Cuvânt și iubire

„Alegerea, nu șansa, determină destinul nostru”

   Numele filosofilor Greciei Antice – Socrate, Platon, Aristotel – ne stârnesc un deosebit interes. Deși au trăit cu peste două mii de ani în urmă, cele mai multe dintre lecțiile lor de viață au rămas ne modificate în timp. Mi-a plăcut gândirea filosofului, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) care, în „Cartea de înțelepciune” a sintetizat istoria spiritului european ca fiind cea a polarităților succesive: Parmide – Heraclit, Platon – Aristotel, Augustin – Toma, Descartes – Pascal, Kant – Hegel.

   Aristotel (384- i.Hr.-322 i. Hr.), deoarece despre el vreau să amintesc, s-a născut la Stagira – motiv pentru care i se mai spune Stagiritul -, oraș în peninsula Calcidica, situat în nordul Mării Egee, ca fiu al medicului de curte al regelui Macedoniei. Rămas orfan la 18 ani, a plecat la Atena, unde a frecventat timp de 20 ani Academia Platonică.

   Platon împreună cu Aristotel formează momentul cel mai înalt al filosofiei grecești. Natura lor spirituală a fost diferită, Platon afirma realitatea unei lumi a ideilor și arăta cum trebuie înțeleasă lumea inteligibilă (Mitul cavernei), Aristotel – un spirit realist cu o înțelegere naturalistă, științifică vedea realitatea în lucrurile existente și afirma: „ceea ce generează un om nu este niciodată Ideea de om, ci un alt om”.  

   În „Jurnalul de idei” a lui Constantin Noica, acesta spune: „Deosebirea între Platon și Aristotel e că primul are ca model Ideea, universal concret, și celălalt Ideea universal abstract. La primul realul e modelul, pe când la Aristotel e fabricația, forma ce se împlântă în materie”.

   Deși bazele filosofiei au fost puse de Platon, Aristotel a tras concluziile necesare, a dezvoltat ceea ce a găsit de cuviință și a întemeiat știința politică ca o știință de sine stătătoare. A sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. Este considerat de unii ca fiind cel mai inteligent om care a mers vreodată pe această planetă. Putem spune că a fost un monument de gândire. Poate că Aristotel ar fi dobândit o formație spirituală întru totul științifică, mergând oarecum pe urmele tatălui său, dacă n-ar fi fost atât de mult timp elevul lui Platon. Cu fiecare pagină citită din Platon împrumuta câte ceva din el și încerca să-l combată logic. La moartea lui Platon, Aristotel i-a ridicat un altar și i-a adus omagii aproape ca unui zeu – întrucât îl iubise, deși îl contrazisese de multe ori.

   Spre deosebire de Platon el nu se interesează numai de organizarea cetății, ci de toate formele de organizare politică. Importante sunt și tratatele de științe naturale, iar fizicii îi adaugă modul logic al Metafizicii în care tratează principiile ființei; Etica Nicomahica o consacră moralei care este pentru prima oară  studiată ca un concept filosofic, iar în Poetica tratează problemele esteticii.

   Prin tradiție, Aristotel a fost considerat în primul rând un filosof, de unii privit însă ca un om de știință. Mintea lui curioasă se interesa de procesul și de tehnica gândirii și le făcea o analiză atât de pătrunzătoare încât „Organonul” său – nume atribuit de posteritate tratatelor sale de logică – avea să dăinuie, preț de două mii de ani, drept cartea de căpătâi din domeniul logicii.

   A înlăturat mitul geocentric, modelul Galileo-newtonian al universului, stabilind simetria și natura comună a celor trei dimensiuni. Ulterior, Einstein a venit cu modelul lui relativist adăugând dimensiunea timpului, precum și curbura spațiului, lumea constituită fiind într-un tablou cuadri-dimensional. Cu toate acestea, în introducerea la „Fizica” lui Aristotel – lucrare de fundamentală însemnătate în istoria gândirii științifice și filosofice – se menționează: „cititorii din era zborurilor cosmice vor găsi că această carte nu și-a istovit capacitatea de a fecunda nu numai gândirea filosofică, ci și pe cea teoretică naturalist-științifică”.

   Meritul lui Aristotel este cel de a fi introdus conceptele de materie, formă, putere, act, noțiuni de care s-a folosit gândirea europeană secole întregi, de exemplu: o statuie este compusă din materie (aramă) și formă – zeița sculptată de sculptor – arta fiind puterea lui, și actul în momentul realizării, iar trecerea de la putere la act exprimă devenirea. Știința explică cauzele acestei deveniri, metafizica  – cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu – „primul motor” –  trei fiind lucrurile: motorul, lucrul mișcat și lucrul în care se mișcă, adică timpul mișcat. Vorbind despre mișcare, „primul motor” este „absolut nemișcat”, săvârșește o mișcare unică și veșnică, este deci invizibil, fără părți și fără mărime. Aristotel nu admite vreo mișcare continuă în afara mișcării în cerc, mișcarea circulară fiind continuă, eternă, în timp ce alte mișcări au opriri, de exemplu în transport și când se produce o oprire, mișcarea este distrusă. Dacă lumea este lumea formelor, spune el, atunci ea este și lumea scopurilor. Cât privește infinitul, el nu există în act, dar nu i se poate tăgădui existența, ca atare el există în mod potențial, există numai în diviziune. Este cu neputință să existe timp fără suflet și dacă n-ar fi sufletul, nu ar fi nici timpul.

   Cu trecerea anilor Aristotel rămâne totuși mai puțin om de știință și devine mai curând un metafizician și purcede la studierea ființei umane: Sufletul (psyche) nu este ceva care se adaugă trupului sau care se află în el, ci este ceva care există simultan cu el: „Noi nu mai trebuie să întrebăm dacă trupul și sufletul sunt un întreg, cum nu face să punem așa întrebare referitor la ceară și figura imprimată pe ea”. Vorbește de trei niveluri ale sufletului: nutritiv, senzitiv și rațional. Plantele au în comun cu animalele și oamenii sufletul nutritiv (se hrănesc și cresc singure), animalele și oamenii posedă în plus un suflet senzitiv – capacitatea de a încerca senzații. Animalele superioare și omul au un suflet „rațional pasiv” (cele mai simple forme de inteligență); numai omul are suflet „rațional activ” (capacitatea de a generaliza și a crea – emanație a puterii creatoare și raționale a universului – Dumnezeu); de aceea sufletul nu poate muri: „Dumnezeu este suma și sursa oricărei mișcări, este și sursă și scop al tuturor țelurilor din natură; el este atât cauza finală cât și cauza dintâi”. Materie denumește ceea ce nu are prin sine nici o existență determinată, nici o oarecare cantitate sau categorii care determină ființa, ca atare, materia  este substanță.

   În sistemul filosofic al lui Aristotel, Dumnezeu este izvorul permanent al materiei, Primul motor spiritual, unic, absolut care se află în nemișcare, dar care generează mișcarea în lume.

   Aristotel a abordat știința din punctul în care o lăsase Democrit (cca. 460-370 î.Hr.) – fiindcă se gândea și înainte de Socrate -, reușind să pătrundă în toate domeniile de cercetare. În Fizică nu căuta să facă noi descoperiri, ci să dea definiții clare ale termenilor folosiți, precum: materie, mișcare, spațiu, timp, continuitate, infinit, schimbare, scop. Și „dacă există veșnic timp, este necesar să existe și o mișcare veșnică”.

   În concepția sa, corpurile cerești – printre care include desigur și Pământul – sunt sferice, întrucât „numai un pământ sferic poate explica forma pe care o capătă Luna, când este eclipsată de interpunerea Pământului între ea și soare”.

   Domeniul în care se simte cel mai larg este Biologia, deoarece, se spune că tatăl său îl inițiase întrucâtva în știința anatomiei. Îl interesează până și lucrurile cele mai simple: „În toate lucrurile din natură se află câte o minune…”.

   Dacă Platon își propunea căile prin care omul să devină bun, Aristotel căuta să descopere ce trebuie făcut pentru ca omul să fie fericit. Condițiile care trebuie îndeplinite: „o familie bună, o sănătate bună, un aspect fizic plăcut, noroc, o reputație bună, prieteni buni, o avere bună și bunătate”.

   Îmi voi permite să vorbesc câte ceva și despre fericire și felul vieții, așa cum gândea Aristotel în lucrarea sa „Etica către Nicomac”. Viața care se îndreaptă spre câștigul bănesc are ceva nenatural și forțat, deoarece bogăția nu este dată decât pentru a fi întrebuințată ca mijloc pentru un scop. Naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăceri, naturile nobile și doritoare de acțiune preferă onoarea, scop urmărit în viața publică. Făcând o paranteză, amintesc că Petre Țuțea în „Filosofia nuanțelor” spune, citându-l pe Mallarmé, că „gratuitatea și plăcerea sunt capricii care, când vin în cascadă, înseamnă descompunerea, cu rădăcini în otrăvurile cărnii, încărcate de neliniști fără ieșire și de tristeți”. Preferabilă este virtutea ca scop al vieții în comunitate. Scopul final al acțiunilor omenești trebuie să fie fericirea (a nu se confunda cu satisfacția pe care o poate avea omul). Ea nu este glumă sau joc, suferința unei vieți întregi nu poate să aibă drept scop – jocul. Jocul este o recreație și recreația nu poate fi un scop. De aceea, consideră Aristotel, numai o viață conform virtuții poate fi o viață fericită, fericirea fiind o activitate a sufletului care are o parte rațională și una nerațională. Cei cumpătați se bucură de partea rațională a sufletului; dorințele celui necumpătat tind la opusul a ceea ce sfătuiește rațiunea. Virtutea nu este un act, ci obișnuința de a face lucru potrivit. Ea trebuie impusă mai întâi prin disciplină, căci tineretul nu poate avea o judecată înțeleaptă asupra acestei chestiuni, „cu timpul, ceea ce provenea din constrângere devine o obișnuință, «o a doua natură», aproape la fel de plăcută ca dorința”. Inteligența o consideră cea mai înaltă dintre virtuți, iar suprema datorie a statului nu trebuie să constea „în a-și pregăti cetățenii pentru a-i face oșteni neîntrecuți, ci tocmai în educarea lor, pentru a folosi pacea cu înțelepciune”.

   Virtuțile le împarte în virtuți ale rațiunii și virtuți etice sau morale, cele raționale fiind: înțelepciunea, înțelegerea și cumințenia; virtuțile morale: dărnicia și măsura. Ca atare avem o virtute a rațiunii și o virtute morală. Prima se dezvoltă prin învățătură și are nevoie de timp, a doua se capătă prin obișnuință; ele nu sunt date de către natură, dar avem dispoziția naturală să le primim. Efortul nostru ca oameni nu trebuie mărginit la ceea ce este omenesc, ca muritori la ceea ce este muritor, ci trebuie să ne căznim cât de mult să fim nemuritori și să facem totul în scopul de a trăi după ce este mai bun în noi – acest dumnezeiesc din noi (partea divină din noi). Întrucât rațiunea aparține mai mult omului, viața condusă de rațiune, în viziunea sa, este cea mai fericită. Și deoarece fericirea trebuie să constituie scopul final, în numele ei trebuie ca omul să practice virtuțile – curajul, dreptatea, cinstea și mărinimia: „Nu veți face nimic în lumea aceasta fără curaj. Este cea mai mare calitate a minții, urmată de onoare”.

   Lăsând la o parte erorile considerate de unii critici cu privire la înțelegerea vieții de către Aristotel, totuși în gândirea sa sunt adevărate comori de înțelepciune. „În momentele cele mai întunecate trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina”, spune. Pentru el democrația este regimul săracilor, întrucât cei bogați sunt mult mai puțini decât cei săraci. Sistemul oligarhic este definit de Aristotel ca „dominare politică a bogaților, și se caracterizează prin corupție endemică și economie subterană”, oligarhia fiind un tip de formă de guvernare deviată și nedreaptă. Cea mai importantă distincție pe care Aristotel o face între democrație și oligarhie este: „dacă într-o democrație oamenii liberi, dar săraci, sunt majoritari și suverani, într-o oligarhie bogații și nobilii, deși minoritari, dețin suveranitatea”. Consideră, de asemenea, că prin intermediul alegerilor, oligarhia poate fi camuflată, nu neapărat destructurată. Statul oligarhic este, în modernitate, un „stat captiv”, subordonat intereselor unui grup restrâns.

   Filosoful român Petre Țuțea (1902-1991) spunea despre scriitorul și filosoful Henri-Louis Bergson (1859-1941), – cel care și-a exprimat speranța că omul va deveni nemuritor printr-o mutație genetică -, că a fost mai „cuviincios” ca Aristotel, zicând că democrația e singurul sistem compatibil cu libertatea și demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: „n-are criterii de selecțiune a valorilor”, cu alte cuvinte „democrația e sistemul social în care face fiecare ce vrea și-n care numărul înlocuiește calitatea. Este triumful cantității împotriva calității”. Iar „extremelor – fie extremei stângi, fie extremei drepte – care violează ideea de echilibru social, democrația le este ostilă”.

   În concluzie, după ce am trecut oarecum peste gândirea lui Aristotel, putem crede că alegerea noastră este făcută de rațiune, dar și de sufletul nostru, că ea este un act, actul este o mișcare făcută în timp, iar mișcarea poate avea un final fericit sau nefericit.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

Labirint în Flăcări

 

Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimâine, mâine, acum, –

Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvântul cel mai dens.

Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvântule, cetate

pururea în fum şi foc.

 

Un presentiment

 

Nu ninge cand e foarte frig.
Nu ploua cand e foarte cald.
Nu vin cuvintele, cand te nasti.
Nu vine anul nou, cand mori.

Nu pentru vedere este lumina.
Nu pentru mit sunt zeii!
Nu pentru timp sunt stelele.
Nu pentru Nu este Nu!

Nu vii niciodata
cand mi-e foarte dor de tine.
Nu mori niciodata
cand te urasc de moarte.

 

Alfa

Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă.

Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.

El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.

Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul –
Minunat prilej de sete – marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi, –
arzându-ţi mâinile.

S T A U   T O T   M A I   S I N G U R

lui Ion Frunzetti

 

In neagra, fãrã de sfârsit poveste

Stau tot mai singur, gârbovit în mine.

Doar dorul dupã forme cristaline

Mã poartã seara peste culmi agreste.

 

Spre larguri fãrã margini, mai senine,

Rãtãcitoare pãsãri zboarã peste

Înalte, de luminã ninse, creste

Si se tot pierd pe albele coline.

 

Si totusi, printre jucãrii mãrunte,

Nepãmânteanul cânt de lut si soare

E clar ca diminetile de munte.

 

Si albã, printre lucruri trecãtoare,

De-a pururea, iubirea ta e punte

Spre pure simetrii nemuritoare…

Din: Elegii pentru Ardeal

 

A R S   P O E T I C A

lui Ovid Caledoniu

 

Aici e numai luptã asprã pentru soare.

În fiecare lacrimã din vis se sbate

Chemarea înãltimilor nemuritoare

Si frica tot mai mare de singurãtate.

 

In fiecare strigãt arde o dorintã

De împlinire nefireascã si luminã,

De ridicare peste propria fiintã

Si de cunoastere înaltã, cristalinã.

 

Spre altceva o fugã crudã ne frãmântã

Si rãtãcim adesea singuri printre gânduri.

E rugãciunea cea mai purã si mai sfântã

Tãcuta aplecare seara peste rânduri.

 

Ispitele pãmântului rãmân departe

Si numai cerul, enigmaticul, ne cheamã.

Pe albe cãrãrui pornim, ce duc spre moarte,

Cum am porni spre înviere, fãrã teamã.

 

Cã nu dorita liniste ne preocupã,

Ci numai truda de-a ne înãlta spre ea;

Nu ceea ce avem in noi, ci goana dupã

Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

 

Si ne atrage nemurirea din cuvinte

Nu pentru ceea ce prin ea în vremi vom fi,

Ci numai pentru frãmântãrile prea sfinte

Si bucuria unicã de-a le râvni.

Din: Paradisul peregrinar

 

C Â N T E C   P E N T R U   M Â I N E

 

Mâine, mâine…

Voiu simti din nou cã ochiul înviat stãpân e

Pe florile de vis si de viatã,

Pe oile de gând cu lâna creatã,

Pe cerul basmelor bãtrâne, cu luceferi noi,

Pe cântecul cântat în file si’n cimpoi,

Pe toate grisurile de azur si de avânt,

Pe toate zãrile cari azi departe sunt.

 

Mâine. mâine…

Iarãsi voiu musca viata ca o pâine

Caldã, intr’o zi de varã;

Voiu privi cum sufletul cuminecat cu cerul arã,

Câmpurile traiului, cu plug de zile

Si mã voiu mira ce bun azil e

Inima întineritã, pentru sângele muscatelor din geam,

Si pentru cântecul mângâietor ca un balsam.

 

Mâine, mâine…

Va râde primãvara peste rânduri, peste mine,

Mai albã ca o zi de Pasti sau de Rusalii,

Mai plinã de porniri ceresti, ca un buchet de dalii…

Si toate merele avântului visat, necoapte azi,

Tot murmurul pe care luna îl aude printre brazi,

Tot aurul ce arde dimineata în bulgãrii de rouã,

Vor împleti cãmasã sufletului meu pentru viatã nouã.

 

I N V I E R E

 

Au început în mine iar sã are,

Strãlucitoare pluguri de luminã;

Si iar ograda gândului mi-e plinã

De brazde aurite’n praf de soare.

 

Îmi cântã’n alba inimii grãdinã,

Atâtea ciocârlii pierdute’n zare;

Si-mi înforesc pe margini de cãrare,

In vers, atâtea tufe de sulcinã.

 

Iar mi-au iesit pe portile de minte,

În însorita inimii câmpie,

Viteii tãinuitelor cuvinte,

 

Sã-mi pascã’n rime alba primãvarã,

Si sã mi-o rumege în poezie.

La mine azi atâtea pluguri arã…

 

Din: Trecere prin alba poartã  Ed. Pavel Suru, 1938

 

Poemul întâi.
Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?” Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul, şi când v-am chemat sau când ne-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă, în faţa turlei de la Surdeşti, sau în faţa unui perete cu arboreal lui Iesua, cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi?
Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. Ţin minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ: „N-am văzut nimic mai frumos!” tu care petrecuse-şi toate frumuseţile lumii. Sau poate făceam cu toţii una şi veneam să ne adunăm cu poienile, cu bisericile, cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine?
Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi câteodată ca acum de o falsă glorie, oare noi le vedeam şi ne minunam de ele sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele alea esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile.
V-am chemat ca să vă scoatem din statistică, ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată, sau mai degrabă de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns. V-am chemat să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate, şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: „Că şi muntele că-i munte, încă are doruri multe.” V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă, poate aţi venit voi să ne scoate-ţi din statistică în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde totuşi câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.
Ne-am reunit atunci o clipă fără să ştim bine întocmai anticului ce este aceea o reunire. Şi acum după adunare va veni amara scădere, vă veţi trage din acest „noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci. Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii cu maşinile lor de calculat, de aci de la noi, o toacă de biserică ne va aminti unora aievea, altora pe magnetofon, ca suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim cu alţi prieteni regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului, aşa cum nu ştiu bine acum draga mea prietenă dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva, sau fără să o bănuieşti să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Poemul doi
Când ţi-am povestit azi dimineaţă partea a doua din Faust, tot mai credeam că pot da socoteală de timpul nostru istoric, şi că-i pot spune ca în cartea lui Iov: „ Acesta eşti, aci să se oprească mândria valurilor tale”. Acum, în faţa nedumeririi tale şi-n grădiniţa unei maici din Văratec, înţeleg bine că nu ştiu să tălmăcesc nimic şi că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului şi istoriei ci lăturiş, aşa cum spunea fata din comuna Vad, când am întrebat-o: „Cum intră omul pe o uşă atât de îngustă?”
Voi ne cereţi mari mărturii în veac ca şi cum ne-am fi izbit din plin de pragul de sus al istoriei. Dar uitaţi că pe noi ne-au luat de mână duhurile locului şi ne-au trecut lăturiş, prin uşi înguste scoţându-ne în livada pe care nu mai credeam să o regăsim. Ce putem face dacă adevărul locului a fost mai puternic şi mai bun decât răzvrătirea noastră de altă dată? Şi ne-a învăţat că lucrurile istoriei pot fi foarte grave dar şi foarte lipsite de însemnătate. Încercam să-ţi spun asta prin Faust II şi prin primatul posibilului asupra realului, cu acele posibile goale din lumea modernă care toate bat la poarta realităţii, fără a mai lua chipui virtualului, aşadar fără a mai fi întru ceva. Dar mai bine decât asemenea deşertăciuni savante vorbeşte un surâs, vorbeşte un „ei şi” al lumii noastre, în care florile şi iarba culcate de vânt se ridică acum fir cu fir. Nu ne cereţi mari mărturii istorice căci din nou istoria ne-a aruncat pe poteci şi cărări o clipă. Cereţi-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atâtea posibile şi lipsită de real. Vă vom spune atunci pe limba voastră de acolo:”Qui n’a pas vecu apres la révolution, n’a pas connu la douceur de vivre”. Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreţi voi, ci din bucuria aceasta de-a trăi şi crea va ţâşni poate ceva, dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are îndârjire acela vede pe Domnul.”
Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deşarte şi dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie, unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu, bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile. Că plictisul şi cenuşiul ce se întinseseră peste noi lasă loc culorilor şi înţelesurilor proprii. Ce putem desface noi? Ce putem denunţa noi, ca scriitori aceia care vă plac? Şi cui? Unei lumi obosite care vrea doar spectacolul zbuciumului nostru în gol? Dar putem face lăturiş câte ceva şi putem pregăti o Carte a Facerii pentru cei tineri, pe care bucuria noastră de a încolţi până şi în stâncă, îi va modela pentru ceasul în care vor putea făptui sub lumină. Nu-ţi voi trimete draga mea cartea despre timpul nostru căci asemenea cărţi nu se scriu în crâng. Dar dacă e adevărat că trăim într-o lume în care nimeni nu ştie nimic, atunci de pe cărările noastre vă strigăm acesta.

Poemul al treilea
Peste câte o catedrală ochii îţi alunecă, o învăluie toată şi apoi se ridică spre cer. La o bisericuţă pictată, în schimb, privirea ţi se opreşte pe un detaliu, fie că e peştele ce duce la Judecata de Apoi bucata de om ce sfâşiase, fie că sunt pătimirile Sfântului Nichita. Apoi privirea îţi fuge de pe pictura exterioară spre iarba din jurul bisericii, spre câţiva arbori, şi se opreşte acolo. Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea? Transcendentul a coborât aci, cum spunea poetul; ne e greu să mai săltăm cerul la loc, în tării şi atunci îl lăsăm aşa, prăbuşit în amestecul nostru de necredinţă şi credinţă. Dar cioburi de cer mai sunt printre noi şi cu ele ne gândim că am putea da câte un răspuns lumii. Voi, dragii mei, visaţi pentru noi libertate, măreţie şi îndrăznire, ca în lumile unde cerul e sus. Noi căutăm ceva care ni se pare mai adânc decât libertatea. Am numit-o necesitate. O putem numi ciobul de cer din noi. Îi mai putem spune intrarea noastră în rost, de sine rostirea. Ce drept la afirmare au inşii? Ce drept au popoarele, ne-am întrebat striviţi sub nedreptate? Şi văzându-ne puţinătatea şi goliciunea ca Adam şi Eva după păcat, pentru noi după păcatul celor douăzeci de ani de neatârnare, ne-am spus: Poate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei. Dar, îţi aminteşti prietenă dragă ce ne povestea cineva la Suceviţa? Fugiseră maicile în timpul restriştei şi când s-au întors au găsit pe altar o însemnare pe care stătea scris: „ Căpitanul unităţii ce a ocupat lăcaşul şi l-a lăsat neatins vă cere să vă rugaţi pentru dânsul”. Mă gândesc că de aci am putea începe, aci ne-am putea găsi învestirea într-o lume în care toate s-au făcut şi noi venim prea târziu la ospăţ. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne biruie din toate părţile şi în toate felurile, şi să ne rugăm nu numai cu inima, ca măicuţele ce pomenesc la fiecare slujbă pe ofiţerul comandant vrăjmaş, dar şi cu gândul, cu înţelesurile noastre mai liniştite, cu punerea noastră mai cumpătată în rost a lucrurilor. Am putea să ne rugăm pentru cei ce ne dau maşini de calculat, pentru cei ce ne învaţă să facem unităţi industriale care să funcţioneze mai bine, pentru lumea care aduce toate noutăţile şi toate poluările, pentru cei ce au spus: „Dumnezeu a murit”.
Fie-ţi milă Doamne de cei ce te-au ucis! Te-am ucis şi noi dar mai blând, mai legănat cum se zice pe aci. Am păstrat cioburi din Tine şi cu ele poate vom izbuti să venim în ajutorul celor care ne biruie. Aşa am putea zice. De la noi, niciodată n-a ţâşnit vreo rachetă spre cer, căci la noi cerul este foarte aproape. Totuşi avem şi noi minţi agere de oameni care să prindă toate măiestriile şi să citească toate cărţile sau uneori să sporească volumul cunoştinţelor şi aparatura tehnico-ştiinţifică a civilizaţiei moderne, păstrând poate un rest uman, ieşind din fluxul informaţional, şi aşezându-se pe malul apei ca părinţii lor spre a vedea încotro duc toate acestea, unde sunt locurile bune de descălecare sau întru ce sunt toate? Întru ce, devreme ce alţii nu au prepoziţia întru.
Spune, dragă prietenă, celor ce ne îmbie să râvnim la mai multe libertăţi, că ne mulţumim, pentru o clipă, cu partea care ne e dată şi de nu ne-o fi trasă îndărăt şi aceasta de la noi, ne vom ruga pentru cei din dreapta şi cei din stânga, ne vom ruga cu fapta, ne vom ruga cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac, ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat şi cu măicuţele de la Suceviţa.

Pe un drum…

 

Pe un drum de țară, colbul iar tresare
Răscolit de roată și umbre de cai,
N-a plouat de-o lună, soarele-l usucă,
Stropii mari de ploaie sunt legați în rai.

 

Ulița-i pustie, case ard în soare
Și-s topite parcă de lungi așteptări,
Doar bătrâni sărmani așteptând scrisoare,
Sau un telefon de la pruncii lor…

 

Se deșira vremea, dintr-un ghem de ață
Firele sărace parcă fără rost,
Unde e lumina din lampa gutuii
Prunele furate, când nici nu s-au copt?

 

Unde sunt bostanii ce în toiul nopții,
Atinși de baghetă deveneau trăsuri?
Unde sunt toți caii și toți călăreții
Ce din vise mari își făceau armuri?

 

Au plecat în lumea lui “…a fost odată”
Și ajung povești, se mai scriu prin cărți…
Pe un drum de țară, colbul iar tresare,
L-a trezit un gând:…”poate te întorci!”

 

Camelia Cristea

 

Pictură: Higorca Gómez Carrasco, Spania

 

ÎNAINTE DE POTOP

 

Prin pomii nopții

forme de aer pur

prelungi precum strigătele

de la mare distanță

iar eu mă-ntreb

dacă bun-rămas este

sau vreun alt semn

al sfârșitului

 

 

Căci pământul se scufundă

dincolo de-al său orizont

nimic nu se mai deschide

e lucru știut

și rămâne

o reflecție erratică

a noastră noi toți

pentru o vreme încă

dăinuind.

 

Günter Kunert (Alemania, 1929-

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

****

VOR DER SINTFLUT//In den Abendbäumen/Gebilde aus purer Luft/langgezogen wie Rufe/aus weiter Ferne/und ich frage mich/ ob das der Abschied sei/oder sonst ein Zeichen/des Endes//Denn die Erde versinkt/hinter ihrem Horizont/nichts geht mehr auf das ist klar/und es bleibt/ein fahriger Widerschein/von uns allen/noch eine Weile//bestehen.

 

 

 

Cu încrâncenarea copilului de ţăran în suflet şi întotdeauna atent să nu-şi facă de ruşine miile de opinci de înaintaşi, izvorât din durerea adâncă şi de veacuri a Dalboşeţului, Ion Marin Almăjan a devenit cetăţean de onoare al acestui ţinut, atât de drag lui, Banatul, prin recunoaşterea din localitatea natală, cea de la Anina şi, de curând, a capitalei bănăţene, Timişoara. În scrierile sale nu a uitat niciodată locurile copilăriei, Banatul drag lui, dar, deopotrivă, oamenii pe care i-a iubit necondiţionat atunci când au dat dovadă de frumuseţe interioară şi curăţenie sufletească. Urcuşul nu i-a fost uşor. Presărat cu piedeici şi încercări de tot felul, a vrut să se înalţe drept, ca miile de strămoşi, şi nu în genunchi ori târâş, aşa cum ar fi dorit unii… Este iubit de mulţi, dar şi urât de unii, pentru că mai întotdeauna a fost în funcţii de conducere de la înălţimea cărora, din cauza sincerităţii şi francheţii care l-au caracterizat şi care l-au făcut atât de cunoscut, nu a fost niciodată comod. Cu atenţia şi meticulozitatea cu care şi-a scris cărţile, şi-a păzit sufletul de slăbiciuni şi întinăciune. Din tinda Bisericii de la Dalboşeţ a învăţat că omul este un potir sfânt pe care nu trebuie să-l striveşti, dar deopotrivă nu ai voie să-l mânjeşti, şi nu a jignit pe nimeni, spre a nu fi jignit, şi nu a umilit pe nimeni, spre a nu fi umilit, încercând să-şi păstreze luminoasă candela vieţii… În acelaşi timp, a încercat să ierte umbrele care i-au încrucişat drumul. Omul şi scriitorul Ion Marin Almăjan s-a sprijinit întotdeauna pe credinţă şi pe Dumnezeu şi, aşa cum a spus de mii de ori, „În numele Tatălui, AL Fiului şi AL Sfântului Duh, după această treime, dragă lui i-a fost treimea Dalboşeţ – Banat – România, o altă treime pe care nu ar schimba-o pentru nimic în lume, o altă treime în care a crezut şi pentru care s-a luptat cu neodihnă.

– Pornim de la Dalboşeţul copilăriei…

– Vorbind despre perioada copilăriei, pot spune că satul meu natal, Dalboșețul copilăriei mele, l-am transpus în toată cruda lui realitate în romanul „În afara gloriei”. Am scris aşa cum a fost. Adevărat, fără să cosmetizez nimic.

Eu am crescut mai mult în familia bunicilor mei dinspre mamă, oameni nu bogați, iar bunicul dinspre partea mamei, Călin, avea să-mi fie un model de neuitat în decursul vieţii. Au lucrat cu îndârjire cinci hectare de pământ prost, din zori până-n noapte, pentru a avea ce să mănânce de la o recoltă la alta. În casă, pe jos, era pământ. Iarna era foarte rece. Pentru a supraviețui iernii, se mai aduceau în casă mieii și purceii. Nu e ceva idilic, e imaginea reală a acelei case…

Îmi era frică de noapte. Am fost un copil sperios, sensibil, înspăimântat de întuneric, de moroi, iar lucrurile cele mai frumoase din copilărie erau tocmai nopțile de iarnă când se adunau mai multe familii, la gura sobei, și se povestea.

Bunicul a fost în război şi povestea cum a fost tugführer, cel care făcea legăturile între unități, şi alerga pe cal, de la o unitate la alta, cu capul lipit de gâtul animalului ca să se ferească de ploaia de gloanțe. Trăiam această imagine cu toată puterea şi mirajul copilăriei… Apoi se mai spuneau și povești cu moroi… Mai erau frumoasele denii de Paști, când sunau clopotele şi-i chemau pe credincioşi la Biserică… Toate acestea mi-au stimulat dragostea pentru povești.

Dar modelul meu de viață a rămas bunicul meu, Călin – care era crâsnic la biserică. Mă ducea la biserică, mă îmbrăca și trebuia să spun Tatăl nostru. Îmi spunea: „Măi băiete, să nu faci aia”. „De ce?”. „Pentru că nu se cade”. Era de-ajuns. „Când vorbeşte unul, să nu-i iei vorba din gură”, iar „Decalogul” mi l-a transmis cu dragoste și blândețe.

– Mai mare fiind?

– Când eram prin clasa a II-a, mă întrebau ce vreau să mă fac când voi fi mare. „Vreau să mă fac scriitor!”, le spuneam. Citeam pe nerăsuflate. Aveam o foame incredibilă de citit.

Literatura rusă, clasicii noştri… Tot ce-mi cădea în mână.

Dăscălița mea din clasele I-IV, Ileana Pescaru, a văzut că eu mai scriu versuri și mi-a cumpărat un caiet în care să pot scrie. Tot învăţătoarea din clasele I-IV m-a pus să învăţ şi primele poezii, pe care le recitam cu diferite ocazii…

Îmi mai aduc aminte de o scenă din plin război… Tata era pe front. Bunicul m-a luat în brațe și m-a dus pe mine, pe mama și pe bunica în pădure, într-o râpă, unde am stat câteva zile. Se luptau rușii și românii cu armata germană venită dinspre Serbia. Întregul ținut era acoperit de cadavre. A fost o confruntare serioasă, care mi-a însemnat copilăria. Chiar și după câțiva ani, când auzeam tunetul pe acea valea, mi se părea că aud din nou tunurile şi revedeam imaginile cu cadavre pretutindeni.

O altă imagine șocantă a copilăriei mele a fost momentul în care satul a fost înconjurat de armată și aşa-zişii chiaburi au fost deportați în Bărăgan. Erau Rusaliile anului 1951. Văd și acum o bătrânică într-o căruță, cu baticul tras pe ochi, stând deasupra lucrurilor, în drum spre gară… A fost o imagine cruntă a Dalboșețului.

Apoi, au venit dubele în sat, un GAZ ori camion acoperit cu prelată. Veneau, luau bărbații din case și aceştia dispăreau câte un an, doi, trei sau chiar mai mulţi. Şi anii aceştia de puşcărie doar pentru vina că, atunci când mergeau la  MAT, erau mai slobozi la gură şi, câteodată, cântau „Tricolorul”, „Trăiască Regele” ori „Deșteaptă-te române!”. Doar pentru asta erau închiși uneori cu anii.

– De personaje concrete vă mai amintiţi?

– Era unul, Budescu, zis Ioţa Mondoc, care s-a întors în sat după zece ani. În condiţiile date, când te închideau şi pentru o cântare, a fugit în pădure, la partizani. A intrat în legendă. De ce s-a întors în sat, de ce nu l-au arestat, nimeni nu ştie. Umbla veșnic travestit. A venit odată îmbrăcat căldărar, dar era înarmat. L-a prins pe cel care umbla de strângea cotele prin sat şi i-a spus: „Dacă vrei să mai trăiești, să dispari de aici. Să nu-ți mai bați joc de oameni”. Pe mama lui Monodoc au dus-o iarna dezbrăcată prin păduri, să-l caute, să-l strige, doar-doar va veni și să poată pune mâna pe el. Dar acesta ajunsese ca şi lupul… Adulmeca haina militară de departe, după miros… Cu atât mai mult cu cât militarilor li se dădea în misiuni echipament nou, de la magazie, pe care Ioţa îl mirosea de la kilometri…

Şi munții erau plini de partizani: Fus, Sfârloagă… Iar noi, copiii, ne luam nume de partizani… Pentru că în mintea noastră erau personaje de basm. Am învățat și un cântec pe atunci, cântecul pe care Bălică, băiatul popii din Broșteni, a cerut să-l cânte înainte de a fi executat la Pădurea Verde, din Timişoara, ca o ultimă dorință a sa: Fiind fecior de vază-n sat, / Am ajuns codrii să-i bat / Toate-s, mândro, pentru tine/ Că ți-ai bătut joc de mine. // Să dorm în Munții Semenic și-n loc de perină la cap / Să am pat de automat / În loc de-așternut la spate / Să am sacul cu grenade.//

– Cântecul are o tărăşenie a lui?

– Desigur. Bălică a avut o drăguță în Lăpușnicu Mare.

L-a căutat mult Securitatea, ca să-l prindă, dar n-a putut. După o vreme, drăguța lui s-a încurcat și cu milițianul din sat. El era în podul casei și a auzit ce vorbește milițianul cu drăguța lui. După ce a plecat milițianul, a luat-o desculță, în chimeșă, aşa cum era păcătoasa şi a dus-o în pădure și a împușcat-o. Asta era deja o întâmplare adevărată. L-au prins şi pe Bălică mai apoi și a fost executat.

– Unde aţi frecventat clasele de liceu?

– Părinții au plecat la Anina. Tata lucra în galeria de suprafață, iar mama s-a angajat și ea la mină. Eu am intrat la Liceul din Anina, clasa a VII-a făcând-o la Bozovici. La Anina, aveam un profesor aspru de matematică. Ne-am hotărât, patru-cinci colegi, să plecăm de la liceu și să ne întoarcem în Almăj. Dar ceilalţi nu s-au ținut de cuvânt. Doar eu am respectat înțelegerea și am pierdut anul școlar. A trebuit anul următor să dau examen din nou. Am luat-o de la capăt. Dar nici aici bucuriile nu erau întregi. Frumoasa și pitoreasca zonă a Aninei era sub imperiul spaimei provocate de accidentele din mină – nu erau nici rare şi nici dintre cele mai ușoare. Prin ’53-’54 a fost o explozie în mină, iar 30-40 de oameni au murit. Sirena urla de îngheța și sângele în tine. Femeile alergau disperate spre puțul unde s-a produs accidentul… Imaginea acelei nenorociri m-a urmărit multă vreme.

– Dragostea pentru literatură din clasele primare v-a urmat şi la Anina?

– Citeam în continuare foarte mult. La Anina, cu Vasile Creţu și cu Ion Văcaru și cu alții, am înființat Cenaclul „Virgil Birou”. Tot în acea perioadă am trimis o proză scurtă la revista Orizont, la Radu Ciobanu, mi-a trimis o scrisoare. Iar eu l-am luat în serios. Am plecat de la Anina într-o toamnă târzie. Aveam la Timișoara un unchi de-al nostru, fost colonel de armată. Eram în clasa a X-a. Am ajuns noaptea la Timișoara, însă mă gândeam că nu pot suna la ușa unchiului în toiul nopții. Am înoptat în Parcul Doja. Eram slab îmbrăcat. M-au găsit milițienii. Le-am spus că vreau să mă înscriu la liceu, ei mi-au zis că sunt un derbedeu și că au să mă ducă din post în post până acasă… Am scăpat cu chiu, cu vai şi am sărit un gard după care m-am ascuns. Până dimineaţa am auzit paşii miliţienilor pe stradă…

Dar până la urmă a fost bine. Unchiul a mers cu mine la Alexandru Jebeleanu. Nu se putea trece aşa, în timpul anului, de la un liceu din Anina, la unul din Timişoara, dar, mai ales, nu se putea trece dintr-un raion în altul fără o aprobare specială. Dar scriitorul Jebeleanu a vorbit pentru mine cu șeful secției de învățământ, unul Dijmărescu. Şi aşa, am ajuns de la Anina la Liceul Loga, cel mai mare și mai bun liceu din Timişoara. Eram prost îmbrăcat, sălbatic… Acomodarea nu a fost uşoară.

În anul 1959 am spus, într-o ședință la Cenaclul „Victor Vlad Delamarina” al Uniunii Scriitorilor, despre un text că „este prost ca un film sovietic, la care știi sfârșitul încă de la început”. S-a întrerupt ședința. Eram buruiană rea, eram împotriva culturii sovietice și trebuia să fiu înfierat. S-a reluat a doua zi şedinţa de cenaclu, iar unul, Popescu, s-a ridicat și a arătat cu argumente de ce unele filme sovietice sunt proaste. Au sărit toți la el, s-au năpustit asupra lui. De mine parcă au uitat. După aceea, Popescu a dispărut. L-am mai întâlnit după vreo  după 20 de ani, dar n-a vrut să vorbească cu mine. Eu, atunci, în cenaclu, mi-am făcut autocritică severă și m-au lăsat în pace. Dar nu s-a terminat aici. După o vreme, mi-au găsit în bancă un volum de Schopenhauer și m-au pus în discuție să mă dea afară din toate școlile din România. Norocul meu a fost că secretara liceului, doamna Codreanu – care mi-a dat cartea – l-a adăpostit în ilegalitate pe Leontin Szilágyi, alias Sălăjan, care, la intervenția doamnei, m-a salvat.

La sfârşitul liceului, iar probleme cu matematica… Profesor Trandafir Bălan, directorul de temut al liceului. Pentru mine, matematica a rămas o taină, până la adânci bătrâneți. Aveam note mici. I-am spus dascălului că mă omor, că nu pot da la facultate… El vorbea ca la Mehala și mi-a spus: „Las că bei o litră de rum și-ți trece!”. Dar în clasa a XI-a eram deja cunoscut pe la cenaclu, în oraş. Până la urmă, dascălul de matematică mi-a spus: „Îți dau un 10 și 50 de puncte de la mine și să ce duşi dracului!”.

– Facultatea de litere la Timişoara?

– Am dat la Facultatea de litere. Aici erau profesori de renume: Todoran, Tohăneanu, Deliu Petroiu, Ionel Stan, Victor Iancu şi alţii, adevăraţi dascăli.

Cu Deliu Petroiu am avut mai târziu şi întâmplări bahice. Avea cursuri fascinante. Când bea puțin, era extraordinar.

Cel mai mult mi-a plăcut însă savantul Gheorghe Ivănescu. Profesorul Ivănescu  ne preda romanisitcă, făcea lingvistică comparată. El ne-a dus la București o săptămână și ne-a prezentat o seamă de personalități ale  culturii și literaturii române.

Dar sărăcia m-a urmărit şi în facultate. În fiecare vacanță am lucrat la „Orizontul 8”, la puțul 1, cu lopata lui Stalin, în mină la Anina. Aşa îmi completam banii de şcoală. Am muncit până în anul IV. Eram în mină, am simțit cum tremură tavanul. S-a prăbușit o bucată din el. De la accidentul acela n-am mai putut să lucrez în mină.

– Viaţa literară?

– Ca student, am colaborat cu Radio Timișoara, dar mai scriam și la Drapelul roșu. La Radio era un excelent gazetar, Ion Dumitru – Tetu. Care m-a sprijinit mult. Tetu mi-a spus să-i dau două reportaje și șase știri și mă va angaja la Radio. Mai târziu, i-am tipărit o carte lui Tetu.

Prin Marincoiu, fostul redactor-şef de la Drapelul roşu, am ajuns gazetar la această publicaţie. Simion Dima era şef de secţie. Era un tip cultivat, dar era pe jumătate stalinist. Eu eram tânăr – veneam din facultate, din anii ‘70, nu mai eram „generaţia 50”. Erau vremuri aspre. Îmi aduc aminte cum pentru cuvântul „concretețe” m-au judecat și m-au „omorât” într-o şedinţă de redacţie.

Când scriam despre colegii mei, Foarță sau alții, își băga Dima condeiul în text și otrăvea fraza. Am protestat. Mi-a spus că dacă nu-mi convine, pot să plec. Aşa am răcit relațiile cu mulți colegi de generație sau mai tineri.

– Peripeţii de la ziar?

– Una de-a dreptul şocantă. A apărut o frază incredibilă în ziar. În loc de „să înfăptuim cu succes socialismul”, a apărut „să înlăturăm cu succes socialismul”. Am avut noroc că mi-a luat Ion Iliescu apărarea, era aici, în Timiş, spunând că se poate întâmpla așa ceva oricărui gazetar… Altfel…

Am ajuns redactor-șef adjunct. Erau și articole bune, dar și multe proaste. Încet-încet, am făcut o redacție bună la Drapelul roşu. Redacția avea în anii ‘70  destui supraviețuitori ai perioade staliniste. Din fericire  se iviseră  oameni mai tineri, cu studii superioare, talentați precum Ion Jurca Rovina , Ildico Achimescu, Teodor Bulza, Vasile Bogdan, Dumitru Oprișor etc. Ziarul avea pagini şi articole de cultură, cronici muzicale etc. Cred şi astăzi că am făcut destule lucruri bune în această redacţie. Din anul 1980 ziarul a devenit complet subordonat partidului, a devenit un imn pentru bravul conducător.

– Munca la „Editura Facla”?

– Din anul 1979 am fost mutat la ordin la editura Facla. Fostul director era în război cu  unii dintre redactori, cu unul  se înfrunta chiar în justiție, pierduse  de la înființarea din 1972,  personal administrativ, repartiție de hârtie, repartiție de fonduri  pentru onorarii (pe vremea aceea cartea se plătea). Aveam un plan economico-financiar pe care trebuia să-l îndeplinesc. Trebuia tipărite 70 de titluri anual. Primeam hârtie doar pe… hârtie. Eu aveam 12 oameni în editură şi 25 de milioane planul economico-financiar. Am început să mă descurc. Vorbeam cu directorii de la fabricile de hârtie, ei mă întrebau dacă mai există COMTIM-ul şi aşa am reuşit să primesc cantitatea de hârtie de care aveam nevoie. Încet-încet, am pus editura pe picioare. Am ajuns să fim considerați una dintre editurile bune. Mie mi se zicea „Johnny Camora”. Am dus editura de la mediu, spre vârf. Am făcut din Editura „Facla” una dintre cele mai bune din România. Deşi eram considerat ca „rău de gură”, prin ceea ce realizasem dovedisem că pot mai mult decât simplii executanţi.

Am reușit să iau colaborări de la Sibiu și Alba, am „furat” oarecum de la Editura Dacia. Dar am publicat din moștenirea Banatului: Griselini, Stoica de Hațeg şi alţii. L-am publicat pe Nicolae Bocșan, de la Cluj, care vorbea despre iluminismul bănățean, care este diferit de cel ardelean. Referitor la iluminismul din Banat, nu voiau să apară Banat în titlu.

N-au iubit Banatul  niciodată. Şi astfel, l-am făcut „Iluminismul românesc”. Dar am reuşit să scot editura şi peste hotare. Am simțit că se pot reface punți care au fost rupte.

– Cum s-a terminat cu „Editura Facla”?

– Simplu. În mai 1989 am fost dat afară de către partid de la conducerea Editurii „Facla” și m-au trimis, prin transfer, bibliotecar la Biblioteca Județeană Timiș. Am lucrat la

bibliotecă inclusiv în timpul Revoluției. Păzeam, noaptea, biblioteca. În noaptea de 22 decembrie, Motica și cu nu mai știu care au venit şi m-au chemat şi am plecat la Universitate. Am fost acolo și am scris un fel de apel către mine însumi și către generația mea, în care recunoșteam  responsabilitatea ce ne revenea în fața generațiilor tinere de a nu le  fi comunicat  realitatea în lumina ei crudă. Afară se trăgea. Sună telefonul, mă căuta un văr, disperat că nu mai ştia de mine. Spre dimineață am plecat acasă. Apelul, Manifestul, pe care l-am scris în acea noapte este şi astăzi la Muzeul Revoluţiei.

– După mişcarea din 1989?

– Am intrat la Renașterea bănățeană. M-a chemat Boieru. M-a chemat și m-a angajat. Am preluat secția cultură, care s-a întărit mai apoi cu Ioan Jurca Rovina și Aurel Turcuș. Am pus bazele suplimentului literar „Paralela 45”, pe care l-am făcut cu drag.

În 1996, când se punea problema privatizării ziarului, s-a propus ca noi să avem 49%, iar Iosif Constantin Drăgan – 51%. Eu am propus să fie invers. Am plecat la Oravița în 15 ianuarie, ziua lui Eminescu. Când m-am întors, au desființat Consiliul de administrație și au făcut unul nou. Apoi, s-a „spart” redacția, dar eu am rămas în continuare la Renaşterea bănăţeană.

– Ce a urmat după această etapă?

– În anul 2000 am fost propus pentru funcția de director al Direcției pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Național, funcție pe care am ocupat-o până în anul 2005. Am încercat și aici să fac tot ce pot: s-au definitivat lucrările la clădirea Direcției de Cultură, am adus aproape de finalizare Muzeul de Artă, am reparat Cula de la Ciacova, în afară de interior, unde era amplasat un bazin pentru apă, am acoperit Conacul de la Banloc, mănăstirea sârbească Sfântul Gheorghe, din satul Mănăstire. Am scos o revistă-anuar, „Patrimonium Banaticum”, care a avut mare trecere la Academia Română (publicam și lucrări de știință), am făcut 24 de bannere din material special cu chipul lui Mihai Eminescu, cu data nașterii și a morții, pe care le-am amplasat în centrul orașului… Cum arăta orașul la 15 ianuarie și 15 iunie din Balconul Operei: se auzea de peste tot muzică pe versuri de Mihai Eminescu. De asemenea, continuând, am tipărit cărți de specialitate, pe care le-am subvenționat. Când am plecat, am lăsat în visterie la Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național peste două miliarde de lei vechi. Din păcate, doamna care a venit după mine a distrus totul…

– Câteva vorbe despre prieteni şi duşmani…

– Repet, idealul meu în viață a fost bunicul Călin, un om vertical, respectuos, drept cu toată lumea, cu principii morale bine întipărite: să prețuiesc cuvântul și vorba. Tot ce am făcut, am făcut prin voința lui Dumnezeu și prin dorinţa mea de a mă transforma: din lumea mea săracă, să ajung să am o viață mai bună, să devin un om complex, capabil. Mi-am dorit să trăiesc în picioare. Nu vreau să spun că în 75 de ani nu am avut momente de slăbiciune. Urăsc minciuna. Toată viața am încercat să fiu vertical. Și la ziar, chiar dacă nu de la început…. Am ajuns la ziar având în gând pe Camil Petrescu şi prototipul jurnalistului care făcea justiție. Dar, încet-încet, am văzut că-s mulți cei care nu gândesc ca mine, care se strângeau în jurul meu… Zic eu, de cele mai multe ori am biruit aceste lucruri şi până la urmă am putut să scriu ce-am gândit sau am simțit. Am făcut acest lucru chiar în cartea de debut, „Sunt dator cu o durere”, unde sub diferite forme i-am amintit pe cei arestaţi pentru că au cântat, prizonieratul din Rusia, colectivizarea, deportarea în Bărăgan. Apoi, în romanul „Sentimentul puterii” am scris despre viaţa complexă a gazetarilor. Şi „Întoarcerea spre asfințit”, unde vorbesc despre viaţa de sărăcie a ţăranilor…

Am încercat să nu trăiesc – ca om, gazetar sau scriitor – în genunchi. Pentru că orice împrejurare am tratat-o cu „Mi-este prieten Platon, dar mai prieten adevărul!”.

Pentru că trebuia să-mi spun părerea despre unele cărți, și am făcut-o cu franchețe, mi-am făcut destui dușmani. Am încercat să respect ideea de adevăr și dreptate. „Ordinea te face liber”. Pe principiul cerbiciei mele s-au născut destui prieteni, dar și destui dușmani. Unii care mi-au arătat dragoste, acum mă urăsc. Unul e plin de otravă, dar e problema lui.

Sunt senin că la întâlnirea cu bunul Dumnezeu mă duc cât pot de liniștit, că nu am făcut rău semenilor mei, Banatului meu. Spun că Unirea Banatului cu România s-a făcut la 1918, dar spun efectiv cu jale că unirea culturală a Banatului cu țara nu s-a făcut nici acum. Poate munții împiedică să se vadă cultura noastră.

Îl parafrazez pe Sever Bocu, cel care a spus „Banatul e patria mea restrânsă”.

Am trei patrii: patria mea mică este comuna mea; patria mijlocie – Banatul cu Timișoara mea; și patria mea – România, în întregul ei. Dincolo de granița restrânsă de astăzi şi trasată de unii după dorințe vremelnice.

– Prin ce vă caracterizaţi?

– Sunt fiu de țăran. Imaginea țăranilor, a bunicului meu și a celor din comuna Dalboșeț, care respectau munca, dar și distracția când era cazul, este adunată în templul sufletului și adesea îmi trimit gândurile spre ei și mă închin. Ce a mai rămas din credința, din moralitatea și frumusețea lor, s-a prăpădit cu totul. E adevărat că la asta, în bună parte, au contribuit comuniștii, prin luarea proprietăților. Au încercat să-i facă orășeni. Le-au luat pământul şi i-au lăsat de izbelişte…

– Cum vedeţi România de astăzi?

– Demnă de plâns. Mai grav este că după 1990 cei care conduc nu au înțeles că temelia țării stă pe țărani, pe munca lor. Nu știu dacă e adevărat ce se tot spune, că oculta mondială a hotărât să fim o țară de servitori din lumea a treia, că nu vom mai produce nimic, că vom avea totul din afară, atât cât ni se îngăduie, muncind în Europa în cele mai umilitoare posturi, când la noi nu facem muncile care ar putea să ne aducă și onoare, și bunăstare. Am distrus cu ferocitate întreaga industrie românească. Timișoara era în perioada interbelică în fruntea industriei uşoare din Europa:  Industria Lânii, Industria textilă, Guban, Fabrica de mănuși, Kandia. Astăzi avem doar Mall-uri și bănci ca-n lumea a treia.

Marea împărăteasă Maria Terezia, oricât nu i-au fost dragi românii ardeleni și bănățeni, a înțeles că nu poate să aibă supuși care să producă pentru Imperiu dacă nu au școală. S-au pus bazele unor minime cunoștințe de carte. Astfel, a dat drumul la școli.

Noi, în 25 de ani, am distrus învățământul. Am făcut sute de universități care nu sunt acoperite faptic de titulatură, nici de dascăli. Pe porțile lor ies serii de semianalfabeți.

Același lucru este și în sănătate. Milioane de oameni trăiesc de azi pe mâine. Dumnezeu știe cum trăiesc. Cum vrei ca omul să ajungă responsabil, când e umilit zilnic? Dac-l tratezi ca pe un câine… Batjocorești medicii, iar unii dintre ei au ajuns ca niște lupi. „Homo homini lupus”, ce bine se potrivește în lumea de azi.

Eu am fost învăţat şi educat înainte de 1989. Ştiam despre noi românii că suntem ospitalieri şi primitori. Mă întreb unde sunt oamenii aceia și ce s-a întâmplat cu ei. Cum s-au transformat în aceşti 25 de ani în hoți şi mincinoși de cea mai joasă speță? Cei care ajung în Parlament, în Guvernul României, și-i vezi ticăloși, hoți puși pe jaf, îi umilesc pe cei slabi. Îmi vine să spun, precum poetul: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Mi-ar plăcea să punem pe frontispiciul României, la intrarea în țară: „Fiat Justiția, pereat mundus!” – să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea!

 

A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ

http://www.ziarultimisoara.ro/2014-01-24-20-25-48/1795-fiat-justitia-pereat-mundus