierului, un bătrânel cumsecade, ne-a servit cu nişte pălincă şi clisă. Asta a fost, şi-mi pare rău!

– Nici pălinca, nici clisa nu sunt de nasul lui. La băutură pierde măsura, iar clisa, ce să spun?!, îi omoară şi mai mult ficatul. Ştiu că ţine la tine, mi-a spus chiar că te ţine pe post de ”paznic”. M-aş bucura să fie aşa, dar să ştii că este o misiune grea! Chiar, chiar, nu bei de loc?!

– Nu, şi nici n-am să beau! Am eu motivele mele personale care au greutate. Eu nu-l încurajez la aşa ceva, ar fi să mă trădez pe mine!

Cu un gust amar în suflet, cu gândul la cea de a doua dandana recentă, Nick o luă spre Operă, speriat puţin de întâlnirea care nu mai putea fi amânată, întâlnirea cu Ralu. Cum ies eu curat din încurcăturile astea, numai Dumnezeu ştie!

Într-adevăr, gândul la Ralu nu-i cam dădea pace. Ce idiot! E un copil şi asta mă înspăimântă! Corupător de minore, ce mai?! Se strecură înspre culise, se asigură că repetiţia era în toi, se uită, cumva cu ciudă, la făptura care-i acaparase într-un mod ”nedorit” atenţia, admiră corpul suplu, bine proporţionat, vorba lui, raportul dintre trunchi şi lungimea picioarelor, structura discretă, încă, a fibrelor musculare, chipul de copilă în plină ascensiune şi, se înfurie. Nu, sunt bun de legat!, ce-a fost în capul meu?!…dar, oare, ce-a fost în capul ei?! N-a fost nimic, nici în capul meu şi nici al ei! Ce mă tot învinovăţesc?! Nici măcar nu ştiu ce gândeşte ea despre toate acestea…La dracu!, om trăi şi om vedea. Sunt lucruri pe care nu le poţi planifica şi, basta! Da, dar le poţi opri, nu?! Să i-o spui lui mutu!…

Atelierul îl primea întotdeauna cu generozitate. Spaţiu berechet, linişte, în orele când îşi găsea de lucru, libertate totală de acţiune. I se încredinţase o treabă concretă, un Mednâi Vsadnic, bun pentru a capta atenţia spectatorilor, să-i trimită pe malul unui fluviu în revărsare. Treaba cu apele învolburate era bine gândită, Sever era prea bun ca să aibă probleme cu aranjarea culorilor jucăuşe ale tulului pus în mişcare de curenţii de aer împinşi de câteva compresoare mici, silenţioase, bine plasate. Prima probă urmărită dintr-o lojă a avut un efect nescontat. Nick, a avut revelaţia locului unde avea să plaseze călăreţul, unghiul sub care avea să fie recepţionat de spectatorii din întreg perimetrul sălii de spectacol, nuanţa bronzului uşor coclit şi, bineînţeles, dimensiunile la care avea să se oprească. Privi scheletul pregătit, primele încercări de acoperire cu bucăţi de carton uşor impregnat cu lapte de ipsos, sau cu porţiuni de pânză de sac îmbăiată în soluţie de amidon, aproape transparent încă privirilor indiscrete, şi se cutremură. Gândul că îşi aleseseră un astfel de paravan îl făcu să înjure fără voie, cu voce mult prea ridicată.

– Ce-i Nick, de ce eşti supăhrat?! Aşa mă aştepţi?!…şi de ce n-ai venit iehri?!…

Ralu îl cuprinse cu braţele şi se afundă într-un sărut prelung, sărutul unei mari atracţii, al nerăbdării, al minunatei imprudenţe.

– Mă întrebi ceva şi nici nu aştepţi să-ţi răspund. Tu eşti ludă! Dacă ne vede cineva într-o asemenea postură, s-a zis cu Vsadnicul meu, dar nici de baletul tău n-o să se mai aleagă nimic. Clar?!

– Tu, ahrunci mehreu vina pe mine ca şi cum tu, n-ai nici un amestec. Vhrei să spui că n-ai hrăspuns la săhrutul meu?! Şi, şi ce dacă ne vede cineva?! Astăzi nici n-am făcut, încă, nimic hrău! Pe cine dehranjăm dacă ne iubim?!…

– Nu-mi place ”încă” ăsta al tău! Orice, dar nu un ”încă” aici! Am fost nebuni de legat şi de atârnat în mijlocul scenei, cu o inscripţie deasupra capetelor: nu faceţi ca ei!

– Bine, biiine!, ai dhreptate, şi n-o să mai facem nimic aici, niciodată! Phromit!

– Eu n-am spus că eşti vinovată. Eu sunt dobitocul bătrân care a uitat de el. Vorba ungurului: o fo’ bine, dar o fo’ destul!

– Atunci, hai să plecăm de aici. Eu plec singuhră şi ne întâlnim la voi, la bisehrică, la hromano-catolici. Poate ascultăm puţină ohrgă. Bine?!

– Bineee, numai du-te odată, că nu mai răspund de mine…

– În sfâhrşit, o vohrbă sincehră! Te iubesc!

– Măcar la biserică o să stăm liniştiţi!…

Pentru Nick, noua lui relaţie amoroasă a adus cu sine şi probleme de ordin profesional. Era speriat de uşurinţa cu care se implicase, ţinând cont de ideile lui cu privire la rolul pe care l-ar putea avea femeile în viaţa lui de artist. Era convins, sau, îşi impusese un anumit punct de vedere cu care încerca să evite orice fel de complicaţii în viaţa lui de viitor ”mare” artist. În subconştient mai acţiona o forţă, mai mult sau mai puţin ascunsă, împinsă de felul în care amintirile din copilărie îl măcinau – decât copii nedoriţi, sau familie dezbinată, mai bine un anumit fel de sihăstrie, la adăpostul şi în slujba talentului, al menirii.

Rămas singur în atelier, ieşit cu faţa curată din presiunea momentului, Nick s-a aruncat cu toate forţele în vâltoarea creaţiei. Ştia că nu era vorba de creaţie, dar o lua ca pe un preludiu la opera vieţii care urma să vie – ecvestra. Scheletul a fost dezmembrat parţial, refăcut conform studiului făcut pe post de spectator în sala de spectacol, îmbrăcămintea de carton şi pânza de sac aruncate cât-acolo, iar întâlnirea de la biserică trecută în subsidiar. Totul lua o nouă formă, noua viziune îl împingea cu o forţă ocultă, dăruirea îl îndepărta de cele lumeşti, Mednâi Vsadnic creştea văzând cu ochii. Când, într-un târziu, şi-a aruncat ochii pe ceasul brăţară, Nick s-a pomenit mustrat de o pornire de conştiinţă. Poate că-i mai bine aşa!? Dacă mă iartă, e un punct câştigat, dacă nu, nu!…Sper că nu mă aşteaptă la biserică!? Nick făcu stânga împrejur şi rămase perplex.

– De când eşti aici?! Nu te-ai mai dus la biserică?!

– Ba da, ba da! Am şi fost, m-am şi întohrs, am şi stat pe vine acolo-n colţ, te-am phrivit şi am înţeles că ohri te iau aşa cum eşti, ohri am să înghit în sec şi, şi aşa mai depahrte…

– Îmi pare rău, zău, dar, ţi-am mai spus-o parcă, viaţa mea nu-mi aparţine sută la sută, sunt un sclav, sclavul diavolului care, bun sau rău, zace în mine şi mă dirijează. Asta e şi nu prea am ce face!

– De spus, poate că ai spus-o altcuiva, dar nu asta este impohrtant, impohrtant e că, aşa puştoaică cum mă tot ”alinţi”, eu stau pe picioahre bine înfipte şi nu mă joc cu anumite luchruri, cum, poate, ţi s-a păhrut ţie.

– Da, ştiu, ai mare siguranţă când îţi înfigi  poantele în duşumea, dar viaţa nu-i chiar un dans, din păcate. Ar fi mult mai simplu! Şi, în primul rând, eu nu te învinovăţesc de nimic. Sunt singurul vinovat de ceea ce s-a întâmplat şi, culmea, mi-e teamă că nu ne vom opri aici. Da, a fost ceva prea frumos, iar artistul din mine, dacă într-adevăr există, nu poate ignora frumosul pur, nealterat de nimic, şi în nici un caz de o presupusă premeditare…E o latură a vieţii pe care am ignorat-o cu desăvârşire şi e normal să fiu bulversat.

– Nicki, ohri eşti un pohrc desăvâhrşit, ori eşti, cu adevărat Făt Fhrumos! Cu vohrbele astea întohrtocheate poţi să mă înalţi pe culmi nebănuite, sau să mă faci să simt abisul la picioahre. Fie ce-o fi!, eu mă las dusă de val, c-aşa mi-e fihrea. N-ai de gând să mă sthrângi în bhraţe?!

– Aici nu te voi mai strânge nicicând în braţe! Hai, să plecăm pe străzi! Cu tot frigul de afară străzile sunt mult mai sigure, nu crezi?!

– Nu!, dahr, vohrba ta,  să fim mai în siguhranţă, ca să nu ocolesc gândurile ascunse care te bântuie.

Dorinţe, temeri, toate legate de o atracţie necunoscută, încă, au marcat evoluţia acestei idile. Întâlniri, prin locuri de nimeni bănuite, cu spaime şi stări de extaz, cu o alunecare tumultoasă prin faţa privirilor tot mai curioase ale celor apropiaţi, cu reprize presărate de întrebări fără răspuns. Amândoi părăsiseră parcă solul şi, plutind prea sus, pierdeau legătura cu pământenii ”de rând”. Vizitele tot mai rare la atelierul cimitirului au avut ca efect abandonarea proiectului ”en ronde-bosse”. Ideea Maestrului de a se opri la faza vizionată, începea să-i pară salutară. Aici era stăpânul său şi nimeni nu ar fi putut să-l tulbure, mai ales că toţi erau de acord cu ceea ce făcea, şi cu cât făcea. La Operă era altceva. Era un angajament ferm, o reputaţie de apărat, o recomandare de justificat: rezultatul, cel scontat de Maestru, de Sever, de cei din jur.

Tehnicieni, meşteri desăvârşiţi în ale decorului scenic, îl răsfăţau stându-i la dispoziţie, împlinindu-i cele mai năstruşnice dorinţe. Călăreţul de Aramă, sprijinit în coada calului, stătea pe o platformă cu rotile – nişte rulmenţi silenţioşi care asigurau o perfectă mobilitate – aşteptând marea lansare la apă, premiera.

Primăvara, chiar timidă în primele ei manifestări, dădea ghes pornirilor romantice, subminând, cu paşi lenţi dar siguri, menirea artistului ”de geniu” – consacrarea fără condiţii, fără compromisuri. Maestrul sesiza din mers aceste abateri de la ”jurământul de credinţă” dat de Nicolae artei, dar cunoscând năravul preferatului său, lăsa totul în voia sorţii. Memoria, încă vie, a anilor de tinereţe, îl făcea înţelegător, dar şi încrezător. Zvonurile despre o idilă à la Romeo şi Julieta nu-i captau atenţia, mai ales că, nici nu aflase de unde răsărise această Julietă. Totul va fi bine când se va termina cu bine, un fel de parafrază la marele Will, era panseul de ”Gâgă” al Maestrului. Aşa era să fie?! Era prematur de vizionat viitorul unor copii. Iar viitorul, grăbit, se arăta la orizont.

Martie a sosit cu o bombă care exploda, cu repetiţie, din gură în gură: Stalin a murit! Toţi o spuneau, dar puţini aveau curajul să arate satisfacţia. Chiar dacă era creştineşte să nu te bucuri de moartea ”aproapelui” tău, privirile trădau totul. Mitingurile de doliu organizate mai ales în centrele muncitoreşti mai importante şi, bineînţeles, în cele universitare, au scos sute de mii de oameni, tineri şi bătrâni, în stradă. Atmosfera era pioasă, asigurată de teama obsesivă care trona ca o molimă, mulţimea adunată fiind împănată cu grupuri de susţinere a atmosferei. Lacrimile curgeau şiroaie pe feţele acestor creatori de atmosferă şi, precum râsul molipsitor, invadau mulţimea. Zilele care au urmat au scos, însă, la iveală şi alte sentimente, de ascunsă bucurie, de speranţă. Studenţi şi profesori, chiar dacă şi timid, au început să etaleze ”utopicele” doleanţe: nu limbii ruse obligatorii!, nu marxism-leninismului!…Era doar începutul unor ieşiri mai curajoase, era un preludiu la anii care aveau să vie, când autorităţile, cu ochii la Budapesta, s-au pus pe făcut ”ordine”, culminând cu arestarea a sute de studenţi la Timişoara. Da, 5 martie 1953 a aprins speranţele, iar zilele care au urmat, le-au stins ca pe o lumânare. A rămas, totuşi, izul de ars al fitilului fumegând.

Şi a venit sfârşitul lui martie, de data aceasta cu o altă bombă, care a explodat stârnind panică şi întrebări, răvăşind viaţa celor doi copii.

– Nick, mi-e fhrică, mi-e fhrică să-ţi spun, se întâmplă ceva,…

– Ce se întâmplă, fată?! Hai, spune ce ai de spus şi nu mă mai ţine pe jăratic!…

– Nick, s-ahr putea să fiu ghravidă…Ce mă fac?!

– Cuuum?! Tu vorbeşti serios?! Ce te faci?!, nu, dragă, ce ne facem?!…De unde ţi-a venit ideea asta năstruşnică?! Eşti sigură?

– Phrobabil că nu mă înşel, ştii, niciodată nu a întâhrziat. Culmea, nici nu am cu cine vohrbi. Nu îndhrăznesc să vohrbesc acasă, ahr ieşi o thragedie. Am să încehrc să scap de sahrcină, numai că nu ştiu cum să fac…

– Eşti ludă, nu?! Cum să omori un copil nevinovat?! Poate un geniu!?…Nu, nici să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva! Dacă o fi să avem un copil, acel copil va avea şi mamă şi tată. Da, tată, şi încă unul iubitor şi nebun! Nu, nu, să nu ne pripim, să aşteptăm să vedem dacă nu-i o alarmă falsă. Poate că ai răcit, pe unde nu trebuia, tot umblând pe frigul ăsta nenorocit. Un copil! Doamne, cât m-am ferit de o astfel de idee şi uite că soarta s-ar putea să-mi schimbe viaţa…Să aşteptăm!

– Mi-a fost fhrică să-ţi spun…ştiam ce chrezi tu desphre copii, desphre familie. Nu, nu ştiu ce o să facem…Tu eşti băhrbat, la tine este mai simplu. Ştiu asta şi nu-mi fac iluzii. Să ştii că acum te iubesc şi mai mult! Nu este un păcat ceea ce am făcut…

28

Zilele şi săptămânile care au urmat au întors pe dos viaţa celor doi copii. Disperarea era pe chipul Ralucăi în toate ipostazele. Spre surprinderea ei Nick juca cu seninătate rolul bărbatului responsabil, bravând la orice pas pentru a ascunde spaima care-l stăpânea zi şi noapte. Ce dracu-i de făcut?! Tocmai când am început să mă împac cu mine, cu statutul meu de copil cu şi, totuşi, fără tată, când am început să sfidez prezenţa ”umbrei”, ba, chiar să mă obişnuiesc cu ea tot repetându-mi că n-au ce să-mi facă, că nu pot ignora talentul, cum n-au putut-o face nici cu Maestrul, acum, când am dat liber vârstei să se comporte normal, să simt că omul are nevoie şi de ceva clipe de destindere, tocmai acum vine beleaua pe capul meu!? Şi Ralu, ea ce poate simţi în clipa asta?! Nu, teoria absurdului care stă la pândă şi apare când ţi-e lumea mai dragă, e mai valabilă ca oricând. Ce-or spune ai ei când vor afla?! Sunt oameni simpli, cel puţin aşa ştiu, care nu pot înghiţi o astfel de ruşine, care ştiu una şi bună: aţi greşit, acum plătiţi!, iar preţul nu poate fi decât unul – căsătoria. Nici măcar nu mă cunosc! Auzi, căsătorie! Eu şi însurat, şi cu copil! La maică-mea, sărmana, nici nu vreau să mă gândesc. La câte a îndurat, asta îi mai lipsea! Acum să vezi comparaţia cu inegalabila mea soră! Bine că la anii care-i am nu mai am nevoie de acordul părinţilor. La cel spiritual nici nu mă pot gândi. Dar ce se face Ralu la vârsta ei?! Nu, dacă se confirmă, ori o conving pe sor-mea, prin amicul nostru comun, să intervină pe la Înalta Poartă, ori o fac pe şest. Fata nu poate rămâne suspendată în bătaia vântului. E vorba de un copil care are drepturile lui sfinte şi aşa ceva n-am să uit. Cu cine pot vorbi oare?! Cred că o discuţie cu Şefu şi apoi cu Maestru mă vor elibera, cât de cât, de stres…

Aşa a şi făcut. Înţelepciunea bătrânului l-a eliberat de teama care-l domina.

– No, ăşe o vru’ Dumnezeu! Nime’ nu poate să se atingă de un copil! Trebă să faci nuntă, dragul meu, trebă!

– Dar eu n-am zis că nu!? Treaba e cum o s-o conving pe maică-mea, care e cum e. Ea gândeşte cum gândeau părinţii ei. Şi fata?! Ea cum o să le spună părinţilor ei?! Sunt oameni de treabă, cum spune fata, dar şi ei cred în valorile lor, în morala cu care au crescut. Ei, ce zici?!

– O să se supere şi unii şi alţii, dar după ce s-o naşte copilul o să se certe pentru el şi o să-l iubească. Ăşe-i de când lumea!, şi lumea o făcut-o Dumnezeu, nu noi!”

Nici Maestrul nu s-a alarmat prea mult, cu tot punctul său de vedere legat de misiunea artistului, misiune care putea fi împlinită doar în condiţiile unei independenţe totale. Şi el fusese tânăr, şi el gustase emoţiile devastatoare produse de ”acte iresponsabile”, şi el se însurase cu o femeie mai tânără, atrăgătoare, talentată, cunoscuse bucuria unui copil, şi încă ce bucurie!, era, cum se spune, la el acasă.

– Nicolae, pui de neamţ, ai dat de bucluc, îţi aparţine, nu da vina pe nimeni, eşti major şi, ca atare, suportă consecinţele. Teoria cu pierderea libertăţii, atât de necesară în munca de creaţie, trebuie readaptată la noile condiţii. Nu-ţi mai băga în cap ideea că ”totul se prăbuşeşte”, concentrează-te pe faptul că vei avea o nouă motivaţie în lupta pentru reuşită, un copil, o familie, va trebui să le demonstrezi că eşti într-adevăr ”mare”, aşa cum mi-ai spus când te-am cunoscut. Atunci, nici n-am apucat să-ţi spun nimic despre drumul spinos al artistului, despre faptul că numai munca în timp va putea demonstra dacă eşti bun şi, mai ales, în ce eşti bun, că mi-ai şi replicat: sunt sculptor, maestre! Am râs în sinea mea şi m-am uitat peste schiţele aduse, peste cele câteva fotografii. M-au surprins, dar ţi-am răspuns cu prudenţă şi mi-am spus că trebuie să te sprijin. Ai avut dreptate, la o vârstă fragedă, aveai conştiinţa propriei valori. Mai târziu ţi-am sugerat să faci pictură, dar te-ai încăpăţânat, ai început să sculptezi, s-o faci chiar pe criticul cu mine şi, şi m-ai convins. Da, drumul tău va fi sculptura, desenul îl vei folosi în subsidiar, vei fi un portretist, probabil portretistul mult aşteptat. Tu sculptezi deja, sufletele, şi asta nu-i de acolo. Suntem destui care ne considerăm portretişti, dar, cum s-o spun, cam toţi am atins un plafon peste care nu poţi trece decât dacă ai ceva în plus, un har, un har aparte, dar har. Harul de a pătrunde în străfundul ocult al fiecărui model studiat. Nu ştiu cum va fi cu monumentalul la tine, cu visul tău obsesiv cu ecvestra, dar acolo va trebui să-şi spună cuvântul perspectiva. Să avem răbdare, să aşteptăm. Mă bucur că-mi eşti student, că-mi eşti, de fapt, coleg de breaslă. Când pui mâna pe condei, când creionezi, mă enervez de invidie. Eu ştiu că sunt bun, m-a apreciat Brâncuşi, dar am lăsat la o parte influenţa lui, m-am apropiat de Rodin. Eu mă consider realizat în spiritul talentului meu chiar dacă ”dosarul” nu-mi permite să aspir la o recunoaştere oficială. Încep să curgă titlurile onorifice dar pentru ele sunt destui maleabili. Nu-i suficient doar talentul. Asta e, prietene! Nu dispera la primul val care te dă peste cap. Treci pe sub el şi urcă pe creasta următorului…

– Parcă am fi la curs. Şi cu mine cum rămâne, cu dandanaua?! Eu de un sfat am nevoie nu de încurajare la adresa talentului. De acela sunt sigur, de mine, ca om, nu prea.

– Eu cred că am fost clar, dar văd că ai fost atent numai la laude. Dandanaua ta nu-i ceva neobişnuit, ceva care să afecteze viitorul. Nu, Nicolae, sper că veţi lăsa copilul să crească, să se nască, să-l copleşiţi cu dragoste. Când s-a născut pruncul meu, am deschis o nouă carte de poveşti. L-am făcut în fel şi chip, descriind în acest fel, prin sculptură, viaţa lui de copil adorat. Dacă aş aduna lucrările reprezentând minunea vieţii, copilul în creştere, aş putea să deschid o galerie pe această temă. Câtă inspiraţie îţi poate aduce un pumn de viaţă, un copil neajutorat dar puternic prin felul în care te poate subjuga! La asta să te gândeşti, să vă gândiţi, nu la ce va spune X sau Y, fie ei chiar şi mama sau tata. Dacă aveţi nevoie de sfaturi, apelaţi la bunici, dacă-i aveţi. Întotdeauna ei sunt cei mai înţelepţi, chiar dacă, pe nedrept, îi consideraţi  retrograzi.

– Oricum, mă simt mai uşurat. Mulţam, Maestre!

– Nicolae, să nu uit, legat de portretul pe care mi l-ai făcut, du-te şi semnează-l şi lasă-mă să trimit o maşină după el. Vreau să-l trimit la Jitin, să stea în mijlocul casei părinteşti, chiar dacă ei nu mai sunt. Vreau să fiu acolo unde m-am născut. Ce zici?!…

– Nu m-am gândit la o aşa ofertă. E grozav! Şi, nici un cuvânt despre lucrare?!

– Nu ţi-e de ajuns că-l vreau doar pentru mine, sculptore?!

În drum spre cimitir Nick fu străfulgerat de un gând care-l făcu să se oprească din urcuşul pe Golgota. Şi cu Ella, cum rămâne? Cred că e momentul să lămuresc lucrurile. Mâine dimineaţa iau trenul şi, Dumnezeu cu mila !

Călătoria asta neprevăzută, planificată, dar mereu amânată, venea ca o soluţie impusă, în faţa căreia nu încăpeau obiecţii. Doamne, cât am greşit amânând un deznodământ într-o poveste clădită pe anii adolescenţei, un vis de aur în felul său, dar care a apărut la un moment nepotrivit.

Erau nişte copii minunaţi, dar copii. Nu gustase nici unul din ”fructul oprit”, cum era şi firesc, plutiseră sub imboldul curiozităţii, al unei atracţii oculte, de nedescifrat pentru acea vârstă. Anii care s-au scurs au sădit în sufletul domnişoarei în devenire speranţe în privinţa viitorului, a alegerii făcute, speranţe care începeau să se zdruncine din cauza atitudinii, mai nou, rezervate a lui Făt Frumos. Se agăţa de ideea plecării la studii în oraşul ”chemării” sale, convinsă de profunzimea legăturilor stabilite în anii de copilărie.

Nici el nu era indiferent faţă de trecutul rămas în memorie, precum poveştile citite în copilărie. Singura lui armă redutabilă în lupta cu amintirile şi, mai ales, cu aspiraţiile Ellei, era obsedanta idee legată de autonomia artistului, de gustul amar al amintirilor din frageda copilărie. Şi acum?! Bomba!, cu efect imediat. Era sigur că va destrăma un vis curat, întrupat într-o fiinţă deosebită, trecută prin transformările vârstei, astăzi o femeie în devenire, superbă, cum îi prezisese într-una din zilele când se jucau de-a dragostea, în atelierul lui NEA FANE, sau al Domnului Paul. Ce amintiri, şi câtă nevinovăţie! Hotărârea, însă, era luată.

Trebuie să vorbesc cu Ella! Povestea asta, ca din basme, va avea, probabil, un impact dur asupra ei dar, dar o va elibera din cuşca fanteziei, a unui vis de copil. A ajuns la maturitate şi va înţelege că viaţa nu-i un vis înaripat care te duce pe culmi de seninătate pură. Aş fi nedrept s-o fac să afle de la alţii. Sper să înţeleagă, să rămânem prieteni, cum mi-am dorit întotdeauna, să putem discuta oricând despre anii ”cei mai frumoşi”, cum îi plăcea să spună.

Sunetul monoton al roţilor de tren nu l-a eliberat de aceste gânduri. Din contra, lucrurile începeau să ia un contur din ce în ce mai întortocheat. Nici, măcar, nu i-am spus Ralucăi unde plec şi, mai ales, de ce. Cine ştie ce ar fi înţeles din asta!? Nu, trebuie s-o rezolv de unul singur, fără lamentări, fără întrebări inutile. Nicolae, mi-e milă de tine! Să te văd dacă mai apuci să ajungi ”mare”, cum ai tot trăncănit…

Surprizele, însă, nu se dezmint şi se bagă în viaţa omului nechemate. Ella era, de mult timp, la curent cu ”aventura”, dar, în minunata ei naivitate, considera faptul minor şi era convinsă că, toamna se vor număra bobocii, când se hotărâse să poposească, cu toată noua ei splendoare, ca studentă, în oraşul marilor speranţe. Nick a căutat-o acasă, hotărât să înfrunte furtuna pe teritoriu minat, dar n-a fost să fie aşa. A găsit-o pe stadion, odihnindu-se pe rândul cel mai de sus al tribunei, singură, cu ochii scrutând zarea. Nu l-a zărit decât la două rânduri de bănci, privind-o cu un zâmbet uşor mascat, dar nu mai puţin cuceritor.

– Nick, ce-i cu tine?! Când ai sosit?…

Cu un salt de căprioară ajunse drept în braţele care, parcă, o aşteptau de o veşnicie. Nick nu mai prididea să răspundă sărutărilor care alergau pe obrazul lui. Era profund tulburat de explozia de bucurie, de sinceritatea sentimentelor etalate fără rezervă

– Măi, se uită ăia la noi ca la circ! Hai să ne retragem undeva mai în umbră…Uite-l pe Kiss cum ne salută! Lasă-mă să-i răspund…

Nick se eliberă cu greu din strânsoarea braţelor celei care nu mai avea nimic comun cu fetiţa din atelierul lui NEA FANE.

– Ella, arăţi grozav! Mi-ar place să-mi fii model.

– Vrei să faci un nud?! Sunt convinsă că va fi nudul vieţii tale!

– Iar o iei razna? Am crezut că te-ai maturizat!? Arăţi altfel, dar te porţi la fel. Ce noroc că nu suntem într-un atelier!

– Noroc, pe dracu! Chiar că ar trebui să fim acolo…

– Ella, am venit să stăm puţin de vorbă…E important pentru mine, pentru noi.

– Te-ai săturat de ”Aventura”, că nici nu ştiu cum o cheamă. Ştiu doar că există…

– Ce ştii şi de unde?!

– Am şi eu urechile mele, dar mai am ceva: sentimentul de siguranţă pe care nu mi-l poate lua nimeni. Nick, eşti al meu, şi numai al meu! Ce contează ”Aventura” ?!…

– Din păcate, contează! Ca să n-o lungim, ”Aventura”, care are un nume, va avea un copil cu mine. S-a întâmplat, cum se întâmplă uneori în viaţă, pe nepusă masă, dar s-a întâmplat. Nu-i o joacă, sau un accident care se poate repara într-un spital, e o realitate angajantă, şi pentru ea şi pentru mine. Te rog, nu mă întrerupe, nu mi-e uşor să ţi-o spun, dar trebuia s-o afli de la mine. Te rog, taci puţin…Am ştiut, ca o premoniţie, că noi doi nu puteam avea un viitor împreună. Totul a fost minunat, dar a fost un joc de copii…

– Da, Nick, un joc de copii, doar un simplu joc, nu?! Atât ai înţeles?! Şi gelozia ta, tot un joc de copil?! Nu pot uita atitudinea ta faţă de Tedy…Şi culmea, eu nici nu-l puteam suferi!…Era reporter şi aveam nevoie de publicitate.  Aşa e în viaţa de toate zilele. Şi el ştia cât de angajată eram în relaţia ”de copil” cu tine. Mi-a spus că şi Kiss l-a pus la curent şi la punct. Acum, mă trezesc dintr-un vis de copil, dintr-o poveste cu o Cosânzeană şi un Făt Frumos, sunt mare, zâmbesc şi mă duc cu gândul la rafturile pline de poveşti ale bibliotecii viselor, iau unul şi cu lacrimi în ochi, mă despart. Da, sunt mare, aşa cum am aşteptat cu răbdare şi încep să văd lucrurile într-o nouă lumină. Un singur regret mă apasă: n-am venit spre tine când am aflat de ”Aventura” ta. Am crezut că sunt invincibilă şi te-am lăsat să te trezeşti singur şi să zbori spre mine. Când te-am văzut, am crezut cu toată fiinţa că pentru mine ai venit. N-a fost să fie aşa. Acum, ne va despărţi, pour toujours, un copil, care, vorba ta, este cea mai mare minune a lumii. Cine ştie?! Poate că-l voi iubi de la distanţă şi pe el…

– Ella,…

– Taci, nu mă conduce şi, şi hai să rămânem buni prieteni, ca atunci când ne vom întâlni, din întâmplare, să nu ne simţim jenaţi. Servus, Nick!…

29

Drumul de întoarcere nu a însemnat şi detaşarea de o problemă care-l urmărise ca o umbră. Se gândise, nu o dată, să pună capăt unei situaţii fără ieşire, din punctul lui de vedere, dar felul în care neprevăzutul acţionase, îl trimitea într-o lume a culpabilităţii. A trebuit să se întâmple ceea ce s-a întâmplat ca să găsesc momentul prielnic pentru a mă elibera de obligaţii. Ce idiot! Merita această fiinţă nobilă să fie pusă într-o situaţie atât de stupidă?! M-am temut de complicaţii, sclav crezului meu egoist: nu angajament, nu căsătorie, nu copii! Totul pentru artă, pentru menirea mea! De fapt, mereu am subliniat acest lucru, deseori până la penibil. Vezi, Doamne, ce destin aparte aveam de apărat!? Acest ”sunt mare”, obsesie adolescentină, m-a mânat din spate, punându-mă deseori în situaţii ridicole. E drept că, la acea vreme m-a şi ferit de complicaţii. În fond, n-a fost decât o poveste de dragoste infantilă, care s-a terminat fără ”probleme”, lucru pentru care mă felicit. Ella a rămas, încă, tributară visului de copil, chiar dacă, în virtutea inerţiei, parcă, astăzi mi-a demonstrat că nu mai este copilul de ieri, că visul îl trăia într-o lume mai reală decât mi-aş fi închipuit, nutrind speranţe cât se poate de profunde. Culmea, aflase de aventura mea, o judecase la rece şi nu i-a dat nici pe departe importanţa pe care ar fi presupus-o încrederea în viitorul ei alături de mine. A stat de o parte, a aşteptat încrezătoare şi, vorba ei, a pierdut. N-a fost vorba de o bombă cu explozie întârziată, a fost o bombă distructivă cu efect imediat. Cine, în lumea asta, are dreptul să se atingă de sufletul unui om?! Fără să vreau, eu am făcut-o! – Să rămânem prieteni…,când ne vom întâlni, din întâmplare, să nu ne simţim jenaţi. Frumoasă lecţie, Nicolae!, bună să-mi ajungă pe viaţă…Aş fi în stare să mă întorc, să încerc să-i explic. Ce să-i explic?! Că talentul, în care am crezut şi mai cred încă, a sădit în mine o doză enormă de egoism, m-a făcut să renunţ la multe lucruri, chiar şi la plăcerile vârstei, că…Nu, n-am ce să-i explic! Uite, ce mi se întâmplă, împotriva tuturor convingerilor mele, dacă au fost convingeri?! Mă şi văd cu un copil,  gândesc ”responsabil”, şi culmea, mă întreb dacă îmi va moşteni talentul, dacă mă va depăşi. Nu, n-aş putea să-i mai explic nimic! Ar fi şi absurd şi umilitor…

Trenul şi-a făcut datoria şi l-a readus la realitate. În drumul spre cămin, gândul că va trebui să se explice, să-i relateze Ralucăi o poveste fără nici un suport real, să fie cât mai liniştit, şi asta când zbuciumul din sufletul lui risca să atingă cote nebănuite, să se spovedească Maestrului, provoca o stare de nesiguranţă, de teamă ocultă. Surprizele însă nu-şi făcuseră încă plinul. Era noapte târzie când păşi în holul căminului şi rămase blocat.

Într-un colţ, pe un scaun incomod, ca de altfel toate scaunele din cămin,  Rallu adormise, de frig şi de oboseală, în aşteptarea celui pe care-l căutase cu nerăbdare toată ziua.

– Ce-i cu tine, fată?! La ora asta?!…Ştii că nu-mi place să mă cauţi la cămin…Chiar aşa, ce-ţi veni?!

– Nick, unde ai umblat toată ziua?! Te-am căutat peste tot…Ştii, am o veste ghrozavă…A fost o alahrmă falsă, o simplă întâhrziere. Doamne, cât m-am hrugat să fie aşa! E bine, e minunat! Poţi să fii liniştit, dhragule…Hai, spune ceva, nu mă phrivi aşa buimac!…

– Tu, tu ai făcut ceva?!…Doar n-ai îndrăznit să…Nu, spune-mi că nu, te rog!

– Nu, Nick, n-am făcut nimic, nici n-aş fi avut cuhrajul. Ţi-am spus doahr că nu m-am simţit vinovată penthru ce s-a întâmplat…Dumnezeu nu ne-a pedepsit şi asta e o dovadă în plus că n-am ghreşit. Nick, eu chiahr te iubesc!…

– Doamne, dacă se întâmpla ieri, multe rele ar fi putut fi evitate…

– Ce hrele, Nicki, desphre ce vohrbeşti?!

– Nimic, nimic…Hai să te duc acasă, să ne aerisim puţin.

– Nick, eşti tahre phreocupat de ceva…te supăhră ceva?!…hai, spune!…nu te bucuhri?!…pe unde ai tot umblat?

– Las-o baltă! N-am nimic…Am avut o treabă de rezolvat şi nimic mai mult…Atât doar că m-am cam grăbit şi, vorba aia, graba strică treaba. Asta-i viaţa!

– Ce enigmatic eşti!?, în loc să te bucuhri, să ne bucuhrăm…

Nick nu mai avea chef de confesiuni făcute sub presiunea momentului. La ce?! Se grăbise o dată şi acum purta pe umeri presiunea unui regret. Ella nu avea cum să afle, şi nici nu ar mai avea sens să i-o spună. Planificase în sinea lui o întâlnire de punere la punct a situaţiei, a legăturii dintre ei şi, mai ales, a perspectivelor acestei legături. Nu luase în considerare decât punctul lui de vedere, ignorase profunzimea sentimentelor ei, sau, mai bine zis, se temuse de această profunzime, de efectul pe care l-ar fi putut avea asupra viitorului său. Şi ce a ieşit? O dandana de toată frumuseţea! Ella nu meritase aşa ceva iar durerea pe care o citise în ochii ei stăruia fără milă. Se simţea vinovat, se simţea copleşit.

Sunt un nemernic! Nimeni nu are voie să se joace cu sentimentele altora. Am jignit-o, am dezamăgit-o. Simt că nu mă va ierta niciodată şi ăsta este ultimul lucru pe care l-aş fi dorit. Nici măcar nu pot să-i cer iertare. Ar fi o gafă de proporţii şi mai mari. Înghite Nicolae şi fereşte-te de dandanale! Atelierul te-a salvat de multe rele şi doar în atelier poţi găsi liniştea, liniştea inegalabilă a creaţiei…Care creaţie?! Dacă am terminat cu Maestrul, aşa cum a vrut el, de unde mai fac eu rost, iarăşi, de piatră? Fără material nu mai am ce face la cimitir. Şi-atunci?! Apucă-te Nicolae de desen că-i mai ieftin…Ba nu! Am să-l rog pe Şefu să-mi facă rost de ceva butuc sau scândură. Poate scot ceva din lemnele de foc?! Care lemne de foc, omule?! Atelierul trăieşte pe godin cu gaz…Până la urmă trec pe modelări în lut, dar asta ar însemna să lucrez la Maestru şi să mă las bătut la cap cu sfaturi, indicaţii. Nu, eu trebuie să lucrez singur! Da, dar unde şi cu ce?! La dracu, om trăi ş-om vedea!

Monolog lung şi istovitor, cu întrebări fără răspuns, nu rareori cu voce tare, spre deliciul celor de prin preajmă. În asemenea împrejurări Nick devenea agresiv, tuna şi fulgera, apostrofa fără drept la replică. Ce-i trecea lui prin cap şi scăpa prin ascuţişul limbii era literă de lege. În asemenea situaţii ori îl aprobai dând din cap, ori te retrăgeai lăsându-i impresia că te-a convins. Uneori, mizând pe ”efecte speciale”, apela la fabulaţie şi, o pot recunoaşte cu mâna pe inimă, imaginaţia lui reuşea să te fascineze. Nu cerea îngăduinţa nimănui, luptând cu toată convingerea pentru a se impune. Erau şi momente de panică, momente în care, pentru a nu-şi dezvălui slăbiciunile, ridica tonul, mizând pe efectul decibelilor asupra interlocutorului, efect adesea benefic deoarece reuşea să transfere panica din ograda lui în cea a ”adversarului” său. Culmea era că adversarii lui erau de regulă admiratorii lui necondiţionaţi, bărbaţi sau femei, gata să cedeze pentru a-i menaja orgoliul, prieteni adevăraţi care, oricând şi oriunde, se luau la trântă cu oricine ar fi îndrăznit să atenteze la reputaţia lui de artist dotat cu un talent ieşit din comun. La timpul respectiv, pentru Nick această atitudine era benefică. Nu o recunoştea făţiş, dar păstra în memorie, cu grijă şi recunoştinţă, orice astfel de ”intervenţie”.

Mai târziu, prietenii împăciuitorişti, prin acest gen de atitudini, aveau să-i hrănească, fără voie, orgoliul subminând adevăratele-i calităţi. Şi cum anii curg prea uşor pe parcursul unei vieţi, ceea ce ar fi trebuit să-i îmbogăţească încrederea în propriile-i forţe, a început să sape la rădăcină. Acum însă, lucrurile nu scăpau de sub control, Nick era admirat şi iubit, iar micile-mari cusururi erau date pe seama marelui său talent.

Un drum lung şi apăsător a fost plimbarea până acasă. Ralu simţea că ceva ocult se aciuase între ei şi, cunoscându-i reacţiile în astfel de situaţii, se mulţumea să-l strângă de braţ, încercând să-i transmită şi lui ceva din nota de linişte şi mulţumire care o domina.

– Nicki, nu vhrei să inthri puţin? Ai mei sunt oameni foahrte cumsecade în toată simplitatea lor. Mi-ahr place să te cunoască, mai ales acum când nu avem ce ascunde. Îţi fac un ceai, sau o cafea, dacă preferi…Ce zici?

– Cum să intru într-o casă de oameni normali la ora asta?! Te sărut şi zic că-i mai înţelept să merg să mă odihnesc. Mâine mă duc în căutare de butuci, poate că am noroc. Hai, las-o pe mâine!

– Cum vhrei tu, dahr eu vhreau şi spehr că vei accepta să-i cunoşti pe ai mei. Nu sunt ei nişte libehrtini, dahr nici încuiaţi nu sunt. Au chrescut totuşi două fete cahre-i iubesc foahrte mult. Te-am pupat!

Nick o luă agale spre cămin. Un adevărat vârtej se iscase în capul lui. Un haloimis, cum îi plăcea să spună. Era copleşit de evenimente şi, poate pentru prima oară în viaţa lui, nu prea lungă de altfel,  se simţi copleşit de vinovăţie. Dacă plecam cu câteva zile înainte, mânat de cea mai curată intenţie de a stăvili alunecarea pe toboganul fericirii construit cu atâta încredere de Ella, alta ar fi fost situaţia acum. Aşa, copleşit de dandanaua în care am căzut, fără să am răbdarea confirmării, am dat în bară şi am creat, nu ca în artă, o operă terifiantă, o operă de distrugere, acoperită doar de scuza cinică: vinovat fără vină. Cum adică fără vină?! Ce cretin! Şi, chiar şi în circumstanţele momentului, nu puteam  s-o scutesc de absurdul situaţiei motivând încercarea mea de a o elibera de speranţele care o dominau, spunându-i, ca pe vremuri, în copilărie, că nu putea avea un viitor alături de mine, că nu puteam să mă angajez în nimic, legat fiind de un crez, fie el şi absurd, crezul artistului din mine?! Nu ar fi fost o noutate. I-am repetat de zeci de ori că viitorul meu era legat de condiţia sine qua non a libertăţii depline. Ar fi fost o reconfirmare a ideilor mele fixe legate de creaţie, de talent, de incompatibilitate. Important e că n-aş fi rănit-o cu ”sinceritatea” mea deplasată. Minciuna lansată în scop nobil n-ar mai fi fost o minciună deplasată. Nu, Nicolae a trebuit să sară peste cal, s-o facă pe eroul, pe responsabilul, să-şi motiveze gestul şi hotărârea irevocabilă. Şi când te gândeşti, cu câtă simplitate, cu câtă disimulare a durerii, a făcut faţă situaţiei create!

Dincolo, aşa zisa disimulare se răzbuna. Poala bunicii, ca de obicei, a servit drept refugiu, drept alinare, iar nedespărţitul şorţ de bucătărie, a şters, ca în copilărie, ochii şi nasul nepoatei preferate.

– No, care-i baiul, micuţa mea?!

– Nimic, bunico, nimic! Aşa-i când te desparţi de ceva sau de cineva care ţi-a fost drag. Trebuia să ştiu că aşa se va întâmpla!?…Doamne, cât îl iubesc!

– Bine, bine că nu-i ceva mai rău!…Dragostea vine şi pleacă, lumea e clădită pe uitare, ziua de mâine aduce noi iubiri, şi tot aşa de când e lumea. Hai să-ţi fac un ceai de tei cu multă lămâie ca să dormi mai bine.

– Buni, nu se comentează! Rămâne între noi, ca de obicei…

Nu ceaiul de tei putea fi remediul. Trebuia să se liniştească singură ştiut fiind că în astfel de situaţii nu era nimic de făcut, ci doar de acceptat. Dar dacă toată povestea e o minciună sfruntată?! Dacă Nick n-a găsit un pretext mai bun, mai plauzibil, să pună capăt speranţelor mele?! Nu cred! Nick a fost şi cred că va rămâne, totuşi, dintr-o bucată. Putea, pur şi simplu, să nu mai dea pe aici şi să aştepte ca totul să se stingă de la sine. Nu, n-are rost să mă amăgesc făcând drum unor noi speranţe. Singura soluţie rămân Bucureştii, ANEF-ul, sau cum s-o mai numi de acum încolo. Ce satisfacţie pe soră-mea, ca să nu mai spun de Tedy!…

Vizita la atelierul din cimitir a avut un moment benefic pentru starea lui Nick. Şefu, cu discreţia lui dictată de un bun simţ genetic, cum îl caracteriza tânărul artist, l-a lăsat să se învârtă prin atelier, să se agăţe de ceva anume, orice, numai să reintre în cămaşa omului casei. Îl urmărea cu coada ochiului mimând o preocupare aparte pentru aranjatul puţinelor scule de care dispunea. Cel care a făcut pasul a fost Nick. Se confesase cu două zile înainte, găsise înţelegere şi se simţea obligat să curme curiozitatea bătrânului.

– Şefu, s-a aranjat, s-a rezolvat de la sine…Ştii, a fost o alarmă falsă, totul n-a fost decât o spaimă…

– Dacă s-o arănjet, aiasta-i bine, băiatule. Da’ fata n-o făcut nimică, nu?

– Nimic, Şefu, ne-am speriat degeaba…Ufff, ce spaimă am tras!

– No, şi spaima aiasta e bună de ceva! Tineri, tineri, da’ trebă să faceţi ce faceţi cu cap, erted?…

– Înţeles, Şefu!…Dar ştii că acum am o altă problemă? Să vedem dacă mă poţi ajuta cu ceva…

– Care-i problema?… spune!

– Acum că am terminat cu piatra, cu Maestrul, nu mai am material de lucru…

– Hm…să mai cătăm altă piatră, numa’ că nu-i uşor…

– Ştiu, Şefu,…m-am gândit să lucrez în lemn, dar mi-ar trebui ceva butuc sau nişte scânduri, ce zici?

– Nicolae, lemne găsim mai uşor, e o pădure acolo, la capăt de oraş, aproape. Vorbim cu paza, ducem o pălincă şi băieţii o să aducă lemnul cu căruţu. Merem mâine acolo tăţi. Trebă că găsim…

– Şefu, eşti cineva dacă mă ajuţi şi acum! Mulţam!

Treaba a mers ca pe roate. Pălinca l-a făcut pe paznic mai vorbăreţ, mai serviabil. I-a dus la un trunchi de tei, doborât cine ştie când, curăţat de podoaba crengilor, transformate în lemne de foc, întins într-un luminiş pe post de laviţă. Cum laviţa era inutil de lungă, paznicul le-a pus la dispoziţie un joagăr şi i-a pus la treabă, să desprindă doi butuci, sub privirile sale pline de satisfacţie şi ale celui care-l blagoslovise cu licoarea divină.

Treaba n-a fost uşoară, joagărul ruginit şi diametrul impresionant al trunchiului de tei ridicând probleme celor doi moţi ajutaţi de avântul artistului. Seara Trofeele au luat drumul spre atelierul de ”sculptură” sub privirile pline de încântare ale lui Nick, proaspăt descătuşat din situaţia, mai ieri fără de ieşire, purtând în suflet doar povara lăsată de dandanaua în care se pomenise, vorba aceea, fără vină. Ştia că va putea lucra, că va ataca lemnul, şi ce lemn! Tei rătăcit la liziera unei pădurici de la marginea oraşului, doborât, cândva, cu cine ştie ce scop, abandonat pe post de laviţă, cine ştie din ce cauză, prea lung pentru o ”laviţă”, fie ea şi de pădure. Ce pleaşcă pe mine! Ce va urma, oare? Poate un butuc de salcâm, că doar pădurea-i plină…

 

30

Primăvara lui ’53 se anunţa tulbure pentru români: nici soarele nu se înghesuia să se instaleze, nici evenimentele legate intrinsec de viaţa cea de toate zilele nu străluceau la orizont. Moartea lui Iosif Visarionovici, chiar dacă a sunat ca o bombă de mare putere, a adus cu ea o stare de confuzie, manifestându-se diferit la nivelul populaţiei. Politicienii în vogă erau derutaţi neîndrăznind un pronostic în privinţa viitorului lor politic. Doliul ”naţional” decretat a scos în stradă, în cadrul unui miting al plângerii, sute de mii de cetăţeni, cu, şi fără, convingeri politice comuniste. Amestecaţi în mulţime, fără a îndrăzni să se manifeste, formând grupuri aparte, cei din urmă, căutau să ascundă în spatele pleoapelor lăsate, licărirea evidentă a satisfacţiei, a speranţei. Primii, gata instruiţi pentru eveniment, îşi manifestau durerea prin lacrimi dublate de icniri zgomotoase, însoţite de comentarii sau întrebări, care mai de care mai lamentabile – A murit Tătucul…Ce ne facem fără el?!…  Ici-acolo, unii, puţini la număr, întorceau spatele către balcoanele instituţiilor centrale, de unde, megafoane puternice transmiteau ultimele ştiri, condoleanţe, nespusa durere abătută asupra poporului român, şi nu numai, căutând drumul de minimă rezistenţă pentru a părăsi, chiar şi cu riscul de a fi văzuţi, sau chiar filmaţi, turma de oameni scoasă la un priveghi de la distanţă. Cei ”neangajaţi politic” rezistau stoic impunerii, nu se manifestau în nici un fel, copleşiţi de gânduri mai pragmatice: aprovizionarea cu de ale gurii într-o situaţie jalnică creată de ambiţia organizării de către România a celui mai important eveniment internaţional, Festivalul Tineretului, ambiţie care reuşise să golească magazinele alimentare de cele mai elementare produse. Dispăruseră nu numai alimentele de bază, dar spre disperarea multora şi băuturile alcoolice, inclusiv berea, şi ţigările.

Încercările autorităţilor de a crea o atmosferă de entuziasm, de participare afectivă la pregătirea marelui eveniment, au eşuat. In starea de mizerie generalizată care domnea în ţară, numai de câştigarea acordului unanim nu putea fi vorba. În oraşele universitare atmosfera era în fierbere. Studenţii, ah studenţii ăştia!, cuiul care ţinea trează vigilenţa organelor securităţii statului, au intrat cu o şi mai mare pondere în atenţia ”securiştilor”, noul termen intrat în vocabularul cotidian, vizând fără ocolişuri, caracterul de poliţie politică, caracteristică, până nu de mult, atribuită de media din ”vestul sălbatic” agenţilor KGB din ”Ţara Soarelui Răsare”. Aceşti ”ochi albaştri”, cum erau catalogaţi, nu neapărat pe criterii ”ştiinţifice”, au ajuns spaima de zi cu zi a oamenilor de rând şi, un subiect de glume nevinovate în gura celor mai slobozi de gură. Mulţi posesori ai acestor ochi albaştri, cu sau fără vină, au început să se protejeze de privirile celor din preajmă apelând la ochelari fumurii. În această atmosferă de tensiune permanentă, în care Nick se crezuse uitat, a venit vizita la cămin a ”amicului” său cu ochii precum cerul. Îl aştepta în hol, tolănit într-un scaun, dacă se poate spune aşa ţinând cont de calitatea ”fotoliului”, lângă fereastră.

– Greu de găsit, tovarăşe Nicolae, greu…

– Ştiam că mă cheamă Krüger, tovarăşe, nu ştiu cum…

– Numele meu n-are nici o importanţă. Importantă este funcţia şi, mai ales, misiunea! Şi misiunea trebuie dusă la capăt, tovarăşe Krüger, chiar dacă îţi place sau nu, e clar?

– E clar dacă îmi spui despre ce este vorba…şi, hai să mergem să ne mişcăm ca să nu facem circ aici, la cămin…

– Cel mai bine e să mergem la noi la birou, să stăm la o masă şi eventual să întocmim şi o notă scrisă. E bine să ştii unde mă poţi găsi când ai nevoie de mine. Întrebi de tovarăşul Mişu şi mă găseşti uşor.

– N-am eu de făcut nici un fel de notă, domnule! N-am timp nici de treburile mele, darămite de făcut note. Ce note, domnule?!, că mă apucă dracii!

– Calm, calm, că am tot timpul la dispoziţie. Până mâine trebuie să fac un raport şi nu mă culc până nu-l dau gata. Hai, mergem, ne aşezăm la masă, discutăm, scriem şi după aia poţi pleca liniştit…

– Şi dacă nu vreau, ce faci, mă arestezi?!

– Eu nu mă ocup de arestări, tovarăşe. Pentru asta are cine să se ocupe, numai că n-ar fi bine să facem vâlvă la cămin. Ştii cum sunt colegii, buni până la necaz…că mai departe, rămâi singur şi tot la noi ajungi.

– Măi, de ce nu-mi daţi pace? Nu mai ştiu nimic de tatăl meu, şi nici nu vreau să ştiu. A plecat, ne-a lăsat, să-i fie de bine şi n-am cuvinte! Priceput?!

– Ţi-am spus eu ceva de tatăl tău?! Sau, poate că te simţi cu musca pe căciulă? N-am eu timp acuma de tatăl tău. Dacă mişcă, aflăm noi, n-ai grijă! Acum sunt alte probleme pe rol…Uite, abia a murit tovarăşul Stalin şi au şi început unii să se agite. Ce dacă a murit?! Vine un alt Stalin, comunismul va merge înainte, iar noi trebuie să avem grijă să nu mişte în front nişte sabotori care să răstoarne puţina democraţie pe care am câştigat-o. Intelectualii ăştia nu se astâmpără, se agită până şi la un miting de doliu. Ce-or fi crezând, zău că nu ştiu, dar ştiu că vor da de dracu.

– Şi ce am eu cu mitingul de doliu?! A murit Stalin?!, şi ce-i cu asta?! O să apară un alt Stalin, nici o grijă! Aşa-i în politică! Ce am eu de făcut nu are nimic cu asta. Eu, când vreau să mă reculeg nu merg la un miting de doliu, eu merg la un cimitir. Acolo-i linişte şi eu de linişte am nevoie…

– Nu mă lua peste picior! E mai bine să colaborăm, dacă vrei cu adevărat să ai linişte. Să ştii că ştiu să-mi fac meseria, o meserie ca oricare alta şi, nu mi-e ruşine de ce fac. Ţara asta trebuie şi apărată şi asta-i misiunea noastră.

– Măi, Mişule, că tot mi-ai spus cum te cheamă, noi artiştii facem un act de cultură şi nici asta nu-i puţin! Cultura înalţă o Ţară, nu o distruge. Arta este frumosul, patriotismul, comunicarea cu lumea largă. Arta, în orice domeniu, trebuie încurajată, lăsată să producă frumosul, să cultive. Vorbesc de arta adevărată, cea liberă de constrângeri. Cine încearcă să subjuge arta comite o crimă împotriva propriului popor! Cum să faci un informator dintr-un artist?! Trebuie să te gândeşti bine înainte de a mă duce la voi să mă obligi să scriu ”note”, cum le spui tu. Vrei să înţelegi ce este arta, vino cu mine într-un mic cimitir ca să vezi la ce lucrează un artist, sau vino în atelierul profesorului meu să vezi ce politică subversivă bagă el în sculpturile sale. Uite, să-ţi arăt ce face un artist luat, aşa, pe nepregătite. În mapa asta am nişte coli albe iar în buzunar un pix mare cu mină de cărbune, un versatil. Ne aşezăm pe banca aia singuratică şi încercăm să comunicăm. Ce zici?!”

– Nu înţeleg unde baţi dar, hai să vedem ce-ţi trece prin cap, tovarăşe artist!

– Stai jos şi uită-te unde vrei. Nu trebuie să mă urmăreşti, fii natural, nu sta ca la fotograf, priceput?

– Nu pricep eu nimic dar, cum sunt în misiune, mă adaptez situaţiei.-

Efectul a fost cel scontat. După un sfert de oră, se holba Mişu la portretul în cărbune şi nu scotea nici o vorbă. Ridica uneori privirea înspre Nick, o privire care întreba parcă: oare cum ai făcut?! Apoi, se cufunda din nou în studiul propriului chip. Era doar mirat, era fascinat?!, era greu de definit această atitudine.

– Ei, ce zici? Îţi place moaca ta?…Am, sau nu am talent? Hai, spune, omule, ceva!

– Mi-ai dat cu leuca-n cap, domnule artist! Nu pricep cum se poate aşa ceva, în doar câteva minute?!…

– Se poate, dar nu mă lua cu domnule, dragă tovarăşe. Ce naiba!, eşti doar în misiune, nu?!

– Da, în loc să mă documentez, eu, uite ce fac, tovarăşe Nicolae!

– Las-o-ncolo cu tovarăşe! Spune-mi simplu Nicolae, iar eu am să-ţi spun Mişu…Ce zici? Îţi place, o’ ba…

– Îmi place, Nicule, cum să nu-mi placă…sunt şi eu om ca toţi oamenii. Spunea bunica: ce-i frumos, îi place şi lui Dumnezeu. Ea era tare credincioasă, că aşa era pe vremea ei. Îmi faci cadou tabloul acesta, ce zici?

– Păi, ce să zic? E al tău! Dacă vii mâine, tot pe banca asta, am să aduc o ramă si sticlă ca să-l înrămăm. Ai să-l poţi pune pe perete în camera ta.

– Camera mea?! Păi, crezi că eu am camera mea?! Eu sunt un amărât pe lângă şefii mei. Am să-l pun în biroul unde lucrez să-l vadă toţi colegii…Ba, nu se poate! În birou nu putem pune decât portretele dascălilor şi a  lui Gheorghiu-Dej. Asta ar mai lipsi să apar şi eu printre ei! N-aş mai apuca să te mai urmăresc cu anchetele mele. Cine ştie pe unde aş ajunge!? Să ştii că vin mâine şi mai vorbim şi despre ce mă interesează în legătură cu mitingul de doliu. Eşti un norocos că ai dat de unul ca mine. Nu toţi suntem la fel, cum cred oamenii. Eu sunt mai altfel.

– Nu te mai omorî atâta cu mitingul acesta. Omul a murit, să-i fie ţărâna uşoară, nu mai e tovarăşul Stalin, e simplu, Stalin! A fost ce-a fost, acum nu mai e decât trecut. Să vezi câţi se vor trezi din somn să-l judece…aşa-i de când lumea, Mişule. Vino şi vom găsi despre ce să băsădim, că doar suntem tineri. Vorba aia înţeleaptă: morţii cu morţii, viii cu viii! Basta!

N-a apucat bine Mişu să se îndepărteze că pe Nick l-au apucat crampele. M-am ţinut cât m-am ţinut, dar emoţiile şi frica asta absurdă încep să-şi joace rolul. Dacă nu găsesc o budă, sau un tufiş, mă fac de rahat. Doamne, ce fire!, de la cine, dracu, am moştenit-o?! Simt că mor…

A fost nevoie într-adevăr de un tufiş pentru că de o budă la îndemână nu putea fi vorba. Această fire ”imposibilă”, cum o numea Nick, hiperemotivitatea, teama obsesivă, îl aruncau în braţele unei atitudini agresive de mascare a realităţii cu care nu se putea mândri. Avea să poarte această ”cruce” până-n ultimele clipe lucide ale vieţii sale. Încet-încet, toate aceste ”neajunsuri” au pus stăpânire pe întreaga-i fiinţă ajungând să fie o dominantă în viaţa lui. Ştia acest lucru, încerca să iasă la suprafaţă, el, adevăratul Nicolae, talentat şi sensibil, iubitor al frumosului, a măreţiei naturii, a fantasticei forţe de creaţie a acesteia.

Pleca deseori, de unul singur, urmând firul apelor curgătoare, desfătându-se cu minunea pădurilor, cu splendoarea crestelor. Pleca singur, deoarece, ca şi în cazul expoziţiilor, dorea să savureze nestingherit minunile Marii Creaţii, opere ale celui mai mare artist al Universului. În astfel de momente se manifesta credinţa lui în Dumnezeire, în unicitate şi, ”egoismul” care nu-i permitea să împartă toate acestea cu nimeni. Se cunoştea foarte bine şi nu se sfia s-o spună cu voce: Da, sunt egoist, sunt zgârcit, dar n-am nimic rău în mine. Cine vrea să-mi fie prieten, să accepte ceea ce este bun în mine. Restul să cadă în subsidiar. Fiinţa umană nu este perfectă, iar eu fac parte din acest regn.

Drumul spre cămin s-a abătut pe la operă unde pregătirile pentru marea premieră erau în toi. Atelierul arăta ca un magazin de artizanat. Decoruri, ustensile, materiale în aşteptare să fie transformate, panouri de decor. Tehnicienii mişunau printre aceste elemente constitutive sub îndrumarea micului, dar marelui scenograf, singurul care, la acea oră, le vedea asamblate oferind publicului nerăbdător, viziunea cantonată în imaginaţia lui.

– Nick, tu realizezi ce efect va avea călăreţul tău plantat în colţul din dreapta scenei, sub perdeaua de ploaie proiectată şi cu soclul supus furiei apelor?! Ai fost genial! Da, da!…genial! Şi toate acestea, din scânduri, zdrenţe şi hârtie! Ascultă-mă, va fi un spectacol măreţ. Nu e nevoie să fim modeşti…nu, nu!

– Când montaţi?, vreau să asist.

– Cum când?!…astăzi începem. Trebuie să rămâi cu noi. Ochiul, ochiul tău trebuie să facă amplasamentul final, unghiul, mai ales unghiul. Reflectoarele, luminile, în general, sunt puse la punct, dar trebuie cizelate unghiurile de lumină, nuanţele de culoare. Ştii ce emoţii am şi cu apa? Sper că Sever a ştiut ce-am vrut eu să fac şi că va veni pentruNu l-am mai văzut de două zile nici măcar la cămin. retuşuri. Ştii ceva de el?

– Vine el, nici o grijă. N-avea grija lui, e bun, e bun cu adevărat!

– Dar tu, ce-i cu tine?!, pari cam palid.

– Nimic grav, am făcut diareea mea albastră, reacţia la culoarea cerului din ochii fiinţelor umane.

– Ei, pe dracu, iar te-au luat la întrebări? Ce vor?!

– Vor să se dea în stampă! Să facă din moartea tătucului un prilej de investigare a sentimentelor care animă mulţimea în aceste clipe „grele”. Ca să scap, l-am îmbrobodit cu un portret la minut, să-l pună pe biroul de investigaţii. Ştii că era să se prindă dar, înalta-i conştiinţă l-a adus cu picioarele pe pământ: cică, nu poate fi în aceeaşi încăpere cu ”marii dascăli” şi, bineînţeles, nici cu portretul lui Dej. L-am aprobat şi l-am rugat să mă lase în pace în schimbul a câte portrete ar vrea să-i fac. Să-l fi văzut ce mândru era! Ha!

31

Relaţia cu Ralu a avut, în general,  un impact pozitiv asupra lui Nick. Stresul la care au fost supuşi, fiecare gândind din punctul său de vedere la consecinţele situaţiei create, a marcat felul de a privi viaţa în relaţiile cu oamenii. Un nou sentiment, necunoscut, acel al responsabilităţii, a dat un semnal de reală maturitate. În relaţia cu Ella se manifesta în mod vădit o atitudine de protecţie, neobişnuită pentru un adolescent în plină transformare, un copil în fond, ca şi ea. Îl obsedase, la acea vreme, menirea lui de artist de anvergură, ideea incompatibilităţii dintre obligaţiile faţă de viitorul artist şi o legătură sentimentală, fie ea şi de proporţii, cum părea, sau cum ameninţa să fie. Acum lucrurile luaseră o altă turnură: Ralu îl atrăgea ca femeie, chiar dacă prin vârstă îi amintea de Ella. Relaţia de intimitate deplină la care ajunseseră – cât ai clipi din ochi – cum le plăcea s-o spună, chiar dacă suna ca o scuză, l-a descătuşat de vechea obsesie materializată prin acel strigăt repetat: sunt mare! , aducându-l cu picioarele pe pământ. Atitudinea protectoare manifestată în timpul ”crizei” l-a înălţat, dacă se mai putea, în ochii strălucind de dragoste, de loc adolescentină, ai Ralucăi. Nick nu mai era un pretext de flirt, peste noapte el devenise bărbatul vieţii, marea dragoste.

Dovezile manifestate erau mai mult decât elocvente. Nick încetase să mai fie un simplu student-artist, visul de aur al oricărei adolescente, un ”obiect” preţios, de invidie, în ochii prietenelor, a colegelor. Nick era al ei, câştigase chiar statutul de membru al familiei, neatestat încă, dar pe cale de a deveni. Da, Raluca era în al nouălea cer. Cu mintea-i de copil, încă, maturizat ex abrupto, vorba părintelui Maximilian, ea ţesea zi şi noapte vălul care-i va proteja, în vâltoarea vieţii, viaţă despre care nu ştia mai mult decât ştiu copiii, din poveştile cu zâne şi feţi frumoşi, cum, de altfel, şi erau consideraţi de cei din jur. ”Sunt faini” era sintagma la modă şi ei o acaparaseră cu repeziciune.

Şi chiar erau! O sclipire de optimism ţâşnea din privirile amândurora, o poftă de nestăpânit le acaparase simţurile. Într-un fel, se repeta, la vedere, idila adolescenţei lui Nick, doar că, un plus, greu de definit în cuvinte, prezenţa lor iradia locurile unde se iveau. Într-un mare centru universitar nu era uşor să ajungi în topul admiratorilor, şi totuşi, într-un timp record, se putea spune că întreg oraşul îi cunoştea şi admira. Da, a fost o mare poveste de iubire, o poveste trăită cu toată intensitatea. Şi culmea, cu toată firea lui închisă şi cusurgie, îmi împărtăşea, de câte ori ne întâlneam, din experienţa asului care devenise peste noapte! Totul era perfect, doar intrarea oficială în familie, întârzia. O teamă nemărturisită, o jenă, îl făceau pe Nick să apeleze la tot felul de pretexte pentru a amâna momentul confruntării. Era conştient că frageda vârstă a Ralucăi putea constitui un impediment în procesul înţelegerii, tributar, la acea vreme, unor concepţii înrădăcinate în generaţia din care făceau parte părinţii ei.

La maică-sa nici nu îndrăznea să se gândească, mai ales că, nici nu era cazul încă. Din ”durul” pe care-l împrumutase ca ţinută generală, cel puţin faţă de Raluca, nu mai rămăsese mare lucru. Era mai puţin încruntat, aproape mereu pus pe glume. În ”lume” o prezenta ca pe ”prietena mea”, fără să-i pronunţe numele: Ralu i se părea prea intim, iar Raluca suna prea oficial. Prezenţa ei în atelierul operei nu-l mai deranja cu toate că frecvenţa vizitelor lua proporţii, stârnind zâmbete îngăduitoare sau ocheade stângaci disimulate. Ce mai! Erau o pereche ”de milioane”, ca să mă exprim în spiritul vremii, să rămân cât mai fidel ”culorii locale”.

Cu toată sărăcia lucie care bântuia ţara anului ’53, ei trăiau cu capul în nori, consumând, sau mai bine zis, devorând timpul liber, atât de preţuit mai ieri de viitorul ”mare” artist. Nici butucii de la cimitir, nici întrebările din ce în ce mai insistente ale Maestrului, nu-l puteau readuce la starea lui proverbială. Se contempla cu ceea ce-i oferea viaţa în noua lui ipostază. Hoinăreau pe străzi, prin parcuri, prin sălile de expoziţii, pe malurile de neuitat ale râului, când liniştit, când învolburat, umflându-se în pene pentru a o lua razna peste diguri. Constrângerile dictate de programul de repetiţii, sau de prezenţa la cursuri sau atelierele de creaţie, apăsau ca o corvoadă greu de suportat, constrângeri care le răpeau puţinele ore de desfătare, care, oricât de multe ar fi fost, tot puţine rămâneau. A fost un an plin în viaţa lor sentimentală, descopereau minunile lumii pământene, fantezia o lua razna dând noi şi noi dimensiuni relaţiei lor intime, orbindu-i, făcându-i să uite cu uşurinţă experienţa trăită cu nu prea mult timp în urmă.

Dacă baletul era supus, totuşi, unui program rigid, împiedicând în cazul Ralucăi orice abatere profesională, la Nick lucrurile stăteau puţin diferit. Până şi programul de la institut era ceva ”liber consimţit”, sprijinit în acest sens de însăşi natura dascălilor, toţi artişti unul şi unul, sclavi ai libertăţii depline, în mişcare, gândire, creaţie. Sintagma ”artă pentru artă” atât de hulită pe plan oficial, atitudine împrumutată cu ochii închişi de dincolo de apele Nistrului, era păstrată în sufletele subjugate artei, hulindu-se în contrapartidă cealaltă sintagmă, ”arta angajată”. Adept al unei libertăţi neîngrădite, lăsat să se manifeste în voie în lumea profesiunii alese, angajat fără voie în spectacolul tumultuos dar senin al iubirii, Nick s-a pomenit în situaţia atletului care, sigur de victorie, scapă din mână puterea de concentrare şi se lasă inconştient în voia abandonului.

Ambiţia manifestată atât de vehement până mai ieri, se estompează, lucrările ”mari” se amână sine die, subjugând totul plăcerii de a trăi, recent descoperite, complăcându-se într-un ”dolce far niente” atât de periculos în viaţa unui artist. Era, într-un fel, o foame de mulţumire, de evadare din lumea emoţiilor creaţiei, deloc de neglijat la o fire ca a lui, de savurare a clipelor de fericire, apărute, cumva, din senin, în viaţa lui atât de zbuciumată.

Ralu, nerealizând acest aspect al vieţii artistului în devenire, iubindu-l pur şi simplu pentru felul lui de a fi, neimplicată, încă, în viaţa lui de studiu creativ, departe de a-i cunoaşte ”marele” talent, îşi trăia din plin visul iubirii adolescentine, devenit realitate, descoperind în ea o latură nemanifestată încă: posesivitatea. Culmea ironiei consta în uşurinţa cu care, prin excelenţă posesivul Nick, cedase fără nici o reţinere în faţa noului statut.

Anul ’53 a fost un an greu, marcând profund viaţa omului de rând, nu şi pe aceea a noilor participanţi la veşnicul şi, totuşi, mereu noul ”love story”.

– Nick, te-ai gândit că, odată, cândva, va threbui să avem un copil? Eu mă gândesc mehreu dahr nu hreuşesc să plasez în timp evenimentul…

– Bate-te peste gură, fată! Ce ţi-a venit?! Cine a spus că vom rămâne împreună, că ne vom căsători?! Lasă grija asta în seama timpului care curge: ce va fi, va fi! Neprevăzutul, hazardul, va hotărî viitorul nostru, al amândurora, sau, mai bine zis, al fiecăruia în parte. Aşa că, vorba ţăranului înţelept, nu te ăsta grija asta! Ziceai că ai rămas singură acasă, ce zici, trecem pe la voi?

– Chiar am vhrut să-ţi phropun dahr, dahr n-am îndhrăznit…Ştiu că nu vhrei să dai ochii cu ai mei…

– Păi, eşti sau nu singură?!

– Da, până mâine am să fiu singuhră, singuhrică…

– Dacă vin eu, fii sigură că n-ai să te simţi singură…!

– Să luăm ceva de mâncahre. Am ceva bănuţi la mine.

– Eu n-am nici un fel de bănuţi, i-am dat pe hârtie şi cărbune. După cât mai lucrez, puteam să mai amân, dar asta mi-a intrat în sânge. Bine că nu mai fumez, că nu ştiu ce m-aş face.

– Nici să nu te apuci cât timp ne săhrutăm. E ghroaznic să simţi gustul tabacului din guhra altuia!

– Vorbeşti din experienţă?!

– Nu, încă, dahr nu-mi place când cineva duhneşte lângă mine. Hai!…

Într-o astfel de atmosferă curgea viaţa lor, singuratici, într-un fel, fără prietenii culese din mediul în care se învârteau, fără confidenţe. Cerul era frumos şi albastru chiar şi când nori ameninţători brăzdau văzduhul. Nici măcar premiera Călăreţului de Aramă nu a putut abate această curgere lină de la albia trasată cu atâta nevinovăţie.

Un succes imens l-a lăsat, cumva, rece, pe ”creatorul” ecvestrei. Ecvestra în sine era, cumva, un vis îndepărtat, iar jocul cu decorurile, un simplu joc şi nimic mai mult. Scenaristul nu-şi mai găsea locul, la ieşirile la rampă se încurca în faldurile cortinei, încurcându-i şi pe ceilalţi protagonişti, dacă se poate spune astfel. Cineva din sală, apropiat al operei, cunoscător al dedesubturilor din culise, a strigat printre ropotele de aplauze, un prelung ”bravooo!”, urmat de ”bravo Nicolae, bravo Sever!”.

Maestrul s-a ridicat în picioare şi  îndreptându-şi privirile înspre cei doi protejaţi, ascunşi în fundul lojei, i-a aplaudat la ”scenă deschisă”. Sever, mişcat de gestul Maestrului, s-a aplecat cu vădit respect şi recunoştinţă. Nick, revenit, parcă, la apucăturile din trecutul apropiat, a făcut cu mâna un gest a lehamite.

– Ce-i, Nicolae, eşti prea mare pentru gesturi de apreciere atât de mici?!…

– Maestre, sunt destui alţii care merită aplauze cu prisosinţă. Ale mele pot să mai aştepte. Într-o zi, o ecvestră adevărată va străluci într-o piaţă publică sau undeva pe un fost câmp de bătaie, eu voi sta cu sufletul la gură ascultând aplauzele şi, eventual, ceva vorbe de apreciere. Voi fi mândru dacă veţi fi de faţă şi-mi veţi strânge mâna, în văzul lumii.

– Incorigibil, chit că-i îndrăgostit lulea. Pe el l-a interesat mai mult partea coregrafică decât premiera ca atare. Şi asta face parte din viaţă!

Nick era mai relaxat după cea de a doua şedinţă cu Mişu. Se pare că aprecierile de acasă la adresa portretului au fost hotărâtoare. Mişu s-a arătat mai mult interesat de arta portretistică a presupusului viitor colaborator decât de misiunea lui. A mai plecat cu un portret sub braţ, i l-a lăsat pe primul pentru înrămare şi, în modul cel mai firesc, i-a fixat o nouă întâlnire, pe aceeaşi bancă, pentru a-l aduce şi pe al doilea, după o prezentare în familie. Nici un cuvânt despre misiune, despre rolul pe care ar trebui să-l joace Nick pentru consolidarea poziţiei sale socio-profesionale. Nick era mulţumit. Reuşise, datorită talentului său, să-şi corupă umbra care începuse să-l exaspereze: Fii liniştit, Nicolae, ştiu ce trebuie să raportez în cazul tău. M-ai convins că nu mai ai legături cu tatăl tău, că eşti un student model, devotat noii orânduiri, etc., etc…

Uneori rămânea pe gânduri neînţelegând transformările care-i afectau felul proverbial de a fi, nepăsarea faţă de obsesiva preocupare: menirea lui ca ”mare” artist. În faţa oglinzii, întrerupând bărbieritul, maşinal, deschidea un monolog de autoliniştire. Stai liniştit, măi, Nicolae, măi! E o pauză bine venită, normală, probabil, pentru vârsta care-şi cere drepturile. Sunt un animal şi mă comport ca atare, chiar dacă sunt un animal superior, înzestrat cu raţiune. ”Ce e val ca valul trece”, ce panseu!, te scoate basma curată din orice încurcătură. Voi trece şi peste asta. Un pic de pauză nu strică! Proiectele mele de creaţie nu vor suferi. Materialele aşteaptă cu răbdare momentul când vine criza, când nimic nu mă poate opri. Orice s-ar spune, rămân la vorbele mele, voi fi mare.

Era ceea ce o frământa şi pe Ralu. Intuise cu cine avea de-a face, ştia că furtuna putea izbucni oricând, că va trebui să se supună, să-i fie alături, să-l laude, mai ales să-l laude. Prezentul era al ei, îl trăia cu nesaţ, înţelegea drumul talentului de nestăvilit şi credea cu toată făptura în viitorul ei alături de Nick. Vara a venit, cumva, sărind peste primăvara de care nu s-au prea putut bucura din cauza vremii capricioase. Odată cu soarele arzător au apărut şi primele mici diferenţe de opinii. Programul era mai greu de întocmit. În timp ce Ralu adora soarele şi nu scăpa nici un prilej de se expune procesului de bronzare, de expunere a unui corp frumos, artistic construit: chipul, raportul dintre trunchi şi lungimea picioarelor, poziţia fundului. Nick, preocupat din adolescenţă numai de dezvoltarea armonioasă a bicepşilor şi a pectoralilor, nedespărţit de cele două halteraşe de câte un kilogram, neapucând să înveţe să înoate, ura ştrandurile, plajele. Era greu de împăcat şi capra şi varza, dar umbra unor copaci salvatori de pe malul râului ademenitor, îi permiteau lui Nick să cedeze şi să-şi admire sirena în toată splendoarea mişcărilor, cronometrate, de prăjire uniformă.

O vizită în doi la atelirul cimitirului, aţintirea privirii asupra celor doi butuci de tei, trei vorbe şugubăţe ale Şefului şi, dorul de ciocan şi daltă, l-au făcut pe Nick să revină cu picioarele pe pământ. Promisiuni, angajamente, program prestabilit, ca un orar şcolar, au redeschis drumul ”Calvariei” spre liniştea cimitirului. Trebuia doar puţină consecvenţă şi lucrurile ar fi reintrat în normal, în normalul lui Nick, cel de dinainte de criză. Toamna, oricum l-a prins trudind din greu, hotărât să imortalizeze în lemn figura legendară a lui Decebal. Traian nu-l atrăgea. Pentru Decebal umbla să întâlnească ciobanii din Apuseni, să întipărească în minte chipurile lor hotărâte, îmbrăcămintea lor, graiul lor plin de gânduri înţelepte. Îşi umpluse blocul de desen cu schiţe, portrete. La vederea lor Maestrul i-a propus să facă din această preocupare un scop în sine, o galerie de chipuri de ciobani din Apuseni, să expună lucrările în cadrul unei expoziţii a institutului. Încântat de apreciere şi de propunere, Nick, în zilele libere, a organizat un adevărat periplu prin locurile cele mai reprezentative ale Apusenilor, însoţit, deseori, de prea supusa Ralu. A fost o idee grozavă. Natura, cu splendorile ei nealterate de mâna omului pus pe distrugere, l-a cucerit devenind un refugiu la ananghie, de reflecţie, de inspiraţie, de creaţie. Într-o vacanţă de neuitat, şi-a luat sculele şi dus a fost.

Auzise de Padiş, de Cetăţile Ponorului şi a poposit la o stână. A stat o săptămână, s-a hrănit ca la stână, a cioplit în lemn, îmortalizând chipuri de ciobani. Reintrase în febra creaţiei, alături de oameni simpli dar plini de bun simţ, care l-au îndrăgit, au păstrat cu sfinţenie chipurile cioplite, le-au dus pe la căşile lor. N-a fost o ieşire singulară spre nemulţumirea vădită a Ralucăi.

– Eu de ce nu pot veni cu tine?!

– De aia! Nu e locul tău acolo şi nici nu e vorba de o vacanţă, acolo lucrez pe rupte şi mă regăsesc. Ce să cauţi tu în sălbăticia acelor locuri?! Nu, n-ar fi bine pentru nici unul din noi. E bine cum e acum! Să nu ne grăbim să alterăm această lume a noastră. Şi mâine, şi poimâine, şi răspoimâine, e timp destul pentru noi…Să nu ne lăcomim!

32

”Practica” de la stână a avut un efect deosebit asupra artistului care încerca, încă timid, să se reîntoarcă la preocupările sale artistice. Zilele petrecute printre ciobanii din Apuseni care, în treacăt fie spus, erau ciobani de rasă, au adus în viaţa lui Nick oameni noi, diferiţi de cei printre care se învârtea în oraş, oameni viguroşi, cu sănătatea revărsându-se în vorbe, în gesturi, într-o înţelepciune pură, nealterată. Când Nick voia să cucerească, atunci o făcea cu toată ardoarea. Îndrăgit pe loc, liber să spună ce avea pe suflet, fără ocolişuri, specula la maximum farmecul care l-a caracterizat de mic copil, cu toate opiniile contrare pe care le provoca deseori, storcând din aceşti curajoşi ai munţilor, comori de înţelepciune.

Oameni, care se născuseră liberi, în vremuri libere, nu aveau treabă cu legile, cu decretele, cu stăpânirea. Ei ştiau una şi bună: tăte ăstea s-or duce la vale,  ca pietrele aruncate de stâncile golaşe, când s-or smuci pă omul rău. Pământu nu rabdă, pământu să cotremură! Ăşe cum o crepat Stalín de la ei, ăşe o să crepe şi de la noi. Nu-i ţâne pământu’ pă ăi care n-au Dumnezeu! Vin, ei, americanii, da ,da, o să vină!

Nick asculta, se amuza şi, mai presus de toate schiţa chipurile ca cioplite din piatră, cioplea câte un chip reprezentativ, cu nelipsita cuşmă îndestată ciar şi vara, cu gândul la istorie, la cei copleşiţi de armatele romane, dar nu învinşi. Chipul lui Decebal legendarul se năştea în închipuirea sa din chipurile întâlnite printre ciobanii din Apuseni.

Mai era un loc care-l atrăgea ca un magnet. Era Albacul moţilor răzvrătiţi, erau ciobanii născuţi în cătunul Arada, mândri că acolo se născuse Vasile Nicola-Ursu, marele Horea care, în 1784, a pornit răscoala ţăranilor. Ştiau totul despre Avram Iancu, despre Cloşca şi Crişan, cu amănunte pitoreşti, gata să depene cele mai năstruşnice poveşti, cu patos împletit cu umor. Acolo şi nu în biblioteci şi-a format Nick imaginea lui Decebal, un om al munţilor de neînvins, el însuşi invincibil, mândru dar înţelept, realist. Din tabloul ieşit din gura ciobanilor, Decebal nu se sinucisese nici din mândrie, nici din laşitate. Copleşit de forţa care mătura totul în cale, dornic să să-şi salveze neamul, a înţeles că dispariţia lui însemna renunţarea la luptă, din dragoste pentru ţară, pentru supravieţuire. Înainte de a se sinucide, Decebal le-ar fi transmis, cu viu grai, porunca dictată de Zamolxis: încetarea luptelor şi convieţuirea paşnică cu duşmanul, stăpân al lumii acelor vremuri.

Nick era fascinat de noii lui prieteni, la fiecare întoarcere în oraşul creaţiei, lăsând amintiri cinstite cu sfinţenie: chipuri de moţi, de ciobani, urmaşi reprezentativi ai lui Decebal, cioplite în lemn, lemn de Apuseni, cum îi plăcea să spună. Pleca înarmat cu imaginea unui Decebal, aidoma celor ce colindau Apusenii, chip mândru, dârz, cu o privire aruncând scântei de înţelepciune. Era perioada când Nick, puiul de neamţ, se dădea în vânt după legendele culese din trecutul istoric al românilor, din studiul vieţii cronicarilor şi nu numai. Plătea un fel de tribut educaţiei imprimate în sufletul lui de copil de Mami, cea născută pe teritoriul vechii Austro-Ungarii, şcolită în şcolile maghiare, strămutată din proprie voinţă pe teritoriul României Mari, acolo unde Grozăveştii îşi aveau originile, adevărata vatră, pornită, prin convingere, dar şi prin fire, împotriva nedreptăţilor suferite, porniri  manifestate nu o dată cu vehemenţă. Cunoscătoare a limbii maghiare, nu scăpa nici un prilej de a demonstra ungurilor, de oriunde, în limba lor, dispreţul pentru ”prostia lor înnăscută” de a se crede buricul Europei.

Da, Nick se lega trup şi suflet de tot ce era românesc şi visa să ocupe un loc deosebit în promovarea culturii, a valorilor româneşti. Începutul iernii l-a găsit implicat, ca în timpurile lui bune, în proiectul Decebal, plin de avânt, de contradicţii. Imaginea marelui rege, culeasă de prin biblioteci, nu mai corespundea întru totul cu cea culeasă de pe chipurile ciobanilor moţi, din istoria povestită de aceşti stăpâni ai naturii, de nezdruncinat în convingerile lor, în obiceiurile moştenite peste veacuri, în libertatea lor de a păstra cu sfinţenie tradiţia. Butucul, unul din cei doi, impresionant prin dimensiuni şi ”puritatea” structurii fibroase a lemnului, tei de cea mai bună calitate, şi-a ocupat locul pe tronul de creaţie din atelierul cimitirului, înconjurat de acel şanţ neobişnuit, precum un şanţ de protecţie a unei cetăţi medievale. Pentru Nick, butucul chiar reprezenta o redută ce urma să fie cucerită cu dalta şi ciocanul, pentru a-l elibera din uitarea istoriei pe cel care, prin dârzenie, dar şi înţelepciune, îşi salvase de la pieire supuşii punând totodată piatra de temelie la crearea unui nou popor.

Revenit din călătoria sentimentală ce părea a nu avea sfârşit, Nick, fără a altera povestea reală, trăită cu atâta dăruire, a reluat prin graiul dălţii, drumul ”Golgotei”, ignorând experienţa, nu întotdeauna plăcută, a iernii precedente. Dalta lui a intrat cu gingăşie in lemnul primitor, cu siguranţa cu care, cu un an în urmă intrase în cristalul masiv de Ruşchiţa. Era o lucrare promisă ciobanilor din Albac, pentru Albac, pentru procesul de decopertare a istoriei. Decebal trebuia să fie doar începutul. Promisese şi avea de gând să se ţină de cuvânt: Horea, Cloşca şi Crişan trebuiau să prindă viaţă, să ia drumul spre Ţara Moţilor, Ţara comorilor descoperite, în periplul prin stânele din Apuseni. Planul era măreţ, imaginat pentru o perioadă mai lungă, până la terminarea institutului. Ce proiect de diplomă! Cum să nu fie acceptat de cei în drept?! Se înscria, oarecum, în linia trasată de partid, de cei de la cultură, din învăţământ. Era de ajuns să propui ceva care să  înceapă cu o  ”răscoală ţărănească”  şi  te alegeai cu înţelegere şi sprijin. Dacă-l implicai şi pe Decebal, intrai direct în braţele celor care, cu orice preţ, doreau să mai taie, măcar ceva, din rolul romanilor în naşterea poporului român. Romanii erau catalogaţi ca năvălitori, în timp ce Decebal era băştinaşul, infrastructura.

Plecările la ”documentare”, retragerea într-un cimitir, cum se plângea Ralu, scurtarea bruscă a timpului ”disponibil”, afectau într-o oarecare măsură desfăşurarea idilei. Nick nu manifesta o atitudine diferită faţă de ea , era liniştit, atent, cât putea fi el de atent, dornic, la rândul său, de plimbări, de intimitate, dar toate acestea la o scară redusă. Focul nu se stinsese, nu mai lumina cale de o poştă, dar pâlpâia suficient pentru a menţine căldura care-i apropiase.

La operă, odată cu reuşita premierei, lucrurile se calmaseră, lucrările de o mai mică anvergură neafectând practic libertatea de mişcare. Totuşi, ecoul succesului a ajuns şi la urechile ciulite ale colegilor de la Bucureşti şi de aici noi perspective de reangajare intensă. Contractul semnat de cele două opere, privind prezentarea spectacolului şi în capitală, ridica noi probleme pentru cei implicaţi. Nick nu făcea parte dintre acei care gustând o dată plăcerea reuşitei, să se cramponeze de ea. Orice succes era transformat pe loc într-un nou început, un proiect, iar la acea oră, începutul era în atelierul cimitirului. Nu-şi putea permite să scape inspiraţia din mână, jucându-se cu decorurile pe o nouă scenă, fie ea şi a Operei Române de Stat. Trebuia să treacă neîntârziat la proiectul Decebal, să-l contureze măcar, cu dalta, şi apoi să se plimbe.

– Ce nevoie aveţi voi, acolo, de mine?! Eu mi-am făcut treaba iar experienţa de aici va fi suficientă pentru montori. Ei ştiu, mai bine ca noi, ce au de făcut!

Nu a sunat frumos refuzul lui de a contribui la amplificarea ecoului care a bulversat liniştea de la operă, dar, cunoscându-i-se firea năbădăioasă, tratativele au fost sistate. Maestrul, pus la curent a replicat:

– E un sufletist şi n-o să vă lase baltă. Ascultaţi la mine şi pregătiţi totul pentru plecare.

N-a fost chiar aşa. Nici insistenţele bunului său prieten, Sever, n-au avut ecou.

– Sever, frate, ecvestra de la operă a fost doar un mijloc de a pune mâna pe nişte mărunţiş. N-am bani şi ştii cât costă materialele în meseria noastră, dacă meserie îi putem spune. În rest, sufleteşte, a fost un eşec, da un eşec! Cum să te joci de-a decorurile pentru un subiect legat de un vis major?! Să umbli cu leţuri, cartoane şi alte zdrenţe, cu joc de lumini, cu scopul prestabilit de a înşela privirile oamenilor, e prea de tot! Pentru mine subiectul Ecvestra nu este şi nu va rămâne o glumă…

Nici drumul pe urmele lui Decebal n-a fost mai simplu. Ceea ce părea să fie un lemn de tei de cea mai nesperată calitate, s-a dovedit, în mâinile începătorului într-ale lemnului, un material plin de surprize. Contrariat s-a plâns Maestrului care n-a pregetat să-i facă o vizită.

– Nicolae, lemnul ăsta e bun dar nu-i copt încă: a fost uscat sub cerul liber, cred, îngropat în frunzele vreunei păduri, neîntors. Se poate lucra şi aşa, dar cere ceva experienţă în atacarea fibrelor. E ca o virgină care nu-ţi răspunde de la început, care se teme şi reacţionează ca atare. Dacă n-ai răbdare, căci asta ar presupune ceva timp, lucră, fiule, cu grijă, cu tandreţe. Nu te grăbi, lemnul va înţelege şi se va supune, fără să te împingă la greşeli de nereparat. Văd că mai ai un butuc asemănător, pe acesta să-l laşi să se maturizeze. Pomul a fost crud când au intrat cu drujba în el. Cine ştie ce nemernici l-au doborât şi apoi l-au abandonat.

– Aşa am să fac…

A fost o mică lecţie din care Nick a reţinut că puţinul pe care l-a aflat de la NEA FANE despre lemn, era chiar puţin. Totuşi n-a renunţat. Sfaturile Maestrului i-au lăsat, dacă nu o cale, cel puţin o cărare. Emoţiile s-au amplificat, starea de vibraţie continuă, specifică încă din începuturile începutului, din adolescenţă, s-a reinstalat. Nick redevenise copilul răsfăţat, copilul minune al liceului, încrezător peste poate în propriile forţe, în talentul său. Spusele Maestrului în loc să-l descurajeze, îl întărâtaseră. Am mai tras la lemn şi nu m-am împiedicat. Trebuie să meargă! Şi a trecut la treabă, cu încetinitorul, cu o prudenţă soră cu teama. Simţea că dalta întâlnea, parcă, o rezistenţă ocultă, ceva neobişnuit pentru el. Atunci se oprea înciudat şi se întreba dacă toată tărăşenia nu se datora cumva tocmai sfaturilor si atenţionărilor ”preţioase” ale Maestrului. Până să fie dăscălit nu se poticnise în faţa nici unui material, fie el piatră sau lemn, şi atunci, îşi punea întrebarea: nu cumva este o reacţie psihică indusă? Nu că n-ar fi avut încredere în profesionalismul mentorului său, dar uneori, lipsa de tact pedagogic, putea să aibă efecte nescontate, iar Maestrul, câteodată mai dădea şi cu bâta în baltă.

Şi dacă are dreptate? Dacă materialul îşi continuă viaţa şi după doborâre? Dacă în timp, materialul suferă transformări care vor afecta chipul cizelat cu grijă al portretului? Lucrarea ar fi compromisă şi butucul ciopârţit bun de făcut surcele. Lemnul nu e marmură. Se lucrează greu, dar ce e bine făcut, rămâne bine făcut! Mulţi spun că lemnul trebuie lăsat să se liniştească, să adoarmă, să devină stană de piatră. Dar o astfel de stare este posibil să fie atinsă?! Mă îndoiesc! Temperatura, umiditatea, curgerea timpului, pot să-şi oprească influenţele asupra vieţii de după moarte a lemnului?! Nu, aşa ceva nu se poate! Lemnul se usucă, se strânge, se zbârceşte, şi chiar dacă devine mai maleabil la prelucrare , el lucrează continuu asupra ”operei de artă”, făcând-o vulnerabilă. E la mintea cocoşului că nu poţi lăsa lucrări din lemn pentru posteritate. Dar astea eu le ştiu foarte bine şi atunci, ce să fac? Să renunţ la lemn, la materialul care îţi oferă atâtea satisfacţii?! NEA FANE îmi spunea mereu că lemnul este cald în comparaţie cu răceala marmorei şi, de aceea cred, că pe termen scurt, rămâne materialul ”ales” pentru portret. Nu pot aştepta! Decebal, moţul meu de la stână, e atât de viu în capul meu încât mi-e teamă să n-o zbughească într-o bună zi şi să mă lase baltă. Nu, Nicolae, nu te opri, mergi înainte, încet, dar mergi înainte! Şi a mers.

N-a mai fost mânat de diavolul care nu-i dădea pace încă din copilărie împingându-l la superficialitate, lucru recunoscut abia acum, la începuturile maturităţii. A luat-o încet, mângâind fibra lemnului cu privirea şi cu degetele, căutând mereu dalta cea mai potrivită, dozând cu grijă fiecare lovitură de ciocan. Sculptorii susţin că lemnul, şi nu numai lemnul, recunoaşte din start mâna maestrului şi colaborează efectiv, îndrumându-l, potolindu-l, condiţia sine qua non fiind ca meşterul să ştie să respecte această colaborare, să ştie să profite. Nick, dornic să înveţe din mers, dar şi conştient de lacunele în materie, s-a înarmat exact cu ceea ce era mai greu pentru firea lui, cu răbdare.

Liniştea din atelierul cimitirului a fost benefică. Fără vizitatori, fără întrebări, înconjurat de atmosfera plină de înţelegere şi respect creată de cei trei locatari, Nick se simţea în largul lui. Experienţa cu fumatul n-a durat. E o porcărie să-mi otrăvesc plămânii! Ce cap pe mine să mă iau după cei din cămin! Toată povestea cu ”uşor să te apuci, greu să te laşi” era doar o găselniţă a celor care nu doreau s-o facă. Un strop de voinţă alimentată de cunoaşterea realităţii, nimic mai mult, nu?!…

Şefu, duşman declarat al fumătorilor, a făcut cruce, în semn de mulţumire, dar n-a comentat, mulţumindu-se doar cu o constatare şi întrebându-se dacă nu era şi acesta un moft. Discret din fire, dar şi curios nevoie mare, nu s-a răbdat şi a pus întrebarea cheie.

– Nicolae, ce faci tu cu butucul aista? Pă cine faci?

– Păi, ai auzit de Decebal? Pe el vreau să-l cioplesc, după chipul moţului, al munteanului din Apuseni. Ce zici?!

– Eu nu zâc nimică, numa’ stau şi cujet, cum spui tu, , la ce-or zâce ungurii mei dacă or afla ce lucri în atelierul unui boanghin ca şi ei, cum le spuneţi voi rumânii. Cred că s-or zbârci la faţă. Să nu vină să-l fure şi să-l ţâpe în Duna, la Pesta…

– Las’ că nu le spunem, zicem că-i un cioban, un moţ.

33

Iarna lui ’54 l-a prins pe Nick muncind din greu la Moţul lui. Înainta cu viteza melcului spre exasperarea moţilor din atelier, care nu pricepeau de ce nu apare ceva palpabil, cum a fost cu portretul Maestrului. Singurul care nu dădea semne de nerăbdare era Şefu. Avea omul ăsta atâta bun simţ încât l-ar fi putut dărui şi altora. Era şi şugubăţ.

– Nicolae, mai bine fă tu pă Szent István. O să vină ungurii ca la biserică. Punem taxă la poartă…

– Nu te laşi, Şefu? Când m-oi duce la Buda, le fac şi un Szent István, că doar am auzit că-i de pe aici…

– Că n-o fi rumân!? Nu mai spune ăşe că bagă brişca în tine.

– Da de brişcă, de unde ai mai auzit?!

– Aiasta-i de la Bucureşti, Nicolae!

– Ahaaa!…

– Da, ahaaa!…

În timpul acesta pregătirile pentru plecarea la Bucureşti erau pe sfârşite. Sever era solul care trebuia să ducă tratativele cu ”căposul”. Nimeni nu putea înţelege cum Nick, după o reuşită, putea renunţa, în mod egoist, cum era considerat de către cei implicaţi, la o excursie în gaşcă, mai ales că, din gaşcă făcea parte şi Ralu.

– După ce te-ai băgat până-n gât în povestea asta cu Julieta, acum, hodoronc-tronc, o laşi de izbelişte, să se învârtă prin Bucureşti!?

– Şi ce-i cu asta?! În meseria mea nu mă pot ţine de fusta unei muieri. Ea ştie şi n-are ce obiecta. Fiecare cu meseria lui! Dacă mâine, prin absurd, se duc cu spectacolul la Paris, crezi c-o să-mi plătească şi mie o vacanţă? Severe, las-o moartă!

Sever a lăsat-o, dar a montat-o pe Ralu, care, mustăcind cu înţelegere, stătuse deoparte, aşteptând cu încredere. Şi a reuşit. Cum-necum, dar a reuşit să-l convingă să lase puţin proiectul cu Decebal, că doar nu s-o desprinde din butuc s-o ia la goană.

– Eşti o figură, muiere! M-ai convins, sau, poate, asta am vrut şi eu?! Nu-i bine, Nicolae, nu-i a bine!

Şi au plecat cu gaşca în efectiv complet. Programul de pregătire a fost încărcat, cum era şi de aşteptat, nelăsând prea mult timp liber celor doi care, la plecare, îşi făcuseră planuri peste planuri, în fruntea listei stând, bineînţeles, muzeele de artă. N-a fost chiar aşa, Ralu fiind prinsă într-un program de repetiţii istovitor. Totuşi, Nick, obsedat de importanţa acestor vizite, a găsit o fereastră în care să poată s-o zbughească în doi. Şi au pornit-o valvârtej, într-o goană şi ea istovitoare, urmând indicaţiile dintr-un ghid turistic al Bucureştilor. Totul a mers ca la carte, Nick fiind copleşit de bogăţia întâlnită.  Ceva, totuşi, nu-l mulţumea. Lumea sculpturilor era slab reprezentată. Pictura, da! Era peste aşteptări. Trăia fiecare clipă cu o intensitate specifică lui, rămânând fascinat în faţa unor originale pe care le cunoscuse doar din albumele de artă.

E de neînţeles cum, într-o ţară plină de nume mari ale sculpturii, nu poţi găsi o concentrare a operelor acestor figuri geniale, într-un muzeu naţional , alături de picturi celebre. Le poţi întâlni doar prin curţile câtorva ”case memoriale”, mai puţin în încăperile acestor aşezăminte. Expuse intemperiilor, distrugerii. Mai găseşti câte unele plantate prin parcuri, neprotejate, locul de joacă preferat al ţâncilor.

Când la Muzeul Naţional a pus o întrebare stânjenitoare: unde pot da de sculptura lui Mestrovici, ecvestra lui Carol I ?, i s-a râs în nas.

– Umbli după cai verzi pe pereţi, tovarăşe! Nu există nici o statuie a lui Carol…s-a zis cu ea!

– Dar a lui Brătianu, s-a zis şi cu asta?!…

Un spate de om îmbuibat i-a apărut în faţa ochilor. Tovarăşul nu mai avea timp de pierdut cu discuţii ”neprincipiale”. Nick a simţit un gust amar şi, din motive de ”protecţie”, i-a şoptit Ralucăi, la ureche, o înjurătură get-beget românească.

– Hai la operă, s-ar putea să ne caute. Ce clădire ”nicicum” au putut face idioţii ăştia pentru o instituţie de cultură cu rang de ”naţională”, şi asta doar pentru ca să se laude la festival! Ăsta-i chiar un act de incultură! Parc-ar fi un cămin cultural!…

– Ei, nu fii aşa de pornit, Nick…

De pe treptele intrării principale cobora o pereche.

– Nick, nu-mi vine să cred ochilor! Ce faci, sau, ce faceţi în Bucureşti? Sunteţi cumva cu cei de la operă?!…

Nick, surprins dar nu fâstâcit, a trecut la prezentări.

– Ralu, ea este Ella, iar domnul acesta mai copt, Tedy, cunoştinţele mele din adolescenţă. Cu Ella am fost buni prieteni, foarte buni aş spune…Ce faci prin capitală?!

– Ce am spus ultima dată, sport, singurul lucru la care mă pricep, chiar dacă steaua mea a început să apună. Tedy mă sprijină cu relaţiile pe care le are în lumea sportului. Vrem să vedem spectacolul de balet. Am găsit bilete bune, mai bine zis, Tedy le-a găsit. Dar, hai să vă lăsăm, să vă bucuraţi de timpul liber în voie…Servus, Nicki,…servus, Ralu!

– Servus, toc!

Stânjeneala a apărut abia după plecarea celor doi intruşi care ”îndrăzniseră” să le tulbure intimitatea.

– În sfârşit, Nick, poţi să-mi povesteşti şi mie povestea ta de dragoste adolescentină…e frumuşică foc!

– N-am ce povesti,…nici măcar n-a fost o ”poveste de dragoste”, cum îi spui tu. Las-o baltă!…adolescentin a fost totul…

– Ba, n-o las! N-ai văzut cum m-a sfidat? Nu mi s-a adresat nici măcar în glumă…

– Dar te-a salutat la plecare, nu?!…la care tu nici n-ai deschis gura, dacă nu mă-nşel. Hai, zău, las-o în pace că n-are nici o vină, sărmana…

– După siguranţa cu care ne-a acostat, nu prea pare sărmană…

Mici tachinări fără substanţă, în aparenţă, dar care, de-a lungul anilor aveau să revină ca un laitmotiv al unor tachinări mai consistente. Zilele s-au scurs pe nesimţite, spectacolul inaugural al unui festival de balet închinat compozitorilor ”sovietici”, cum erau consideraţi, printre alţii, până şi Ceaikovski, s-a bucurat de un real succes, provincia bucurându-se de o cronică neobişnuit de favorabilă pentru presa bucureşteană. Ralu, după iureşul în care era prins corpul de balet, făcea eforturi vizibile pentru a-l zări pe Nick printre spectatori. Şi l-a zărit. Era într-o lojă centrală, antrenat într-o discuţie acaparantă cu cea care o sfidase, pe treptele Operei de Stat, într-o întâlnire surpriză, marcând-o mai mult decât s-ar fi aşteptat. Şi mutălăul ăla de Tedy, ce păzeşte?! Sper să nu plece să-i conducă şi să mă lase aici, de izbelişte!

N-a fost să fie aşa. Nick a părăsit loja înainte de ultimul act, nu înainte de a o saluta pe Ella cu un sărut nevinovat, spre stupefacţia lui Tedy, cel cu Y în coadă. Ce naivă se dovedeşte a fi Ella! Tocmai la Tedy a trebuit să se oprească?! Sper să-i treacă, să se trezească…Un reporter, ce să spun!

Întoarcerea a fost obositoare, ca orice întoarcere, dar a îndepărtat ”pericolul” unei reîntâlniri cu ”blonda angelică” şi asta era important. Printr-o înţelegere mutuală, mult timp încă, nimeni nu a mai redeschis acest subiect delicat, nici măcar cu titlu de tachinare.

Reluarea lucrului la Decebal a adus o notă de bună dispoziţie în viaţa lui Nick. Înainta încet dar sigur pe el, dorind să scoată la iveală un moţ obişnuit şi totuşi deosebit, purtând pe chipul său amprenta de neconfundat a conducătorului, a celui care răspundea de destinul unui popor cotropit dar nu învins, un egal al învingătorului, al marelui Traian. Uite, pe Decebal îl văd, îl simt, e cel întâlnit în Apuseni. Pe Traian nu cred că l-aş putea scoate dintr-un lemn sau o piatră. Nu-l simt aproape, nu l-am descifrat încă. Un proiect care nu mă atrage. O fi ”miticismul” pe care-l întâlnesc la fiecare pas, ca să nu mai spun de Bucureşti, atitudine pe care nu ştiu cui s-o atribui şi, fără să vreau, o simt cum stă parcă ascunsă în ramura noastră romană. Prostii! Mai bine să nu-mi citească nimeni gândurile. O fi ceva cu cota de sânge de neamţ care curge în mine?! Nu că m-aş omorî după nemţi, dar nici nu mă pot opri să-i admir în anumite privinţe: serioşi, profesionişti şi, mai presus de toate, poate, disciplinaţi. Dacă ar avea şi ascuţimea minţii românului, ar stăpâni lumea.

Pe Nick îl lua uneori gura pe dinainte şi, în astfel de situaţii, afirmaţiile lui stârneau furtună. În fond era bănăţean prin naştere, o corcitură reuşită, cum se considera, iar treaba cu cine-i fruncea, nu-l ocolea nici pe el. Aici se potrivea de minune cu Maestrul.

„Nicolae, oare, noi, bănăţenii, suntem chiar mai aparte, sau suntem doar nişte căpoşi, cum ne-o mers vestea?! Dac-ar fi după mine, aş face o ţară mică, prosperă, neutră, şi aş numi-o Banatia, cu capitala la Timişoara , pe Begheu, iar la Jitin aş trânti o Venus a înţelepciunii noastre, cu degetul îndreptat înspre frunte. Frumoşi şi dăştepţi! Ce zici? Mi-s plin de mine, nu?!

„Aveţi şi de ce să fiţi, Maestre! Sunteţi întruchiparea monumentalului în sculptură şi asta nu-i de acolo.

– Sună frumos ceea ce spui, mai ales că ştiu că eşti sincer. Mulţam!

Revenirea la atelierul din cimitir i-a adus lui Nick bucuria revederii cu moţul care-i zâmbea plin de mândrie din lemnul din ce în ce mai ascultător. N-o fi el copt pentru alţii, pentru mine, se pare, acest lemn deschide un drum plin de promisiuni. Ce dacă nu va dura?! O să se mai usuce, o să crape pe ici, pe acolo, asta peste ani, după ce moţii mei îl vor însuşi aşa cum am să-l predau, fără tam-tam, şi-l vor păstra ca atare în amintire, sfinţind memoria lui aşa cum numai ei o ştiu face…

Şi Nick i-a dat zor, şi Decebal a ieşit la lumină, aşa cum şi-l închipuiau moţii lui din Apuseni, simplu şi mândru, curajos şi înţelept, şi mai presus de orice, patriot până la sacrificiu. Eu cred că  patriotismul legendar al românilor atunci s-a născut, sub Decebal, când le-a dat o lecţie romanilor invadatori, de patriotism plin de sentimentul datoriei, şi nu al laşităţii, cum l-au calificat veneticii, lipsit de orice urmă de îngâmfare, atât de specifică armatelor cotropitoare. Aşa au fost cuceriţi cuceritorii, aşa s-au stabilit, nu pentru a stăpâni, ci pentru a convieţui, pentru a fonda un puternic bastion la frontierele atât de îndepărtate ale marelui imperiu în lupta cu barbarii. Aşa s-a născut ceea ce avea să dăinuie peste milenii, un popor plin de isteţime, un luptător inegalabil. Acesta a fost Decebal, aşa trebuie să iasă din mâna mea, aşa trebuie să-l recepţioneze moţii mei. Nicolae, nu te lua după istorii scrise şi rescrise. Da, taţii noştri au fost romani, dar mamele noastre au fost de pe aici şi asta e baza…

Cu toată încetineala cu care ataca fibra lemnoasă, mereu atent la avertizările primite, Nick l-a scos pe Decebal la iveală, mulţumit, nepăsător la privirile nedumerite ale celor din jur, dar încântat de vorbele simple ale Maestrului.

– Mă uimeşti, băiatule…Decebal ăsta  nu va încăpea în manualele de istorie, unde figurile sunt prezentate după chipul şi asemănarea cu portretele celebre datorate celebrităţii pictorilor de la casele princiare. Decebal al tău este aşa cum trebuie că a fost, cum am fost noi în acele vremuri, fără nici o măsluire pe care o aduce curgerea vremii, cu evoluţia noastră ”specifică” acestor locuri şi nu imitaţii, cu ceea ce numim noi artiştii, kitsch. Marile noastre kitschuri din manualele noastre de istorie. Bravo! Ce faci cu lucrarea? Ar trebui s-o laşi la institut, un adevărat proiect de diplomă! Ce zici?

– Am conceput-o ascultând poveştile moţilor, ale ciobanilor din Apuseni, cărora le-am promis lucrarea. Trebuie să fie a lor, chiar dacă lemnul, e aşa, necopt, cum aţi spus-o, şi se va degrada în timp. Acum pare bun şi, sunt convins că vor păstra lucrarea, aşa cum se păstrează troiţele, chiar dacă apar crăpături cu timpul. Ei nu se uită la amănunte minore, cum este curgerea vremii. Sunt de o înţelepciune incredibilă. Am început să-i îndrăgesc şi nu mă voi lăsa până ce nu le voi ciopli şi tripticul cu Horea, Cloşca şi Crişan, mândria lor. Trebuie să veniţi, odată, cu mine, la o stână. Nu se compară cu nimic…

– Bravo, puiule de neamţ! Eşti mai român ca toţi miticii din Bucureşti, dar nu uita, totuşi, că eşti neamţ, şi asta nu te va scuti de unele neplăceri cât va dăinui această ”democraţie” utopică…

Nick era mulţumit, gata să treacă la realizarea visului în lemn. Părea că nimic nu-l va putea opri, nici măcar Mişu, care, încântat de ”relaţia” cu un artist plastic adevărat, se şi vedea imortalizat în piatră. Făcuse o vizită la atelierul din cimitir, se lămurise că nu era nimic „subversiv” în activitatea celui pe care primise misiunea să-l urmărească ca o umbră şi să-l aducă pe linia de plutire a noii orânduiri, văzuse prima apariţie din lemn a chipului lui Decebal, nedefinit încă, cunoscuse micul grup de ”locatari” ai atelierului, muncitori necăjiţi, în aşteptarea viitorului, care, revenind la vorba lui Cernâşevski, nu putea fi decât ”minunat”.

34

Totul părea să meargă bine. Decebal, acceptat de Maestru în viziunea tânărului student, privit cu mai puţin entuziasm de cei doi moţi din atelier, însuşit de Şefu, care, trăgând cu urechea la vorbele Maestrului, a înţeles că-i vorba de ceva mai aparte, pregătirea pentru un drum în direcţia Albacului, toate la un loc au creat o atmosferă de relaxare generală. Se putea vorbi iar cu voce tare, se puteau pune întrebări, se comentau răspunsurile , cu voce sau prin mimică, se acorda atenţie clisei şi paharelor de pălincă.

– Nicolae, da parcă samănă pre mult cu moţii de la Băiţa, de la Gârda, din Apusenii noştri. Păi, Decebal aista, n-o fo’ reje?! Noi ăşe am învăţat la şcoală. Aista numa’ reje nu arată, nu?! Tu, ăşe ai învăţat?!

– Eu am învăţat de la moţii voştri, din poveştile lor. Ei, la rândul lor au învăţat de la străbunii lor, din vorbă în vorbă, care au ştiut mai mult decât aceia care au scris cărţile de istorie. In cărţile de istorie toţi au fost Feţi Frumoşi. Dacă te iei după cărţi poţi crede că ai noştri au coborât din curţile regale sau imperiale ale lumii. Aşa a ajuns Ştefan cel Mare să fie făcut cu barbă. El, săracul, s-a mulţumit doar cu mustaţă. Dar nu asta-i important acum, fie  că vă place, fie că nu, trebuie să-l duc cu carul şi încă n-am găsit unul care să meargă până acolo. Poate găseşte Maestrul meu vreo maşină, sau găsim noi dacă ieşim la şosea. Mâine vin cu lucrurile mele şi încercăm.

– Unde te phregăteşti s-o întinzi, Nick?!…

– Da tu de unde ai apărut?!

– Am venit penthru că am ceva să-ţi spun…

– Ce putea fi aşa de urgent că ai luat Golgota în piept?!

– Lasă că vohrbim pe dhrum. Cât mai stai?

– Păi, nu mai am ce face, aşa că putem pleca. Pe mâine, fraţilor!

Cum au părăsit incinta cimitirului, Nick a trecut la întrebări.

– Ce s-a întâmplat, Ralu? Pari cam îngrijorată…

– Am şi de ce să fiu. De data aceasta nu mai este o glumă. Am fost şi la un conthrol şi s-a confihrmat. O să am un copil, Nick…

– Şi până la control de ce nu mi-ai spus nimic?!

Am mai făcut o alahrmă falsă şi ţii minte cum a ieşit. De nohroc, atunci m-am înşelat. O phrietenă m-a dus la mătuşa ei, medic ginecolog. Acum chiar că am inthrat în panică. Ce mă fac?! Ahr putea să mă ajute să scap de sahrcină, dahr mi-e o fhrică de moahrte. Ce să fac? Am auzit că este pehriculos, duhrehros şi poţi să faci complicaţii, să nu mai poţi avea copii.

– Cine ţi-a spus să scapi, fată?! Eu, în nici un caz! E o chrimă! Ha! Am să am un băiat, poate mai talentat decât mine…Cum să scapi de el?! Threbuie să fii nebună!

– Nick, ce mă fac cu ai mei? Nici lui sohr-mea nu i-am spus nimic…Ei sunt oameni simpli dahr au phrincipii solide de la cahre nu-i uşohr să-i abaţi. Cum am să-l chresc?!

– O să-l creştem împreună, fată! S-or opune şi ai tăi, şi maică-mea. N-am ce să le fac. Se întâmplă. S-or împăca cu gândul. Va trebui, totuşi, să le spui la ai tăi. Eu, cu ideile lui maică-mea, nici nu ştiu cum s-o abordez. Trebuie s-o pun pe sor-mea. Ea-i cu ”trecere” în familie, numai s-o conving. A, ştiu, vorbesc cu prietenul ei care-mi este, în primul rând, prieten mie. Sper să fie ”prieteni” destul de buni şi să aibă ceva influenţă!? Dacă nu, nu! Sunt major şi gata! Cu ai tăi e mai greu. Nici nu-i cunosc, iar tu eşti minoră. Aici e buba! Vorbeşte cu sor-ta şi câştig-o de partea noastră. Sper să nu mă dea în judecată pentru corupere de minore! Ce zici?!

– Asta n-ahr face-o în nici un caz, sunt siguhră!

Aşa s-a declanşat calvarul care avea să bulverseze liniştea inconştientă a doi copii, să se reverse precum un pârâu de munte, scăpat de sub control. Tratativele au început sub auspicii nu dintre cele mai bune, iar planurile, proiectele, au trecut pe planul doi. Primii nori negri au acoperit cerul senin al tânărului artist, care făurea planuri peste planuri, călcând peste vârstă, dar se şi lăsa copleşit de neprevăzut. Şi ”neprevăzutul” nu era o glumă. Ţin minte că m-a convocat printr-o telegramă la Gojdu. Am bănuit că-i ceva serios şi m-am conformat. In prealabil făcuse o vizită acasă, în Satul Natal pentru a o sensibiliza pe Mami. Eşec total.

– Cum ai putut să te încurci cu o mucoasă, cu o poamă care te vânează pentru viitorul tău. A făcut-o, să-i fie de bine! Să se descurce cum o duce-o capul. Şi părinţii ei ce spun? Vor şi ei un artist în familie? Ce fel de oameni sunt? Sunt intelectuali?

– Mami, lasă prostiile astea şi ascultă ce spun eu, nu ce crezi tu. Sunt oameni simpli, oameni de treabă care au crescut două fete şi nu le-a fost uşor.

– Şi mie mi-a fost uşor?! Doamne, Istenem, voi aveţi vârstă de însurătoare?! Din ce veţi trăi, cum veţi creşte copilul, sau, te pomeneşti că vrei să mi-l arunci mie în braţe? Nici să nu te gândeşti! Spune-i să scape de el cum o şti şi să te lase în pace să-ţi faci un rost în viaţă. Nu vreau să ştiu nimic de voi! Doamne, ce vremuri am ajuns să trăim! Educaţie fără Dumnezeu! Istenem, Istenem! Câtă deosebire între tine şi Anna! Ce pedeapsă pe capul meu!…

– Las-o-n pace pe Anna, ea va gândi altfel decât tine. Nu pot să cred că tu îmi spui că trebuie să scăpăm de copil. Eu, nu am nevoie de binecuvântarea ta. Sunt major şi mă voi descurca singur. Rămâi cu Anna a ta şi uită de mine, de Ralu, de nepotul care se va naşte! Tu, cu principiile tale, dacă principii se pot numi, iar eu cu viaţa reală, viaţa de toate zilele. Sărut mâinile, mamă!

– Nicki, Nickiii,…stai,…nu pleca aşa! Nickiii…

Cu ochii în lacrimi a ieşit ca o furtună trântind uşa cu furie. Zgomotul geamurilor sparte a pătruns până-n adâncul inimii cu un efect devastator. Mami s-a lăsat să cadă pe o canapea, privind în gol neputincioasă.

Când ne-am întâlnit în curtea liceului, Nick părea un alt om. Greu de caracterizat: era mai bătrân, era îngrozit?! Nu, era copleşit!

– Bine că ai venit! Când ai să auzi povestea întâlnirii cu propria mea mamă, ai să te cutremuri, ai să fugi de familia asta destrămată, blestemată…Nici nu ştii în ce belea intri…Hai să mergem într-un parc, undeva, să nu ne audă nimeni. O dată am avut şi eu nevoie de înţelegerea mamei, de căldura ei şi a ieşit un dezastru. Ce fel de creştini sunt astfel de oameni care sunt capabili să semneze condamnarea la moarte a unui copil, a unui copil din sângele lor?!

– Stai aşa, frate, şi lămureşte-mă despre ce este vorba. Despre ce condamnare la moarte vorbeşti, omule?! Ce copil?!…

Într-o manieră telegrafică, Nick m-a pus la curent cu necazul în care intrase, cu soluţia pe care o întrevedea ca unică posibilă, respectiv căsătoria cu Ralu, problema vârstei ei şi a faptului că nu găsiseră o cale de a-i pune la curent pe părinţi ei, şi pe nimeni altcineva.

– Fata-i disperată, dar nu se gândeşte la avort, eu?!, eu m-am trezit tată peste noapte, încerc s-o încurajez, nici prin gând nu-mi trece soluţia sacrificării copilului, ba din contra, începe să-mi surâdă ideea unui fiu care să mă urmeze în ceea ce fac, simt că-mi va moşteni talentul, mă şi văd cu el în atelier pe post de radio, ce mai, nu sunt speriat! Te-am chemat să fii de partea mea, s-o lămureşti pe sor-mea, s-o convingi să vorbească cu Mami, s-o potolească în pornirile ei intransigente. Ce zici?

– Ce să zic?! Sigur că sunt de partea ta, de partea voastră, sigur va fi şi Anna, dar, din păcate, eu personal n-aş avea nici o şansă s-o abordez direct. În primul rând abia o cunosc, nu cred că ne-a iertat că ne-am logodit pe şest, nici nu făceam parte din proiectele ei – trebuia să fiu mai copt şi cel puţin medic – cum, de altfel, erau şi planurile tuşii tale Maţuş, sau cum îi spuneţi, etc., etc. Anna, da! Ea, chiar dacă s-a mulţumit greu cu mine, cu aiuritul ăla cu părul cât o căpiţă, vorba unchiului tău Andrei, e aproape de sufletul mamei tale, care o adoră, şi nu numai pe ea, ci chiar şi pe tine, contrar spuselor tale, ea poate s-o ia pe ocolite şi să-i explice că inevitabilul s-a produs, că vremurile s-au mai schimbat, că ştie că-i vorba de o fată bună, care te iubeşte, că vina este mai mult a ta decât a fetei…Măi, Anna e fată isteaţă şi va şti să-i intre pe sub piele, s-o îmbuneze. Căsătoria este inevitabilă, copilul are nevoie de ambii părinţi, dar are nevoie şi de bunici, de mătuşi, de unchi. E dreptul la o viaţă normală al oricărui copil care vine pe lume. Dar, spune, de unde siguranţa asta că va fi băiat?!

– E ceva care mă bântuie din copilărie. Eu când am un presentiment, atunci poţi fi sigur că merg la sigur…Nu, trebuie să fie băiat, şi când va fi mare şi va face prostii ca şi mine, să sufere ca un bărbat şi nu să cadă în prăpastia disperării care le este destinată, cu precădere, femeilor. Mi-e milă de Ralu şi nu ştiu cum să procedez…

– Da, nu te invidiez.

Ce a urmat, e uşor de presupus. Anna a înţeles situaţia şi, cu gândul la propria căsătorie, a trecut la pregătirea terenului, nepledând de la început pentru nimic concret, dar făcând încercări de atenuare a izbucnirilor explozive ale mamei, Mami pentru pruncii ei, Mami, care avea să rămână apelativul unic în familie, şi nu peste prea mult timp, mai ales pentru nepoţi. Anna era într-adevăr singura fiinţă care, cu dragoste, cu răbdare, dar şi cu argumente, putea s-o liniştească, s-o împace cu realitatea, s-o coboare cu picioarele pe pământ,  în tumultul vieţii de toate zilele, cu bune şi rele, aşa cum se desfăşura în jurul nostru, neplanificată ca la carte. Ce a urmat nu merită a fi expus.

Nu sunt cuvinte care să descrie disperarea unei mame care îşi vede copilul ”prăbuşindu-se” în neant. Nimic din ceea ce visase pentru copiii ei nu avea să se realizeze. Anna se logodise de capul ei cu un coate goale ca şi ea şi urma să se căsătorească, să plece de acasă, s-o lase singură la bătrâneţe. Zvăpăiatul de băiat, a făcut cum l-a tăiat capul, a dat cu piciorul la arhitectură, s-a înhăitat cu ”artiştii”, vrea să urmeze boema lor, plină de vise şi cu buzunarele goale. Ştia, sau mai bine spus, simţea că episodul de la Bucureşti a fost o idee fixă a lui Puiu al ei, o şmecherie de-a lui, că alegerea făcută avea să-i aducă numai belele, o simţea din atitudinea lui de ”student la arte”, cu perspectiva de a nu fi ”nimic” în viaţă. Şi, colac peste pupăză, încurcătura în care a fost atras: tată, la o vârstă de copil necopt, cu o nevastă-mamă, şi mai copilă decât el!

Doamne, cum s-a schimbat viaţa! Nichi, cum ai putut să pleci şi să mă laşi singură, cu doi copii, care mai de care mai încăpăţânat?! Acolo, unde eşti, nu te frământă viitorul celor pe care i-ai adorat?! Ştiu că nu mai este cale de întoarcere, dar simt că se prăbuşeşte totul şi mă lasă puterile. Blestemat să fie războiul care ne-a adus atâtea rele! Blestemaţi să fie barbarii ăştia care ne-au distrus viaţa! Anna, vin-o acasă să mă sfătuieşti ce trebuie să fac! Simt că nu mai pot! Doamne, să-mi spună că nu are nevoie de binecuvântarea mea, să mă facă criminală în gândurile mele!? Ce ştie el ce înseamnă să fii mamă şi să fii şi singură?!…

La insistenţele mele Anna a luat primul tren spre casă. Ştia ce o aşteaptă, ţinea mult la fratele ei în al cărui talent credea cu tărie, cunoştea suferinţele îndurate de-a lungul anilor de mama lor, teama ei de viitor, şi, mai presus de toate, ştia felul ei de a privi viaţa, morala, noţiunea de familie. Ştia că va trebui s-o convingă să accepte situaţia, că era vorba de viaţa unui copil nevinovat, de implicarea sufletească a unui ”artist extremist”, care nu era de neglijat. Mami trebuie să înţeleagă, să accepte faptul că acest frăţior neastâmpărat, s-a maturizat datorită talentului, care i-a dat conştiinţa propriei valori, că, oricum, va face ceea ce va crede el că trebuie făcut, că orice împotrivire n-ar aduce decât o înrăutăţire a situaţiei. Pentru mine este clar, dar nu ştiu cum am să aleg argumentele şi mai ales cuvintele…

Nu, Mami nu avea să înţeleagă aşa de uşor nici argumentele aduse de Anna, nici această atitudine. Mai era ceva care o supăra. De la şcoală aflase că o fetiţă ”frumuşică” se interesase despre ea abordând femeia de serviciu, ceruse adresa ei, spunând că era în trecere şi avea ceva de transmis de la fiul ei. Aflând că era la ore, o luase pe strada principală, în direcţia casei cu pricina, dar pierzând elanul care o însoţise, făcu drumul de întoarcere la gară, tremurând de emoţie la gândul temerarei sale intenţii. Ralu petrecu câteva ore bune pe o bancă, îşi cumpără un bilet de întoarcere şi, spre seară, se urcă în tren. Ce ehra să-i spun?! Doamne, ce phrostie ehram să fac! Asta este threaba lui Nick şi a Annei, dac-o vhrea să intehrvină, şi nici nu chred că lui Nick i-ar face plăcehre să afle. Nici cu ai mei nu am avut cuhrajul să vohrbesc, iahr sohr-mea este înspăimântată.

Mami a înţeles pe dată despre cine putea fi vorba şi se tot minuna de îndrăzneala lui Puiu de a o trimite pe viitoarea ”noră” prezumtivă la tratative. Totuşi, putea să se prezinte nu să fugă, nu?! Cine ştie în ce culori de scorpie m-a prezentat fiul meu!? Frumos, nimic de zis! Aşa mă vede el?! Măcar puteam s-o văd şi eu pe ”frumuşica”, vorba Măriucăi. Am ajuns sperietoare în ochii propriului meu copil! Dar, şi dacă îndrăznea să vină, ar fi înţeles cu cine are de-a face! Nu, tinerii de azi nu mai au nici un respect, nici o morală! Cu ideile lor ”moderne” despre viaţă, te bagă un-doi în mormânt…Nichi, Nichi, dacă ţi-ai vedea fiul, ţi-ai da seama ce înseamnă pentru un băiat să crească fără tată…Uite unde te-a dus băutura şi unde am ajuns şi noi! Măcar Puiu nu bea. Se pare că a învăţat ceva pe seama purtării tale. Să dea Dumnezeu să ţină!

În această stare de spirit a primit-o Mami pe Anna. Ceva plutea în aer care le-a făcut să nu abordeze imediat subiectul atât de dureros. Parcă se fereau, se temeau de lipsa unei soluţii, de o confruntare chiar. In fond şi Anna, veşnicul model cu care-l agasa pe fiul său, manifestase o atitudine stranie faţă de ea într-o problemă legată de viitorul ei, logodindu-se după noile norme, fără consimţământul nici unui membru din familie. Responsabil era făcut unchiul ei de la Timişoara care avea misiunea sacră de a o îngriji şi, bineînţeles, de a o supraveghea. Dacă nu era vizita inopinată a mătuşii Maţuş, n-ar fi aflat nici acum. La cantină, prinsă pe picior greşit, Anna-i sărise de gât uitând să mascheze inelul de logodnă. Cu ochi de Cerber, mătuşa recepţionă pe loc informaţia simbolului strălucitor şi secretul a fost deconspirat. Surpriza a fost atât de mare încât, la aflarea veştii, pentru a nu fi pusă în situaţie delicată, Mami a replicat că ştia, că n-a vrut să facă vâlvă, că Bobo a ales un băiat ”deosebit”. Ţin minte şi acum, cum la aflarea calificativului dintre ghilimele, am pufnit în râs cu gândul la celelalte  calificative cu care mă onora unchiul Annei. Da, abordarea subiectului nu a fost uşoară, mai ales că, fără să-şi dea seama, Anna a luat o atitudine surprinzătoare pentru Mami.

– Cum, Bobo, tu vrei să-i susţii pe neruşinaţii ăia doi ştiind ce părere am eu despre astfel de lucruri?! Oare eu nu mai am nici un cuvânt în casa asta, în familia noastră destrămată?!

– Nu-i vorba de nici o familie destrămată, Mami dragă! Dacă era aşa, crezi că mai venea Puiu să-ţi ceară binecuvântarea?! Băiatul acesta te adoră, dar nu-i cere să se manifeste cum nu îi este firea. Pe mine m-a impresionat cât de matur a abordat el problema. Este de admirat într-o lume în care aceste valori morale se pierd în desuetudine. Este matur şi responsabil şi poţi fi mândră de educaţia care i-ai dat-o, în afara talentului pa care l-a moştenit de la tine.

– Nu, nu, că simt că înnebunesc! Eu chiar nu mai ştiu să judec?! Ce se întâmplă cu voi, copiii mei?!

– Nimic rău, Mami dragă, doar că, într-adevăr, a apărut o problemă delicată, în care e greu să te descurci ca să împaci şi capra şi varza. Şi eu am emoţii când mă gândesc la cât de fragezi sunt, dar, dar să nu uităm că ne-ai crescut în principiile moralei creştine şi mă bucur că fratele meu gândeşte cum gândeşte şi, ca să-l repet, consideră că cea mai mare minune a lumii este copilul. Câţi tineri gândesc astăzi aşa?! Îţi spun eu, foarte puţini!

– Eu zic să nu mai continuăm discuţia asta că, şi aşa, ai vorbit numai tu. Grozav avocat a găsit fratele tău!

35

Ideea de a face o vizită în ”Satul Natal” al lui Nick i-a venit lui Ralu într-o clipă de supărare. Nick a hotărât să plece singur cu Decebalul lui la Albac pentru a se întâlni cu moţii lui din Apuseni, fără să ţină seama de rugăminţile ei de a-l însoţi. Pleacă şi mă lasă singuhră să mă descuhrc cu toată povestea asta care începe să mă sâcâie. Şi ghreţuhrile astea infehrnale, cum să le maschez?!

La întoarcere nici nu ştia dacă trebuia să-i spună ceva  lui Nick despre tentativa ei de a lua taurul de coarne. Era cât pe ce să facă pasul hotărâtor dar se împotmolise ca ţiganul la mal. Acum simţea gustul amar lăsat de teama care o apucase, acuzându-se de laşitate. Măcar aş fi aflat la ce să mă aştept. Aşa, după tentativa eşuată a lui Nick de a o îmbuna pe Mami a lui, totul părea cenuşiu. Nu vedea nici o soluţie, cât de cât, plauzibilă. Ideea chiuretajului, cu toată teama care o stăpânea, începea să apară ca o soluţie salvatoare. Trebuia doar să se pună de acord cu Nick şi s-o pună în gardă, pentru orice eventualitate, pe soră-sa. Mai avea o speranţă: un efort excesiv la repetiţiile de balet. Era un sfat dat de soră-sa, sportivă de performanţă, la curent cu astfel de practici. Când a aflat de încurcătură a intrat în panică, de parcă ea era cea în cauză.

– Ralu, ar fi un dezastru la vârsta ta şi o lovitură pentru ai noştri. Ce părere are Nick al tău?

– Nick este alătuhri de mine şi nici nu vhrea să audă de chiuhretaj. A fost la maică-sa şi a ieşit hrău de tot. Mami a lui nici nu vhrea să audă de copil, de căsătohrie, de mine. Spehranţa şi-a pus-o în sohră-sa şi în logodnicul ei cu care, de altfel, este foahrte bun phrieten încă din liceu. Nu ştiu cum să-i spun mamei.

– Nu te grăbi cu informaţiile! În treburi de astea nu ştii ce se poate întâmpla, chiar dacă ai confirmare de la medic. Fă eforturi fizice repetate, până la oboseală…

– Ţie ţi-e uşohr să vohrbeşti, tu eşti mai mahre…Eu?, ce dhracu mă fac la vâhrsta mea?!…

– Ar fi o catastrofă pentru tine! Adio ani frumoşi, adio cariera de balerină! Şi, la vârsta asta, ce vă faceţi voi cu un copil?! Cine va lucra, cine va avea grijă de copil? Cu spaţiul care-l avem, va fi un dezastru, draga mea!

– Mulţumesc de încuhrajare! Ce să mai spun?! Toţi sunteţi împothriva mea! Numai Nick este înţelegătohr şi nu vede nici o ”catasthrofă” în toată povestea asta…

– N-o lua chiar aşa! Eu îţi arăt partea neagră a problemei, atâta doar…Dac-o fi să aveţi un copil dorit de amândoi, eu voi fi prima ”mătuşică” din familie care va fi alături de voi. Până la urmă, va fi chiar interesant şi toată lumea se va îmbulzi în jurul lui, mama lui de copchil! Dar pe Nick al tău, când ai de gând să mi-l prezinţi? Şi acasă, la noi, când îl aduci?

– Acum, chiahr că va threbui să vi-l bag pe gât, la toţi. De plăcut, sunt sigură c-o să vă placă. Ahre el ceva cu cahre îi dă gata pe toţi, ceva ghreu de explicat, când te gândeşti ce năbădăios este, dahr, pe lângă faptul că e fhrumos, are şi un zâmbet ce te dă gata, chiahr şi când te ia în zeflemea. Zic fetele că seamănă cu Gehrahrd Philip, dar nici pe depahrte. Gehrahrd ahre un zâmbet de actohr, ceva ahrtificial. Nu, Nick ahre un zâmbet apahrte, ghreu de definit, cu toate că, dacă stau să mă gândesc mai bine, eu l-am întâlnit la cineva dahr, dahr nu mă pot dumihri când şi unde.

Trebuia să treacă ceva timp ca enigma să fie descifrată. Când figura i s-a maturizat, multe admiratoare l-au asemuit cu un alt actor devenit celebru, cu Robert Redford. Era deja în perioada în care orgoliul lui, zdruncinat de valurile vieţii, avea nevoie de aşa ceva. Când am auzit, chiar de la el, mi-am dat seama că afirmaţiile ascundeau un sâmbure de adevăr. Zâmbetul lui cuceritor, dar şi asemănarea, nu i-au adus satisfacţiile scontate ci, mai degrabă, doar o sumedenie de încurcături sentimentale care, nu o dată, sau răsfrânt negativ asupra creaţiei artistice, scopul declarat al vieţii sale zbuciumate. Nick era un orgolios şi savura, aproape ”la vedere”, laudele, tot aşa de mult precum iubea parfumurile de calitate. În afara de scule, parfumurile aveau să facă parte din galeria cadourilor celor mai apreciate. Cea care a înţeles acest lucru a fost Anna, care a constituit cea mai bună sursă de aprovizionare. Tot în această categorie intrau şi săpunurile de lux. Da, Nick de peste ani nu mai avea să fie nici adolescentul răsfăţat, nici studentul-artist încrezător, promiţător. Conştiinţa propriei valori avea să-l însoţească, fără crize de cădere, până la sfârşitul vieţii. A crezut mereu în menirea lui şi a avut dreptate.

De vizita făcută de către Ralu în ”satul natal”, Nick avea să afle mult mai târziu de la Anna. Nu l-a deranjat, nu s-a înfuriat.

– Păi bine, măi, fato, te duci în vizită la viitoarea ta soacră şi nu-mi pomeneşti nimic?! Până la urmă de ce ai renunţat s-o întâlneşti? Poate că o cucereai!? Nu că ai fi avut şanse, dar ar fi rămas ca un gest de bună-credinţă, de recunoaştere a ”autorităţii”. Mai ştii?!

– Nick, mi-a fost teamă, puhr şi simplu nu am avut cuhraj. Cine ştie ce imphresie i-aş fi făcut cu moaca mea de copil tâmpit!?!

– Ei, nici chiar aşa! Să ştii că nu e o zgripţuroaică, e doar o femeie cu principii moştenite şi sunt convins că nimeni nu le va putea zdruncina, chiar dacă va înghiţi unele abateri de la dogmă. In sinea ei este o femeie puternică, iubitoare, credincioasă, dar posesivă. Nu poţi ieşi din cuvântul ei, fără ca asta să însemne că nu înţelege, până la urmă, greşelile altora şi se adaptează. Chiar dacă am luat-o tare, nu înseamnă că am pierdut ceva în ochii ei de mamă, că mă va lăsa de izbelişte. Ca mâine va trimite solii de recunoaştere, va trebui să ştie totul despre tine, despre relaţia noastră, va rumega totul la rece chiar dacă se va manifesta la ”fierbinte”. Îţi spun eu că va fi vai şi amar de cel care se va lega de ”nepotul” ei, sau de cei care vor vrea să-l acapareze. Dar, până atunci va trece ceva vreme şi nu ne va cădea bine. Trebuie să te obişnuieşti cu asta!

– Cel mai mult mă tem de tine, Nick! Tu să hrămâi acela care îmi vohrbeşte cum îmi vohrbeşti în clipa asta. Tu să nu te schimbi şi totul va fi bine, sau, mai bine zis, totul se va ahranja cum îmi dohresc eu acum…

Aparent, această ”înţelegere” a lui Nick aducea o stare de linişte în viaţa lui, bulversată ex abrupto, dar, luarea unei astfel de atitudini în totală contradicţie cu firea, nu putea să nu se răsfrângă asupra activităţii sale artistice. Întors la sculele sale din atelierul cimitirului, cu gândul la proiectul acelui ”triptic” al eroilor din Apuseni, Nick a simţit, poate pentru prima oară, efectul lipsei de concentrare. La ce fel de triptic mi-a fost gândul când m-am oprit la Horea, Cloşca şi Crişan?! Tot materialul de care dispun nu-i decât un butuc de tei şi atât! Efectiv nu mai ştiu ce-am vrut cu tripticul!? Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc puţin, ar fi o soluţie, ca-n cazul muşchetarilor încolţiţi, spate în spate, cu feţele îndreptate înspre inamicul comun, cu priviri de oţel ţinând la distanţă cercul opresiunii. Aşa nu va mai fi vorba de nici o ierarhie, de nici o prioritate scoasă din manualele de istorie. Trei chipuri legendare vor ieşi dintr-un singur trunchi, trunchiul revoltei, pom al speranţei şi al îndârjirii. Acum chiar că-mi va prinde bine şanţul făcut de Şefu. Am să mă pot învârti în voie, fără nici o masă rotativă, să-i privesc stând la un loc, mai bine zis, ţâşnind dintr-un singur loc, să lucrez la toţi trei deodată, într-un mod unitar. Da, acum sunt dumirit. Toţi trei înfrăţiţi trup şi suflet. S-ar putea să meargă, numai să pot lucra, să mă pot concentra. În rest, ce-o vrea Ăl de Sus!

A fost o încercare de a se desprinde, cât de cât, din strânsoarea exercitată de teama de viitor. E mai uşor să încurajezi pe cineva decât să te convingi pe tine însuţi de conţinutul vorbelor de încurajare. Nick ştia cel aşteaptă. Toţi vor şti mai bine ca el ce-i de făcut. În adolescenţă şi chiar mai târziu cultivase ideea incompatibilităţii dintre misiunea lui într-ale artei şi căsătorie, copii. Era convins că nimic nu-l va putea abate de la drumul ce-i era hărăzit. Acum se învinovăţea de inconsecvenţă care putea să-l coste scump. Cum să te dăruieşti artei dacă pierzi libertatea, acea libertate deplină pe care o visase atât. Era un moment de cumpănă în care reacţionase contrar ”principiilor” sădite in adâncul fiinţei sale de el însuşi. Rămăsese dezorientat în faţa neprevăzutului şi reacţionase exact cum nu se aşteptase, cum se autopregătise pentru viaţa pe care o considerase ca neaparţinând lui, ci artei. Toată purtarea lui de la aflarea veştii îl intriga mai mult pe el decât pe cei din jur. Implicarea, fără echivoc, în noul rol pe care viaţa i-l servise pe nepusă masă, îl dezechilibrase. Tocmai domeniul în care se credea inexpugnabil, cumva, pe nesimţite, începea să-i scape de sub control. Concentrarea, până la detaşarea totală de ”nimicurile” vieţii, începea să-i joace feste.

Ce, dracu, se întâmplă cu mine?! Nimic nu se mai leagă în acest cap sec! Iau dalta în mână, mă apropii de materialul care mă aşteaptă cu braţele deschise, şi, şi rămân neputincios, chiar dacă proiectul stă neclintit în memoria încă vie. Ştiu ce voiam să fac, ştiu ce trebuie să fac, şi totuşi, un nou proiect se cuibăreşte, îşi face loc, parcă, dând din coate, îmi deturnează gândurile. E chiar un ”proiect”, sau o nouă orientare, o nouă viziune, asupra vieţii de toate zilele?! Copilul! Ce subiect, pentru viaţă, ce subiect pentru creaţie! Mama şi copilul! Ceva nou şi totuşi acaparator, copleşitor!

Da, Nick nu se înşela. Acest potenţial subiect, ”mama şi copilul”, îl va  urmări tot restul vieţii şi va rodi dând ”fructe” de o gingăşie de nedescris, în lemn, sau în piatră. Primele încercări cu tripticul l-au scos din sărite. Se învârtea în jurul butucului, studia lumina şi înjura, ca de obicei, pe ungureşte, spre deliciul lui Şefu. Păi cum să meargă dacă, butucul fiind staţionar, nu pot beneficia de aceeaşi lumină?! Degeaba alerg prin şanţ! Lumina n-o pot căra după mine, şi atunci?! Atunci, fiecare chip va trebui să-l abordez aşa fel încât, atunci când butucul va fi privit prin ocolire, fiecare chip să lumineze el privirile spectatorilor, păstrându-şi rolul din triptic care, nu poate fi decât într-un  perfect echilibru. Nici unul dintre eroii mei nu vreau să apară în fruntea grupului, pe post de primaş, pentru că, în mintea moţilor mei, sau mai bine zis în legendele lor, toţi trei sunt unul şi acelaşi. Da, muşchetarii mei trebuie să fie toţi pentru unul şi fiecare în toţi trei…Nu va fi uşor, Nicolae, dar dacă tot te lauzi că eşti mare, nu poţi să te împiedici de o buturugă atât de mică.

Erau clipele în care se autoliniştea, în care încerca să depăşească momentul inedit prin care trecea, să se obişnuiască cu noua lui postură, de artist şi tată. Au trecut zile şi zile în care n-a făcut nimic cu butucul care, înţelegător, parcă, îl aştepta îndemnându-l la răbdare. Nu mai era cale de întoarcere. Trebuia să ia taurul de coarne şi să ia viaţa aşa cum era, fără despicarea firului în patru, cu menirea sa de om, menire care nu trebuia să excludă nici una din cele două ipostaze, de om normal, de artist plastic şi ”fondator” de familie. Am marcat cuvântul fondator pentru că îi intrase în cap că avea să pună bazele unei familii de artişti, în care gena moştenită de la mamă-sa, trebuia să se manifeste în toată plenitudinea peste generaţii.

Vechea lui sintagmă, ”sunt mare”, nu-l părăsise, după cum părea la un moment dat. Ea a stat latentă un timp şi a renăscut împinsă, parcă, de noul lui statut. Era speriat, pentru că aşa îi era firea, se temea de ”ocultul” care-l urmărea ca o umbră sâcâindu-l, dar nu manifesta nici un fel de dubii asupra rolului genei care, ba îl împingea înainte, ba îl arunca în abisul din care trebuia să ia de la început munca de Sisif  a urcuşului spre acoperişul lumii unde i-a fost hărăzit de soartă să rămână.

Între timp, lucrurile care trebuiau să descurce iţele trenau, munca de lămurire nu-şi arăta roadele, disperarea se strecura perfid în sufletele celor doi ”copii”, cum erau consideraţi mai de toată lumea, iar norii negri care se adunau, anunţau furtună cu tunete şi fulgere. Un licăr de speranţă a apărut, totuşi, la orizont. Mama Ralucăi a dat dovadă de proverbiala-i înţelepciune, s-a închinat în faţa icoanei Fecioarei cu Pruncul şi, resemnată, a spus fără de glas: Facă-se voia Ta! Ca urmare şi-a asumat rolul de intermediar pe lângă blându-l ei soţ şi, mai cu vorba domoală, mai cu un ton hotărât, care nu o prea caracteriza, a adus în familie pacea acceptului în faţa inevitabilului. Mai mult, şi-a însuşit sfatul fiicei mai mari şi l-a invitat pe Nick la o primă întrevedere.

Emoţiile pe care le-a încercat tânărul viitor ginere au fost, de departe, mai profunde decât cele încercate în primele întâlniri cu Mişu, cel cu ochii albaştri. N-au fost reproşuri, n-au fost oftaturi mascate, totul urmând drumul impus de înţelepciunea acestei femei, de dragostea ei faţă de cele două odrasle. Ea a înţeles că nu era nici locul, nici momentul, nici starea celor doi ”inculpaţi”, pentru lamentări. Era vorba de sănătatea fiicei sale mezine, de inevitabila sosire pe lume a viitorului nepot, de liniştea familiei a cărei responsabilă nedeclarată era. Am spus nepot deoarece, în puţinele cuvinte pe care Nick a apucat să le rostească în cadrul acestei prime întrevederi de familie, a reuşit să strecoare convingerea, spre bucuria nedisimulată a viitorului bunic, că nu putea fi vorba decât de un băiat, un purtător de genă de artist. Era o bătălie câştigată, mai uşor decât se aşteptase, pe unul din cele două fronturi. Războiul nu era câştigat, doar că eforturile puteau fi îndrumate spre celălalt câmp de bătaie.

36

Pe celălalt front, însă, situaţia ostilităţilor nu dădea semne de îmbunătăţire. A mai avut loc şi un mic consiliu de familie cu sediul la Tuşa Maţuş. Cele două surori au fredonat aceeaşi melodie tristă: Nu, şi nu, şi nu, şi nu! Unchiul Nelu, mai molcom din fire şi fără prea multă autoritate, a încercat să domolească spiritele, ba, mai mult, a găsit şi o soluţie pentru viitorul apropiat: copilul, putea sta o bună vreme şi pe la ei, să mai umple puţin golul unei case, rămas după plecarea în lume a celor doi nepoţi – Puiu şi Anna. N-a fost o inspiraţie strălucită. Toate relele s-au spart în capul lui. S-a îmbrăcat, şi-a luat tabla de şah şi dus a fost.

Ceea ce o intriga cel mai mult pe Mami era felul ”înţelegător” în care Anna privea lucrurile. Era firesc ca, după felul în care eram eu aşteptat în mijlocul ”Sfintei Familii”, sintagmă introdusă de Nick şi preluată şi de mine, vina să nu mă ocolească.

– Maţuş dragă, eu nu pricep cum şi Bobo şi Puiu s-au pricopsit cu asemenea exemplare. Am citit nişte scrisori trimise de viitorul meu ginere şi am rămas pe gânduri. Mă crezi că n-am priceput nimic?! Bate omul acesta apa-n piuă de nici nu ştii la ce se referă. Ce tineret!

– Aaaa, să nu crezi că n-am vorbit cu mama lui…Trebuia să pun lucrurile la punct şi i-am spus-o de la obraz că, Bobo a noastră, e un element excepţional care a cules toate premiile I din şcoală. Ştii ce mi-a răspuns Lenuţa?! Simplu, că nici  băiatul lor nu-i de lepădat şi că putem fi mândri de aşa alegere!? Auzi ce pretenţie!? Aşa m-am enervat că am început să vorbesc ungureşte…Culmea e că nu m-a întrerupt şi a continuat să zâmbească privindu-mă, cumva, de sus…

– Maţuş, cu povestea asta nu mai e nimic de făcut şi trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt. Cu Puiu însă e altceva. E încă un copil, n-are nici un viitor cu meseria pe care a ales-o, iar Raluca asta, cică-i balerină, asta mai lipsea, e şi mai copil decât Puiu. Cum să aibă ei un copil de crescut, de educat?! Cu ce?! Nici nu ştiu din ce familie vine! Păi cum să fiu de acord?! Istenem, Istenem! Cu Puiu nu mă mai înţeleg deloc. M-a minţit şi cu arhitectura şi crede şi azi că m-a păcălit. Se crede mare artist plastic, mare sculptor. Ce va face?, că-i plină ţara de artişti, unul mai sărac ca altul…O să sculpteze opere ”nemuritoare” ca să moară de foame. Ştiu eu ce va face: va ciopli pietre, va trăi în mizerie şi va fugi la mine după ajutor. Şi eu?! Din ce să-l ajut?!…

Era oare vorba  într-adevăr de un ”conflict între generaţii” sau, pur şi simplu, o manifestare a iubirii de mamă pentru puii ei, femeie puternică dar obosită de necazurile vieţii care, fie zis, nu au ocolit-o? Cel care, totuşi, o înţelegea, era chiar Puiu al ei, dar o făcea în felul său, în cuşca de nepătruns a sufletului său. Avea s-o demonstreze peste ani, în perioadele lui de criză, când o ţinea la curent cu necazurile, neîmplinirile sentimentale, cu nevoile materiale, trimiţându-i scrisori lungi, în care-şi etala fără rezerve dragostea faţă de ea, recunoştinţa declarată pentru talentul pe care i l-a transmis. N-am îndrăznit să mă ating de aceste adevărate ”mărturisiri de credinţă” decât după prematura lui dispariţie când, am descoperit noi laturi ale acestui suflet zbuciumat, am înţeles rolul pe care l-au jucat cu adevărat femeile din viaţa lui, lucruri care mi-au scăpat pe parcursul a zeci de ani de prietenie. Faptul că am îndrăznit să aştern pe hârtie amintiri legate de viaţa unui artist, eu, biet ”consumator” de valori artistice, vorba lui Ţâru, mă face să înţeleg mai bine, rolul pe care l-a jucat în viaţa mea acest ”creator” de valori artistice, prin prietenia cu care m-a onorat şi nu prin înrudirea noastră prin alianţă. Cel mai sonor apelativ cu care mă ”răsfăţa” , independent de clipele de bine sau de rău prin care trecea, era: fratele meu. Am păstrat sonorul acestor două cuvinte nealterat în memorie aşa cum s-au păstrat ele scrise în dedicaţiile pe care le semna atunci când îmi oferea daruri din creaţia lui artistică.

În anii cei mai grei, când îşi lingea rănile lăsate de vreme, când se acuza fără să mai acuze, plângând anii irosiţi în afara familiei, oferindu-mi în dar lucrări, fredona acelaşi leit motiv: Ştiu că prin tine aceste lucrări vor ajunge la nepotul meu, care se va mândri cu bunicul său, alături de fiul meu, pe care nu l-am avut lângă mine din vina mea. Gena pe care o poartă acest copil îi va asigura un loc special în lumea artelor plastice. Când mai pui şi gena adusă de mamă-sa, talentată, dar comodă, şi, mare greşeală, prea supusă sentimental fiului meu, gândeşte-te la ce viitor îl aşteaptă. Păcat că n-am să pot asista la ”triumful genelor” şi totul, numai din vina mea! De la primele lui trăsături de condei am ştiut că ne va bate pe toţi…

Era atât de conştient de greşelile comise, împotriva tuturor angajamentelor adolescentine şi ai primilor ani ai tinereţii, încât, fără să-i încurajez ”lamentările”, aprobam în sinea mea deznodământul  inevitabil al vieţii celui care, direct sau indirect, îşi făcea mea culpa. Dar, se pare c-am luat-o razna peste ani, când, de fapt, mai am atâtea în amintire, lucruri reţinute din spusele lui Nick, din relatările unor apropiaţi sau străini, cum spun americanii, perfect strangers, relatări obiective sau subiective, care, pe fondul prieteniei care ne-a legat, trec, volens-nolens, prin filtrul propriei păreri, părere care, drept vorbind, e greu de zdruncinat.

În fond e doar un roman, o ficţiune inspirată dintr-o multitudine de fapte reale, şi, ca orice ficţiune, se va bucura şi de credibilitate dar şi de respingere. Altă cale nu există. Ba, da! O monografie, bazată pe documente, pe competenţă în domeniu, în care prietenia şi subiectivismul să stea pe tuşă. Sunt însă alţii care îşi pot atribui o astfel de misiune. Eu, voi încerca să rămân doar prietenul care plăteşte tributul unei prietenii adevărate şi se joacă nevinovat cu reacţiile pe care le poate stârni un astfel de demers. Şi apoi, cine poate ghici despre cine este vorba? Cu certitudine, doar eu! Dar eu nu fac parte dintre cititorii mei prezumtivi pentru care personajele  trebuie să rămână doar creaţii ale imaginaţiei. Să mă întorc, totuşi, la anii care aveau să lase o puternică amprentă asupra artistului în devenire, la efectul ”surprizelor” vieţii de toate zilele asupra caracterului omului care se maturiza peste noapte, asupra artistului care simţea că-i fuge pământul de sub picioare, asupra convingerii că arta cere sacrificii, că nu se lasă împărţită cu nimeni.

Doamne, oare eu realizez cu adevărat ce prăpastie se cască între noul meu rol de întemeietor de familie şi menirea mea de a face artă pentru artă, liber de orice constrângere care ţine de ”banalul cotidian” ?! Cum mă voi împărţi astfel încât această ”menire” să nu aibă de suferit?! Va fi, oare, copilul puntea de legătură dintre aceste două extreme?! Niciodată n-am crezut că aşa ceva ar fi posibil şi, ca să-mi salvez harul dăruit de maică-mea, am trăit renunţând la chemările vârstei. Cât de puternic m-am simţit în faţa a tot felul de ispite, ca să mă pomenesc neputincios în faţa  unui copil-femeie, sau femeie-copil, care mi-a deschis drumul nebănuit înspre plăcerile vieţii de toate zilele. Ha!…Ce n-a reuşit Ella în gingăşia-i nevinovată, cu toate străduinţele ei puerile, ai reuşit tu, Ralu, căzută, parcă, dintr-o lume necunoscută mie!? Mi-a plăcut atât de mult această nouă relaţie încât, la un moment dat, m-am îngrozit văzând cum toate convingerile mele se prăbuşeau, cum, fără să vreau, alunec în lumea de care în mod deliberat m-am ferit, cum am început să simt că nu e nici o catastrofă, cum am devenit un om ca toţi oamenii, un om de rând. Convingerile mele legate de ”menirea” artistului nu s-au clintit dar au căpătat o nouă valenţă. A fost un mare semn de întrebare la care nu aveam răspuns. Dar a trebuit să-mi spui speriată că vom deveni părinţi dacă nu întreprindem ceva, ca, speriat la rându-mi, să-mi schimb atitudinea faţă de viaţă, faţă de cotidian, să mă las furat de noua perspectivă ce se deschidea, s-o iau razna şi să mă iau de piept, culmea, cu cei apropiaţi, să lupt pentru copilul meu pe care-l şi vedeam ducând mai departe ”menirea” mea de artist. Ştiam că gena pe care o purtam era dăruită de maică-mea, o femeie talentată şi puternică, o ”Grozăvescu”, cum îi plăcea să se laude. Când stau şi mă gândesc mai bine, poate că ar trebui să şi renunţ la numele meu de neamţ şi să mă declar vlăstar al Grozăveştilor. Krüger!? Când figuram Nikolaus Otto, mai mergea, dar de când m-au simplificat în noul certificat de naştere spunându-mi simplu Nicolae, încep să cred că ar fi mai nimerit, mai ales pentru aceste ”vremuri noi”. Numai să nu interpreteze Mişu al meu că-i o încercare de a-mi şterge urmele!? Apropo de Grozăvescu, când s-a apucat fratele mamei să umble la rădăcinile arborelui genealogic al familiei şi a ajuns la concluzia că ne tragem de prin nordul Olteniei, a sărit Mami ca arsă: Cum să fim olteni, dragă?! Noi suntem ardeleni get-beget şi ne-am născut în Austro-Ungaria! Ce prostii debitează şi unchiul ăsta al vostru!… Da, dacă n-o să mai fiu neamţ, musai să fiu ardelean, sau, cel puţin, bănăţean!

În fond, Nick era încântat că era o ”corcitură” şi avea s-o exprime peste ani:  Am în mine toate  lucrurile bune şi rele ale etniilor din Europa şi, dacă mai pun la socoteală faptul că bunicul meu s-a născut în America, şi nu oriunde, în Statele Unite, judecând după talentul meu, transmis deja fiului şi nepotului meu, trebuie să fiu mândru de acest aspect al universalismului etnic care zace în mine…

Cam acesta era Nick din perioada în care tripticul din butucul de tei îi dădea fiori de plăcere şi de teamă. Era preocupat mai mult de părerea moţilor săi din preajma Albacului decât de eventuala critică ce ar fi putut ţâşni din gura Maestrului. Lucrul înainta din greu, privirile colocatarilor din şopronul cimitirului exprimau nerăbdare şi nedumerire, şi, colac peste pupăză, nesiguranţa începea să-i dea târcoale. Dar, chiar aşa încolţit cum era, Nick ştia în subconştientul lui că, nu se va lăsa bătut. Era încăpăţânat, căpos, cum i se spunea. Era o ”încăpăţânare pozitivă”, o sintagmă cu care se apăra în faţa acuzelor şi avea dreptate. El nu avea idei preconcepute. În sinea lui ceda uşor în faţa argumentelor plauzibile, dar îşi apăra cu ardoare punctele de vedere. Căpoşenia o manifesta în dârzenia cu care lupta, muncind din greu, în activitatea sa artistică. La nu merită să te omori, răspundea cu seninătate, ba merită! De mic a ştiut, sau, mai bine spus, a înţeles sensul cuvântului ”menire”,  a crezut în menirea sa şi a demonstrat-o: sculptor şi nu pictor!, şi s-a opus vehement părerilor Maestrului său pe care l-a convins prin fapte şi nu prin vorbe mari. Când Maestrul i-a dat dreptate, Nick a înţeles că aspiraţiile sale nu erau utopice. Şi nici nu i-a trebuit prea mult timp pentru a obţine această recunoaştere.

Practic, Maestrul l-a adoptat ca pe un fiu al artei, un coleg de breaslă, punându-i la dispoziţie toată ştiinţa sa pedagogică, atelierul său, sculele, materialele şi, mai presus de toate, prietenia, ceea ce nu era puţin. A învins, ca de obicei, încrederea şi dârzenia. Când ceva începea să nu meargă, ştia că rezolvarea era în munca fără pauză. Aşa a şi făcut. A început la prima oră şi a scăpat dalta de oboseală când soarele unei noi zile a început să mijească. Era atât de concentrat, încât nimeni din anturajul său nu a îndrăznit să-l tulbure, nici măcar pentru o invitaţie la clisă cu ceapă. Au părăsit atelierul în linişte simţind că, de data aceasta, vor găsi ceva palpabil, pe înţelesul lor. Era pentru a doua oară când Şefu avea să-l găsească dormind în şanţul de mişcare, dar şi de protecţie, ce înconjura butucul de ieri, tripticul de a doua zi. Trei chipuri pogorâte, parcă, din Apuseni, îl priveau exprimând toată dârzenia acestor figuri legendare. Erau trei figuri împletite într-unul singur care te făceau să te închini ca în faţa unei icoane, a unui triptic de biserică. Un lucru îl intriga pe Şefu: cum într-o lumină atât de neomogenă, cele trei chipuri luminau cu aceeaşi intensitate. Din cauza poziţiei fixe a butucului şi a luminii strecurate prin singura fereastră a atelierului, te aşteptai la o prezenţă diferenţiată a chipurilor cioplite. Unde se ascundea secretul acestei ”tehnici” de lucru?!

– Secretul îl deţine aceasta daltă care ştie să mângâie dar şi să pătrundă, dând lumină sau umbră, conturând sau ascunzând amănuntele. Nici eu n-am ştiut cum voi face, dar Diavolul din mine, chiar dacă nu-ţi place că-i spun aşa, e frate cu dalta şi, împreună, îmi conduc mâinile după cum le este voia. Erted? Şi, Şefu, nu mă mai iscodi cu întrebările! S-ar putea ca la unele să nici nu ştiu să-ţi răspund…

Da, acesta era Nick din începuturile lui artistice care, ca şi în anii de adolescenţă, era sclavul unei intuiţii creatoare. Peste ani avea să se exprime critic la adresa acestor începuturi, fără a le nega, însă, rolul avut în formarea şi desăvârşirea artistului din el: În umbra Maestrului, eu m-am format singur!

 

37

Anul ’54 s-a dovedit a fi un an plin de evenimente care, fiecare în felul său, au marcat viaţa eroilor precum şi pe aceea a celor apropiaţi. În plină vară a avut loc nunta mea. Au participat câteva rude apropiate dar absenţa lui Nick şi a Ralucăi a creat o atmosferă destul de apăsătoare. Nici situaţia materială nu a permis ceva deosebit: o masă la un restaurant, după o cununie religioasă la romano-catolici, unde a trebuit să accept, în avans, botezul copiilor ce ar fi urmat să vie, în religia Annei.

Nici în oraşul universitarilor lucrurile n-au putut lua o turnură mai aparte. Spre toamnă, o altă nuntă în familie, lipsită şi ea de prezenţa unor apropiaţi, dar beneficiind de aportul unor prieteni de aur. Părinţii Ralucăi au trecut peste situaţia economică precară şi au organizat o petrecere, mai puţin obişnuită, în spaţiul confortabil al curţii blocului. A fost o atmosferă deosebită la care invitaţii, studenţi, actori, profesori, au adus cu ei suflul cultural al minunatului oraş. Poarta blocului a rămas permanent deschisă atrăgând ca un magnet curiozitatea trecătorilor. Atmosfera încinsă nu l-a dezechilibrat pe Nick. S-a mulţumit să închine simbolic paharul stârnind zâmbete şi apropouri la abstinenţa mirelui. Ralu, mulţumită dar şi cu o urmă vizibilă de tristeţe în ochi, încerca să facă faţă atmosferei dar şi greţurilor nechemate.

Nick nu a înţeles absenţa mea şi a Annei. Mi-a reproşat-o fără ocolişuri: Anna, cea supusă şi perfectă, nu putea să încalce dispoziţiile scumpei noastre Mami! Dar tu, şi tu ai intrat sub neclintita-i autoritate?! Nu, eu nu intrasem sub nici o autoritate, dar, dintr-un fel de laşitate, am vrut să evit penibilele explicaţii legate de absenţa celei care ar fi trebuit să le dea binecuvântarea.

În tot acest timp, tripticul a stat să aştepte revenirea sculptorului pentru a putea lua o formă definitivă. Nick nu se mai grăbea, ocolind cu bună ştiinţă atelierul. Simţea un gust amar şi încerca să se amăgească singur asupra perspectivelor ce se deschideau la orizont pe făgaşul atât de sensibil al relaţiilor de familie: Nu se poate să nu-şi calce pe orgoliul rănit… Copilul, un nou Nikolaus în familie – nu putea fi decât băiat – o va aduce la nepotul ei, primul ei nepot. Sunt sigur! Lucrurile trenau, însă, cu obstinaţie. A sosit momentul marilor emoţii, aducerea pe lume a noului Nikolaus, Nichişor pentru toată lumea, care nu a creat probleme. Ba, da! Pe tărâmul psihic. Tinerii părinţi, copleşiţi de bucurie, se comportau ca nişte copii, confundând copilul abia născut cu o jucărie. O făceau şi prietenii apropiaţi care au declanşat un adevărat pelerinaj la patul micuţului. Noroc cu mama Ralucăi, care, temătoare ca orice bunică, mai punea, din când în când, puţină ordine în entuziasmul debordant al năvălitorilor.

Şi totuşi, Nick, afectat peste măsură de tăcerea celeilalte bunici, rămânea pironit cu privirea în gol, lăcrima pe ascuns şi făcea eforturi pentru a descifra viitorul apropiat, fără a neglija însă colţul ascuns al menirii sale ca artist: dacă Mami nu se trezeşte, mă tem că toate visele mele legate de sculptură se vor duce pe apa sâmbetei. N-am crezut că voi fi atât de afectat de tăcerea ei. Noroc cu Anna care a reacţionat prompt printr-o telegramă de felicitare şi de urări de bine. N-au venit la eveniment, dar aveau o scuză plauzibilă pentru acele vremuri (oare?!), probleme legate de instalarea la primul lor loc de muncă, pe un mare şantier de tip SOVROM…Oare am să mai pot sculpta în voie?!

Dincolo, factorul psihic îşi făcea datoria. Mami, cea intransigentă, căuta să afle toate amănuntele legate de tânăra familie şi, mai ales, de starea micuţului ”ei” Nichişor. Îşi făcea reproşuri, căuta soluţii reparatorii, dar teama de reacţia neiertătorului ei fiu, o împiedica să ia taurul de coarne şi să se urce în primul tren.

Cât de mult se înşela, aveam s-o aflu de la Nick şi Raluca. Efectiv se amăgeau cu speranţa că, mâine-poimâne, Mami va veni să ia nepotul în braţe. Această întârziere l-a scos practic pe Nick de pe făgaşul preocupărilor sale artistice. A fost o perioadă sterilă. Nici măcar tripticul nu a găsit înţelegere în sufletul lui de artist. L-a abandonat în faza în care-l lăsase şi l-a expediat, prin bunăvoinţa unui moţ, la prietenii săi din Apuseni. Nu avea să se mai întoarcă niciodată la acest proiect alegându-l pentru lucrările sale de viitor doar pe Horea.

Horea, cel al Maestrului îl intriga şi pregătea schiţe peste schiţe pentru un Horea după propria sa viziune. Era o perioadă în care se autoamăgea cu proiectele fără a se implica efectiv. E perioada ’54 – ’55 când, se consolida, fără un plan prestabilit, prietenia cu unii dintre viitorii pictori, colegi de institut, cum au fost Sever Frenţiu, Alfred Grieb sau Lászlo Toth, talente incontestabile care se întreceau între ei pentru a se lansa pe platforma consumatorilor de frumos. După mulţi ani, cotrobăind prin magazia atelierului personal al lui Nick pentru a pune o ţâră de ordine printre materialele aflate într-o ordine dezordonată, am dat peste dovezile acestor relaţii de prietenie din trecut: erau cadouri primite de la prietenii săi. Se aflau într-o stare jalnică. Le-am recuperat, le-am ”recondiţionat” şi, drept mulţumire, am primit trei lucrări: două autoportrete şi o natură moartă care fac cinste micii mele colecţii de obiecte de artă. Proveneau din acea perioadă de criză în care galeria lucrărilor din prima tinereţe prezenta un gol pe care Nick nu putea să-l uite făcându-şi şi peste ani mea culpa. El se născuse dintr-un aluat care nu creştea decât prin frământare. Genul de apatie care pusese stăpânire pe latura lui artistică îl îngrijora făcându-l să se manifeste, uneori, vehement la adresa familiei, al cărei ţap ispăşitor nu putea fi decât Mami. Dar asta nu-l ajuta să iasă din impas lăsându-se mereu în voia aşteptării.

Trebuie să se trezească oamenii ăştia, trebuie să reintre în viaţa mea. Fără familie sunt un nimic! Copilul ăsta trebuie să devină un imbold în creaţia mea artistică, nu o piedică. Oare asta vrei, tu, Mami?! Dacă mai persişti mult în absurdităţile care te domină, n-am să te iert niciodată!…

Primul gest de adevărată apropiere a avut loc la botezul lui Nichişor, când eu şi Anna am devenit naşii lui, semnând legământul de dragoste faţă de acest copil, un ”înger de copil”, după cum era răsfăţat de toţi cei care l-au cunoscut, din cauza frumuseţii lui neobişnuite. Da, a fost un legământ de dragoste uşor de îndeplinit şi datorită răspunsului pe care l-am primit din partea lui. Mai mult decât rude, am fost şi am rămas prieteni şi astăzi. Nu ne-a spus niciodată decât pe nume, spre surprinderea celor de vârsta a treia, printre care se număra şi Mami, bineînţeles. A fost primul act de pace sufletească încheiat cu Nick, un preambul la ceea ce urma, în mod firesc, să se întâmple.

Mami nu a cedat, Mami s-a supus dragostei pe care a nutrit-o din prima clipă, dar, pe care, din cauza firii sale, a ţinut-o ascunsă, suferind în tăcere. Timpul a început să curgă fără a aduce o rezolvare a conflictului. Când Nichişor a împlinit cam un an şi jumătate, a poposit împreună cu Raluca la noi, pe şantier, unde, între timp, am obţinut un apartament. Acest copil s-a născut pentru a cuceri. Atmosfera care a domnit la noi în casă nu poate fi descrisă. Ne-a subjugat fără rezerve. Toţi trei eram în al nouălea cer. Doamne, cât s-a râs! Eram toţi copii. Era atât de frumos încât ne împingea, parcă, afară din casă ca să se bucure şi străinii.

Şi cum toate au un sfârşit, Mami a rupt protocolul impus de ea şi ne-am pomenit cu ea, pe nepusă masă, volubilă şi drăgăstoasă, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Emoţia care ne-a cuprins, alimentată de teamă, ne-a lăsat cu gura căscată.

– Ce-i copii, ce vă uitaţi ca la o minune?! Şi tu, Ralu, nu vii să-ţi îmbrăţişezi soacra?! M-am plictisit să aştept să-mi faceţi o vizită şi m-am hotărât s-o fac eu. Hai, vino să te sărut şi du-mă la Nichişor. Unde este copilul?…

Vorbea ea ce vorbea grasiat Raluca, dar nu era în firea ei să se şi bâlbâie. S-a repezit în braţele soacrei plângând în hohote.

– Vă,…vă mulţumim că…Nichişohr doahrme,…Mami, dhragă…pot să vă spun aşa?!…

– Poţi, poţi,…ce, e după mine?! Hai, du-mă la copil!

Norocul, dacă noroc i se poate spune, a fost că Nick nu a fost de faţă. După cât era de exploziv, sunt convins că ar fi ieşit şi scântei. Aşa, Rubiconul fusese trecut şi toată lumea a înţeles că era timpul să ne supunem legilor naturii. Eram în vara lui ’56 şi Nick nici nu se gândea să facă o vizită în ”Satul Natal”. Ajunsese să manifeste o oarecare indiferenţă faţă de ”Sfânta Familie”, cum repeta mereu, măcina de unul singur nemulţumirea provocată de atitudinea intransigentă a mamei şi, cum era de aşteptat, arunca în aceeaşi direcţie şi responsabilitatea pentru starea lui de apatie din sfera creaţiei. O perioadă importantă din viaţa lui de creator se irosea aruncând nori negri asupra viitorului său artistic, atunci când alţii, cum am mai spus, se zbăteau să iasă la rampă. Se amăgea cu scuza: Măi, cu aşa minune de copil, ajungi să nu-ţi mai doreşti nimic.

Cea care, cu intuiţia ei de femeie în devenire, citea ceva în ochii lui Nick, era Ralu. Îl simţea noaptea, la ore târzii, cum se perpelea de nesomn, cu ochii aţintiţi în tavan.

– Ce-i Nick, nu poţi dormi?…Ce te frământă?

– Ce-ţi veni?! Am dormit prost şi până acum…Hai, mai bine, lipeşte-te de mine şi spune-mi ce crezi de sfârcul ăsta de om care cucereşte tot ce-i în jurul lui fără să facă nimic deosebit. Am primit o scrisoare de la Mami,…să vezi cum face pe niznai şi nu vorbeşte decât de nepotul ei cel frumos. De când l-a văzut la Anna acasă nu mai are alt gând decât să ne vadă pe toţi trei făcându-i o vizită. Sărmana! Bineînţeles că va trebui s-o facem şi pe asta. Nichişor va trebui să se bucure de dragostea tuturor. Numai bunicul lui nu are cum să se bucure. N-am de gând să-i scriu nimic. El a ales calea asta, să-i fie de bine! M-a căutat Mişu. Face pe supăratul. Ce să zic! Nu-mi poate ierta faptul că nu l-am invitat la nuntă. Îţi dai seama ce ocazie a pierdut să fie în mijlocul celor pe care-i urmăreşte zi şi noapte. Şi ce societate! Unul şi unul! Acum încearcă să reconstituie atmosfera trăgând de limbă pe cine apucă. Mare tâmpit! Ştii, Ralu, ai părinţi pe cinste! Dacă era să mă bizui pe ai mei, n-ar fi ieşit nimic…

– Încearcă să dormi!…mi-e aşa de somn!

Totuşi, criza lui Nick era profundă: apatia creativă, preocuparea pentru soluţionarea problemei unei locuinţe adecvate, banii…La mijloc nu mai era vorba de o boemă, era copilul şi siguranţa zilei de mâine. Era ceva nou în viaţa lui – probleme cărora nu le dăduse importanţă în viaţa lui de burlac. A se angaja undeva permanent însemna pierderea autonomiei tocmai în domeniul cel mai sensibil, cel al creaţiei artistice. Ce avea să se aleagă din visul lui adolescentin?! Un zâmbet ironic apărea pe buzele lui când îl fulgera acel ”sunt mare” de altădată. Îşi făcea proiecte de viitor apropiat care însă nu-şi găseau locul trenând totul spre un sine die. Cel care a intuit noua stare de spirit a studentului său favorit a fost Maestrul.

– Nicolae, fătu-meu, se mai lasă omul dus de val dar se şi urcă pe creasta lui. Apucă-te, omule, de treabă! Ce dracu?! Intrăm în anul ’57 şi e cazul să te lipeşti de ceva eveniment expoziţional cu o lucrare mai acătării. Uite, cei din Banat, organizează ceva în cadrul Muzeului Banatului la care speră să aibă participare bogată şi au trimis o invitaţie Institutului. Le-am răspuns cu mulţumiri, dar onoarea ne obligă! Ţi-am pregătit un dărab bun de marmură la care ai putea să te înhami. Timpul este scurt dar merită! Ce zici?

– Nu ştiu, să mă mai gândesc…am să trec să văd piatra şi mai vorbim.

– Numai să nu dureze prea mult starea de cujetare că va fi greu să dilaţi timpul. Te aştept. Şi, şi nu te mai lăsa copleşit de probleme. La tine problemele de abia au început. Trebuie să înveţi să le gestionezi cât mai raţional.

– Am expus la începutul anului la Regionala de la Arad un portret de bătrân în calcar şi un autoportret în marmură, aşa că nu-i vorba de prima ieşire în lume. Culmea, tocmai autoportretul, de care nu eram deloc mulţumit, a fost achiziţionat! Pe nimic, e-adevărat, dar totuşi, achiziţionat…

– De ce, totuşi?! Eu l-am considerat foarte bun.

– Să mă ferească Dumnezeu de aşa ”foarte bun” !…

38

Maestrul nu a putut să treacă cu vederea starea de nesiguranţă prin care trecea Nick. Faptul că a refuzat să se prezinte la examenul de stat bravând cu: ceva lipsit total de valoare, l-a făcut să intervină cu acea propunere de a-l plasa pe orbita unei importante expoziţii. Pentru el ”dărabul” de marmură nu reprezenta mare lucru, dar gestul de a-l reantrena în activitatea de creaţie a avut ecou. Sper să nu mă mai bată la cap cu examenul de stat momindu-mă cu marmura lui!? Şi-ar pierde timpul. Nu mai am chef de explicaţii. Ce să-i spun, că am fost asaltat de Mişu cu tot felul de propuneri şi chiar ameninţări, că l-am trimis unde trebuie, că nu mai vreau să am de a face cu un cretin obsedat de cariera lui,…Nu, mai bine mă lipsesc de diplomă, care nu este decât o hârtie şi nu un certificat al talentului meu. Lucrările vor fi atestarea mea ca artist plastic şi basta!

Nick s-a prezentat la atelierul Maestrului, fără o vorbă, fără un salut, mulţumindu-se să dea aprobativ din cap. Maestrul l-a înţeles şi, imitându-şi discipolul, i-a arătat cu degetul marmura cocoţată pe un banc de lucru.

– Pot să lucrez aici sau s-o duc la cimitir?

– Nicolae, aici ai tot ce-ţi trebuie. Ce rost are să te cari până acolo?!

– Aveţi dreptate, dar cu condiţia să nu mă dăscăliţi. Pot lucra liniştit după paravan, nu? Când nu sunt aici puteţi să vă uitaţi în voie. Am în cap subiectul: şvăboaica. Cred că se potriveşte cu tematica muzeului.

– Da, e-n ordine, numa’ n-o lungi cu începutul…şi, spune-i mai bine, ţărancă. Şvăboaica sună ca o provocare la politica dusă faţă de nemţi.

– Mâine vă arăt o schiţă. Mulţam!

Intr-adevăr schiţa a apărut a doua zi spre satisfacţia Maestrului. Îl cunoştea prea bine pe Nick ca să nu fie sigur de reuşita intervenţiei sale. Şi a avut dreptate. In toamna lui ’57, lucrarea acceptată de juriul de selecţie, a intrat la prima expoziţie adevărată din viaţa artistului, nelansat încă, şi, culmea, a rămas achiziţionată în Muzeul Banatului. Era prima ieşire oficială, prima recunoaştere, primul Carnet CEC. Suma era modică, aşa cum era normal pentru acele vremuri. Mai importantă a fost cronica din ziarele de circulaţie care semnalau apariţia unui nume necunoscut, numele tânărului Nicolae Krüger, absolvent al Institutului de Arte, dotat cu o ”maturitate artistică neobişnuită”.

La vernisaj, Nick a fost abordat de Directorul Muzeului care, felicitându-l, şi-a exprimat dorinţa de a-l păstra printre colaboratorii instituţiei. Vorbe calde au fost exprimate şi de reporterul unei publicaţii locale.

– Maestre, eu sunt şvab şi pot aprecia cum trebuie această redare a femeii noastre.  Haideţi să ciocnim un pahar de şampanie, masa este plină, Slavă Domnului!

– De unde ai scos că-i şvăboaică?!…

– Cum să nu-mi dau seama când strigă de la distanţă?!

– O fi strigând ea, dar e mai bine să nu pomeneşti şi în reportaj. E o ţărancă din România, ca toate ţărăncile noastre…Nişte pişcoturi da, şampanie doar pentru a ciocni. Nu beau!

Bucuria lui Nick era reţinută dar savurată în interiorul lui. Curios, nimeni nu m-a întrebat de examenul de stat!?…Întoarcerea acasă, cu o mapă plină de ziare şi un binevenit CEC, chiar şi modic, a fost a unui învingător.

– Uite Ralu, cu banii ăştia, pentru că sunt primii câştigaţi, te duci şi-ţi iei ce vrei tu. Să nu-l uiţi pe Nichişor!

– Nicki, sunt foarte fericită pentru succesul tău. Noroc cu Maestrul tău că a insistat! Cu banii, hai să nu ne grăbim că sunt destule care aşteaptă…

– Fă cum vrei, dar altă ocazie de ”risipă” nu cred că va apărea prea curând, aşa că pierzi o ocazie unică să-mi mulţumeşti pentru un cadou. În viitor, banii se vor topi în scule şi materiale, că doar n-am să primesc totul pe gratis. Atunci ai să vezi ce fericire e să fii nevastă de artist plastic, şi mai ales, sculptor. Ce face fecioraşul?

– Nicki, n-am crezut că un copil poate fi atât de frumos şi, totodată, cuminte. Vrea mereu să se joace. Cu sor-mea se înţelege grozav.

Bucuria succesului a fost împărtăşită şi la atelierul Maestrului.

– Spune, Nicolae, cine ţi-a servit drept model? Trebuie că a fost o femeie deosebită. Oricum, ceea ce ai făcut înseamnă artă, artă adevărată!

– Modelul l-am avut mereu în cap şi în inimă. Am copilărit ţinându-mă de fustele ei, şi erau destule! Este Kati Néni. Am stat la ei în gazdă. Mi-a fost o adevărată bunică…

– Nicolae, o să-ţi prindă bine şi la operă. Altfel ai să pui problema angajării permanente, cu un salariu ceva mai răsărit. Ei ştiau şi până acum că eşti bun, dar, ca artist recunoscut, au o acoperire mai solidă. Ştii bine că astăzi aceste ”aprecieri” sunt importante în construcţia viitorului, pentru oricine ar fi el. Dacă mai laşi puţin de la tine şi mai trânteşti şi un portret al nu ştiu cui, şi-l prezinţi în public, nu se mai leagă nici un Mişu de tine. Vremurile obligă la compromisuri, mai ales dacă ai şi ceva responsabilităţi familiale…

– La ce mă împingi Maestre?! Nu-mi vine să cred! Să mă joc în mocirla politicii, a unei politici impuse, cu politicieni de ocazie, fripturişti, fără nici o ideologie la bază, mocirlă din care să şi ies curat?! Mai bine cioplesc cruci prin cimitire, scriu pe ele nume de oameni cinstiţi, care cred în ceva sfânt, în Dumnezeu! Nu, eu n-am să fac compromisuri, n-am să cioplesc chipuri de nemernici, care vor să închidă, sau chiar să dărâme biserici. Istoria e plină de cărturari, de eroi, de savanţi, de oameni. Nu trebuie decât să mă documentez, să aleg, şi galeria portretelor mele, chiar dacă nu vor fi cumpărate, va fi atestatul talentului meu. Cum să câştig bani pentru fiul meu scăldându-mă în compromisuri.?!…

– Nicolae, şi eu am gândit ca tine, şi eu am crezut şi mai cred în talentul meu, dar viaţa m-a împins şi la compromisuri, ca să nu fiu împins în groapa indezirabililor. M-a preocupat Şcoala Ardeleană, dar am acceptat şi concursul pentru Petru Groza. Şcoala Ardeleană, după un vernisaj al vreunei expoziţii, va zace undeva departe de ochii lumii. Petru Groza, în schimb, va trona în plin Bucureşti şi va purta în văzul lumii semnătura mea. Nu trebuie să-i împărtăşesc înclinaţiile politice, la drept vorbind destul de îndoielnice, ca să fac portretul unui om, şi-l voi face aşa cum îl văd eu şi nu cum mi s-ar putea pretinde. Ai să trăieşti şi ai să vezi câte voci vor încerca să mă facă praf în cadrul comisiei de avizare, şi nu vor fi numai voci de politruci, vor fi şi voci ale marilor maeştri, care luptă şi ei pentru supravieţuire. Nu te grăbi să te pişi împotriva vântului! Tu vei fi cel stropit, nu politrucii…Şi, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu tu ai aplicat compromisul fără să beneficiezi de lecţiile mele? Ce au fost portretele făcute lui Mişu al tău? Au fost acte de compromis, nimic altceva, acte pentru care nu te pot condamna. Ai făcut portrete, nimic compromiţător! Şi defectele unor oameni pot constitui surse de inspiraţie. Totul e că, în vremuri ca cele pe care le suportăm, trebuie să redăm şi hidosul, dar, bineînţeles, într-o formă subtilă. Marele public nu este pregătit pentru a descoperi subtilul, politrucii sunt prea orgolioşi ca să caute să descifreze ascunsul, iar noi, noi nu ne hrănim decât cu ceea ce simţim şi transpunem…Şi mai e ceva, ceva ce trebuie rezolvat pe loc…Nu mă mai lua cu ”Maestre” , nu se mai potriveşte! Nu mai eşti studentul meu, eşti colegul meu de breaslă şi după cum văd, şi eu văd bine, te văd urcând pe podiumul celor ”mari”, a celor buni şi foarte buni, dar, nu neapărat şi simpatici. Te rog să-mi spui pe nume, fără diminutive, simplu: Romul. Batem palma?…

– Batem, cu toate că o să-mi vină peste mână…M-am obişnuit cu ”Maestre”, din respect şi, mai ales, din admiraţie. Ce mai?! Eşti Mare, Maestre Romul!

Nicolae, acuma chiar că ar trebui să mergem undeva să ciocnim o pălincă, ce zici?!…

– Prieteni, prieteni, dar asta nu! Prea seamănă a compromis şi, măcar în acest domeniu, vreau să rămân neclintit…

Nici atmosfera din cămin, nici apropierea de Maestru, nici multiplii vizitatori care veneau să se joace cu Nichişor acasă la ei, n-au putut să-l corupă pe ”neînduplecatul” Nick. De fumat a scăpat fără efort considerând că a fost doar o încercare fără sens. De băutură, şi intram în anul ’58, nu s-a atins niciodată, spre nedumerirea şi chiar iritarea multora din cei din anturaj. Dar şi când s-o apuca, să te ţii!…,erau vorbele care răsunau adesea în spatele lui.

În acea perioadă Nick era într-adevăr fericit. Era sigur de viitorul artistului din el, era fericit de ”marea realizare”, copilul.

– Bărbate, n-am crezut că va avea un astfel de impact asupra psihicului meu. Sunt mulţumit, înţelegi?, sunt mulţumit! Copilul acesta a stârnit atâta dragoste în jurul lui încât nu pot cuprinde în vorbe ceea ce simt. Abia aştept să-şi definească un pic personalitatea ca să-i pot desena şi sculpta chipul. De când l-am văzut în braţele Ralucăi, sunt obsedat de o temă: mama şi copilul.

– E o temă generoasă, cu un început, şi fără de sfârşit.

Au fost vorbe aruncate la repezeală dar s-au materializat într-o multitudine de lucrări în lemn şi marmură, toate pline de o gingăşie pe care n-o puteai bănui dacă te luai după felul lui de a vorbi, voit aspru. Nick era în vervă. Ca sculptor la Operă nu câştiga suficient pentru a acoperi nici măcar cheltuielile legate de procurarea sculelor şi materialelor. Aportul în casă era nesemnificativ. Ralu încerca să acopere găurile prin revenirea în corpul de balet, dar grosul venea din partea părinţilor săi, care, din puţinul lor, încercau să-l „răsfeţe” pe micul „dar ceresc”. Atmosfera devenea uneori tensionată dar fără manifestări zgomotoase. Copilul reuşea, prin drăgălăşenia lui, prin firea lipicioasă, să impună  echilibrul atât de necesar într-o familie de copii cu copil.

Neavând condiţii de lucru în  atelierul de la Operă, Nick făcea curse între atelierul Maestrului şi atelierul de la cimitir, se angaja în proiecte greu de realizat, venea târziu, obosit, nu rareori umilit de starea financiară precară. Puştiul îl aştepta până târziu frecându-şi ochii până la lacrimi, ca să nu adoarmă. La ore târzii începea joaca în doi, sau în trei, până ce somnul îi cucerea pe toţi, când adormeau îmbrăcaţi. Da, era un copil deosebit, lipicios, cum îi spuneau unii, gingaş, dar hotărât. La trei ani va ajunge să le spună tuturor pe nume. Ralu, Anna, vor suna atât de cald în guriţa lui, stârnind ochiade. Cu mine, ce să zic? Că-mi spunea pe nume, părea ceva mai mult decât normal, dar felul cum mă căuta, cum dorea să dispărem în doi ca să nu fim tulburaţi, punându-mă să inventez pe loc noi jocuri, a constituit palatul în care afinitatea ce se manifesta tot mai evident va da naştere unei prietenii în care vârsta nu va juca nici un rol. El m-a coborât în lumea copilăriei sale iar eu, eu l-am ridicat în braţele maturităţii mele.

De câte ori eram cu ei, „cvintetul”, cum îmi plăcea să spun, trăia clipe aparte iar ”şeful de orchestră” îşi va lăsa amprenta pe dorinţa mea şi a Annei de a mări ansamblul la ”sextet”. Prin iunie ’58 dorinţa ne-a fost împlinită şi Nichişor a aflat că va avea o verişoară. A urmat o perioadă senină în care Kity a intrat în sufletul lui Nick aşa cum Nichişor a pătruns într-al meu. Am sărit puţin peste timp pentru că impactul care l-a avut acest copil neasemuit de frumos se strecoară şi azi de câte ori aduc vorba de el. Voi reveni, cu siguranţă, ori de câte ori cronologia, mai mult sau mai puţin respectată, îmi va aduce povestirea la zi. Tot ”neamul” a jubilat, dar impactul cel mai puternic s-a manifestat asupra prieteniei mele cu Nick. Această prietenie a început înaintea cumnăţiei şi s-a consolidat prin prezenţa în viaţa noastră a celor doi verişori. Şi, foarte important, nimic şi nimeni n-au putut-o zdruncina!

39

Sculptura, poate mai mult ca orice alt compartiment al artelor plastice, cere mult de la artist. Începând cu materialele şi sculele costisitoare şi terminând cu atelierul, totul joacă un rol deosebit în activitatea de zi cu zi a artistului. Da, atelierul, vechea obsesie a lui Nick, devenea problema numărul unu în viaţa lui de artist plastic. La cimitir condiţiile erau precare chiar dacă atmosfera era deosebit de caldă datorită acelui bun simţ, greu de întâlnit,  manifestat de trupa lui Şefu. La atelierul Maestrului, datorită prieteniei care se legase în ultimul timp între cei doi artişti, sculele şi chiar materialele nu ridicau probleme, dar, prezenţa la un loc a două caractere ferme, diferite în bună măsură, crea o atmosferă deranjantă. Nu puteai fi mereu pe aceeaşi undă. Nu puteai să nu tragi cu ochiul în ograda vecinului, să nu intri în vorbă în mod inoportun, să nu dai din umeri a neînţelegere la reacţiile reflexe de iritare, să nu întrerupi şirul creativ în momente prost alese.

La atelierul Operei, în anumite perioade, putea lucra liniştit dar trebuia să se limiteze doar la cioplitul scândurilor, la reliefuri care nu presupuneau mari degroşări de material. Aici aveau să se nască primele compoziţii pe tema, deja amintită, a mamei şi a copilului. Această goană între ateliere, impusă de starea de spirit, de subiectul tratat, de materialul ales, aveau un impact negativ asupra comportamentului, şi aşa tumultos, al sculptorului. Iritabilitatea lua, tot mai des, proporţii supărătoare pentru cei din jur. În astfel de momente salvarea venea, uneori, de la Nichişor. Se întâmpla ca, mânat de dorul după Nick al lui, s-o mobilizeze pe Ralu şi să poposească la atelierul unde bănuiau că-l pot găsi. Totul se schimba ca prin farmec. Nick arunca sculele, îşi lua odrasla în braţe, se aşeza la o masă, îi întindea o coală de hârtie şi un versatil cu cărbune şi-l îndemna să deseneze la comandă. Nichişor era în culmea fericirii. Şi desena spre satisfacţia artistului.

– Ralu, uite la el ce face! Găseşte soluţie pentru orice temă. Soluţia pare infantilă dar ascunde ceea ce speram că se va manifesta: talentul.

– Haide, mă! Tu nu vezi că abia a împlinit 4 anişohri?! Ce talent vezi tu în mâzgălituhrile lui de copil?!

– Mâzgălituri, hai?! Am să le păstrez şi peste ani vei vedea cât de în afară ai fost cu aceste afirmaţii. Cu toată imprecizia cu care conturează ”subiectul”, urmăreşte şi tu cum intuieşte el mişcarea în tot ce ”mâzgăleşte”…Pentru asta nu-i suficient să stai în vârful poantelor, mai trebuie şi ceva simţ artistic. Şi, unde nu-i, nici Dumnezeu nu pune cu de-a sila…

– Nu fii nesufehrit, şi nu în faţa phruncului!

– Până te judec eu nu-i nici un bai…când va începe el să te caracterizeze, atunci să vezi tu supărare!

Erau într-adevăr clipele în care Nick era fericit că s-a găsit cineva să-l întrerupă. La acea vreme, auzind toate aceste poveşti de familie şi mustăcind în sinea mea la firea năbădăioasă a prietenului meu, mă întrebam – cât timp va domni pacea pe uliţa lor, fericirea? Nu eram un ”artist” în acel sens al cuvântului, dar mă temeam adeseori de intuiţia mea. Viitorul avea, din păcate, să confirme temerile mele. O fire năbădăioasă, un talent incontestabil, conştient de propria sa valoare şi menire în lumea artei, legat prin tot felul de legăminte, de jurăminte, care trebuiau să-i asigure o autonomie deplină, autonomia solitarului neînţeles, trebuia să-şi demonstreze lui însuşi că ideea fixă a adolescentului, acel ”sunt mare”, nu era o figură de stil.

Acele angajamente cu Eu nu mă pot însura, sau, Eu nu am dreptul să am copii, precum şi cel cu Eu n-am să beau niciodată,…A băut taică-meu şi pentru mine…,începuseră a fi încălcate şi acest lucru, oricât încerca să se amăgească, îl preocupa, îl irita. Unde, dracu, am să ajung dacă tot renunţ la drumul pe care trebuia să merg?! M-am însurat, am un copil de care trebuie să am grijă, să-l umplu de dragostea pe care, copil fiind am tot dorit-o cu gelozie, am fumat şi simt că voi fuma iarăşi…Ce mai rămâne?! Să mă apuc de băutură şi să fac pe artistul neînţeles…Numai să nu pierd încrederea în mine! Dacă ăsta-i blestemul pe care mi l-ai lăsat când ai plecat, tată, atunci, probabil că n-am să te iert niciodată. Atunci, păcatul care mă va apăsa mereu va fi faptul că l-am adus pe lume pe Nichişor, această minune a lumii, care nu trebuie să sufere din cauza unui tată cum am avut eu…

Alergătura asta între trei ”locuri de creaţie” a avut, totuşi, şi un efect pozitiv. Lucrând în ”spiritul stahanovist al vremii” la trei războaie deodată, Nick s-a ales, într-o perioadă scurtă de timp, cu o serie de lucrări cu care a putut să apară în suita de expoziţii organizate de cei de la cultură şi artă în marele centru universitar: Expoziţia regionala 1959, Expoziţia colectiva a tinerilor artişti 1960, Expoziţia regională 1961. Tematica extrem de variată – ostaş de-al lui Doja, bust de copil, muncitor, mamă cu copil, fetiţă portret – materiale diferite, şi implicit tehnici diferite – i-au făcut adevărata intrare în lumea artelor, în vederile criticilor. Lemn, ipsos, piatră.

Anul 1961 a fost marcat prin două lucrări deosebite: Horea, bust lemn 75 cm şi, pentru prima oară un bronz, un relief, portretul Maestrului. Era o regională cu o participare a elitelor unde prezenţa cu două lucrări a unui tânăr, fie el şi talentat, soldată cu o critică extrem de măgulitoare şi cu o achiziţie, nu mai putea fi trecută cu vederea. Participa alături de Maestrul său, participa cu un portret al mentorului, făcut fără ştirea celui din urmă, deci cu o surpriză, portret apreciat ca fiind opera unui ”maestru”. Bustul lui Horea, achiziţionat, pentru cei în cunoştinţă de cauză era o replică evidentă la Horea, la bustul Maestrului care a atras ”critica” tânărului candidat la studenţie, soldată cu acceptarea tacită a observaţiei, spre mulţumirea mustăcită a lui Nick.  Satisfacţia a fost cu atât mai mare cu cât a reuşit să ”strecoare” două lucrări neimplicate în nici un fel de tematică a ”vremurilor noi”. Făcuse un ”compromis” cu un an înainte când acceptase o recomandare venită din partea celor de la Sfatul Popular de a prezenta figura unui muncitor de la oţelăria din Câmpia Turzii. Nick rămânea recalcitrant, conform promisiunilor ce şi le făcuse, la orice ingerinţă în planurile personale.

– Fratele meu, nu pot lucra la comandă. Eu nu fac mobilă pentru X sau Y, eu fac muncă de creaţie artistică, iar când fac portrete, îmi aleg singur personajele şi acestea le voi face oprindu-mă doar la figuri expresive, care au avut sau au ceva de comunicat, fie că acel ceva vine dintr-un trecut îndepărtat sau dintr-o prezenţă vie…

Cu un ”dosar” ca al lui, această abordare a activităţii artistice avea să-l pună, nu rare ori, în situaţii delicate în relaţiile cu mai marii vremii. A-l ignora pe Mişu nu era echivalent cu a scăpa de sâcâielile unui neisprăvit, pur şi simplu. Din contra, acest gen de oameni trebuiau ”duşi cu preşul”, flataţi, cointeresaţi în procesul micilor recompense. La acea vreme, oamenii ”normali” nu vedeau în asta alunecarea spre marea corupţie şi, nici pe departe, spre drumul fără întoarcere al ”purificării” prin mijloacele poliţiei politice. Încercările Maestrului de a-l tempera în avântul lui de ”creator liber” se izbeau de ”căpoşenia” lui proverbială. Asta nu însemna că Nick era un curajos. După orice respingere afişată zgomotos, Nick rămânea dependent de o frică congenitală, cum el însuşi o caracteriza, care-i măcina sistemul nervos, liniştea de care avea atâta nevoie.

– Nu pot să înghit impunerea, sub orice formă s-ar manifesta! Clar?!

În aceşti ani minunaţi în care Nichişor creştea văzând cu ochii, creştea şi ataşamentul lor reciproc. Era o încântare să-i urmăreşti. Nu împlinise încă 6 ani când, într-o zi de vizită la atelier, Nick, cucerit de desenele puştiului, l-a pus la o nouă încercare: modelarea în lut. Până atunci se mulţumise doar să-l lase ca observator pentru a nu se mâzgăli. Acum i-a improvizat o masă de lucru cu o înălţime potrivită pruncului, acest termen fiindu-i foarte drag, lucru ce reieşea din felul în care pronunţa acest cuvânt. Tema fiind la alegere a pornit un dialog între tată şi fiu care risca să degenereze într-un rateu.

– Dar eu nu ştiu să lucrez…Hai, lucrează cu mine, te rog!

– Ascultă bine la ce-ţi spun, Nichişor! Dacă ştii să desenezi, ai să ştii şi să modelezi. Aşa am păţit eu. Ce, tu la grădiniţă nu te joci cu plastilină? Nu tu mi-ai adus soldăţeii ăia frumoşi? Deci ştii, numai că acum poţi face ceva mai mare, cât de mare vrei tu. Bine?

– Bine, dar nu ştiu ce vrei tu să fac eu, că nu mi-ai spus încă. A, ştiu, am să fac un soldat mai mare, sau un ofiţer care salută la cozoroc.

– Bine, fiule, ofiţer să-l faci, să comande.

Când s-a întors Ralu să-l preia pe prunc, a scos un strigăt de uimire.

– Păi bine, măi, Nick, tu n-ai stat lângă copil? Uite în ce hal ahrată!…

– Dar tu altceva n-ai văzut în afară de bluza murdărită?! Ia priveşte puţin, dacă nu e un efort prea mare pentru tine, la mogâldeaţa care te salută ostăşeşte de pe masa de creaţie a noului artist plastic. Uite-te ce rezolvare a temei: un ostaş salutând milităreşte. Uite-te la proporţiile corpului, la poziţia uşor înclinată spre spate, la privirea îndreptată înspre nevăzutul salutat, la ţinuta chipiului. Astea toate el le-a furat privind prin atelier, dar furtul acesta presupune ceva aparte, ceva ce se cheamă talent. Se repetă istoria copilăriei mele când talentul m-a învăţat să fur din ochi, să învăţ din mers, mai bine zis din creştere. Uite, n-a uitat să-i facă şi o platformă, bine dimensionată, care-i conferă ostaşului atributul de monument, în miniatură, dar monument. Nu, nu zâmbi! Chiar dacă nu realizezi nimic din tot ce ţi-am spus, atunci ai grijă şi nu îndrăzni să-l descurajezi în ceea ce are el mai personal în el – talentul! Nu sunt ultimele cârpe pe care la va murdări căci, pe această murdărie, el va crea frumosul…Ia spune, tu ai remarcat că pruncul nostru ar fi stângaci?!

– Stângaci?!…

– Da, stângaci! Dar, bineînţeles, tu nu vezi nimic în afară de ceea seamănă cu o pereche de poante. Ia uite-te cu atenţie la ostaşul ăsta. Nu observi nimic?!

– Nu, Nick, ce threbuie să văd?! Spune, neapăhrat threbuie să mă iei la mişto?!…

– Nici un mişto, dragă, nu vezi că ostaşul dă salutul cu mâna stângă? M-am gândit că în subconştient, un stângaci ar putea fi influenţat de acest cusur, dacă cusur i se poate spune. Când lucra, nu am observat nimic. În fine, stângaci sau dreptaci, pruncul mi-a arătat că are talent. Mai uite-te o dată la această poziţie, atât de naturală, a ostaşului, sau ofiţerului care, parcă, primeşte o defilare. Bravo, Nikolaus al II-lea, în artă vreau să spun, pentru că în arborele genealogic eşti cam al IV-lea. Şi primul nepot care va apărea, va fi tot un Nikolaus şi nu Nicolae, spre disperarea celor de teapa lui Mişu. Că veni vorba de el, idiotul m-a căutat iar, şi culmea, la Operă. A intrat până-n atelier spunând la poartă că e prieten cu mine şi că-l aştept. Bine că n-a spus că e ofiţer de securitate! Mi-a spus, pe ocolite, că ar fi bine să iau şi examenul de stat, că el ştie că mi-e frică de ce scrie în dosar, auzi?!, în dosar!, că dacă aş vrea să-l mai ajut şi pe el atunci treaba s-ar aranja uşor, etc., etc. I-am spus că la examenul de stat am renunţat pentru că n-am timp de prostii, că pentru mine nu face doi bani şi, în final l-am rugat să nu mă mai deranjeze şi să se ducă dracului. A plecat înjurând printre dinţi şi mi-a promis că ne vom mai întâlni. Aşa de tare m-am enervat încât am făcut diaree pe loc. Bine că am apucat să ajung până la budă! Ce lume cretină! Cum să faci artă în condiţiile astea de imbecilism de stat?!…

– Nick, nu chred că e bine că te iei la hahrţă cu un individ care luchrează, unde luchrează…

– Tu parcă ai vorbit cu Maestrul. Şi el mă bate la cap cu teoria compromisului constructiv. Chiar aşa, spune-mi când ai mai pălăvrăgit cu Dumnealui?

– Vezi cum vorbeşti phrostii? Dacă şi el chrede aşa, atunci ai face bine să-l şi asculţi. Ahre mai multă expehrienţă decât tine.

– Mă ăsta pe experienţa lui şi pe sfaturile lui preţioase. Dacă lui îi place compromisul, să-i fie de bine şi mai scuteşte-mă, te rog, cu sfaturile lui. Să i le dea fiului său!

– Nu ştiu ce te-a apucat, dahr văd că nu mai pot sta de vohrbă cu nici un băhrbat. Doahr nu eşti gelos?!

– Eu?! pe cine?, pe cine, măi?!, ha, ha!

Dacă stau şi mă gândesc mai bine, rumegând curgerea evenimentelor prezentate de fiecare parte-n parte, mă întreb dacă nu acest minor incident a fost un preludiu la ce avea să vie. Succesul de la Regionala 1961, încântarea citită pe chipul Maestrului pironit în faţa ”operei” elevului său, o surpriză în adevăratul sens al cuvântului, i-au dat încredere şi l-au motivat şi mai mult în alegerea subiectelor şi în impunerea lor pe ”piaţa artei”. Dar implicarea sa până la epuizare în munca de sculptor pe cont propriu într-o perioadă când şi solicitările de la Operă nu erau de neglijat, a atras după sine şi tensiuni în viaţa de familie.

Obosit, poposind la ore târzii în căminul lipsit de confort, visând mereu la atelierul personal dotat ”ca la carte”, cu mobilier adecvat, cu utilaje auxiliare de manevră a lucrărilor care se anunţau tot mai voluminoase, mai grele, cu scule performante, cu grup sanitar civilizat, cu gaze pentru încălzire şi apă caldă, transmitea celor din preajmă o stare de nelinişte, de nemulţumire. Pentru posibilităţile acelor vremuri, cu resursele sale materiale mai mult decât modeste, acest deziderat era o utopie, pe care o înregistrau ca atare cei apropiaţi. Timpul alocat pruncului, şi nu numai, era tot mai insuficient pentru a putea păstra armonia primilor ani în căsnicie. Aşa a devenit anul 1962 un an greu, greu pentru toată lumea lui, care, în ultimă instanţă, se rezuma doar la ei trei: pruncul, el şi, încet-încet, pe planul doi, Ralu.

Era anul activităţii de documentare care avea să fie încununat de un portret de o mare valoare artistică. Intrigat de interesul stârnit de viaţa şi opera lui Bacovia, a răscolit, a găsit şi studiat tot ce a putut găsi prin biblioteci sau anticariate. Recita versurile marelui poet de o manieră personală, încercând să-l cunoască, să şi-l apropie. Într-o vizită pe care a făcut-o la Bucureşti m-a antrenat şi pe mine în această stare recitându-mi poezii pe care nici nu le ştiam, cu toate că mă declarasem un fan al lui George, cum îi plăcea să spună. S-a urcat în tramvai şi s-a oprit la casa poetului unde a fost primit cu căldură de Agata.

Bogăţia de amănunte legate de viaţa acestui ”neînţeles” şi mai ales episodul morţii poetului i-au hotărât viziunea: portretul trebuia să fie o mască, precum măştile mortuare.

40

1963 a fost un an agitat atât pe plan familial cât şi pe plan artistic. Apariţia portretului mască la ”expoziţia tinerilor artişti” organizată la Bucureşti i-a adus şi prima mare satisfacţie. Un Comarnescu era cineva în lumea criticilor de artă iar referirea specială făcută la adresa lucrării şi a tânărului autor în materie de portretistică – …dar poate la nici un cap expresia nu este atât de adâncită şi emoţionantă ca în portretul-mască…-  nu-l putea lăsa indiferent, cum îi plăcea să pară.

– Fratele-meu, este atestatul de care aveam nevoie. Cu această ocazie l-am cunoscut pe marele artist-fotograf Ion Miclea care, după ce a fotografiat lucrarea, a venit, m-a felicitat şi m-a asigurat că va fi onorat să-mi fotografieze operele oriunde s-ar afla. Am simţit o emoţie copleşitoare şi, ca de obicei, am căutat liniştea într-o budă. După ce lucrurile se vor linişti, acest portret din lut ars va poposi la tine. Până atunci trebuie să mai fac un Bacovia, un bronz, pentru Comitetul pentru Cultură şi Artă.

Am tăcut pentru că nu am găsit cuvinte care să tulbure, sau să adâncească, această stare de emoţie. S-a ţinut de cuvânt, bronzul promis a fost achiziţionat şi, printr-o filieră întortocheată, a ajuns la Muzeul Literaturii Române, de unde prin 1970 avea să dispară în umbra unei însemnări laconice din registrul de evidenţă: transferat. Nici un număr, nici o adresă. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu bustul lui Tudor, sau cu relieful Marienburg, achiziţionate de Muzeul Militar Central. Nu era nici primul, nici ultimul caz, iar scuza general acceptată: mutare, reorganizare, etc., etc. Oricum, promisiunea cu Bacovia al meu s-a împlinit, şi ea, după lungi peripeţii la care au contribuit ”prietenii” apropiaţi ai maestrului în devenire.

Starea de stres nimicitor, legată în mare măsură de emotivitatea lui excesivă, avea să se amplifice, din păcate, în viaţa sa personală. Prima reacţie a fost revenirea la ţigară. Cum şi Ralu nu se dădea, mai nou, în lături de la această plăcere nevinovată, problema nu a constituit un semnal de alarmă. Au început să fumeze în draci spre dezaprobarea pruncului. Pur şi simplu nu-i plăcea fumul de ţigară, dar în materie de aşa ceva, egoismul fumătorilor, de obicei, prevalează. Mai erau şi prietenii, în cea mai mare parte fumători înrăiţi, care, în timpul vizitelor unde-şi manifestau dragostea faţă de prunc, se simţeau eliberaţi de tortura abstinenţei.

Dar nu ţigara era soluţia pentru irascibilitatea crescută a lui Nick, sau pentru primele insatisfacţii ale Ralucăi, prinsă în mrejele căsniciei premature, ajunsă acum la splendoarea vârstei cu toate pretenţiile şi tentaţiile ei. Gingăşia vorbelor şi a gesturilor se topea văzând cu ochii. Pe de o parte, dorinţa ei de a se simţi în continuare femeia dorită – şi acum era femeie şi nu copil – admirată, cuceritoare, pe de altă parte, teama ei de a ieşi din mijlocul atenţiei admiratorilor, mai mult sau mai puţin voalaţi, au adus şi primele reproşuri, primele vorbe necontrolate, spuse pe un ton agresiv, cu repercusiuni atât asupra celor doi, cât şi asupra celor din jur, şi, ceea ce era mai grav, asupra pruncului dezorientat. Era începutul sfârşitului, era, pentru cei ca Mami, ceva inevitabil, dar cu care nu putea fi, totuşi, de acord din cauza ”pruncului”, ceva ce prevăzuse de la bun început. Bineînţeles, vinovată nu putea fi decât Ralu, etc., etc…

Un singur lucru îl intriga pe Nick, şi anume, aparenta apropiere a Ralucăi de un prieten.

– Măi, fratele-meu, când am simţit că e ceva putred, am crezut că înnebunesc. Tocmai el să-mi facă mie asta?! Eu am acceptat în sinea mea soluţia despărţirii dar cu condiţia unui angajament tacit de a nu-i răpi copilului părinţii prin implicarea unor terţe persoane. Păi ce va înţelege acest copil din toată povestea asta după ce i-am umplut inima şi capul cu nemărginita noastră dragoste?! Eu înţeleg să ne despărţim dar să rămânem singurii lui părinţi pe care-i iubeşte cu tot sufletul lui curat. Am comite o crimă pentru care, peste ani, vom primi condamnarea din partea sa. Nu ştiu, nu văd cum se va termina, nu văd ce altă alternativă la divorţ ar exista. De fapt ar fi, să ne vedem fiecare de viaţa lui, să contribuim amândoi la viaţa pruncului, despărţiţi, dar nu oficial, să-l lămurim, dacă aşa ceva este posibil, să-l protejăm, să-l acoperim cu dragoste, să ne ocupăm de educaţia lui, să, nu ştiu mai ce…

– Complicat, amice! Toate soluţiile astea ”salvatoare” nu au sorţi de izbândă în faţa unui copil. Cunosc destule cazuri în care copiii puşi în faţa destrămării familiei, se simt abandonaţi şi, de regulă, îi acuză pe ambii părinţi neacceptând nici un fel de argumente. Poate, aşa zisul acord de principiu asupra divorţului, este pripit. Cum îţi imaginezi că ar putea fi dus la îndeplinire? Despărţiţi, şi nu, fiecare cu viaţa lui, dar împreună, uniţi de la distanţă în actul de protejare al copilului?! Nu, Nick, eu zic că vă grăbiţi în luarea unor angajamente utopice, în care, sunt convins, nu credeţi nici unul. Dovadă, tensiunea dintre voi pe care o afişaţi fără sfială în faţa apropiaţilor şi, ce este mai grav, în faţa copilului. Nu, luaţi-vă adio de la speranţa că veţi fi înţeleşi. Copiii nu iartă aşa ceva!…

– Măi, înţelege că eu nu mai sunt acelaşi, sunt disperat că se duce pe apa sâmbetei tot visul meu, talentul în care am crezut atât, sunt obsedat de munca mea, de menirea mea ca artist. Ori, eu nu mai sunt capabil de drăgălăşenii adolescentine, iar dacă acest mod de maturizare al meu o răneşte pe mama copilului meu, ce pot să fac?! Şi ea, ea trebuie să mă suporte cu toate nebuniile mele, aşa cum lumea caracterizează ieşirile mele?! Or fi nebunii, dar ele sunt în fapt doar două: nebunia după pruncul meu şi nebunia după chemarea mea de artist. Eu înţeleg că este o femeie în toată splendoarea vârstei şi că nu se va împăca, probabil, cu asemenea frustrări. Şi-atunci?! Nu, nu am soluţii. Să continuăm să convieţuim în virtutea inerţiei n-ar rezolva problema pruncului care – e măricel, deştept –  va suferi în tăcere. Avem acum ceva mai mult confort, chiar dacă nu este vorba de un apartament normal, suntem aproape de bunica lui, care-l adoră pe prunc, mai departe puţin de bunicul cu care pruncul nu se prea înţelege, dar asta nu este suficient pentru o familie în care părinţii nu se mai aruncă toată ziua unul în braţele celuilalt. E, totuşi, o singură cameră, cu doi fumători şi vizitatori ca la cantina studenţească, în care sărăcia tronează…Ştii, eu mai am o idee pe care n-am discutat-o încă cu voi. Aţi accepta să-l luaţi un timp la voi pe copil? Să vedem dacă timpul nu va fi un sfetnic bun şi pentru noi. Ce zici? Pruncul vă iubeşte, ar avea-o pe verişoara lui mai mică lângă el, voi îi sunteţi naşi…

– Se acceptă fără tratative, dar, problema nu o poţi hotărî tu singur. Trebuie să vezi ce spune Ralu. De acord? S-ar putea să fie soluţia salvatoare iar timpul să vă potolească puţin pornirile astea năstruşnice spre despărţire. Cine ştie?! Vorbeşte cu Ralu pentru un astfel de armistiţiu…

– Da, am să încerc marea cu degetul…

Iarăşi mă grăbesc şi sar peste cronologia faptelor, lăsând la o parte tocmai ceea ce m-a împins la aceste confesiuni care privesc viaţa unui prieten, şi anume, viaţa lui de artist, creaţia anilor de împlinire artistică. Dar, Nick era prin excelenţă un om sensibil iar creaţia lui artistică nu putea să nu fie influenţată de up to day-ul vieţii lui intime, al vieţii lui de familie.

Lucrurile nu au evoluat spre binele mult sperat nici în anul care a urmat. Încercarea de a o lămuri pe Ralu în privinţa ”genialei sale idei” a stârnit, din contra, suspiciuni.

– Acum te chrezi şi diplomat, nu?! Cine te-a sfătuit, nu cumva Mami?! Sau poate tot clanul?! Cum să-mi dau eu copilul?! Chrezi că asta este calea penthru a-l hrăpi?! Doamne, ce naiv eşti! Nu, copilul poate mehrge la ei în vizită, dahr numai în vizită!

– Nu, tu nu eşti normală, dragostea mea cea din urmă! Cum poţi să presupui măcar aşa ceva?! Ăsta e omul de care ziceai că te-ai îndrăgostit?! Halal dragoste! Mă acuzi că am început să beau. Că nu sunt un bun exemplu pentru prunc. Dar acela care-ţi poartă sâmbetele, bunul meu ”prieten”, ăla nu te sperie cu băutura?! Vai de copilul nostru dacă va încăpea pe mâna lui! Ascultă-mă, fată, ai să ai o mare surpriză. Da, sunt de acord să divorţăm, să încercăm să-l protejăm pe prunc, cât s-o putea. Până facem formele de divorţ, am să-l duc pe copil la soacra lui Anna unde vor petrece cu toţii vreo două săptămâni. Va fi scutit de porcăriile în care ne vom bălăci. N-am să lupt pentru copil, cu toate că aş avea destule motive s-o fac. Să rămână la mamă-sa că aşa e omeneşte, dar, ferească Dumnezeu să  devii o mumă! Mâine plec cu Nichişor până nu se dumireşte cu ce se întâmplă pe spinarea lui, căci el este cel care va avea cel mai mult de suferit. Dar, vorba ceea, să ne fie de bine!

Şi numai bine nu le-a căzut. Pruncul, s-a simţit întotdeauna bine cu noi, iar puştoaica era în culmea fericirii în preajma verişorului său. N-a fost să fie două săptămâni. Cam la cinci zile a venit Ralu după copil. Trebuie să recunosc că ne-a cam şocat. Anna a fost prima care a reacţionat refuzând să accepte motivele invocate. Maică-mea a potolit spiritele punând lucrurile la punct.

– Nu se poate, draga mea! După copil a venit mama lui, nu altcineva. În situaţii ca aceasta, mamele sunt suspicioase, temătoare. N-ai cum să intervii…

Şi n-a mai intervenit nimeni iar pruncul mult iubit a plecat acasă să guste pân’ la fund paharul ”dragostei părinteşti”. Important pentru toţi, dar mai ales pentru prunc, a fost faptul că a rămas acelaşi copil minunat, care a păstrat legătura cu noi peste ani şi, implicit, legătura dintre beligeranţi. Dar şocul a fost şoc şi a fost resimţit de mai mulţi. În primul rând, nu atât divorţul care mai lăsa o rază de speranţă, cât căsătoria Ralucăi l-a debusolat pe copilul supus unui proces de maturizare forţată. Un copil, parcă am mai spus-o, nu acceptă aşa ceva.

Dar unda de şoc l-a lovit şi pe Nick, cel care încălcase şi ultimul angajament al adolescenţei – băutura. Dacă până atunci stresul provocat de divorţ l-a făcut să se amăgească cu efectele benefice ale licorii lui Bachus şi să ocolească cu obstinaţie atelierele de creaţie, căsătoria cu pricina l-a supus unui şoc frate cu nebunia. A băut peste puterile lui, a suferit un şoc psihic, a fost internat la o clinică de psihiatrie, unde directorul îi era prieten. Alarmă, zvonistică, bârfe de toate calibrele – internat pentru dezalcoolizare…

S-a trezit îngrijit, încurajat, iubit: o studentă la medicină, o admiratoare din umbră, s-a aşezat pe patul de suferinţă, aducând în mintea lui confuză, încă, o idee nouă – răzbunarea.

– Măi, eu i-am propus să rămânem părinţii pruncului în adevăratul sens al cuvântului, să nu ne recăsătorim, şi ce-a ieşit?! Păi, după ce m-am trezit îngrijit şi mângâiat de această sirenă, o studentă eminentă, drăguţă foc, m-am hotărât pe loc. Lili, vrei să ne căsătorim? Şi fata mi-a închis gura cu un sărut şi mi-a şoptit la ureche: Dacă te laşi de băutură, adică să bei şi tu cu măsură.

Am rămas blocat la telefon. El a simţit reacţia şi a închis. Internarea la clinica de psihiatrie a fost, totuşi, benefică: hrană normală, vitamine la suprasaturaţie, un nou ”experiment” pentru dezalcoolizare, desen, multe desene pentru director şi pentru ”nebunii” lui, adevărate studii în ale portretisticii, scrisori lungi către Mami. Şi, într-una din ele, vestea cu însurătoarea, cu o motivare de loc convingătoare: Nu mă mai interesează Raluca, Lili este o fată grozavă, ai s-o cunoşti şi ai să te convingi, termină medicina şi, cel mai important, o iubesc. După ce ies de la sanatoriu, venim s-o vezi. Iţi trimit adresa părinţilor ei şi, dacă vrei să mă ajuţi, scrie-le câteva rânduri pentru un prim contact.

Reacţia a fost pe măsură: Băiatul acesta o să mă bage în mormânt. Ce tineret am crescut noi?! Nici nu s-a uscat cerneala de pe divorţ şi hop, iresponsabilii ăştia se recăsătoresc. Şi copilul?! Şi eu ce să fac?! Să încep să peţesc?! Doamne fereşte! Istenem, Istenem!..

Ca multe lucruri care se fac în pripă, aşa şi căsătoriile celor doi eroi, s-au terminat cu tam-tam. Şi cine a intrat în derută dacă nu pruncul, care, prunc fiind, nu a avut un cuvânt de spus, dar a suportat consecinţele. O rază de speranţă a licărit, totuşi, în sufletul lui de copil. Fiecare din cele două căsătorii ar putea constitui subiecte pentru nişte nuvele de succes.

Din păcate nici ”experimentul” cu dezalcoolizarea nu a avut efecte pe termen lung aşa cum s-a scontat.

– Măi omule, dragul meu prieten, explică-le acestor ştiutori de carte că nu sunt nici alcoolic, nici beţiv. Beau când simt nevoia să evadez puţin din această lume împuţită, beau cât vreau eu, mă opresc când vreau eu. Cu tratamentul pe care mi l-au făcut, mi-au făcut mai mult rău decât bine – toată lumea a aflat că am fost la dezalcoolizare şi cu asta m-au încondeiat fără drept de apel. Lucrez şi când sunt treaz şi când sunt beat. Rezultatul? Voi părăsi acest oraş şi voi căuta un loc unde să pot lucra în linişte, fără maeştri, fără Mişu. Mai greu va fi cu pruncul. Are talent şi n-am să fiu aproape de el ca să-l îndrum. So ist das Leben, mein Herr!…

Ce puteam să-i răspund, şi încă la telefon?!

41

Perioada 1965 – 1967 a fost într-adevăr critică. După părăsirea clinicii, sănătos, dezalcoolizat, scăpat de băutură, gata de muncă, Nick cunoaşte o nouă perioadă de stres indusă de pneumonia contractată de Lili. Spitalizare, întrebări legate de ”secretele” legate de această subită îmbolnăvire, lipsa unui spaţiu adecvat pentru locuit, bârfele. Vinovatul fără vină cedează, mai o dată, în faţa duşmanului salvator: băutura. Divorţul, pe de o parte, căsătoriile în desfăşurare, pe de altă parte, ridică ştacheta tensiunilor în ambele tabere. Ceea ce limitează, totuşi, escapadele bahice ţinându-l pe linia de plutire, este multitudinea de proiecte antamate în cele trei ateliere de creaţie. Şi rezultatele încep să se vadă.

Cu cele zece reliefuri (bronz, aluminiu, lemn) începe un periplu al ”expoziţiei personale”: Cluj, Năsăud, Bistriţa. Ziarele locale, presa marelui centru universitar, se întrec în elogii. Maestrul este încântat, gurile rele se retrag din prim plan, Nick îşi reînnoieşte vechiul angajament, cel cu băutura. Nichişor îşi manifestă făţiş bucuria iar întâlnirile cu Nick se înmulţesc. Nick este bucuros dar şi îndurerat.

– Aş fi vrut ca aceste manifestări să aibă loc şi în clipele mai puţin faste din viaţa mea. Prea rar ne vedem şi nu ştiu pe cine să dau vina, pe prunc, sau pe cei din jurul lui. Oricum, prezenţa lui e ca un elixir pentru mine, chiar dacă, uneori, atmosfera dintre noi pare puţin încordată.

Au urmat alte expoziţii, regionale de data aceasta: Cluj 1965, Cluj 1966 şi, ca un semn de rămas bun, Ploieşti 1967. Alte lucrări, aceeaşi predilecţie pentru piatră, bronz şi lemn: portrete şi compoziţii şi, din păcate, aceeaşi dărnicie, astăzi considerată iresponsabilă. Împrăştia lucrările fără a ţine măcar o strictă evidenţă, iar ”prietenii” profitau din plin neluând în seamă nici măcar valoarea materialelor, atât de greu de procurat în acele vremuri. Da, în aceşti ani, aproape în paralel, plecând de la o destrămare, au avut loc două căsătorii şi două divorţuri. În ceea ce-l priveşte pe Nick, ştiu că mi-a relatat la telefon un lucru pe care încerca să şi-l însuşească.

– Lili în loc să vadă realitatea în toată splendoarea ei, mi-a reproşat, şi nu o dată, că am luat-o pe post de înlocuitor în locul Ralucăi. Ce tâmpenie! Eu n-am plâns după divorţ, eu am plâns după prunc…

Aşa să fi fost, sau intuiţia de femeie a Lilianei i-a dictat acea întrebare?! Este posibil, dacă mă gândesc şi la alte împrejurări în care, purtarea de macho a lui Nick, trăda atitudini de autoapărare.

Ultimul an din metropola universitară a fost îndulcit de mutarea în casa unei familii de al căror fiu se ocupase personal în vederea intrării acestuia la Arte. Condiţii civilizate şi, cel mai important, un atelier. Totuşi nu a fost suficient pentru a-l determina să renunţe la ideea plecării.

– Mă duc la miticii din Regat. Se spune c-ar fi prea şmecheri. Nu, domnule, sunt isteţi şi direcţi. Şi când te înşală, o fac simplu, în faţă. Ăştia din Ardeal, par molcomi, dar te lucrează din umbră, sunt adepţii ”muncii subterane”…M-am săturat de ei şi de ”aprecierile” lor.

Cu această hotărâre şi cu o nouă stare de spirit s-a pregătit Nick să încerce marea cu degetul, să se despartă de cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Va încerca prin munca lui de creaţie să stingă dorul după tot ce a însemnat pentru el prima tinereţe, iar când drumul ales i se va părea greu de suportat, va apela, din păcate, şi la alte metode mai puţin ortodoxe. Se va întoarce în oraşul universitar ori de câte ori împrejurările îi vor permite şi se va bucura sorbind din amintiri şi din căldura cu care va fi primit. Chiar adoptat fără rezerve de ”miticii” din Regat, Nick va rămâne pentru totdeauna fiul crescut şi lansat în Ardeal.

Aşa ”pui de neamţ” cum era considerat, Nick era mai român decât românii! Iubea aceste plaiuri, iubea oamenii simpli care populau satele şi munţii, ştia să se apropie de ei, să fie înţeles. Creaţia lui artistică va deveni o galerie nesfârşită de portrete ale unor personaje din lumea culturii vechi şi contemporane româneşti. Nu vor lipsi însă nici oamenii simpli – munteni, ţărani, eroi din vremurile de război. Literatura şi istoria vor fi cele două domenii care-i vor livra necontenit personalităţi şi evenimente. Baza pătrunderii sufletelor personajelor sale o va constitui documentarea. Va răscoli biblioteci, arhive, va nota, va schiţa. Desenul i-a fost la îndemână şi l-a ajutat enorm în creionarea portretelor care vor îmbogăţi continuu galeria ”marilor figuri”.

Peste ani, cineva m-a întrebat de legăturile lui cu etnia germană, de lucrările lăsate. Nu prea am avut ce să-i răspund. Ba da! Şvăboaica din Muzeul Banatului şi un cadou primit prin 1974, portretul savantului român, de etnie germană, de prin Mediaş, devenit celebru în Statele Unite, Hermann Oberth. Îl schiţase în cărbune, pe un pat de spital. Pe verso scrisese o dedicaţie caldă: Lui Daris, cu dragoste de frate! Nicki Krüger. Au fost singurele lucrări, după ştiinţa mea, legate de ”vreun neamţ” de-ai lui, cum îi plăcea să se exprime.

– Fratele meu, m-am hotărât pentru Valea Prahovei. Îmi surâde ideea de a fi înconjurat de stânci. Poate că într-o bună zi voi ciopli ceva direct într-o stâncă golaşă, ca americanii. Valea e lungă şi nu mă gândesc la vreun loc anume. Nu vreau să depind de nimeni. Poate că frumuseţea munţilor îl va aduce mai des în preajma mea pe al meu prunc. E mare deja, e talentat, e sportiv, are caracter, pare să fie căpos ca şi mine, taman bun să-mi susţină moralul la nevoie. Ţine la voi iar vacanţele le vom petrece împreună, ca într-o tabără de creaţie. Şi, şi vom fi mai aproape…

– Şi cu facultatea cum va fi?

– A, numai la Cluj! Nu are ce căuta la Bucureşti, cu toate că mi-ar fi plăcut să stea la voi. Acolo am lăsat o amprentă de neşters, lumea îl cunoaşte, îl iubeşte. Va face sculptură dacă îşi va respecta talentul.

– Şi el, el ce spune? S-a hotărât pentru ceva?

– El, el mă roagă să-l sfătuiesc şi să nu-l las de capul lui să aleagă singur. Dar mai e până atunci. Am înţeles că pleacă cu voi la mare. Poate trec să vă văd.

Valea Prahovei l-a primit cu braţele deschise indiferent de locaţiile pe care şi le alegea. Aşa a început cea mai fructuoasă, dar şi cea mai zbuciumată pagină a vieţii lui de artist. Dăruit trup şi suflet sculpturii, iubit şi apreciat, supus, din păcate, căderilor sufleteşti înecate în băutură, singur sau în compania unor prieteni geniali, cum a fost Nichita, risipitor de darnic cu străinii dar nu şi cu pruncul iubit, Nick a iubit viaţa cu toată fiinţa lui pe care însă a subminat-o până la distrugere. Când abordam subiectul autodistrugerii se crampona de argumentul: Nu sunt nici beţiv, nici alcoolic, să le intre asta în cap tuturor care mă copleşesc cu dragostea şi grija lor! Am, ca orice artist, suişuri şi coborâşuri. Când sunt pe culme cânt, când mă prăvălesc, trag o perdea de alcool între mine şi restul lumii. Lucrez, creez şi când sunt treaz şi când sunt beat. Fii atent la cele mai frumoase lucrări pe care le-am făcut. Toate, sau aproape toate, au fost create când sufletul copleşit de nelinişte şi durere mă împingea înspre băutură. La mine băutura nu este un drog, nu sunt un dependent. Aşa cum mă apuc, aşa mă şi las. În zilele când beau, şi beau zdravăn, consum în paralel litri şi litri de lapte. Sunt zile când nu găseşti un strop de băutură în preajma mea, în schimb bidonul cu lapte este mereu plin. Nu sunt nici primul, nici ultimul artist plastic care-şi îneacă amarul în băutură. M-am jurat să nu beau, dar acele jurăminte au aparţinut copilului neştiutor, adolescentului, tânărului artist în formare. Ce, Maestrul meu n-a creat opere de artă  printre picături de alcool?! Ştefănescu n-a creat cea mai frumoasă ecvestră, cea a lui Ştefan de la Vaslui, în timp ce prietenii nu-l scoteau din alcoolic?! Sunt contemporanii noştri, nu artişti scoşi de prin tratatele de artă plastică şi, Slavă Domnului, n-au fost puţini…

În astfel de momente era imposibil să-l întrerupi. O singură dată i-am reproşat că nu face uz de un dram de voinţă, pentru că raţiune are cât zece. Mi-a replicat: Cum, nici tu, fratele-meu, singurul meu prieten, nu pătrunzi în miezul problemei?!  Eu cu cine să mai schimb o părere?! În jurul meu sunt numai căcănari care nici să bea nu ştiu. Ăştia da, se îmbată ca porcii. Unul singur ştie care-i rostul băuturii. E Nichita. El şi când bea, creează! Trebuie să ţi-l prezint! Ce spirit!

Cel care ceda eram eu pentru că în toată argumentaţia lui aparent artificială, zăream şi sclipiri de adevăr. Am sărit iarăşi peste cronologia faptelor mânat în subconştient de teama pe care am dobândit-o în curgerea anilor. M-am înhămat la ingrata misiune de a readuce în memoria celor care l-au cunoscut, pe un prieten, un mare artist, un suflet curat de copil, copleşit deseori de dimensiunile talentului cu care l-a hărăzit natura. Şi nu i-a fost uşor. Acolo, pe Valea Prahovei, Nick a fost luat în braţe, de la bun început, a primit un atelier şi o magazie pentru materiale, ceea ce nu era puţin pentru un nou început. S-a apucat de lucru şi i-a convins că poate fi un bun preşedinte de filială a Fondului Plastic şi, cu tot dosarul ”pătat” a rezistat zece ani. A apărut şi noul securist, tot un aparent civil, dar de o altă factură decât Mişu. I-a prezentat situaţia artiştilor din zonă, l-a asigurat de tot ”sprijinul” său. A adus vorba de tatăl lui plecat cu nemţii, de ”dispariţia” misterioasă a acestuia dată pe seama ”unei” sinucideri, de o ”închidere” a problemei. A fost numit profesor la Şcoala de Arte. Acest lucru i-a adus şi o serie de neplăceri, dacă nu e prea mult spus.

Un bărbat ”bine”, tânăr profesor, artist plastic al cărui talent era pe buzele tuturora, singur, trebuia să aducă cu el şi ceva nou. Se crease o modă, în special în rândul adolescentelor şi a tinerelor ce se pregăteau să se lanseze. Atelierul a devenit în scurt timp locul magic. Toate doreau să ajungă artiste, să se lanseze în arta plastică, să fie ajutate personal de noul Maestru. Lumea a zâmbit cu subînţelesuri, Maestrul a simţit beţia adulării, s-a dăruit muncii de pregătire a noilor cadre. Munca de creaţie a început să sufere. Nick nu era omul care să întrerupă o treabă începută ori de câte ori i se năzărea cuiva să-l calce. Au apărut şi momentele ”delicate” din viaţa lui personală când închidea pur şi simplu uşa atelierului şi se alătura unei sticle cu licoare salvatoare. Lucrurile nu au putut scăpa vigilenţei adulatorilor şi a autorităţilor, dar mult timp nu au deranjat pe nimeni. Omul este un artist, şi nu unul oarecare, are şi el problemele lui şi, decât să plece cum a venit, mai bine e să nu ne amestecăm. Ne-a umplut cu lucrări de artă, a deschis expoziţii, a reorganizat viaţa artistică. De acum e al nostru şi trebuie să-l acceptăm aşa cum este! Cam aşa suna verdictul susţinătorilor, mândri de marea lor achiziţie.

Totuşi, marea lor apreciere nu a găsit de cuviinţă să rezolve, şi încă mult timp, problema unei locuinţe decente, mult visate, ceea ce a contribuit în bună măsură la însuşirea de către artist a unui stil de viaţă dezordonată. Visul lui de a avea un atelier dotat cu ”tot confortul” începea să pară o himeră. Şi, colac peste pupăză, o nouă problemă. Relaţia cu Raluca.

Neimplicarea sa în susţinerea financiară a pruncului a ridicat, la un moment dat, problema rezolvării prin justiţie. Mami s-a alarmat, noi l-am contactat pe tatăl ”năbădăios”, am adus argumente, am pledat pentru respectarea îndatoririlor şi ne-am ales cu explicaţii: Câştig greu un ban, totul se duce pe materiale şi scule, banii pentru lucrările contractate vin cu întârziere, în aşteptarea lor mă îndatorez. Am să rezolv…

Rezolvarea a venit din partea lui Nichişor, care, maturizat, la o vârstă când alţi copii se gândesc doar la joacă, i-a spus sec Ralucăi: Nici să nu te gândeşti! Ce idee absurdă! Zvonul a făcut ocolul. Mami, impresionată, a plâns iar Nick, umilit, s-a îmbătat şi mi-a dat un telefon: Treaba asta am s-o rezolv eu şi fără tribunal. Ce porcărie! Poate că n-ar fi trebuit să mă mut. Ce caracter are feciorul meu!…

Avea dreptate Nick. La 15 -16 ani Nichişor se maturiza văzând cu ochii, dar o făcea cumva pe cont propriu. Vacanţa a făcut-o cu noi, la mare şi puţin prin Deltă. Era o figură prin felul său de a se bucura, de a gusta binefacerile naturii. Au rămas memorabile pozele pe care le-am făcut exclusiv în regia lui. Într-o scrisoare caldă trimisă tatălui său, îi descria metodele folosite pentru a face rost de ceva bani de buzunar. Făcea reproduceri după un desen al lui Nick, copie şi aceasta după Dürer, cu chipul lui Cristos, încercând să le plaseze la uşa bisericii. Nu prea a mers. Ălora le trebuie un Cristos cu priviri blânde aşa că am luat plasă urât de tot. La uşa bisericii eu stăteam la un stâlp al porţii, iar cerşetorul la celălalt. Îţi închipui ce ne potriveam, numai că el făcea bani! Mă pregătesc să fac poze la o nuntă. Vreau să dau un anunţ la ziar pentru lucrări de ornamentare a camerelor de copii. După multe exerciţii am reuşit să-i fac bine pe Stan şi Bran. Nu lipseau nici referiri critice la adresa unor expoziţii: Am fost la expoziţia lui Benczedi. A fost monstruos! Pare un artist specializat în monştri. În orice caz a reuşit să facă din sculptură o bătaie de joc…Nu lipseşte nici referirea emoţionantă la relaţia dintre ei: Nu ştiu, dar aşa de dor mi s-a făcut să fim din nou împreună. Cu bătrânul nu mă împac iar mama încearcă să mă facă să mă simt ca într-o familie…dar să ştii tată că-mi lipseşti teribil, la fel cum mi-ar lipsi şi mama dacă ar fi invers.

Era greu să rămâi liniştit la asemenea manifestări de dragoste, să dai un răspuns plauzibil unor întrebări, mai mult sau mai puţin voalate, pornite din sufletul unui copil. În astfel de clipe Nick îşi îneca durerea în băutură, când copleşit de sentimentul vinovăţiei, declarată mereu a fi fără vină, îi scria lui Mami scrisori la două-trei zile. Regretul părăsirii oraşului universitar se adâncea, dar nu era Nick omul care s-o recunoască.

42

Existenţa, totuşi, a atelierului s-a manifestat benefic în viaţa lui Nick. S-au înmulţit proiectele, s-a amplificat munca de documentare, au început să apară lucrări de ”maturitate”, au început, din păcate, să şi dispară lucrări. A apărut şi dorinţa de a duce o viaţă mai ordonată. La munca depusă se impunea imperios odihna şi alimentaţia. Soluţia a venit de unde se aştepta mai puţin. O cunoştinţă care practica actoria în oraşul visurilor sale de altădată, complexată de cerinţele prea mari ale vieţii de actor, de nereuşita în căsnicie, după un tratament îndelungat la clinica de psihiatrie, s-a întors pe valea Prahovei, la părinţi, la baştină. Părea hotărâtă s-o rupă cu trecutul, cu băutura, cu nesiguranţa. S-au întâlnit două fiinţe labile, urmărite, într-un anumit fel, de aceeaşi dorinţă. S-au înţeles să stea împreună. Fleur, cum îi plăcea să i se spună, Florica get-beget, pentru cei de acasă, avea o locuinţă, ceea ce nu era puţin pentru situaţia lui Nick. Au purces la drum pentru a se susţine reciproc, în loc de acte de convieţuire punând pe tapet angajamentul ”fără băutură”. Era o hotărâre importantă pentru amândoi.

Fleur gătea, venea la atelier cu mâncare, se interesa de lucrări, de nevoile artistului, şi toate acestea în într-o atmosferă de calm şi de fum de ţigară. Fumau amândoi şi fumau bine. Au plecat şi primele scrisori către Mami, scrisori de laudă, de speranţe. Experienţa ”bătrânei Doamne”, cum îi plăcea să-i spună lui Nick când mai glumea uneori, a pus-o în gardă şi a reacţionat cu prudenţă. Cu timpul a trebuit să cedeze, cum îi şede bine oricărei mame şi a răspuns cererii fiului iubit trimiţându-le mobila vechii locuinţe din ”Satul Natal”, împreună cu alte lucruri trebuincioase. Nu avea să dureze. Fleur a început să petreacă prea mult timp la atelier, să se amestece în proiectele artistului, să încerce să dirijeze munca de creaţie, să bea pe ascuns. Nick nu a reacţionat cum s-ar crede, cunoscând experienţa în domeniu, a cedat şi el în faţa angajamentului, a pornit tiptil pe drumul părăsit de bunăvoie şi, din aproape în aproape, a contribuit, nesilit de nimeni, la o spectaculoasă revenire pe drumul autodistrugerii, şi asta, într-o perioadă nesperat de creativă. Au început discuţiile, reproşurile, minciunile. În prima fază i-a interzis accesul în atelier, a început să rămână în atelier peste noapte. Separarea era inevitabilă. Starea de spirit, sub orice critică.

În disperare de cauză Fleur a recurs la o tactică nouă. A început să vină la atelier cu băutură, bine ascunsă sub hainele largi. Cu toţii am fost înclinaţi să dăm vina pe el, mai ales că, într-o perioadă de linişte, şi-a petrecut la ei şi Nichişor o parte din vacanţă, chiar dacă, la un moment dat a preferat să se mute la atelier. Perioada nefastă a acestei legături a mai durat ce a mai durat, până când, nevoit să-mi petrec vreo zece zile la atelier, când dormeam în maşina parcată în curte, zile în care lucram alături de Nick la monumentul pentru mormântul mamei, încercând să-l ţin departe de băutură, am surprins-o pe Fleur strecurându-i o sticlă de votcă, bine ascunsă sub bluza-i largă. A fost prima şi ultima dată când mi-am pierdut controlul, ceea ce nu era de loc indicat în prezenţa lui Nick, şi, nu ştiu cu ce drept, am scos-o în şuturi din atelier.

Atunci am înţeles că ”minciunile” lui Nick nu erau minciuni, că ”bârfele” nu erau doar bârfe. Am rămas dezorientat. Nick, în schimb, s-a amuzat copios pe seama mea.

-Nu mi te-am imaginat violent, fratele-meu!? Trebuie să fiu atent cu tine…Poate o încasez şi eu, mai ştii?! Ştiu că ai făcut-o pentru mine şi apreciez gestul. Cu Fleur sau fără ea, mă descurc şi singur cu băutura, când e cazul. Acum poţi fi liniştit. Lucrarea va fi gata la termen şi vom pleca amândoi cu Fiatul s-o montăm. Aşa s-a şi întâmplat şi bine că s-a întâmplat aşa deoarece ne-am dumirit asupra situaţiei reale. Încet, încet, Nick s-a descotorosit de partenera cu care plecase pe drumul salvării, chiar dacă, pentru a evita complicaţiile inutile, a renunţat la lucrurile atât de dragi lui, amintirile din ”Satul Natal”. În atari situaţii, Nick a găsit, ca şi altădată, alinarea în munca de creaţie şi a creat adevărate opere de artă. Mai puteai să-i spui ceva?! Nu, Nick avea întotdeauna dreptate…cel puţin eu am acceptat acest lucru.

Starea de depresie a atins apogeul, după acea linişte aparentă, în anul 1971 când Nick a devenit greu de abordat, chiar dacă el era cel care lansa alarma prin scrisorile trimise lui Mami. Multe si dure, la adresa unei Fleur devenite o „pacoste”, la adresa întregii familii, cu referiri, mai mult sau mai puţin, chiar si la mine. Toţi eram vinovaţi de egoism, de neînţelegere, de nepăsare. Totuşi, printre picături, şi acestea soseau la fiecare două-trei zile, răzbăteau şi raze de soare: Nichişor îmi scrie, merge bine cu şcoala, ce caracter!, judecând după situaţia în care se zbate, situaţie de care nu sunt străin şi nici nepăsător, după cum mă judecă mulţi. Va fi un om dintr-o bucată…numai să aibă grijă de talentul care nu poate fi fructificat decât prin muncă, multă muncă. Cele mai mari note le are la engleză şi franceză(9 şi 10). Dacă mai pui şi germana, va putea să-şi împlinească visul documentării prin călătorii. Frumos…Eu n-am visat aşa ceva, dar el face parte dintr-o nouă generaţie…Îl aştept să lucrăm cot la cot în vacanţă. Se apropie de 17 ani şi ştie ce vrea. O spun, chiar dacă întâlnirile noastre, nu rareori, sunt şi furtunoase. Nu-i de mirare dacă ţii cont de experienţa mea şi de personalitatea lui tot mai bine definită. Şi apoi, amândoi avem un talent exploziv iar lupta dintre generaţii nu-i doar o simplă sintagmă…

Într-o atmosferă atât de tulbure, ruptura cu restul lumii şi, bineînţeles, cu noi, îl măcina. Lucra, crea şi bea, bea şi crea. Accesul în atelier era interzis pentru toată lumea. Ba, nu chiar. Ţiganii, ”prietenii şcluptorului” cum se autointitulau, se bucurau de liberă trecere. Aduceau cu ei scule făcute cu multă măiestrie, dălţi din oţeluri speciale, procurate Dumnezeu ştie cum. Lucrau ieftin şi erau mândri că puteau sta în voie în atelier. Lucrau şi pe datorie. Urmăreau cu atenţie, şi chiar spirit critic nebănuit, actul creaţiei, cioplirea în piatră sau lemn. Se minunau de dexteritatea cu care şcluptorul mânuia dălţile aduse. Nu rareori veneau cu băutură şi, prin firea lor deschisă, aduceau cu ei atmosfera necesară ”relaxării” prin chef. Pot spune că erau chiar prietenii lui Nick, într-un sens, poate, mai greu de înţeles. Se respectau reciproc pentru măiestria lor manifestată în meseriile care-i legau. Erau artişti în felul lor, iar Nick ştia să respecte arta lor.

Încercările Annei şi a nefericitei Mami de a-l aborda pe teritoriul lui se soldau cu eşecuri care lăsau răni adânci în sufletele lor. Când le însoţeam, din spatele uşii închise mă punea să jur că voi intra singur dacă deschide uşa. Nu aveam de ales şi-i făceam pe plac. Mai adresa niscai ameninţări, care aveau să fie puse în aplicare în caz de nerespectarea ”jurământului”, trăgea la o parte o masă cu care-şi baricada intrarea şi, tras după uşă, înarmat cu o toporişcă, mă lăsa să intru. Chiar băut, cu deja amintitele sticle cu lapte pe masa de lucru, devenea lucid, mă îmbrăţişa şi, cu toată nevinovăţia, trecea la prezentarea lucrărilor realizate în acea singurătate, atât de hulită de cei din afară.

– Măi, tu, fratele-meu, care eşti un om cu picioarele pe pământ, lămureşte femeile astea alarmiste că nu sunt nici beţiv, nici alcoolic, nici imoral. Sunt un creator, şi ai să vezi că nu mă laud, un suflet de artist, un artist care are şi suişuri şi coborâşuri, dar care nu-şi trădează menirea. Dacă trec printr-o criză sufletească, de care nu sunt străini cei din afara atelierului şi nici sistemul acesta idiot care calcă totul în picioare, nu înseamnă că sunt un nimic. Am şi eu un orgoliu, o mândrie care nu se lasă terfelite, să fie clar. Ia puţin mapa asta şi uită-te la desenele create în această perioadă de ”pierzanie”. Fiecare are data la vedere. E uşor să reconstitui cronologia faptelor. După ce te dumireşti, am să-ţi arăt câteva din realizările în piatră sau lemn, sau bronz. Am de toate, doar linişte nu am. Cel mai mult mă doare că sunt momente când nu mă înţeleg nici cu fiul meu. Ştiu că devin aparent impulsiv când este vorba de artă, că am în faţă un talent care încearcă să iasă la suprafaţă, dar aceste ieşiri pleacă din totala mea implicare în problemele care apar în mintea şi sufletul lui de adolescent. Este la o vârstă la care trebuie şi temperat. Ceea ce trebuie însă înţeles este faptul că-l respect foarte mult, că-l iubesc cu vină, că am toată încrederea în viitorul lui. Sper că Dumnezeu mă va ţine treaz încă mulţi ani ca să mă bucur de această continuitate. Uite, am aici o compoziţie, un relief în lemn. Tema? Un bătrân îşi priveşte cu mândrie opera: un copil învaţă să cânte din fluier. Uite-te la sârguinţa copilului şi la privirea caldă a bătrânului mulţumit de actul continuităţii…

– Ai băut mult, Nick?!…sunt nedumerit, cum poţi fi atât de treaz?! Nu mi-o lua în nume de rău, dar noi doi putem să ne spunem orice…

– Eşti o figură, fratele-meu! Nu e în lumea asta o băutură care să mă doboare. Uite, rămâi în atelier cu mine, nu te băga în nimic, urmăreşte doar cum beau tării sau vin, cum înghit litri de lapte, cum lucru. În timpul acesta eu te voi ignora, te voi lăsa să citeşti, să răsfoieşti albume de artă, să scrii. Chiar aşa, mi-ai promis că-mi vei arăta câte ceva din scrierile tale secrete. Adu materialul şi te asigur că-l vom băga pe gâtul unei tipografii, a unei edituri. Zău, aşa!

– Dacă vrei să reînnoieşti interesul unor ”civili” în privinţa ta, atunci alătură-te mie. Ce scriu eu nu se publică. Vom împărţi aceeaşi soartă, soarta celor ”vinovaţi fără vină”…

În astfel de situaţii, repetabile din păcate, mă simţeam între nicovala de afară şi ciocanul din atelier. Toate argumentele pregătite cu migală de acasă, se pierdeau în faţa unei astfel de realităţi. Nick era capabil să convingă pe orice ”consumator” de artă, vorba neuitatului Ţâru. Urma prezentarea lucrărilor realizate în această perioadă fierbinte, proces mai mult decât convingător. În aceste clipe Nick se transforma, devenea atât de ”profesionist” încât puteai crede că aveai de a face cu un muzeograf care-şi laudă obiectul muncii. Iar eu, fără s-o arăt, mustăceam un gând: ce voi relata din toate acestea afară, unde, cei în cauză, din ”prea multă dragoste”, nu vor crede o iotă. Ştiam doar că, eu, eram de partea lui.

Atelierul era ticsit cu lucrări terminate sau in faza de finisare. Şi a început vizionarea susţinută de o adevărată prelegere despre arta sculpturală cu portretul în prim plan. Nick iubea totul: lutul, teracota, ipsosul, bronzul, lemnul, piatra. Vorbea despre tehnica de lucru, despre scule, despre documentare. Portretul era peste tot. Pe pereţi se odihneau efigiile şi reliefurile de mici dimensiuni. Prin colţuri, tronau monumentalele busturi. Trei calcare impresionante demonstrau varietatea subiectelor alese, dar, totodată şi dragostea lui unitară faţă de tot ce era românesc: Mihai Viteazul, Eufrosin Poteca şi eroul de la Plevna, Grigore Ion, aşteptau să fie prezentaţi. Ascultam adevărate biografii din care răzbătea fascinaţia pe care o exercita asupra ”puiului de neamţ” istoria politică şi culturală a românilor, citită şi răscitită din lucrările marelui Iorga. Mapa lui cu studii creionate, cu observaţii scrise în toate direcţiile, era plină de studii privind figura marelui istoric al cărui chip prindea contur în proiectul pentru Vălenii de Munte.

– Nick, ce-i cu bucata asta impresionantă de calcar abia atinsă de daltă?

– Ăsta-i un proiect mai vechi, amânat dar nu abandonat, un cadou pe care-l pregătesc pentru Muzeul Militar Central, legendarul Vlad Ţepeş. E o figură prea complexă ca să mă las ”dus” de fabulaţiile care încearcă să-i comercializeze figura asemuindu-l cu penibilul Dracula scornit de imaginaţia ieftină a unui scriitor. M-am apucat de acest bust fără să fac studii preparative. Nu prea ai să găseşti multe schiţe în mapă. Am vrut să-l fac dintr-o bucată, fără să mă opresc, dar m-am oprit. Ţepeş merită o documentare mult mai amplă. Trebuie să mai caut, să scap de tentaţii false. Nu va dura, te asigur. E un personaj drag mie.

– Şi efigia asta, cui îi aparţine?

– Ei, acesta e un personaj drag prahovenilor, Dobrogeanu Gherea, pentru care vor să mă agaţe cu o comandă fermă şi consistentă, dacă aşa ceva mai e posibil în zilele noastre, un bust de proporţii. Nu e prima şi nici ultima efigie pe care o vor primi, rezultat al studiului pe care l-am iniţiat pentru a putea face o ofertă care să le fie pe plac lor, dar şi mie. Gherea e la mare modă şi vor să-l imortalizeze plasându-l undeva prin centrul oraşului Ploieşti. Vor trebui să accepte atât lucrarea, cât şi amplasamentul, pentru că monumentul îmi va aparţine şi nimeni nu ştie mai bine ca mine ce rol are în arta monumentală modul de prezentare al unei creaţii artistice. Sunt cam căpoşi, dar dacă-l vor pe Gherea, vor trebui să-l accepte în viziunea mea de ansamblu care, în orice caz, nu va arăta ca un secretar de partid. Pentru asta n-au decât să-l picteze şi să-l pună prin birouri sau sălile căminelor culturale. Oricum, va dura.

– Măi, Nicolae, acum că te-ai mai dat pe brazda comunicării, nu vrei să invităm şi doamnele noastre, să nu mai stea la uşă şi să se complacă în fel de fel de presupuneri. Dacă mă uit la ceas, cred că le-am supus la o adevărată tortură. Ce zici?!

– Ei, dacă o-ntorci ca la Ploieşti, să ştii că îmi strici aceste momente de relaxare pe care mi le-ai oferit, ca să nu spun, pe care mi le-ai impus. Nu, fratele-meu, apreciez spiritul tău împăciuitorist dar, lasă-mă să savurez aceste clipe de linişte. Dacă voi ceda, totul se va duce dracului şi ar fi păcat. Mă cunoşti doar, nu?! Şi o cunoşti şi pe Mami. Chiar aşa, tu cum de le suporţi aşa stoic?!

– Şi eu ce le spun după ce trec pragul atelierului, că totul e bine?!

– Şi vrei să spui că nu e bine?! Păi, nici tu n-ai înţeles care-i realitatea?! Măi, ceea ce ai văzut şi auzit, nu sunt plăsmuiri ale imaginaţiei tale. Eu am simţit că m-ai înţeles. Oare pentru a câta oară?! Întotdeauna ai reuşit să te descurci şi să mă scoţi din mocirla în care se complac unii să mă arunce. Nu e mocirlă! E viaţa unui artist pe care tu îl înţelegi. Ştii, cu tine n-aş putea să mă cert niciodată! Eu pe umărul tău nu plâng, eu doar mă sprijin. Să nu uiţi asta niciodată!

43

Vizita a fost cum a fost. Mai greu a fost cu munca de lămurire. Cum puteai să explici acest comportament mamei care, în tot acest răstimp tremurase pentru mine: Istenem, Istenem, Doamne, de ce aceste încercări pe capul meu?! Oare acest copil nu-şi dă seama că se distruge şi ne distruge şi pe noi?! La ce-i bun acest talent dacă mi-l duce la pierzanie?!…Cine a mai auzit ca un copil să nu-i deschidă uşa mamei sale şi s-o mai şi ameninţe?! De unde vine acest blestem?! Şi pe tine, de ce te acceptă? Ce puneţi acolo la cale? Eu nu trebuie să ştiu?!…Mi-a fost atât de frică să nu se întâmple ceva rău, acolo, în atelier…Ce aţi făcut atâta timp?…Era mai greu ca la examenul de marxism-leninism. Dar acolo mă duceam nepregătit, dintr-o atitudine de frondă greu de explicat astăzi, o atitudine cu totul şi cu totul în afara logicii şi a interesului strict personal. Acum, însă, era diferit. Eram pregătit, acceptam realitatea aşa cum era, nu aveam nevoie decât de puţină  diplomaţie. Explicaţiile mele sunau în pustiu. Nu le accepta nici Anna. Cum ar fi putut să le accepte Mami?! Vorbele mele îmbrăcate într-o subţire haină de convingere, răneau în loc să liniştească. Răsuna tot mai des întrebarea retorică: Ce-i de făcut, dragii mei?!

Pe drum a venit răspunsul, aparent, salvator. Ne-a ieşit în cale, venind spre atelier, Dumi, un tânăr tehnician, specializat în probleme de mecanică fină, îndrăgostit de sculptură, de ”inegalabilul” lui Maestru, singurul om acceptat fără restricţii în ”Templul Artei”, cum îi plăcea să spună, om la toate, la degroşări, la şlefuiri, la alergat pentru diferite comisioane. Un singur lucru refuza să-l facă: să aducă băutură. Avea cheia de la atelier, avea întreaga încredere a Maestrului, avea darul de a trece cu vederea peste ieşirile intempestive ale eroului său, şi nu erau puţine astfel de momente. Şi mai era ceva important, Maestrul îl folosea dar îl şi instruia, şi nu fără folos. La Dumi sculptura n-a fost doar un moft, a fost o dăruire, ale cărei rezultate s-au văzut mai târziu în lansarea cu succes de pe rampa ”artei naive”, expresie nu tocmai măgulitoare dar prezentă în lumea artei acelor vremuri. Dumi era la curent cu ultimele evenimente din viaţa Maestrului, cu starea lui de depresie profundă, cu iritarea în faţa atacurilor tot mai insistente ale demolatoarei Fleur care reuşise să bage efectiv spaima în el, cu reîntoarcerea la băutură.

”Demolatoarea” era termenul cu care o hărăzise chiar Dumi, sătul de necazurile pe care le aducea cu ea, ca să nu spun cu băuturile. Soluţia salvatoare era o nouă relaţie care se înfiripase între Nick şi o admiratoare, o fată liniştită, iubitoare a ”artelor frumoase”, care-şi omora timpul liber făcând mărţişoare, felicitări şi alte drăgălăşenii de acest gen, adăugând câte ceva la bugetul modest provenit dintr-o leafă  de funcţionar. Luciana, îndrăgostită fără speranţă, încerca să se apropie de ”idolul” ei cu tandreţe, cu gingăşie, să-l apere de raidurile devastatoare ale Floricăi, pe care sub nici o formă nu accepta s-o dezmierde cu numele de Fleur. Care Fleur?! Toată lumea, ca să nu zic mahalaua, o ştie de Florica. Nick se amuza copios de reacţiile noii prietene, dar în clipele lui mai puţin faste, o ţinea şi pe ea la distanţă, fără a o brusca, totuşi.

– Să mergem până la Luciana, s-o cunoaşteţi, s-o rugăm să-l ia, cum ştie ea, pe Maestru şi,  poate că î-l va scoate din atelier. Sunt momente când are o influenţă pozitivă. Dacă îl va convinge, dacă va vedea Maestrul că o cunoaşteţi şi Dumneavoastră, s-ar putea să reuşim să-l ducem la ea acasă. Acolo va avea linişte şi tot ce-i trebuie. Să mergem!

După îndelungi tratative, cu noi aşteptând pe tuşă, năbădăiosul artist a acceptat invitaţia, mulţumit, în sinea lui, că a scăpat de misiunea de a oficializa în faţa cerberului Mami, noua lui legătură. Toată lumea părea oarecum liniştită, la sfatul lui Dumi problema băuturii a fost ocolită, Fleur a primit porţia ei de condamnare iar atelierul a intrat în vacanţă. N-aş putea spune că ne-am retras liniştiţi. Ştiam că începea un nou capitol în viaţa sentimentală a lui Nick, speram să fie o rezolvare, credeam în forţa lui de supravieţuire pe care eu o susţineam bazat pe munca lui de artist care respira prin toţi porii atelierului. Când intrai în sanctuarul lui simţeai că te afli în centrul creaţiei artistice, nu, al creaţiei în cel mai general sens al cuvântului. Vedeai lutul proaspăt frământat iar alături, ivite ca din străfundurile pământului, forme primare de viaţă. Pe o masă, undeva, tronând, un chip în teracotă, formă evoluată şi inegalabilă de viaţă artistică, emanând căldura sufletului întruchipat. Întotdeauna m-a cucerit acest material, acest pământ, imortalizat parcă pentru a fi lansat în cosmos, mărturie a existenţei noastre în univers. Simţeai tehnologia pusă în mâinile artistului sub forme dintre cele mai diferite.

Scule simple şi sofisticate, strălucind de luciul metalelor prelucrate prin cine ştie ce colţuri ale lumii, împrăştiate într-o dezordine ”ordonată”, fiecare oferindu-se, parcă, mâinilor neastâmpărate ale creatorului. Da, Nick avea un cult al sculelor. Când stăteai la taclale cu el, lua câte o sculă, ţi-o prezenta, o mângâia, aşa, ca din întâmplare. De fapt, se lăuda. De jur-împrejur, de-a lungul pereţilor, sau prin colţuri, găseai lucrări mai vechi, dragi lui, alături de ultime realizări în aşteptarea zborului. Calcar, marmură, bronz şi lemn. Pe pereţi atârnau portretele în cărbune şi nelipsitele compoziţii, reliefuri în lemn pe o temă draga lui: mama şi copilul. La un loc de cinste se afla studiul pentru o ecvestră, făcut încă prin anii de început: Dimitrie Cantemir. Visul din adolescenţă, ecvestra, se lăsa aşteptat. Era în căutarea unui erou al neamului, nu se putea hotărî, dar mapele de desen, precum şi portretele în lemn sau piatră, achiziţionate sau donate, trădau o predilecţie pentru Mihai. Rar vorbea despre acest proiect dar mereu se referea la ”micimea” ecvestrei lui Mihai din faţa Universităţii, aducând mai mult a  bibelou decât a statuie.

– Chiar ai renunţat la Cantemir?! La Cantemir călare, vreau să spun. Macheta asta arată grozav.

– Îmi place şi mie, o car după mine, o păstrez în atelier, dar, doar atât. Pe Cantemir am să-l cioplesc în lemn într-un ciclu al cronicarilor. Acolo îi este locul. Ecvestra mea, probabil, va fi a lui Mircea sau Mihai. De Ştefan nu mă mai ocup de când am văzut macheta lui Ştefănescu. Nu e bună, e foarte bună! E greu să lupţi cu omul ăsta, e mare, mare de tot! Mihai mi-e drag şi le e drag şi prahovenilor. Cu Mircea e o problemă, dacă problemă i se poate spune. Când mă gândesc la el, recit fără să vreau din Eminescu…Pentru el m-aş încumeta la un grup statuar măreţ, ceva ca în Scrisoarea a treia. El în faţa sultanului…Dar nu, probabil că proiectul se va opri la Mihai, mai ales că încet-încet ne apropiem de o cifră rotundă, patru secole de existenţă a Ploieştilor lui Moş Ploaie. Prahovenii visează şi umblă pe la stăpânire încă din 1966. Nu de mult mi-au propus să mă gândesc să mă implic, dar veşnica problemă a fondurilor le taie mereu avântul. Ceva am eu în cap, dar e prematur să vorbesc despre un proiect. Voi vedea…

Discuţia asta am purtat-o pe drumul de întoarcere de la Oradea. Monumentul pentru mormântul mamei a fost instalat la timp. S-a născut greu, era o perioadă în care Nick se lupta cu el şi cu toţi care-i voiau ”binele”, dar îmi amintesc cu plăcere de acele zile în care am uitat de laboratoare, de cercetare şi, precum o calfă silitoare, am tras alături de el, am şlefuit, am îndreptat muchiile pietrei, o superbă marmură de Ruşchiţa şi, şi l-am ferit cât am putut de ”tentaţii” şi de ”muierile” care-l asaltau. În special de Fleur, demolatoarea.

Soluţia ”Luciana” s-a dovedit a fi viabilă, cel puţin pentru o perioadă de câţiva ani, timp în care Nick se bucura de căldura unei femei iubitoare, un copil în aparenţă, de binefacerile unui cămin îngrijit, de mese calde regulate, de supraveghere discretă. Cu tot aspectul ei gingaş, s-a arătat dârză în privinţa neostoitei rivale, un adevărat cerber la porţile atelierului. Chiar dacă nu a putut îndepărta în totalitate ”tentaţiile” care-l pândeau pe şcluptorul ţiganilor târgului, să oprească valul de vizitatori ”prieteni” printre care ”muierile” ocupau un loc deloc neglijabil, a reuşit în primii doi-trei ani să ordoneze, cât de cât, viaţa lui Nick. A găsit şi un sprijin de nădejde în Dumi, omul bun la toate al atelierului de sculptură, care-şi urma, încet dar sigur, drumul spre afirmare, la nivelul lui bineînţeles, în lumea sculpturii. Se dăruia cu toată fiinţa înclinaţiei spre arta plastică, precum şi mentorului său, căruia i-a rămas credincios şi recunoscător până la dispariţia prematură a acestuia. În lumea artiştilor plastici amatori şi-a văzut visul împlinit prin recunoaştere, ceea ce nu era puţin. Maestrul i-a recunoscut calităţile, i-a apreciat devotamentul şi l-a tratat ca pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.

Dar nici prietenia lui Dumi, nici dragostea gingaşei Luciana, n-au put face minuni, n-au putut opri drumul pe care urma să păşească Nick împins de ”destin”. Un drum plin de spini, un drum predestinat, cum adesea o spunea la un pahar de vin. Au fost situaţii când m-am simţit obligat să-i ţin companie în clipele lui de cădere, ciocnind, nu un pahar ci mai multe, în atelier, pentru a prelungi orele de ”gardă”, pentru a goli mai repede sticla de acest elixir al distrugerii, pentru a-l convinge că-i destul. Uneori reuşeam, dacă aşa ceva se poate spune, îl convingeam să se culce şi părăseam atelierul trântind uşa pentru a fi sigur că zăvorul îl va proteja de neaveniţi. Ajuns acasă, reconsideram atitudinea mea şi-mi reproşam faptul că nu găseam o soluţie mai plauzibilă de sprijin, decât aceea de a-l lăsa să se descurce singur. Cum nu puteam eluda adevărul, iar ”rapoartele” care soseau trezeau alarma adormită, Anna prelua iniţiativa şi, la braţ cu Luciana, căutau soluţii care să taie în carne vie răul, să-l aducă pe inculpat pe calea ispăşirii.

Eram plecat când, după o astfel de incursiune, Nick s-a lăsat ademenit în ”capcana” unui ”concediu de odihnă” la un sanatoriu de dezalcoolizare din zonă. Un director consumator de artă, câţiva medici tineri amatori de experimente, asistente drăguţe, gata să fie pe placul pacienţilor cu ”pilă”, au reuşit să învăluie ca într-o ceaţă, atmosfera dezolantă care domnea printre pacienţi şi mizeria în care-şi duceau zilele. Un lagăr de concentrare, după unii, de dezumanizare, după alţii. Nick a făcut ceea ce ştia să facă pentru a se supune caznei – a început să lucreze. Înarmat cu mapa plină de coli imaculate şi cu versatilul cu mină de cărbune, s-a apropiat de oameni, i-a cucerit, le-a făcut portrete. Succesul a fost nesperat, pentru el, pentru corpul medical. A fost, poate, cel mai bun tratament aplicat pacienţilor care, departe de a fi nişte irecuperabili, s-au dovedit consumatori de artă, în cel mai frumos sens al cuvântului. Nici medicii nu s-au dat la o parte de la ”experiment”. S-au alăturat pacienţilor pozând la rândul lor şi afişând portretele pe pereţii coridoarelor şi cabinetelor. A fost perioada de început, perioada de cunoaştere a realităţii.

Nick a aflat cum pacienţii recalcitranţi îşi procurau băutură, cum aruncau pastilele aducătoare de stări de nesuportat, cum se înfiripau legături ”nepermise” dintre femei şi bărbaţi. A început să lucreze cu şi mai multă râvnă, să reţină pentru el unele portrete. Nu a aruncat pastilele, le-a încercat, a renunţat la tratament, a intrat în dispute cu medicii încercând să le prezinte adevărata realitate. Nu putea să câştige teren în aceste dispute, nu putea convinge prin încercarea lui de a generaliza ”efectele dezalcoolizării” asupra alcoolicilor, dar a convins că în cazul lui eforturile lor erau zadarnice spunându-le pe şleau că vrea doar să se odihnească, departe de zarva oraşului, de grija ”prietenilor” nepoftiţi, că vrea să lucreze pentru pacienţi şi, bineînţeles, pentru clinică.

A făcut un drum până la atelier, însoţit de un medic atras de năstruşnicele idei ale pacientului nr.1, a ales ceva scule elementare pentru cioplit piatră sau lemn şi s-a întors de bună voie în, ceea ce avea să-l numească mai târziu, iadul impunerii. A lucrat lăsând clinicii o serie de portrete şi compoziţii care, cum era şi de aşteptat, au ieşit pe poartă şi au îmbogăţit ”colecţiile” unor consumatori de artă elevaţi. Episodul s-a încheiat într-o notă optimistă. Vizita lui Nichişor, un bărbat în toată firea, cu soarta dirijată de propriile mâini, a adus o lumină aparte în relaţia tată-fiu. Doi sculptori, din două generaţii, s-au dus la cimitirul din Buzău pentru a se închina la Rugăciunea lui Brâncuşi. O poză memorabilă, privită prin prisma expresiei celor doi, plină de seninătate, de încântare, stă şi astăzi mărturie a legăturii vii dintre cei doi eroi. Şi, de ce nu, un sprijin în favoarea părerii mele, adesea criticate, în privinţa pacientului Krüger. Etapa Lucianei, chiar dacă se apropia de sfârşit, a acoperit câţiva ani buni de creaţie, de încredere în destinul său de artist.

Dintr-o escapadă la un spital de chirurgie din oraşul studenţiei, o banală operaţie de apendicită, m-am ales cu un portret în cărbune al savantului plecat din Mediaş, Hermann Oberth, ceea ce m-a liniştit în privinţa plecării neanunţate. Era prin 1974, anul care a precedat aventura de la clinica de dezalcoolizare, unde numai pacient nu s-ar putea spune că a fost. Tot pe atunci a turnat în aluminiu un portret excepţional al marelui Henri Coandă, care domină şi azi ”galeria” mea personală, iar un liceu s-a îmbogăţit cu o donaţie deosebită – bustul în lemn al lui Mihai Viteazul.  Întors la braţ cu ”fecioraşul”, a intrat în febra pregatirii retrospectivei ce urma să fie deschisă în Bucureşti la Galateea în 1976. Nu era o treabă simplă adunatul lucrărilor, nu era simplu nici să-ţi învingi emoţiile induse de mult dorita întâlnire cu publicul şi critica Bucureştilor. Şi, colac peste cum se spune, scadenţa predării unor portrete de muncitori pentru o deschidere festivă a unui salon de artă.

Timp nu mai era, iar teama de nu-şi complica existenţa printr-un act care putea primi interpretări specifice vremurilor, l-a împins la un gest riscant. S-a prezentat în faţa stăpânirii cu portrete de bărbaţi şi femei rezultate din munca asiduă de portretist desfăşurată la clinica de dezalcoolizare. Culmea ironiei: succesul a fost total. Vorba Primului Secretar: Măi tovarăşi, mare achiziţie e acest neamţ! Cum de cunoaşte atât de bine sufletul muncitorului zilelor noastre?! Faceţi cumva şi obţineţi fondurile pentru acel Gherea…

 

44

Faptul că ”a ţinut figura” nu l-a liniştit pe deplin pe Nick. Teama a persistat timp de două săptămâni cât a durat expoziţia festivă. Oricând, un cap ”luminat” putea să-şi dea seama de cacialmaua artistului care, cu toate problemele vieţii personale, urca nestingherit pe rampa recunoaşterii. Şi erau destui neaveniţi în lumea artelor, chiar şi cu diplome în regulă, care începeau să se simtă marginalizaţi în prezenţa acestui ”fiu adoptiv” al Văii Prahovei. Te izbeai cam peste tot de prezenţa lucrărilor semnate de acest ”intrus” sau chiar de persoana sa în carne şi oase, invitat de onoare cam la toate acţiunile culturale. Şi erau destule, Slavă Domnului, o expresie împrumutată chiar şi de cei mai vajnici reprezentanţi ai puterii.

Erau momentele care-l făceau să se simtă stingher, cu nelipsita cravată, un adevărat ştreang pentru el, cu discuţii sterile, purtate la un nivel ce se dorea a fi ”elevat”, într-un cuvânt, obositoare. Paharul de şampanie îl ţinea în mână fără să soarbă nici o picătură, ca o demonstraţie a dezinteresului faţă de băutura ca atare, făcând, din când în când, câte un gest neglijent pentru a goli pe neobservate conţinutul. După astfel de ”escapade” pleca spre atelier istovit, cu un bagaj nelipsit de cereri ”amicale”, de promisiuni evazive, privind ”nişte” mici lucrări, portrete sau compoziţii, în lemn sau bronz. Pe drum se înarma cu câte o sticlă de votcă şi, singur, bodogănind la adresa ”împuţiţilor” punea capăt perioadelor de abstinenţă, de încredere.

Dimineaţa îl prindea scriind scrisori lungi adresate mamei, în care tuna şi fulgera la adresa tuturora, în care nu eram scutit nici eu, bunul lui prieten, ”fratele” lui. Oricum, scrisoarea începea invariabil cu Dragă Mami şi se termina cu mulţumiri pentru talentul pe care i l-a transmis şi de nelipsitul Sărut mâna Mamă. Miezul scrisorii însă trăda o imensă tristeţe dar şi o încredere oarbă în destinul lui. Deplângea mizeria în care se zbătea şi cerea înţelegere pentru supărările pe care fără voia lui le provoca celor dragi.

Anul ’76 a adus o nouă schimbare în viaţa lui sentimentală. Irascibilitatea lui a crescut iar Luciana cu blândeţea şi grija pentru sănătatea lui a devenit, încetul cu încetul, prea ”sâcâitoare”. Primul pas a fost mutarea la atelier şi implicarea în pregătirea expoziţiei de la Galateea. Nu a fost uşor să adune o parte din lucrările vizate, nici să pregătească sala eliberată doar cu câteva zile înainte de deschidere. A fost însă un succes deplin. A adus vreo 20 de lucrări care să-l reprezinte, printre care tronau portretele în bronz si aluminiu cum era cel al lui Coandă, al Maestrului, al lui Marţian Negrea, busturi în lemn ale lui Ţepeş şi Horea, şi, ca o încununare, două reliefuri în lemn, cu dimensiuni de peste doi metri, reprezentându-i pe Miron Costin şi Varlaam. Am spus încununare deoarece păreau coborâte din frescile vechilor biserici, adevărate icoane, cu figurile lor alungite cu specific bizantin. Nelipsitul său prieten, extraordinarul artist fotograf Ion Miclea nu-şi găsea locul. Se învârtea printre lucrările expuse şi reaşeza lucrările funcţie de lumină, de unghiurile de filmare, sub privirile îngăduitoare ale lui Nick. Şi nu era Nick omul care să fie sâcâit cu sfaturi! Miclea însă, la orice pregătire de expoziţie la care participa cu tot sufletul şi ştiinţa, se erija în dirijor. Un erudit şi un artist, un suflet.

Şi pregătirea, şi vernisajul, şi următoarele câteva zile au arătat iubitorilor de artă adevăratul om care era Krüger. Hiperemotiv, cald, comunicativ, lipsit de orice tentaţie dintre cele atât de hulite. Dar au năvălit şi prietenii mai puţin ortodocşi. Dacă la vernisaj s-a gustat o şampanie de Jidvei, la doar câteva zile au apărut votcile şi pălincile. Chiar dacă s-a consumat în spatele uşilor închise, efectele nu s-au lăsat rugate şi, după cam două săptămâni, Nick a cedat atmosferei importate, cu, sau fără rea credinţă, şi a intrat în joc. Nu a făcut-o în văzul lumii, dar a lipsit lumea de plăcerea de a-l cunoaşte. Ştia că-i în culpă şi a rămas închis în încăperea din spate iar în ajunul închiderii, spăşit, mi-a lăsat mie sarcina de a lua lucrările şi a elibera sala. Urmările au fost şi ele pe măsură. Nu după mult timp, speriat de durerile localizate în special în braţul drept, s-a internat, cu sprijinul unui medic, pentru relaxare şi întărire. Rolul Lucianei se încheiase.

O asistentă, desemnată să-l ajute ”non stop”, s-a apropiat de el şi, prin felul grijuliu de a fi, i-a intrat în suflet. A fost ultima femeie care a pătruns oficial în viaţa lui. Nick conştientizase faptul că avea nevoie permanentă de asistenţă medicală şi, în stilul lui caracteristic, i-a făcut intrarea în familie. Sperietura cu mâna dreaptă şi-a spus cuvântul. Orice, dar nu mâna dreaptă!..Cum să mai sculptez?!…erau vorbele pe care le rostea obsesiv. O vreme, Afrodita a reuşit să-l pună pe picioare şi, cum era de aşteptat, au oficializat legătura prin căsătorie, de data aceasta cu acordul şi binecuvântarea celei pe care şi mici şi mari o numeam Mami. Liniştea aşternută era însă umbrită de teamă. Nick avea de lucru dar nu era sigur pe el. Totuşi, lucrurile mergeau spre bine, vorba Afroditei. Durerile au cedat, pofta de viaţă a revenit iar băutura putea să stea liniştită chiar şi la el în atelier.

Prin 1977 mă aflam undeva pe la tropic, îndrăgostit de natura luxuriantă, de ocean, de oameni, dar cu sufletul, cumva, pustiu. Mi-era dor, dor de casă. O scrisoare de la Nick mi-a descreţit fruntea. Era bine, îmi trimetea 9 fotografii cu ultimele lui creaţii, cu titluri şi detalii. Mi-a căzut bine şi tot căutând un mijloc de a le valorifica prezenţa în acel colţ depărtat al lumii, am organizat un fel de expoziţie. Le-am fixat pe nişte plăci de placaj, tăiate corespunzător, şi mi-am împodobit camera de lucru. A fost o idee grozavă. Am simţit cum nu mai eram singur, că am un motiv plauzibil de a invita colegi, de a tatona gustul pentru frumos al mozambicanilor. Am invitat chiar un sculptor amator, un tânăr, absolvent a 7 clase elementare, atât avuseseră dreptul în această minunată colonie portugheză, care moştenise meşteşugul din moşi-strămoşi, meşteşugul cioplitului cu scule elementare, în lemn sau fildeş, ceva asemănător cu arta macondă, atât de specifică zonei de la graniţa dintre Kenya şi Tanzania, ţara masailor. A rămas încântat, cerându-mi explicaţii despre materialele şi sculele folosite, făcând observaţii pertinente care l-au scos din sfera ”amatorului”. I-a plăcut în mod special o compoziţie, un relief în lemn întitulat sugestiv ”Purces-am în lume”, un bătrân îndrumând un copil în arta cântatului la fluier. Mi-a spus simplu: bunicul îşi învaţă nepotul…aşa m-a învăţat şi pe mine. La plecare mi-a cerut fotografia pe care i-am dat-o cu mare emoţie. După un timp m-a mai vizitat să-mi arate câteva lucrări. Am cumpărat, la un preţ derizoriu, două lucrări, doi bătrâni. Una tronează şi acum la loc de cinste în casa mea, o lucrare deosebit de frumoasă: bătrânul trage din pipă sprijinindu-se în baston. Este bunicul meu. M-a impresionat felul în care a spus aceste cuvinte. Ştiam că la ei, respectul pentru cei bătrâni, cei înţelepţi, este o lege a firii.

I-am scris urgent lui Nick. Impresionat mi-a răspuns imediat. Scrisoarea era pătată de parcă ar fi scris-o pe ploaie. La post scriptum era explicaţia: Nu este în firea mea să mă manifest prin lacrimi. De data asta însă…De atunci, de câte ori trecea pe la noi, lua în mână bătrânul şi-l studia mângâindu-l. Grozav, grozav…erau singurele cuvinte pe care le pronunţa cu admiraţie.

Dar una erau scrisorile lui şi alta cele venite de la Anna. Nick nu era bine. Îngrijorat de durerile din braţul drept, s-a internat la amicul său şi, răul care-l pândea, nu s-a lăsat până nu şi-a făcut plinul. Paralizia braţului drept l-a dus în preajma disperării. Echipa de medici, admiratori ai Maestrului lui Dumi, prezenţa acestuia din urmă la patul de suferinţă şi, într-un mod hotărâtor, devotamentul Afroditei, au uşurat drumul greu al vindecării. Marele merit al acestei asistente a fost răbdarea, încrederea şi suportarea cu zâmbetul pe buze a firii năbădăioase a soţului, ale cărui izbucniri puteau scoate din sărite pe oricine. Tratamentul, dublat de o voinţă greu de imaginat, urmat de proceduri fizioterapeutice şi de gimnastică recuperatorie, au început să dea rezultate. Împotriva recomandărilor, plin de nerăbdare, Nick a luat cărbunele şi blocul cu foi imaculate şi a purces la reeducare, îndrumându-şi braţul suferind cu mâna stângă. Nu s-a lăsat descurajat de primele rezultate, n-a păstrat nici o mărturie a eforturilor făcute, aruncând la coş toate încercările pe care le considera probe penibile. La telefonul surpriză  primit Nick s-a  arătat optimist şi stăpân pe sine.

– Cum stai cu recuperarea, bărbate?

– Mai bine decât m-aş fi aşteptat. Ce înseamnă şi spaima asta! Mănânc bine, mă îndop cu vitamine, fac gimnastică prescrisă şi, fără aprobarea nimănui, desenez. Asta îmi limpezeşte creierul şi mă apropie de final, de reuşită. Se poate şi fără băutură…Cine nu mă crede, să vină să mă vadă. Păcat că Mami e atât de sceptică. N-o crede nici pe Afrodita. Sărmana! Mult suferă din cauza mea…Ce pot să fac?! Ea mi-a dat talentul, iar viaţa celor înzestraţi e un drum aparte, un mister, un strop de nebunie pe care puţini aleşi o pot decripta. Te aştept să vii să te convingi. Pe tine te vor crede chiar dacă ai şi minţit din când în când, în favoarea mea. Asta se cheamă prietenie. Nu credeam că o să-mi dea legătura. Când mă gândesc cât eşti de departe nu-mi vine să cred că nu ne-au bruiat. Dar mai bine să închei, să nu-mi scape vreo prostie, care scapă ca şi adevărul din gura păcătosului. Şi, costă şi bani…

A fost într-adevăr o surpriză! M-a prins la laborator înconjurat de ”elevii mei caştanii” şi nu negrotei, cum obişnuiau unii dintre românaşii noştri ”specialişti” să-i apeleze dând adesea o nuanţă peiorativă cuvântului. Într-adevăr, o bună parte a populaţiei arăta cum ne doream noi să arătăm după câte un concediu minunat şi istovitor la mare. Ascultau curioşi vorba mea românească, sperând să priceapă ceva din această convorbire telefonică. Zâmbeau, îşi dădeau ghionturi, chicoteau. Le-am spus doar că vorbesc cu un prieten, cu România. La sfârşit a trebuit să abandonez lecţia practică şi să le povestesc amănunţit despre casa mea, despre familie, să scot cele câteva poze de care nu mă despărţeam, şi multe altele. N-au lipsit nici întrebările cu iz politic la care a trebuit să fac un veritabil slalom printre jaloanele subtil plasate, adevărate capcane pentru un nediplomat. Oricum, a fost o zi plină care mi-a mai ridicat moralul coborât adesea la nivelul oceanului, atât de copleşitor prin frumuseţea sa.

45

Când Nick a simţit că se poate juca în voie cu versatilul n-a mai stat pe gânduri şi a trecut la daltă, la mai. N-a mai fost nevoie de o perioadă de tatonări. Şi-a reluat munca de cioplitor ca şi cum nimic nu se întâmplase. Jubila de încântare, reaşeza lucrurile prin atelier, căuta un subiect. Se petrecuse o minune şi se părea că avea s-o aprecieze la adevărata ei valoare. Cei din jur erau încântaţi, medicii însă se arătau sceptici şi-i recomandau cumpătare, o dozare a efortului. Dar puteai să ai sorţi de izbândă cu un căpos înrăit, cum singur o recunoştea? Când m-am întors, pe la jumătatea lui ’78, l-am găsit în plenitudinea forţelor fizice, volubil, poate prea volubil, încercând să-mi demonstreze capacitatea lui de autostăpânire, de învingător. Ceva, totuşi, m-a frapat. Avea momente când ”dispărea” , uitând parcă de prezenţa interlocutorului, când privirea lui se afunda în gol în căutarea unui loc unde să-şi descarce povara care-i îngreuna sufletul.

– Nick, nu pari să fii în apele tale, e ceva care te frământă? Nu vrei să vorbim?

– Păi noi ce facem, nu vorbim?! Nu înţeleg ce ţi se parte straniu în atitudinea mea. Fii mai direct! Dacă ai ceva de spus, spune! Nu-ţi stă în fire să mă iei pe ocolite. Hai, că te cunosc, şi să ştii că sunt un bun psiholog. Ai ceva întrebări de la Mami?

– Nici vorbă, pur şi simplu îmi pari preocupat, trist…

– Preocupat am fost de când mă ştiu, trist?!…se poate…Păi cum să nu fiu preocupat când cretinii ăştia de medici mă omoară cu scepticismul lor în loc să se bucure şi să mă încurajeze. Ca şi când nu-mi ajung temerile mele. Ştii, tu, ce înseamnă să fii sculptor şi să-ţi pierzi braţul drept?! Ştii că, pe ascuns, am încercat să-mi educ mâna stângă şi că primele rezultate au fost catastrofale?! Ce viitor mă aşteaptă la o recidivă?! În scepticismul lor, ei de asta se tem, dacă nu cumva chiar întrevăd. Ştii, mi-e dor de ceea ce am lăsat în urmă: liceul, institutul, primii anişori ai pruncului meu, primele recunoaşteri. Vezi, la Galateea, chiar dacă am zbârcit-o, am avut marea satisfacţie a recunoaşterii. Ca nicăieri am fost tratat drept un artist, ceea ce în Bucureşti nu-i de colo! Poate că ar trebui să las provincia şi să merg în capitală. Peste tot sunt sfori, dar la un nivel redus, ”provincial”. Sforile mari, otgoanele, se trag la Bucureşti. Controlează totul lăsând să le scape doar firimiturile. Lupta în capitală este acerbă dar, fiind la faţa locului, fiind de-ai lor, sau măcar printre ei, participi nemijlocit la marea împărţeală. Fără comenzi nu poţi nici munci, crea vreau să spun, nici trăi. Degeaba mă apreciază şi mă iubesc prahovenii dacă mijloacele de care dispun sunt limitate. Da, fratele-meu, mă simt în stare să mă lupt chiar şi cu medicii, care, printre altele fiind spus, îmi sunt mai toţi prieteni. Trebuie să lucrez în pofida sfaturilor ”înţelepte”. Altfel, viitorul în care am crezut atâta, se va duce de râpă.

Ăsta era Nick, subjugat talentului său, de care nu s-a îndoit niciodată, un mare portretist, cum şi era recunoscut de altfel, dar furios pe această delimitare indusă de criticii vremii, mereu visând să-i contrazică prin monumentalul care-i curgea în vine, care se întrezărea la orizont. Gherea trebuia să fie primul  pas de proporţie care să-i deschidă calea pentru înfăptuirea visului adolescentin, ecvestra. Era hotărât, renunţase la Cantemir, se pregătea asiduu pentru Mihai. Între timp mai cochetase cu figura lui Avram Iancu, reuşise câteva variante visând o ecvestră şi pentru oraşul studenţiei sale, dar ecourile deliberărilor locale nu prevesteau ceva bun pentru ”trădător”. Se simţea tare în materie de cai, trebuia să lucreze însă la călăreţ. Şi nu călăreţul în sine îi ridica probleme, ci ansamblul cal-călăreţ, asocierea acestor două elemente trebuind să constituie, ca şi în metalurgie, un aliaj perfect.

Dacă pentru Gherea nu mai erau probleme de contract, cu Mihai totul era încă în faşă. Şi aşa avea să rămână încă o bună bucată de vreme. Proiecte se făceau, se aprobau la nivel local, dar se împotmoleau de fiecare dată în Neajlovul luptelor pentru fonduri. Mai am timp, sunt încă tânăr, erau vorbele de autoîncurajare. Era benefică această atitudine permiţându-i să-şi continue menirea de portretist. Galeria portretelor lua proporţii cuprinzând personaje din istoria românilor, din lumea de ieri şi de azi a culturii. Nu lipseau nici prietenii, dintre care alegea, cu privirea-i de critic de artă, figuri sculpturale, expresive, care să-şi etaleze cu uşurinţă trăsăturile de caracter.  S-a apucat de lucru croind parcă un drum aparte, drumul anilor optzeci, un deceniu de reuşite în tot ce avea Nick mai scump, creaţia artistică.

Prins în vâltoarea monumentalului, Nick a intrat în acest deceniu cu o lucrare de certă valoare, statuia lui Gherea. S-au întâlnit în această realizare artistică portretistul deja unanim recunoscut cu monumentalistul în căutarea atestării. Totul i-a reuşit, spre satisfacţia mai marilor vremii care priveau cu îngrijorare evoluţia artistului năbădăios şi a angajamentelor sale contractuale. În această perioadă, tulburată şi ea, cum era de aşteptat, de micile-marile abateri ale artistului, Nick a mai avut parte de satisfacţii tot atât de preţioase: Nichişor, prezent tot mai des în viaţa lui, acum, la vârsta maturităţii, sculptor atestat, aducea în sufletul său şi linişte, şi satisfacţii.

– Ştii, fecioraşul meu apare tot mai des prin atelierul meu, am început să ne tratăm ca nişte colegi de breaslă, ne spunem deschis părerile, analizăm contradicţiile şi, chiar dacă nu cădem întotdeauna de acord, ne simţim grozav în relaţia tată-fiu. Da, fratele-meu, recuperăm! Mă nelinişteşte oarecum încetineala cu care se defineşte în lumea lui artistică. La vârsta lui eram deja structurat, ştiam ce vreau să fac, ce vreau să fiu. Visele mele nu erau simple himere, dovadă că, încet, încet, se materializează. Nu am oscilat între căutări. E drept că, pe vremea mea – ce stupid sună uneori această sintagmă – nu existau atâtea tentaţii, atâtea încercări inovatoare. În mintea noastră, erau săpate spusele Maeştrilor, care erau cu aproape două generaţii înaintea noastră, erau definite şi acceptate, cu tot caracterul rebel care ni se imputa, marile curente care dominau lumea artelor. Modernismul nu însemna neapărat inovaţie de dragul inovaţiei. Era dominat de ceea ce însemna pentru noi clasicul cu milenara-i prezenţă. Pericolul inovaţiei in artă constă în rolul nedorit pe care l-ar putea avea în mascarea antitalentului. Simt că fecioraşul meu este, încă, în derută. Păcatul este că, sigur de talentul incontestabil dat de natura mamă, poate cădea în tentaţia de a se desprinde de clasicul care-i înspăimântă doar pe neaveniţi, să înceapă să caute împrăştiindu-se. Mi-ar place să lucrăm împreună, ceea ce nu înseamnă că ne-am şi înţelege. Suntem două caractere ferme care s-ar putea ca niciodată să nu facă un aliaj bun. Este greu să mă amestec prea mult – este dreptul lui la deplină autonomie. Un singur lucru i-am recomandat – să nu renunţe la portret şi să umple mapele de lucru cu desene. Portretul este şi va rămâne nota de evaluare a unui sculptor. Joaca cu stilizările este necesară pentru relaxare. Monumentalul este, cred, în sufletul oricărui artist adevărat, şi vine, de la sine, cu timpul. Dar fără portret, monumentalul poate fi doar arhitectură, iar monumentul ca atare, o masă de piatră sau bronz, nu întotdeauna agreabilă. Te-am plictisit, nu?!

– Nu, nu! Mă mir doar că nu mi-ai amintit nimic de prima lui ieşire în lume, premiul obţinut la ”Dantesca” de la Ravena…

– De aici şi teama mea. E ademenitor premiul, e o recunoaştere dar, angajamentul de a repeta încercarea în anul viitor îl va rupe de preocupările curente, de aici, unde trebuie să arate ce poate. Oricum, sunt şi mândru şi îngrijorat. Doamne, ce scump plătim greşelile din tinereţe! Alta ar fi fost situaţia dacă ar fi avut o familie unită, dacă aş fi fost alături de el. Ceea ce încerc să fac acum şi, Slavă Domnului, participă şi el cu tot sufletul, este să astup acel gol.

Da, într-adevăr, relaţia dintre ei era cum nu s-ar fi aşteptat nici unul şi nimeni din anturajul lor. În anul succesului cu Gherea, într-o noapte petrecută în atelier, după o zi de plină activitate în care fecioraşul a modelat portretul tatălui, după care, istovit, a adormit pe canapea, Nick i-a făcut, la rândul său, veghindu-i somnul profund de copil liniştit, un portret  în care i-a păstrat trăsăturile, încă adolescentine, ascunse sub o barbă stufoasă de artist matur. Mult peste ani, fecioraşul îmi mărturisea simplu: A fost o senzaţie neobişnuită să adormi sub privirile tatălui. Am realizat, o dată în plus, rolul prezenţei părinţilor în viaţa unui copil.

Nick trecea astfel pragul noului deceniu, mulţumit, încrezător în viitorul care se întrezărea la orizont,   atât pentru el cât şi pentru fiul său. Da, sperietura cu braţul paralizat a avut un rol hotărâtor în viaţa lui de artist care, la un moment dat, părea compromisă. Că rolul asumat de Afrodita nu poate fi contestat, este un fapt acceptat de toţi care au cunoscut cât de cât realitatea. Dar cel care l-a întors din drumul pierzaniei a fost, şi nu voi renunţa la a susţine acest lucru, Nick însuşi. Printr-o forţă lăuntrică nebănuită, printr-o voinţă atât de des pusă la îndoială de noi toţi, a luat taurul de coarne, a ţinut în preajmă-i băutura, i-a servit pe cei din jurul lui, întorcându-se la anii adolescenţei şi ai primei tinereţi. Singurul lucru la care nu a putut, sau nu a vrut, să renunţe, a fost fumatul. Mi-am spus că reuşise să dea uitării toate episoadele legate de alcool, de dezalcoolizare.

Nu era chiar aşa. Într-una din discuţiile nevinovate pe care le purtam, în care eu evitam cu grijă orice aluzie la ”vremurile” nu de mult apuse, Nick mi-a servit o lecţie despre aduceri aminte.

– Îţi mai  aminteşti cum împreună cu sor-mea m-aţi internat la dezalcoolizare?

– Daaa, de ce?!

– Păi, de aia, că aşa ceva nu se uită, chiar dacă v-am iertat. Era după o suită de chefuri, de stări imposibile, de lipsă de bani. Aţi venit cu Fiatul, m-aţi prostit să vin cu voi şi am pornit. Eram destul de mahmur ca să nu pun întrebări. Am şi adormit. După un timp, trezit, probabil de aerul proaspăt montan, m-am trezit şi curios m-am uitat după indicatoare. Apoi maşina a intrat pe nişte serpentine şi m-am trezit de tot. Cunoşteam drumul şi v-am ghicit intenţiile. Ştiu că am strigat că dacă nu opreşti, sar din maşină. Te-ai conformat, ai tras pe dreapta şi am coborât toţi trei.

Îmi aduceam perfect aminte şi auzeam totul ca înregistrat pe bandă. Ce aveţi de gând? Încotro mergem?!…Opreşte! Măi fratele-meu, dacă nu opreşti sar din maşină! Când am coborât din maşină, Nick s-a dezlănţuit. Măi, tocmai tu îmi faci figura şi intri în jocul obsesiv al muierilor?! Voi nu înţelegeţi că eu nu pot fi nici prostit, nici forţat?! Nu este nevoie de nici o dezalcoolizare. Eu sunt stăpân pe mine, fac ce vreau şi nu periclitez siguranţa nimănui. Eu am fost acolo să văd un prieten. Este iadul pe pământ. Pentru ceea ce se întâmplă prin centrele astea ar trebui un Goya, sau, mai aproape de noi, un Picasso, care să lase un fel de Guernica în urma lui. Apreciez tot ce faceţi pentru mine, dar, um Gottes Willen!, mai ţineţi puţin cont şi de sensibilitatea mea…Parcă mă aud cum, spăşit, am murmurat Hai să mergem acasă şi m-am îndreptat spre maşină. Am auzit un Bineee! Facă-se voia voastră! Dar promiteţi că nu-l veţi lăsa pe fecioraş să vină în vizită. A suferit destul din cauza mea. Nu mai vreau să-l pun în astfel de situaţii jenante, mai ales că, pentru a para, o fac pe grozavul, îl contrazic, îl bruschez şi după aia mă dau cu capul de pereţi. După ce ne-am întors de la clinică ştiu că am avut un gust amar, gustul pe care ţi-l dă sentimentul că ai comis o greşeală ireparabilă.

46

O nouă participare la Dantesca de la Ravena, privită oarecum cu rezervă de Nick, temător pentru ”orientarea” încă necoptului sculptor, s-a soldat cu un nou premiu, de data aceasta ”Marele Premiu al Papei”, provocând o stare confuză de satisfacţie şi temere.

– Măi, e frumos, e grozav, dar, parcă, pluteşte în aer o tentaţie riscantă de a te lăsa antrenat într-o activitate dirijată de spectrul succesului facil. Ceea ce face acum Nichişor abordând teme religioase, aşa cum a fost acest portal, însoţit de acele cuvinte memorabile – non omnis moriar – conţinut dictat de Dante, îl poate îndepărta chiar de ceea ce este esenţial pentru structura lui de artist, de munca de portretist, dictată, de data aceasta de talentul lui. Nu ştiu, nu îndrăznesc să-l bâzâi tocmai acum când succesul i-a surâs, să provoc o dispută care, între două caractere cum sunt ale noastre, ar putea să alunece pe un povârniş periculos. Şi, să fiu cinstit, acum sunt prea mulţumit de relaţia care s-a instalat între noi. Avem prea multe de recuperat ca să risc o imprudenţă. Şi apoi, nici eu nu sunt Mafalda. La timpul meu, nu prea am ţinut cont de nimeni şi de nimic şi mi-am văzut de drum.

N-aveam ce comenta. Am dat din cap a înţelegere, temător la rândul meu, încântat peste poate de succesul nepotului meu, dornic să consolidez această legătură printr-o reală prietenie. Acum, când rumeg la rece acele vremuri, trăiesc satisfacţia unei împliniri. Am fost, în primul rând, prieten cu Nick, astăzi, sunt, în primul rând, prieten cu fiul său. Dureroasă şi, totodată, minunată continuitate.

Gherea i-a adus lui Nick un nou statut în viaţa lui de artist. A fost chemat la stăpânire, lăudat şi propus pentru a ocupa postul de preşedinte al filialei artiştilor plastici.

– Domnule secretar, scuzaţi, tovarăşe, nu cred că faceţi o alegere bună. Ştiţi, eu nu mă prea am bine cu politica, am şi un dosar al dracului de bun, şi, şi nu mă simt bine decât în atelierul de sculptură. Înainte de a mă transfera, am avut parte de  hârţuiala unui oarecare Mişu şi sunt mulţumit că s-a mai terminat. Alegeţi un administrator bun, nu un sculptor…

– Măi, Nicolae! Lasă-mă pe mine să judec dacă eşti sau nu bun pentru munca asta. Treaba nu merge şi am de gând să facem multe pentru zona asta. Treaba cu dosarul nu mai are nici o importanţă, iar dacă te mai supără vreun Mişu, vino la mine, cu el cu tot. Ce mai?! Am hotărât şi va trebui să te pui pe treabă. Noi avem nevoie de oameni ca tine. Mâine, poimâne, poate te facem şi membru de partid, ce zici?

– Doamne fereşte! Adică, vreau să spun că, nu e bine să vă legaţi de un om ca mine. Oi fi eu talentat, dar am şi eu metehnele mele, ştiţi dumneavoastră, nu?!

– N-am spus că te fac mâine membru de partid, aşa că dormi liniştit. Ce ţi-e şi cu artiştii ăştia, domnule, adică, tovarăşe! Faceţi-i formele, aranjaţi lucrurile şi să-l văd preşedinte. Înţeles?

– Înţeles, tovarăşe secretar!

Şi a rămas Nick preşedinte vreo zece ani şi s-a descurcat, cu toate ”metehnele” lui. Şi a mai făcut Nick un lucru bun, a intrat să predea la Şcoala de Arte, unde, cum parcă am mai spus-o, a provocat o adevărată nebunie, în special în rândul fetelor, dornice să ajungă ”artist plastic” peste noapte. Cel mai greu i-a fost să stăvilească avalanşa de vizite la atelier, pentru a lucra sau servi drept model. Vorba unui critic de artă al vremii, care l-a onorat cu o prezentare într-unul din cataloagele multiplelor expoziţii: …Krüger este, înainte de toate un mare coleg  şi un pasionat iniţiator. Mult din timpul propriei sale creaţii îl consacră celorlalţi. Uşa sediului (reşedinţei, atelierului) său este în permanenţă deschisă…

După episodul numirii sale la Filiala Artiştilor Plastici, Nick s-a închis oarecum în el, nemulţumit de constatarea – m-am cam obişnuit să înghit.

– Măi, fratele-meu, n-am crezut să pot învăţa o astfel de lecţie dar, după prima înghiţitură în sec, văd că am început să mă complac.

– Care înghiţitură?!

– Păi, figura cu monumentul Eroilor Patriei, de acum doi ani. N-am vrut să comentez deoarece mi-era ruşine de mine. Un artist nu poate înghiţi aşa ceva, şi totuşi, am înghiţit, iar dovada îmi zgârie sufletul. Când a fost să montez obeliscul, aşa îmi plăcea să-i spun, o coloană suplă, o flacără mlădioasă urcând spre cer, am respectat cu stricteţe macheta-proiect, consemnată în contract, folosind discurile de tuf vulcanic perfect dimensionate şi, ca la vechii greci, perfect şlefuite. A fost o joacă de copii s-o înălţăm. Practic n-a fost nevoie de material de îmbinare. Flacăra s-a înălţat pe dealul care adăpostea cele două cimitire ale eroilor, români şi sovietici. Am plecat liniştit şi mulţumit. Proporţiile erau perfecte, silueta de sirenă unduia spre Înaltul Cerului. Peste o săptămână urma dezvelirea. A doua zi am fost chemat la stăpânire şi muştruluit. Ce-a urmat m-a umilit.

– Tovarăşe Krüger, ne-ai băgat într-o mare belea. Cum ai putut să faci un monument mai înalt decât cel închinat eroilor armatei sovietice din cimitirul de alături?!…

– Păi e conform cu proiectul avizat de toate forurile, inclusiv de dumneavoastră…

– Nu mă lua cu inclusivul! Eu nu sunt arhitect, eu nu sunt artist, eu nu fac măsurători. Aveai datoria să te orientezi puţin politic. Monumentul nu poate rămâne aşa cum l-ai făcut. Am fost, l-am văzut şi am dat ordin să-i scoată o roată din alea pe care le-ai folosit, cam un metru. Nu-i o mare nenorocire, dar norocul nostru este că am sesizat la timp şi nu ne-am pomenit cu cineva de sus. Te rog i-aţi sculele şi mai cizelează ceva, dacă mai este nevoie. Timp mult nu mai avem. La treabă!…

– Tovarăşe secretar, nu se poate aşa ceva. Coloana, cum îi spuneţi, are o formă bine definită, este suplă, e o flacără vie…dacă retezăm din mijlocul ei un element component de un metru se duce dracului totul, oricât aş cizela îmbinările. Daţi-mi voie să vă schiţez cam ce se va întâmpla cu ea. O coală de hârtie, vă rog…

– Asta-i o treabă politică şi ca la armată, în politică ordinul se execută, nu se discută. Iar ordinul a fost dat! Nu mai avem ce discuta!…

– Dar,…Nici un dar! Mâine vine şi directorul de la Monumente Istorice şi va supraveghea totul…

– Am înţeles, dar să ştiţi că monumentul nu va purta semnătura mea. E tot ce pot să fac. Bună ziua…

Am rămas surprins. Nick să ţină în el o asemenea trăsnaie legată de munca lui de creaţie fără să pomenească nimic.

– Măi n-am ştiut şi, de fapt, n-am văzut decât macheta. Îmi închipui că arată rău, trebuie s-o văd…

– Acum, a uitat de maniera în care m-a umilit şi mă vrea printre ei, sau, mai bine spus, supus lor. Mai mult, au început să mă calce în atelier domni suspuşi, să-mi comande lucrări de care nici n-am chef, nici n-am timp. A venit un fel de mai marele culturii şi mi-a cerut să fac urgent o efigie a primei doamne a ţării, a academiceancei. Am crezut că fac pe mine. Asta-mi lipseşte! Să-ţi arăt ce-am făcut în lut. Ştii, parcă nu mă ascultă. În primul rând nu ştiu cum s-o îmbrac. Poze am destule. Ce zici?

– Măi, dacă se vrea doamna să fie tânără şi frumoasă, să ştii că-i O.K., dar cu rochiţa asta de fetişcană nu ţine. Îmbrac-o şi tu într-un fel de robă, cu fundă, ceva academic, ca să nu spun, ca la tribunal.

– Măi, să fiu al naibii, hai că încerc. Imediat o dezbrac şi-o îmbrac ca la carte. Stai şi urmăreşte-mă…

Într-adevăr, n-a durat mult. Era un medalion reuşit, un semi profil, dar puteai şti reacţia nebunei?!

– Ei, cum ţi se pare?

– Bine! Te pomeneşti că aşa arăta în tinereţe…

– Am s-o torn în bronz şi o duc la Bucureşti, la acest Dumnezeu al culturii. Trec pe la voi să vezi ce-a ieşit.

A ieşit bine, chiar foarte bine. Lucrarea a ajuns la Cabinetul 2, şi, prima doamnă a comandat o efigie şi pentru soţul domniei sale. Când a primit din nou vizita curierului domnesc, Nick a intrat în panică. S-a liniştit când a auzit cum a reacţionat doamna dar a intrat la idei la auzul noii solicitări. Pe ăsta cum să-l fac ca să le placă la amândoi?!  a fost reacţia lui pe loc. Păi ăştia o să mă înhame să lucrez pentru toată familia…La acest nou medalion de ”familie” n-a mai consultat pe nimeni. L-a făcut din profil, cunoştea personajul din apariţiile la televiziune, n-a căutat să-l înfrumuseţeze, i-a ”respectat” personalitatea. Când am văzut lucrarea am avut emoţii.

– Nick, e reuşit, ar trebui să fie mulţumiţi. Un singur lucru mă nelinişteşte, izul ăsta de semit, datorat nasului proeminent, ştiu eu?!

– Măi, de data asta am respectat omul aşa cum este receptat de toată lumea, aşa cum arată, cu ceea ce am surprins pe viu, cu ceea ce sare în ochi din comportamentul lui de zi cu zi. Vezi, nu m-am luat după portretele care i se fac şi ocupă pereţii muzeelor.

La muzeu au ajuns şi cele două efigii, la fosta poştă a Bucureştiului, spre marea nemulţumire a artistului. Se temea de judecata celor din breaslă: s-a dat bine cu stăpânirea, neamţul!

Vizitele curierului domnesc nu s-au încheiat. De data aceasta omul a vrut un medalion pentru mormântul mamei. O poză şi rugămintea să nu dureze. Se împlinea o cifră rotundă de la dispariţie. De aici au pornit primele necazuri. Avea în faţă fotografia unei bătrâne, un chip inexpresiv, o poză de proastă calitate. N-a putut să se achite rapid cum fusese solicitat. Trei variante au fost respinse cu brutalitate. Ceva nu-i reuşea, şi nici nu se străduia prea mult. Când am văzut opera am priceput ce dorea fiul doamnei. Dorea o figură blajină, cu o ţinută aristocrată, cu un zâmbet discret. De ce?! Pentru că femeia trebuia întinerită, trebuia îmblânzită privirea-i rece, trebuia o carnaţie mai pronunţată a buzelor excesiv de subţiri. Cred că a fost o femeie reţinută, nu prea frumoasă, nici expresivă. Nick a prelucrat ultimul lut, i-a îngroşat buzele învelindu-le într-un zâmbet blajin, fermecător chiar. A făcut bronzul, a avut câştig de cauză şi o strângere de mână iar eu, eu m-am ales cu penultima variantă, turnată în bronz, pe care o păstrez şi acum ca amintire a unor vremuri prea puţin plăcute. Chiar aşa, nici nu prea ştiu pe unde o mai fi. Oricum, e prin casă.

Important a fost că Nick a ieşit cu bine din acest clenci cu reprezentantul oligarhiei culturii acelor vremuri, nu însă şi liniştit în privinţa evoluţiei acestui gen de legături. El, artistul liber ca pasărea, cum se voia a fi, s-a pomenit deodată în spaţiul închis al unei colivii. Acest nou gen de apăsare l-a pus pe gânduri. Dacă nu se astâmpără cu pretenţiile astea absurde ale stăpânului faţă de slugă, îi dau dracului şi mă ascund undeva, într-un sat prăpădit, pe lângă vreo carieră de marmură, unde să pot lucra în voie. Pot lucra şi în carieră ca să am ce mânca, numai să pot avea ceva materiale pentru mine. Dacă nu, prefer să plec dracului la nemţi sau la italieni. Cu meseria mea n-am să mor de foame. Nici el nu credea în ceea ce spunea şi se afunda în muncă, şi bine făcea.

A fost o perioadă foarte productivă. Ani în şir a muncit pe rupte dând la iveală noi şi noi dovezi materiale ale talentului său. Prin ’82 mi-a trimis un extras dintr-o cronică a unuia dintre cei mai titraţi critici de artă – Dan Grigorescu. Sculptorul Nicolae Krüger este un artist cu o certă vocaţie a monumentalului; o demonstrează elanul liniilor din unele lucrări ale sale, ştiinţa de a pune în valoare specificul vechii arhitecturi româneşti. Dar e şi un bun portretist, care ştie să definească personalitatea modelului deopotrivă prin efectele de modelaj şi prin acelea  ale cioplirii energice şi, în acelaşi timp, de o surprinzătoare delicateţe , a pietrei. Nick era mulţumit. Se săturase de caracterizările care-l plasau, voit parcă, exclusiv în lumea portretului. În sfârşit, o eminenţă cenuşie venea cu recunoaşterea vocaţiei sale pentru monumental.

Cu inerentele-i abateri de la ”disciplină”, anii care au urmat succesului cu Gherea, au îmbogăţit portretistica lui cu nume sonore precum Enescu,  Stănescu, Rebreanu, Labiş, Horea, Lazăr. Mă reîntorc la extraordinarul portret făcut prietenului său Condescu, extraordinar pentru mine tocmai pentru că l-am cunoscut personal. Dacă ceilalţi erau figuri cunoscute din fotografii, din cele scrise, din operele lor, doctorul Condescu era o fiinţă vie a cărui personalitate mi-a pătruns în suflet aşa cum a pătruns prietenia lui în viaţa artistului. Am avut aceeaşi reacţie ca atunci cnd am văzut portretul lui Ladea, pe care am avut plăcerea să-l cunosc personal. E drept, au călcat şi strâmb, uneori, dar şi-au făcut, şi bine şi rău, în deplină cunoştinţă de cauză. Amândoi aveau deviza ”vinul bun nu strică” prin care m-au convins nu o dată să-i însoţesc la volan la Valea Călugărească. Chiar aşa, unde nu aveau ei prieteni care să-i primească cu braţele deschise?! Acceptam, mai bine, să-i ”sprijin”, decât să-i las de capul lor.

Amândoi îl iubeau pe Nichita, dragoste la care poetul răspundea din toată inima. În ’83 când Nichita i-a părăsit, desenele portret care-l înfăţişau cu o gingăşie demnă de poezia lui, au luat drumul lutului, apoi al bronzului, tronând peste tot pe unde a colindat poetul Necuvintelor. Nick a iubit compoziţia în cadrul căreia a excelat în lemn. Mai rar a lucrat în lut şi transpus apoi în bronz sau aluminiu. Temele lui preferate au fost şi au rămas până spre sfârşitul vieţii ”mama şi copilul” şi ”femeia versus femeie”, cea din urmă diversificată în titluri precum ”vanitate” sau ”invidie”, şi altele. Tot această perioadă de aur a lăsat, cine ştie pe unde, un bronz superb, un nud întruchipând starea de ”odihnă”. Păcatul legat de aceste compoziţii constă în faptul că ele, de obicei, au luat calea înstrăinării, de multe ori fără adresă, cadouri smulse în clipe ”nepotrivite” de către ”prieteni” aflaţi în clipe potrivite. Nick nu a dat importanţa cuvenită acestui fapt, ceea ce l-a costat, nu rareori, pierderea fără urmă a unor lucrări deosebite pe care nu a apucat să le expună nici măcar o dată. Uneori, mă punea să deschid portbagajul. Ştiam că dorea să salveze vreo lucrare în jurul căreia se învârteau ochi pofticioşi. Primeam şi cadouri pe care mi le pregătea după îndelungi observări ale atitudinii mele prin atelier. Ştia cum să-mi facă plăcere. Aşa pot să mă laud cu un Ladea, un Coandă, un Labiş, sau compoziţii lucrate în lemn sau turnate în aluminiu. Avea o plăcere vădită să ofere lucrări celor care-şi manifestau deschis admiraţia pentru arta lui. Erau însă destui care reuşeau să-i adoarmă vigilenţa prin atitudini demne de actorie de performanţă, îl flatau în clipele lui mai puţin faste şi plecau cu cadouri nemeritate. Cu astfel de iubitori de artă a avut destule surprize la organizarea retrospectivelor.

Această perioadă fructuoasă a mai avut la bază un imbold aparte care l-a marcat profund pe Nick. Naşterea moştenitorului care avea să devină pentru toţi noul Nichişor, fecioraşul de mai ieri devenind peste noapte Niky,  prea matur pentru diminutivări. Evenimentul l-a trimis pe ”bătrânul” Nick în lumea viselor specifice noului statut de bunic. Rar l-am văzut atât de exuberant, atât de pornit pe fapte mari. Participarea la botez, atmosfera de ”familie mare” instalată cu ocazia evenimentului, l-au făcut să uite toate amintirile amare, să fie acelaşi neîntrecut interlocutor din anii primei tinereţi. Peste ani a recunoscut fără ezitare rolul jucat de ”Micul Prinţ”, cum îmi plăcea să-l dezmierd.

47

Multă muncă dar şi primele semne de oboseală ”cronică”, cum a definit-o Nick. Şi dacă stau toată ziua în pat, tot obosit mă scol!?. A început să se ”îndoape” cu polivitamine, cu multiminerale, fără nici un control medical, de rutină măcar. Tensiunea oscilantă îl enerva, poate, mai mult ca orice: Eu nu-s sănătos decât dacă lucru până la epuizare. Munca fizică este medicamentul meu preferat care nu mă trădează niciodată. Acest niciodată devenea, însă, tot mai relativ iar starea de nemulţumire creştea văzând cu ochii. Afrodita nu mai continea cu îndemnul la o internare pentru analize generale, lucru pe care nu-l considera realizabil în ambulatoriu. Refuzul însă venea cu promptitudine: M-am săturat de atmosfera de spital, de concluziile lor prăpăstioase. Dacă făceam ce m-au tot sfătuit, muream de mult de inimă rea. Trebuie să deschid retrospectiva anunţată închinată copiilor. Practic am cam adunat toate lucrările de care aveam nevoie. Uite, catalogul e gata, cu fecioraşul meu pe prima pagină. Bine că mi-a trimis la timp lucrarea, mamă-sa. Va fi o demonstraţie a cunoaşterii sufletului copiilor de toate vârstele, de la grădiniţă la adolescenţă. Majoritatea sunt copii de pe aici, vor fi recunoscuţi, nu numai ca ”poză”, ci ca trăire interioară. Niciodată n-am fost atât de mulţumit de o idee. Trebuie să fac totul ca la carte, după care promit să mă dau pe mâna doctorilor, şi a ta, bineînţeles. Clar? Subiectul este închis.

Realitatea era că Nick se simţea în siguranţă având-o lângă el. Şi noi, la fel. Mami, cel puţin, bătea mereu în lemn, să nu se schimbe nimic. Noi cunoşteam starea de fapt a pacientului dar ne bazam pe spusele ei. Între timp, Afrodita nu sta cu mâinile în sân. Urmărea orice manifestare a stării lui de sănătate, îşi nota totul cu profesionalism şi prezenta observaţiile internistului, care-l cunoştea pe Nick ca pe un cal breaz. Din capul locului temerile doctorului s-au oprit la întrebarea: ce-o mai fi cu ficatul? Cunoştea antecedentele şi mai ales năravurile pacientului recalcitrant. Fără analize, fără un examen direct, nu putea face nici un fel de afirmaţii. De temerile lui eram, însă, şi noi stăpâniţi.

Anul ’89 s-a soldat, totuşi, cu un mare succes, cu noi recunoaşteri, cu speranţe pentru proiectul mult dorit numit Mihai. Expoziţia a fost într-adevăr un mare succes, cu angajamentul prezentării ei şi în alte localităţi, printre care la loc de cinste se situa, în viziunea lui Nick, oraşul studenţiei. N-a fost să se împlinească deoarece evenimentele politice au bulversat toate planurile, chiar dacă au trezit speranţe noi. Anii ce-au urmat aveau să-l absoarbă în realizarea visului său adolescentin, ecvestra.

Nici starea sănătăţii nu-l mai îndemna la diversificarea preocupărilor artistice, de creaţie. Şi, ceea ce era doar temere, avea să zguduie chiar şi cele mai pesimiste aşteptări ale medicilor. Nu ficatul a dat prima alarmă, ci un atac cerebral, o semi paralizie, care i-a prins, din nou, braţul drept şi, poate cel mai grav, centrul vorbirii. Nick a pierdut capacitatea de a comunica cu cei din jur prin viu grai.

Lucid, conştient de urmările accidentului, dornic până la disperare să învingă boala, Nick s-a legat cu disperare de Afrodita. Şi a avut de ce. S-a dăruit total misiunii de vindecare, a colaborat cu medicii specialişti, n-a cedat disperării induse de antecedentele pacientului, cum îi spunea, a organizat şedinţele de fizioterapie şi, mai presus de toate, a trecut la reeducarea capacităţii de comunicare prin viu grai. N-a fost uşor, pacientul era mai mult decât dificil, teama de un eventual eşec, indusă la rândul său de neîncrederea ce pusese stăpânire pe medici, toate acestea reprezentând obstacole, aparent de netrecut. Nick nu mai ştia să vorbească româneşte,  de fapt, nu mai vorbea deloc, comunicând doar prin semne. Auzea perfect, se chinuia să răspundă, dar sunetele scoase nu reuşeau să articuleze cuvinte. Pe chipul lui suferinţa se manifesta înspăimântător. Ca prim semnal de încurajare, a început să silabisească în germană, nu premeditat, ci împins, probabil, de o forţă interioară şi o voinţă de nebănuit. Ce a fost în sufletul lui nimeni nu a putut să afle. A format numărul nostru de telefon şi a încercat să comunice cu Anna. Prin eforturi repetate a silabisit câteva cuvinte nemţeşti. Eforturile erau însă supraomeneşti. Mai târziu, a ocolit acest subiect, sau mai bine zis, a refuzat să-l abordeze. O concluzie emisă, în particular, de un psihiatru, a fost: Frageda copilărie l-a salvat.

Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate şi, sprijinit şi moral şi fizic, de tandemul Afrodita-Dumi, Nick a luat taurul de coarne şi a intrat în atelier. A fost îngrozitor. Cu puţinele forţe de care mai dispunea, a măturat tot ce era pe mese, a călcat în picioare totul cu o energie devastatoare, a încercat să rupă mapa cu desene, practic opera lui de o viaţă, prăbuşindu-se într-un final pe canapeaua atâtor nopţi de odihnă. Un plâns însoţit de adevărate răgete de animal rănit au instalat o atmosferă sinistră. Plânsul lui cu sughiţuri a pătruns în sufletele celor doi precum jăratecul într-o găleată cu apă. A sfârâit durerea neputinţei în faţa durerii creaţiei. Nick era întruchiparea Creaţiei Îndurerate. Apoi, o linişte, prevestitoare a nu ştiu ce, vorba lui Dumi, s-a aşternut în atelier iar nefericitul pacient a căzut într-un somn profund.

Cu timpul, somnul a trecut într-o fază aparte, cu o respiraţie imperceptibilă, pe chipul lui aşternându-se acel zâmbet fermecător al lui Redford. Spaima i-a cuprins pe Afrodita şi Dumi, s-au privit întrebător dar fără a  îndrăzni să facă o mişcare. Ca pentru a-i linişti, Nick s-a săltat în coate, a privit curios spre cei doi şi, cu un ton, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, i-a interogat liniştit în română: Ce-i cu voi?! De când dorm? Dacă cuvântul nedumerire poate exprima ceva palpabil, atunci asta s-a putut citi pe chipul său. Măi, ce-i cu tăcerea asta?! S-a întâmplat ceva? Şi de ce suntem toţi trei aici? Ce-i cu dezordinea asta?! Parcă era în transă. În continuare nici o reacţie. În capul Afroditei s-a instalat un semn de întrebare: Ce-o fi cu el, Doamne?! De ce nu-i furios?!

Nick s-a aplecat după o daltă ce zăcea la piciorul mesei de lucru, a luat-o cu mâna dreaptă, a pus-o la locul ei în dulapul de scule şi, făcând o inspecţie prin atelier, s-a întors cu o mătură.

– Eu am făcut mizeria asta?! Hei, Afrodita, nu te mai holba şi ajută-mă să facem curat, ce dracu ai?!

În viaţă apar momente în care, într-adevăr, rămâi blocat. Nick s-a mai aplecat după un ciocan, o piesă relativ grea pentru mâna lui bolnavă, s-a apropiat de o menghină şi, cu o mişcare vioaie, a făcut metalul să răsune. Era mai mult decât se putea aştepta.

– Nu te mai doare mâna dreaptă?!

Întrebarea a răsunat cu intensitatea unui strigăt. Nick a avut o tresărire şi, spre nedumerirea celor doi, a început să zburde prin atelier, râzând zgomotos, cântând afonic: M-am făcut bine, m-am vindecat! A sărit la Afrodita s-o sărute, l-a îmbrăţişat pe Dumi, a mai făcut un tur al atelierului şi în final s-a aşezat la masa de lucru şi a început să răsfoiască mapa cu desene.

– Doamne! S-a întâmplat o minune!

Nick s-a ridicat, s-a apropiat de Afrodita, a strâns-o la piept şi i-a şoptit: Minunea ai fost tu şi puterea mea, voinţa.

Dacă Afrodita şi Dumi au rămas blocaţi şi au avut nevoie de timp pentru a realiza ”minunea”, doctorii, în special neorologul, a rămas sceptic: Nu înţeleg nimic! Nu se poate, Domnule! Asta nu-i a bună! O recădere este inevitabilă!

De data aceasta Afrodita nu a mai luat în seamă ”observaţia” aparent maliţioasă şi a continuat pe cont propriu munca de asistentă, lăsând la o parte toate precauţiile prescrise. Omul s-a făcut bine şi asta-i principal. Nick trebuie să fie convins de asta, şi asta am să fac.

Bineînţeles, revenirea nu a însemnat şi reluarea imediată a activităţii de creaţie, dar a sădit în sufletul disperat al lui Nick încrederea că era pe drumul cert al recuperării şi, contrar obiceiului, a luat-o cu binişorul. În primul rând zvonurile care alarmaseră oficialităţile, tocmai într-o perioadă în care se reluase problema statuii ecvestre, s-au risipit, iar vizita sculptorului la mai marele locului, a întărit încrederea celui din urmă în reuşita proiectului. Primul lucru bun făcut, pe loc, cum s-ar spune, a fost repartizarea unui apartament în zona planificată pentru amplasarea ecvestrei. Voi urmări din balcon lucrările de la ridicarea soclului până la cocoţarea călăreţului. Acum chiar că o să-mi prindă bine binoclul militar pe care l-am cumpărat de la talcioc. Nici nu mi-a luat mult ţiganul. Nu va fi nevoie să stau mereu pe şantier. Trebuie să mă apuc de machetă. Şi s-a apucat.

Interesul mai marilor locali, ai noilor veniţi la putere, era mare, încredere totală în artistul răsfăţat, dar nu şi trecere pe la mai marii vremii, cerberii din capitală, unde, cum a mai semnalat chiar sculptorul, se trăgeau sforile mai ceva ca în trecutul apropiat. Un proiect, devenit drag din prima clipă aleşilor locali, a fost aprobat  consemnându-se în presă realizarea machetei ansamblului de către reputatul artist Nicolae Krüger. Proiectul cuprindea, in afara statuii ecvestre propriu zise, un ansamblu de personaje care înconjurau soclul: trei femei dintre care una cu un prunc în braţe, şi trei căpitani de-ai lui Mihai. Aprobarea a venit şi treburile trebuiau împinse pentru deschiderea finanţării. Dar asta nu mai era treaba lui Nick. Aveau să se ocupe cei direct interesaţi în realizarea proiectului.

Din nefericire, pe de o parte oboseala acumulată, iar pe de altă parte lovitura primită telefonic, când a aflat că Mami plecase dintre noi, l-au debusolat, tocmai când avea mai mare nevoie de un echilibru stabil. Şi mai era ceva. Fecioraşul, prins de meserie şi de viaţa de familie, nu mai era disponibil pentru vizite, tocmai când ar fi vrut să-l aibă mai aproape. Visa chiar să-l coopteze în realizarea proiectului, să se prezinte lumii cu ”tată-fiu” participând cot la cot în actul creaţiei artistice. Încă şubrezit de necazurile prin care trecuse, nu a putut veni la înmormântare, ceea ce l-a făcut să exclame: Nici fiul, nici nepotul, nici strănepotul la mormântul celei care a fost pentru toţi Mami.

Şi s-a mai întâmplat ceva de care se temuse – verdictul final al stăpânirii. A venit, cam târziu, respingerea proiectului iniţial, aprobat la un proiect redus doar la cal şi călăreţ. Supărarea nu l-a afectat doar pe el, i-a afectat şi mai mult pe aleşii locali. S-au făcut demersuri, dar ministrul culturii, de altfel, critic de artă, şi-a impus ”punctul de vedere” şi provincia a trebuit să se mulţumească cu ce li s-a dat, şi nu cu ce şi-ar fi dorit. Ca în vremurile recent apuse. Birocraţia nu putea dispare peste noapte şi, ceea ce era mai rău, nici nu se dorea, rămânând pe mai departe izvorul nesecat al corupţiei.

48

Mami a plecat nemângâiată, împăcată cu sine, dar îngrijorată. De mult o urmărea o presimţire sumbră în privinţa fiului său. Lucidă până-n ultimele ei zile, ne-a murmurat doar atât: Aveţi grijă de Puiu!  Şi la această vârstă îl alinta cu acest nume. Nick nu şi-a putut ierta faptul că n-a putut să-şi ia rămas bun de la Mami a lui, căreia, indiferent de starea lui de spirit, îi scria scrisori lungi, cu bucuriile şi necazurile, mai ales cu necazurile, scrisori pe care le încheia cu invariabilele cuvinte: Sărut mâna Mamă. Nu a fost o scrisoare în care, printre rânduri, să nu-i fi mulţumit pentru moştenirea lăsată: talentul. Păstra cu sfinţenie cele câteva desene şi goblenuri salvate cu ocazia scurtelor vizite făcute în ”Satul Natal”. Nu-şi putea ierta însă pierderea lucrurilor aduse de acasă, a mobilei, lăsate în seama demolatoarei. Ştia că Mami nu a putut ierta aşa ceva. În această stare de spirit a purces Maestrul lui Dumi, la realizarea marelui să vis, ecvestra.

Noua variantă, la scara 1/1, urma să ia drumul turnătoriei, cu cele 49 de negative. Era prin ’94 când au apărut primele semne alarmante date de ficatul obosit. Neputând conta pe prezenţa permanentă a fecioraşului, a început să caute ajutoare care să se ocupe de urmărirea lucrărilor. Din cele câteva variante puse în discuţie, a ales-o pe cea agreată, sau mai bine zis impusă, de Afrodita. Doi dintre ”sculptoraşii” locali, cum îi plăcea să-i definească, din care unul, în special, petrecea mult timp prin atelierul său încercând să asimileze din secretele creaţiei artistice ale Maestrului, iar celălalt prea prins cu treburile  administrării filialei fondului plastic, s-au arătat interesaţi de actul finalizării, acceptând fără obiecţii condiţia, exprimată ferm, cu ”limbă de moarte”, de Nick: Nici o intervenţie în lucrare, doar urmărirea lucrărilor! Era perioada în care, cu puterile reduse, se mulţumea cu urmărirea lucrărilor din parcul unde urma să domnească monumentul, stând într-un fotoliu, în balcon, cu binoclul care devenise prietenul său nedespărţit.

Soclul se ridica văzând cu ochii, iar imaginaţia artistului vedea chiar forfota ce urma să se işte la ridicarea călăreţului pe piedestal. Era destul de liniştit, nutrind convingerea că va rezista tuturor presiunilor exercitate de prietenii săi, doctorii, care îl doreau în preajma lor, internat pentru investigaţii şi tratamente. Până la urmă au reuşit să aranjeze câteva şedinţe de supraveghere la interne, unde, cu toate precauţiile luate, Nick a dibuit diagnosticul presupus şi ţinut cu străşnicie în secret: ciroză.

A început un adevărat război al medicilor, atât între ei, cât şi cu pacientul. Întrebarea era crucială: să fie, sau să nu fie operat? Dacă da, atunci unde? şi când? Iniţial ”Consiliul” a optat pentru tratament fără intervenţie chirurgicală. Condescu, marele prieten, chirurg de excepţie, s-a opus ideii de a fi operat. Mi-e prieten şi ar trebui s-o fac eu. Ar fi cel mai greu examen din viaţa mea. Nick este o personalitate şi de aceea prietenia cade în subsidiar. Ca medic neutru, n-aş opta pentru operaţie. Cunosc capacitatea volitivă ieşită din comun a acestui artist, şi cred, şi sper, că, pus la curent cu realitatea, va găsi în el răspunsul. E dracul împeliţat şi nu se supune el legilor mulţimii. Ce facem? Îi spunem? Dacă da, eu ar trebui s-o fac. Au acceptat propunerea, uşuraţi cumva de oferta făcută. De Afrodita nu trebuiau să se ferească, ea fiind la curent cu toate concluziile trase pe parcursul investigaţiilor.

A avut tăria să nu-l alarmeze pe Nick, dar a făcut imprudenţa de nu ne fi alarmat pe noi. A rămas un semn de întrebare pentru mine, dar dacă stau să mă gândesc mai bine, fac legătura cu felul în care căuta să ne ţină departe de Nick sub pretextul că, prezenţa noastră îl agită. Noi eram mereu liniştiţi de faptul că Nick se simte bine şi că nu se atinge de băutură.

Când Nick a aflat din gura prietenului său verdictul dat şi mai ales dilema creată de acel ”da sau nu” legat de operaţie, cu prima ocazie care s-a ivit a sunat-o pe Anna şi a pus-o la curent: Măi fată, am o veste nu tocmai bună, dar nici tragică. Nu e bună pentru că am aflat că am cancer. Nu e tragică pentru că amicul Condescu nu-i de acord cu operaţia şi e convins că o mai pot duce destul pe picioare ca să văd calul cocoţat pe soclu. Intre timp încerc să-i urmăresc pe cei doi aghiotanţi ai mei să nu o ia razna şi să facă vreo prostie. Marea mea rezervă este legată de faptul că nici unul din ei nu are stofă de monumentalist. Dacă se vor abate de la ceea ce le-am încredinţat, totul se va duce de râpă. De ce ai tăcut?! Măi, nu mă susţineţi cu astfel de atitudini. Eu mi-am făcut veacul, mi-am împlinit menirea! Asta e!

Investigaţiile nu s-au încheiat. Domnul  Primar, cu gesturi moştenite, parcă, de la tovarăşul Prim, i-a luat din scurt pe cei implicaţi: Dacă vreţi să-mi dovediţi că sunteţi buni, atunci salvaţi-l pe Krüger. Să sune ca un ordin! Acest om nu poate muri, clar?! A făcut pentru noi mai mult decât toţi comuniştii care s-au învârtit prin Valea Prahovei şi, Slavă Domnului, n-a fost de-al lor. Dacă aveţi nevoie de ceva, spuneţi şi veţi primi.

Dacă domnul primar a încercat să-i mobilizeze cu bună credinţă, rezultatul nu a fost chiar cel scontat. Cea mai mare spaimă care-i putea cuprinde în desfăşurarea meseriei de vindecători era legată de ”răspunderea” ce le revenea ori de câte ori primeau un pacient recomandat de sus. Chit că erau tovarăşi, chit că se transformaseră în domni, tot sus erau. Ceva se schimbase în felul de a aborda problema. Răspunderea fiind foarte mare, au reînceput tratativele. Ideea operaţiei a prins contur dar cu recomandarea expresă: Să fie operat la oncologie, în capitală. Nemaifiind ocolit nici pacientul, nici prietenul său Condescu, discuţiile s-au purtat în ”plen” şi, cum era de aşteptat, în prezenţa Afroditei.

N-a fost o problemă cu internarea. Un telefon al primarului şi maşina salvării l-a transportat la clinica de oncologie din capitală. Telefoanele de recomandare au sunat din toate părţile. Au intervenit medicii, au intervenit artiştii plastici. Afrodita s-a instalat la căpătâiul bolnavului, noi am început vizitele. Cele câteva zile pregătitoare l-au iritat destul de vizibil pe Nick. Era foarte preocupat, nervos. Cum Afrodita, fumătoare cu state vechi, ieşea pe balcon, orice absenţă era taxată cu reproşuri. Nick slăbise, dar nu ca să îngrijoreze în mod deosebit. Era în ajunul zilei stabilite pentru operaţie. Anna se întreţinea cu Afrodita pe coridor. Eu stam pe marginea patului şi încercam din răsputeri să fiu degajat şi să întreţin o conversaţie.

– Fratele-meu, uite în ce hal am ajuns! Numai piele şi oase…Oare mai rezist până îmi văd visul împlinit?!

– Ce te-a apucat?! M-ă provoci ca să-ţi plâng de milă?! Cum adică să apuci?! Măi, Nick, ce te tot plângi că ai slăbit?! Uite ce braţe ai…Ia strânge-mi mâna…Ho, uşurel, parcă ai strâns un baros în mână. Ce te plângi de slăbiciune?! Nu sunt omul care să-ţi toarne încurajări de dragul încurajărilor. Spune-mi mai bine, eşti hotărât să te operezi? Eşti convins că vrei s-o faci? Să ştii că eşti singurul care trebuie să hotărască. Dacă nu vrei, chem un taxi şi mergem la noi, să scapi de atmosfera asta de spital. Ce dracu!, l-a banii care i-a luat ”meşterul”, putea să-ţi găsească o rezervă. Cică ăsta e cel mai mare spital din ţară. Halal! Mă mir că n-ai rămas la Condescu. Nu-mi place, eşti dus cu gândul.

– Tu, chiar crezi că mai am zile? Că am să pot termina ce mai am de făcut?

– Sigur că sunt convins de ceea ce spun. Ştii bine că noi am discutat întotdeauna pe şleau. Hai să mai schimbăm puţin subiectul, că prea ne lamentăm.

– Auzi, ce mai ştii de Ella? N-am mai întâlnit-o de când am fost cu Ralu la opera din Bucureşti. Ţi-am spus, era cu Tedy, acela cu Y în coadă.

– Ei, s-au întâmplat multe. S-a căsătorit, s-a mutat la Bucureşti, a rămas gravidă, el n-a vrut, a convins-o să avorteze, ea s-a îmbolnăvit, relaţiile s-au răcit şi fata a făcut o depresie care a degenerat în schizofrenie. Şi asta în câţiva ani! Ţi-o poţi imagina pe Ella schizofrenică? El, bine plasat în lumea presei, a obţinut divorţul, ceva strigător la cer, ea a fost internată la un amic de-al meu, a fost tratată şi într-un final, după ani şi ani, a fost externată ca ”vindecată”.

Un prieten comun, postat în faţa unei vitrine, a simţit un braţ pe umăr. Când s-a întors a rămas fără glas. Ştia povestea ei. Foarte senină, Ella l-a liniştit spunându-i: Nu te speria dragă, sunt eu, sunt sănătoasă şi am revenit pe pământ. Mai multe nu ştiu. La un moment dat s-a zvonit că ar fi murit. Oricum, perioada care a precedat internarea la ”nebuni” a fost îngrozitoare atât pentru ea, cât şi pentru cei apropiaţi. Trist, nu?!

– Măi, şi i-am spus că filfizonul acela nu era de ea, dar m-a ascultat cineva? Ai reuşit să mă scoţi din operaţie, nu alta! Când stau să mă gândesc, două femei au rămas legate de mine prin ceea ce mi-au dat: Ella prin sufletul ei curat pe care mi l-a dăruit fără preget şi Ralu, prin fecioraşul meu iubit. În rest, nu a mai contat nimic, nu a mai existat nimic şi nimeni!

Am plecat cu sufletul îndurerat şi cu o teamă ”rece” în mine. Transpirasem tot, eram, cred, subfebril. Operaţia a fost scurtă. Tăiat, văzut, cusut. N-am ce să-i fac! A atins şi pancreasul…Totuşi, ceva a făcut după cele câteva minute de operaţie: a păstrat banii! Nick nu a înţeles de la început, sau, poate că a înţeles, dar ne-a scutit pe toţi de lamentări şi încurajări de circumstanţă.

Afrodita a adoptat tactica: să-i dau tot ce i-a plăcut. Şi a făcut mâncare gustoasă, l-a afumat din plin cu fum de ţigară, a păstrat la îndemână ceva tărie pentru eventualii vizitatori şi, conform obiceiurilor zonei, a început să se ”pregătească” şi să se asigure de sprijinul unuia dintre ”aghiotanţii” lui Nick, cel cu munca administrativă. Erau destule lucruri care trebuiau aranjate ”din timp”: pregătirea înmormântării, obţinerea unui loc corespunzător la cimitir, materiale pentru mormânt, zugrăvirea apartamentului. Probabil că era normal acest comportament într-o atare situaţie, fără ieşire.

Dar au fost şi destule zile în care Nick a trebuit sa rămână singur. Noi aşteptam cu răbdare în parc, lângă soclu. Apoi, ne îndreptam înspre intrare, când, la distanţă de un bloc, o vedeam pe Afrodita coborând dintr-o Dacie neagră. Se împăcase cu gândul!?…

Cele cinci luni care au urmat, au fost o adevărată ”Calvarie” pentru Maestru. Ştia că timpul fizic care-i mai rămăsese nu-i va permite să-şi vadă visul împlinit, ştia că-l aşteptau dureri mari, ştia că lucrarea încăpuse pe mâini nu tocmai profesioniste, regreta neparticiparea fecioraşului la salvarea visului său adolescentin, simţea că va închide ochii fără prezenţa celor care i-au pătruns în suflet. Încet, încet, puterile îl părăseau, devenise blajin, probabil resemnat, nu se mai străduia să răspundă la încercările celor din jur de a-l ţine treaz.

Ţin minte cum, la ultima vizită, Anna s-a aşezat lângă el, l-a mângâiat şi l-a întrebat: Tu ştii cine sunt? S-a săltat în coate iar răspunsul a venit prompt: Sigur că ştiu! Eşti sora mea, Anna. Anna n-a mai rezistat şi a ieşit plângând din cameră. Nick s-a culcat şi a rămas cu ochii aţintiţi spre mine.

Stăteam cam la un metru de el, aşezat pe o măsuţă plină de medicamente. Am început să vorbesc. Am vorbit mult dar mi-ar fi imposibil să reproduc ceva din monolog. Nu mi-a răspuns nimic, n-a scos nici un sunet, doar a clipit de câteva ori. Cu puţin înainte de sfârşitul iminent, a avut loc ceva care m-a impresionat: Ralu, şi-a luat fecioraşul şi a poposit la patul lui Nick. Ştiu că i-a fost greu când a rostit: Dhragă Nick, ţi-am adus fiul… Dacă a mai putut realiza Nick semnificaţia gestului nu o pot şti, dar sper din tot sufletul. Ştiu doar că mi-am adus aminte de discuţia din salonul spitalului când Nick a spus ceva ce nu prea era în firea lui, pomenind de numele celor două femei care i-au marcat viaţa. Dacă atunci, preocupat de rolul asumat de mine, printr-o prea lungă bâlbâială, pentru a-i distrage atenţia, n-am dat importanţa cuvenită acelei mărturisiri, astăzi, când reiau acea discuţie şi pomenesc de gestul Ralucăi, simt un nod în gât. În faţa mea toate ”părerile”, toate bârfele, indiferent din ce parte veneau, sau cui îi erau adresate, mă ajută să realizez dedesubturile suferinţelor care au marcat viaţa lui Nick, şi nu numai a lui, şi mă întreb retoric: cine a fost de fapt acest prieten, ce a ţinut el ascuns chiar şi faţăde mine?!  Răspunsul  nu poate fi decât unul: Un mare talent, un mare suflet, un sclav al familiei la a cărei destrămare a contribuit fără voie, un ”vinovat fără vină”…

Sfârşit

 

Boris David

Bucureşti, 25 ianuarie 2007

 

                 Vis de noapte…

                                 Lui Ghiţă, (M.G.) cu prietenie

 

Incerc sa refac vis de noapte –
‘Scriam’ nişte versuri, se pare –
Zărindu-te, parcă, în zare,
Cercam să-mi dictez doar în şoapte.

Văzând chipu-ţi drag cum dispare
În valul ce parcă se-afundă,
Eu cad, mereu dus de-a mea undă,
În tragica mea cugetare.

Şi gândul mă duce la moarte,
La cum înţeleg infinitul,
La cât este viaţa finită,
La ce nu e scris în vreo carte.

Şi cuget:

Şi totuşi iubirea există –
E-o frază cu ’para’ în faţă –
De viaţă tot omul se-agaţă
Uitând că în moarte, persistă.

Mormântul nimic nu înghite –
Ce-i veşnic preia ce-i finitul –
Pământul e cu încolţitul
Ce viaţa mereu reînnoieşte.
Şi-aşa cum revine o floare
Ce-n simbol iubirea o poartă,
N-avem ce ne plânge de soartă
Când ştim că iubirea nu moare.

Şi-tunci te întrebi ce e moartea?!

E-un prag ce îl trece finitul
Intrând în ce nu se sfârşeşte –
Trecând, omul nu părăseşte
Nimic, ca să-accepte sfârşitul…

 

                    Boris David

Bucureşti, 7 aprilie 2013

 

 

 

Langă noi mereu cei dragi… Timpul ne cerne prietenii și mereu cei vrednici ne stau aproape. Doinița, un prieten drag…Uitasem de o sărbătoare importantă, luată de grijile zilnice…Dar înțelegerea ei mă copleșește…Între prieteni nu pot exista supărări, ci doar înțelegere. De o gingășie aparte, se joacă cu imaginea vibrand în culorile vieții. O văd ca pe o balerină ce știe să vrăjească prin dansul norilor. Nu o poti opri. O luptătoare, o iubitoare de frumos, croșetand vise și speranțe pentru toți cei care îi cunoaște. Unde stă secretul Doiniței? În IUBIREA pentru oameni, în demnitatea de a fi, de a exista, în această lume debusolată. Este un om al binelui, al gandurilor bune…ca o lumina ce te inconjoara cand umbrele stau de veghe. Doinița Constanța Spilca reprezintă frumosul. Il găsește peste tot. Intr-o floare, intr-un petec de cer, in armonia clipei. Cand mă gandesc la ea, o văd în fața unui șevalet pictand franturi de viață cu seninătate…Ea însăși parcă este desprinsă dintr-un tablou clasic…

Primăvara este un anotimp al reînoirii…Doinita mereu imbraca haina de sarbatoare in fiecare primavara. Mirosul primăverii aduce și dorința unui nou început pentru fiecare din noi. Ea stie sa daruiasca in tacere. Nu asteapta nimic. Doar pacea sacra a sufletului sau tumultos. Un OM FRUMOS, pe care ți-l dorești în preajmă…Sunt o norocoasă…Trie și Doinița, doi prieteni de execeptie.

La mulți ani , Doinița!

06 aprilie 2013

Mariana Gurza

 

Să-i fie somnul lin…

***

                          TATĂ, MI-E DOR DE TINE

                    

Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor

şi Doamne, grea este despărţirea,

şi n-am ştiut că o să mori,

dorindu-te mereu, aievea.

 

Nu ştiu dacă am greşit vreodată

şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,

să fiu cu inima-mpăcată

că te-odihneşti printre cei drepţi.

 

 

R. Ioan s-a născut în data 06 aprilie 1921 în localitatea Banila pe Siret, raionul Storojineț, reg. Cernauți, mama Trandafira și tatăl Gavril. S-a refugiat în anul 1944 în țara Mamă. Fratele Vasile, împușcat la graniță pe cand încerca să fugă. Mama , Trandafira, se întorsese din drum pentru a-și îngropa feciorul și nu a mai putut părăsi localitatea.

Doar prin anii 1950 R. Ioan și-a primit o identitate…În Banat a fost doar tolerat…nimic mai mult, ca majoritatea refugiaților…vazut prin ochii fraților romani doar un venetic…

În data de 20 septembrie 1987 se stinge într-un spital, măcinat de boală și dor…

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Nu te vom uita niciodată, tată!

Mariana Gurza

06. 04. 2013

Tata, mi-e dor de tine-versuri Mariana Gurza-Recita actorul Florin Nan