Cuvânt și iubire

“Dezastrul militar şi umanitar din 1916 transformase vechiul Regat într-o Românie Mică. O treime din ţară adăpostea pribegii civili şi rămăşiţele unei armate demoralizate, în timp ce localnicii suportau cu greu milionul de soldaţi ruşi care – ignorând rostul lor acolo – preferau să “lupte” prin pivniţe şi ogrăzi, dar mai ales cu partea feminină a populaţiei. Pe scurt, românii se confruntau cu două ocupaţii: a Puterilor Centrale şi a Aliaţilor reprezentaţi prin ruşii Ţarului Nicolae II.

După încercări teribile (iarnă grea, epidemii fatale, foamete generalizată), primăvara anului 1917 scoate miraculos la iveală o armată refăcută (15 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie), iar speranţele reînvie. Încorporarea contingentelor tinere, înlocuirea ofiţerilor incompetenţi, instrucţia temeinică realizată cu instructori militari francezi, sosirea prin Rusia a unei părţi din armamentul şi muniţia plătite din timp Aliaţilor, toate contribuie la “scularea din mormânt a ţării însăşi” după cum bine îşi aminteşte Nicolae Iorga.

Pe 7 iunie 1917 sosea la Iaşi primul batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni aflaţi până atunci în prizonierat rusesc iar joi 8 iunie, pe dealul Şorogarilor, cei 1.500 de noi logodnici ai morţii şi ai biruinţei de mâine depuneau jurământ de credinţă, atingând cu fruntea drapelele ciuruite de gloanţe în luptele din Carpaţi şi din Dobrogea, de pe Jiu, Olt şi Neajlov.

Urmează Mărăştii, Mărăşeştii şi Oituzul. Mareşalul Erwin Rommel, autorul cărţii “Infanteria atacă” (1937), descrie victoriile facile din 1916 şi constată duritatea încleştărilor din 1917, fiind rănit grav în luptele din Vrancea (dealul Coşna). Mareşalul August von Mackensen, “spărgătorul de fronturi” ce visa cucerirea Moldovei, lichidarea armate române şi ocuparea grânarului sudic al Rusiei, este şocat de pierderi (răniţii germani umpleau la refuz spitalele, şcolile şi instituţiile publice din Focşani) şi opreşte ofensiva. Prima sa înfrângere într-o carieră strălucită.

Succesul de la Mărăşti nu poate fi însă fructificat. Ofensiva Kerenski dă greş şi armatele ruse bat în retragere, obligând Marele Cartier General ţarist (STAVKA) să ordone abandonarea ofensivei noastre. Pacifismul inoculat de nemţi (fonduri nelimitate pentru propagandă, spioni şi agenţi de influenţă, tranzitarea „microbului” Lenin în tren sigilat pe ruta Elveţia-Germania-Rusia, fraternizări pe toate fronturile ruseşti, inclusiv la noi), guvernele slabe venite la putere după revoluţia din februarie şi ambiguităţile Aliaţilor faţă de o Rusie anarhizată duc la bolşevizarea în masă a armatei ruse, iar revoluţia din octombrie elimină Frontul Oriental. Ruşii vor pacea, semnează Armistiţiul şi încheie Pacea de la Brest-Litovsk, iar armata română – înconjurată de duşmani – este constrânsă să se alinieze, deşi neînfrântă.

Focşani, Buftea, Bucureşti. Umilinţele se succed, iar pacea înseamnă, printre altele, reducerea armatei la 8 divizii de infanterie cu efective de pace, plus 2 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie din Basarabia care îşi menţin efectivele de război (tampon faţă de o Rusie bolşevică, ostilă nouă).

Pe celelalte fronturi, după debarcarea americanilor în Europa, lucrurile nu mai merg bine pentru Puterile Centrale, iar pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand decretează remobilizarea generală (cu o zi înaintea Armistiţiului general din 11 noiembrie).

Printre marile unităţi militare regăţene implicate se numără şi cele două divizii de vânători implicate iniţial în paza frontierei la Nistru, alături de grăniceri. În componenţa lor intrau 10 regimente de vânători, unităţi de elită remarcate în bătăliile anterioare prin tenacitate şi profesionalism.

În cadrul Diviziei 2 Vânători, comandată de gen. Gh. Dabija (moldovean, 56 ani in 1918), intra şi Regimentul 9 Vânători, condus de col. Gh. Rasoviceanu (oltean, 42 ani), unde preotul căpitan Gh. Cotenescu (muşcelean din Stoene;ti, 32 ani) era confesor militar. Pe tot parcursul campaniei de dezrobire a Ardealului va fi prezent acest trio purtător de biruinţi.

9 Vânători, “regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul unei forţe de sacrificiu în ariergardă sau în avangardă, suferind constant pierderi grele. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar a transportat cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar “Mihai Viteazul” a fost acordat steagului regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.

La remobilizare, guvernul generalului Coandă îl somează pe mareşalul Mackensen să părăsească teritoriul ocupat. Incapabil să opună simultan rezistenţă trupelor române şi Armatei de Dunăre (gen. Mathias Berthelot), Mackensen se supune iar forţele sale afluiesc pe toate şoselele spre Transilvania, distrugând poduri, jefuind localităţi şi umilind autorităţile române întâlnite în cale. Lasă în urmă agitatori proprii în civil şi nuclee bolşevice puternice în mediul muncitoresc, cele mai importante fiind în Bucureşti şi în Valea Jiului.

La 1 noiembrie 1918, regimentele Diviziei se concentrează în zona Brăilei, iar în decembrie la Sibiu. Ulterior, ocupă pe linia de demarcaţie un sector pe valea Crişului Alb de la culmea munţilor Bihorului, peste defileul Hălmagiului, până la valea Mureşului la Zam, având în flancul stâng trupele franceze din Banat.

În decembrie 1918, Reg. 10 Vânători preia controlul şi pacifică Valea Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri declanşau greve în lanţ. Iniţial trebuia să i se alăture şi Reg. 9 Vânători, după ce generalul Alexandru Mărgineanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, îl implicase în reprimarea grevei organizate de tipografii consiliaţi de agitatori moscoviţi. Regimentul 9 Vânători ajunge mai întâi la Deva iar ulterior în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Pe 23 februarie/5 martie 1919 revine la Brad din permisie şi preotul Gh. Cotenescu, aducând scrisori inclusiv rudelor lui Nicolae Iorga, prieteni de familie (ofiţerii Dumitru Chirescu şi Petru Iorga).

Armistiţiul de la Belgrad fixase linia demarcaţională pe Mureş iar liniile succesive de demarcaţie impuse ulterior de Consiliul Suprem de la Paris (America, Anglia, Franţa şi Italia) permit armatei române să ocupe relativ paşnic noile aliniamente. Din păcate, Parisul lasă Biharia, importantă zonă compactă românească, în administrarea temporară a guvernului Karolyi.

Gărzile naţionale româneşti, prima armată proprie a Transilvaniei, rezistă cu greu incursiunilor desfăşurate de formaţiuni maghiare bine înarmate care dezlănţuie în zonă un val de teroare. Guvernul român informează Parisul asupra atrocităţilor comise şi solicită efectuarea unei anchete internaţionale. Printre observatorii trimişi se numără şi colonelul du Tilly, din cadrul Armatei de Dunăre. Acesta vizitează Bradul şiŢebea unde, impresionat de bătrânul gorun al lui Horia, le sugerează moţilor şi ofiţerilor regăţeni să sădească un pui de gorun care să simbolizeze începutul unei noi epoci, a libertăţii definitiv câştigate.

La începutul lunii martie, col. Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor “HORIA” format din 4.000 de oameni (înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi cpt. Florian Medrea prin recrutarea moţilor din regiunea Zarandului şi a munţilor Apuseni – plăşile Baia de Cris, Brad, Abrud şi Câmpeni), serviciul divin fiind oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. În urale, col. Rasoviceanu, urcat pe o masă, îi anunţă pe moţi că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoarele lupte. Sărutând Evanghelia şi Sfânta cruce, grupuri compacte de câte 30 de persoane sărută drapelul şi jură credinţă Regelui Ferdinand I. Trupele regale române din regiune îşi măresc astfel efectivul la 12.000 oameni, defilând peste două săptămâni la Brad prin faţa gen. Dabija, care anunţă populaţia că de acum înainte sunt pe mâinile bune ale vânătorilor care în permanenţă au împins linia frontului.

După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). Comitetele de soldaţi, coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi ministrul-viitor filosof american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg proprii conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric şi superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie “moştenite” şi de la trupele lui Mackensen.

În aceste condiţii, armata română este obligată să declanşeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În Săptămâna Patimilor, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai 2 zile, inamicul este rostogolit din munţi şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi “Horia” (grupate în Detaşamentul Rasoviceanu) se numără Vaşcăul, Beiuşul, Tinca şi Salonta. După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moţi preia acest nume (Regimentul “BEIUŞ”). La 22 aprilie sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe teritoriul Ungariei.

Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (gen. Dabija) pentru fixarea forţelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30.000 oameni, faţă de cca. 12.000). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistenţa la Mezötur, iar până la 1 mai 1919 trupele române controlează tot malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei roşii maghiare.

În Sâmbăta Mare, armata regală română eliberatoare pătrundea în Beiuş. Entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieşit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional local, şi profesorul Vasile Ştefănică, directorul liceului greco-catolic “Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moţii şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş, unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gh. Cotenescu de la Reg. 9 Vânători. Atmosfera evenimentului este descrisă emoţionant de protopopul Petru E. Papp:

“Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu (corect Cotenescu – n.a.) din 9 Vânători împreună cu părintele Moise Popoviciu şi cu mine săvârşirăm sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminiţe aprinse în mâini, cari ca la mormântul Domnului vestesc Învierea. Au fost cele mai înălţătoare şi mai frumoase Paşti din câte am avut vreodată”.

Ulterior, Divizia 2 Vânători trece la Grupul de Nord (gen. Mihăescu) şi ajută la restabilirea legăturii cu cehoslovacii, interzicând joncţiunea armatei roşii ungare cu armata roşie sovietică prin Galiţia. Duce lupte grele în sectorul Rakamaz-Hernad Nemety cu divizia roşie internaţională (în principal nemţi şi austrieci, inclusiv femei), participă la contraofensiva din iulie 1919 şi trece prima Tisa, pe pod de pontoane, cu Reg. 9 Vânători în frunte.

Emoţionaţi, Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt de faţă, aşa cum vor participa şi pe 29 mai la sădirea simbolică a 2 pui de goruni la Ţebea, câte unul pentru fiecare.

Armata roşie maghiară este încercuită şi învinsă în toate sectoarele, teroarea roşie a guvernului Bela-Garbai încetează iar trupele române ocupă timp de trei luni o mare parte a Ungariei, fiind singura armată aliată care cucereşte o capitală inamică şi defilează pe bulevardele ei. Este cea mai mare victorie militară a poporului român, cu atât mai mult cât armata nu mai lupta în cadrul unei coaliţii (armatele aliate preferau să demobilizeze rapid ca să evite bolşevizarea trupelor, aşa cum se întâmplase cu cei 150.000 de soldaţi trimişi iniţial în sudul Ucrainei ca să lupte împotriva Armatei Roşii ruse).

Împreună cu voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi muşceleanul Gh. Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi toţi ceilalţi militari ardeleni şi regăţeni, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei dezrobirii Ardealului, făuriririi şi apărării României întregite.

Ei n-au luptat pentru recompense, tinichele şi onoruri, ci pentru demnitatea numelui de român. Dar slăbiciunile umane, politicianismul şi cinismul noilor vremuri au afectat nemeritat şi destinele acestui trio. Generalul Mărdărescu, influenţat de un vechi conflict personal, îi retrage comanda generalului Dabija, răpeşte neînfricaţilor săi vânători – opriţi la porţile Budapestei – şansa de a defila pe bulevardul Andrassy, îl obligă să-şi dea demisia şi îl supune unei anchete. Ieşit cu fruntea sus dintr-o anchetă de ani de zile, acesta devine unul din cei mai valoroşi istorici militari ai ţării. Viitorul general Rasoviceanu, implicat din plin în evenimentele de la 23 august 1944, cunoaşte închisorile comuniste la bătrâneţe pentru că ştia prea mult. Iar fidelul iorghist preot-căpitan Cotenescu, la vârsta de 64 de ani, este condamnat în primul lot – alături de numeroşi muşceleni – pentru sprijinul logistic acordat „bandei” din munţi conduse de militarul de excepţie care a fost colonelul martir Gheorghe Arsenescu.

Un scurt fragment din memoriul de activitate al preotului-căpitan Gh. Cotenescu, muşcelean cu rădăcini dâmboviţene, ctitorul bisericii din com. Stoeneşti-Muşcel, este sugestiv.

“[…] Anii premergători campaniei marelui răsboiu i-am petrecut în stăruinţa ocupaţiei pastorale între enoriaşi, activând deopotrivă cu elementele diriguitoare ale timpului pentru ca la toate chestiunile care interesau societatea de atunci să am şi eu o modestă parte la pregătirea sufletească a enoriaşilor pentru marele răsboiu care se întrevedea.

Mobilizat pe timpul campaniei, urmând armata în retragerea spre Moldova, după ce am îndurat mai întâiu alături de enoriaşi neplăcerile primei campanii, întrucât luptele lui 1916 au atins şi regiunea Stoeneşti-Dragoslavele.

Chipul cu care m-am achitat în datoria mea de preot militar: între răniţii şi exantematicii spitalelor din Bârlad (militare); cu regimentul 9 Vânători urmându-l în campaniile sale, nedespărţit de această unitate şi în Basarabia, unde pe malurile Nistrului în 1918 am desfăşurat o activitate culturală care-mi formează  un capitol de satisfacţie sufletească al vieţii mele, între satele judeţelor Tighina şi Cetatea Albă. Acolo, prin servicii divine, prin predici populare, prin propaganda şezători[lor – n.a.] săteşti, intrasem în sufletul sătenilor care pentru prima dată dăduseră cu ochii de preot românesc, în locul celor localnici pe care interesul stăpânirii ruseşti îi transformase în agenţi ai desnaţionalizării, ţinând poporul ca şi lipsit de binefacerile harnice pe care trebuiau să le primească de la păstori [de – n.a.] suflete dezinteresaţi.

Am urmat armata şi în campania din Ungaria, nedeslipit de soldaţii acelui regiment, împărtăşind şi aici privaţiunile lupte[lor – n.a.] cu rezultate inegale duse cu bolşevicii lui Bela Kun în Ungaria nordică, cuprinzând sectorul Rakamaz-Szabolcs-Venczello-Hernad Nemety (campania de ajutorare dată Cehilor) […]”.

Într-o Europă unită, care ştie să-şi preţuiască simbolurile, vălul uitării se subţiază şi merită alungat definitiv de noile generaţii, interesate să-şi cunoască istoria netrunchiată.”

ION PETRESCU

(nepotul preotului-profesor Gh. Cotenescu)

Neamul Romanesc, nr5. 2011

 

Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă, de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul?… De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?… Ori măcar căutat…

Al doilea Război Mondial a schimbat faţa lumii. Şi s-a sfârşit acum mai bine de o jumătate de veac. Ştiţi asta, dragii mei.

Dar ştiţi şi cine l-a câştigat? Cine l-a câştigat în fapt? Cine-i realul lui câştigător?…

Încă în 1921 Profesorul Doctor Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) descoperă insulina. Substanţa care, an după an, salvează vieţile a milioane şi milioane de suferinzi de diabet. Care îi este brevetată de Ministerul Industriei şi Comerţului la 10 aprilie 1922, sub denumirea de «pancreină». Dar pentru care Banting şi McLeod primesc, în 1924, Premiul Nobel.

„La 7-8 luni de la apariţia rezultatelor definitive ale lui N.C. Paulescu în presa ştiinţifică internaţională(;) F.C. Banting şi C.H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului McLeod de la Universitatea din Toronto, fac publice rezultatele obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicate ca fiind ale lor. Adevăratul descoperitor protestează şi produce dovezile necesare, sprijinit de o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de forurile occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreieşti, având în vedere proasta reputaţie de antisemit pe care şi-o crease savantul român). Banting şi McLeod primesc Premiul Nobel(;). Se comitea astfel, cu o abjecţie senină, probabil cea mai mare escrocherie din istoria ştiinţifică a secolului XX.”(Răzvan Codrescu, Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum Esse, în volumul Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 19-20)

Escrocherie nici până astăzi reparată! (Oare de ce?…) Escrocherie despre care Dr. V. Trifu mărturiseşte public în 1944: „medici evrei m-au rugat să intervin pe lângă profesorul Paulescu şi să-l rog să nu mai combată jidovimea, ca să poată întreprinde ei, evreii, o campanie de pe urma căreia dânsul va obţine, cu siguranţă, Premiul «Nobel». Dar profesorul a refuzat categoric şi a preferat să se lase furat”. (Dr. V. Trifu, Profesorul Paulescu 1869-1931, Introducere la volumul Dr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, pag. 26)

«Să nu mai combată jidovimea»!

Dară cum anume o «combătea»?

„A adresat, în 1921, o lungă «Scrisoare către ovrei» (Paulescu, Cele patru patimi,  – «Scrisoare către Ovrei», pag. 182-211), în care le arăta, cu propriile lor mărturii, intenţiile criminale şi viţiile, în care s-au scufundat, – de ce sunt urâţi de lume, – ce soartă nenorocită îi aşteaptă.

Le vorbia despre legea divină a Iubirii şi-i chema în sânul Bisericii lui Christos”.(Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 45)

„Nu mai chinuiţi Omenirea, întreţinând Discordia şi provocând revoluţii şi războaie.

Lăsaţi lumea în pace, – şi binefacerile Păcei se vor revărsa asupra voastră.

Dar, mai presus de toate, cereţi lui Dumnezeu să aibă milă de voi şi să vă dea puţină înţelepciune, ca să nu mai persecutaţi Creştinismul, şi chiar să vă întoarceţi la Doctrina sublimă a lui Christos… pe care, în starea actuală de turpitudine morală, în care putreziţi, n-o puteţi pricepe”.(Nicolae C. Paulescu, Cele patru patimi şi remediile lor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 211)

„«Ovreii au rămas o naţie.

Această naţie e convinsă că Imperiul lumii îi aparţine.

Ea nu are ca mijloc de a realiza aceasta, decât corupţia spiritelor care duce la descompunerea socială.

Pentru a conchide, zicea Marchizul de la Tour du Pin, cu două decenii înainte (Marquis de la Tour du Pin: Vers un Ordre social chrétien (1907), citat de Leon de Poncins în La mystérieuse international juive, Paris 1936, pag. 272), emanciparea noastră depinde de sistemul Părinţilor noştri:

A nu se trata Ovreii decât ca străini, şi ca străini primejdioşi.

Să se recunoască şi să se abjure toate erorile filosofice, politice şi economice cu care ei ne-au otrăvit.

Să se reconstituie în ordinea economică, ca şi în ordinea politică, organele vieţii proprii, care ne făceau independenţi faţă de ei, şi stăpâni la noi acasă».

Iar Voltaire, care, deşi nu era nici ateu, nici materialist, voia să combată totuşi Catolicismul, – ca să placă asociaţiei oculte a Masoneriei, – nu s-a putut împiedica să scrie categoric, cu aproape două veacuri înainte, în «Dictionnaire Philosophique»:

«Ovreii cred că într-adevăr, într-o zi, prezicerile oracolelor lor se vor îndeplini şi că ei vor avea împărăţia pământului.»

Profesorul Paulescu era mult mai puţin vehement ca alţii. Totuşi, o adevărată furie a cuprins pe conducătorii Iudaismului, şi, fireşte, pe numeroşii lor «prieteni»(;).

Totuşi, medicii evrei continuau să-i trimită pe coreligionarii lor, pentru ca profesorul Paulescu, bun şi iertător, în faţa durerii, să le descurce cazurile inexplicabile şi să încerce să vindece pe cele disperate”.(Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 46)

Profesorul Paulescu, căruia „Clinica, Biologia şi Fiziologia i-au revelat cu o splendidă claritate, pe Creator, – «Cauza primară»:

«Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, nematerială, unică, înţeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce Fiziologia.

Această Cauză primară este Dumnezeu», proclama Paulescu în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi. (Paulescu, Noţiunile de «Suflet» şi «Dumnezeu» în Fiziologie – lecţie făcută la 18 februarie 1905, la Facultatea de Medicină din Bucureşti)” (Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 30)

Dorinţa curată şi fierbinte de a Îi sluji lui Dumnezeu: iată ce-i leagă întreolaltă pe profesor şi pe tineretul naţionalist Român!

Când, „la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern(;), are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu(;):

«Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră nu este tentativa decisă sau intenţia neconcretizată a unor tineri studenţi de a întrebuinţa violenţa în raporturile dintre guvernaţi şi guvernanţi.

Cauza ajunsă în judecarea domniilor d-voastră nu este vreo ostilitate mai mult sau mai puţin antisocială împotriva populaţiei evreieşti paşnice, muncitoare şi până la proba contrară prezumată a fi loială cu statul care o găzduieşte şi în care trăieşte.

Naţiunea Română a creat Statul Român. Naţiunea Română este singura răspunzătoare în Istorie. Dacă piere România, nu alţii, ci singuri noi, românii, vom fi vinovaţi.

Responsabilitatea aduce dreptul de a conduce şi, înainte de aceasta, dreptul la apărare.

Românii sunt un popor paşnic şi o naţiune conştientă. Suntem toleranţi cu străinii pentru că avem legitimitate pe pământul strămoşesc şi pentru că nu ne lipseşte capacitatea de a asimila de bună voie.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră este cea mai mare primejdie naţională şi socială din istoria de două milenii a poporului nostru.

Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european.

Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă.

În România nu există antisemitism nativ scop în sine din ură de rasă sau ură de religie. În România există numai un antisemitism reactiv de legitimă apărare împotriva unei agresiuni din exterior în complicitate cu trădare din interior.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Înainte de a vă retrage în camera de deliberare şi înainte de a lua o decizie, vă adresez o rugăminte. Vă adresez rugămintea să vă gândiţi că sunteţi exponenţii unei naţiuni căreia Dumnezeu îi interzice a se sinucide.

Rugămintea că n-aveţi chiar dreptul să uitaţi cele 34 generaţii premergătoare de români care vă privesc din cer şi din pământ.

Rugămintea să vă gândiţi că nu aveţi chiar întreg dreptul de a nu ţine seama de ce aşteaptă şi de ce nădăjduiesc de la d-voastră următoarele generaţii de români.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Sunteţi îndreptăţiţi să judecaţi după legile în vigoare şi după propria d-voastră conştiinţă.

Umila mea rugăminte şi mare rugăminte a istoriei sunt ca la criteriul legii şi la criteriul conştiinţei să adăugaţi criteriul Naţiunii care nu vrea să moară şi care nu trebuie să moară.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Vă însoţeşte rugămintea mea şi eu alături de întreaga Naţiune avem încredere în domniile d-voastră.»” (Dr. Şerban Milcoveanu, Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu? 30 noiembrie 1938, vol.I, Expunerea cronologică a faptelor, Editat fără scop lucrativ de Asociaţia foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi Liga pentru apărarea Adevărului istoric persoană juridică, Bucureşti, 2007, pag. 13-15)

,,…Bucuria vieţii tale

Fost-a să găseşti

Leacurile ideale

Firii omeneşti…”

rezuma, după zece ani de la trecerea în eternitate a savantului, vărul său primar, Cincinat Pavelescu.

Completa-vom oare astăzi:

«Stăruinţa faptei noastre

Este să le-urmăm.»?

 

 

RADU MIHAI CRIŞAN

Bucureşti, 13 septembrie 2008

 

,,Voi începe cuvântul meu cu o prezentare a unor lucruri care tin de mânãstirea de la care am venit aici, Mânãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus.

În 1971, la mânãstire la noi au venit doi germani, sot si sotie, oameni cu învãtãturã – sotul era doctor în drept si judecãtor la tribunalul din Karlsruhe, oameni credinciosi în legea lor, care au stat câteva zile la noi. Ei au aflat cã un pãrinte de la noi (pãrintele Serafim Popescu, Dumnezeu sã-l odihneas-cã) a fost în Germania si a lucrat trei luni la o institutie bisericeascã de ajutorare a epilepticilor numitã Betel (un cuvânt evre-iesc însemnând Casa lui Dumnezeu). Este o institutie mare, am aflat cã sunt în jur de cinci mii de ocrotiti în institutia aceea. Cei doi din Germania, aflând cã pãrintele Serafim a fost la Betel, la Bilefeld, ne-au spus cã la intrare la Betel este scris asa: “Pace celor ce vin, bucurie celor ce rãmân, binecuvântare celor ce pleacã”.

Nouã ne-au plãcut tare mult cuvintele acestea… si numai nouã, cã pe urmã am observat cã le plac tuturor oamenilor care vin la noi, închinãtorilor, vizitatorilor. Le repetã si ei, vor sã le tinã minte, le scriu… Deci, germanii aceia au vãzut cã nouã ne plac mult cuvintele acestea si au scris în cartea de onoare a mânãstirii: “Pace celor ce vin, bucurie celor ce rãmân, binecuvântare celor ce pleacã, doresc doi crestini din Germania tuturor celor care în urma lor vor sta la aceastã mânãstire”. Pentru cã aceste cuvinte îi privesc pe vizitatorii, pe închinãtorii mânãstirii, când se nimereste sã le vorbesc eu, le spun si cuvintele acestea; le spun cã si lor le doresc cei doi pace, bucurie si binecuvântare.

Sã le luãm pe rând:

Pace! Pacea aceea pe care au vestit-o îngerii la Nasterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pacea aceea pe care au cân-tat-o îngerii când au zis: “Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pãmânt pace, între oameni bunãvoire” (Luca 2, 14). Pacea pe care le-a fãgãduit-o Domnul Iisus Hristos ucenicilor când le-a zis: “Pace vã las vouã, pacea Mea o dau vouã, nu precum dã lumea vã dau Eu” (Ioan 14, 27). Pacea pe care le-a dat-o de fapt, pentru cã dupã Învierea Sa, Mântuitorul Hristos, întâlnindu-Se cu ucenicii, le-a zis: “Pace vouã!” (Ioan. 20, 19). Pacea, care este izvorâtã din nepãtimire, pentru cã Sfântul Marcu Ascetul spune cã „Nepãtimirea este pacea, si cei care ajung la nepãtimire, aceia ajung sã aibã pacea lui Dumnezeu în sufletele lor”.

Bucurie! Bucuria pe care a adus-o îngerul – Maicii Domnului, bucuria pe care a vestit-o îngerul dreptului Zaharia, când i-a spus cã “Bucurie si veselie vei avea si, de nasterea lui (a Sfântului Ioan Botezãtorul) multi se vor bucura” (Luca 1, 14). Bucuria pe care a avut-o în vedere Domnul Hristos când a zis: “Bucurati-vã si vã veseliti, cã plata voastrã multã este în ceruri” (Matei 5, 12) . Este vorba despre bucuria pe care a pomenit-o Domnul Iisus Hristos când a zis ucenicilor: “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea sã fie în voi si ca bucuria voastrã sã fie deplinã” (Ioan 15, 11). Este vorba de bucuria pe care le-a fãgãduit-o Mântuitorul ucenicilor când le-a zis: “Iarãsi vã voi vedea si se va bucura inima voastrã si bucuria voastrã nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22).

Este vorba de bucuria pe care le-a dat-o Domnul Iisus Hristos ucenicilor Sãi, întâlnindu-Se cu ei în ziua Învierii: “S-au bucurat ucenicii vãzând cã este Domnul” (Ioan 20, 20). Este vorba de bucuria pe care au avut-o ucenicii la Înãltarea Domnului Iisus Hristos, când au primit binecuvântarea Domnului, când s-au închinat Mântuitorului si “s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52).

Fãrã îndoialã cã aceeasi bucurie a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel când a zis: „Bucurati-vã pururea întru Domnul. Si iarãsi zic: Bucurati-vã” (Filip. 4, 4). Bucuria pe care a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel când a zis: “Bucurati-vã în nãdejde” (Rom. 12, 12)” si “Bucurati-vã cu cei ce se bucurã” (Rom. 12, 15). Este vorba de bucuria pe care o vom avea în împãrãtia lui Dumnezeu, pentru cã Domnul Hristos a zis în pilda cu talantii: “Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tãu” (Matei 25, 21). Bucuria pe care o are în vedere Biserica, atunci când zice, la cãlugãrire: “Fratele nostru (N) se îmbracã cu haina veseliei” (cea dintâi hainã a cãlugãrului este haina veseliei).

Sã nu uitãm niciodatã de bucurie (pãrintele Arsenie Boca, Dumnezeu sã-l odihneascã, zicea cã „un cãlugãr trist este un cãlugãr cu luminile stinse”). Este vorba, fãrã îndoialã de bucuria pe care o are în vedere Biserica atunci când, la slujba Sfântului Maslu, spune: “Facã-se, Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfintenie, îmbrãcãminte împãrãteascã, pavãzã puternicã, izbãvitoare de toatã lucrarea diavoleascã, pecete nestricatã, bucuria inimii, veselie vesnicã”.

Fãrã îndoialã, este aceeasi bucurie pe care o pomenim la sfârsitul Sfintei Liturghii, când se cântã “Fie numele Domnului binecuvântat de acum si pânã în veac” si când zicem: “Plinirea Legii si a proorocilor Tu Însuti fiind, Hristoase, Cel ce ai împlinit rânduiala cea pãrinteascã, umple de bucurie si de veselie inimile noastre, totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor”. Iatã ce lucruri frumoase putem sã avem în gând în legãturã cu aceastã urare frumoasã de bucurie.

Si, în sfârsit, binecuvântarea. Toate binecuvântãrile sunt în prelungire de la binecuvântarea de la Înãltarea Domnului Iisus Hristos, când Domnul Hristos, înãltându-Se la cer, Si-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat pe ucenici „Si pe când îi binecuvânta, S-a despãrtit de ei si S-a înãltat la cer” (Luca 24, 51).

Pentru cã astãzi pomenim pe Sfântul Moise Arapul, vreau sã spun cã în Filocalie gãsim douã scrieri ale Sfântului Ioan Cassian intitulate Convorbiri cu Pãrintii din Pustia Sketicã. În introducerea la aceste douã scrieri, una despre scopul si tinta vietii crestine si cealaltã despre dreapta socotintã, Sfântul Ioan Cassian spune cã în Pustia Sketicã din Egipt, unde a întâlnit mai multi pãrinti, cel mai iscusit dintre ei a fost Sfântul Moise Arapul (Sfântul Moise Egipteanul, Sfântul Moise cel din tâlhari).

Fiind Domnul Hristos rãstignit pe Cruce între doi tâlhari, unul dintre tâlhari a zis: “Pomeneste-mã, Doamne, în împãrãtia Ta!”, iar Domnul Hristos a zis: “Adevãr grãiesc tie, astãzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Este o mare bucurie sã stim cã un tâlhar a fost cel dintâi mostenitor al raiului. Gânditi-vã, un tâlhar nu-i un om care se plimbã si, stiu eu, zice o vorbã rea, ci unul care are la activul lui pãcate grele, omoruri, jafuri, a dat foc, a fãcut atâtea si atâtea rele si, cu toate acestea, Domnul Hristos l-a primit pentru pocãinta lui. De ce? Pentru cã Domnul Hristos a venit pentru pãcãtosi, aceasta sã nu o uitãm niciodatã! Nici când dormim sã nu uitãm cã Domnul Hristos a venit sã mântuiascã lumea de pãcate, pentru pãcãtosi, în folosul pãcãtosilor.

Si încã ceva: avem bucurie cã Maria Magdalena, o pãcãtoasã, o mare pãcãtoasã, a fost cea dintâi care L-a vãzut pe Domnul Hristos înviat din morti (dupã Evanghelia Sfântului Evanghelist Marcu). O femeie din care (tot Sfântul Evanghelist Marcu spune) Domnul Hristos a scos sapte draci. Acestea stiindu-le noi, nu avem cum sã nu ne bucurãm de Evanghelie ca dãtãtoare de nãdejde. Evanghelia – izvor de nãdejde. Evanghelia – izvor de bucurie.

În prelungirea celor stiute de noi din Sfânta Evanghelie, îl avem si pe Sfântul Moise Arapul, cel mai iscusit, cel mai întelept dintre sfintii din Pustia Sketicã, el, care mai înainte a fost tâlhar. În Pateric sunt multe cuvinte ale Sfântului Moise, iar în Filocalie avem cele douã convorbiri foarte importante, cu multã luminã îndrumãtoare de suflet.

Stiti de ce îmi place mie mult de Sfântul Moise Arapul? Pentru cã era un om comunicativ. Nu a fost un om închistat, nu a fost crispat, nu a fost un om posac, nu a fost un om rezervat, a fost un om care îsi arãta sufletul comunicând cu ceilalti, care aducea bucurie în jurul lui. În Pateric, în legãturã cu Sfântul Arsenie cel Mare, se spune cã cineva, cunoscându-i pe Sfântul Arsenie si pe Sfântul Moise Arapul si stiind cã Sfântul Arsenie era om retras, om necomunicativ, iar Sfântul Moise Arapul era comunicativ, a pus întrebarea: „Pe care-l primeste Dumnezeu, pe cel tãcut, sau pe cel comunicativ?” Si i s-a descoperit unui pãrinte cã pe Nil erau douã corãbii: într-una era Sfântul Arsenie asupra cãruia se pogorâse Duhul Sfânt, iar în cealaltã Sfântul Moise Arapul pe care-l hrãneau îngerii cu faguri de miere. Pânã la urmã, concluzia a fost cã pe amândoi i-a primit Dumnezeu, pe fiecare în felul lui, pentru cã fiecare si-a lucrat mântuirea în conditiile lui si dupã firea lui.

Fiecare om trebuie sã fie cum este lãsat de Dumnezeu, cã doar Dumnezeu l-a lãsat cu firea pe care i-a dat-o, numai sã fie disciplinat; dacã are de spus ceva sã stie ce sã spunã, sã stie cum sã spunã, sã stie cum sã aducã bucurie prin comunicare, iar cel care este retras, stiu eu… sã se roage mai mult, sã facã ceva el, ca retras, tot spre binele altora.

Dumnezeu îl primeste pe om în starea pe care i-a dat-o si în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mã gândesc cã o sã zicã Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacã ar fi cineva retras, nu o sã zicã Dumnezeu de ce a fost retras, dacã asa este firea lui, dacã asa este chipul lui de vietuire si asa este temelia existentei lui.

Vorbind despre sãrbãtoarea de mâine, Tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul, o sãrbãtoare tristã, o sãrbãtoare cu post (nu se prea potriveste cuvântul de sãrbãtoare cu cuvântul “tristete”), poate cã ar trebui sã insistãm asupra faptului cã avem si de ce ne bucura cã s-a întâmplat trecerea din lumea aceasta a Sfântului Ioan Botezãtorul.

Sfântul Ioan Botezãtorul a trecut din lumea aceasta, zice textul liturgic din condacul sãrbãtorii, dupã „o rânduialã oarecare dumnezeiascã”. Cinstita tãiere a capului Sfântului Ioan Botezãtorul a fost cu orânduialã dumnezeiascã. De ce? Ne spune mai departe: ca sã-L vesteascã celor din iad pe Mântuitorul nostru, pe Dumnezeu care S-a întrupat. “Slãvita tãiere a Botezãtorului, o rânduialã dumnezeiascã oarecare a fost”. Parcã nu-ti vine sã crezi! Cum se poate întâmpla un lucru rãu spre bine? Uite cã se poate! Dumnezeu a rânduit asa, folosind rãutã-tile oamenilor spre bine. Nu a creat Dumnezeu rãutãti; nu l-a creat pe Irod ca sã-l omoare pe Sfântul Ioan Botezãtorul, nu i-a creat pe rãstignitorii Domnului Iisus Hristos ca sã-L rãstig-neascã! Nu! Irod i-a tãiat capul Sfântului Ioan Botezãtorul, iar Irodiada a fost autorul moral al tãierii capului Sfântului Ioan Botezãtorul, fãrã sã se gândeascã nici Irod, nici Irodiada, nici fiica Irodiadei si nici unul dintre cei care au participat la moartea Sfântului Ioan Botezãtorul, cã fac un bine. De fapt ei au fãcut un rãu, dar un rãu care s-a îndreptat spre bine: omorându-l pe Sfântul Ioan Botezãtorul, sufletul Sfântului Ioan Botezãtorul s-a dus în iad ca sã-L vesteascã pe Mântuitorul acolo. Credinta noastrã este o credintã veselitoare, o credintã despovãrãtoare, o credintã eliberatoare, pentru cã putem sã ne bucurãm si de lucruri care nu sunt spre bucurie.

Cu toate cã Sfântul Ioan Botezãtorul a fost un om din pustie, un om care nu poate fi urmat de cei multi, mi se pare foarte interesant de observat cã a fost un om care i-a înteles pe oameni si societatea omeneascã. I-a îndrumat pe oamenii care au venit la el ca unul care a fost plin de Duhul Sfânt, de la început. Duhul Sfânt S-a sãlãsluit în trupul lui înainte de a se naste, atunci când Sfânta Elisabeta a primit vizita Sfintei Maria. Sfânta Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, pruncul a sãltat în pântecele ei si Sfânta Elisabeta a mãrturisit lucrul acesta si a zis: “De unde mie aceasta, ca sã vinã la mine – nu a zis verisoara mea? ci a zis – Maica Domnului meu? Cã iatã, cum veni la urechile mele glasul salutãrii tale, pruncul a sãltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 43-44). Atunci s-a umplut Sfântul Ioan Botezãtorul de Duhul Sfânt si în puterea Duhului Sfânt a rãmas tot timpul.

Dumnezeu nu dã daruri ca sã le ia, dã daruri ca sã le tinã, sã le tinã omul si sã le tinã si Dumnezeu în om. Pe la noi, la Fãgãras, când vin oamenii si vorbesc cu preotii, este o vorbã: “Dumnezeu sã-ti tinã darul, pãrinte”. Dumnezeu sã-ti tinã darul, sã rãmâi în dar, sã nu cumva sã pierzi darul! Dumnezeu sã-ti tinã darul! Sigur cã Dumnezeu ne tine darul.

Sfântul Ioan Botezãtorul a fost întrebat de oameni, ce sã facã sã se mântuiascã. Si au întrebat vamesii, ce sã facem, ca vamesi? Sã nu mai fim vamesi? Vamesii erau urgisiti, pentru cã erau functionari romani, evrei în slujba romanilor. Vamesii si desfrânatele erau douã categorii urgisite de evrei. Deci vamesii l-au întrebat pe Sfântul Ioan Botezãtorul – ce sã facã? Si Sfântul Ioan Botezãtorul a rãspuns: „Nu faceti nimic mai mult peste ce vã este rânduit” (Luca 3, 13). Adicã sã nu se îmbogãteascã din jafuri, din suprataxe si asa mai departe. Deci Sfântul Ioan Botezãtorul nu le-a zis „sã nu mai fie vamesi”, ci sã fie corecti. De ce? Pentru cã societatea în care trãia Sfântul Ioan Botezãtorul avea nevoie de astfel de functionari.

L-au întrebat soldatii, ei ce sã facã? Si a zis Sfântul Ioan Botezãtorul: „Sã nu asupriti pe nimeni, nici sã învinuiti pe nedrept, ci sã fiti multumiti cu solda voastrã” (Luca 3, 14). Si au întrebat si ceilalti oameni, noi ce sã facem? Si Sfântul Ioan Botezãtorul a zis: „Cel ce are douã haine sã dea una celui ce nu are, si cel ce are bucate sã facã asemenea” (Luca 3, 11). Adicã, Sfântul Ioan Botezãtorul a avut în vedere o egalizare a oamenilor, care sã se facã din prisos; fiecare sã dea din prisosul sãu celui ce nu are nici cele de trebuintã. Bineînteles cã lucrurile nu trebuie întelese literal, cã dacã ai douã haine, neapãrat trebuie sã dai una. Este vorba de un principiu, de o rânduialã, adicã sã fim întelegãtori fatã de cel care are trebuintã de ceea ce ai putea sã-i oferi tu.

Mai este ceva frumos în viata Sfântului Ioan Botezãtorul, ceva ce impune atentie si respect. Faptul cã, odatã, ucenicii lui si-au arãtat nemultumirea si i-au atras atentia Sfântului Ioan Botezãtorul cã dupã Domnul Hristos se duce mai multã lume decât dupã el. Sfântul Ioan Botezãtorul a zis: „Cel ce are mireasã este mire, iar prietenul mirelui se bucurã cu bucurie de glasul mirelui”. Si apoi a zis un cuvânt pe care ar trebui sã-l avem în vedere ca îndreptãtor pentru întreaga viatã: “Acela trebuie sã creascã, iar eu sã mã micsorez” (Ioan 3, 29-30). Numai Dumnezeu poate sã vorbeascã asa! Omul, sã stiti cã nu poate! Si dacã vorbeste si omul asa, sigur este luminat de Dumnezeu. “Acela trebuie sã creascã, iar eu sã mã micsorez”…

Ce bine ar fi sã avem noi în vedere lucrurile acestea! Ce bine ar fi sã dorim ca Domnul Hristos sã fie întotdeauna preamãrit! Este ceea ce a spus si Maica Domnului la Nunta din Cana Galileii: „Faceti orice vã va spune”. Nu luati seama la altcineva, El sã fie preamãrit! Mirele sã fie preamãrit, nu prietenul mirelui! Prietenul mirelui are bucurie din faptul cã e prieten cu mirele.

Am zis la începutul expunerii despre Tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul cã este o sãrbãtoare tristã, dar este si o sãrbãtoare de bucurie. Ne bucurãm cã a existat un om în lumea aceasta care a stat împotriva fãrãdelegii chiar cu riscul de a muri! S-a dus la Irod si i-a spus cã nu face bine, cã legãtura pe care o are el cu cumnata lui nu este bunã. Irod l-a bãgat la închisoare si dupã aceea i-a tãiat capul. Si Sfântul Ioan Botezãtorul a rãmas pe punctul acesta de vedere, cã Irod nu face bine. Ce fain ar fi în lumea aceasta dacã ar fi multi oameni care sã se lupte împotriva fãrãdelegii spunându-i rãului rãu si sã nu aibã ezitãri sã atragã atentia atunci când ceva trebuie îndreptat!

Este mare lucru sã poti fi îndreptãtor de oameni. Când vezi cã ceva nu-i în regulã, sã gãsesti modalitatea sã-i spui, bineînteles, asa cum este omul, nu cu rãutate, nu cu mândrie, si mai ales sã-i spui de ce nu este bine, sã-i spui cum ar fi bine sã facã. Si-atunci suntem pe urmele Sfântului Ioan Botezãtorul si n-o sã ne taie nimeni capul! În sfera noastrã, între noi, frãteste, prieteneste, cu dorinta de a se îndrepta lucrurile, am putea mãcar o datã, de douã ori, sã spunem un lucru, chiar dacã oamenii nu tin seama de el.

Închei cu dorinta de pace, bucurie si binecuvântare. Dumnezeu sã ne ajute tuturor!”

(Revista Noua Arhiva Romaneasca – PACE , BUCURIE SI BINECUVANTARE , Ciucea, 28 august 1998)

“Prin anii ‘20-’30 ai copilăriei şi adolescenţei mele se vorbea mult despre o carte a lui Julien Benda, La Trahison des clercs. Se discuta cu aprindere rolul, misiunea intelectualului în societate, şi opiniile contradictorii se ciocneau. Unii susţineau cu pasiune retragerea şi menţinerea în faimosul turn de fildeş (la tour d’ivoire), alţii cereau imperios implicarea în viaţa publică.
Era după Primul Război Mondial, şi pricina disputei se afla în apariţia curentelor moderniste, faţă de care atitudinile intelectualilor erau diferite. În general, marile conflagraţii dau naştere la mentalităţi noi, provoacă zguduiri în structurile sociale şi politice şimodificări în Weltanschaung-ul intelectualilor. Probabil că ascuţirea instinctului de conservare face să sporească setea de viaţă materială în dauna celei spirituale. Puţini sunt aceia care, năzuind mai intens spre absolut, se izolează căutând liniştea duhului. Aşa s-a întâmplat cu modernismul atunci, aşa se întâmplă după cel de-al Doilea Război Mondial cu postmodernismul. Dar spre deosebire de modernism care, cu precădere se aplică sau se exprimă prin mutaţii în limbajul artelor (vezi Dedaismul, Futurismul, Lettrismul etc.), postmodernismul se extinde, ajungând să cuprindă toate aspectele vieţii şi impunându-se prin mijloacele politice internaţionale. Ceea ce predică este o solidaritate nu numai internaţională, căci naţiunea este supusă desfiinţării, ci planetară. Dar ce fel de solidaritate va fi aceasta? Oare cea a iubirii semenului, poruncită de Mântuitorul Hristos şi pe care Biserica o promovează? Mi se pare a vedea profilându-se mai degrabă o solidaritate în diferenţe faţă de cel pe care Nietzsche îl numea departele nostru.Căci, proiectul a ceea ce se cheamă globalizare se întemeiază nu pe valorile nobile ale culturilor tradiţionale, care începeau cu religia şi filosofia, ci pe valorile utilitare ale civilizaţiei, care sporesc egoismul până la ultimele consecinţe, atât în gândire, cât şi în acţiune. Cultura pe care încearcă să o edifice, „făcătorii” globalizării se sprijină tocmai pe aceste valori ale vieţii practice şi e departe de ceea ce susţin ei a fi, adică o sinteză a culturilor naţionale, în realitate ignorate cu totul şi menite pieirii. Iar drama, care abia a început, este mai cu seamă a popoarelor mici, cu frumoase identităţi culturale şi care, puse în faţa unei aşa-zise superculturi globale, încep a pierde treptat preţioasele valori ale istoriei şi culturii proprii şi aleargă după mode şi modele străine de fiinţa lor. Masele sunt, fireşte, atrase de viaţa de plăceri fără stavilă ce li se oferă în numele unei libertăţi absolute (nu departe de libertinaj) şi nu mai sunt atente la demolarea scării de valori, care menţine omul în calitatea sa de creatură a lui Dumnezeu. Au apărut, de altfel, doctrine care consfinţesc sau fundamentează noua „viziune” despre lume şi om, ca New Age-ul american, de pildă. Abolind trecutul, această „era nouă” exaltă prezentul ca singură dimensiune a timpului, izgonind pe Dumnezeu din Creaţie şi luând omului demnitatea de făptură a Logosului Divin.
De altfel, mi-am permis să spun în repetate rânduri, că lupta dintre carte şi televizor mi se pare a se cristaliza în elementele materiale, cuvântul scris şi ziditor al minţii şi imaginea fugitivă, răvăşitoare de minţi, lupta dintre expresia Logosului şi cea a vrăjmaşului său. De aceea mărturisesc întotdeauna apartenenţa mea la Galaxia Gutenberg, adică la lumea Cuvântului, şi refuzul de a accepta galaxia televizorului şi internetului. Acestea din urmă au devenit, de fapt, arma numărul unu a globalizării, care-l scot pe om din starea sa normală de fiinţă gânditoare şi conştientă de originea sa divină. Şi cum au cucerit majoritatea minţilor contemporane şi, din nefericire, şi pe acelea ale copiilor, au devenit în mare măsură o şcoală a răului. Filmele care se dau înfăţişează cu predilecţie crime, scene erotice, scene de groază. Auzim despre copii care ucid, „fiindcă aşa au văzut la televizor”. Viaţa omului a devenit fără preţ, fiindcă nu îi mai învaţă nimeni despre omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă, Dumnezeu Însuşi este defăimat şi supus la blasfemii. Nu ştiu dacă aţi văzut cum în Vinerea Mare, pe postul TV, fost Pax, actualmente Senso, a fost difuzat un film aşa-zis „documentar” despre viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Nu pot să rostesc ceea ce spunea, contestându-se dumnezeirea Lui, adevărul Evangheliilor şi al altor lucruri. Secularizarea sporeşte şi prin astfel de iniţiative cumplite, pornite din impulsuri luciferice, cum este şi traducerea cărţii americanului Dan Brown, operând în acelaşi sens contestarea divinităţii Mântuitorului. Şi nimeni nu se alarmează. În ţara noastră atât de credincioasă în tradiţia Ortodoxiei ei, pe care nu au putut-o desfiinţa nici 45 de ani de ateism, operează astăzi influenţe venite dinspre ţările care operează globalizarea. Departe de a ajuta la formarea intelectualilor, mass-media îi deformează şi prin limbă, folosită adesea impropriu, eronat, de către persoane fără pregătire necesară.
Din nefericire, şi învăţământul suferă de pe urma imitării modelelor străine. Dintre materiile de studiu, dispar sau scad cu totul în importanţă cele umaniste: limba, literatura, istoria, filosofia etc., peste tot se cultivă cele legate de interesele societăţii de consum: finanţele, comerţul, informatica, tehnologiile etc. Metodele de predare şi examinare s-au modificat în aşa fel încât rezultatele de la faimoasele grile sunt deprimante de-a dreptul. Se pare, după statistici, că la ultimele examene de bacalaureat şi capacitate au promovat doar 30% din candidaţi, ceea ce oferă o imagine dureroasă a viitorilor intelectuali ai ţării.
Am fost fericiţi noi, profesorii bătrâni, când s-a reintrodus Religia în şcoli, având convingerea că şi pe calea aceasta se va perpetua credinţa străbună, şcoala devenind un adjuvant al Bisericii, restabilind astfel echilibrul în tabla de valori a neamului nostru.
Dar, pe de altă parte, aflăm cu stupoare despre introducerea unei materii „educative”, căreia nu-i rostesc numele, menite, zice-se, să-i ferească pe tineri de primejdiile care îi aşteaptă în viaţa lor fizică. Şi de la şapte-opt ani, copii sunt învăţaţi lucruri cu totul nepotrivite vârstei şi curăţiei lor, fiindcă inocenţa învinsă de curiozitate va intra într-un univers insidios, cu atât mai periculos cu cât e prezentat ca foarte util pentru abordarea „vieţii”. Au şi început să vină ecouri ale unor întâmplări nefaste petrecute între copii de 10, 12 şi 14 ani. Şi avem aprehensiunea orientării interesului tinerilor către aceste date care pot duce la preocupări inferioare, nocive în acelaşi timp pentru trup, pentru morală, intelect şi spirit. Doar o cateheză extraordinar de bine condusă va putea combate efectele acestei erori,ale cărei urmări ar putea ajunge de la desfrâu până la păcatele strigătoare la cer, pedepsite cu foc din cer la Sodoma şi Goora, dar considerate astăzi ca expresii ale maximei libertăţi şi civilizaţii în lumea globalizată. Frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, cum se spunea în popor, erau comandamentele sub a căror protecţie se desfăşura viaţa noastră, atât în educaţia primită acasă, cât şi în cea din anii de şcoală în prima jumătate a secolului trecut.
După instalarea regimului comunist s-a încercat răsturnarea sistemului nostru de învăţământ, dar citadela edificată de Spiru Haret nu a putut fi clintită. S-a scos din şcoli Religia, înlocuită cu materialismul marxist, şi s-a adăugat limba rusă (pe care n-a învăţat-o şi n-o mai ştie nimeni), dar structura n-a putut fi atinsă. Pregătirea viitorilor intelectuali s-aputut realiza, în parte, în ciuda demolărilor din scara naţională a valorilor, făcute prin intermediul nespecialiştilor, instalaţi în locul marilor profesori pierduţi în închisori ca Gheorghe Brătianu, marele istoric, ori Mircea Vulcănescu, strălucitul filosof.
Astăzi însă, învăţământul nu mai modelează minţi şi suflete, fiindcă tineretul nu urmăreşte, decât cu rare excepţii, o viaţă de studiu, ci, intraţi în cursa unei concepţii hidoniste asupra existenţei, aşteaptă plăcerile pe care i le hărăzeşte societatea de consum.
Din fericire, tinerii care fac excepţie sunt îmbrăcaţi în platoşa credinţei şi avem nădejde că ei vor purta mai departe, cu vrednicie, mesajul creştin al Bisericii noastre Ortodoxe, păstrând neatins tezaurul de valori ale neamului, în ciuda tendinţelor contemporane, ale promotorilor globalizării. Cu aceştia implementează planul lor de modificări esenţiale în societate, de la individ la familie, la învăţământ şi viaţă publică, întemeindu-se pe valorile civilizaţiei, şi nu pe acelea ale culturii, ceea ce interesează este informaţia şi nu formaţia. Totul se face pentru prezent, dar nu pentru comuniune între oamenii în spirit creştin, ci pentru libertatea satisfacerii oricăror plăceri, a oricăror bucurii egoiste. De formaţia unor modele pentru viitor nu se mai preocupă nimeni: nici educaţia în familie (pe cale de dispariţie cun oile dispoziţii ale legalizării căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, cu fertilizarea în vitro etc.), nici educaţia în învăţământul în care prosperă doar, cum am mai sus, disciplinele de comerţ, finanţe, informatică şi tehnologii tot mai noi şi mai în răspăr cumorala creştină. Elitele tinere, evident mai nonconformiste ca şi orişicând, fascinate de perspectivele oferite de o libertate absolută şi de înnoirile spectaculoase aduse de tehnologiile cele mai îndrăzneţe, adoptă modul de viaţă cel nou, nelegat de istoria, de tradiţiile culturii naţionale şi promovează cu entuziasm, postmodernismul. Sigur că în ţările mai demult secularizate fenomenele se petrec cu mai puţine comoţii, ca în Franţa de pildă, unde un secol întreg al XVIII-lea, zis al Luminilor, a pregătit mentalităţile necesare receptării înnoirilor răsturnătoare. În virtutea acestor disponibilităţi, probabil, Franţa a şters din Constituţia viitoarei Europe Unite unul dintre primii paşi spre globalizare, articolul privitor la creştinism ca religi ea continentului european.
Un grup de peste 30 de francezi din Asociaţia Francois Maurice pentru francofonie , venit în iunie la Văratic să le vorbesc despre Uniunea Europeană, mi-au spus că nu mai au voie să poarte semnele credinţei, adică crucea sau iconiţele. Iar o chinezoiacă din grup cetăţeană franceză, dar cine ştie cum, de religie islamică, a completat: „Et même la semilune, madame”, dar nu erau afectaţi de fel de radierea creştinismului ca religie a continentului şi au rămas foarte miraţi când le-am amintit celebra definiţie dată de marele lor poet Paul Valéry spiritului european, enumerând componentele sale: filosofia greacă, dreptul roman şi Biserica Romano-Catolică”. Dar cum ne aflam după vizita Papei Giovanni Paolo II la Bucureşti şi a Patriarhului Teoctist la Roma, vizite pe care le-am urmărit cu emoţie, am înlocuit „Biserica Romano-Catolică” prin „Biserica creştină nedivizată”, ca la începuturile ei, de fapt, mizam pe admirabila atitudine a Papei Giovanni Paolo II, care gândea atât de drept şi adânc la viitoarea soartă a unei umanităţi globalizate, adică total secularizate, şi a avertizat public despre pericolul distrugător al tendinţelor actuale care ne despart de Dumnezeu. Şi le-am mai vorbit despre o primă tentativă de unire europeană a umaniştilor creştini din Renaşterea târzie, făcută de Erasmus, călugăr umanist, şi la care au aderat şi alţi preoţi şi călugări germani şi englezi. Dar iniţiativa nu a reuşit întemeindu-se pe datele spiritului şi intelectului la care prea puţini aveau acces. Astăzi însă, apelul globalizanţilor se adresează părţii poftitoare şi profitoare din om, care atrage în jos mlaştina materiei în care omului lumesc îi place să se scalde în vreme ce omul lăuntric suferă.
De aceea îi revine intelectualului credincios misiunea de a se înrola în rândurile fiilor Bisericii, ale slujitorilor ei, pentru a lupta împotriva tendinţelor despărţitoare de Dumnezeu şi ucigătoare de suflet, urmărite de susţinătorii doctrinei New Age şi a celorlalte ce ţintesc spre acelaşi scop: îndepărtarea omului de Creatorul, de Tatăl, de Logos-Cuvântul, Făcătorul, Mântuitorul şi Judecătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, fără de Care nimic nu se poate face şi Care este cu noi în fiecare clipă până la sfârşitul veacului.
Slăvit şi binecuvântat fie numele Lui în veci!”
_____________________________________
Ultimul articol scris de Acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga pentru întâlnirea ecumenică de la Mitropolia Alba-Iulia organizata de I.P.S. Andrei; tipărit cu bunăvoinţa I.P.S. Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor

Revista “Noua arhiva romaneasca”

 

Act for Culture in Europe!
The newsletter of the we are more campaign # 12 – March 2013

Newsletter March 2013 by Culture Action Europe is licensed under a
Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 3.0 Unported License.
.
La version française ci-dessous

INTRODUCTION ›››

Dear campaign supporters,

Spring is arriving to Brussels and after a long winter break we’re excited about getting in touch again with the first campaign newsletter of the year.

We hope you’ll enjoy the read – don’t miss out on the fact we’ve started to produce longer and more elaborate items in our Brussels news-section, giving you more detailed information about the current state of the EU-negotiations and the campaign demands. Click on ‘Read more’ to get the full picture of what’s at stake for culture right now!

Warm regards,
The Culture Action Europe team.

CAMPAIGN NEWS ›››

Launch of the ‘2013 European Debates’
The 2013 European Debates promoted by Culture Action Europe consists of a series of debates on European issues linked to the campaign message and animated by the advocacy network’s members across Europe. The ultimate goal of the debates is to foster the emergence of a citizen’s agenda for a sustainable, just and democratic Europe, based on a new social contract of which culture and the arts are pillars. Designed as a set of stimulating conversations, the outcomes of the 2013 European Debates will be recapped during CAE’s annual conference towards the end of the year. The first debates will be hosted by the spring conference organized by Opera Europa and RESEO in Vienna (on the theme of ‘Engaging citizens in the creation process in times of social and economic instability’, April 4-7) and IETM’s Spring Plenary in Dublin (as part of their ‘Big debate: How to trust and be trusted’, April 11-14).

Advocacy advice and outcomes from Nordic campaign project now online
In 2012, Intercult and Culture Action Europe co-lead the campaign project ‘we are more – Gathering Nordic cultural operators to joint advocacy actions’ supported by the Capacity Development module of the Nordic Council of Ministers’ Art and Culture Programme. The project included a kick-off advocacy workshop, an activity phase with individual advocacy actions, the production of a joint political statement signed by more than 100 organisations, an evaluation meeting as well as several joint conferences and public debates. Read more in the handbook that includes concrete advocacy advice and interviews with the project partners (project summary in English, interviews in Scandinavian)!

BRUSSELS NEWS ›››                                                                  

The long journey towards the future EU budget continues
On 7-8 February, the national leaders of the EU Member States stroke a political agreement on the global EU budget for 2014-2020. The national leaders propose a global budget of €910bn in payments and €960 billion in commitments (equivalent of 0,95% of EU Gross National Income), which is €12 billion less than Van Rompuy’s proposal in November 2012,, and much less than the European Commission’s initial proposal of €1.033bn. The proposed amount represents a lower percentage of the EU GNI than the current budget for 2007-2013. It is the first time in EU history that Member State leaders agree on a lower budget compared to the previous budgetary period.

In the Council proposal, the global amount for Heading 3, which includes funding for culture, rights, security, citizenship initiatives and consumer protection, has been increased in relation to the 2007-13 EU budget, which is an achievement, but reduced by 15% compared to the initial EC proposal. It is still too early to assess the impact of the Council proposal on the ‘Creative Europe’ programme.  Read more

EP rapporteurs for the structural funds defend Culture in the ‘Trilogue’
The ongoing inter-institutional discussions on the Cohesion package aim to reach a compromise between the positions of the European Parliament and the Council positions. The representatives of the EP in these so-called ‘Trilogue’ negotiations (that include the Chairs of relevant committees, as well as rapporteurs and shadow rapporteurs for the funds) defend the position adopted in the EP reports while the Council defend the position adopted in its partial general approach. The EP reports introduce several explicit references to culture. Read more

Still hope for quick adoption of ‘Creative Europe’
Given the many points in common between the EP report and the Council position, an adoption of ‘Creative Europe’ in a so-called first reading is still possible, even if the negotiations on the global budget may impact on the ongoing inter-institutional negotiations, opening the door to a possible stalemate. A first reading agreement would ensure that the programme could be launched on time for 2014, and reduce the risk of a funding gap between the current programming period and the new one. Read more

CULTURE ACTION EUROPE NEWS ›››
New members
Culture Action Europe warmly welcomes its new member Asociación de Profesionales de la Gestión Cultural de Canarias in Las Palmas de Gran Canaria, Canary Islands.

Join Culture Action Europe
A growing coalition gathering committed cultural operators who want to make culture a driving force in Europe is a key element to our common success. So do not hesitate to contact us (advocate@cultureactioneurope.org) if you want to be part of this movement too! Detailed information about membership is available here.

MEMBERS’ AND PARTNERS’ NEWS ›››

OPERA EUROPA & RESEO
Joint conference on Citizenship, Vienna, 4-7 April 2013
In line with the 2013 European Year of Citizens, the discussions at Opera Europa’s and RESEO’s joint conference will deal with the place of art and culture, and opera in particular, in today’s society. Should each European citizen have the right to opera, the most European art form? How can culture contribute to shaping tomorrow? How should our institutions adapt to better face what awaits?

KUNSTEN ´92
Analysis: effects of budget cuts in Dutch culture
Kunsten ’92 asked a number of specialists from all parts of the culture sector to investigate the effects of the cuts on the system as a whole. A translation of the summary is available in English.

DSI Swinging Europe
ArtEpi Green Performing City
DSI Swinging Europe is one of the driving forces behind the ArtEpi project. ArtEpi is a moveable micro-city organized around a series of sustainable, environment- and resource-conscious building activities. The project involves artists and scientists.

TILLT
Creative Clash conference at Goethe institute in Brussels, 19 March
On the occasion of the project’s final conference in Brussels, TILLT will launch, together with partners from all over Europe engaged in artistic interventions, the Creative Clash: European Network for Artistic Interventions.

ON THE MOVE
Charter for a sustainable and responsible cultural mobility
On the Move recently launched a new online toolkit for cultural professionals, funders and policy-makers willing to respect social and environmental standards whenever they practice, fund or support cultural mobility.

CULTUUR-ONDERNEMEN/CULTURE-ENTREPENEURSHIP
Presentation of handbook on Training Artists For Innovation on April 9 in Brussels
In the handbook Training Artists For Innovation – competencies for new contexts, Cultuur Ondernemen presents competencies that today’s artists need and explains how to set up trainings for artists to implement artistic interventions in organisations successfully.

EUROPEAN MUSIC COUNCIL
3rd European Forum on Music in Glasgow, Scotland, 18 – 21 April 2013
The Forum, organized by the EMC, will be hosted in the UNESCO City of Music, Glasgow, which particular history of regeneration through music and culture will be reflected in the conference by two main topics: Europe and the western socio-economic model is in crisis– what role can music play? And the Particular example of Glascow with the 1991 nomination as European Capital of Culture that set the start for Glasgow’s regeneration through culture.

ROBERTO CIMETTA FUND
Open call for travel grants
The Roberto Cimetta Fund recently launched the second 2013 open call for travel grants. The d eadline is 31 March 2013 and applications can be submitted in Arabic. Results will be announced on 1 June 2013.

Partners:

ENCATC
New issue of the Journal of Cultural Management and Policy
The objective of the ENCATC Journal of Cultural Management and Policy is to stimulate the debate on the topics of cultural management and cultural policy among scholars, educators, policy makers and cultural managers. The Journal is based on a multidisciplinary perspective and aims at connecting theory and practice in the realm of the cultural sector.

COMIX4 Project
The COMIX4= COMICS FOR EQUALITY Award, lead by Africa e Mediterraneo, is a project and competition funded by the European Union open to comic artists with a migrant background from all 27 EU member states, EFTA countries and countries that have applied for / are in the process of EU-membership (Croatia, Montenegro, Serbia, FYRM, Turkey, Albania, Bosnia and Herzegovina, Kosovo). There are 3 categories: The fight against racism, Stories of migration and Stereotypes. An author may submit a maximum of three comic stories per category Six prizes of 1.000€ each will be awarded as part of the competition: three prizes will be assigned by the jury and three prizes will be awarded by website users. Deadline is 30^th of June 2013.

TANDEM–Cultural Managers Exchange Turkey–European Union 2013-2014
TANDEM–Cultural Managers Exchange Turkey–European Union aims at establishing long-term partnerships between cultural organisations from Turkey and the EU countries. TANDEM Turkey-EU is targeted on engaging participants in an intense international collaboration process, including placements and realisation of a shared interdisciplinary project. TANDEM starts with a Partner Forum in May 2013 in Turkey. Deadline to apply 24 March.

S’engager pour la Culture en Europe!

La newsletter de la campagne we are more – n° 12 – mars 2012

Newsletter March 2013 by Culture Action Europe is licensed under a
Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 3.0 Unported License.

INTRODUCTION ›››

Chers supporters de campagne,

Le printemps arrive sur Bruxelles et à l’issue d’une longue trêve hivernale, nous sommes ravis de reprendre contact avec la première newsletter de l’année.

Nous espérons que vous profiterez de cette lecture – n’oubliez pas que nous rédigeons désormais des publications plus longues et plus approfondies dans la section Nouvelles de Bruxelles, où vous trouverez davantage d’informations sur les avancées des négociations européennes et sur les revendications de la campagne. Cliquez dès maintenant sur « lire plus» pour un aperçu complet des actualités du secteur culturel!

Chaleureusement,
L’équipe de Culture Action Europe.

NOUVELLES DE LA CAMPAGNE ›››                                                                  

Lancement des « Débats européens 2013 »
Les « débats européens 2013 », promus par Culture Action Europe, sont une série de débats sur les questions européennes en relation avec le message de la campagne. Ces débats sont animés à travers l’Europe par les membres de notre réseau de promotion et de défense de la culture. L’objectif final de ces débats est d’encourager la mise en place d’un agenda citoyen pour une Europe durable, juste et démocratique, basée sur un contrat social nouveau, dont la la culture et l’art seraient des pilliers. Les « Débats européen 2013 » ont été conçus comme un ensemble de conversations stimulantes, dont les conclusions seront reprises lors de la conférence annuelle de CAE à la fin de l’année. Les premiers débats seront hébergés, au printemps, par la conférence organisée par Opera Europa et RESEO à Vienne (autour du thème « Engager les citoyens dans le processus créatif dans une période d’instabilité économique et sociale » du 4 au 7 avril) et par la réunion plénière de printemps de l’organisation IETM à Dublin (dans le cadre de leur grand débat sur la confiance, du 11 au 14 avril).

Des conseils sur l’art de la promotion d’une cause et les conclusions de la campagne nordique sont maintenant en ligne
En 2012, Intercult et Culture Action Europe ont dirigé ensemble le projet de la campagne « we are more – rassembler des acteurs culturels des pays nordiques pour des actions communes de défense et de promotion de la culture», soutenu par le module « développement des compétences » du programme du Conseil nordique des ministères des arts et de la culture. Le projet comprenait un atelier de lancement d’activités de promotion d’une cause, une phase d’activités avec des actions individuelles de lobbying, la rédaction d’une déclaration politique commune signée par plus d’une centaine d’organisations, une réunion d’évaluation ainsi que plusieurs conférences communes et débats publics. Vous trouverez plus d’informations dans le manuel qui reprend des conseils pratiques de promotion et défense d’une cause et les interviews des partenaires du projet (notez que le résumé du projet est en anglais, les interviews en langues scandinaves) !

NOUVELLES DE BRUXELLES ›››

Le long chemin vers l’adoption du futur budget de l’UE n’est pas encore arrivé à terme
Le 7 et 8 février dernier, les dirigeants nationaux des Etats membres de l’Union sont parvenus à un accord politique sur le budget européen pour la période 2014-2020. Le budget global qui a été proposé prévoit un montant équivalent à 910€ milliards en crédits

de paiement, et 960€ milliards d’euros de crédits d’engagement (ce qui équivaut à 0,95 % du revenu national brut de l’UE), soit 12 milliards d’euros en moins que la proposition du président du Conseil européen, M. Van Rompuy, en novembre 2012 et bien moins que les 1 033 milliard d’euros proposés plus tôt par la Commission. Le montant proposé pour 2014-2020 équivaut aussi à une part moins importante du RNB de l’UE que le ratio pour la période actuelle (2007-2013). C’est la première fois dans l’histoire de l’Union européenne que les chefs des Etats membres s’accordent sur un budget moins important que pour la période budgétaire précédente.

Dans la proposition faite par le Conseil, le montant accordé à la rubrique trois, qui finance notamment la culture, les droits, la sécurité, les initiatives citoyennes et la protection des consommateurs est plus important par rapport à la période précédente, ce qui constitue une avancée même s’il reste inférieur de 15 % à la proposition initiale de la Commission. Il est encore trop tôt pour évaluer les impacts de la proposition du Conseil sur le programme « Europe Créative ».  Lire plus

Les rapporteurs du Parlement pour les fonds structurels défendent la culture dans les négociations du « Trilogue » actuelles.
Les négociations interinstitutionnelles actuelles sur le paquet législatif de la politique de cohésion visent à aboutir à un compromis entre les positions du Parlement européen et les positions du Conseil. Les représentants du Parlement dans ces négociations dîtes du « Trilogue » (qui rassemble les présidents des commissions parlementaires concernées ainsi que les rapporteurs et rapporteurs fictifs pour les fonds) défendent les positions adoptées dans les rapports parlementaires alors que le Conseil soutien la position exprimée dans l’approche générale partielle. Dans les rapports du Parlement, la culture est mentionnée expressément à plusieurs reprises. Lire plus

Une adoption rapide du programme ‘Europe Créative’ encore possible
Aux vues de la ligne commune suivie par le rapport du Parlement et par la position du Conseil des ministres de la Culture,  une adoption de la base légale « en première lecture » est encore envisageable, bien que les négociations du budget global puisse impacter sur les négociations inter institutionnelles en cours, ouvrant la voie à une possible impasse politique. Une adoption en première lecture permettrait que le programme « Europe créative » soit lancé en 2014 et que le risque de déficit de financement entre la période de programmation actuelle et la suivante soit moindre. Lire plus

NOUVELLES DE CULTURE ACTION EUROPE ›››

Nouveaux Membres
Culture Action Europe souhaite chaleureusement la bienvenue à son nouveau membre : la Asociación de Profesionales de la Gestión Cultural de Canarias  établie à Las Palmas de Gran Canaria, aux Iles Canaries.

Rejoignez Culture Action Europe
Une coalition toujours plus large d’opérateurs culturels engagés et soucieux de faire de la culture l’une des forces motrices de l’Europe est la condition sine qua non de notre succès. N’hésitez pas à nous contacter (advocate@cultureactioneurope.org) si vous souhaitez vous aussi rejoindre le mouvement! Des informations plus détaillées sur l’adhésion sont disponibles ici.

NOUVELLES DES MEMBRES ET PARTENAIRES ›››

OPERA EUROPA & RESEO
Conférence conjointe sur la citoyenneté à Vienne, du 4 au 7 avril 2013
Dans la lignée de l’année de la citoyenneté de la Commission européenne, la conférence commune des associations Opera Europa et RESEO portera sur la place des arts et de la culture – de l’opéra en particulier – dans la société actuelle. En effet, chaque citoyen de l’Union a-t-il droit à l’opéra, l’art européen par excellence ? Quel rôle la culture peut-elle jouer dans la construction du futur ? Et comment nos institutions doivent-elles évoluer pour mieux gérer demain ?

KUNSTEN ´92
Analyse: les effets des mesures d’austérité sur la culture néerlandaise.
L’association Kunsten ’92 a chargé plusieurs spécialistes de tous les domaines culturels de s’intéresser aux effets des mesures d’austérité sur l’ensemble du secteur culturel des Pays-Bas. Une traduction en anglais du résumé est disponible ici.

DSI Swinging Europe
ArtEpi Green Performing City
DSI Swinging Europe est à l’origine du projet ArtEpi : une micro-ville, qui voyage et qui s’organise autour d’une série d’activités de construction durables et responsable du point de vue des ressources et de l’environnement. ArtEpi est le fruit d’une collaboration entre artistes et scientifiques.

TILLT
Conférence Creative Clash à l’institut Goethe de Bruxelles, le 19 mars
A l’occasion de la conférence finale du projet tenue à Bruxelles, TILLT lancera Creative Clash: le Réseau européen d’événements artistiques, en collaboration avec des partenaires artistiques de toute l’Europe.

ON THE MOVE
Charte pour une mobilité pérenne et responsable des artistes et opérateurs culturels
On the Move a récemment produit cette Charte afin d’aider les artistes, les professionnels de la culture, les organisations et les institutions à respecter des principes sociaux et environnementaux, que ceux-ci pratiquent, financent ou soutiennent la mobilité.

CULTUUR-ONDERNEMEN/CULTURE-ENTREPENEURSHIP
Présentation d’un manuel sur la formation des artistes à Bruxelles le 9 avril
Dans le manuel Training Artists For Innovation, nouvelles compétences dans un contexte nouveau, Cultuur Ondernemen présente les compétences indispensables aux artistes d’aujourd’hui et explique la manière de mettre en place des formations afin qu’ils réalisent des interventions réussies dans les organisations.

CONSEIL EUROPEEN DE LA MUSIQUE
3^ème forum européen de la musique à Glasgow en Ecosse, du 18 au 21 avril 2013
Ce forum, organisé par le CEM, sera accueilli à Glasgow, élue « ville UNESCO de musique ». Deux conférences rendront hommage à l’histoire hors du commun de cette ville, qui s’est renouvelée grâce à la musique et à la culture : la première s’intitule « L’Europe et le modèle socio-économique occidental sont en crise – quel rôle la musique peut-elle jouer ? » ; la seconde, « L’exemple hors du commun de Glasgow avec sa nomination en 1991 en tant que capitale européenne de la Culture, point de départ de sa régénération par la culture ».

FONDS ROBERTO CIMETTA
Appel à candidatures pour des bourses de voyage
Le Fonds Roberto Cimetta a récemment lancé le second appel à candidature de l’année 2013 pour l’octroi de bourses de mobilité entre le 1^er et le 31 mars. La date limite de dépôt des dossiers est le 31 mars 2013, ils peuvent être rédigés en arabe. Les résultats seront proclamés le 1^er juin 2013.

Partenaires :

ENCATC

Nouvelle publication du Journal de l’administration et des politiques culturelles
L’objectif de ce Journal de l’administration et des politiques culturelles, publié par ENCATC, est de nourrir le débat sur les sujets de gestion et de politique culturelle parmi les intellectuels, les enseignants, les décideurs politiques et les administrateurs culturels. Le journal adopte une approche multidisciplinaire et vise à faire le lien, dans le vaste paysage du secteur culturel, entre théorie et pratique.

PROJET COMIX4
Le projet Comix4: BD pour l’égalité
COMIX4= COMICS FOR EQUALITY, mené par l’organisation Africa e Mediterraneo, est un projet et une compétition de bandes dessinées pour l’égalité financé par l’Union européenne, s’adressant aux bédéistes issus de l’immigration des 27 pays membres des pays de l’AELE et des pays candidats à l’intégration (Croatie, Monténégro, Serbie, Macédoine, Turquie, Albanie, Bosnie-Herzégovine, Kosovo). La compétition s’organise en trois catégories : Lutte contre le racisme, Histoires de migration et Stéréotypes. Chaque auteur peut soumettre un maximum de trois B-D par catégorie. Six prix de 1,000€ chacun seront remis dans le cadre de la compétition : trois seront issus du vote du jury et trois autres de celui des internautes. La date limite est le 30 juin 2013.

TANDEM– Echanges de managers culturels, Turquie – Union Européenne 2013-2014
TANDEM– Echanges de managers culturels, Turquie – Union Européenne cherche à créer des partenariats sur le long terme entre des organisations culturelles de Turquie et des pays membres l’Union européenne. Les participants de TANDEM Turquie-UE s’engagent dans un processus intense de coopération international, comprenant des stages et des projets interdisciplinaires commun. L’initiative TANDEM débute avec un forum pour les partenaires, en mai 2013 en Turquie. Déposez votre candidature avant le 24 mars.

Join us on Facebook and Twitter!
Get the latest news and interact with the we are more campaign on Facebook and Twitter
Help raising the visibility of the we are more campaign by suggesting our Facebook page to your friends. We currently have over 12,600 fans – thanks for helping us grow!

Recevez les dernières nouvelles de la campagne et entrez en dialogue avec nous grâce à Facebook et Twitter.
Aidez-nous à donner plus de visibilité à la campagne we are more en suggérant notre page Facebook à vos amis. Nous avons actuellement plus de 12 600 amis – merci de nous aider à faire passer le message!

Culture Action Europe is funded with support from the European Commission and the European Cultural Foundation. This communication reflects the views of Culture Action Europe and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the information contained therein. we are more is a Europe-wide arts advocacy campaign set up by Culture Action Europe in strategic partnership with the European Cultural Foundation.

Culture Action Europe reçoit le soutien du Programe Culture de la Commission européenne et de la Fondation Européenne de la Culture. Cette publication n’engage que son auteur et la Commission n’est pas responsable des informations qui y sont contenues. we are more est une campagne européenne pour les arts lancée par Culture Action Europe en partenariat stratégique avec la Fondation Européenne de la Culture.

Sursa: Culture Action Europe <newsletter@cultureactioneurope.org

 

 

Cu vreo 1600 de ani trăia în Burdigala (astăzi: Bordeaux) un poet fin, îndrăgostit de dulceaţa plaiurilor natale, Ausonius. Pe acest Ausonius îl agrăieşte Al. Philippide la sfârşitul poemului omonim: „Sunt şaisprezece veacuri de la tine: / Mai ard şi acum făcliile latine“. Ard şi acum, arderea lor, de-a lungul altor milenii, este o certitudine a viitorului.

Alianţa indelebilă dintre Poezie şi Cultură afost, de-a lungul veacuriloristoriei, una dintre condiţiile sine quibus non a excelenţei celei dintâi. Formulând o atare idee, astăzi banală, mă gândesc la exemplul pe care ni-1 oferă, în primul rând, creaţia poetică a lui Şt. Aug. Doinaş, cutreierată, de la un capăt la celălalt, de aura binefăcătoare a Culturii. Din această perspectivă trebuie interpretat faptul că cei mai valoroşi poeţi ai noştri au, în egală măsură, merite deosebite ca traducători. Doinaş însuşi este autorul preţiosului volum, cu care orice literatură europeană ar avea pricini întemeiate sase mândrească: Atlas de sunete fundamentale (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988). El, Doinaş, continuă, dând o noua strălucire unei tradiţii mai vechi, pe linia căreia se rânduiesc numele ilustre ale lui Eminescu, Octavian Goga, Al. Philippide, Şt.O.Iosif, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga… Tot Doinaş ne-a dăruit, după Blaga, încă o memorabilă versiune românească a capodoperei lui Goethe, Faust, însoţită de un comentariu filologic faţă de care toate „superlativele“ pălesc. Dacă ar fi să „aleg“ dintre contemporanii traducători, aş reţine, lângă acela al lui Şt. Aug. Doinaş, numele lui Romulus Vulpescu, iar dintre timişorenii mei, pe al lui Şerban Foarţă, din pricini pentru care nu am, deocamdată, răgaz să stărui. Tuturor le rămân însoţitoare versurile lui Blaga: „Chiar şi atunci când scriu versuri originale / nu fac decât să tălmăcesc. / Aşa găsesc că e cu cale. / Numai astfel stihul are un temei / să se-mplinească şi să fie floare. / Traduc întotdeauna. Traduc în limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-1 spune, îngânat suav, în limba ei“.

In volumul academic Studii de istorie literară şi folclor (nr. 1 – 2, anul V, ianuarie – iunie 1956, George Călinescu publică o amplă intervenţie intitulată Cultura Iui Eminescu, în care reia, dezvoltându-1, capitolul Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu din lucrarea Opera lui Eminescu, apărută, iniţial. În cinci volume la Editura Cultura Naţională, în anii 1934- 1936, Citez, în parte, concluziile acestui studiu fundamental: „Ca poet Eminescu a fost cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură“. Urmează o comparaţie cu Haşdeu, pe care o transcriu, fiind cu adevărat revela­toare: „Haşdeu înspăimântă prin erudiţie. Cunoscător al mai tuturor limbilor, vechi şi moderne, latină, greacă, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, bulgară, sârbă, filolog vast, istoric ştiutor de toate, cunoscător al tuturor literaturilor, informat şi în filozofie, el n-are totuşi acel echilibru în care totul pare cu rost şi folositor, şi pe care îl posedă în cea mai mare măsură Eminescu. Încât, pentru aceia care au tendinţa de a ne înfăţişa un Eminescu „a-toate-ştiutor“, fântână de înţelepciune şi profet, Aristot medievalizat, concluzia e aceasta: foarte cultivat ca poet, Eminescu n-a putut să fie şi n-a fost un monstrum eruditionis“. De perspectiva de a rămâne un asemenea „monstrum eruditionis“ se leapădă Faust însuşi în primul său monolog, înainte de „pactul cu diavolul“. Îmi place să mi-1 închipui pe Faust în această ipostază, deloc străină de alcătuirea lui intimă. Reproduc fragmentul, în tălmăcirea lui Ştefan Augustin Doinaş:, ,0, lună plina de-ai vedea / Azi ultima durere-a mea, / Ce m-a-ncercat de veghe stând / Lângă pupitru nopţi de-a rând: / Căci cu mâhnită simpatie / Luceşti pe scoarţe şi hârtie! / Ah! de-aş putea pluti pe munţi / în raza dulcii tale frunţi, / Peste prăpăstii să zbor cu duhuri, / Peste livadă-n senine văzduhuri. / Să-mi spăl în rouă ta fiinţa / De negura ce-o dă ştiinţa!’”

în amintitul sau studiu, devenit „clasic“ îndată după apariţie, Călinescu circumscrie şi analizează, atent şi minuţios, cunoştinţele. deloc neglijabile ale Poetului în domeniul literaturilor şi limbilor clasice, latina şi greaca. Sunt trecute în revistă însemnări manuscrise/ grăitoare şi, mai cu seamă, tălmăcirile săvârşite din poeţii latini, cu precădere din Horatius. Nu este deloc exclus ca interesul cu totul special manifestat de Călinescu pentru poetul venusin sa fi fost stârnit şi hrănit de traducerile eminesciene din poeţii latini, în primul rând, din Horatius. Acesta a devenit unul dintre poeţii dilecţi ai criticului, care i-a dedicat un întins studiu, pertinent, bogat în observaţii originale, de un interes acut chiar pentru specialişti. Am în vedere Horaţiu, fiul libertului, tipărit în volumul Studii şi conferinţe, ESPLA, 1956, pp. 7-109. „Fiul libertului“ se găseşte, aici, într-o companie selectă: celelalte studii sunt hărăzite lui Tasso, Cervantes, Tolstoi, Ceho v. Pentru mine este în afara oricărei îndoieli faptul că, în Vederea întocmirii acestui studiu, Călinescu 1-a citit pe Horatius în original, in extenso.

Mărturisesc acest lucru foarte numeroasele traduceri, care poartă, în cel mai înalt şi convingător grad, pecetia călinească, încât nu ştii ce să admiri mai mult, exactitatea tălmăcirii sau colosala ei capacitate de nuanţare. Cât de familiare îi sunt lui Călinescu motivele horaţiene dilecte ne-o mărturisesc, între altele, şi următoarele rânduri, extrase din …Memoriile unei broaşte ţestoase, articol publicat în revista „Contem­poranul“ din 30 martie 1959: „O broască ţestoasă cu care trăiesc în aceeaşi curte a făcut o poezie, foarte infatuată, în care îşi exprimă bucuria că va străbate veacurile şi mileniile prin tăria carapacei. Citez câteva versuri: „Mai tare decât bronzul am ridicat cetate, / Mai naltă decât Babei, cel din antichitate. / Furtuna care smulge Vhiar cedrii din pământ /Şi ploaia nu vor sparge acest aşezământ!”. Primul vers al ţestoasei’(care se cheamă… Seneca) este reproducerea fidelă a celebrului stih horaţian Exegi monumen turn aere perennius…

Departe de mine gândul de a întocmi, în rândurile următoare, un inventar de citate sau cuvinte latineşti care se strecoară, ici şi colo, în opera poetului. Măcar că unele, cel puţin, sunt edificatoare în privinţa temeiniciei cu care Eminescu îşi apropiase ştiinţa limbii latine. Nu voi cita, în acest sens, decât ultimul octet din postuma Umbra lui Istrate Dabija-Voievod: „Răpiţi paharele cu palma, / lar pe pahar să strângă pumn / Şi să cântăm cu toţi de-a valma /Diac tomnatic şi, alumn: / Cântăm adânc un: De profundis / Perennis humus erit rex. / Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s? / S-au dus pe veci! Bibamus ex“.

Citatele latineşti din aceste versuri spun mult în problema care ne preocupă. Da nu aceasta este „metoda“ mea de lucru“. Din punctul meu de vedere, cunoştinţele de limba latină ale Poetului se dovedesc, nu o dată, subtile şi discrete, atingând zona nuanţelor semantice şi împletindu-se cu perspectiva unui romantism fără diplomă, în sensul superior al cuvântului. Un crâmpei din Scrisoarea II, de pildă, îmi oferă prilejul de a trage concluzia câ Poetul cunoştea sau intuia legăturile, nu o dată subiacente, între cuvintele româneşti moştenite din latina populară şi corespondenţele lor împrumutate mai târziu din surse romanice. Deosebirile de ordin semantic, survenite în cursul vremii, nu anulau, în ochii lui, această legătură. Dar iată fragmentul cu pricina: Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicând broşuri la dame, a căror bărbaţi ei speră C-jungând cândva miniştri le-a deschide carieră.

Nu am nici o îndoială că Eminescu intuia, cu extraordinara lui sensibilitate lingvistică, legătura intimă dintre vechiul cărare şi „proaspătul“ carieră. Expresia latinească (via) carraria (drum de care) a fost, în limba română, şi moştenită (cărare), şi împrumutată (carieră), cu mutaţiile semantice pe care timpul, în împrejurări istorice şi geografice diferite, le-a impus. Eminescu simte toate astea şi le exprimă la nivelul august al artei sale.

Este probabil – aşa crede Sextil Puşcariu -că modificarea de sens care duce de la (via) carraria la cărare s-a săvârşit în ţinuturile de munte, unde „drumul de care“ se tot îngus­tează. Acolo au preluat strămoşii cuvântul la­tinesc, unde „cărările“ – fie ele ale… vieţii – devin „grele şi înguste“. Neologismul carieră denumeşte, şi el, o… cărare, larg deschisă celor care vor cu tot dinadinsul să o străbată, indiferent de natura mijloacelor alese întru săvârşirea acestui scop. Este râvna dintotdeauna a „carieristului“, a „arivistului“, fie el Tănase Scatiu, Dinu Păturică, Stanică Raţiu.

Amintesc în treacăt, dacă nevoie mai este, că, la Eminescu, cărare evocă, de fiecare dată, mediul extraurban, rustic şi silvestru, deo­potrivă.

„Vin cu mine, rătăceşte / Pe cărări cu cotituri / Unde noaptea se trezeşte / Glasul vechilor păduri. / Printre crengi scânteie stele / Farmec dând cărării strâmte / Şi afară doar de ele / Nime-n lume nu ne simte”; „Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă // Şi umple cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri…“; „Ea-şi urma cărarea-n codru“.

Disponibilităţile expresive ale străvechiului nostru cuvânt cărare au fost. dacă pot spune aşa, „stoarse“ de Eminescu în contexte pe care le-aş putea numi uimitoare, dacă „uimirea“ cititorului n-ar fi totdeauna temperată de „discreţia“ Poetului. Iată, dintre ele, doar trei:

Când cu gene ostenite sară suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare;

 Luna… Lunaiese-ntrcagă, seînalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie;

3. Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce.

In imagini scânteietoare, centrate înjurai substantivului cărare, cele trei expresii subliniate redau „curgerea neistovită a vremii“ (1), „dâra de lumină plăsmuită pe suprafaţa apei de razele lunii“ (2), „unduirea ritmică a talazurilor mării“ (3). Dar pentru mine textul cel mai semnificativ, căci invită la o citire „dincolo de cuvânt“, este următorul, rostit de Măria Sa Codrul, în Revedere: „Şi mai fac ce fac de mult, / Vara doina mi-o ascult / Pe cărarea spre izvor / Ce le-am dat-o tuturor…“ După părerea mea, lectura textului în sensul propriu al cuvintelor compromite esenţa şi „trimiterile“ lui poetice: cărarea spre izvor este „dramul istoric către obârşii“, chezaş al propăşirii unui neam. Cam în acelaşi sens evocă Geo Bogza „cărarea“ sau „poteca“ ce se înfiripă, de la început, pe malul Oltului: „Poteca e poate cel dintâi semn de stăpânire a omului asupra pământului – şi, în vremurile de demult, ea a fost plină de mari şi grele înţelesuri. O dată cu poteca încetau rătăcirea şi haosul, pentru a începe cucerirea, organizarea lumii. De la peşteră până la râu, paşii unei generaţii sfârşiră prin a toci iarba, iar generaţiile următoare au moştenit acea şuviţă de pământ bătătorit şi au păstrat-o ca pe un mare bun lăsat de strămoşi“. La Eminescu sinonimul potecănu apare în poezia antumă decât de trei ori, totdeauna sub forma regională potică. Povestea codrului: „Peste flori, ce cresc în umbră, / Lângă ape, pe potici, / Vezi bejănii la albine, / Armii grele de furnici“. Dintr-o condamnabilă comoditate, predilecţia Poetului pentru varianta fonetică potică e pusă pe seama acţiunii tiranice a rimei (potici – furnici). În realitate, „de vină“ e sunetul mai intim, mai scăzut al acestei variante, care se iveşte şi din altă poziţie decât cea finală: „Pe potică dinspre codri cine oare se coboară?“. În astfel de cazuri acţiunea “tiranică“ a rimei nu mai poate fi invocată.

Pierzând verbul latinesc al iubirii (amare) şi înlocuindu-1 cu un cuvânt de origine slavă (iubi), românii nu mai simt că între cele doua cuvinte (amicus şi amare) există legături de înrudire indiscutabilă. De aceea, probabil, amic, pătruns destul de târziu, ca neologism, în limba română, suferă un proces de evidentă depreciere valorică la noi, retezându-şi. singur, orice punte de reazem cu „sinonimul“ prieten.

Faptul este sensibil mai cu seamă la I. L. Caragiale, gata sâ contribuie, după puteri, la surparea prestigiului unor cuvinte la modă. În schiţa intitulată chiar Amici, Lache îşi motivează astfel mahmureala: „Nu prea am chef… sînt obosit… Am stat azi noapte târziu la Cosman, până la ziuă“. La întrebarea fatală a lui Mache: „Cu cine?“, Lache răspunde sastisit: „Cu nişte amici“. Recoltaţi întâmplă­tor, companionii de zaiafeturi nocturne sunt …amici (nu prieteni), iar termenul îşi agravează conotaţiile negative în alianţă cu …nişte, nu o dată „compromiţător“ în româna modernă (nişte treburi, nişte chesii). În tot cuprinsul schiţei (doar patru pagini de text în Opere, II, ESPLA, 1960, p. 88 -92), amic revine de 25 de ori (dac-am numărat eu bine), iar nuanaţa peiorativă a termenului este percepută de fiecare dată, cu înlesnire. Altundeva, la I.L. Caragiale, un vorbitor omniscient redă, ironic, următorul schimb de replici între „prinţul filozofilor“ (Aristotel) şi un „coconaş zevzec“. Iată textul: „- Spune-mi, ilustrule, ce este frumuseţea? Iar ilustrul a răspuns: – Amice, asta este o întrebare pe care numai un orb trebuie s-o facă“. Evident, vocativul amice statorniceşte o legătură ocazională de superioritate îngăduitoare, ca să nu spun dispreţuitoare (O conferenţă).

în ciuda degringoladei cuvântului, prestigiul lui rămâne intact pentru Eminescu, căci Poetul îl leagă stăruitor de verbul latino-romauic al iubirii, amare, şi de celelalte cuvinte latineşti grupate în jurul rădăcinii am: „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora…“ Concludentă între toate este strofa aceasta din elegia Pe lângă plopii fără soţ: „O oră să fi fost amici/Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră, şi să mor“. De data aceasta, ca să nu mai rămână nici o îndoială, Poetul formulează explicit legătura dintre amici şi verbul iubirii, căci versul Să ne iubim cu dor tălmăceşte poetic pe cel imediat anterior („…să fi fost amici“). Orice ar spune Caragiale, orice s-ar fi întâmplat în istoria limbii române literare, relaţia între amare, amicus şi amor rămâne pururi vie.

Se încarcă, prin urmare, cu un tâlc nou amănuntul că femininul amică devine termen de adresare în corespondenţa Poetului cu Veronica Miele: Scumpa mea amică, Scumpă amică, Dulcea mea amică, Dulce amică, Draga şi dulcea mea amică, Dulcea şi maniosa mea amică, Stimată doamnă şi respectata mea amică, Dulcea şi alba mea amică – iată câteva, numai, din formulele de adresare, care lasă simţirii zvon. Am citat din primele zeci de pagini ale volumului Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000. În toate formulele adresate, cărora li se pot adăuga atâtea altele, din abia amintitul volum, amică înseamnă iubită. „Cărarea spre izvor“ îl călăuzeşte pe Poet spre pragul nostru dintâi, al Latinei.

G.I. TOHĂNEANU

Revista Luceafarul

 

L-am cunoscut la Văratec…Aplecat deasupra unei măsuţe, învăluit de aburii cafelei, cu o mână sprijinindu-şi fruntea şi cu cealaltă scriind de zor, grăbit, pentru a întâmpina timpul la locul sortit şi stabilit dinainte…

 Cu toate vrăjmăşiile din jurul său el zâmbea cald şi îngăduitor. Te izbeau ochii săi adânci cu care dorea parcă să spargă orizontul hipermetropiei sociale şi spirituale, tonul blajin –stăpânit de o mândrie îngăduitoare– închidea nemulţumirile şi le strivea pe ascuns cu o putere neobişnuită pentru venerabila sa vârstă.

Realitatea, îmbrăcată în haina dură a adevărului era uneori prea strâmtă, prea mică, pentru cei cu sufletul închistat, fără iubire…

Invidiat de unii, iubit de alţii, el s-a refugiat la Văratec pentru a scrie istoria arhitecturii monahale…Îndrăznind să facă un act de dreptate a fost trimis în exil, contestându-i realitatea…

Oare, nu orice om îşi doreşte să fie judecat după opera sa şi oare nu opera este Omul?!

Dar, gândurile profesorului Ulea, ideile sale împărtăşite, dăltuiau în spaţiile interioare în care îşi făcuse leagăn înţelepciunea şi credinţa în acele valori,  ce nu mai au nevoie de clemenţe unor privilegii, ci ele pot rămâne mereu vii –  într-un dialog cu cele care vor urma, dacă nu se va aduce atingere identităţii lor…

Dorind să păstreze această identitate ca pe un adevăr istoric şi poate nu pentru reducerea acelui act de complexitate şi mobilitate din cultura Agapiei la o simplă reprezentare, el a trăit o lungă perioadă de confruntare şi tulburare spirituală, liber exprimată sau uneori îmbrăcată în forma unei rezistenţe în care, pe de o parte unii susţineau modernizarea   -abuzând de libertatea de a decide- şi de cealaltă parte, unde se situa şi profesorul Ulea, avertiza asupra complexităţii unor valori istorice, asupra păstrării unui tezaur cultural ce trebuie înţeles ca o globalitate şi ca semn al personalităţilor care au dat vitalitate epocii contemporane lor.

Dorind să nu piardă pariul cu sine însuşi, el s-a refugiat în cele din urmă la Văratec, pentru a-şi continua munca de o viaţă.

Faptul că a îndrăznit să invoce veşnicia monumentelor, şi acel Adevăr legat de realitatea culturii, i-a adus exilarea…

Acest om deosebit, avea o mare putere de a înţelege faptele, şi o răbdare de fier  care l-a ajutat nu de puţine ori, să îndepărteze pidosnicia evenimentelor, printr-o rectitudine comprehensivă uimitoare.

Exista în el harul de fi prieten şi o disponibilitate, care îi făcea pe toţi cei din jurul său să înţeleagă generozitatea şi frumuseţea sufletului său…

Iubind persuasiunea, logica interioară şi idiosincratică, el sfârşea nu de puţine ori în incertitudine şi mirare.. Fire meditativă, adoptând o conduită ce forma etica elegantă a unei inteligenţe superioare, el îşi dăruia întreaga fiinţă celor din jurul său…

În fiecare dimineaţă profesorul se arăta în cerdacul casei maicii Ripsimia…

Era august! Anotimpul când natura se împodobea cu întreaga-i măreţie şi nu-şi cruţa nici o osteneală pentru a fi superbă…Potirul harului divin se revărsa deasupra Văratecului scăldând-o într-o caldă lumină argintie…

În fiecare dimineaţă, profesorul obişnuia să coboare treptele casei şi lăsând în urmă scârţâitul portiţei străbătea sprinten, străduţele dosnice, mărginite de ostreţe, în spatele cărora se auzeau şoaptele tainice ale măicuţelor…

După fiecare plimbare matinală se întorcea în camera sa şi scria de zor până seara târziu..

Gazda noastră era o femeie cu faţa blândă, cu ochi smeriţi şi calzi, care nu de puţine ori ne invita jos, în grădinuţa ei, pentru a ne vorbi de viaţa minunatelor ei flori..

Într-o seară am coborât împreună cu gazda mea în grădinuţă… Trăiam sentimentul că sunt într-un ţinut de poveste şi bucuria zilelor din urmă, răsăreau timid din ascunzişurile sufletului meu… În seara aceea a coborât şi profesorul, purtând în mână un mănunchi de crengi de sovârv, culese în obişnuita sa plimbare.

Cu glas blând a început să ne explice efectele benefice ale acelor flori… Priveam cât de vioi discuta şi explica şi căutam să înţeleg de unde avea atâta putere, atâta suflet…!?

Parcă ghicindu-mi gândurile, m-a privit o clipă sfredelitor şi mi-a spus:

–         Neîmplinirea rămâne o mutilare grea, ea amputează vitalitatea unei fiinţe şi nu foloseşte decât doar celor care o generează …Îndărătnicia, orbirea voită a oamenilor, minimalizează acest rău şi ei nu vor  recunoaşte vreodată cât de mult greşesc…Aici însă se poate lăsa totul în urmă şi se poate uita…Dumnezeu a lăsat acest mic leagăn al liniştii şi împăcării pentru a cunoaşte pacea…Când eşti trist, trebuie să ai puterea de a merge în tine însuţi, ca să vezi cât de adânc este locul în care ţi  se scurge viaţa şi atunci vei putea înţelege mai uşor taina durerii…

Ce se mai putea spune? …O lume, în care sentimentele erau doar banale afaceri cu amestec de lăcomie şi vanitate, nu putea arunca totul în beznă…trebuia să aibă şi un punct luminos. Trecând prin experienţele periculoase ale întunericului ajungi la acel punct care-ţi dă puterea, să retrăieşti în chip miraculos izvorul fericirii desfătătoare ce nu poate fi  nimicit…nu poate fi ignorat.

Întunericul acelei seri mi-a picurat din ulciorul strălucitor al nopţii o lumină care mi-a umplut sufletul de bucurie..

A doua zi începeam periplul meu matinal prin Văratec…Fiecare colţ era un miracol, fiecare floare era un mister, de care mă bucuram şi o sădeam în suflet pentru a-mi da putere pentru anii ce vor veni.

Străbăteam străduţele întortocheate, trecând de bisericuţa Sf. Ioan, urcam spre colinele din spatele mănăstirii, desprinse parcă dintr-un empireu regal..

O punte îngustă unea cele două coline din spatele mănăstirii. Păşind pe ea aveam sentimentul că înaintez pe un trecut devenit prezent…Îl vedeam pe profesor sfidând primejdia, furându-i naturii puterea de a rămâne drept în faţa micimii sufleteşti a unor oameni şi a duce mai departe lupta pentru adevăr. Imaginea sa proiectată între umbrele brazilor părea un monument pe care pădurea îl zămislise spre a nu fi uitat..

Sus pe colină se ridica un conac alb, izolat de restul lumii…În jurul lui o viţă sălbatecă, neagră, se căţăra, ca nişte pete întunecate. alcătuind frontonul acelei aşezări.

Priveam Văratecul de pe colină şi îmi umpleam sufletul cu imaginea lui divină, apoi coboram la vale, pe cursul apei, mângâind trunchiurile plantonului care se înălţa ca nişte braţe albe uriaşe, încărcate cu frunze aurii.

Simţeam cum gândurile îmi deveneau fluide, uşoare ca aerul, capabile să primească binecuvântarea acelor locuri.

Atunci m-am gândit că Profesorul este Omul care dialoga cu Văratecul aşa cum dialoghează lumina cu începutului zămislitor de viaţă…

 Ieri, 11 martie 2012, inima Profesorului Sorin Ullea a încetat să mai bată…Zoe Buşulenga, prietena lui de o viaţă l-a provocat la un „dialog” în eternitate…

Rămas bun Domnule Profesor…Dumnezeu să vă odihnească!

Nutrind spiritul consecvent al iubirii de neam, de istoria noastră milenară, de ortodoxie creştină, de datinile străbune în iunie 2010   apare volumul: Graniţele Moldovei, autor: Sorin Ullea, profesor universitar, istoric din Bucureşti, care dedică această carte Iaşului şi întregii Moldove, între care graniţe a trăit până în anul 1944.