Cuvânt și iubire

His lyricism and Thought, his human being, too, can be taken as a pattern not only with literary or national determinations but also for an universal Anthropoetry, namely inner roots and chances of the self in our world of continuous challenges.

*

There are not from out Eminescu’s poetic universe the concepts and anthropologies of some modern Romanian creators and thinkers, like Vasile Pârvan’s anthropomorphous creative rhythm, synrhythmy, aphrodisiac mind, Lucian Blaga’s mythosophy, stylistic bottom, metaphysical transnaturalism, George Călinescu’s real elements, Eugen Ionescu’s nu, Mircea Eliade’s genealogical myths, Hyerophanies, categories of the sacred, Dimitrie Cuclin’s ethics of expressive essence, Ştefan Odobleja’s consonantic psychology, Octav Onicescu’s cosmological mechanics, Constantin Noica’s Romanian philosophical utterance, Mircea Maliţa’s clio-mathematics, Mihai Şora’s metaphysical anthropology, Romeo Vulcănescu’s horal phenomenon.

*

We should be tempted within this Congress to analyze some paradigms like inverse nostalgia and reciprocal metamorphosis, the intensive voluptuousness and general transparence, the retrospective lucidity and the paranymph.

*

In Eminescu’s modality (correspondence), the model – different from the mode (kind) or fashion (Romanian “modă”) is the angel-woman (model) for the daemon in eye of a painter. The zoomorphic models are concentrating upon the analogy with the bees (maternal state model), the infusorian (model, the bugs (French “model”), the tomcats (kind of Hoffmanian humor) etc., and they totalize the vision of instinctive life, “eating and reproduction, reproduction and eating”. But if a human insect signifies a social metaphor for a woman enslaved by work, “king eaten by moths” is an inverse model (dodia) of specific Eminescian contexts involving cultural chronophagical modes (kinds) of life and modes (fashions) of thought.

*

Anthropomorphism is one of Eminescu’s long poems, occasionally composed in 1875,  published integrally (69 stanzas) posthumously only in 1952 (then, the poet returned from his philosophical studies from Berlin was 25).

*

This is not a direct myth for it opposes other Romanian-Eminescian works like the poem Călin, as well as the myth of Maiastra bird (Miradoniz, Memento mori, etc.): a parody of Leda’s possession by the pagan god. The fairy cosmic anthropomorphisation of the erotic flight (Zburător) and the mystic feminization of the love in Maistra (the Phoenix seems to be male) overtorn into improvisation (impromptu) a (porno) comic and consequently human anthropomorphosis with the allusion (dodia) of the primordial ritual sterile sexuality. The bird – a poor coquette hen or an angel – who has not a proper birth can not be tragic.

*

Brancusi’s reading from Milarepa and his journey to India (1938) go together, as well as his Endless Column continues Eminescu’s Glossa.

*

Translating into Latin the Buddha’s four noble truths – suffering, origin of suffering, cessation of suffering the eightfold way leading to the cessation of suffering: dolor, doloris ortus, doloris inferitus, octopartita via ad doloris sedationem, Dhamapada – Artur Schopenhauer has identified morally the bikkus and mandicant order of St. Francisc. Sometimes, the philosopher’s disciple, Mihai Eminscu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one of his romantic character called Mors (Death) into Nirwana.

*

Reading Baudelaire within Sanskrit context, beyond the poet as voyant in the temple of clouds, the correspondences are to be felt individually from both Indian and Latin carmen-kavya through the ancient epos, Camoens’ epic India, Eminescu’s rig-vedic romanticism, even if it is said, for instance, about Edwin Arnold’s translation of Gitagovinda that is “so unrecognizable baudlerized”.

*

December, our First Romanian (1977) here in India read some Roma-Romania. We have also worked a number of consounding sayings common to all Romance languages. Now available into Sanskrit, Luceafărul by Mihai Eminescu, with its 1665 Latin, 164 foreign and 28 autochtonous words (I.I. Russu, 1981). Let’s go closer to this matter of scientific good-sense, yet taking it as Ortega y Gasset “el libro como conflicto”.

*

This version was begun as a sort of transsounding syllable by syllable from Sanskrit into Romanian but increasingly it became a dhvani, turning the dhvani (sound) into the dhvani (suggestion) in respect to the two languages. The Gitagovinda in Romanian may be compared to the Sanskrit version of Mihai Eminescu’s Luceafărul (Hyperion) signed by U. R. Trikha in “Latinitas” this year (“Hyperion” appeared exactly a hundred years before, in 1883). It is hoped that these translations will open new avenues for comparative discussions on Jayadeva and Eminescu.

*

The Sanskrit correspondence with the Romanian culture and poetry culminates with Mihai Eminescu, a reader of Vedas and Upanishads in original. In Romania, it is taught at school that “The First Epistle” or “The Dacian prayer” (Nirvana) are connected with Rig-Veda. Of course the analogy is fundamental but the correspondence lies both in the common or community cosmogonic mind and particularly in the universal intuition of real life, of sat (“village” in Romanian, “truth” in Sanskrit).

*

The union of kavyapurusha with sahityavidya in vaidarbhi riti could be for a modern poetical mind the correspondence of heaven with earth. Diabolical or paradisaic, the poetic correspondences – rasa-dhvaniah – reveal, through the prayoga of the poet, a selfpoetry as rasavada and sarasvatyasattvam, an alchemy of grief and of verb. In Kalidasa’s comparison of poetry to Ardhanariswara, the goddess Parvati is vak or sabda and god Paramesvara is artha, their union is Ardha narishvara signifying, as V. Raghavan reminds it, the greatest ideal of poetry variously emphasized as sahitya sammitatva etc. Or, the love between Hyperion and Cătălina in Eminescu’s “Luceafărul” evokes beyond the myths a neoteric Ardhanarishwara. One can see Lucypherus as a biblical Ravana, but Eminescu’s Hyperion is closer to Jayadeva’s Krishna and one can read “Luceafărul” as the “Gitagovinda” of Romanians.

*

Pastiche

The intended review to the dissertation of Ms. Zircha Vaswani became mostly a pastiche. Because we have to deal with a very free, kind of mystical construction of comparisons, in which Mihai Eminescu’s poems and Indian scriptures are brought side-by-side into a fascinating personal adventure of the author. The abhored by now Eminescu cult in his motherland  turns into an Indian cult, with a chance to be recovered, in competition, for own culture.

A sacrificial work, a puja full of piety and effervescence addresses everybody on the way, like in a new beginning of the religious aesthetic spirit. Courageous or euphoric, like in a trance, the author restarts as if the universe like in solitary temple procession, hearing her native prayers in verses by Eminescu.

Ioan Alexandru, Amita Bhose and myself were colleagues of doctorate under guidance of professor Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Ioan translated odes of Pindar in his dissertation itself, Amita published separately her book of translations from Eminescu into Bengali, myself didn’t translate a line (perhaps also because Baudelaire, my topic, is the most translated foreign poet into Romanian). Ms. Zricha Vaswani translates Eminescuss “Indian” poems as her own soul and hope.

I don’n know her personally. There are universities with the name of Dr. B.R. Ambedkar in Agra, Hyderabad, Lucknow, Muzaffarpur, Delhi. The architect of Indian Constitution (while handling it to me also, the late president of India Shankar Dyal Sharma said: The Constitution of the World!) had the  message. “Educate, organize, agitate”.

*

EMINESCOLOGICE (George Anca)

Publicaţii

Cărţi

1970

Eres / Heresy, Editura Eminescu, Bucureşti

1975

Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.Resume, Universitatea Bucureşti; teza de doctorat în volum, 2001, Academia Internaţională Eminescu (AIME/IAME)

1979

Mihai Eminescu’s First Epistle (Romanian, English, Sanskrit, Hindi, Malayalam, Pujabi, Tamil), Delhi

1981

Ek shanti, The Milky Way, 1981, Delhi

1983

Mihai Eminescu’s Luceafărul/Divyagrah (Sanskrit version), editor, IAME, Delhi

Romanian Classics in Sanskrit, editor, IAME, Delhi

1994

Indoeminescology & Other Anthropological Papers, Central Educational Library, Bucharest

The Buddha. Letters from the Buddhahood to Eminescu, C. E. Library, Bucharest

1995

Haos, temniţă şi exil la Eminescu, Cotruş, Gyr şi Stamatu. Spre o hermeneutică a versului întemniţat şi exilat, Ed. Majadahonda, 1995

Literary Anthropology, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 1995

Doina. Cu variaţiuni, AIME, 15.01. 1995

2009

Sfinţi în Nirvana, Ed. Antim Ivireanu, 2009, Rm. Vâlcea

Film

1974

Statuile lui Eminescu / The Eminescu’s Staues, Tv Bucureşti

Studii şi Articole

1980

“Biblioteca Mihai Eminescu în Delhi”, in Luceafărul, 15 august 1980, Bucureşti

“Sanskrit and Romanian Poetics”, in Studies on Indo-Asian Art and Culture, vol. VI, International Academy for Indian Culture, Octobre 1980, New Delhi

1981

“Sanskrit Romance Ontopoetics”, in Modern Art and Poetry, New Delhi

1985

“Academia Internaţională Eminescu în India”, în Vatra, 1/1985, Târgu-Mureş

1987

“Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu”, în “Ateneu”, Bacău, 1/1987

1988

“Papers on indoeminescology” în “L’enseignement et la pedagogie en Roumanie, vol. 7, Bucureşti, 1988

1990

“San Francesco, Eminescu e revoluzioni”, Tv Montecarlo, ian. 1990

“Eminescu şi poezia sanscrită de dragoste”, Radiodifuziunea Română

“Eminescu şi Brăila”, în Lui Eminescu, Brăila

“Între  indoeminescologie şi culturologie”, în Emigrantul, 2/1990

“Între ştiinţa culturii şi indoeminescologie”, în “Emigrantul”, 3/1990

1991

“Cu ghiduşul Viduşaka şi Călin Nebunul în căutarea comediei sanscrite” / With the playful Vidushaka and Călin the Fool in search of the Sanskrit comedy, în Lucrările “Colocviului de eminescologie”, 14-15 ianuarie 1989, Bucureşti, 1991

“Eminescu – New York – Brăila” în Lui Eminescu, Brăila, ianuarie 1991

“Sentimentul Eminescu”, în Libertatea, 15 ianuarie 1991, Bucureşti

2000

“Anul Eminescu”, în “Povestea vorbei”, 2-3/2000, Rm. Vâlcea

2004

“De la Kalidasa la Eminescu”, în “Poveste vorbei”, Rm. Vâlcea, 1-2/2004

2009

“Ne naştem cu Eminescu”, în “Forum V”, 1-2/2009

“Eminescologie cu N. Georgescu”, în “Forum V”, 1-2/2009

Prezentări / Papers

1966

 Mitul lui Zalmoxis în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga / The myth of Zalmoxis in Mihai Eminescu’s and Lucian Blaga’s poetry, teză de licenţă / MA thesis;

1978

“Anthropomorphism in Mihai Eminescu’s Creation. Around an Anthro-Poetry”;

“Eminescu’s First Epistle and Translation of Cultures”, comunicări la / papers at Xth International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences, New Delhi;

1980

 “Eminescu şi India”, conferinţă, ian. 1980, Râmnicu-Vâlcea;

1981

“Mihai Eminescu and Sanskrit-Latin Rasa-Dhvaniah”, comunicare la /paper at 5th International Conference of Sanskrit, Varanasi;

1982

“Mihai Eminescu in Sanskrit”, IAME, March 1982, Delhi

1983, “Jayadeva and Eminescu”, lecture, Comparative Indian Literature Association, 3.05, 1983, Delhi University;

1985

“Eminescu, ştiinţă, poezie”, Institutul Politehnic Bucureşti, ian. 1985

“Mari gânditori români /Great Romanian Thinkers in India: Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade”, Râmnicu Vâlcea;

1986

“Vecinicia cea amară / A mării. Teoantropoezie eminesciană / Eminescian Theoanthropoetry”, Institutul Politehnic, Bucureşti;

“Academia Internaţională în India”, Biblioteca Academiei Române;

1987

“Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu”, Institutul Politehnic Bucureşti;

1988

“Luceafărul lui Eminescu şi Mahbharata”, Biblioteca Centrală Pedagogică, Bucureşti;

1989

“Orfism naţional la Eminescu”

“Corespondenţe eminesciene între poetica indo-europeană şi postmodernism”

“Eminescologie şi pedagogie”

“Educaţia lecturii /Reading Education şi eminescologia”

“Râsul lui Eminescu / Eminescu’s Laugh”

“Eminescu şi şcoala”

“Căpitanul şi Îngerul – alegoria morţii la Baudelaire şi Eminescu”

“Poezia lui Eminescu, corespondenţă a creaţiei cu limbajul natural”

“Construcţiile imaginarului eminescian”

“Eminescu – biografie şi universalitate”

“Sculptorul orb în vizualitatea poemului eminescian”

“Iubire şi ură la Eminescu”

“Eminescu în conştiinţa lumii”

“Scrisoarea Întâi în versiuni indiene”

“Eminescu în pedagogia naţională, continuitate şi viitor”

“De la Dunăre la Gange”

“Mira între glosolalie şi destin”

“Indoeminescologie” etc.

(at universities, research institutions, schools from Bucharest, Galaţi, Râmnicu-Vâlcea, Predeal, Baia de Criş, Teremia Mare, national/local symposia in Bucureşti, Cluj, Botoşani, Brăila, 12th ICAES Zagreb, Romanian Academy, national Art Museum etc.)

1990

“Indian Myths to Eminescu and Camoens”, IUAES Inter-Congress, Lisbon, 5-12 September

 1991

“Creaţia eminesciană în spiritualitatea universală”, conferinţă, Biblioteca Judeţeană, 14.01.1991, Tîrgu-Mureş

“Rugăciunea lui Eminescu – Rugăciunea lui Brâncuşi”, iul. ’91, CCD Buzău

1992

“Eminescu în scrierile lui Onisifor Ghibu”, Chişinău, Moldova, martie 1992

“Eminescu şi Buddha”, conferinţă, Tîrgu-Jiu, 15 iunie 1992

“Eminescu sanscrit”, nov. 1992, B.C.U., Iaşi

1993

“Privind în oglindă nu ne vedem pe noi, ci pe Eminescu / Looking into the mirror we don’t see ourselves but Eminescu”, Zilele Eminescu, Chişinău, 15-17 iunie 1993

1994

“La Roumanie de Mihai Eminescu”, CITI, Bucureşti, 1 ianuarie 1994

“Doina  lui Eminescu în versiuni străine”, Rm. Vâlcea, 12 ianuarie

“Privire bibliografică asupra corespondenţelor româno-sanscrite”, la Colocviul naţional “Bibliografia română azi”, iunie 1994, Constanţa

1995

“Eminescu, Basarabia şi Bucovina”, 14.1. ’95, Dalles, Bucureşti

1996

“Eminescu la Paris”, Bibl. “Antim Ivireanu”, 14.01.1996, Rm. Vâlcea

2001

“Saintliness in Kabir and Eminescu”, at “Sant Kabir Sixth Centenary International Conference”, 6.01.2002, Couva, Trinidad-Tobago

2009

“AU(M): Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi”, 14.01.2009, Rm. Vâlcea

 ———————-

George ANCA

17 iunie 2017

Bucureşti

 

 

SFAT CU HRISTOS

 

ia – un hoit şi eu – Părinte – m-am găsit să te-ndrăgesc

m-aplecai adânc în Duhu-mi – şi zării ocean ceresc

soare lună păsări stele – mii strămoşi – şirag de raze

îmi ţes noua rugăciune – şi-mi aştern tărâm de oaze

 

zdrenţuit eşti tot ca mine – sângerat şi răstignit

dar în orice tragedie ai clădit sfânt răsărit

apa ciorilor – bâhlită – tot aşteaptă să m-adoarmă

dar n-am somn: din ciobul vieţii mă-nvăţaşi cum să fac armă

 

eu din răni şi umilinţe împletesc fulger regesc

şi hulubii vin în palma-mi – crinii nu se mai sfădesc

Tu eşti Fratele mai Mare – Frumuseţe prin Durere

 

în cununa cea de cântec lacrima s-a-ntors putere…

…zac pe patul suferinţei – trepte-n ceasuri putrezind

rană-n rană ne-ntâlnirăm – Prinţ al Marelui Colind!

 

 

ROST RĂTĂCIT

 

trimişi – văratic – după Rost – Stăpânul

a fost uitat s’-ne-arate în vreo parte…

acum – iernatic însăilaţi – tot Spânul

rânjeşte-a fi – agonic – Rost şi Carte

 

la ce-am tocit – din temelie – zarea?

la ce-am trecut oceane – peste munţi?

nici înapoi – la El – cărarea

n-o ştim: Ochiul Stăpân cum să-L înfrunţi?

 

din nisiparniţă deşert învârtejim

te-ntrebi în van cu cale ce-ar fi fost să fim

dar nestematele fântâni zac tot sub lanţuri

 

blesteme isc’ văzduh – în fel şi chip de danţuri…

…Stăpâne – Ţi-am uitat şi mugurii mâniei:

cum să-mprim’vărez un hoit – dedat cerşetoriei?

 

 

DISCURS (ÎN CURS) DESPRE MOARTE

 

în definitiv – ce-i

moartea asta – de te tot dai cu capul de

ea – din clipă în

clipă? – cel puţin de zece ori pe zi auzi

şoptindu-se clandestin sau – dimpotrivă

urlându-se patetic – emafatic şi cu grimase

mereu diferite – împădurite până la

muchia buzelor: “moarte – moarte – moarte

moarte…”

 

e o chestie atât de

banal de normală – atât de stringent necesară – ca

gospodinei o

oală –  când s-a pomenit cu puzderie de

musafiri – dar la gătit

s-a-ntâlnit cu lipsa şi – mai ales – cu

zăbava… – da – e necesară – vă spun – precum paiele şi

pleava – într-o

gospodărie de om – întru alcătuirea unei case – vieţi sau

sindrom:

 

moartea e pauza de lucru – e

imperios – duşul pe care-l faci – după ce ai

râmat – de dimineaţă şi până-n amurg – în

mizeriile creaţiei de

demiurg

 

e veioza tihnită – pe care ţi-o pui

la capul patului (…tare ostenit – dup-o zi de

scârbavnic rânit…) – veioza – da – ca să

desluşeşti întunecimea adâncă a

slovelor – dintr-o carte – care

nu-i lume – nu-i ticăloşie ori trădare de

brume – ori crimă cu

pretenţii de scrimă – ci – pur şi simplu e

curată vestire – …e

cu totul altceva – deloc

mucava

 

moartea e o truditoare cinstită

veşnic îndrăgostită de ceea ce

face – şi de cei cu care

temeinic – desface

 

moartea e duşca de apă

vie – cu care-ţi clăteşti

gura – în fiecare dimineaţă – spre a-ţi

detoxifia organismul de

ziua trecută şi atât de

benefic pierdută

 

moartea te ia de după gât – tovărăşeşte

insinuantă cumva şi

cochetă – şi te tot plimbă printr-un

“dincolo” – din crâşmă-n dugheană – dar la

plată – nici vorbă să deschidă

poşetă – şi – în general – când e vorba de murmurul

lumilor – ea-i numai

soprană

 

…moartea stă cu mâna-n mâna

mea: cum aş putea să

zic ori scriu – despre

ea – o vorbă

rea?

 

ea e prototipul tuturor

nevestelor din

oricare lume – şi dacă voi mai

scrie mult – voi scrie cu

spume – ca un ocean dat în foc

şi-mi voi face – orişipeunde – un jalnic

renume – ca un jucător de cărţi

veşnic urmărit de

noroc

 

…acum – când scriu aceste stihuri banale – cu

viu colorate papagale cerneale – moartea

priveşte la mine

aşa – …moale… – adică: “las’ că te lecuiesc eu

derbedeule (…neruşinat

furişat între lume şi

vis  – traficant mizerabil de

paradis…) – …da – te lecuiesc eu – acuşica – de

discursuri lungi – de tot

indiscrete – la

adresa Doamnelor Firii

din înşirate peste tot şi

mistice

pachete…”

——————–

Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea

1 iulie 2017

 

Cunoscutul geograf și filozof al geografiei, savantul francez Emmanuel de Mortonne, încheia cu urmatoarele cuvinte un articol publicat la Paris în 1933 și intitulat “Satul Românesc subcarpatic”;…” Modestele case ale țăranului român, grupate în sate cu ulițe întortochiate, au avantajul-față de templele grecești sau basilicile bizantine-de a fi forme vii, de a răspunde unui gen de existență socială care s-a perpetuat de-a lungul secolelor până în zilele noastre”.
Acest mare savant și prieten al Românilor a străbătut cu piciorul întregul spațiu în care viețuiau Români. El a alcătuit studii valoroase și a ținut numeroase prelegeri despre geografia și spațiul românesc. Dar Emmanuel de Mortonne a surprins mai mult decât detaliul sec știițific, el a observat legătura dintre Om și pământ în spațiul românesc.
În cuvântarea rostită în prezența Regelui Ferdinand în București, în 1921, cuvântare intitulată, “Noua Românie în noua Europa”, svantul francez spunea,..;” O Românie, având Carpații drept axă, un fel de șira a spinării, este, din punctual de vedere al structurii geografice, un stat bine echilibrat, al cărui centru de gravitație este tocmai acolo unde sunt izvoarele însăși ale vieții naționale. Iată un stat înfățișându-se în condițiile unei vieți sănătoase.”
De fapt ochiul pătrunzător al acestui mare cărturar dezvaluia o taină din veacuri ascunsă; legatura fizică și spirituală dintre om și loc în spațiul;,”de la Nistru pân’la Tisa”.

Această observație, făcută de un mare filozof al geografiei moderne, nu face decât să întărească, prin argumente și studiu științific, ceea ce cronicarii și toți cei care iubesc Neamul Românesc, știau și știu de multă vreme. Ceea ce ei aflaseră cu sufletul. Este bine cunoscut versul care însumează cele amintite, “dar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem.”
De fapt cei care au studiat și studiază așezările românești (și asta înseamnă satele românești) au constatat respectul, similar oficierii unei taine sacerdotale, cu care strămoșii noștri s-au comportat în relația cu pământul, locul, ce îl locuiau.

De mare valoare pentru studierea satelor românești în evoluția lor istorică sunt așa numitele ‘hotărnicii”.
“Hotărniciile” sunt un gen aparte de documente medievale care, de regulă, sunt cuprinse în actele de donație emise de către cancelariile oficiale. Aceste ‘hotărnicii” dau informații de foarte mare valoare referitor la întinderea satelor și teritoriului ce îl aveau în stăpânire. Cel care va studia un asemenea document pe hartă sau, încă și mai bine, direct pe teren, nu va putea să nu rămână uluit de modul extrem de judicios în care teritoriul era structurat. Există o splendidă armonie între suprafața de teren arabil, livezi și fâneață.Totul era gândit temeinic, echilibrat, făcut cu grijă ca ordinea firească să nu fie tulburată. Aceiași grijă se arată pentru teritoriul necultivat dar care făcea parte din hotarul satului, adica apele, pădurile, pășunea alpină.
Pe cursurile de apa se puteau așeza doar un numar limitat de mori și se putea pescui doar o anume cantitate de pește. La fel în paduri, se puteau tăia doar anume cantități de lemn și doar în anume locuri, în anume “slobozanii”, în anume “zăbrane”, care se roteau din vreme în vreme pentru a îngădui pădurii să se refacă. Pășunile alpine erau împărțite între sate cu chibzuială , astfel ca toți să poată avea folos și fără a strica așezarea din veci.
O asemenea atitudine a omului față de loc fără îndoială că stătea peste considerentele economice și reflecta o înțelegere duhovnicească, spirituală.
Existența pământească era socotită ca stare vremelnică și necesară pregătirii întru viață veșnică. Într-o asemenea întelegere locul, pamantul, trebuiau păstrate cu grija pentru a putea fi trecute din neam în neam. Lumea văzut nu era socotită un bun personal ci ca un mijloc pe care nu ai autoritatea morală de a îl folosi oricum. Din contră în această lume trebuie să te porți cuvincios, cu grijă, cu sfială, să nu cauți să o rănești sau tulburi. Trebuie să te armonizezi și să conlucrezi cu ea, întrucât nu este făcută de tine ci este un dar făcut și ție și celor care vor veni dupa tine în veci.

Această ordine și înțelegere de dinaintea vremilor, din totdeauna, este încă păstrată în câteva locuri binecuvântate, în câteva “țări” și “văi” românești și între ele se numără și “Valea Almăjului”. În acele locuri încă demnitatea se împletește cu modestia și modestia cu eleganța.
Acele locuri arată cum, în confruntarea cu “imperiul” zilei și aroganța lui nătângă, identitatea, tradiția, dragostea de loc și bunul simț înca mai pot birui. Caci în momentul de față dragostea de loc are o importanță mântuitoare.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

1 iulie  2017

Unul din scriitorii germani de prim rang, laureat a numeroase premii naţionale şi internaţionale Martin Waltzer – în vârstă de 80 de ani, a fost acuzat de presă germană de antisemitism., Frankfurter Zeitung”, unul din principalele ziare a refuzat să-i publice câteva pagini din noul său roman, Actul diavolului”.

 

Redactorul paginii culturale a spus amintitului ziar l-a acuzat pe autorul romanului, Moartea unui critic” de Martin Waltzer, de antisemitism. Eroul romanului, după ziaristul respectiv ar fi criticul renumit al literaturii germane actuale Marcel Reich Ranitzki (82 de ani) supravieţuitor al Ghetoului din Varşovia împreună cu soţia sa. Eroul cărţii lui Waltzer este criticul Andre Konig care se aseamănă cu cel în viaţă. „Cartea ta condamnă la moarte, scrie Schumacher, caută să-l înlăture din viaţa culturală a Germaniei pe evreul – supravieţuitor al holocaustului. Biografia lui Waltzer este neclară, se pare că a făcut parte din, tineretul hitlerist”.

Şi totuşi Waltzer şi-a dat doctoratul cu o lucrare interesantă şi apreciată despre Kafka, a fost activ în ceea ce priveşte personalitatea lui Ruth Kliger (n.1931), prietena din tinereţe a lui Waltzer – care a fost în lagărul de concentrare Wihsche. În 2002, după apariţia cărţii „Moartea unui critic”, Kliger va scrie: „Când Walter descrie figura criticului, nu precizează că este evreu, este legitim să mă întreb dacă Waltzer intenţionează, astfel, să sublinieze puterea distrugătoare a evreilor în viaţa contemporană din Germania. La aceasta se mai adugă şi discursul ţinut de Waltzer în biserica Paul din Frankfurt în 1998, cu prilejul primirii unui premiu scriitoricesc. Prilej în care a subliniat, instrumentalizaţia holocaustului”, fapt care pune accent pe poziţia sa politică. AcelaşI Waltzer, a făcut de-a lungul vremii nenumărate afirmaţii: parte cu tentă pronazistă (de pildă în legătură cu monumentul holocaustului din centrul Berlinului), dar în unele din afirmaţiile sale îşi mărturiseşte regretul, afirmând că pentru Germania, holocaustul evreilor este aproape o condamnare pe viaţă, această catastrofă rămâne ca o pată neagră pe veci asupra istoriei şi poporului german.

…Şi totuşi raze de lumină puternică, asupra personalităţii lui Walzer au venit tot din partea poporului evreu. Waltzer descoperă, în drumul său literar, pe primul scriitor evreu, Şalom Iacov Abramovici – Mendola Moiher Sfarim. Această întâlnire o datorează lui Suzana Klingenstein cercetătoare a literaturii şi în special al scrierilor lui Abramovici. Suzana îi recomandă lui Waltzer, romanele în limba idiş ale lui Abramovici, pe care acesta le va citi şi în acest mod va descoperi şi limba idiş. Fapt care-l determină pe Waltzer să declare: „nu am avut idee că a fost cândva literatură evreiască”.

Am asistat, prin intermediul unui video, la o dispută publică. La masa de onoare se afla pe lângă conducătorul discuţiei, Waltzer şi Suzane Klingenstein. Aceasta a spus printre altele: „scriitorii evrei, din cele mai întunecate vremuri, sub regimurile care propovăduiau şi încurajau prin vorbe şi fapte omorârea seminţiei evreilor, nu au reuşit nici când să distrugă spiritul evreiesc. Scriitorii evrei au dat la lumina tiparului, atât în ebraică cât şi în idiş poezii, povestiri şi romane a căror fapte şi eroi au rămas piloni puternici înfipţi în literatura universală. Primul scriitor al unui roman în limba idiş a fost Şalom Iakov Abramovici cunoscut în masele evreieşti ca Mendole Moher Sfarim. Născut în mică aşezare urbană Kapul (Minsk) în anul 1836. Într-o mică adnotaţie stă scris, Se pare că am fost hărăzit ca să îndeplinesc misiunea de a fi scriitor al poporului meu, a săracului meu popor”. Apoi a adăugat: „Zboară pasiunea mea, zboară prin lume şi vezi nenorocirile acelor nefericiţi, ale evreilor!” Într-adevăr Abramovici nu a îndeplinit doar rolul de a fi scriitor al poporului său, dar a fost primul dintre scriitorii evrei europeni. El a avut acel simţ artistic, de a se rupe de tradiţia literară a înaintaşilor săi şi să creeze opere literare în spiritul european – în spiritul literar al noilor vremuri. Astfel a devenit primul şi conducătorul noului spirit literar, într-un stil propriu, făcându-se remarcat în literatura universală.

Cartea lui Abramovici pe care Waltzel se intitula „Flori care miroseau bine”. Desigur, parfumul i-a făcut neamţului un serviciu unic, determinându-l să declare: „Mendole mi-a oferit prilejul de a cunoaşte o altă lume, de a gândi şi a trăii într-o lume pe care nu am cunoscut-o nicicând”. În paralel, fac o observaţie care mi se pare a fi destul de exactă: numeroşi scriitori din Israel, chiar şi din tabăra noastră şi-ar face un serviciu personal dacă ar citi operele lui Mendole Moher Sfarim cât şi a celorlalţi scriitori clasici idişişti. Suzana Klingenshaft a considerat textul lui Mendole destul de greoi pentru un scriitor german.

Waltzer, la acea masă rotundă, a declarat fără întârziere: „Este greu doar pentru cei care cunosc prea mult”. Waltzer a învăţat din lectură romanelor lui Abramovici, despre lungile tradiţii ale poporului evreu, ceea ce la determinat să afirme: „Chiar pe necredincioşi, ateiştii convinşi citindu-l pe Mendole, vor devenii mai înţelegători“. În ceea ce priveşte reacţia la limba idiş, a adăugat: „Cum au fost în stare soldaţii nemţi să omoare pe cei care vorbeau o limbă care a izvorât din limba germană?” În ceea ce priveşte scrierile lui Mendole în limba idiş – nu în ebraică – tot el a subliniat: „Abramovici, dovedeşte marea lui dragoste pentru poporul evreu a cărui fiu este cu adevărat!“. Este cunoscut faptul că Mendole Moher Sfarim a scris la începuturile sale în ebraică, dar dându-şi seama că pentru masele de evrei, limbă vorbită era idiş, creaţiile sale principale au fost în această limbă. Menţionez o altă creaţie a sa „Călătoriile lui Beniamin al III-lea” – roman care a fost dramatizat; „Oameni mici”; „Fische cel şchiop”.

Istoria literaturii idiş care a cunoscut o deosebită evoluţie, dând poporului evreu pe I.L. Peretz, Şalom Aleihem, Frug. Aceşti scriitori sunt urmaşi fideli al, bunicului literaturi idiş-Mendole Moiher Sfarim”. Deasemeni, aceşti mari scriitori vor pune bazele şi vor duce mai departe curentul „Hascala”. Ne propunem, pentru viitor, o analizare a acestor scriitori şi a activităţii lor literare.

————————

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

29 iunie 2017

Asistând la o discuţie, la care luam şi eu parte, un cetăţean american îl întreabă pe un cetăţean român, doctor în ştiinţe şi conferenţiar universitar la una dintre cele mai mari universităţi din România: “If you are so damn smart, why ain’t you rich?”. Recunosc, întrebarea m-a luat prin surprindere şi pe mine, simplu observator, iar profesorul – vizibil uimit – s-a fâstâcit câteva zeci de secunde şi a replicat: “Nu sunt inteligent deloc. Ci doar cult. Inteligenţa este doar capacitatea unui individ de a se adapta rapid şi eficient la orice context – favorabil sau nefavorabil. Eu mă bâlbâi când lucrurile iau o întorsătură neaşteptată, mă poticnesc, doar aţi obsevat cu toţii cât de mult mi-a trebuit să interiorizez această întrebare. Mult mai inteligenţi ca mine sunt copiii din ziua de azi. Nu deştepţi, ci inteligenţi. Ei se adaptează la schimbări mult mai repede, eu nu mă pot obişnui după un an de zile cu smartphone-ul meu. Ei îl învaţă în două secunde după achiziţie. De ce nu sunt şi bogat? Pentru că în România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang”.

Admit că m-am simţit prost. Foarte prost pentru american. Se uita la el şi nu înţelegea nimic. Nu din cauza englezei vorbite de profesor. O vorbea perfect. Din cauză că nu înţelegea sistemul de valori pe care noi, românii, l-am adoptat din 1990 încoace, dar pe care îl considerăm, halucinând (desigur), asemănător cu sistemul de valori american. Desigur că noi am încercat să-l copiem, însă ne-a ieşit o replică atât de proastă şi superficială, încât acest sistem românesc pseudo-american intră în contradicţii crâncene cu cel original (vezi McDonald’s – la americani a fost creat pentru a hrăni oamenii săraci, în România a fost creat ca un restaurant de lux, unde mănânci doar dacă ai bani).

Mi-a rămas în minte ultima frază rostită de profesor: “În România nu ţi se dă voie să fii bogat dacă eşti cult, ci doar dacă eşti inteligent şi faci parte dintr-un gang”. Atunci mi-am adus aminte de un minunat volum pe care l-am citit în adolescenţa mea, intitulat “Conversaţii cu Dumnezeu”. Cartea este scrisă de un american, Neale Donald Walsch. La un seminar pe care îl ţinea în faţa unei numeroase audienţe (puteţi vedea secvenţa în filmul Conversations with God), domnul Walsch îşi punea – chiar dacă nu a rostit-o – aceeaşi întrebare “If you are so smart, why ain’t you rich?”. A închis ochii, i-a deschis şi a început să întrebe cu voce tare: “Nu vi se pare ciudat că trăim într-o societate care devalorizează cele mai importante slujbe?”. “Ce vreţi să spuneţi prin asta?”, se aude o voce din sală. El a continuat: “Adică nu avem nicio problemă să-i dăm unui antrenor de fotbal cinci milioane de dolari pe sezon sau să-i dăm unui actor zece milioane pentru un film, dar ni se pare oarecum normal ca acele persoane care au de-a face cu spiritualitatea (n. red – sau cultura) trebuie să fie lefteri, celibatari şi abstintenţi. Şi, de preferat, toate trei odată. Nu ştiu de voi, dar eu nu îmi amintesc să fi votat aşa ceva. Deci, imaginaţi-vă o lume în care banii ajung la cei care ne oferă cele mai importante daruri. Profesorii. Artiştii. Infirmierele. Pompierii şi poliţiştii. Scriitorii” şi din sală se aude tare şi hotărât “Şi mamele”. A continuat: “Oameni care ne conectează, nu ne despart şi nu ne distrag atenţia. Imaginaţi-vă acea lume şi o putem avea, pentru că, oameni buni, noi suntem aceia. Întotdeauna noi am fost aceia pe care-i aşteptam”.

Da, ne-a prezentat un fapt. Revoltător şi frustrant. Îl regăsim şi în România. Poate nu antrenori de fotbal, dar cu siguranţă antrenori de infractori. Poate nu actori de filme, dar cu siguranţă actori ai sfidărilor. La noi, la români, exemplele sunt mult mai bogate şi, de ce nu ar fi?, mult mai revoltătoare pentru omul deştept. În România, bogaţii nici măcar nu sunt inteligenţi. Şi când spun asta mă refer la faptul că aceştia nu au identificat oportunităţi de afaceri adaptându-se la cerinţele pieţei. Au fost doar şmecheri – un cu totul alt concept. Au fost doar mai puţini ocupaţi cu învăţatul şi mai mult ocupaţi cu trişatul. Au fost doar mai tupeişti şi îţi puneau pumnul în gură când le deconspirai intenţiile. Inteligent eşti atunci când te adaptezi unei situaţii noi fără să atragi atenţia. La noi, bogaţii – parveniţii şi oportuniştii – nu numai că sunt proşti făcuţi grămadă, dar sunt şi extrem de vizibili, extrem de … voluminoşi. Merg pe frunte cu certificatul de infractor şi nimeni nu se atinge de ei. Procurorii sunt mult prea ocupaţi să vâneze elevi, profesori, mici comercianţi şi … vedete decât să se ocupe de infractori care au avut contracte imense cu statul, pe care nu şi le-au onorat, ci doar au încasat bani.

Citind toate astea, îţi mai vine să te întrebi: “Dacă tot eşti aşa deştept, de ce nu eşti şi bogat?” ? Pentru ca în România nu asta este cheia succesului. Nu deşteptăciunea, nici măcar inteligenţa, ci doar apartenenţa la un grup de infractori care să-ţi faciliteze succesul financiar. Şi până la urmă de ce să mai fii bogat în România? Vorba lui Tudor Chirilă: “Ce-o sa faceţi cu milioanele într-un oraş mort? Ce-o să cumpăraţi, cu banii grămezi? La ce-ţi foloseşte un Lamborghini când n-ai o autostradă? De ce să ai o vilă într-un cartier sufocat de inundaţii?

Stau şi mă întreb, bogaţii României ar mai fi fost bogaţi în Franţa? Dar în Marea Britanie? Dar în Germania? Dar în Olanda? Dar … în Statele Unite? Bogaţii în România se diferenţiază de bogaţii din lumea civilizată? Bogaţii occidentului, marea majoritate, au averi, dar şi respectul oamenilor. Dar şi clasă. Dar şi stil. Dar şi cultură. Dar şi rafinament. Bogaţii români au bani… şi cam atât.

Sursa – http://gzt.ro/daca-tot-te-crezi-asa-inteligent-de-ce-nu-esti-si-bogat/

În noiembrie 2016 alegerile prezidențiale din USA, în ciuda presiunilor făcute de administrația atunci existentă și ale unei media părtinitoare până la delir, Președinte a fost ales Donald Trump.
Victoria lui a fost comentată în fel și chip dar cauza esențială a fost și este cu grijă ocolită.
Alegerea lui Trump a fost un semn de protest și exasperare. Protest și exasperare cu un sistem politic care nu mai avea nici o legătură cu interesele majorității Națiunii Americane.
Un sistem care generase și garanta o diferență obscenă între bogați și săraci, în care mai puțin de 1%  din populație are în stăpânire circa 90% din avuția celei mai bogate țări din lume. Un sistem care a transformat Republica într-un imperiu mondial și mai exact într-un “imperiu sodomit”. Un sistem care prin ideologia lui, a unui materialism consumerist vulgar și prin bestiala “corectitudine politică” urmarește să transforme populația în roboți imbecilizați. Deci împotriva acestui system și a candidatului său, movila de osânză amoral Hillary Clinton, a votat Națiunea Americană.
În condițiile în care diferențele dintre cele două partide care exista în USA nu există a fost singura posibilitate de a încerca repararea sistemului. Și să fim foarte lămuriți. Cei care au ales această cale de protest nu sunt cei care detestă America, sunt cei care iubesc America și vor să o facă mai bună și mai dreaptă către toți fii ei.
Alegerea lui Donald Trump nu înseamnă că el va reforma sistemul, de fapt el este o emanație a sistemului, dar un alt lucru se poate întâmpla.
Fiind din afara sistemului politic și nefiind un politician Donald Trump, prin autoritatea oficiului pe care îl controlează, poate sparge structurile care fac sistemul amintit să funcționeze. Așa se explică opoziția pe care o fac lui Trump tot ceea ce alcătuiește “statul profund” (adică serviciile de securitate, funcționarime, etc.) cărora li se adaugă o media care efectiv este furibundă, cu spuma la gură și TOATE Organizațiile Ne Guvernamentale. Organizațiile care manipulează populația în jurul celor mai obscure și dubioase lozinci (homosexualitate, rasism,etc.). Acele organizații sunt finanțate și controlate de către financiari ale căror interese sunt identice cu cele ale sistemului amintit. Organizații care promovează, de fapt, interese potrivnice celor care demonstrează din inconștiență și spirit imitativ. Deci toate aceste OGN s-au coalizat sub un semn #Rezist. Iar cu asta ajungem aproape de casă.
Nu este întâmplător ca în România OGN-urile s-au găsit adunate sub același semn. Nu este coincidență că ele folosesc același #Rezist. Este dovada că OGN din întreaga lume sunt controlate de aceiași voința și că în România acea voință se cheamă George Soros. Nici măcar nu mai are importanță că pentru orice Român cu bun simț bănuiala că cineva ar sta sub inflența lui Soros are efectul unei sonore flatulante publice. Altceva are importanță.
Importanță are faptul ca aceste ONG sunt un cancer mondial. Ele promovează și împrăștie același venin în toată lumea. Otrava “globalismului”,  a pierderii în anonimat și număr socio-economic, a distrugerii oricărei individualități naționale, a ștergerii Credinței.
Este vorba că un prea mare număr de Români slujesc, din ignoranță sau din prostie, interesele celora care nu vor binele României și al Romanilor. Sunt slugi pe gratis ale celor care îi hingheresc. Sunt mulți, și personal cred că cei mai mulți, care sunt aflați sub semnul #rezist sunt acolo fără să știe de ce și din spirit imitativ, din mimetism și din nătâng duh de a contrazice. Un mare numar sunt tinerei și tinerele foarte nelinistiți hormonal și sunt și mulți tomnateci, blocați într-o adolecentă mentală și care confundă obraznicia cu personalitatea și zvonul public cu cultura. Ei sunt ceea ce de mult a fost definit ca “stultorum infinitus numerus est” (nesfârșita mulțime a proștilor) și care alcătuiesc rușinoasa ceată a “imbecililor utili”. Oameni care fac rău din prostie și care de fapt sunt victime ale civilizației.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

30 iunie  2017

 DIMI: ADEVAR SI REVELATIE”, de DUMITRU DRAGHICESCU! …Este, oarecum (“avant la lettre”!), in linia viitoarei lucrari a lui NIKOLAI BERDIAEV, “ADEVAR SI REVELATIE” – cea din 1954!!! BERDIAEV are, insa, un continut mistic mai accentuat – DRAGHICESCU – unul savant, mai accentuat…!

GEORGIAS:  În Revista de Filosofie numarul 2 din anul 1938, valceanul Dumitru Draghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El admite ca originea omului este legata de vizita unor extraterestrii care au aterizat in Asia sau in Atlantida.

Scena 8

(CAMERA Saminei, Stockcholm, SUFRAGERIA familiei Rana, Bucureşti, video-audio, Samina confesându-se Virginicăi. Rămânem în exil.)

SAMINA: M-am îmbolnăvit de nervi la întoarcerea acasă şi nu puteam lucra în servicii şi-mi dădeam demisia şi multe alte abateri şi nebunii Mano-Depresive. Am fost foarte nefericită. Nu mă simţeam bine acolo ca şi acum fiindcă sunt foarte impresionabilă şi simt toate durerile lumii în inima mea şi nu pot apoi dormi noaptea şi le sar în ajutor şi complic familia mea şi fac acte necugetate şi dau banii toţi deşi nu avem decât pensii modeste etc. etc.

VIRGINICA

De nivel suedez…

SAMINA

 Ia gândeşte-te un pic la cei din România. Ia du-te să vezi ce prăpăd este de mi-am dat haina de pe mine când am văzut în plină iarnă o ţigancă în picioarele goale şi dezbrăcată cu un copil în braţe. I-am simţit frigul ei şi m-am impresionat foarte tare şi m-am dezbrăcat şi am îmbrăcat-o pe ea făcând o reală pomană pentru cei dragi! Aşa am rămas eu acum fără paltonul meu îmblănit şi fără pulover.

VIRGINICA

Îmbrăcaţi-i pe cei goi…

SAMINA

Ca să zic aşa în România sunt toţi drogaţi fiindcă foarte mulţi iau benzodiazepine. Dacă ai cunoştinţe la farmacie (dar şi fără cunoştinţe), le poţi cumpăra fără reţete de la doctori psihiatrici (ca şi în America, de altfel, unde mi le cumpăram fără probleme).

VIRGINICA

Din ce în ce mai bine.

SAMINA

 Mă simt rău de mică şi de foarte tânără. Eu pe mine nu m-am înţeles. Cum să mă înţeleagă alţii? Deci, Timi este un erou care a supravieţuit tuturor intemperiilor de i-a mirat pe suedezi.

VIRGINICA

Doar e diplomat

SAMINA

Iată nişte versuri ale unui poet din Bucureşti: Eu sunt nebun, Ei sunt cuminţi, Mie nu-mi plac nevestele lor, Lor nu le place iubita mea…etc.etc.

VIRGINICA

Trist!

SAMINA

Am fost foarte nefericită şi mereu singură, măritată cu mine însămi.

VIRGINICA

Cum dă Dumnezeu.

SAMINA

 Aşa e viaţa mea de mano-depresivă nediagnosticată o jumătate de secol.

Sunt sinucideri în lanţ.   Serotoninul lipseşte, aşa de rău te simţi încât îţi poţi pune capăt zilelor, eşti mort de viu. Să n-avem vorbe!

ACTUL II

 

Scena 1

 

(FENOMEN)

 

DUMITRU: Patriotismul este religia națiunii, cultul națiunii devenit absolut, după cum catolicismul este religia universalismului, care depășește națiunile. Robespierre introduse cultul zeiței Raison. Patria ținea natural locul lui Dumnezeu Tatăl. Rațiunea era echivalentul Sfântului-Spirit. Nu lipsea decât Iiisus, revelatorul, al cărui rol era umplut fără îndoială de Robespierre însuși.

ALFRED:  Biserica pentru noi este scumpa și bătrâna noastră națiune.

DUMITRU: În aparență, englezii fac impresia unui popor rămas fidel Bibliei.

HERBERT: Naționalismul din care noi facem un dumnezeu trebuie să meargă să se alăture în limburi celorlalți dumnezei ai tribului. Am devenit naționalii umanității.

DUMITRU: Dar aceasta, se înțelege, a returnat cultul cosmopolis-ului socialist, acest monoteism al viitorului.

ALFRED:  Din toţi beligeranții, germanii sunt cei care se reclamă cel mai mult de la Dumnezeu… Asur din Ninive, Marduk din Babilon, Amon din Teba, Jupiter Capitolinul revin în dumnezeul germanilor.

FEODOR:  La fiecare popor, în fiecare perioadă a existenței sale, scopul oricărei mișcări naționale este doar căutatrea lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu în el, în cel în care crede ca e singurul veritabil. Când  cultele  încep să se generalizeze, destrucția naționalităților este aproape.

DUMITRU: Oare nu acesta a fost cazul epocii în care cetățile antichității s-au cufundat în prăpastia imperiului roman și în care adorația Dumnezeului universal a marcat la un moment dat crepusculul Dumnezeilor națiunilor?

FEODOR: Când  zeii pierd caracterul lor indigen, ei mor, și cu ei popoarele. Cu cât o națiune este mai puternică, cu atât dumnezeul ei este mai distinct de alții.

Minimalizez pe Dumnezeu considerându-l un atribut al naționalității? Dimpotrivă, ridic poporul până la Dumnezeu. Și când a fost altfel? Poporul este corpul lui Dumnezeu. O națiune nu merită acest nume decât atâta timp cât are Dumnezeul ei particular și cât ea le respinge obstinat pe toate celelalte. Așa a fost de la începutul secolelor credința tuturor marilor popoare, a tuturor care, cel puțin, au fost în capul umanității… Roma a divinizat poporul în Stat, și ea a legat statul de națiunile moderne. (Posedații)

DUMITRU: Tot ce ne frapează ca anormal și paradoxal în impietatea naționaliștilor excesivi germani și englezi este deci, după Dostoievski,în ordinea normală a lucrurilor.

 În Italia, a fost, ca în Franța, triumful Statului laic și al religiei patriotice în jurul lui Garibaldi, Cavour și Victor-Emanuel II. Vedeți mai curând piețele publice ale tuturor orașelor italiene. În  ultimul timp, religia lui Karl Marx a fost izgonită de Mussolini. Cine știe ce rezervă viitorul religiei Patriei italiene, acestui nou zeu vivant al credinței italiene, și cine se încarnează atât de bine sub trăsăturile acestui vechi fanatic al socialismului?

Singură, Spania pare să facă excepție.

HERBERT: Trebie recunoscut  că această tendinţă spre unitate este contrariată de alte forţe: frica şi ura faţă de  popoarele şi lucrurile străine, iubirea de tradiţii, patriotismul, prejudecăţile de rasă, instinctele joase, egoismul.

DUMITRU:Noi credem deci, cu Wells – care de altfel nu este singurul a gândi astfel -, că problema Societății Națiunilor, la fel de bine ca și cea a luptei claselor și cea a ameliorării moravurilor, este o chestiune de credință, de religie.

LUDOVIC: Dacă este o utopie  de a vrea să suprimi războiul, a crede că civilizația europeană ar putea suporta un nou război fără a pieri este o utopie încă și mai mare.

BRAN:  Progresele științei, douăzeci și cinci la treizeci de ani de aici încolo, vor face viitorul război o ucidere analogă celei pe care tocmai am văzut-o și suferit-o, și incomparabil mai rapid și mai masiv; în loc de 8 la 10 milioane de oameni, el va doborî 100 milioane, adică va aneantiza în parte rasa umană și o va ruina complet.

GEORGES: Dacă aveam de ales, poate aș fi avut slăbiciunea de a înclina spre apoteoză. Toată chestiunea este de a ști dacă eu am sau nu de ales.

PARTENER IMAGINAR: Ei bine, această alegere, permiteți-mi, în ce mă privește, să mi-o atribui. Ce-mi propuneți, pe de altă parte, să mă efortez pentru neant? Conveniți că eu nu mă găsesc în dispozițiile necesare.

GEORGES: Spuneți că vă displace să vă acomodați cu asta. Acomodarea la eu, asemeni celei a celorlalți companioni de existență, este o respingere ireductibilă a spusei dumneavoastră fiindcă probează că este posibilă acomodarea.

*

Scena 2

 

(CABINET / FENOMEN intră o bătrână (Samina?) în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari,  dă să mă alerge ridicând bastonul)

BĂTRÂNA

Te bag în p. mă-tii!

(mă doare discul, mă feresc greu)

GEORGIAS

Nu sunt eu ministrul.

(mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol.)

BĂTRÂNA

Am avut trei, primul a fost Schiller…

GEORGIAS

Friedrich Schiller…

(am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână.)

BĂTRÂNA

Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte

pentru fiecare.

(Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice.)

Daţi-mi telefonul – sun ministrul chimiei – îl găsesc eu,

nici eu nu aveam carte de vizită.

(Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul)

BĂTRÂNA

Ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut

şi tata, da’ uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca

 discul la creier.

(Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.)

*

GEORGIAS

Scena, cum vezi, e foarte largă. Masele corale şi figuraţia pot, prin urmare, circula în culise cu înlesnire. Această imensă lărgime a scenei se motivează prin faptul că podeala ei (platoul) e, în realitate, compusă din cinci podele identice, culisând una după alta, pe şine îngropate în parchetul de sub ele pot fi înlocuite una prin alta, rulând pe bile. Pe toate podelele (afară de una, al cărei loc gol va fi totdeauna la dreapta podelei pe care joacă actorii) se montează decorurile cerute de piesa care se prezintă. Pe când, pe o podea, joacă actorii în decorul actului în curs de reprezentare, maşinişti, în culise, demontează decorul utilizat şi montează alt decor, dacă mai e nevoie. Cu modul acesta se pot face iute schimbările de decoruri şi se pot reprezenta capodopere nejucate pentru că spectacolul ar fi prea lung. Astfel scăpăm şi de exigenţele scenei turnante (maşinării complicate, decoruri greu de montat etc.), o vechitură nepractică.

DIMI

Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration.

GEORGIAS

Recită tirada, rogu-te, cum ţi-am rostit-o eu, uşor curgător; ci dacă o răcneşti, aşa cum fac mulţi dintre actorii ăştia, mai bine îl pun pe crainicul oraşului să-mi recite versurile… Nu fi nici prea moale, ci lasă-te călăuzit de bunul simţ pe care-l ai: potriveşte-ţi gestul după cuvânt, cuvântul după gest… Iar cei ce fac pe paiaţele, să nu spună un cuvânt mai mult peste ce este scris; căci sunt unii care se apucă să râdă, ca să facă o liotă de spectatori nerozi să râdă şi ei, deşi tocmai atunci se joacă o scenă importantă la care lumea ar trebui să ia aminte: asta-i o ticăloşie şi dovedeşte o ambiţie vrednică de milă la neisprăvitul care se dedă ei…

Scena 3

(Teatrul FENOMEN. Y1(ying), Y2(yang). Songuri în dodii.)

Y1

aici ar fi de Wallace

cântând Maria Callas

cu Noica în mandala-s

traduşii de la Dallas

Y2

că şi tu reciti-vei

din Hegel Paraschivei

potrivei nepotrivei

a treia împotivei

Y1

azi se joacă Noica

sala plină noi ca

Noica perestroika

toaca acioica

Y2

despre om despre venire

devenire în trăire

în fiinţă patrafire

peste fire ne deşire

Y1

ce arest ce accident

ne citeşte occident

ne pune corespondent

pe o scenă continent

Y2

şut în ţeastă gol mormânt

dezgropatului nesfânt

pe troiţă bate vânt

comunismul pe pământ

Y1

tanant chiriei pe tanin

mai chiromant şi mai ronin

 parâma Parma haramin

nu cogniac în Dunedin

Y2

am un teatru stau în cuşcă

de ani n-am mai dat o duşcă

nici câinele nu mă muşcă

                                      musca dacă mă împuşcă

Scena 4

(FENOMEN. Spectacol / lectură)

 

AUGUSTIN:  Iartă pe cei învinși și îmbânzește pe cei superbi.

DUMITRU:  Meseria de profet este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. ONOMADEME:  Eu cred că e bine să dăm lecții dușmanilor noștri în oraș; căci, dacă-i vânăm pe toți, între prieteni vor izbucni ura și războiul civil.

VICTOR: Iată că încep să sosească marile animale sălbatice din Africa, lei, pantere, se aruncă unul contra altuia, şi curând vor ataca oamenii. Acest spectacol de cărnuri sfâşiate de vii, membre măcinate în dinţi, măruntaie încă palpitând, târâte pe arenă, vor face să alerge pe sub băncile amfiteatrului asemenea fremătări de bucurie încât, pentru a se delecta mai des ochii poporului, se va edicta un gen nou de supliciu, condamnatul aruncat la fiare.

DUMITRU: Au fost votate: legea Orchia, care limita numărul de convivi și al cheltuielilor la festinuri; legea Villia, care reprima intriga; legea Voconia, pentru a împiedica, precum la Sparta, acumularea de bunuri în mâinile femeilor; legea Fannia, contra luxului mesei, și, în fine, în 159, o lege a consulilor, care pronunța pedeapsa capitală pentru candidații convinși de a fi cumpărat la prețul argintului voturile.

GASTON: Fidelii se asociază totdeauna la durerea divină; doar fasonul lor de a compătimi se schimbă cu țările.

ISIS: Frigienii mă numesc Marea Mamă a Idei, atenienii Minerva, ciprioţii Venus, cretanii Diana. Sicilienii Proserpina, locuitorii din Eleusis Ceres, alţii Iunona, Belona, Hecate… eu sunt regina Isis.

DUMITRU: Ultimii Merovingieni s-au stins. Charles Martel a strivit în toată Franța tiranii care revendicau dominația. Cei mai redutabili dintre acești tirani sunt ecleziaștii.

JULES: Gândirea umană era mai puțin revoltată decât descurajată, abatută și stinsă. Se spera sfârșitul lumii: unii îl fixaseră în anul 1356. Ce rămăsese în fapt, de nu a muri ?

DUMITRU: Ca după războaiele civile ale Romei, când se aștepta sfârșitul acestei lumi și începutul unei lumi noi, la sfârșitul evului mediu de asemenea omul a avut sentimentul a ceea ce trebuia să se întâmple. La fel în zilele noastre, profeții mai mult sau mai puțin filosofi ne anunță o mare catastrofă sau returul la un ev mediu.

HERBERT: Marea idee a unui Stat mondial şi a unei vaste comunităţi economice nu şi-a făcut încă drum decât foarte lent; ea nu se impune decât unei minorităţi de spirite de o calitate cu totul excepţională. Dar din tragedia actuală va ieşi poate o renaştere morală şi intelectuală, o renaştere religioasă.

ÉMILE-AUGUSTE:  Pentru sau contra războiului? Este vorba de a judeca; înţeleg să decid în loc să aştept probele. Situaţie singulară; dacă tu decizi pentru război, probele abundă, şi propria ta decizie se adaugă ca încă una; până la efectul care te va face în fine glorios ca un doctor în politică: ‘Eu l-am prevăzut bine.’ – ‘Eh, da, sunteţi mii care l-aţi prevăzut bine; şi asta pentru că l-aţi prevăzut când a sosit.’ Şi adaugă: ‘Trebuie considerat, prin invincibilă prejudecată, războiul ca evitabil dacă nu se vrea a contribui la a-l face inevitabil.

DUMITRU: Modificaţi foarte puţin termenii şi raţionamentul se aplică exact la Societatea Naţiunilor. Pentru ca să fie, trebuie mai întâi a crede în ea; ca Dumnezeul lui Dostoievski, ea nu va fi decât în măsura în care s-a crezut în ea.

MAXIME: Nu putem spera o schimbare în raporturile internaționale decât pentru că concepția despre suveranitate  tinde să se substituie unui drept politic în care Statul nu mai apare decât un serviciu public responsabil, fără imperium.Pacea internațională nu mai apare decât ca o prelungire a păcii civile… în regimul egalității democratice.

Scena 5

FIRMA INTERNAŢIONALĂ. Corina, stresată de traducerea statistică la care tot lucrează, pare a-l auzi, confesându-se, pe bărbosul fabulos pictat de Cumpăna, peste care se suprapune capul lui V.G.Paleolog, dacă nu al lui D. Draghicesco.

 

BĂTRÂNUL (DIN TABLOU)

Am istovit studiile. Am fost eliminat din toate şcolile din ţară. Am plecat atunci în lume şi mi-am schimbat destinul.

CORINA: mai ştim şi pe alţii.

BĂTRÂNUL (continuare)

Singur Brâncuşi poate să angajeze arta în cel de-al treilea ev. Picasso e mort, s-a isprăvit cu el.

CORINA o sună pe VIRGINICA, aşa cum fac amândouă, mai des fata, de mai multe ori pe zi.

CORINA

Mamă, ţie-ţi mai place Picasso?

VIRGINICA

Nu mă omor după el.

CORINA

Da’ Brâncuşi?

VIRGINICA

Brâncuşi citea din Milarepa.

Scena 6

 TEATRUL FENOMEN. Iată cam ce citea Brâncuşi:

MILA

 Cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc să mă omor.

GNOPA

Dacă mori înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât de grea crimă.

MARPA

Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună. Te numesc Mila-Trofeu-de-Diamant. Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil de instrucţie. În noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai religiei”.

Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului – zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său – Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.

Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi de gândire, cade în contemplaţie.

MILAREPA

Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva. Acolo unde nu găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii. Acest corp greu de obţinut, uşor de distrus. Oamenii mă văd zburând în aer.

Scena 7

 FIRMA.

BĂTRÂNUL (continuare)

Himera, Eva, Regele Regilor. Adam e mai bătrân, Eva e  mai bătrână. decât Adam.  Adam-ul a vrut să devină stăpân, că el îl avea scos în afară. Ea s-a redus, săraca. Dar îşi ia revanşa. Ai văzut-o pe Eva, ce frumoasă e, cum calcă înainte?

CORINA (către Virginica, la telefon)

Eva e mai bătrână ca Adam?

VIRGINICA

Tot pe-acolo.

CORINA

Ca tine cu tata.

BĂTRÂNUL (continuare)

Nevastă-mea credea că vom pierde războiul din 1914, că nemţii vor câştiga. S-a întâmplat numai un singur lucru – generalul, şef de armată, a pierdut noţiunea timpului dedându-se, 36 de ore, la vânat de cerbi într-un parc naţional. Iar Galiani (corsican), observând că s-a creat un fel de hău între armate, a aruncat 300.000 de oameni în acest gol care desfăcea armata. Armatele germane n-au avansat, iar la Marna s-a schimbat soarta războiului.

CORINA (către Virginica, la telefon)

Am pierdut noţiunea timpului. Tataia în ce război a fost?

VIRGINICA

În al doilea.

BĂTRÂNUL (continuare)

Aşa s-a schimbat şi soarta mea, septembrie 1914. M-am dus voluntar în armata franceză. Bine că nu m-am prezentat să-mi iau haine – pentru că unii mi-au lăsat impresia că pot ajunge la un potou de trădător. Mulţi voluntari isprăveau la potou. Aşa că am înţeles istoria lumii. Războiul care trebuia să fie blitz a devenit război de poziţii, să ne batem în noroiul tranşeelor.

Scena 8

FIRMA. N-ar strica un CEAI. La fapte, în compania Bătrânului POVESTITOR hermeneut. Se pot preumbla oricând şeful secund, american, care s-a întâlnit cu Madelaine Albright, aici în oraş, şeful nr. 1, olandez, homosexual, neamţul român cu istoria din portretele de pe bancnote, afişată la el în birou, dar şi itinerată prin firmă. Care trece, e întrebat: Tea?

BĂTRÂNUL (continuare)

Revoluţia din ‘917 a fost făcută cu material de război românesc. Au jefuit depozitele noastre de arme. Noi am fost înarmaţi de franţuji, au venit să ne reorganizeze, am făcut parte din misiunea militară română. Ruşii umblau cu balalaica. N-am pus piciorul în Rusia. Numai în Murmansk. N-am făcut decât să beau ceai. Stam în bordeie îngheţate. Dacă trecea câinele cu coada în sus, băţ, nu ne ridicam de la ceai, dacă era lăsată coada, atunci ne aventuram. Ruşii doar au venit cu balalaici şi se plimbau, mâine-i batem.

FIRMA. Pe uşă intră un bărbat elegant, semănând cu ION ŢIRIAC. Corina se ridică şi-l salută, DA, sună la şef, americanul îşi face apariţia şi-l preia.

BĂTRÂNUL (continuare)

Altceva e a trăi şi altceva e a crea. Acum nu facem decât să creăm. Fiecare moment al vieţii ne e o creaţie. Se petrec minuni în fiecare zi, pentru orişice om sensibil la neprevăzut (l’imprevu). A mai mare minune e aia a lui Joyce. Minune a fost cu vipera cornută, Brâncuşi trebuia să-i fie victimă dacă nu i-ar fi determinat atenţia câinele, se deştepta meduzat, lăsa să-i scape pietroiul din mână.

FIRMA. CORINA se duce după apă, udă florile, începând cu cele de sub tablou. Chiar, unde vrea să ajungă?

BĂTRÂNUL (continuare)

La ce vreau eu să ajung? Să conştientizez dodia.Ce mă obsedează cel mai mult, ce i-a apărut lui Daniel pe zid la ospăţul lui Sardanapal. Când oi putea să înţelegi rolul Dodonei, atunci o să-ţi dai seama cum noi putem să facem saltul ăsta nemaipomenit în inconştient. În fond, ce este, mă, ce se cade să cauţi este sinea. Tâmpitu’ de neamţ, ein siech, sinea, restul e fenomenul, dă-l dracu’. Îmi închipui că voi reuşi, uite atâta, cât e într-o unghie, din conştient în inconştient. Adică să-l validez, mă, dă-l dracu’. A valida inconştientul este extraordinar. N-a făcut-o Joyce.

CORINA (la telefon, către Vizante)

Tată, dodia e sinea?

VIZANTE

Depinde.

BĂTRÂNUL (continuare)

Dodia mumă e bătrână. Poţi să te duci cu ea

la sciţi. Cea mai nouă dodie, aceste cuvinte

magice, care au apărut pe zid. Nabucodonosor.

Şi ce i-a apărut şi lui bietu’ Kant când a văzut

sinea, ein siech. Ce e mai mare decât sinea noastră?

 

Scena 9

(FENOMEN)

 

JULES: Abailard trata  politicos religia, o mânuia cu grijă, dar ea i se topea în mână.

DUMITRU: Abailard a ruinat creștinismul negând păcatul originar.

JULES: Aceasta făcea mântuirea inutilă… astfel omul nu mai era culpabil, carnea era justificată, reabilitată .

DUMITRU: Raționalismul sceptic al lui Abailard, care coincide cu marele conflict între catolicism și mahomedanism nu este oare decât simptomul în fapt al zguduirii profunde ce rezultă de aici pentru dogmele creștine?

Umanismul raționalist și păgân al lui d’Abailard corespunde pe alt plan acestei idolatrii a imperiului: ea inaugurează păgânismul Renașterii.

Dar Abailard a fost învins, și raționalismul său sufocat de contemporanul și rivalul său, sfântul Bernard. Credința acestuia triumfă asupra logicii adversarului său, ceea ce probează că dogma creștină a învins, în momentul în care Ierusalimul era eliberat și mahomedanii învinși. Dar, scepticismul raționalist, sufocat în Franța fu purtat în Italia prin Arnoldo di Brescia, discipolul lui d’Abailard. Acolo, el a găsit mari cetăți italiene, unde burghezia prospera, un teren cu totul preparat pentru ecloziunea Renașterii, și pentru libertatea politică și intelectuală. A fost sămânța bună care a rodit cu Dante, Giotto, în timp ce lupta sfântului Bernard va fi reluată de sfântul Francisc din Assisi.

JULES: Regele, noul dumnezeu,  se substituie papilor în capul Bisericii naționalizate și îl expropriază pe Dumnezeu și pe vicarul său de cea mai mare parte a impozitelor care i se plăteau înainte. – Astfel sunt consecințele cruciadelor și ale prăbușirii feudalității.

 

 

Scena 10

(FENOMEN)

SIMION: Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cândŭ am stătut la împărăție, om de sabiia mea și de județul mieu să nu moară. Pentru acéia oameni răi s-au făcut în țara mea și câte temnițe am, toate suntu pline de dânșii și nu mai am ce le face, ci ți-i voi da ție, să faci izbândă cu dânșii și eu să-mi curățescu țara de dânșii. Iară în țara mea să nu-i mai aduci, că ți-iu dăruiescu ție.”

DUMITRU:   Neamul românesc, fruct al îmbinării şi căsniciei daco-romane, lângă Carpaţi şi Dunăre, este un copil rămas orfan de la naştere, căci părinţii lui muriră în ziua chiar când el văzu lumina zilei. Popo­rul român, aşa născut, fu un orfan fără familie, fără rude, părăsit pe drumurile pe cari se năpusteau năvălirile barbare din Asia spre Europa.

„Dacă slavii, bulgarii, ungurii, turcii, tătarii, grecii, rușii, francezii, germanii stăpâniră, rând pe rând, țările române, pentru a altera, slăbi și sărăci elementele voinței noastre, toți aceștia îmbogățiră mintalitatea românească”.

Sub raportul inteligenţii, românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de bune însuşiri luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a aşternut pe suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea caracterului românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor.

SIMION: Și daca s-au așezat acolo, la vréme de mas, Tomșa și cu alți împotrivitori ai săi au sfătuit în ce chip vor putea pleca némții, ca să fie întru una cu dânșii asupra lui Dispot. Ce știind că némții unde slujăscu, cu direptate slujăsc domnu-său și nu pre lesne îi vor pleca, ci aflară să trimiță iscoade pre ascunsu, să nu știe némții,  să facă a să duce împotriva tătarilor, mai apoi întorcându-să, să aducă véste bună, cum tătarii s-au întorsu înapoi. Și cându fu a doao zi, făcură véste că s-au întorsu tătarii și pentru bucurie ziseră boierii să să veselească toți și cinstiră pre némți, pănă îi îmbătară și priste noapte îi uciseră pre toți.

GEORGIAS: Ieri am venit cu Charles în Mauritius.

Paul și Virginie trepidează generații în paradisul sinuciderii.

Hanuman în Curepipe. Cel mai nepotrivit ar fi să fiu împușcat.

Leul mănâncă un boa și nu-i mai trebuie trei zile. 

Ești Hanuman, mă întrbase bătrâna, să mi se roage.

 

Scena 11

 (FENOMEN)

 

DUMITRU: Pădurea este în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri. Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori. Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră, arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi noduroase.

            Societatea este pentru indivizi ceea ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, ca și pădurea, abstracții concrete.

ABATELE HUGER: Corpul mistic al lui Iisus   este societatea care formează Cristul şi Biserica, unul fiind capul, celălalt corpul, dar pe de altă parte, corpurile noastre sunt numite membrele lui Hristos. După Epistola către Corinteni, toţi convertiţii sunt un singur corp… Sociologia creştină este fondată pe unirea fidelilor într-un singur corp, corpul mistic al lui Hristos…

ANTONIN:  Rarele popoare care par să nu adore nicio divinitate creatoare… au totuşi fetişuri… adică proiectează în afara lor… acest surplus de activitate interioară pe care orice om îl poartă în sine.

DUMITRU:  Se imaginează dificil emoţia şi înalta satisfacţie a bulei umane de a replonja şi a se pierde în oceanul morţii. Cum se face, atunci, că nimic nu este mai oribil pentru om decât această emoţie în momentul de a se replonja prin moarte în Brahma?

GIOVANNI: Dumnezeul pe care îl puteți găsi este cel căruia trebuie să vă dați ființa.   

ERNEST  RENÉ:  Proba absolută a existenței lui Dumnezeu nu poate fi dată; ea nu este susceptibilă decât de o probabilitate numită a crede cu succesul însuși al moralității.

CHARLES  BERNARD:  Puterea creatorului… nu este decât expresia perfectă și extrema rază a puterilor pe care le posedă conștiințele incomplete, exterior mărginite, ca ale noastre.

DUMITRU: Renouvier înlocuiește deci infinitul și absolutul atributelor divinității prin perfecțiune. Ca și cum perfecțiunea n-ar fi fost pur și simplu o abstracțiune de același sort ca infinitul și absolutul.

CHARLES  BERNARD: Fiinţa creată nu a putut fi constituită decât cu atributele însele ale autorului, dar atunci multiplicate, individual, şi neposedând aceste atribute decât în stare imperfectă, la un grad sau altul de dezvoltare… Starea fiinţei superioare nu este dată exclusiv în  tipul uman pentru că în acesta este doar unul din atribute de care ne putem face, idealizându-le, idee de persoanele moral şi intelectual cele mai perfecte, ideea persoanei supreme.

RUDOLF  CRISTOPF: Cu noua manieră de a gândi care consistă în a apropia unul de altul divinul şi umanul, nu este decât un pas de făcut pentru a absorbi în uman tot ceea ce s-a petrecut înainte pentru un efect divin, pentru a face din religie o simplă porţiune a culturii generale şi a-i înlătura orice superioritate în schimbul evoluţiilor şi transformărilor sale. Rezultă mai întâi o presantă ameninţare pentru caracterul de veritate absolută la care religia n-ar putea să renunţe; mereu mai mult eternul este afiliat timpului şi finalmente absorbit de acesta.

Dacă forța lui Dumnezeu nu era deloc în noi, cum ar fi putut divinul să ne răpească?

LÉON:  Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului.  Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real.

SF. AUGUSTIN: irrequitus est cor nostrum, domine, usque requiescat in te.

SF. TOMA:  Dorinţa naturii nu poate fi vană şi înşelătoare.Desiderium naturae non potest ese inane.

DUMITRU: Amintirea celor care sunt morți, chiar atunci când erau diferenți, cel puțin să nu fi fost inamici sau ticăloși, șterge persoana lor de orice defecte, tot ce avea în ea strâmt, dezagreabil sau imoral, și pun în relief calitățile, înfrumusețându-le toate trăsăturile.

ANTONIN: Dacă un locuitor din marte ar cădea de pe planeta sa şi ar arăta aripi, orice naturalist ar fi spus că există în Marte o atmosferă. şi dacă există aripi în sufletul nostru, nu trebuie să concludem divinului această atmosferă a divinului?

DUMITRU: Pentru ca progresul să fi putut să realizeze divinul în uman, el trebuia să fie mijlocul de a elimina răul şi durerea, dar în acelaşi timp sursa unui rău şi a unor dureri mai sensibile. Şi este precis ceea ce este progresul în realitate.

HERBERT:  Noua religie nu pretinde decât ca Dumnezeul vieţii sale să fie această fiinţă…

DUMITRU: Dar ştiinţele naturale au îndeplinit deja o parte din misiunea pe care Dl. Wells o aşteaptă de la Căpitanul Umanităţii şi au traversat mai mult de unul din voalurile opace ale Fiinţei voalate.

HENRI LOUIS:  Misticii sunt unanimi a mărturisi că Dumnezeu are nevoie de noi, așa cum noi avem nevoie de Dumnezeu… Creația va apărea ca o antrepriză a lui Dumnezeu pentru a crea creatori.

DUMITRU:  Dar negând existența efectivă a lui Dumnezeu și afirmând că el există virtual în umanitate, vom fi noi pasibili de acuzația de a propune umanitatea adorației omului? Nu, pentru că pentru noi umanitatea actuală nu este Dumnezeu, departe de aceasta; la fel de bine n-o propunem ca obiect de cult sau de admirație, ci cel mult ca obiect demn de simpatie și de iubire. Dacă totuși noi părem a merita mai mult sau mai puțin o asemenea acuzație, vom fi în bună companie cu Parinții Bisericii, cu toți cei pentru care Iisus Hristos este în întregime Dumnezeu și în întregime om, toți cei care, de la Irineu, concep religia și cultul ca un mijloc pentru a deifica omul. Ei au identificat mai întâi omul-Iisus cu Dumnezeu și au vrut apoi să identifice, prin mijlocirea cultului, toți oamenii cu Iisus, omul divin și, prin urmare, indirect cu Dumnezeu. Dacă noi umanizăm pe Dumnezeu, nu facem decât să-i continuăm.

  JEAN-MARIE: Asigurarea, iată încă o concepţie cu totul modernă care va substitui acţiunea directă a omului, intervenţiei lui Dumnezeu în evenimentele particulare şi care vor permite de a compensa o nenorocire înainte chiar ca ea să se fi produs. Este probabil că asigurarea, care nu datează decât de câţiva ani şi merge extinzându-se rapid, se va aplica într-o zi aproape la toate accidentele care pot frapa omul, se va plia pe toate circumstanţele vieţii, ne va acompania peste tot, ne va acoperi cu o reţea protectoare.

DUMITRU: Într-adevăr, dacă Dumnezeu n-a fost imaginat decât pentru ca omul să poată stăpâni universul, pe sine însuși și pe ceilalți cu concursul atot-puterniciei sale, existența exterioară a lui Dumnezeu dispare sau se diminuează cu dispariția sau diminuarea rațiunii sale de a fi.

EMIL:  Atunci când se întreprinde a se explica un fenomen social, trebuie căutat separat cauza eficientă care-l produce și funcțiunea pe care el o îndeplinește.

ERNEST: Geniul s-a antrenat. Talentul merge în pasul lui… Geniul creează urmând legile creaţiei. Talentul fabrică urmând legile industriei.  Talentul calculează, geniul priveşte şi vede.     DUMITRU:  Geniul creează ceva despre ceea ce este Dumnezeu, pentru că el este efectul înfloririi în om a germenului divin pe care el îl conţine. Şi mai bucuroşi subscriem la ce urmează.

ERNEST: Prima preparaţie pentru cel ce vrea să primească creştinismul este sentimentul profund de neputinţă a omului (a omului luat individual) pe care se fondează…

EMIL:  Crima  este legătura dintre condiţiile fundamentale ale întregii vieţi sociale şi prin chiar aceasta este utilă, este un factor de sănătate publică.

ANTONIN: Păcatul mortal este cel ce se opune formal unei voințe a lui Dumnezeu, care prin aceasta vă alienează amiciția sa, de-așa sort că păcătosul, deturnându-se de la Dumnezeu, întoarce dosul destinului său.

DUMITRU: Ateii nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane.

 

 III

1

 

            Trăia Haralambe la casa lui, cu părinţii, nevasta şi copiii săi, tare mulţumit pentru toate, când iaca se pomeneşte cu Ciuma pe lume. Oamenii începură să moară cu droaia şi aşa, în puţină vreme, se văzu singur, singurel.

            Pe toţi i-am putut scăpa de la moarte, – îşi zise Haralambe, – şi numai pe ai mei, nu. La ce să mai trăiesc! Şi aşa, îşi făcu socoteala să se ucidă singur, dar tocmai când voia să-şi îndeplinească gândul lui, i se arătă Dumnezeu înainte şi-i zise: Haralambe, hai cu mine! Şi l-a luat în cer.

            Acolo l-a întrebat: peste ce să-l pună mai mare?

            Iar Sf. Haralambe i-a răspuns: să-i deie Ciumile pe samă.

            După voia ta fie! – a întărit Dumnezeu.

            De atunci Sf. Haralambe veşnic ţine Ciumile de păr, ca să nu-şi mai facă de cap cum şi-au făcut cu ai lui. Câteodată le scapă, şi atunci Ciumile se răpăd în lume ca lupii între oi. Deosebirea este numai că lupul omoară cât omoară şi se duce, în vreme ce Ciuma ia de-a rândul, şi pe bun şi pe rău, până bagă Sf. Haralambe de samă, şi o strânge din nou din lume, înhăţând-o de păr.

 2

            Cine ascultă ursirea, moare de moarte năpraznică.

            Ia să vezi! – suspină dascălul; pentru mine tot una-i. Ce să mai trăiesc! Sapa şi lopata, şi-o mână de ţărână în ochi! Feciorul să-mi trăiască şi să mă urmeze în lume, că eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, şi, de-acuma, aleluia!

            Şi mai mult pe gânduri nu stătu. A pus urechea pe prag şi a ascultat, şi-a auzit cum grăia prima din Ursitoare: Petrea, feciorul dascălului, nu se va naşte până când tată-său nu i-a făgădui de nevastă pe Zâna făr-de tată. La urma urmii, pruncul o să se facă Sfânt.

            Grăi apoi a doua ursitoare: Cartea vieţii lui stă deschisă pe o masă, în chilia de piatră de la Izvorul Iordanului.

            Iar a treia Ursitoare, care întotdeauna rosteşte aceleaşi cuvinte, sfârşi: Cine ne-a ascultat întru furiş, de mâna pruncului să moară.

3

            Dumnezeu a plecat odată singur pe drum, şi s-a întâlnit cu un om nevoiaş, sărac luci.

            Unde te duci tu, omule? – l-a întrebat Dumnezeu.

            Unde să mă duc! Merg să aflu pe Dumnezeu şi să-l omor, căci el m-a lăsat pe lume sărac, de n-am de pe ce să beau oleacă de apă!

            Iar Dumnezeu îi zise: Aici ai o greşală, prietene. Nu Dumnezeu este vinovat că eşti sărac, ci Ursoaica ta. Ea a hotîrât să fii aşa cum eşti. Şi pe urmă l-a îndemnat: Haide cu mine. Avem să intrăm într-o casă. Acolo tu să te pituli sub o masă, că nu peste mult vor veni ursoaicele şi vor pune pe masă o mulţime de bani. Când vei putea, să te scoli să iei din grămadă cât vei voi şi să fugi. Ele te vor alunga, te vor prinde şi te vor întreba de ce ai furat. Tu să le răspunzi aşa, că ele te-au ursat să furi, – că-ţi vor da pace.

4

            La un om odată vin cele trei Ursitoare ca să-i ursească pruncului de curând născut. În casa lui se aflau atunci Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru, care au auzit ursirea prin gura celei mai mici dintre Ursitoare: Copilul va creşte mare şi când se va însura, va trece cu mireasa lui peste un râu, va cădea de pe cal şi va muri înecat!

            Cei doi Sfinţi, auzind aceasta, spun omului că atunci când va fi să-şi însoare feciorul, să-i poftească şi pe dânşii la nuntă. Ceea ce omul nu uită să şi facă.

            Nunta trebuia să treacă peste apa hotărâtă. Atunci Sf. Dumitru, ca să împiedice îndeplinirea sorţii, îşi schimbă calul său cu al mirelui, dar nu se ştie cum se întîmplă, căci calul lui Sf. Dumitru poticni, iar cu coada stropi pe mire, aşa că acesta s-a înecat numaidecât.

            Văzând aceasta, Sfinţii merseră la Dumnezeu şi se rugară ca să-l învieze. Dumnezeu însă le răspunse că una ca aceasta s-ar putea face numai dacă părinţii mortului şi-ar da din zilele lor. Dar aceştia nici nu voiră să audă şi astfel mirele rămase bun mort.

 5

Feciorului de-mpărat i se speriase somnul din nou: sta şi se gândea, şi aşa îl apucă vremea cântătorilor, când auzi la fereastră:

            Doamne, Doamne!

            Ce-i, Zodiilor?

            Astăzi, atâţia s-au născut şi atâţia au murit, ce facem?

            Pe cei ce-au murit, Dumnezeu să-i ierte; cei ce s-au născut aibă partea noastră din astă seară!

            Tocmai acuma pricepu feciorul cel împărătesc minunea cea mare. Unchiaşul cu care petrecea de două zile nu era altcineva decât prea sfinţitul Dumnezeu. El se născuse în ziua celor ce au să trăiască trai de bordei, şi sănătate bună! De asta n-avea noroc, şi vorba ceea: Dacă nu-i noroc şi parte, Geaba te mai scoli din noapte! A sărutat dreapta lui Dumnezeu şi a plecat.

6

            Strigoaicele se adună câte 12 la hotar  se bat cu meliţele, fac exerciţiu ca soldaţii, ţin război, joacă, şi toate-s goale. 

            Strigoii au două inimi.  Ei nu mănâncă nici ceapă, nici usturoi şi au coadă.

            Cât trăiesc, merg noaptea, pe lună nouă, la hotar; ies pe cahlă la miezul nopţei şi se duc calare pe cociorvă de se bat cu meliţele, în loc de săbii, iar din gură tot zic: Tai ni tai, tai ni tai, că altfel s-ar omorî. 

*

 

  DUMITRU:  Revelație și anamneză.   Crescând în om, divinul omniscient  se deschide în reminiscențe care se actualizează dând știința.În artă, omul creează precum Dumnezeu, refăcând după placul său realitatea dată. Astfel se revelă ceea ce este în el divin, dâră sau virtualitate a lui Dumnezeu.