Cuvânt și iubire

În „Studiul introductiv“ la acest volum, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor Vornicescu subliniază, precum se cuvine, importanţa publicării lui ca cea mai cuprinzătoare colecţie de „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti“. Înalt Prea Sfinţia Sa arată că acest volum aduce dovada cea mai bogată şi mai întemeiată că, creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi Sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decît un mic număr dintre ei şi aceasta, de-abia în 1955.

Sfinţii români au existat însă în mod real şi au fost recunoscuţi ca atare de evlavia populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imne bisericeşti închinate lor.

De altfel, timp îndelungat sfinţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe care şi-au cîştigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Biserica a început să purceadă şi la o canonizare formală a sfinţilor de mai tîrziu, confirmînd venerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor.

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor mai face în „Studiul introductiv“ o serie de consideraţii asupra îndreptăţirii canonizării unor sfinţi locali de către Bisericile ortodoxe naţionale, îndreptăţire de care au făcut uz celelalte Biserici ortodoxe naţionale şi de care nu poate fi lipsită nici Biserica Ortodoxă Română.

DUMITRU STĂNILOAIE – „Gînduri despre sfinţi“

“Toţi sfinţii cu excepţia apostolilor şi a misionarilor, şi-au cîştigat această calitate lucrînd pentru credincioşi sau remarcîndu-se prin viaţa lor de curăţie şi jertfelnicie între credincioşii dintr-un anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieţii, sau după moarte, între credincioşii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinţi locali ei au devenit sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăţia dobîndită de ei într-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinţă mărturisită pretutindeni, putînd fi imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anume loc sau ţinut învăţăturile dreptei credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa universală în locul în care vieţuiau.

Astfel, toţi sfinţii sînt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sînt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sînt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sînt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sînt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfînt, chiar dacă Duhul Sfînt care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfînt Bisericii universale, care a început la Cinci-zecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzînd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sînt diferite, dar sufletele sînt umplute de Acelaşi Duh şi simt în Acelaşi Hristos.

Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul IV, sau în secolul XVIII, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvîntul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihastri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, cînd ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cît mai multă convingere şi să le urmeze pilda.

Cu cît mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în locul în care trăiesc, cu atît chipul lor iradiază cu mai multă putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală şi importanţa sobornicească mai poate fi pusă în evidenţă şi altfel.

Un sfînt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte însuşiri prin care se remarcă un anumit popor, înălţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În ei nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin aceasta ei sînt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adânceşte mai mult decît prin toţi credincioşii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ştergerea deosebirilor între popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcredincioşilor din alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuţi acelora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pentru ei, cum de fapt se şi întîmplă. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe să-şi însuşească prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizările de sfinţi făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cît mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinţilor lor.

E bine ca credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţă de sfinţii de pretutindeni, pentru că fiecare sfînt aduce prin faptele lui săvîrşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfinţilor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depăşesc determinările locale, ridicîndu-se la ceea, ce poate fi model şi întărire pentru credincioşii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungîndu-se la universalizarea şi unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cît mai marea înfrăţire a popoarelor din sînul ei. Un model în această privinţă s-a dat prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfîntul Munte Athos a „Patericului românesc“, al Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Bălan.

După ce în secolul XIX s-a subliniat cu putere, în cadrul Bisericii Ortodoxe, conştiinţa naţională a popoarelor, socotim că timpul nostru cere o subliniere a faptului unităţii lor ca popoare conştiente de ele, dar unite în valorile care le sînt comune, şi în primul rînd în conştiinţa că trăiesc în aceeaşi credinţă în Dumnezeu lucrător mai ales prin Tainele şi prin sfinţii lor. Dacă creştinismul întreg a intrat într-o mişcare de convergenţă ecumenică, de ce nu şi-ar afirma Biserica Ortodoxă cu mai multă putere unitatea ei lăuntrică?”

 Dumitru Staniloae

 luceafarul.wordpress.com/

Publicarea lucrărilor părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Jurnalul fericirii, Primejdia mărturisirii, Dăruind vei dobândi, a îmbogăţit cultura românească şi i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate şi analizate, iar în momentul de faţă ele se bucură de o enormă popularitate în România. În paginile lor românii găsesc nu numai frumuseţe şi informaţie, ei află acolo sfat, dragoste şi semn. Căci existenţa părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat, aşa cum singur a spus-o în repetate rânduri, sub semnul unei duble iubiri, fără hotar şi fără condiţie, pentru ortodoxie şi pentru neamul românesc. Toate temele principale, care mai apoi au fost dezvoltate şi adăugite, din opera părintelui Nicolae Steinhardt au fost anunţate într-un studiu al lui rămas mai puţin cunoscut. Este vorba de Secretul „Scrisorii pierdute”. Încercare asupra unei interpretări raţionale a operei lui I. L. Caragiale, publicat în revista Ethos (redactori Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca), caietul II, Paris, 1975, p. 108 – 151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio „Europa Liberă” în aceiaşi ani.

Autorul îşi începe studiul amintind că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare petrecute într-o celulă de la Jilava în primăvara anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în ortodoxie într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.

În acest studiu, Nicolae Steinhardt a căutat să dovedească limpede că Scrisoarea pierdută nu este o simplă comedie şi o extraordinară realizate dramat urgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea părintele Nicolae: „Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri… şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat – uimiţi, încântaţi, emoţionaţi (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de faţă românesc. Ce-i această lume şi care- i punctul precis din care începe şi se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Caţavencu îşi cere iertare şi coana Joiţica îl iartă… Actul al IV-lea e totul şi duce de-a-dreptul la izvoarele românismului” (p. 112-113).

De aici mai departe, paragraf după paragraf şi capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică ce era acea lume a esenţei româneşti. Autorul arată limpede că cele ce le spune sunt şi declaraţii de dragoste (în vorbele lui, „cri de coeur” ) faţă de ortodoxie şi neamul românesc. în această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, ortodoxia, şi cele din realitatea imediată, neamul românesc, se poate vedea perfecta înţelepciune a unui adevărat creştin. Această dublă iubire nici nu putea fi altcum şi este extrem de pilduitoare azi.

Sunt atât de mulţi cei din jurul nostru care se grăbesc să vorbească entuziaşti despre virtuţile cutărei idei şi cutărui sistem şi care, cu egal entuziasm, se grăbesc să-i blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat deasupra acestei ispite. El a ştiut bine că cel care afirmă că îl iubeşte pe Dumnezeu, dar care dispreţuieşte creaţia Lui, minte şi că, în fapt, un asemenea individ nu lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislită de neputincioasa îndrăzneală a propriei sale închipuiri.

În lumea descrisă în actul al IV-lea al Scrisorii pierdute, Nicolae Steinhardt spune că românii apar ca popor al dreptei socotinţe, al judecăţii chibzuite şi al măsurii. Un popor al creştinismului trecut în sânge care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credinţele. După părintele Nicolae Steinhardt, românii sunt, mai mult decât orice, echilibraţi şi asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acţiunile omeneşti, de a înţelege că până şi în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea „o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreaptă”. Căci dreptatea absolută (scopul dintotdeauna al extremiştilor şi fanaticilor) este şi rămâne nătângă atunci când nu este însoţită de milă. Adevărul şi Binele nu pot fi abstractizate şi idolatrizate, ci trebuie privite în complex şi în relaţie. Călugărul care a minţit spre a salva o viaţă este mântuit, căci a ierarhizat cu dreaptă socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduinţa, înţelegerea, chiar degradate, fac totuşi cu putinţă omenia datorită enormei lor capacităţi de răspândire şi contaminare. Mai mult încă. Cei ce sunt şi stau întemeiaţi pe credinţă, bun simţ şi omenie ştiu că sub nici o circumstanţă nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii, în numele ideii, ucid şi chinuie, căci ei nu au credinţa care să-i oprească şi să-i facă liberi (Libertatea fiind în primul rând respectul pentru libertatea celui care gândeşte altminterea). Dintr-o asemenea înţelegere Nicolae Steinhardt afirmă că însuşirile româneşti fundamentale: mila, ospitalitatea, puterea de a ierta, preţuiesc mai mult decât inteligenţa, iniţiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădeşte mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-o formă care stă deasupra oricărui comentariu: „În scoica aceasta, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aci, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul a cărui nostalgie nu ne va cruţa nicicând”.

ALEXANDRU NEMOIANU

(Luceafarul Romanesc, ed. on-line, martie, 2007)

“În istorie nu există dacă… Istoria se petrece, se întâmplă, se scurge. Asta e epoca în care am intrat, în care ne-am confruntat cu toate obstacolele, satisfacţiile. Nu se poate schimba epoca în care trăim, este o iluzie”.

Scriitorul si criticul literar Mihai Ungheanu ne-a parasit, intr-o joi, la varsta de 70 de ani,

Da… Nu exista “daca”….Viata, ea insasi istorie, “se scurge” pe neasteptate. Plecarea dintre noi a marelui roman MIHAI UNGHEANU ce s-a visat mereu in Romania Mare, este dureroasa pentru neamul romanesc. Parca cei mai buni, iubitori ai lui Eminescu s-au hotarat asa dintr-o data “sa plece “ sa-si caute “Luceafarul”..O tainica intalnire la o  masa cereasca, alaturi de Marin Preda, Nichita, Gheorghe Pitut, Cezar Ivanescu, Artur Silvestri si altii, binecuvantati de Cel de sus. Oare de ce s-au grabit?  “Grupul Eminescu” o generatie mareata, iubitoare de neam! Scriitori, critici literari, istorici de marca aparatori ai lui Eminescu si romanitatii.

“Pentru cei din generaţia mea, cel mai important lucru a fost supra­vieţuirea. Eu cred că am reuşit prin activitatea mea de critic literar să fac aşa ceva, prin cărţile pe care le-am tipărit. Regret că nu am scris cât de mult am dorit şi pe temele pe care le-am dorit.”

Aceasta generatie, prin care scrisul insemna viata si tara insasi respiratia si-a castigat respectul pamantului strabun. Sunt convinsa si oriunde s-ar afla scrisul va fi boarea diminetilor romanesti.

In 17 martie am fi dorit sa-l sarbatorim, sa ne amintim impreuna de Artur Silvestri a carei zi ar fi fost in 19 martie. O vom face.Ne vom ruga pentru pacea lor in gradina vesniciei.Dumnezeu stie sa-si rasplateasca iubitorii de neam! Acum gradina cereasca este mai bogata, iar noi mai saraci. Toate au un inteles tainic! Ingeri nevazuti, prezenti langa noi, pe ogorul tarii.

“In anii ’70-’80 a fost apropiat de grupul protocronistilor, fiind unul dintre promotorii revistei “Luceafarul”. Dupa 1990 a continuat sa publice numeroase carti de esenta nationalista, in care si-a exprimat rezervele fata de noua intelighentie, democratica, de dupa 1990, pe care a acuzat-o de continuitate cu mediile intelectuale din anii ’50, pro-sovietice. Dintre aceste carti amintim “Holocaustul culturii romane, 1944-1989″ si “Enciclopedia valorilor reprimate”

Omul politic Mihai Ungheanu si-a castigat pe vecie locul in parlamentul inimilor de romani. Dumnezeu sa-l aseze in ceata dreptior Sai.

“Nu îmi place să visez… îmi place să-mi propun lucruri tangibile.”

S-a stins, dupa impartasania pe care o facuse cu o zi in urma. Noi, asteptam…ca acel “lucru tangibil” sa fie dus la bun sfarsit, bucurandu-ne de Romania noastra.

Doamne, odihneste-L in Imparatia Ta!

MARIANA GURZA

(Luceafarul Romanesc, on-line, 17 martie, 2009)

“Cade-se celui ce invata si nu face, ca, rusinandu-se de cuvintele sale, sa inceapa si el a lucra intr-o buna zi”. (Sf.Ioan Scararul)

“Scopul vietii pamantesti pentru fiecare om este mantuirea sufletului. Iar mantuirea se castiga prin pazirea dreptei credinte pana la sfarsit si prin lucrarea faptelor bune (Iacov 2, 26).

Toti Sfintii Parinti din Biserica Ortodoxa au pastrat cu mare sfintenie adevarul de credinta. Unii prin scris, altii prin cuvant, iar altii au pecetluit adevarul prin jertfa vietii lor. La cele sapte Sinoade Ecumenice invataturile de credinta s-au intarit de sute de Sfinti Parinti in prezenta Duhului Sfant si chiar au fost pecetluite cu anateme, punandu-se aceasta afurisenie si bluestem asupra tuturor care vor indrazni pe parcursul vremii sa modifice cele stabilite de catre ei. De exemplul canonul privind Simbolul Credintei de la Sinodul II Ecumenic zice asa : “Cine va indrazni sa adauge sau sa scoata ceva din Simbolul Credinteim sa fie anatema”.

Pana la anul 1054, Biserica de Rasarit cu biserica Romei a Apusului, au fost una, insa datorita faptului ca cea din urma, chiar cu 2-3 secole inainte de acest an a introdus o mare greseala si erezie in Simbolul de Credinta, Filioque, adica purcederea Duhului Sfant si de la Fiul, acest fapt a culminat cu rupture dintre Rasarit si Apus.

De la acea data si pana in prezent biserica Romano-Catolica a adaugat inovatie peste inovatie si erezie peste erezie, din care enumeram cateva: infailibilitatea si suprematia papala, imaculata conceptie, purgatorial, suprimarea Epiclezei in cadrul Sfintei Liturghii, suprimarea posturilor etc.

Datorita acestor abateri, in Biserica Rasariteana sau ridicat sfinti care au combatut cu mare curaj ereziile catolicismului…” Ecumenismul este numele de obste ale pseudocrestinismului si al falselor biserici din Apus. El cuprinde in sine, intregul umanism European, in frunte cu papismul. Pseudocrestinismul si pseudobisericile din Apus nu sunt altceva decat erezie peste erezie.

Aceste erezii inlatura pe Hristos, Dumnezeu-Omul, punand in locul lui pe om (papa). In aceasta privinta nu este deosebire intre papism, protestatism, ecumenism si alte erezii, ale caror nume este legiune”.

La noi in tara, Sfantul Paisie de la Neamt si cativa mari duhovnici contemporani, printre care Parintele Rafael Noica, Parintele Dumitru Staniloaie, care a afirmat: Eu nu sunt pentru ecumenism. Socotesc ca ecumenismul este produsul masoneriei. Iarasi vor sa relativizeze credinta cea adevarata. Ecumenismul este panerezia timpului nostru. Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa, nu sunt surori. Nu exista decat un singur trup, adica o singura Biserica. Deci notiunea de biserici surori este improprie.” Un domn, o credinta si un botez.

Biserici surori cu Biserica Ortodoxa Romana sunt toate celelalte Biserici Ortodoxe din lume.

Nu se exclude dialogurile si intalnirile intre reprezentanti ai Bisericilor Ortodoxe si reprezentanti ai altor credinte, dar acest dialog sa aiba o singura menire : ca acesti reprezentanti sa vada si sa creada ca Ortodoxia este singura care detine adevarul, fapt confirmat si de minunile de netagaduit care se intampla si astazi in Biserica Ortodoxa (coborarea Sfintei Lumini la Ierusalim, aghiazma s.a.).

Parintele Cleopa indeamna la pastrarea credintei noastre Ortodoxe, fara a face vreun compromis cu catolicismul sau cu celelalte confesiuni”.

“Biseica este stalp si intarire a adevarului ! Biserica este Trupul lui Hristos , cum zice marele Apostol Pavel, al carui cap este in ceruri.

“Credinta este moarta fara fapte si faptele fara dreapta credinta sunt moarte !”

(Arhimandrit Cleopa Ilie – Marturii Ortodoxe)

Mariana Gurza

“Stimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară faceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina concepţiilor mele despre ce ar trebui să fie nobleţea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.

Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.

La ce lucraţi acum?

Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle…

El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

Aveti, mulţi prieteni?

Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legatură cu filologia, cei mai multi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini-Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânastirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu .

Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?

Este o întrebare foarte personală. Pot să vă spun atâta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum ÎL caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţa în atmosfera actuală.

De ce?

Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte mo-dele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fi-xată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipa de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă

Există şi o criză a culturii?

Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

Ce puteti spune despre literatura zilelor noastre? Se mai scrie literatură de calitate în România?

Din fericire mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărâmiţat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim.

Susţineţi, deci, că postmodernismul nu e artă?

Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

Sexul în locul capului.

Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde că sunt poezie? Consideraţi că aceasta poate fi poezie?

Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau nişte tabu-uri, dar există o pudoare. Acum „cuviinţa“, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar. Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu“, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei si bărbaţi. După părerea mea aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

Revenind la poezie, doamna Buşulenga, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură? Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu. Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie, 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologă Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diasporă. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere să fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii“. Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.

De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?

Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Guttenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

O ultima întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs., doamna Buşulenga?

Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca. Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.

Încă o întrebare – vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?

Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.”

(Neamul Romanesc, efigii, an VI, Nr. 9 / 2011)

Raoul Şorban a fost un personaj providenţial, adică un om pe care destinul l-a desemnat să fie acolo unde era nevoie să fie, atunci când era necesar să fie, şi care a avut curajul să spună, să scrie şi să facă ceea ce trebuia făcut. Pentru ca să se ştie şi să nu se uite. Cred cu tărie că dacă el nu şi-ar fi făcut datoria faţă de el însuşi şi faţă de neamul său, astăzi conştiinţa multora dintre noi, ca români, ar fi arătat altfel. Nu am să scriu însă despre cel care a fost Raoul Şorban, muzicianul, pictorul, criticul de artă, profesorul, scriitorul, istoricul sau omul politic – s-a scris despre el frumos, cu vorbe alese -, ci despre omul viu, cel care trăieşte şi va mai trăi un timp, atât cât vor trăi amintirile celor care l-au cunoscut.

Ţin minte ziua când am avut revelaţia predestinării lui Raoul Şorban. S-a întâmplat într-o seară ceţoasă de toamnă a anului 2001. Mă invitase la el acasă, în apartamentul său din Bucureşti, ca să lămurim împreună sensurile unui pasaj ambiguu dintr-un document descoperit de istoricul Vasile Lechinţan în arhivele clujene. Un raport din data de 5 octombrie 1940 al jandarmeriei horthyste care adeverea faptul că Albert Wass, conte de Ţaga, scriitor şi criminal de război, reciclat după anul 2000 în simbol cultural şi politic al maghiarimii ardelene, era cel care iniţiase împingerea la moarte a două tinere evreice şi a doi ţărani români. Când am plecat, noaptea târziu, mi-a dat cartea sa Chestiunea maghiară, apărută de curând, dar de negăsit. Mi-a spus şi de ce: cea mai mare parte a tirajului fusese blocată în depozitul editurii la care erau acţionari doi oameni politici ajunşi între timp la putere – un prim-ministru şi consilierul său – care aveau nevoie de voturile partidului etnic…

Dimineaţa, aproape cặ terminasem de citit cartea care dezvăluia întreaga impostură istorică, culturală şi politică a „hungarismului”, cum îl numea Raoul Şorban, şi, totodată, drama unei naţiuni căreia i s-a creat iluzia unei superiorităţi culturale şi politice şi a unei false misiuni civilizatorii cu consecinţe nefaste pentru ea însăşi şi pentru naţiunile din jur. Rezultatul, demonstra Chestiunea maghiară, s-a tradus iniţial în dispreţul iar mai apoi în ura faţă de tot ce nu este maghiar ci român, german, sârb, croat sau slovac. Totul era scris „sine ira et studio”. Nu citisem ceva mai cutremurător de la cartea despre Transilvania a lui David Prodan.

Raoul Şorban a trăit, el însuşi, toate chinurile şi umilinţele la care au fost supuşi românii, dar şi evreii, ţiganii şi toate celelalte minorităţi, în perioada celor patru ani în care Transilvania de Nord a fost făcută cadou lui Horthy de către Hitler şi Mussolini. Pentru că a îndrăznit să scrie despre calvarul neamului său şi să dea pe faţă duplicitatea unor personaje care, din „prieteni” şi „democraţi”, s-au transformat brusc în neprieteni şi colaboratori zeloşi ai regimului horthyst, a fost acuzat că este antimaghiar şi şovin. Nimic mai fals. A iubit şi a respectat limba şi cultura celor cu care şi-a petrecut copilăria. În cursul întâlnirilor pe care le-am avut, treceam fără să ne dăm seama de la limba română la limba maghiară atunci când discutam despre documente. Vorbea ungureşte cu vădită plăcere, iar în Bucureşti nu prea avea cu cine. Era un împătimit al culturii ungare şi un fin cunoscător al literaturii de limbă maghiară.

Avea cunoştinţe vaste şi profunde de istorie a Ungariei. Mi-a prezentat ceea ce el numea „drama Trianonului”, cu reală compasiune pentru cei cărora guvernanţii de atunci ai Ungariei le-au indus o psihoză colectivă de frustrare care a grevat mai apoi şi mentalul colectiv al generaţiilor următoare. Era de părere că această dramă a fost potenţată de orbirea clasei politice ungare care, şovină şi obsedată de hegemonie, a refuzat să înţeleagă că Pacea din 1920, oricât de dureroasă pentru naţiunea ungară, era un act de dreptate făcut popoarelor majoritare şi oropsite ale monarhiei bicefale şi nu un accident funest. Şi felul în care, în anii care au urmat, printr-o propagandă insidioasă, în loc să fie lăsată să se vindece, rana Trianonului a fost reinfectată sistematic iar aceeaşi propagandă a transformat iredentismul şi revizionismul într-o veritabilă religie de masă. Cu consecinţe tragice pentru cei care, nefiind maghiari, au avut neşansa să se afle după Dictatul de la Viena în Transilvania de nord…

Îşi amintea cum, în mod paradoxal, această neşansă a fost pentru el benefică pentru că l-a ajutat să dobândească conştiinţa faptului că era român. A fost necesară pentru aceasta o dublă trădare, cea a colegilor artişti şi cea a prietenilor din tinereţe, toţi maghiari ardeleni, fără excepţie. Cea mai dureroasă a fost infidelitatea lui Károly Kós (Kosch), personalitate complexă, arhitect, grafician, literat, care se erijase în promotor al ideii de „transilvanism”, înţeles ca o matrice spirituală la naşterea căreia au contribuit deopotrivă, în decursul timpului, maghiarii, germanii şi, alături de ei, românii ardeleni. Mi-a povestit cum Kós, care devenise preşedintele „Breslei Miklós Barabás” a artiştilor plastici din Transilvania de Nord, a transformat-o într-o asociaţie oficială a regimului horthyst care i-a repudiat pe cei de altă origine decât cea maghiară. Se simţea în glasul său obida când mi-a reprodus vorbele cu care cel care se pretindea „apostolul transilvanismului” i-a alungat din expoziţia asociaţiei pe el şi pe un coleg evreu: „Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Am să povestesc o amintire pe care mi-a împărtăşit-o şi pe care nu am regăsit-o în nici una dintre cărţile sale. Dacă ţin bine minte, odată când era bolnav la pat, mama lui (care era armeancă), l-a mângâiat şi ţinându-l de mână i-a destăinuit că pe el îl iubeşte mai mult decât pe fratele său Vilian pentru că el, Raoul, „simte mai româneşte”. Era greu în acei ani să fii român, ba chiar primejdios, iar bătrânul de 90 de ani mi-a mărturisit, privind cu ochii duşi, că nu poate uita senzaţia stranie de vină pe care a avut-o în acele clipe.

Avea o anume seninătate, a celui care ştie că în viaţă nu există învingători sau învinşi, ci doar supravieţuitori. L-am văzut o singură dată tulburat, atunci când i-am dus copia unui document prin care organizaţia UDMR din judeţul Cluj solicita ca, pe o anumită clădire din oraşul Dej, să fie pusă o placă comemorativă care să ateste că acolo „a trăit şi creat” scriitorul Daday Loránd. Cererea purta avizul lui Mircea Opriţă, preşedintele filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România. Or, Daday era cel care, sub pseudonimele Mózes Székely şi Dűcső Csaba, publicase în 1935 la Budapesta cărţile Zátony (Împotmolirea) şi Nincs Kegyelem (Fără milă), unele dintre cele mai infamante scrieri antiromâneşti, care instigau deschis la genocid împotriva „valahilor”! S-a schimbat la faţă şi mi-a povestit cu voce albă cum el personal asistase la Cluj, în iarna lui 1943, la o conferinţă în care Daday Loránd propusese „rezolvarea problemei valahe” prin “smulgerea din pântecele femeilor valahe a feţilor lor scârboşi.” Apoi mi-a relatat că, imediat după Dictatul de la Viena, în calitate de inspector şcolar al judeţului Someş, Daday a dat dispoziţie să fie daţi afară toţi învăţătorii români din satele unui judeţ care era românesc în proporţie de 90%. Imediat după „eliberare”, acest personaj sinistru fusese recuperat de Uniunea Populară Maghiară şi, pentru un timp, numit primar al oraşului Dej. Spălarea politică, mi-a istorisit – şi acum glasul său suna aproape amuzat -, avea să fie completă în 1981, o dată cu apariţia în editura Kriterion, al cărei director era Géza Domokos (viitorul preşedinte al UDMR), a Lexiconului Literaturii Maghiare din România. În articolul dedicat lui Daday Loránd nu se sufla nici un cuvânt despre activitatea sa de colaborator al regimului horthyst sau despre scrierile sale şovine, în schimb era menţionat meritul de a fi participat la acţiunile mişcării comuniste ilegale din România interbelică! Faptul că acum cineva putea avea neruşinarea de a cere ca un asemenea individ să fie comemorat pentru merite culturale (!) i se părea totuşi prea mult.

Ascultându-l pe Raoul Şorban îmi dădeam seama că marea lui „vină” nu a constat doar în faptul de a nu fi pierit în acel vârtej de resentimente, dispreţ şi ură care a fost dezlănţuit în septembrie 1940, ci de a fi avut chiar îndrăzneala să mărturisească despre trădarea prieteniei, cinism şi ipocrizie, despre mistificările politice, culturale şi istorice, indiferent de perioada în care s-au petrecut. Să se implice în dezvăluirea oricărui gen de impostură, aşa cum a făcut-o şi în ultima sa carte al cărei conţinut corespunde pe deplin formidabilului său titlu: Invazie de stafii. O carte-testament care desluşeşte înţelesul fundamental al existenţei unui om, o declaraţie de credinţă faţă de poporul căruia îi aparţine şi pe care îl avertizează asupra primejdiei de a-şi retrăi trecutul dacă îl ignoră.

S-ar putea crede că Raoul Şorban era o figură sumbră, în firea căruia vremurile pe care le trăise lăsaseră urme de neşters. Nimic mai greşit. Avea un simţ al umorului deosebit, pe care îl exercita în primul rând asupra lui însuşi. Se distra copios amintindu-şi cum, în anii 40, era să se bată în duel, la Cluj cu un anume Dăncuş (parcă), sau cum îl criticase Andrei Pleşu într-o şedinţă de partid pentru „imoralitate”, având în vedere că se căsătorise de vreo patru sau cinci ori. Mi-a explicat că, de fapt, el era un monogam convins, dar „în serie”… Îmi stăruie în memorie felul delicat în care a pus capăt unei discuţii, care se întinsese cam mult, pe tema oportunismului politic: „Fără supărare, între Béla Kun şi Béla Markó, eu îl prefer pe Béla Bartok!”

Îmi reproşez că nu am stăruit asupra resorturilor sufleteşti ale acţiunilor de salvare a evreilor în care fusese implicat. Mi-a spus doar că, împreună cu mulţii alţii, a făcut-o dintr-un spirit de solidaritate umană, potenţat de starea de umilinţă care îi fusese rezervată ca român în partea de Transilvanie ocupată de Ungaria, că nu fusese niciodată un temerar, dimpotrivă, dar că a încercat conştient să-şi domine frica. O minunată definiţie a curajului.

Ultima amintire despre Raoul Şorban este cea privind reacţia lui când l-am avertizat că în curând va apărea traducerea din limba maghiară a unei cărţi în care va fi atacat. De obicei, îmi vorbea cu «dumneavoastră». Atunci m-a privit stăruitor şi mi-a spus: „Dragul meu, nu are nici un rost. Îi cunosc prea bine pe cei care mă calomniază şi ştiu şi motivele. În faţa propriei mele conştiinţe eu sunt curat, ştiu ce am făcut, ştiu ce n-am făcut şi îmi pare rău doar pentru că aş fi putut face mai mult şi mai din timp.” Apoi a recitat în limba maghiară ultimele două versuri ale minunatei poezii Mi-e inventarul gata de József Attila:

„Akárhogyan lesz, immár kész a leltár / Eltem – és ebbe más is belehalt mar.”

Ce-o fi, o fi – mi-e inventarul gata. Basta !Trăii – şi alţii au murit de boala aceasta. Era în toamna lui 2005. Peste puţin timp a plecat la Cluj. Nu s-a mai întors niciodată la Bucureşti. S-a stins în vara următoare, la 94 de ani, după o viaţă în care a trăit cât alţii în şapte…

DORIN SUCIU

(Neamul Romanesc, serie nouă • an VI, Nr. 9 / 2011)

1 Preambul metodologic 

Apariţia celui de-al treilea volum al dlui Virgiliu Gheorghe, dedicate triumfului statului magic în lumea modernă a fost ocazia acestui eseu care a fost preluat, mai apoi, în prefaţa volumului respective la solicitarea autorului. Chestiunea este cu totul tulburătoare şi aducerea ei în dezbaterea publică românească datorează enorm autorului acestei neobişnuite cărţi. În ceea ce ne priveşte, n-am făcut alta decât am adăugat reflexiile noastre în marginea cercetării extrem de riguroase cuprinsă în cartea dlui Virgiliu Gheorghe. Vom începe eseul nostru prin a reproduce câteva excerpte din cartea autorului în discuţie: “Vizionarea TV, prin caracteristicile sale, ii determina pe oameni sa se raporteze la televiziune ca la o instanta de ordin religios. Nu numai metaforic vorbind, televiziunea instituie in societatea mediatica o realitate asimilabila templului din religiile idolatre. 

Fantasme fabricate si refabricate de masinaria infernala a imagologiei televizualului razbat direct in subconstiinta omului, lipsindu-l de  controlul elementar asupra propriilor sale dorinte si reprezentari, blocandu-i accesul la exercitarea liberului arbitru. Plonjand cu voluptate in mediul de imagini si de fantasme generate continuu de ecranul televizorului, omul intra fara sa stie in cea mai umilitoare  robie, in robia mintii. 

Efectul mediei audio-video este unul de tip magic dat fiind faptul ca dupa numai doua minute de la instalarea in fata televizorului creste fantastic emisia undelor alfa, ale pasivitatii, starii semi-hipnotice,  reveriei si teledependentei etc. Activitatile de tip beta ale cortexului se diminuiaza spre pragul zero, facultatea selectiva inceteaza sa se mai manifeste, functiile axiologice sunt brusc suspendate, insul este deposedat de orice initiativa psiho-morala, se  comporta ca si cum ar fi dirijat de “altcineva”, ca in starile de somnambulism. De aceea, expunerea la televizor induce stari psihice pe care le putem incadra in familia starilor alterate de constiinta  (starile de natura hipnotica, visele, decuplarea spatio-temporala si senzoriala, halucinatiile etc). Un ins care petrece circa 3-6 ore in fata televizualului si crede nu in realitatea lucrului ci in imaginea lui, pe care i-o furnizeaza  prelucrarea (deconstructia) televizuala, este vrajit, confiscat mental si simtual de fantasmele televizuale, astfel ca aproape nu-si mai apartine” (cf lucrarea pomenită a dlui Virgiliu Gheorghe). Potrivit cercetarilor in domeniu, imagologia televizuala se substituie religiei instituind un tip special de idolatrie prin care triumfa in lume cultura nihilista si domnia “statului magic”, cele doua mari fatete ale erei globalizarii. Unele carti ca cele ale lui McLuhan (tradusa si in romaneste: “Mass-media sau mediul invizibil”, 1997), dar si aceea a lui Jerry Mander (“Four Arguments for the Elimination of the Television”, 1978) si a lui Janne M. Healy, “Endangered Mind”,  1990) se inscriu si ele intr-o atare serie mondiala de avertismente severe asupra marilor primejdii aduse de generalizarea mediului televizual de existenta. 

“Omul acesta nou” pare a fi cu adevarat purtatorul unor terifiante  mutatii, a caror nota dominanta este negativul omului creat Dumnezeu, este chiar “antiomul”, cum il caracterizeaza un istoric si filosof crestin. Televiziunea si mediul creat de aceasta se incadreaza in configuratia culturii nihiliste ale carei trasaturi definitorii sunt delimitate de către autorul citat şi completate de propriile noastre reflexii: 

– Dumnezeu a fost ucis in sufletul celui care împărtăşeşte o atare cultură; 

– actul televizual a inlocuit actul religios;  

– tainele au fost substituite de mistere; 

– lumea TV ajunge a fi perceputa ca lume exemplara a existentei plenare ceea ce-i atesta caracterul idolatru 

– omul liber in fata lumii si a lui Dumnezeu lasa locul tipului  teledependent, un straniu mutant, pe care faza postnihilista il etaleaza la o scara si intr-o proportie mondiala. 

“Ce aduce nou mediul cultural contemporan, noul stil de viata fata de societatea traditionala si se reflecta in mod amplificat in mesajul  lumii TV si in experienta acesteia? Raspunsul nu este greu de gasit in contextul cercetarilor privind problemele de atentie si invatare.
Concluzia la care se poate ajunge este ca germenul disolutiv pentru viata si sanatatea mentala a tinerilor noilor generatii il constituie,  in modul cel mai probabil, cultura sau experienta nihilista” (citat din mss-ul lucării dlui Virgiliu Gheorghe), iar această cultură a nihilismului capata proportii planetare gratie efectului de umbrela informationala globala pe care-l induce mass-media in frunte cu televiziunea. Umbrela televizuala  capata doua expresii: 

a) controlul fluxului mental prin mecanisme de tip ideologic, instaurand in lume idolatria ideologiilor;
b) controlul mental prin narcoza constiintei ca efect al manipularii simtuale a omului, gratie fantasmelor si imaginarului televizual. Cele  doua totalitarisme – ideologic si magic – induc doua formule de stat totalitar, iar acestea sunt amandoua expresii ale culturii nihilismului. 

2 Stiinta intre cultura nihilismului si cultura credintei. Războiul cu smerita cugetare

Televiziunea afecteaza deopotriva activitatea corticala a creierului  si puterea sufleteasca a indivizilor care aleg sa traiasca intr-un mediu televizual de existenta. Conditia umana este grav afectata, televizualul modifica oscilatiile undelor creierului, pana la diminuarea spre zero a undelor beta, adica a suportului energetic al  activismului cerebral, al proceselor de gandire, analiza si decizie: in cercetarile intreprinse de sotii Emery ori in cele ale lui Krugman, s-a ajuns la concluzia ca, “odata ce televizorul este pornit, undele  creierului incetinesc pana cand undele alfa si delta devin preponderente. Cu cat televizorul sta mai mult timp aprins, cu atat sunt mai lente undele cerebrale” (apud ibidem). In al doilea rand, potrivit concluziilor si masuratorilor unor mari  savanti americani, neuropsihologi in special, televiziunea si intreaga cultura legata de televizual creaza mediul de aparitie a unor anomalii neurologice in ceea ce priveste emisfera stanga a creierului, a carei  activitate pare a fi masiv inhibata pe toata durata privirii televizorului. Aparitia acestei anomalii neurologice in timpul privitului la TV si anume inhibarea activitatii emisferei stangi a creierului, care-si reduce extrem de mult activitatea, induce o  radicala diminuare a capacitatilor critice, a creativitatii, a raspunsului si deci a reactivitatii cortexului la stimulii primiti pe cale televizuala. 

Cat de adanc sunt sesizate lucrurile acestea de catre Pr. Dionisie de la Muntele Atos. “E o intelepciune mare, nu sunt lucruri mici toate chestiunile, toate inlesnirile astea, dar vezi ca le intrebuinteaza oamenii spre daramarea lor, le intrebuinteaza oamenii spre a se departa de Dumnezeu. Astia pe care i-a luminat Dumnezeu si au  descoperit atatea inlesniri, niciodata nu zic: “Ia uite, Dumnezeu mi-a ajutat si am descoperit cutare lucru”. Nu! “Eu, eu!”. Eh!… Si atunci
nu este mai mare primejdie la fiecare dintre noi ca atunci cand ai  egoismul in tine. Adica, daca ai egoism, de-acum te pui in locul lui Dumnezeu, nu te smeresti “ca eu sunt praf si cenusa”, ci: “Eu am descoperit, eu am facut”. Nu zici: “Multumim Domnului, m-a luminat  harul Sfantului Duh, m-a luminat Dumnezeu care pretutindenea si in tot locul si in tot momentul e cu noi si am descoperit asta”. Nu, niciodata! Vezi? Egoismul! De aceea omenirea merge departata de harul Sfantului Duh. 

Mandria e cea mai primejdioasa patima. Toate patimile, toate pacatele, se iarta foarte lesne, si te imbratiseaza Dumnezeu si te duce in imparatia Cerului. insa, la imparatia Cerului sub nici un motiv nu  poti inainta cu inaltarea mintii, cu mandria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte destept si stie lucrul asta. De aceea seamana in omenire inaltarea mintii si tulburarea, adica mandria, ca sa nu poata inainta omul la imparatia Cerurilor. Caci Sfintele Scripturi asa spun, ca, din bunatatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost imparatia satanei atat de infricosat si mare, care pe urma a cazut din cauza mandriei, acolo sa completeze locurile acelea cu sufletele bunilor crestini si ale calugarilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poti ajunge daca ai inaltarea mintii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cugetare poti ajunge acolo! De aceea, ispititorul instaleaza in sufletul copilului, de mic, inaltarea mintii, mandria, lucru care zicem ca nu-i nimic, si de fapt acela-i cel mai daunator, cel mai primejdios pentru mantuirea sufletelor noastre” (convorbire preluată prin mijlocirea dlui Virgiliu Gheorghe).
Iata, dar, ca televizorul rupe intelectul de inima, amputeaza functia sufleteasca, il arunca pe om in externalitatea lumii, in cele desarte,  de la mandrie (auto-admirare) pana la betia simturilor, totul este plonjare totala in lumea aceasta, uitare de cer si de Dumnezeu si incredintare in cele de pe pamant. Nimic din ceea ce tine de extratemporalitate, de alocalismul noosic al fiintei profunde, nu mai razbate in manifestarile cele obisnuite ale omului. Lucrul cel mai grav este ca toate acestea revin in campul de constiinta al omului astfel amputat in forma degradata a “religiei televizualului”, in fapt  o para-religie, o grava, primejdioasa idolatrie care arunca omul in robia magicului, provocand cea mai tragica decuplare ontologica a omului, decuplarea din raportul cu adevaratul Dumnezeu si deci cu adevarata Biserica. Lumea TV este o “casa a zeilor”, ceea ce arata  indeajuns ca lumea este supusa unei masive “revrajiri prin televizionare”. Intr-o atare lume intoarsa pe dos, “televizorul devine templu” si “temei al unei alte sanctificari”, remarcă dl Virgiliu Gheorghe, televiziunea castiga un adevarat monopol pe piata miturilor si fantasmelor omului modern, ceea ce reprezinta intr-adevar pilonul terific al edificarii statului magic in lumea revrajita. 

3 Amputarea memoriei sacre 

Viata inseninata si pacificata si lumea linistita sunt roadele  darului, ale Harului, ele decurg din caracterul gratiat sau daruit al existentei, consecinta a creatiei. Aici este locul in care se interpune televiziunea: ea promite liniste, armonie, vindecare, inseninare si pacificare, bucurie si beatitudine. Tragica minciuna.  O noua problema survine in raport cu un astfel de unghi al abordarii problematicii omului si a societatilor in lumina teoriei substituirii lucrarii harului printr-o putere mincinoasa, cum este televiziunea, si anume aceea a caracterului rascumparator, tamaduitor, al memoriei sociale sau colective, esential pentru o stiinta a societatii. 

Televiziunea modifica memoria, obtureaza canalul amintirii de Dumnezeu, ceea ce conduce la cea mai grava maladie ontologica a omului  ca specie. Dar mai presus de toate, aceasta amputare este o tragica deviere a stiintei, care devine astfel albia unei canalizari nihiliste. 

Memoria sau “aducerea aminte de Dumnezeu” a fost la inceput “simpla si  omogena”, ne spune Sf. Grigorie Sinaitul. “Principiul si cauza gandurilor inseamna, dupa incalcarea poruncilor, distrugerea memoriei simple si omogene. Devenind complicata si schimbacioasa, din simpla si omogena cum era, ea a pierdut amintirea lui Dumnezeu si puterea ei a fost distrusa. Remediul pentru a scapa aceasta memorie primordiala de memoria primejdioasa si pacatoasa a gandurilor este revenirea la simplitatea initiala…  

Marele remediu pentru vindecarea memoriei este perseverenta si neclintita aducere aminte a lui Dumnezeu prin rugaciune”. Or cultura televiziunii compromite, blocheaza tocmai aceasta amintire, caci la toate necazurile si spaimele omului propune o evadare in lumea cutiei  de sticla. Adevarata vindecare presupune “dezactualizarea vietii robite de memoria primejdioasa si pacatoasa a gandurilor” si, deci, disponibilizarea pentru energii sau lucrari duhovnicesti. Aceasta este  calea dreptei trairi si catre dreapta randuiala. Aici se interpune cu putere deviatoare televiziunea: ea promite ceea ce numai Dumnezeu ne poate da. Orice dezactualizare a vietii robite de neputinte si de patimi este implicit o actualizare a darului si deci a latentelor sufletesti. Aceasta presupune tocmai situarea in orizontul “bucuriei si al veseliei in suflet”. “Iubitorule de Dumnezeu, fii foarte atent! Atunci cand te indeletnicesti cu munca si vezi o lumina sau un foc,  inlauntrul tau sau in exterior, sau asa-zisa imagine a lui Hristos, a ingerilor sau a sfintilor, nu o primi, esti in primejdie, si poti sa suferi din cauza ei. Nu-i da voie spiritului sa nascoceasca astfel de imagini!  

Toate aceste nascociri exterioare nepotrivite au ca efect ratacirea sufletului. Adevaratul principiu al rugaciunii este caldura inimii, care arde patimile, care naste bucuria si veselia in suflet, care supune inima unei iubiri adevarate si unui sentiment de plenitudine neindoielnica” (Pr Galeriu). Televiziunea este acea forta care ne sustrage, ne rapeste de pe calea spre adevarata eliberare si ne livreaza robiei cutiei nascocitoare de imagini. In felul acesta, la obturarea functiilor emisferei stangi, a  dinamismului creierului prefrontal, se adauga si aceasta amputare a memoriei ontologice, adica a amintirii de Dumnezeu. Să reţinem încă o reflexie a Pr Galeriu: “Sfintii parinti si psihologia adancurilor arata ca sunt doua memorii: o memorie ontologica, fiintiala, sacra, a chipului lui Dumnezeu in om, si o  memorie istorica – acea agonizare umana de-a lungul vietii, mileniilor umane (…) zice Psalmistul: Ci pus-a in vistierii adancul”. “Ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. “Trei sunt uriasii care ucid sufletul: Uitarea, Ignoranta si Lenea”. 

Sa retinem ca cele doua forme de memorie constituie adevaruri de la varful stiintei sufletului pe care psihologia pozitivista le-a facut obscure, tocmai ca sufletul sa piarda legatura cu dreapta memorie. Iar  televiziunea cultiva unilateralitatea memoriei asa cum in raport cu cele doua emisfere cerebrale cultiva unilateralitatea emisferei drepte. In genere, lucrurile sunt simple si invataturile sunt si ele simple. Invataturile actualizate au forma sentimentelor bune, iar
indrumarile rele vin pe calea si prin mijlocirea sentimentelor negative si a gandurilor incalcite sau, gratie televizualului, vin prin mijlocirea unei vieti amputate. 

Televiziunea creeaza intr-un ins iluzia ca lucrurile si timpul sunt la  dispozitia lui incat el nu realizeaza ca toate sunt desertaciune si doar cele simple sunt aducatoare de pace, armonie, siguranta si mantuire. Sentimentul bun este invatatura cea buna. Noi suntem intotdeauna in interiorul cate unui sentiment dominant in jurul caruia  se cladesc, mai apoi, toate gandurile si orientarile noastre. Unele sentimente sunt luminoase si ele fac din noi persoane luminate, minti luminate, gandire luminata. Eroarea “iluministilor” a fost aceea sa  creada ca “ratiunea” este sursa luminii. In realitate, sursa luminii este in adancul fara fund al inimii, insusi Dumnezeu, si se transpune in lume prin trairi inaltate si inaltatoare, adica prin stari sufletesti, la temelia carora gasim latentele sufletesti, energiile necreate. Or tocmai acest dinamism vertical este suprimat de televiziune. 

Deformarea tiparelor experientei colective. Desbisericirea lumii Putem incadra, iata, efectele televizualului in categoria celor de tip devastator si nu putem sa nu receptam noul concept pentru ce reda sintetic noul tip de cultura generata de mediul comunicarii video-audio: cultura nihilista. Cum s-a precizat, aceasta afecteaza nu doar activitatea cortexului ci diminueaza in chip dramatic, spre  alarma, puterile sufletesti ale indivizilor si in ansamblu ale popoarelor. Dl Virgiliu Gheorghe examineaza in profunzime chestiunea. Cultura noilor media pare a diminua spre anihilare valoarea pe care omul o atribuie in mod obisnuit unei trairi (stari de viata) inaltate  la Dumnezeu, ceea ce afecteaza actualitatea ei sufleteasca, si deopotriva intensitatea ei. Exista moduri de viata care provoaca declinul pretuirii unor tipare de traire. Diminuarea pretuirii unui tipar de viata aduce dupa sine si diminuarea aderarii la el. Prin  urmare, orice act de traire este “invelit” de aceste doua fatete: pretuirea si aderarea. Ele trebuie sa se regaseasca in orice diagnoza asupra comportamentelor omenesti, deci in studiile si cercetarile umane.  Fiecare cadru spiritual este aidoma unei insule, sau gradini in care te intalnesti cu cei ce aleg sa-si traiasca zilele libertatii acolo.

Intre valoarea unui cadru de traire (pretuirea sau actualitatea lui sufleteasca) si aderarea la el, practicarea lui in viata cea de toate  zilele, este o diferenta care fundamenteaza predictiile realiste. In fapt, orice popor, prin manifestarile lui creatoare, isi fixeaza tiparele de “traire” sub forma unor cadre spirituale, la randul lor  multiplicate in opere, ritualuri, sarbatori etc. si, mai presus de toate, in religiozitate. Toate acestea compun un “intreg” spiritual definitoriu pentru acel popor. Arareori o elita s-ar putea manifesta la puterea intregului spiritual  al unui popor. Particularitatea culturii bazate pe exclusivitatea mediului video-audio de comunicare consta in aceea ca micsoreaza aceasta varietate de cadre spirituale, dar mai ales compromite accesul la cadrele de viata spirituala pe care le desemnam sintetic prin  termenul de Biserica sau prin termenul de koinonia care inseamna stare de comuniune, iar aceasta atinge un prag maximal in acel cadru de traire (noologic) pe care-l numim Biserica. Televizorul dezbisericeste lumea, instaland in mediul de viata al  popoarelor un fel de surogate religioase intre care se afla insasi televiziunea. Toate cercetarile dedicate acestei chestiuni au constatat ca exista o legatura stransa intre starile neurologice, psihologice si, am adauga noi, noologice, induse de vizionarea TV si  de continutul acesteia si care se incadreaza in starile alterate ale constiintei, din aceiasi familie cu starile induse de droguri, cu fantasmele, visele, psihozele etc. Trasatura dominanta a acestei legaturi este data de faptul ca in toate se poate citi, pe de o parte, alterarea constiintei si, pe de alta, progresul nihilismului incat putem adera si la cea de-a doua concluzie desprinsa din aceasta categorie de cercetari: singurul raspuns la cultura nihilismului este cultura credintei. Fara de aceasta “intoarcere” se poate usor prognoza nu sfarsitul civilizatiei occidentale, ci sfarsitul omenirii. Cu adevarat, lumea se afla azi la raspantie: cultura nihilismului si cultura credintei reprezinta marea bifurcatie a omenirii. Ea este bifur-catia intre drumul spre sinucidere colectiva sau spre supravietuire colectiva. Tertium non datur. 

Prof. univ. dr. ILIE BADESCU 

PS L-am avut profesor pe autorul articolului. Este o autoritate in domeniul sociologiei.
G. Prepelita

(Revista Neamul Romanesc on-line, serie nouă • an VI, Nr. 9 / 2011)