Cuvânt și iubire

Born on August 1972 in Oradea, Romania, Octavian Curpaş  came to The United States in March 1997, after working for three years as editor of a newspaper in Romania. He lived in California for eight years, after which he relocated – in March 12, 2005 to the City of Surprise Arizona, USA. That same year, he arrived in Arizona, he married with his wife, Roxana-Claudia. Both endowed with the power of hard work and diligence they have opened their own business in real estate which they are still currently working in. On May 19, 2009 they received the best gift from God, their first child, little Janice, this name was chosen for its special meaning “God is gracious.”

Writer, journalist by vocation (with higher education in journalism, international business and legal sciences), Octavian Curpaş is an important name of the press today. He writes with grace and dedication to several U.S. publications, but also in Romania, he is editor of publications “Colorado Beetle” and “Phoenix Magazine”. I always imagined that the journalists should have certain traits: love of literature, people, nature’s beauty, love of their craft, a competitive spirit, compelling in their writing, dedicated to their calling, gifted, having a keen sense of observation and reason, in short, proving a deep love for everything around them, being honest to themselves, i.e. to their thinking and judgment, honest to the wrong and being ready to provide help with the broad views of their mind.
I thought and I think, journalists should not let appearances or situations hinder them, to be discerning in what they see, hear and write, to be honest to themselves, certain of their ideas and thoughts, honest to the readers, able to help others with his wisdom, by expressing thoughts through words on a newspaper page, humble and not arrogant, but to be honest and transparent, to have dignity, not giving in to the challenge or the insults, to be humorous with the humor of the Romanian spirit when needed, with which readers can smoothly comprehend, without frowning because of the everyday challenges of life, not rancorous, but friendly and serene, able to admit that they may fail; know when to ask, in this case, needed apologies, be bold, courageous and love of God. Octavian’s articles are succinct, i.e. have maximum information with minimum words. With great certainty, manifesting these traits from the soul and being able to bring them to the surface and use in such a beautiful career, polishing them, for the people’s good of the society in which we live.
All these qualities are found in Octavian Curpaş, flowing through his body, having that “vein” of journalism from which he fielded countless interviews, dialogues, and articles, highlighting the special people and often providing the gems of a society which we all like to know better. He, also, distinguishes himself through his activities of literary criticism. He is able to distinguish a good book from a bad book and has the talent to find authors who tend to shy away, but whose works deserves to be discussed and be removed from the ordinary crowds, and he does so with talent, with thoroughness and depth of understanding. In his writings he intelligently captures the idea and message of the book, by highlighting the essence of the literary work and ultimately creates inspired summaries.

Unlike some writers which treats lightly their profession, omitting many “pearls” of writings, Octavian Curpaş prefers to make a brief monograph of the books, to highlight the hidden beauties created, giving them shine, as Cioran once said: ” When you write a book you, never know who’s fate will be forgotten … A book or a book without echo can always come back to life. “. Just as literature is the art of the work, written through artistic expression that gives to the writers imagination, feelings, being part of the social phenomenon, so is the art and literary criticism, and to one who ventured to this, even more it is required to be more than just a writer. So, there is mandatory a cultural knowledge, both in quantity and quality. Octavian Curpaş has this cultivated knowledge and always thirsts for it.
I am convinced that all newspaper journalists, such as those from “Colorado Beetle”, have enjoyed a career full of enthusiasm, optimism and ideals. The number of magazine subscriptions has grown, and increased, and as the years will go by, the journalists and the youth talents will be more beautiful as before, because they will have to benefit from the mysterious light, which will flow from their hearts, committing their journalistic wonders onto a beautiful creation.
Celebrating you means to celebrating us, to live with a great job satisfaction, because we can say with pride, and each of us can say: ”I am your colleague!”
May the Lord give us health, to enjoy what we accomplished!
May you continue with a happy and beautiful year in review, together with the staff management and its employees!

With gratitude and awe,

 Vavila Popovici

Raleigh, North Carolina

Azi, apărarea demnităţii presupune şi o manifestare a curajului, deşi DEMNITATEA presupune mult mai mult decât atât. Postura de demnitar implică asumarea răspunderii de a fi demn de misiunea căpătată. Poate este nevoie de curaj pentru acceptarea înaltei funcţii, dar nu toţi curajoşii ajung să fie demni, cum nici nu toţi demnitarii ajung să fie curajoşi. Citându-l pe Ibn al-Muqaffa în „Kalia şi Dimna”: „Toate calităţile pentru care cel bogat este lăudat sunt la cel sărac cusururi: dacă este curajos, i se zice nechibzuit, dacă este generos, i se zice risipitor, dacă este îngăduitor, este socotit slab, dacă este demn, este socotit prost”.

Tupeul a ajuns să fie tratat ca pe o manifestare naturală, acceptată cu multă înţelegere. Cei cu tupeu nici nu-şi fac griji, pentru că nu mai au nevoie de curaj. Tupeul dă forţa necesară pentru a ajuta tupeistul să se impună, fără a mai fi necesar să dovedească şi alte valori. Tupeul se confundă de unii conducători

Curajul manifestării demnităţii cetăţeanului de rând este tratat de unii conducători ca tupeu, de ne-acceptat. Se caută legea care să înfrunte curajul de a fi demn, manifestare care, în mod normal ar trebui să reprezinte forţa democratică a majorităţii, de care să asculte demnitarul, administratorul, politicianul, angajaţi sau aleşi (bine plătiţi … ) pentru a servi interesului general al populaţiei (acţionar aproape total), care şi-a angajat, de fapt, un „manager”, care să asigure un plus de bine cetăţeanului-angajator, material şi spiritual.

Curajul şi Demnitatea sunt, fiecare în parte virtuţi. Manifestarea demnităţii ar trebui să fie o atitudine firească, umană, fără a avea nevoie de curaj, ci doar de bună credinţă, în relaţiile cu cel apropiat şi nu numai.

Într-o lume echilibrată, curajul este o virtute necesară, eventual la intrarea într-o competiţie. Orice popor trebuie să-şi educe copiii pentru a fi vrednici de fapte mari pentru apărarea ţării, a valorilor autentice, a identităţii naţionale, a unităţii familiei, a personalităţii proprii.

Demnitatea, Curajul sunt virtuţi care pot da frumuseţe celui cele dovedeşte. Ele pot să se alăture mai mult ca şi „demnitate a curajului” decât „curaj al demnităţii”.

Manifestarea demnităţii umane nu trebuie să alunece către o apreciere a naivităţii, visării, irealismului. Este mai importantă reflectarea pe Pământ a demnităţii Omului prin credinţa în Dumnezeu, decât învăţarea fricii faţă de Dumnezeu, cu renunţarea la demnitatea umană.

Acum, după un exerciţiu democratic al votului pentru conducătorii locali şi regionali, s-a constatat un absenteism la vot încă mult prea mare, şi datorit temerii cetăţenilor de a fi învinşi prin propriile opţiuni, pronunţarea în favoarea unuia sau altuia să-l transforme în perdant, alesul propriu nefiind şi alesul majoritar.

Educaţia dreptului la opinie, la pronunţarea deciziei certe către DA ! sau NU!, fără teamă, fără a apela la un „curaj nebun”, este prioritară acum.

Este necesară o selecţie mai corectă a modelelor demne de urmat de cei ce învaţă să fie buni şi utili pentru cei din jur, precum şi pentru a fi mai capabili să scrie o istorie de care urmaşii să fie mai mândri.

Consemnează cu răspundere,

Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

RECTOR al Universităţii

(Demnitatea, numărul 27 Iunie 2012 )

Pe Ben Todică, omul, nu mi-a fost dat să-l întâlnesc; Pe Ben Todică, scriitorul, l-am întâlnit, mai acum câteva zile, Între două lumi. Și cum nimic nu mai pare astăzi ciudat, lumile lui sunt lumile milioanelor de suflete răspândite pe meridianele globului, repetând, implacabil, experiența sa. Indiferent de motivul expatrierii, indiferent de limba pe care, de voie sau de nevoie, o folosești cu precădere, ori de câte ori auzi sunetele limbii atât de cunoscute ție, inima îți tresaltă și prin fața ochilor îți trec imagini a căror putere evocatoare nu își găsește nicăieri echivalența. La urma-urmei, limba maternă nu este aceea pe care o vorbești, ci aceea în care suferi.

Scriitor, editor, artist independent, “specializat” și în multe alte profesii necesitare, Ben Todică ne introduce în fizionomia globetrotter-ului cu ușurință și predispoziție. Dar numai până la un punct!

Omul modern, mai mult ca oricând, călătorește. Cu trenul, cu vaporul sau cu mașina, în mână cu aparatul de luat vederi și cu ochii pe fereastră, se minunează de toate, căutând insolitul. Autorul nostru, fără pretenția de a face din peregrinajul său o poveste senzațională, își caută identitatea.

Amatorii de călătorie, dacă se mai întâmplă să aibă și ceva talent, își aștern impresiile pe hârtie, transformându-le, dacă buzunarul le permite, în cărți, cărți pline de imagini bucolice, iluzorii și impersonale. Ben Todică nu călătorește! El încearcă să se elibereze de povara oscilării între două lumi: lumea în care trăiește și de care nu știe cum să se despartă și cea a unei tinereți exaltate, îndepărtate, căreia îi aparține sufletește, dar de la care, dacă va încerca să bată la poarta ei,  nu știe la ce se o să se aștepte.

Travaliul său reiterează traseul imigrantului. Trăirile sale, așternute  cu simplitate, vin să întărească credința că ori pe unde îți rătăcesc pașii, “chemarea străbunilor” este mai puternică decât oricare altă încercare de naturalizare artificială.

Încercând să se autodefinească, monologhează, nonșalant, pe marginea importanței menținerii, ca pe o torță vie, a limbii materne. Afirmă autorul: “Emoțional, spiritual, osmotic s-au trezit în mine simţăminte de legătură cu un neam şi o origine comună, veche, milenară“. Și conchide: “Această trăire vreau s-o împărtăşesc prin promovarea graiului şi a obiceiului părinţilor noştri pentru că o găsesc tămăduitoare şi pentru că dăruie experienţa revelaţiei“.

Am subliniat cuvântul revelație pentru că între el și identitate există o legătură primordială, indisolubilă. Pentru Ben Todică, cuvintele, supuse acestei concordanțe, capătă importanță de simbol. Ele îl răscolesc, dându-i energia necesară menținerii drumului pe care și l-a ales. De aici și necesitatea destăinuirii a ceea ce îl frământă: “Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchea un popor? Ia-i identitatea! “

Cheia pătrunderii misterelor, toate pornite de la acel “La început a fost cuvântul“, stă în puterea noastră de a o găsi și utiliza cu folos spre binele semenilor noștri.

Părerea scriitorului, lăsând la o parte aspectul inițial-mistic, pare a fi un corolar, o chintesență a gândirii sale: “Puterea povestirii, a poeziei şi a cântecului este puterea artei, este puterea culturii, este esenţa tradiţiei“. La mii de kilometri de țară, autorul, nedezmințindu-se,  rămâne un mesager al cuvântului românesc. Ne revine nouă, cititorilor, misiunea de a-i urma îndemnul și de a păstra moștenirea intactă.

Adrian Erbiceanu

***

,,LA MULȚI ANI” să ai parte de NOROC

Să călătorești, să te bucuri de viață și de JOC.

Să înșiri anii pe ață, pe fine  MĂRGĂRITARE

Să urci fără frică un munte și să treci o MARE.

Ridică paharul golește-l de vinul RUBINIU

Și să traiești doar clipa altfel va fi PUSTIU.

Din prăjitura dulce cu poftă să MĂNÂNCI

Și vorbe de iubire în viață să-ți  ADUCI.

Să te bucuri de Tine și sanătos să fii

Să ai casuța plină de Viața și COPII…

Căci trece iute timpul nu te-NTREABĂ

De stofa fină a lumii, e neagră sau e ALBĂ?

Ard  lumânările, stingele … suflă-n ELE

Să stea departe ura și vorbele ce-s RELE.

Să ținem în mâini crenguțe de brad, VEȘNIC

În sufletul nostru să stea mereu un SFEȘNIC.

E zi de sărbătoare și îți spun ,,LA MULȚI ANI!”

Să ai parte de iubire, de prietenie și de  BANI.

Hai să dansăm căci mâine al lumii CAVALER

Se va retrage-n tine cuprins tot de  MISTER.

Nu te gândi la ziua ce poate n-o să VINĂ

Să stai cu fața-n soare ca floarea  în TULPINĂ.

Căci vine Grădinarul și te culege-n MÂINI

Și îți va da viață și pentru alte LUMI.

                       Iulică ŢENEA/Australia

UN „SLAVICI DE BUCOVINA“

Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare ca s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.

„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Origina ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, semănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetce şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetică, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles că se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentescă, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momemte de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. „Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Caprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Caprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului. La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerescă prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un „sămănatorist“ iar adaosurile faţă de „sămănătorismul“ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor. Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut. O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemică, satul mitic, „soroacele“, ursita, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui „sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în „realism magic“ sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui „cărţile sacre“.

„Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările „drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul „Doinei“ dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al „sfârşitului poveştii“.

Însă „eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea „încercărilor“ ce cuprind un popor care parcă a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de „blestemul sub-istoriei“. Acesta este regimul de „supus austriac“, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe „cives“ cât şi pe „foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar. Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invocă „măsurile sistematice pentru strâpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o „paganizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia „amestecului“ pare a triumfa. De altminteri, „babelismul“ de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, „cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un „muticulturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor. Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografică, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorică şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers. „Modelul“ şi „exemplul“ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă „Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de „portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite „în prispa bisericii“.

În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al „omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi „cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător. Iar dacă i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate că ar fi devenit şi un scriitor ce contează căci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pagini de linişte buzzatiană, de felul celor din „Deşertul Tatarilor“. „Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului.Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!“

ARTUR SILVESTRI

Unul dintre cei mai importanţi eminescologi ai generaţiei actuale, timişoreanul Adrian Dinu Rachieru, a fost recompensat de către Academia de ştiinţe a Republicii Moldova, în cadrul ediţiei 2012 a Congresului Mondial de Eminescologie ce s-a desfăşurat la Chişinău la începutul acestei luni, cu medalia „Dimitrie Cantemir”, cea mai înaltă distincţie a înaltului for ştiinţific.

Evenimentul, organizat în cooperare cu Academia Română, reprezentată prin preşedintele său Eugen Simion, a reunit elita culturală a statului românesc de peste Prut, precum şi un mare număr de oameni de cultură din ţară şi din diaspora, de semnalat fiind participarea la lucrări a trei dintre cei patru preşedinţi filoromâni ai Moldovei independente: Mircea Snegur, Mihai Ghimpu şi actualul preşedinte Nicolae Timofti.

Scriitorul, criticul literar şi sociologul cultural timişorean Adrian Dinu Rachieru este cunoscut pentru intensa activitate de promovare a culturii românilor de pretutindeni, scop în care, de-a lungul timpului, a organizat sau a participat la numeroase evenimente de gen, a coordonat antologii şi monografii literare, susţinând în suplimentul cultural „Paralela 45” al ziarului nostru rubrica de gen „Românii de lângă noi”.

Septembrie -2012

Sursa: http://www.renasterea.ro