Cuvânt și iubire

Viorel Roman (Salerno): D-ul Alexandru Nemoianu este, in textul de mai jos, de un fundamentalism greco-pravoslavnic si antioccidentalism rar intalnit, pentru ca semnele vremii sunt mai degraba, refacerea unitatii voita de Isus Hristos, decat „Ortodoxie sau Moarte“, ceea ce reaminteste oarecum de Legiunea Arhanghelui Mihai. Si cu toate ca citeaza pe larg mai ales teologi ruso-pravoslavnici, trece usor cu vederea intalnirea dintre papa Francisc si patriarhul Moscovei si al intregii Russi, Kiril si Declaratia lor comuna de 30 de puncte, care il face pe Kiril sa-l numeasca pe Vladimir Putin, seful Federatiei si Bisericii ruse, „o minune dumnezeiasca“. Declaratia si Sfantul si Marele Sinod Ortodox de anul trecut sunt mai mult decat puteam spera dupa discordia Mareii Schisme. Anatemizarea reciproca din 1054 face ca si azi ortodocsii se simt duhovniceste superiori occidentalilor si invers si totusi au nevoie unul de altul, nu pot unul fara altul.

O retrospectiva. Pentru a face fata invaziei islamice arabe Bizantul cere sprijin de la fratii lor din Apus, care pentru refacerea unitatii, ii ajuta secole de a randul, pana cand cruciatii refac in forta unitatea crestina dupa ocuparea Ierusalimului si Constantinopolului. Dar in loc de buna intalegere, de atunci greco-ortodocsii au o aversiune atavica fata de occidentali. Si pentru d-ul Nemoianu occidentul e mai degraba Soros, homosexualitatea, pedofilia, relativismul degradant, decat civilizatia in care s-au refugiat deja cinci milioane de romani, inclusiv Domnia Sa. Cand turci pun din nou din primejdie Bizantul, imparatul cu patriarhul sau grec, episcopi, refac unitatea crestina la Conciliul de la Florenta, dar discordia intre germani, viitorii protestanti, blocheaza mobilizarea si Bizantul cade. Astfel unitatea crestina se muta in zona ideala si ortodocsii ajunsi sub turci devin antioccidentali de seviciu al sultanului si patriarhul sau grec, care trag o Cortina de Fier intre crestini. Cortina de Argint, economica, e la fel de discriminatorie.

Infranti la Viena, turcii pierd Transilvania si ortodocsi ardeleni se uneasca cu Roma pe baza Conciliului de la Florenta, dar depasirea pe aceasta cale a statutului de tolerati (azi monitorizati) in Sfantul Imperiu Roman contraviene intereselor atat a maghiarilor, cat si a greco-pravoslavnicilor, care-i vor jos. Conflictul dintre adeptii si adversarii Unirii din Ardeal, mai ales sarbi si greco-pravoslavnici, obliga Viena sa-l trimita pe gen. Bukow sa restabileasca pacea si cu acest prilej desfiinteaza manastirile contemplative, fara scoli, spitale, fara o activitate utila. Inca un motiv de vrasmasie, de antioccidentalism pana in zilele noastre. Dupa Napoleon, prin cultura, masonerie, moldo-valahi se reorienteaza spre vest. Refacerea unitatii cu Roma e boicotata insa in continuare de greco-pravoslavnici si concomitent e promovat antioccidentalismul. Romania Mare, opera atat a ideii unitilor ardeleni, cat si faptei moldo-valahilor, era ab ovo o constructie cu picioare de lut, care s-a naruit in doua decenii, pentru ca s-a subminat crearea unei mari dioceze la Dunerea de jos, unirea cu Roma, voita de toata suflarea la Adunarea nationala de la Alba Iulia. Asta chiar daca moldo-valahi nu erau pregatiti, dar se asptepa ca si ei se vor coace, dupa expresia vremii.

In Razboiul Rece dintre ortodoxo-comunisti si crestinii occidentali, in spatele Cortinei de Fier, Biserica unita cu Roma e desfiintata si 2000 de biserici sunt orientate cu baioneta spre Moscova si Bucuresti, antioccidentalismul devine politica de stat, iar in vest nu se mai face diferenta intre ortodox si comunist, si pentru ca toate prejudecatiile devenisera canon. Ortodoxul si occidentalul vad paiul din ochiul celuilalt, dar nu vad barna din ochiul sau. Dar subtilitatea Adevarului, List der Vernunft (Hegel) depaseste toate impedimentele si in vremea Conciliului Vatican II are loc ridicarea anatemelor din 1054, la Constantinopol si Roma, dupa care a urmat Destinderea si in final renuntarea la Razboiul Rece, la Lagarul devalmasiei comunste, la ideologia inspirata din profetul Amos, tradusa in limbajul sec. XIX de Karl Marx si al sec. XX de V. I. Lenin si iesierea din catacombe a Bisericii unite cu Roma.

In zilele noastre crestinii din est si vest sunt supusi din nou agresiuni, invaziei islamice hibride, exploziei demografice, santajului umanitar la care ei trebuie sa gaseasca un raspuns si din nou apare imperativul unitatii lui Isus Hristos. Se pare ca romanii intaleg asta mai bine decat alte neamuri, pentru ca au fost primii care l-au primit cu un entuziasm fara precedent pe Fericitul papa Ioan Paul II, cu mesajul sau generos, crestinismul respira cu doi plamani, ortodox si occidental, si se pregatesc sa-l intampine in curand de papa Francisc, care preconizza refacerea unitatii crestine fara conditi.

Cu multumiri d-lui Nemoianu pentru contributia sa remarcabila, asta este cadrul general, fara o metodologie riguroasa, care permite cred tuturor celor interesati fara nici o constrangere sa-si exprime convingerile legate depasirea dihotomiei, prejudecatile dinte ortodocsi si occidentali in vederea refacerea unitatii crestine, pentru ca superioritatea occidentalilor si inferioritatea ortodocsilor e intolerabila.

Alexandru Nemoianu, Istoric, “Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani” (Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center) Jackson, Michigan, USA, la 5 iunie  2017:

,,In urma cu cateva zile am citit un soi de interviu/comentariu semnat de catre Viorel Roman. Viorel Roman este relativ cunoscut ca un promoter infocat al intereselor Episcopatului de la Roma (zis, Romano-Catolicism) si inca mai vartos ca un adept al trecerii Romanilor sub ascultarea acelui Episcopat. Viorel Roman este zelos, tenace, insistent, nu incape indoiala. In acelasi timp argumentele sale sunt putine, neconvingatoare, brutale. Nici macar asta nu ar fi cel mai rau. Rau este faptul ca METODOLOGIA lui este catastrofala. Mai exact, Viorel Roman amesteca ceeace el considera “argumente”, din diferite domenii, in acelasi timp. In cadrul aceleiasi discutii el zboara de la domenii telogice la domeniul politic, de la istoria indepartata la lupta pentru putere de azi,de la fapte la pareri si asa mai departe. Viorel Roman porneste facand o supozitie. In fraza urmatoare acea supozitie devine, pentru acelasi Viorel Roman, fapt si de aici el face o noua supozitie si asa mai departe. Efectiv este cu neputinta sa porti in asemenea cadru haotic o discutie coherent si care sa ajunga la o concluzie. De aceea voi incerca sa sistematizez putin cele afirmate de Viorel Roman in acest ultimo text al sau pe care l-am citit.

Viorel Roman pledeaza pentru “unirea” Bisericii Ortodoxe cu Episcopatul Romei (asa cum ziceam, zis “Biserica Romano-Catolica). Inainte de orice este insa necesar sa ne asiguram ca vorbim cu acelasi concepte, ca dam acelasi inteles cuvintelor.

Biserica nu este o institutie. Biserica este Trupul mistic al lui Iisus si este alcatuita din totalitatea marturisitorilor ei. Biserica este intemeiata in primul rand pe Adevar. Si este necesar sa intelegem ca “Adevarul” nu este suma parerilor acceptate, ca “Adevarul” nu este divizibil sau relativ. Adevarul este o Persoana, ”Eu sunt calea,adevarul si viata”. Aici nu este loc de dezbatere. Deci Trupul Mistic al lui Iisus si Adevarul nu pot fi decat UNA. Acest lucru a fost explicat in detaliu si cu limpezime de cristal de catre Alexey Khomiakov inca la jumatatea veacului al XIX-lea. In acelasi timp realitatea istorica a fost mereu schimbatoare. Daca in primele doisprezece vicar ale erei crestine Rasaritul Ortodox a fost in fruntea civilizatiei si culturii europeano-mediteraneene si este suficient sa amintim ca in vreme ce la Bizant existau Universitati si se scria filozofie,poezie si istorie de calitate superlativa,deci in aceiasi vreme, Carol “cel Mare” nu stia sa scrie. In veacurile urmatoare, ca rezultat al faptului ca Bizantul a oprit inaintarea islamica si ca urmare a faptului ca prin carturarii Bizantini “apusul”,finalmente!,ajungea sa cunoasca glorioasa civilizatie Greco-romana, acel “apus” a progresat rapid si mai ales in domeniul tehnic. Profitand cinic de acest progeres tehnic, militar, ”apusul” a inceput sa atace Bizantul intr-un mod salbatec. Sa ne amintim ca in 1204 acel  “apus”  a ocupat Bizantul si crimele si faredelegile comise nu au mai fost egalate vreodata, nici macar de Otomani! Mai mult sub dubioasa pavaza a acelui “apus” Episcopatul Romei (zis, Biserica Romano-Catolica) a cautat sa isi subordoneze Biserica Drept Maritoare, Ortodoxa, Pravoslavnica. Dar aici incercarile “apusului” s-au frant. Toate acele incercari au esuat. Nici un soi de amenintare lumeasca nu a putut clinti Biserica. (Care se si afla sub o fagaduinta cu mult mai tare decat a oamenilor: ”puterile raului nu o vor putea cuprinde”.) La Conciliul de la Florenta “argumenttele” Episcopatului Romei (zis Biserica Romano-Catolica) au fost zdrobite prin cuvantul Sfantului Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului. Acest Sfant a aratat ca pana ce nu se renunta la “filioque”, la abominatia “infaibilitatii papale” si a conceptului de Purgatoriu, deci pana ce nu va renunta la aceste grave abateri teologice, Episcopatul Romei (zis Biserica Romano-Catolica) se afla in erezie. Deci aceste realitati aratate la Florenta in prima jumatate a veacului al XV-lea sunt la fel de valide azi ca si atunci. Nu avem ce sa “unim”.

Dar apoi Viorel Roman zboara, fara legatura, la situatia Romanilor si aici el face afirmatii grave, neadevarate si iresponsabile. Viorel Roman cauta sa prezinte pe Romani ca pe doua parti: ”moldo-valahi) si Romani ardealo-banatici. Viorel Roman afirma ca intre ei ar fi mari deosebiri zi zice el la fel de mari ca cele existente intre Germani. In acest caz Viorel Roman fie inventeaza, fie nu stie despre ce vorbeste, sau amandoua. Intre Germani, ca si intre Italieni, deosebirile lingvistice sunt enorme. Atata de mari ca un German din Austria nu il va intelege pe unul din Schleswig-Hollstei, si un Italian din Calabria nu il va intelege pe unul din Toscana. La Romani aceasta diferenta nu exista. De fapt unitatea lingvistica a Rmanilor nord-dunareni este uluitoare. Un Roman din Tara Almajului il va intelege fara problem pe un Roman din Maramures, si am mentionat aici cele doua “locuri” romanesti cu cea mai puternica personalitate lingvistica. Ce a facut cu putinta aceasta uluitoare unitate romanesca? Spre dezamagirea lui Viorel Roman, explicatia este simpla: Ortodoxia. Vorbeste apoi Viorel Roman despre modul in care “uniatia” ar fi conditionat pe Romanii ardealo-banatici. In primul rand aceasta “uniatie” s-a introdus brutal, cu foc si spade. In al doilea rand, in Banat, ”uniatia” a avut un rol minimal, daca si atata, iar in Ardeal, cu toate presiunile facute de autoritati, numarul Romanilor Ortodoxi a fost mai mare decat la “unitilor” in tot cursul veacurilor XVIII-XX. Acesta este un FAPT. Si Viorel Roman va fi invatat de la cei pe care ii slujeste ca “in contra factum non est argumentum”. Dar apoi Viorel Roman mai afirma ca Romanii isi trag numele de la Roma. Din nou Viorel Roman greseste si comite pacatul asociatiilor “dupa ureche”. Nu,numele Romanilor nu vine de la Roma, vine de la Bizant. Caci supusii Bizantului se numeau “Romei” si chiar asta era Bizantul, urmasul legitim al Romei imperial. Caci Bizantul a fost urmasul Romei imperial si nu papismul! Atunci cand Menumorut refuza sa cedeze pamant Regelui Ungariei, el spune ca nu poate face asta fiind supus: ”Dominus meu Imperator Constantinopolitanus” (Domnul meu Imparatul Bizantului). Cred ca Menumorut stia mai bine decat Viorel Roman!

Un alt “set” de argumente,”argument” dupa Viorel Roman, se enumera pentru a sublinia “superioritatea” “apusului” asupra “rasaritului”. Aici Viorel Roman greseste grav. Reforma, Contra reforma, iluminismul, materialismul vulgar si finalmente “globalismul” au eliminate orice urma de duh din acel “apus”. Locasurile lor de cult sunt goale, argumentele lor teologice nu au vlaga. Iar asta sta intr-un contrast izbitor cu incredibila Renastere Ortodoxa. Un avant care nu a mai fost intalnit de la Sfantul Paisie Velichikovki incoace. De fapt sunt zorile celei din urma profetii a Sfantului Serafim din Sarov despre Lumina Rasaritului care va cuprinde lumea se vad. Si in acest context orice om de buna credinta ar trebui sa se cutremure vazand modul in care, din propria cenusa, s-a reanaltat Catedrala Iisus Mantuitorul in Moscova sau modul in care se inalta Catedrala Mantuirii Neamului la Bucuresti.

Iar apoi este vorba de “valorile” acestui “apus” azi. Care sunt: Soros, homosexualitatea, pedofilia, relativismul degradant? Sa fim seriosi! Dar inca mai apoi Viorel Roman comite o greseala catastrofica.

El spune ca Romanii plecati la lucru in afara hotarelor romanesti se vor alatura Episcopatului Romei (zis Biserica Romano-Catolica) si, mai mult, vor ingnora pe Ierarhii lor.

Efectiv in acest fragment Viorel Roman cade in delir.

Biserica fara Ierarhi nu este cu putinta. Sfantul Ciprian al Cartagenei spunea in primele veacuri crestine: ”unde este Episcopul acolo este Biserica”. Iar in privinta nevoii de ascultare ierarhica insusi Apostolul Neamurilor spune: ”Pentru ca Dumnezeu nu este al neoranduielii, ci al pacii” (St.Pavel,Corintieni I,33).

Biserica Ortodoxa (singura Biserica) este un Trup ierarhic si al ascultarii. Dar aceasta iearhie se intemeiaza pe o putere indestructibila, se intemeiaza pe ‘ierarhia dragostei”. De aceea Romanii Ortodoxi, turma si Pastorii sunt una.

Aceste apeluri la rebeliune canonica nu vor putea sa tulbure turma Drept Maritoare. Acesti credinciosi stiu bine ca descind si sunt continuatori ai singurului Imperiu Crestin si legitim, Imperiul Bizantin. Cele spuse de catre marele ganditor Rus, Konstantin Leontiev la mijlocul veacului al XIX-lea sunt azi parca mai adevarate ”Sub steagul bizantinismului, daca ii vom ramane credinciosi, vom fi capabili sa rezistam intregii Europe confederate, daca aceasta ar indrazni – dupa ce va fi distrus definitiv ceeac ce a creat nobil in interiorul sau – sa ne prescrie si noua duhoarea si putreziciunea noilor sale legi referitoare la mizerabila fericire pamanteasca si la radical vulgarizare universala!”

Drept Maritorii stiu ca sunt singura Biserica. O spun asta cu smerenie si mereu spun Sfanta Ortodoxie. Caci din sfintenie decurege Dreapta Credinta si nu invers. Portile Dreptei Credinte ramn intotdeauna deschise celor care vor sa intre si sa afle “ca bun este Domnul”. Ortodoxii nu spun ca ceilalti nu se vor mantui. Acestea sunt lucruri care stau sub puterea si Judecata lui Dumnezeu. In cuvintele Episcopului Kalistos Ware, ”noi stim unde este Biserica, nu stim unde nu este”. Dar pentru cei care din toata inima credem in rostul duhovnicesc si istoric al Neamului Romanesc, deci, repet,pentru noi, nu exista decat o certitudine: Biserica Ortodoxa si o singura marturisire: Ortodoxie sau Moarte.”

————————-

Dr. Viorel Roman

http://www.viorel-roman.ro/articol_big.php?id=672

6 iunie 2017

Viorel Roman (Salerno): Occidentalizarea este fara de scapare si supune restul lumii la o presiune de adaptare, ca islamisti disperati se arunca in aer. Ortodocsii moldo-valahi, care au stat sute de ani sub papucul turco-fanariota, sunt in UE/NATO, dar nu acccepta decalajul nivelului de trai intolerabil si emigreza in vest.

Pentru ortodocsii, mahomedanii, idolatrii sunt straine sacralizarea din lumea catolica a dreptului roman, autonomiei persoanei, ratiunii, scolii, eticii, adica sacralizarea traditiei Romei, Atenei si Ieruslimului, fundamentul acquis-ului communautaire, codul canonic catolic modernizat UE. Cand occidentalii il preamaresc pe Creator prin munca, ortodocsi cred ca astfel El e trecut cu vederea si tradat. Concurenta lezeaza dragostea frateasca si democratia din vest pune la indoiala legitimitatea sefului statului si bisericii ortodoxe. Occidentalii se uita uneori de sus la mizeria materiala din est, iar ortodocsii sunt convinsi in superioritatea lor duhovniceasca si soborniceasca.

http://bentodica.blogspot.it/2015/08/moldo-valahii-si-scoala-ardeleana-un.html

In 2015 am purat un amplu dialog – Moldo-valahii si Scoala Ardeleana -, care a evidentiat ca Scoala e garantia emanciparii si a ortodocsilor moldo-valahi, care n-au avut si nu au decat tangential contact cu civilizatia catolica, de aceea reproduc o privire asupra lumii, Weltanschauung, dupa care urmeaza opiniile pe care le-a primit si sunt legate de Superioritatea occidentalilor …

Occidentalizarea, lumea depinde de (1) IMPERIUL ROMAN, astazi UE, USA, FMI, NATO, OECD, de Lumea intaia, a tarilor puternic dezoltate. Centrul lumii, Capus Muni (2) Lumea a doua, LIMES-ul, traieste din impulsurile teologice, culturale, economice, stiintifice, militare etc., care pleaca de la Centru. (3) Lumea a treia subdezvoltata, sunt BARBARII de azi, la care n-au ajuns inca Vechiul si Nou Testament, ei sunt sclavii pacatelor, eternii asistati social de la Centru.

Roma este punctul de plecare si aspiratia romanilor, la LIMES intre Centru si Barbari. Transilvanenii au luat contact cu occidentul prin catolicismul maghiaro-german si au suferit secole de-a randul pana cand Roma le-a intins 1698 o mana de ajutor in descoperirea originii latine si au articulat apoi programul national. Moldovenii au luat contact cu vestul prin catolicismul polonez si iezuiti, realizand o simbioza culturala romano-occidentala. Valahii blocati de turci, greci si rusi au luat contact cu vestul numai pe filiera culturala, iluminista, frantuzeasca. Civilizatia catolica le este necunoscuta si faptul ca Bucurestiul continua pe linia greco-pravoslavnica, nu a Scolii Ardelene, blocheaza fireste aderarea la Europa.

http://confluente.ro/Viorel_roman_viziuni_ortodoxe_viorel_roman_1358833598.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/article-credo-credit-119479080.html

Gheorghe, B. (Bucuresti): Ma bucur ca primesc periodic de la dvs materiale f. interesante si actuale. Acest material este o replica foarte utila la ceea ce se intentioneaza a se induce in dezbatere publica. Reactia dvs este salutara.

Corneliu Vlad (Bucuresti): cand teoretizezi, inca din titlu, superioritatea unor semintii si inferioritatea altora, risti sa plonjezi in zone sinistre ale istoriei nu prea vechi. ceea e oricum este exclus in cazul de fata. asa ca ar fi pacat … iar a bate tot timpul moneda pe feluritii romani e si anacronic, dar poate deveni si periculos, caci pune obsedant si tenace samanta de dezmembrare, doar stim. ca joc de societate poate fi chiar amuzant, ca laitmotiv, e insa cu totul altceva. n-as fi intervenit daca nu m-ar fi socat titlul, fatis jignitor la adresa romanilor.

Dimitrie Grama (Gibraltar): Nu sunt nici istoric si nici religios, dar cunosc din familie, deci inainte de a parasi Romania in 1968, anumite lucruri care ma urmaresc.Unchii mamei mele s-au luptat pentru unirea Ardealului si Banatului cu Romania si toti ne-am mandrit cu acesti romani patrioti. Si eu sunt un roman patriot, de sute de ori mai patriot decat majoritatea politicienilor si a oamenilor de afaceri care au Furat fara rusine totul in tara aceia. Acesti hoti ordinari sunt acceptati si chiar invidiati (cu toate ca sunt complet corupti) de marea majoritate a romanilor (patrioti si ei), deoarece romanul accepta si chair admira Smecheria, Mica Invarteala, Palavrageala. Din pacate aceste attribute existau in Valahia si Moldova mult inaintea Unirii de la 1918 (vedeti Caragiale si altii) si dupa Unire au fost introduse, incet-incet, in Ardeal si Banat, teritoriu unde Munca, Responsabilitatea si Cinstea erau practicate ca la neamt! Toti care nu recunosc acest lucru, inseamna ca au motivele lor sa nu recunoasca si un dialog elevat, obiectiv este imposibil. Privind lucrurile in retrospectiv, eu personal cred ca Ardealul si Banatul ar fi mult mai bogate si mai civilizate daca ar fi independente de Bucuresti, de acea Valahie care, se pare ca nu cunoaste alta ordine sociala decat cea bazata pe Coruptie, Imoralitate si Ipocrizie. Moldova si moldovenii sufera la fel de mult ca si ardelenii si sunt sigur ca si o buna parte din regateni sufera, dar ei isi accepta soarta si nu au alte repere anterioare de comparatie, asa cum au ardelenii si banatenii. Insa in urmatorii 50 de ani alte forte vor domina arena mondiala si indirect si cea romaneasca. Dimitrie Grama

Ion Marin-Almajan (Timisoara): Trăîești cu niște fixații, dacă nu le faci deliberat sau chiar comandat. Unirea cu Roma nu a fost singura condiție pentru ardeleni să se situeze cândva la un nivel diferit de civilizație și morală față de moldoveni și munteni. Dovadă că bănățenii nu au fost majoritari uniți cu Roma și nivelul de civilizație al Bantului nu a fost mai prejos de al Ardealului. Pentru a extrage niște adevăruri din acest punct de vedere trebuie să cunoști bine istoria Banatului, rolul bisericii ortodoxe, structura Banatului pe timpul cnezatelor, relațiile cu vecinii, rolul pe care l-au avut regalitatea maghiară, cei 164 de ani de dominație turcească și mai ales anii de dominație habsburgică. Nu poți neglija contribuția coloniștilor la mentalitatea și civilizația bănățeană Aș putea să aducă asemenea argumente vizavi de cultura și civilizația moldovenească , cea care l-a dat pe unul din cei mai mari învățați ai timpului său, Dimitrie Cantemir, dar și a Valahiei. Pentru realizarea Statului român s-au dat jertfe de sânge, pe care tu le spurci cu blestematele tale elucubrații. Îmi pare rău că te crezi bănățean dar prin aceste texte aduci o ofensă Banatului, înțelept și măsurat, în tot ce face. Aceasta ne-a deosebit de alte neamuri din juir, de alte regiuni, această înțelepciune, echilibru, Măsură. Modus in rebus, amice, pe care tu n-o cunoști.

Decsov, E. (Timisoara): Am primit mesajul/mesajele cu analizele referitoare la influențele diverselor facori asupra vieții sociale politice. Eu ca inginer am un punct de vedere mult mai simplificator, lipsa de educație de unde rezultă o consecinta f. gravă, imoralitatea. Din păcate imoralitatea se extinde și în vest, mai ales în lumea politică. De aici ajungem în criza generalizată în Europa. Internetul amplifică aceste efecte și așa zișii profesioniști o exploatează la maxim. Vezi lipsa de ideologie în politică. Ce ideologie reprezintă de ex. Merkel sau Schultz în Germania, sau ce ideologie reprezintă oedipianul Macron?  Nu vreau să Te plictisesc și te rog să-mi trimiți în continuare studiile tale fiindcă analizele istorice sunt f. interesante.

http://bentodica.blogspot.it/2017/06/dialog-superioritatea-occidentalilor-6.html

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/06/04/dr-viorel-roman-superioritatea-occidentalilor-si-inferioritatea-ortodocsilor-moldo-valahi-6/

https://gradinaculecturi.wordpress.com

***

UN FEL DE “RESPONSA” de Alexandru Nemoianu

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/06/05/prof-dr-alexandru-nemoianu-un-fel-de-%e2%80%9cresponsa%e2%80%9d/

Aceasta este concluzia la care am ajuns de mai multă vreme, citind cărțile (măcar trei sferturi din ele) pe care autoarea Vavila Popovici, româncă trăitoare în America, le-a publicat până în acest an, cu numărul 2017. Treizeci și nouă. Aceasta – „Articole, eseuri”, vol. VII – fiind a patruzecea, pe lângă alte volume colective. Dincolo de numeroasele greutăți pe care timpul i le-a scos în cale pe parcursul existenței sale, scriitoarea și omul au reușit să biruie. Mai mult: să tragă învățăminte, să acumuleze informații, să asimileze substanța acestora, să-și zugrăvească devenirea într-un plan general, care nu este doar al său. Drumețiile au pus-o la încercare, ea a onorat drumețiile.

Hotărât lucru: Vavila Popovici este un poet profund gânditor, aflat în permanență sub oblăduirea stimulativă a meditației deopotrivă raționale și sentimentale. Ideea cu miez în haină de metaforă frumoasă o particularizează. Mărturie stau nu doar cărțile sale de poezie și nu numai prozele sale viguros emotive. În chip deosebit, articolele și eseurile confirmă afirmația de mai înainte. În poeme se găsesc idei metaforice; în proze se află metafore ideatice. Nu e un joc de cuvinte în ceea ce scriu, ci o constatare proprie, de cititor avizat, aș cuteza să susțin. Aduc în sprijin ceea ce scrie pe coperta cărții: „Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea, realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii…” Iar gândul, cel puțin pe mine, mă duce către ceea ce a spus, ceva mai demult, poetul George Coșbuc: „O luptă -i viața, deci te luptă!” Și trag concluzia: Vavila Popovici este, între altele, o luptătoare. Arma ei principală: cuvântul. Ținta ei principală: biruința vieții.

Volumul pe care îl am sub priviri nu se deschide prin formula clasică a Cuvântului înainte sau Prefeței. El debutează cu câteva considerații ale celor care cunosc bine substanța scrierilor autoarei Vavila Popovici. Afirmă scriitorul Eugen Evu în textul intitulat „Vavila Popovici sau reproiectarea în operă a Ființei prin autocunoaștere post-socratică”: „Opera Vavilei Popovici este una a împlinirilor în algoritmii unei rarisime înzestrări cultivatoare de filosofie și erudiție, fără a devia în livresc”. Iar compozitorul, muzicologul și omul de condei Doru Popovici rezonează armonic: „…Am citit şi aprofundat multe creații ale maestrei Vavila Popovici; ea s-a înscris printre  sublimele românce – Hariclea Darclée, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Ana Ipătescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Marina Krîlovici; prin opera ei, maestra Vavila Popovici ar putea „melodia” pe cuvintele divinului Horațiu: « Exegi monumentum aere perennius » (Am înălțat un monument mai durabil decât bronzul)”.

Și acest al șaptelea volum de articole și eseuri semnat de Vavila Popovici îl invită pe cititor într-un univers spiritual de o deosebită diversitate și cu profunde semnificații privind viața și destinele umane. Cele mai multe texte abordează aspecte morale, cu trimitere directă la ceea ce numim, generic, conștiință: „Despre onoare”, „Despre jignire”, „Durere și amărăciune”, „Despre cruzime”, „Simțul dreptății”, „Despre invidie și populism”, „Despre Snobism și Aroganță”, „Despre Libertate”, dar și „Despre eleganță” și „Despre logică”. În capul acestui eseu, autoarea așază, ca motto, ceea ce a scris nu cu multă vreme în urmă Octavian Paler: „Țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica”. Stimulată și de Mihai Eminescu, în ipostaza lui de ziarist, Vavila Popovici intră și pe terenul extrem de instabil al politicii. Și constată, la fel ca mulți alții: „Când deciziile politicianului sfidează bunul simț, înseamnă că ele sunt ilogice, complicate, greu de explicat (…) Se spune că masele pot fi mințite, manipulate, dar oamenii curând își dau seama, își schimbă opiniile, protestează și politicianului nu i se mai oferă încredere”.

De unde am și tras învățătura: Vavila Popovici trăiește departe de țara natală, România, dar nu s-a rupt nici o clipă de realitățile ei. Realități care, poate, pot fi întâlnite și pe alte meleaguri, mai cu pretenții în privința raportului între logică și politică. Iar… învățătura mea este susținută, cu asupra de măsură, și de alte texte cuprinse în volum. Cum, de pildă, „Despre noi, despre istoria zbuciumată a țării noastre”, în care, pornind de la o declarație a ambasadorului american la Chișinău – „Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile provocări” – scriitoarea îi dă, cu eleganță fermă, peste nas demnitarului care habar nu are de istoria acestui spațiu, oricum cu mult mai veche decât a țării sale: „Rănite sunt cele două părți despărțite, România și Basarabia – respectiv Republica Moldova –, rănită este populația care are aceeași origine, aceeași cultură, vorbește aceeași limbă și are aceleași rădăcini istorice. Nu se ține cont de sentimentele acestor oameni? Lăsați inimile lor să vorbească!” La care eu aș adăuga, întrebând: oare nu este anacronic să-i vorbești unui astfel de personaj despre istorie, despre cultură, despre limba maternă, despre simțământul patriotic? Fără nici o îndoială, întrebarea mea este retorică. În opinia mea, preamărind falsul istoric, respectivul a răspuns întrebării mai înainte ca aceasta să fi fost formulată. Oare acesta să fie nivelul diplomației americane!… De data aceasta, nu pun semnul întrebării, ci pe cel al mirării…

Duioasele aduceri aminte, chiar și în situațiile când hopurile vieții îngreunau mersul înainte, fac din paginile acestei cărți mirabile zboruri cu aripi ne-căzătoare. Aducerea în prezent a timpului trecut, fie în baza unor pagini de istorie („Unirea Principatelor Române”), fie prin răscolirea propriilor amintiri („Alba Iulia”), îi oferă autoarei prilejul unor consemnări demne de reținut. „…Îmi amintesc cum învățătoarea clasei, când eram încă niște gâgâlici, ne-a vorbit despre Horea, Cloșca și Crișan și ne-a dus să vizităm locul unde au fost executați Horea și Cloșca.”

În legătură cu Unirea Principatelor, momentul 2017 îi prilejuiește autoarei o constatare nu doar de bun simț: „Această zi de 24 ianuarie ar trebui să aibă sfințenia ei, liniștea și pacea ei, poporul să fie fericit, unit „în cuget și simțire”. Dar iată, cu două zile înainte de această zi sfântă, oamenii au ieșit în stradă, în capitală și în alte multe orașe ale țării, majoritatea tineri (…) Ieșirea în stradă a fost un gest democratic al tineretului, fiindcă viitorul este al lor.” Mirarea interogativă a scriitoarei, care a plecat din țară, dar nu a părăsit-o nici o clipă, s-a născut din apariția președintelui României în stradă, ca lider al acelui grup de protestatari: „În această atmosferă tulbure, periculoasă chiar (…) când nu interesează sărbătorirea zilei de 24 ianuarie, se mai poate totuși încinge o horă a Unirii?” Și tot ea dă răspunsul: „Se poate!, dacă în inimile oamenilor emoția și-ar schimba sensul și ura din sufletele celor ajunși la putere să ia direcția înțelegerii, cedării orgoliului, încăpățânării…”

Închei aceste modeste considerații despre o carte care trebuie citită, dar nu-mi pot reține oftatul: Oh! Dacă și cei care nu au obiceiul să citească ar avea îndemnul, măcar curiozitatea, să pună mâna pe această carte, și ei ar băga de seamă că a fi un bun român nu impune în mod obligatoriu să trăiești în România. Dragostea de țară este în ființa omului, nu în rangul lui social. „Sunt suflet în sufletul neamului meu…”

—————————————–

Vasile Filip

Iași,

mai 2017

Alexandra Balm (născută Dumitrescu) s-a născut la Cluj în 1974, unde a studiat la liceele „Ştiinţele Naturii” şi „Gheorghe Şincai”. A absolvit Literele în 1998, iar în 1999 a terminat un masterat de Studii Americane, lucrând cu renumitul anglicist Virgil Stanciu. În 2001 a propus conceptul de metamodernism în literatură, iar în 2014 a obţinut titlul de doctor de la Universitatea Otago cu o teză despre Metamodernitate în Literatură. Este cercetătoare la Universitatea de Tehnologie din Auckland (Noua Zeelandă), unde studiază pentru un Masterat de Scriere Creativă.

Alexandra scrie poeme, povestiri şi studii literare. A publicat în reviste din Noua Zeelandă, America, Australia şi Europa: Takahē, Tui Motu, Exquisite Corpse, Noise Medium, Double Dialogues, Inter-textes, Echinox, Tribuna şi Creier, Cognitie,  Comportament, precum şi în volume colective la Rodopi, Facts on File, Napoca Star, Monster Fish. În 2000 a tradus, împreună cu Ioana Nan, Românii şi România de Ioan Aurel Pop (Columbia UP).

Alexandra are o minte în continuu freamăt care îşi găseşte liniştea în meditaţie, când scrie, sau când se plimbă de-a lungul Străzii Birkenhead pe muzica unei simfonii de mirosuri care i-ar face şi pe orbi vizionari. Odată pe când călătorea cu trenul în Auckland, citind poezii de Michael Harlow, Nothing for it but to Sing, la ieşirea dintr-un tunel, şi-a dat seama ce înseamnă poezia: acel moment de frumuseţe ce face ca griul unor clipe fără culoare să apară colorat. E bucuria ce străluceşte discret desubtul straturilor superficiale ale existenței, cel mai adesea nebăgată în seamă. E muzica neauzită pusă în cuvinte. Un gest spre forma umană divină din noi toţi.

***

Alexandra Balm (née Dumitrescu) was born in 1974, in Cluj, Romania. She has a BA and an MA in American Studies from the University of Cluj, where she worked with the renown Anglicist Virgil Stanciu. In 2001 she proposed the concept of metamodernism as a cultural paradigm and a period term. In 2014 she was awarded a PhD from the University of Otago, with a thesis about Metamodernism in Literature.  She is a part-time researcher at AUT, where she is working for a Master of Creative Writing.

Alexandra writes poems, short stories and literary studies. She published in journals in New Zealand, USA, Australia and Europe: Takahē, Tui Motu, Exquisite Corpse, Noise Medium, Double Dialogues, Inter-textes, Echinox, Tribuna and Brain, Cognition, Behaviour, as well as in collective volumes at Rodopi, Facts on File, Napoca Star, Monster Fish. In 2000 she jointly translated with Ioana Nan Romanians and Romania by Ioan Aurel Pop (Columbia UP).

Alexandra Balm is a restless questioner who finds respite only when she meditates, writes poems or stories or when she walks down Birkdale Road to a symphony of fragrances that would make even the blind see. One day when she was travelling by train with Michael Harlow’s latest poems Nothing for it but to Sing, just when emerging from a bleak tunnel, she realised what poetry is: that moment of beauty that makes the grey of colourless moments colourful. It is the joy that shimmers under the superficial layers of existence, most of the time unseen. It is the unheard music of life put to words. A gesture towards the human form divine that lives in all of us.

 

***

 

PESCARUL

 

toate cuvintele au fost spuse deja
unele de nerepetat, de nespus
misterul – dezvăluit

 

nu a mai rămas nimic sfânt, nimic sacru
după ce toate stridiile au fost adunate
unele despicate pe loc
altele aruncate în saci

 

iar peştii – evisceraţi
aliniaţi pe plajă  –  simboluri fără viaţă ale nimicului
metonimii     metafore     sinecdoci
ale adevărului (ne)epuizat    relaţiilor consumate      morţii

înseşi     sau scrierii unui poem

 

pescarul se-ndreptă de şale gata să plece
cu plasa pe umăr, undiţa în mână
cutia cu momeala în stânga
nu i-a mai rămas nimic de făcut

nimic remarcabil

 

sunetul paşilor săi
zdrobi scoici moarte
şi se pierdu în depărtare

 

pinctada maxima răsufla uşurată
Apoi se întoarse spre sine

să-şi îngrijească perla ascunsă

 

FISHERMAN

 

all the words have been said

some unrepeatable

the mystery unveiled

 

no sacredness remained

after the oysters had been all collected

some split on the spot open

others deposited in bags

 

and the fish – gutted

they lay on the beach lifeless symbols of nothing

metonymies                   metaphors          synecdoches

of (no) exhausted truth     spent relationships     death

itself     or the writing of a poem

 

the fisherman stretched his back to leave the shore

the net on his shoulder, fishing rod in hand

baitbox swinging in his left

nothing of note was left for him

not any more

 

the sound of his footsteps

crunched dead shells

and faded in the distance

 

pinctada maxima breathed a sigh of relief

Then she turned on herself

to nurse her secret pearl

 

 

NOAPTEA DE DUPÃ

 

întunericul nu ne deranja

farurile alungau cu lumina lor

umbrele din drum – reale sau imaginare

ne-am amintit de crucificările zilnice      şi am zâmbit

trecutul aparţine trecutului

 

ne-am minunat excavând înţelesul

a ceea ce s-a întâmplat

ţi-ai trecut mâna prin păr

neîngrădit şi liber ca un copil de cinci ani

copila care nu a fost să fie

 

tânjeam să fi avut detaşarea

pe care, sper, o avem acum

când ne uităm în urmă

la îngerul perfect

care ne-a omorât aproape

prematur

pe când nu puteam să înviem

şi moartea               era la fel de definitivă

ca şi moartea

 

am descifrat în întâmplări poeme şi poveşti

ce-au însemnat mai mult

decât înţelesul lor

viermele iartă plugul

precum leul  iartă

vulpile şi anghilele

ce l-au crucificat

 

THE NIGHT AFTER

 

we didn’t mind the dark as we drove

the headlights      cleared the way of shadows

actual and imagined

              we remembered the daily crucifixions        and smiled

                     the past a thing of the past

we wondered

and probed the meaning of it all

your hand passed through your hair

unruly and free as a child before five

                      the girl who was never meant  to be

 

we longed to have had the detachment we have now

as we looked back

at the righteous angel      who almost killed us

                                                                                         prematurely

when we weren’t able to ressurect

                               and death      was as definitive                    as death

we read into it poems and stories

that meant more

than they signified

we forgave, grateful to have survived

                   

and learned

the worm forgives the plough

as the lion crucified by foxes and eels

stays alive

 

 

RECUNOAŞTERE   

Fionei, cu drag

 

văd sensul poemelor tale mi-a zis

în tonul neutru al unui email detaşat

m-am întrebat dacă nu a uitat să spună nu

căci după aceea tăcerea a urmat
ce să fi spus altceva? ce mai era de zis încă? două lumi

ce se contemplă, cu o privire fixă şi fermă, cu ochii plecaţi – cealaltă poţi să citeşti în engleză întrebase deşi eram ucenice în arta scrierii cu sânge pe piele de peşte – alabastru
avea un masterat de la o universitate de seamă

conferit ca o recunoaştere a curajului şi talentului ei
dar cum se poate obţine o măsura de-nţelepciune, o doamne?

un fel de-a-ntreba şi a spune care să nu-i mânie pe zei?

 

dezrădăcinată din zona în care mă simţeam protejată

acasă între ai mei unde creşteam în lumina prea blândă

în vântul ce mângâie ca o insectă ce merge pe apă, uşor, cătinel

 

acum cu egoul şlefuit, ajustat, devenit maleabil  în valul cel nou, unde relaţiile curg cu alt sens m-am pierdut visând la soarele meu stins albastru spre care tânjesc în respiraţie şi pe buze mereu

 

dar tu, tu, deşi eşti de-a casei cea nouă, atât de departe   de soarele ce-mi adastă în gând ai putut să-mi auzi între zgomote aspre vocea tăcută ce şoptea susurând vocea mea clară, distinctă şi bravă, ce vorbea cu aplomb când câinii lătrau fără rost vocea aceea neumbrită de emoţii, inhibiţii sau lacrimi

pe care eu însămi n-am mai auzit-o de ani care-a fost

 

RECOGNITION                             

To Fiona, with love

 

your poems make sense to me she said
in the bland tone of an email message
I wondered if she’d accidentally left no out
for silence was quick to follow

what else could she’ ve told me? what else to be said?
two worlds contemplating one (staring, eyes averted) another
are you comfortable reading in English she asked

though we were both apprentices in the art of writing

with blood  on fish skin – alabaster

she had an MA from a school of repute
that recognised her braveness and her talent
but how do you get a degree of kindness, oh gods?

a way of speaking and asking that doesn’t enrage the beyond?
being taken from the ease zone
of known comfort, reassuring growing
ego pushed      prodded       made malleable in the waves
of a new world      relationships flowing

I got lost dreaming of my blue set sun that I yearned for

on my lips and my breath

but you, you, though of the land so far

from the sun that I longed for in thoughts you,

you could hear the voice in my head
the one unblurred by nervousness     inhibitions     or tears
the distinct voice that spoke with aplomb

that myself haven’t heard in years

 

Bill Sutton s-a născut în Reading, Anglia în 1944 şi s-a mutat în Noua Zeelandă (N.Z.) în 1948, părinţii lui fiind de origine din N.Z. A crescut la o fermă de animale, în apropierea Waimate, în South Canterbury. După terminarea şcolii, Bill s-a mutat la Dunedin, unde a absolvit Facultatea de biochimie la Universitatea din Otago, în 1966. A obţinut doctoratul la Univeritatea Massey în 1970, apoi a lucrat timp de 12 ani ca cercetător ştiinţific în Palmerston Noth (N.Z.), Edinburgh (Scoţia) and Canberra (Australia).

În 1984 a fost ales membru al Parlamentului pentru zona Hawke’s Bay, o poziţie pe care a deţinut-o timp de 6 ani. Apoi Bill a lucrat timp de trei ani în rolul de consilier regional, înainte de-a se muta la Wellington unde timp de 11 ani a lucrat ca analist de procedură, specializându-se în probleme de dezvoltare a pământului maorilor.

În 2007 se pensionează şi se întoarce în Napier, unde scrie poezii şi organizează evenimente poetice. El este actualul secretar şi trezorier al Societăţii Poeţilor în viaţă din Hawke’s Bay şi a fost organizatorul Conferinţei Naţionale din Hawke’s Bay, un eveniment care s-a bucurat de o foarte bună participare, în 2013. Poemele lui Bill au fost publicate în Poetry NZ, Takahe, JAAM, Blackmail Press, Catalyst and Broadsheet. Jabberwocky, primul său volum de poezie a fost publicat de Steele Roberts în 2014 şi cel de-al doilea volum Billy Button – o viaţă, a fost publicat de HB Poetry Press în 2016.

Bill a fost căsătorit de două ori şi are şase copii.

 

 ***

Bill Sutton was born in Reading England in 1944, and moved to New Zealand with his N.Z.-born parents in 1948. He grew up on a mixed livestock farm near Waimate in South Canterbury. After finishing school Bill moved to Dunedin, where he graduated with a BSc Hons. in biochemistry from the University of Otago in 1966. He obtained a PhD from Massey University in 1970, then worked for 12 years as a research scientist in Palmerston North (N.Z.), Edinburgh (Scotland) and Canberra (Australia).

 

In 1984 he was elected Member of Parliament for Hawke’s Bay, a position he held for 6 years. He then served three years as a Hawke’s Bay Regional Councillor, before moving to Wellington and working for 11 years as a senior policy analyst specialising in Maori land development issues.

 

In 2007 Bill retired from paid employment and returned to Napier, where he writes poetry and organises poetry events. He is the current Secretary/Treasurer of the Hawke’s Bay Live Poets’ Society and was lead organiser for the Hawke’s Bay Poetry Conference, a well-attended national poetry event, in 2013. Bill’s poems have appeared in Poetry NZ, Takahe, JAAM, Blackmail Press, Catalyst, and Broadsheet. His first poetry collection Jabberwocky was published by Steele Roberts in 2014 and his second collection Billy Button – a life was published by HB Poetry Press in 2016.

Bill has been married twice and has six children.

 

***

 

NOUA RECOLTÃ

 

Noaptea trecută am visat noua recoltă

venind peste mare către Aotearoa

nu de balene nici măcar ton

ci de data asta, de oameni

bărbaţi şi familii înfometând disperate,

plătind cu părţi ale corpului încumetarea

de a trece pe lângă cruda, puternica Australie

spre un loc unde cândva li s-a spus

că lumea părea mai bună

 

ca să fie salutaţi aici de către cine?

Elicoptere şi nave gri de război

bărbaţi şi femei cu difuzoare

poruncindu-le să plece înapoi

unde? Către devalorizata Fiji

ruinată de decenii de dictatură?

Or spre alte insule, unele deja

pe jumătate scufundate iar altele

devastate de super cicloane,

generate de încălzirea globală?

 

Nu există un alt refugiu

şi acum cuvintele au devenit şi mai aspre –

Plecaţi înapoi! Nu puteţi sta aici!

Plecaţi înapoi sau vă distrugem!

şi apoi proiectilele.

 

NEW HARVEST

 

Last night I dreamed of the new harvest

coming across the sea

to Aotearoa not whales nor even

tuna this time but people –

men and families starving desperate

paying in body parts to venture

down past cruel powerful Australia

to a place that once they were told

projected a kinder face

 

to be greeted here by what?

Helicopters and grey warships

men and women with loudspeakers

ordering them to go back

to where? Tin-pot Fiji

ruined by decades of dictatorship?

Or those other islands some already

half-submerged and the others

ravaged by the super-cyclones

spawned from the great warming?

 

There is no other refuge

and now the words became harsher –

Go back! You cannot stay here!

Go back or we will destroy you!

and then the missiles.

 

 

MÃINI

 

„Uită-te la mâinile astea urâte”

a spus Mama, întinzându-le

ca eu să mă aplec

şi să le privesc

în bucătăria casei de la fermă.

Mama a fost o fermieră.

După ce ea şi tata

şi-au pierdut economiile în 1951

şi erau sufocaţi de datorii

ea a avut grijă de mine şi Jim

a făcut toate treburile în casă

a gătit şi curăţat

pentru cei care tundeau oile

şi pentru alţi muncitori de la fermă

a cârpit şi spălat hainele noastre

la o maşină de spălat

a cultivat legumele noastre

a crescut cârdul de găini

totuşi a găsit timp

pentru iubitul ei Shakespeare

şi cărţile de la bibliotecă

(dimineaţa devreme)

şi l-a îngrijit pe Tata

după ce-a paralizat.

„Ştii”, a spus Mama,

„cei tineri nu ştiu asta

dar noi încă simţim la fel

înăuntru…

ne simţim încă tineri.”

 

HANDS

 

‘Look at these ugly hands’

 Mum said, holding them out

for me to turn over

and peer at

in the farmhouse kitchen.

My mother was a farm worker.

After she and Dad

lost all their savings in 1951

and were choking on debt

she looked after me and Jim

did all the farmhouse work

cooked and cleaned

for the shearers

and the other farm workers

mended and washed our clothing

in a wringer washing machine

grew all our vegetables

ran a flock of chooks

still somehow found time

for her beloved Shakespeare

and the library books

(in the early hours)

and after Dad was crippled

she looked after him.

‘You know’, said Mum,

‘young people don’t know it

 but we are still feel the same

things inside…

we still feel young.’     

 

 

LACUL

 

Spre mirarea mea

ea şi-a scos toate hainele

şi a alergat în lac

stropind şi hlizindu-se

 

deci ce putea face un bărbat

decât să se dezbrace

şi să spintece apa să i se alăture

pipăind frenetic pietrele?

 

dar tot ce a vrut prostuţa

a fost să mă stropescă cu apă în ochi

şi să alerge înapoi pe mal —

toată lumea ne privea

 

gândind că a fost o glumă bună

dar mereu am regretat

că nu ne-am făcut o fotografie

când încă ne iubeam atât de mult.

 

THE LAKE

 

To my total surprise

she stripped off all her clothes

and rushed out into lake

splashing and squealing

 

so what could a man do

but take off his own

and wade out to join her

feeling gingerly for the stones?

 

when all that silly girl wanted

was to splash water in my eyes

and run back to the shore —

all the people watching us

 

thought it was a great joke

but I’ve always regretted

not having our photograph taken

while we were still so much in love.

———————————————–

* Cele trei poezii selectate în acest volum au fost publicate iniţial de Bill Suttton în Jabberwocky, Steele Roberts Publishers, 2014

 

* The three poems selected for this collection were initially published by Bill Sutton in  Jabberwocky, Steele Roberts Publishers 2014

 

 

Publicată iniţial cu numele de Corcodel, născută la 25 iulie 1952, în oraşul Huşi, judeţul Vaslui, Ana Anton este o poetă de origine română. Debutează la Radio Iaşi în 1963 citind propriile creaţii. Anii 1967-1968 aduc bucuria primelor publicaţii în revistele şcolare din Huşi şi în alte reviste din ţară. În anii 1970, Ana se face remarcată, graţie talentului său oratoric, prin prezentarea de spectacole şi participarea sa la Festivalul Umorului desfăşurat la Vaslui. În aceeaşi ani participă la diverse concursuri naţionale de poezie care îi revelează talentul şi obţine premii şi medalii. Activitatea literară devine din ce în ce mai ferventă prin prezenţa scrierilor ei în antologii, culegeri colective precum şi în publicaţii naţionale. În paralel e prezentă în diferite cenacluri literar-artistice de renume precum: „Junimea” din Iaşi, „Comentar”  şi „Flacăra” din Bucureşti. Crezul ei poetic gravitează în jurul ideii că poezia este o preţioasă haină de sărbătoare a spiritului pe care o lăsăm moştenire ca pe o rugă.

Publicaţii recente:

Dialog, volum ce reuneşte poeziile celor două autoare: Ana Anton şi Valentina Teclici, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011. Iniţiativa proiectului se datorează Valentinei ca semn al prieteniei ce le leagă încă din copilărie.

Florilegiu Liric Vasluian, antologie, Editura Sfera, Bârlad, 2015.

 

***

Ana Anton, originally published under the name Corcodel, born on the 25th of July 1952 in Huși, Vaslui County, is a Romanian poet. She made her debut at Radio Iaşi in 1963 by reading her own work. The years 1967-1968 brought her the joy of her first publications in the school magazines in Huși and other national magazines. In 1970, Ana stood out thanks to her oratorical talent by presenting performances and by her participation in the Humour Festival held in Vaslui. In the same year, Ana participated in various national poetry competitions that revealed her talent and got her awards and medals. The literary work becomes ever more fervent, her writing being published in anthologies, collections and in national publications. In parallel she is present in various famous literary and artistic circles such as: “Junimea” from Iaşi, “Comentar” and “Flacăra” from Bucharest. Her poetic creed revolves around the idea that poetry is a precious garment for celebrating the spirituality that is passed on as a prayer to the next generations.

 

Recent publications:

Dialogue, Oscar Print Publishing House, Bucharest, 2011, collection which brings together poems from both authors Ana Anton and Valentina Teclici. Valentina had the initiative of this project as a sign of friendship which binds them since childhood.

Florilegium Lyric Vasluian anthology, Sfera Publishing House, Bârlad, 2015.

 

***

 

DANS

 

Nu e doar o întâmplare

că dansăm pe ringul vieţii.

Graiul dansului sculptează

cu o daltă nevăzută

sângele speranţei noastre.

Paşi mărunţi sau uriaşi,

zgâriaţi de caldarâmuri,

ne înscriu în traiectorii

largi, înguste sau perfide

unde nimeni nu trişează

dar se-aude cum respiră

pătimaşă – inima…

Însă cum vom şti să ducem

lutul adunat sub tălpi

şi pe unde va fi treapta

care face diferenţa

între-nvinşi şi-nvingători?

Viaţă, dans cu paparude

şi cu clovni ascunşi sub măşti,

n-ai lăsat pe nimeni singur

în această clocotire.

Viaţă, dans nebun, sălbatic,

curcubeu învolburat,

vâlvătaie şi iubire…

Viaţă, ce ne-ai mai dansat!

 

DANCE

 

It is not by chance

that we dance on life’s stage.

The language of dance carves

the blood of our hope

with an unseen chisel.

Small or giant steps

scratched by roads’ asphalt

connect us to large,

narrow or shifty trajectories

where nobody cheats

but we can hear how the heart

is impetuously breathing…

How will we know

to carry the clay

gathered underneath our soles?

and where will be the edge that

makes the difference

between losers and winners?

Life, dance with puppets

and clowns hidden behind masks,

you never let anyone alone

in this turmoil.

Life, crazy, wild dance

whirling rainbow,

blaze and love…     

Life, how you’ve made us dance!

 

 

CÃLÃTORIE

 

Şi în frunze există ţărână…

Uită-te-n jur:

Toată întinderea este năucă.

Nimeni nu umblă prea teafăr

Prin lume;

Toţi căutăm leacuri

Pentru vreo rană:

Pe tine te doare plecarea,

Pe ea o mistuie îndoiala…

Numai eu port răni

Pe deasupra.

Nu e de-ajuns că sunt rana eului meu?

Ca un mânz rătăcit într-o seară

Sufletul tău vine hoţeşte

Până-n coliba tăcerilor mele

Să mă tămăduiască…

Vrea să îi dau dezlegare

Pentru vreo călătorie

Până spre capătul vremii…

de unde orice lucru

începe să doară.

Ploaia îmi cere adăpost

Şi iubirea se face biserică.

Nici o inimă nu mai coboară:

darul cel mare e în tine.

Lângă palmele tale, mirifice leacuri,

soseşte cerbul din luptă

să dăruiască învinsului sceptrul

şi apoi să moară.

De aici izbânda începe să doară!

 

JOURNEY

 

There is dust even in leaves…

Look around:

The whole horizon is confused.

No one walks too sane

Through the world.

We all seek remedies

For a wound:

You ache for leaving

She’s tormented by doubt

Only I have wounds

On the outside

Isn’t it enough that I am the wound of my ego?

As a lost foal

Your soul sneaks in one evening

Into the hut of my silence

To heal me.                       

He wants me to set him free

For a journey to the end of time…

where everything

starts to hurt.

Rain asks me for shelter

And love becomes church.

No heart descents anymore:

the greatest gift is within.

Near your palms, magical healers

the stag arrives from the battle

to give the scepter to the defeated

and then die.

Hence victory begins to hurt!

 

 

PASÃRE

 

Ea zvâcnise din lumină

dantelându-şi aripa

ridicând mai sus tot cerul

şi cărând în cioc planete

şi noiane de-ntrebări!

Ea zbura din ancestrale

timpuri ale vieţuirii noastre…

Parcă semăna cu tine,

parcă semăna cu noi…

Uite cum ne-nvaţă zborul!

Ea venise din lumină

cu răspunsuri pentru noi.

Să fi fost himeră oare

sau e dalta lui Brâncuşi…

E un suflet călător

împroşcând cu diamante

viaţa noastră-a tuturor!

 

BIRD

 

She flew from light

lacing her wing

lifting the whole sky,

carrying planets in her beak

and mountains of questions.

She flew from ancestral times

of our lives….

She seemed to look like you

she seemed to look like us.

Look how she teaches us to fly!

She came from light

with answers for us.

Was she maybe a chimera

or Brâncuşi’ s chisel…?

She is a nomad soul

splashing with diamonds

all our lives!

———————————-

*Cele trei poezii selectate în acest volum au fost publicate iniţial de Ana Anton în volumul ei de debut Dialog, coautor Valentina Teclici, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2011

*Ana Anton has initially published the three poems selected for this collection in her debut book Dialogue, co-author Valentina Teclici, Oscar Print Publishing House, Bucharest, 2011

 

Ian Mc Quillan s-a născut în Mataura, Southland în 1943.Este medic dermatolog. Ian se prezintă: „Sunt o persoană care este interesată de cuvinte şi am scris poezie intermintent încă din adolescenţă, uneori cu pauze lungi. Îmi place să citesc propria mea poezie şi să ascult pe alţii citind. Întâlnirea lunară a grupului nostru Poeţi în viaţă este atât o oportunitate cât şi o provocare de a crea ceva nou şi de a prezenta.

Locuiesc la periferia oraşului iar creşterea pomilor fructiferi şi a nucilor, precum şi cultivarea pământului este o sursă de satisfacţie şi de inspiraţie. Trăind în Noua Zeelandă şi fiind capabil să-mi împart viaţa cu soţia mea şi copiii şi nepoţii este extrem de satisfăcător.”

Ian a publicat poezii în ziarele locale. În ultimii ani, el şi-a prezentat unele din poemele sale la diferite evenimente locale, regionale şi naţionale de poezie.

***

Ian McQuillan was born in 1943 in Mataura, Southland. He is a dermatologist. Ian introduces himself: ‘I am a person who is interested in words and have written poetry off and on since my teens with sometimes long breaks. I get pleasure in reading my own poetry and listening to others doing the same. ‘Our monthly Live Poets evening is both an opportunity and a challenge to create something new and to read it.

 

‘I live in the country on the edge of town and growing trees with fruit and nuts to harvest as well as looking after the land is a source of satisfaction and inspiration.

Living in New Zealand and being able to share my life with my wife and children and grandchildren is richly rewarding.’

 

Ian has had poems published in local papers. In the last years, he has presented some of his poems during different local, regional and national poetry meetings.

***

MOMENTE

 

Bucură-te cât poţi de momente

Oriunde le găseşti

Profită din plin de momente

De cele problematice şi cele bune.

 

Profită din plin de şanse

De uşa brusc deschisă

Profită din plin de şanse

Uşa odată închisă, au dispărut.

 

Profită din plin de oameni

De cei fericiţi şi de cei trişti

Preţuieşte timpul cât trăieşti

Printre cei nebuni şi cei liniştiţi.

 

Profită din plin de munca

Interesantă şi plictisitoare

Corpul şi mintea trebuie să lucreze pentru a afla

Că atunci când eşti istovit cea mai bună-i odihna.

 

Bucură-te cât poţi de iubire

De bunătate şi de dăruire

Fericiţi sunt cei care învaţă

Că iubirea-i motivul pentru viaţă.

MOMENTS

Make the most of moments

Wherever that you find them

Make the most of moments

The troubled and the kind ones

 

Make the most of chances

The sudden open door

Make the most of chances

Once shut it’s there no more

 

Make the most of people

The happy and the sad ones

Treasure the times to live amongst

The quiet and the mad ones

 

Make the most of working

Exciting and the dreary

Body and mind need work to find

That rest is best when weary

 

Make the most of loving

Of kindness and of giving

For happy are those who grow to know

That love is the reason for living

 

O CALE SPRE FERICIRE

 

O promisiune într-o atingere tăcută

Când ţi-e greu, o piatră netedă în mână ţinută

Un gudurat din coadă de bun venit acasă

Un prieten iubitor care să greşeşti te lasă.

Piatra netedă de ţinut când ţi-e greu

O atingere tăcută, o promisiune dată mereu

Prietenul tău iubitor care să eşuezi te lasă

Un gudurat din coadă de bun venit acasă.

 

Datul din coadă, bineţe îţi dă

Şi promisiunea tăcută în atingere

Când vremurile sunt grele, o piatră să ţii

Prietenul iubitor căruia-i greşeşti încă stă

 

O piatră, o atingere, un gudurat din coadă

Un prieten iubitor care te lasă să eşuezi

Bunul venit şi atingerea caldă

Promit pace, promit mai mult decât crezi.

—————————————

(2001, Poem structurat după „Pentru un bebeluş” de Cilla McQueen; De la Camera Radio OUP)

 

A ROAD TO HAPPINESS

 

A promise in a tender touch

A smooth stone held when times are tough

A welcome in a wagging tail

A loving friend who lets you fail

 

Smooth stone to hold when times get tough

The tender touch a promise gives

Your loving friend who lets you fail

A wagging welcome tail

 

The wagging tail with welcome ways

And tender promise in the touch

When times are tough a stone to hold

The loving friend you fail yet stays

 

A stone, a touch, a wagging tail

One loving friend who lets you fail

The welcome and the tender touch

Promises peace, promises much

——————————-

(2001, Poem structured after “To a Baby” by Cilla McQueen; From Radio Room OUP)

 

 

CÂNTEC DE PÃSÃRI DIMINEAŢA

 

Cântecul păsărilor sparge balonul nopţii,

Crăpăturile deschid cutia zilei

 

Este cântecul vieţii

Necontrolata nevoie de a cânta

Să sărbătoreşti că trăieşti

Să eliberezi bucuria pentru toate

Īn cântec tumultuos

 

Ascultă-mă

Ascultă-mă

 

Trebuie să cântăm

Cum poţi să rămâi tăcut!

 

BIRDSONG IN THE MORNING

 

Birdsong bursts the bubble of night

Cracks open the can of day 

 

It is a song of life

The uncontrolled need to sing

To celebrate being alive

To release the joy of it all

In riotous song

 

Hear me

Hear me 

 

We have to sing

How can you remain silent!