“Cu râvnă și amar, cercat-am să culeg roadele cerului – și n-am putut. Ele se înălțau spre nu știu ce alt cer, când mâinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile bolților se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele își pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer și nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavând ce păzi, de necaz și de urât, pustiește grădinile omului.
Nu, nu; nu pe aștri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerșind pomana înălțimilor. Sătul de tot felul de ceruri – mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenți și goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Și cum nimic nu e de vrut, pașii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea șerpuia prin noroiul dorințelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinți, căutarea lor fără folos.
Ei nu știu că raiul și iadul sunt înfloriri aleclipei, ale clipei înseși, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întâlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.
Văd un arbore, un zâmbet, un răsărit, o amintire. Nu sunt fără margini în fiece din ele ? Ce mai aștept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal ?
Oamenii sufăr de viitor, se reped în viață, fug în timp, caută. Și nimic nu mă doare mai mult decât ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiți de zădărnicie.
Eu știu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieții e răbufnirea de veșnicie, reversibilă în actele ființei.
Și astfel nu mai vreau nimic. Adesea, când stau în nopți, în nopți mari ce ridică în fața minții fundurile lumii, cum aș ști dacă sunt sau nu mai sunt ? Și mai poți fi atunci sau poți să nu fii ? Sau, prins în nedeslușirile muzicii, pierdut în ele, curățit de întâmplările respirației, cum te-ai asemui semenilor ?
A nu avea decât o țintă: să nu fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este și nici pe nu este. Unde te găsești ca victimă învolburată a farmecului ei ? Dar nu-i ea un nicăieri sonor ?
Oamenii nu știu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvârșirea, când „rostul” vieții e extazul acestei nedesăvârșiri ! Dar cum să le dezvăluim suprafețele acestei taine, cum să-i încântăm de luciul unui mister și să-i îmbătăm de-o fascinație atât de simplă ? Îmi vin în minte anumite nopți și anumite zile…
Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii ? Crengile lor par idei obosite. Altădată, când în sânge purtam mai mult alcool și mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră și zvâcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăți de stele. Acum, sunt fericit să mă separ de aștri prin ramuri gânditoare, să gust în adierile lor o singurătate blândă, să mă nimicesc în splendoare pe un pământ divinizat în noapte.
Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spațiul fără flori și arbori îndeamnă ochii spre cer și amintește muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veșnicie și-n umbră de pomi. Istoria e negația grădinii.
Nădejdile le datoresc nopților. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau și, singur între materie și vis, ridicam aromele decepției la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte – acest posibil fără timp. Totul se prea poate – dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gând – și unde aboară ele ? Într-o veșnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii.
…Așa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînțelegere i-au răpit oamenii tulburările și le-au transformat în binefaceri ? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur ? Nu ne-am apropiat cu toții prea omenește de razele lui și, crezându-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate ? De ce vom fi proiectat scopul până și pe cer ?
Nu știu până unde soarele este . Dar știu prea bine cât nu mai sunt sub el. – Cine, pe țărmuri de mare, în ceasuri de-a rândul, cu ochii întredeschiși, paralel vremii, orizontal pe vis și disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimțit amestecul de fericire și neant al risipei de strălucire – acela nu cunoaște nici una din primejdiile pe care frumusețea le-a adus în lume.
Credeam a fi tânăr sub soare, și m-am pomenit fără vârstă. Și dacă-n miez de nopți mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vârstele fug și rămâi ființă și neființă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.
Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu știu care oră a înserării și care an al tinereții, nefericit și dornic de befericiri, prea încrezut pentru a mă gândi la soare – revelația apusului mi-a frânt subit mândria genunchilor. Membrele mele se întâlneau cu oboselile amurgului, și ce mai rămânea ca soare între petele inimii a-ngenunchiat la poalele unei agonii de aur. Și recunoștința mea trimisă astrului se îndrepta și spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tămâiat necontenit moartea și soarele – ca strănepot al cine știe cărui trândav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
Doctrinele n-au vlagă, învățăturile-s stupide, convingerile ridicole și înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce suntem, nu-i viață decât în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica și nu ridici urâtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa ? Nu răzbate în puls misterul însuși al materiei și nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului ?
Sunt treaz și nu știu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puțin. Dar de ce, când stau așa, absent de credințe, viața se preschimbă-n eu, și eu sunt peste tot ?
Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se liniștește, și-un calm orizontal se prelinge ca o absență însorită.
…Adesea mi-am simțit sufletul alături de trup. Adese l-am simțit departe, adesea fără rost și fără căpătâi. Și cum l-aș fi urmat, în înălțări subite, smuls din așternutul inimii ? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simțurilor ? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez ? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.
Numai eu rămân sub mine…
Lasă-ți sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer ! Direcția lui firească e o vitregie. De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec și, înfrângându-l, să-i pun cătușele trupului ! Ajunge o clipă de neseamă și-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiunește-n meleaguri cerești, în timp ce rămâi victimă lâng-un corp în părăsiri ?
E o zvâcnire ucigașă ce-nvinge legăturile terestre, o stete de fericire în afară de fericiri, un dor de leșin astral, de pierzanie în frământări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare și-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viață fără înțeles, dincolo de viață ?
Ai vrea să mori de mii de ori – și el se sfâșie în vastul nicăieri.
…Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surâsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ținea tovărășie, ci flutura pe creștetele lumii. – Când va scoborî clocotul lui în preajma neființelor de fiecare zi ? De-aș avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic !
Eu știu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuțite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oțetul sângelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Și cum mă întorc spre Răul despotic și umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri – divinitate subită, aspră și ruinătoare.
Stai încremenit și-aștepți. Te aștepți. Dar ce să faci cu tine ? Ce să-ți spui, împrejmuit de-atât nespus ?
Ce trece prin tăcere ? Cine trece ? E răul tău trecând prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.
Să te gândești spre ce vei fi ? Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza. Și atunci pleci. Plecând te uiți. În mers ești altul și fiind – nu mai ești.
Că oamenilor nu le e rușine să existe, de mult, de mult o știu. N-am contenit a mă mira de mersul lor încrezător, de ochii lor întrebători, dar fără chin, de ținuta lor trufașă de viermi verticali. Nu i-am văzut recunoscători pământului și nici închinându-se în galeșă cucernicie rodirilor lui trecătoare. Adorația-i un fruct al izolării. Și muritorii zilnici – ce veșnici ar fi de-ar cheltui puterile în suspine bucuroase, de-ar avea atâtea iluzii că pașii lor ar călca pe-un univers de catifea ! Dar nu ! Pe unde trece omul nu-i decât prăpăd și siluire a aparenței. N-am zărit în el frigurile cu care să umple spațiul și să pălească cerul. Viața laolaltă nu-i de îndurat decât într-un extaz comun și nimic nu-i mai rar subsoare decât extazul.
Soarele lucește ca să ne-ncălzim ? Nopțile ne-acoperă ca să ne acoperim de somn ? Marea, ca s-o cucerim ? – De când folosul a apărut în lume, lumea nu mai e. Nu mai e în farmec. Doar adorația respectă lucrurile în ele însele, și viața nu-i viață fără lacrimile de fericire ale suferințelor prilejuite de ea. Pe pajiștile ei înșelătoare m-am înălțat cu ea cu tot, când inima în dans se măcina de-un cântec ruinător.
– Cum m-ar înghiți pământul pe care l-am îmbrățișat cu lacrimi și l-am disprețuit cu sânge ? Să putrezesc sub el, sub el cel ce nu-i eternitate decât ca mormânt ? Nici un fior să nu strămute cimitirele spre un pământ mai pur ?
…Așa ajungi să te scalzi cu egală patimă în naștere, în tinerețe, în moarte, în nimic și-n veșnicie – nepăsător de țeluri, scârbit de rosturi și de desăvârșiri. Oriunde-ai merge – e același lucru. Spui: veșnicie, fiindcă fiorurile tale au frânt timpul – și când ele au fost înfrânte de timp zici: nimic.
Vinele se umflă de un suflu cald – și atunci tremuri de speranțe, și-ți spui: viață, tinerețe, și te gândești cu freamăt la dragoste și la viitor.
– Sau când în ele circulă gânduri numai, și adieri de teamă, cu liniști durerease, atunci îți zici: moarte, și toate bălăriile timpului ți se-ncârcesc în suflet.
Asrfel îți dai seama de rostul tău de pătimaș al aparențelor. Cu o înflăcărare suferindă continui a te alipi și a te dezlipi de toate, uzând după împrejurare, orbit sau dezmorțit, nețărmurita vremelnicie căreia te-ai dăruit.
Vina mea: am jefuit realul. Am mușcat toate merele nădejdii omului. Pieziș zăresc spre soare…
Ros de păcatul noutății, și cerul l-aș fi-ntors pe dos. Oprindu-mi dinții-n ascunzișurile cărnii și învârtind idei în hore abstracte, tainele mureau în gură și în creier. Unde-i sucul devenirii să împrospăteze pulsul duhului și-al sângelui ? În urmă doar stropi defuncți, însămânțându-mi trecutul ca o lactee cale a nerostului. Respirația-i dezmăț. Și caut trupuri nepătate să-mi cheltuiesc rămășițe de călduri și cugete neatinse să-mi risipesc oboseli aprinse.
Nimicului ce-mbată absența universului, să-i adaug cutremurul sonor al sufletului, să-i spintec liniștea cu un vârtej de glas, să-mi las pacostea muzicii pe-ntinderi ! Să fiu sufletul golului și inima nimicului !
Vei reuși a-năbuși menirea negativă de care ești muncit ? Nicicând. Vei însănătoși răul ce-ți mâncă mersul respirației ? Deloc. Mai ridica-vei amarul din simțuri la esență de întrebări ? Totdeauna.
Nu vrei să-ți storci formula de ireparabile în dulciu de credințe ? Nicidecum.
…În sângele tău o drojdie de Niciodată se desfată, în sângele tău se dezalcătuiește timpul – și-un acaftist pe dos te salvează din înecul mântuirii. Și Diavolul se furișează prin ochiul lui Dumnezeu și tu-i urmezi umbra și urma…
Paris, 1941 – 944
Hotel Racine
rue Racine
