Cuvânt și iubire

„Nimeni pe culmile disperării nu mai are dreptul la somn.”

   În iunie 2015 s-au împlinit 20 ani de la trecerea în eternitate a scriitorului, filozofului român Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Rășinari, județul Sibiu și decedat la 20 iunie 1995, la Paris. Tatăl său a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din orașul Sibiu. Pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început studiul filozofiei la Universitatea din București, coleg fiind cu Constantin Noica și având profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Cunoscând bine limba germană, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer și Friederich Nietzsche. A arătat înclinație spre agnosticism, doctrina filozofică care susține că lumea obiectivă nu poate fi cunoscută, rațiunea omenească fiind limitată, și dincolo de limitele senzațiilor omul nu poate cunoaște nimic; gândirea omului ar fi incapabilă să ofere argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu. În 1933 a obținut o bursă care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin. Într-un articol se declara admirator al lui Hitler, mai târziu fiindu-i rușine de această viziune, considerând-o ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții. Generația tânără din țară de la noi a simțit nevoia unei treziri spirituale care, regretabil, a culminat într-un extremism de dreapta, influențând într-o oarecare măsură viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia. Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni), în 1941 părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment scrie și publică cărțile în limba franceză, ele fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție al limbii. În 1949 îi apare la ed. Gallimard prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul „Rivarol”.

   A locuit la Paris în Cartierul Latin, ducând o viață destul de retrasă și cultivând darul conversației cu numeroși prieteni, în corespondență dovedindu-se un remarcabil autor epistolar.

   Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, consemnează mai târziu.  A început prin a fi un gânditor obsedat de sentimente care năvălesc ca o furtună violentă. Vorbind despre temperamentul său, Isabela Vasiliu – Scraba (eseist, filozof) notează: „Cioran este coleric, se aprinde repede și se stinge la fel”.

   Teme mari străbat opera lui Emil Cioran legate de ființa umană. Totuși el pretinde că nu filosofează, ci doar își manifestă interesul pentru „intensitatea experienței”. Lectura scrierilor lui Cioran te face să simți cum afirmațiile sale se suprapun uneori, poate în mod nedefinit, gândurilor tale. A scris într-adevăr cu o violentă defulare a tensiunii interioare, temele dovedindu-se a fi obsesive. Întreaga lui operă este dovada unei sincerități și a unei lucidități frapante.

    Insomniile de care suferea au fost revelatoare pentru el. În revelații îi apare inutilitatea oricărei acțiuni, chiar și cea a exprimării scrise convertite în profesie, luciditatea clipelor face să apară paradoxurile redate atât de clar în prima sa carte Pe culmile disperării, și reluate în următoarele cărți. Cineva era de părere că în scrieri Cioran este mai mult convalescent decât autor, iar rezultatul e „mai mult ecografie decât operă”, că totul pare o terapie, un proces de exorcizare, foarte clar exprimat în prima sa carte.

   Cartea apărută în 1934 în Romania Pe culmile disperării a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937), Amurgul gândurilor (1940), Îndreptar pătimaș (1991), Singurătate și destin (1992), Scrisori către cei de-acasă (1995), Mon pays / Țara mea volum bilingv (1996), ultimele patru apărute la ed. Humanitas, București.

   Pe culmile disperării începe cu definirea liricului: „A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuți. […] Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. […] Începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele și limitele obișnuite dispar pentru a face loc unei beții interioare dintre cele mai fecunde”.

   Multe sunt obsesiile lui Cioran în această carte! Mă voi opri doar la câteva dintre ele. Sinceritatea gândurilor, vioiciunea lor, scepticismul ce-l macină alcătuiesc nuanța de bază a scrierilor sale: el în raport cu lumea, inexistența vreunui sens al lumii: „Faptul că exist eu dovedește că lumea nu are nici un sens”. Și s-a dovedit contrariul!

   Îl preocupă gândul agoniei, acea senzație groaznică de topire a tot ce este soliditate într-o persoană: „În orice agonie veritabilă  este un triumf al morții, chiar dacă după acele clipe de sfârșeală continui să trăiești”.

   Presentimentul nebuniei e pregnant și terifiant. Cioran scrie: „Oamenii niciodată nu vor înțelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger”.[…] Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de eventualele lucidități într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ți-e frică de luminile din el”. Și totuși, consideră că „cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit”.

   Vădită este obsesia bolii, a morții: „Moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața.[…] Oamenii sănătoși, normali și mediocri nu au o experiență a agoniei și nici o senzație a morții.[…] Fiecare pas în viață este un pas în moarte”. Sentimentul eternității acestei vieți îl consideră ca fiind „naiv” și totuși este unica împăcare pentru omul istoric. Doar în boală moartea este prezentă în viață: „A fi bolnav înseamnă a trăi vrând nevrând pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adâncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri.[…] A fi sănătos înseamnă în lumea aceasta a umbla legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adâncimile existenței”.

   Melancolia e un gen de dezgust rafinat, sentimentul că nu aparții lumii de aici. E o senzație de plecare a ființei, având în structura ei „o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe”. Regretul ar fi cauza melancoliei, dar el nu paralizează ființa, existând o deschidere spre viitor prin „vis și grație”.

   În aceeași măsură îl preocupă disperarea, definind-o ca o stare în care anxietatea și neliniștea sunt imanente existenței. Preferă existența dramatică „chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare”, disprețuind „absența riscului, a nebuniei și a pasiunii”.

   Când vorbește despre tristețe, Cioran spune: „Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși”. Viața fiind agonică, tristețea pare a reflecta ceva din această agonie; ea ajunge la ireparabil și „a lăsa o dâră de sânge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit…”.

   Altă obsesie este singurătatea, unica manieră de a-ți păstra puritatea sinelui, de a nu te păta de prezența coruptibilă a semenilor și de a înălța altarul inutil al preocupării de sine „prin care nu poți ajunge decât satana sau dumnezeu, dar niciodată om”. Singurătatea este „cavoul” care îi oferă lui Cioran o altfel de înțelepciune, cea a fără – de – rostului, a rădăcinilor ființei care-și trage seva din subteranul neantului. Singurătatea, tăcerea, luciditatea, toate exacerbate de insomnia din nopțile lui albe. Cioran admite două feluri de a simți singurătatea: „a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii”. Oricum, ești tot singur dacă ai acest sentiment al singurătății și ești obligat a-l suporta. Să ne amintim de Nietzsche care spunea că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

   Suferința pentru el este o forță teribilă de descompunere, este „dezagregare și otravă, dar și fecunditate, pe care o plătești însă scump”. Ea nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Dacă iubirea îl apropie pe om de viață, durerea îl separă. În Cartea amăgirilor reia această temă și amintesc frazele: „Numai suferința schimbă pe om. […] Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit, dar modifici inimaginabil de mult prin durere.[…] Tot ceea ce este profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală.[…] O sănătate perfectă este a-spirituală”. În Căderea în timp, Cioran reia obsesia durerii: „Fără durere nu ar exista conștiința, iar durerea, care afectează toate ființele vii, este unicul indiciu ce ne îngăduie să presupunem că numai omul are conștiință. […] Luciditatea este ruptura dintre spirit și lume; ea este în mod necesar conștiință a conștiinței.[…] Durerea circumscrisă, opusă vagului, e totdeauna încărcată cu un sens, fie el și negativ, în timp ce Vidul, prea vast, nu poate conține nici unul”[…] Ar trebui să urlăm un sfert de oră pe zi. Urletul este modul de exprimare al sângelui, care ne întărește, ne vindecă. Acum, într-un singur loc putem urla și acela este ospiciul de nebuni”.

   Grația este „un avânt, o bucurie a înălțării […] o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative”. Pentru tânărul de 22 de ani care scria cartea, femeile se bucură mai mult de grație, fiindcă la ele „grația și naivitatea  sunt incomparabil mai frecvente ca la bărbați”. Fericiți sunt pentru el cei naivi, cu naivitatea lor putând să atingă armonia și să se integreze în viață, spre deosebire de cei care pierd total naivitatea, pierderea ei însemnând dezintegrarea. Nu se simțea încă, îmi permit să adaug, evoluția femeilor din zilele noastre, nevoite a-și pierde și din grație și din naivitate…

   Tinerețea lui va gândi eronat când afirmă că nu se știe clar ce este bine și ce este rău, că „orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață”. Revoltat exprimă: „Întreaga morală n-ar vrea să facă din viață decât o sumă de ocazii pierdute”, uitând de conștiința morală care ne îndeamnă la respectul pentru legile morale.

   Percepe intens entuziasmul vieții pe care-l consideră semnificativ: „Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziasmul este singurul care se menține viu până la bătrânețe. Toți ceilalți când nu sunt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sunt atât de rari oamenii entuziaști!”, acest sentiment închizând drumul spre moarte. Cioran considera entuziasmul o revărsare a iubirii dezinteresate, spre deosebire de grație cu farmecul ei melancolic inexistent în entuziasm.

   Renunțarea „conține mult orgoliu și suferință.[…] Prefer să mor de foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului, la care aceasta răsare dintr-un gol lăuntric”.

   Lumea i se pare irațională și întrucât este infinită, nu-i acceptă vreun sens: „Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva…[…] Totul e prea puțin față de nemărginire”. Separarea de lume produsă de suferință duce la „interiorizarea excesivă” și la unul dintre paradoxuri, anume: „de a șterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite și de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul”. „Interiorizarea duce la prăbușire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine și te apasă dincolo de orice rezistență. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de artă și de sexualitate numai pentru a uita?” Și totuși, spune Cioran, „numai iubirea de oameni ce răsare din suferință seamănă cu înțelepciunea ce izvorăște din nefericire”.

   Nu greșește când afirmă că munca este un blestem, fiindcă biblic: „În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta!” i s-a spus lui Adam când a fost alungat din Rai, dar greșește când afirmă că ea „tâmpește, trivializează și impersonalizează”, susținând că este mai mult simț metafizic într-un om leneș decât într-unul activ.  Admite totuși că uneori lenea poate fi „un semn al imbecilității”. Sfântul Apostol Pavel spune: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”. Atribuie vina de a fi nefericit vieții și nu sieși, considerând viața irațională și evoluția ei fără de scop. Simte că omul nu poate ajunge să fie fericit întru totul, dar recunoaște că poate să ajungă la un grad mai mic de nefericire. Nietzschean în tinerețe, Cioran  încercă să „dărâme” o lume plină de imperfecțiuni, dar ea este o construcție făcută în timp, cu mari sacrificii și nu avem dreptul să nesocotim lumea și viața ce ni s-a dat! În corespondența lui cu părintele Nicolae Steinhardt, acesta îi scrie: „Credința ne dă o poziție strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni și nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare și furie. Ce păcat că imensul dumneavoastră talent și marile dumneavoastră virtuți creștine nu sunt puse în slujba Transfiguratului!”.

   Sinuciderea este o altă obsesie, o temă pe care o dezbate, crezând că în acest mod poți face viața suportabilă. Întrebat de prietenul lui Constantin Noica de ce nu s-a sinucis până la acel moment tot vorbind despre sinucidere, Cioran i-a răspuns sincer că iubește viața.

   O altă obsesie a lui Cioran este timpul, el fiind de neînlăturat din ecuația ființei umane și devenind dușman în insomnii, lipsa de somn fiind pentru el „cea mai mare experiență pe care o poți avea în viață”. Nesomnul aducea desigur cu el oboseala ce semăna cu un drum spre prăbușire, spre moarte… Oboseala cu stările ei negative ce „separă pe om de lume și de lucruri”.

   Și, spune Cioran către finalul cărții, „după ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme, sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul”. Înduioșător, Cioran continuă: „Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor”. Înverșunat uneori față de cel ce l-a condamnat la viață, atitudinea lui Cioran față de religie se nuanțează: „dacă prin orice pot cădea în lumea asta numai prin iubire nu”[…] „Singurul lucru care îl poate salva pe om este iubirea”. Frumos și adevărat!

   Intervievat de jurnalistul elvețian FranÇois Bondy (1915-2003), la întrebarea ce este iluzia, ce este maya?, a răspuns: „Înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apa”, cu alte cuvinte să te amăgești oprindu-te cu gândul la gardul concretului… Întrebat dacă este un om dezamăgit, a răspuns:„Nu sunt un om dezamăgit, sunt mai degrabă ruinat pe dinăuntru de prea multă încordare”. Cât privește subiectul religiei, răspunsul a fost: „Nu sunt religios, dar nu sunt insensibil față de dimensiunea religioasă… Personal cred că religia merge mult mai în adâncime decât orice altă reflecție a spiritului uman și că adevărata viziune a vieții este religioasă. Omul care n-a trecut prin religie și care nu a cunoscut tentația religioasă este un om vid”. Iată că Pascal a avut dreptate: „Marile spirite termină religios”, virtuțile creștine – credința, speranța și iubirea – nu pot fi date la o parte, căci „Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”(Dostoievski).

   Catalogat de unii cititori ca deținător al unui umor negru privitor la viață, supranumit de unii critici „filozoful disperării”, de alții „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicului”, Emil Cioran a fost în primul rând un „scafandru” ce a căutat în adâncul sufletului omului, a găsit pietre, le-a cules și le-a adus la suprafață, ca noi să le studiem, să le întoarcem pe toate fețele, să le vedem strălucirea sau întunecimea, prețiozitatea sau banalitatea… Pentru acest curaj de a explora adâncimile sufletului, pentru explozia și incisivitatea gândului, Cioran trebuie prețuit.

   Într-un fragment din jurnalul filozofului austriac Wolfgang Kraus am putut citi caracterizarea: „Un mers agitat, cu pași mari, un fel de a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să țină pasul cu șuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive și precise. Un om de o bunătate deplină”.

   Pictorul, omul politic Eugen Mihăescu a amintit de curând cutremurătoarea întâlnire cu filozoful, în ultimele zile ale vieții sale: „În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam la Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colţ ca să-l întreb dacă ştie ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav şi a fost internat la spital…”.

   Darul cel mai prețios al filozofului intrase în haos, luciditatea apărând doar ca un „fulger” pe cerul minții sale.

Și dreptul la somn i-a fost dat… dincolo de culmile disperării.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

            Ziua de 28 iunie este o zi neagră în calendar. Se împlinesc 75 de ani de la 28 iunie 1940 când partea de est a României, numită impropriu de ruşi Basarabia, a fost invadată de cei cu insemnul satanei în frunte – steaua roşie, pe care astăzi o vedem pecetluită pe frunţile aşa numiţilor socialişti, inclusiv, a luptătoarei socialiste pentru fotoliul de primăriţă Z. Greceanîi.  Astfel comemorăm memoria sutelor de mii de victime ale genocidului sovietic, început la 28 iunie 1940. Să nu uităm că decretarea acestei zile a fost făcută de Mihai Ghimpu pe când era preşedinte interimar, chiar dacă mulţi proliberali, inclusiv, eu avem anumite rezerve faţă de liderul PL în planul mai bunei organizări a partidului. Zilele trecute nostalgicii perioadei comuniste au sărbătorit 74 de ani de la „invazia Germaniei asupra u.r.s.s.”). Este o zi tragică însă de dragul adevărului trebuie să spunem lucrurilor pe nume: al doilea război mondial a fost provocat de cei doi căpcăuni ai secolului XX Stalin şi Hitler prin semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. Prima victimă a căzut Polonia invadata de Germania la 1 septembrie 1939 şi de u.r.s.s. la 17 septembrie 1939. Următoarea victimă a fost Finlanda invadată de hoardele sovietice la 39 noiembrie 1939. Următoarele victime au fost Ţările Baltice – Lituania, Letonia şi Estonia atacate pe 15 şi, respectiv, 16 iunie 1940. La 28 iunie a fost atacată România, fiindu-i ruptă partea dintre Nistru şi Prut. Orice om treaz la minte înțelege că, de fapt, ziua de 28 iunie 1940 este începutul războiului u.r.s.s. împotriva României şi nu 22 iunie, când la ordinul mareșalului Ion Antonescu trupele române au trecut Prutul pentru a recupera pierderea de la 28 iunie 1940. Într-adevăr, ziua de 28 iunie 1940 este cea mai neagră zi în istoria acestei aşchii de popor rupt pentru prima dată din trupul vechii Moldove la 16 mai 1812. Prin închisorile staliniste, război, foametea din 1946-1947, deportările în masă în trei valuri 1941, 1949 şi 1951 (în ultimul val al deportărilor din 1951 a fost deportată în Siberia şi familia Bujor, unde în 1956 s-a născut Zinaida Bujor (astăzi Greceanîi), înregistrată drept rusoaică (v. Wikipedia). De menţionat că fratele ei a murit în timpul deportărilor) şi cel de-al patrulea val de deportări pasive prin trimiterea „benevolă” la lucru în diferite părţi ale u.r.s.s. conform istoricului Larry Wats populaţia Basarabiei a fost înjumătăţită. Este cea mai neagră filă în istoria multimilenară a acestui colţ de ţară.

            Pe 28 iunie 2015, în ziua comemorării a 75 de ani de la acea zi neagră de 28 iunie 1940, suntem chemaţi la votarea în turul doi a primarului Capitalei. Este în puterea noastră să n-o transformăm într-o dublă zi neagră prin alegerea Z. Greceanîi, căreia sondajele aservite îi prezic victoria. Este strict necesar să ieșim masiv la vot, să uităm de unele frustrații legate, de unele rezerve faţă de Dorin Chirtoacă, să votăm nu Dorin Chirtoacă ci viitorul nostru european. După pierderea Bălţului şi Orheiului căderea Chişinăului ar fi catastrofală, ar fi începutul readucerii Basarabiei în ţarcul asiatic. Mă adresez bunilor noştri alegători. Nu faceţi această greşală, pe care nu vă vor ierta nici copiii, nici nepoţii voştri.

Primul tur fiind la limită (D. Chirtoacă a câştigat doar cu 1,5% diferenţă de voturi), cel de-al doilea va fi, de asemenea, extrem de dur. Lupta între cei doi a depăşit cadrul platformelor electorale politice, devenind o luptă geopolitică între vectorul proeuropean sau cel euroasiatic, între bunăstarea şi stabilitatea europeană, spre care au tins de peste un mileniu nenumărate puhoaie din est, şi sărăcia materială şi spirituală, instabilitatea din est. De peste un mileniu şi ruşii au tins permanent spre vest, Petru I chiar tăind o fereastră spre Europa, pe care astăzi Putin încearcă să o închidă. Este în defavoarea Rusiei, care va rămâne o pradă uşoară pentru vecinii lor din sud – chinezii.

Ei bine, în estul sălbatic ne-am aflat cu mici întreruperi aproape 200 de ani – timp suficient pentru a înţelege acest „rai al făgăduinţelor”. Regimul ţarist ne-au eliberat făgăduind basarabenilor izbăvire de jugul necredincioşilor, aducându-i în „familia creştin ortodoxă”. Ce s-a întâmplat în realitate: au fugit de dracul şi au dat peste taică-său. Atât de crunt a fost regimul ţarist încât unii români basarabeni blestemau ziua când s-au născut. Un aşa viitor le doriţi copiilor voştri stimaţi alegători? Fiii ţăranilor basarabeni erau recrutaţi în armata ţaristă şi trimişi să apere interesele unui ţar străin tocmai în Manciuria. Fiii Dstra vor fi trimişi tot într-acolo pentru „a apăra integritatea Rusiei de pretenţiile teritoriale ale chinezilor”. După puciul bolşevic din 1917 regimul ţarist a fost înlocuit cu regimul bolşevic –  un regim inuman, satanic, ateist, mul mai imperialist (nu se terminase războiul civil iar Lenin declarase pregătirea către un nou război mondial pentru exportul de revoluţie). Doar unirea cu România la 27 martie 1918 a salvat Barabia de urgiile războiului civil, de foametea din 1921-1923 şi 1931-1933, de colectivizarea timpurie, dându-i un răgaz de peste 20 de ani pentru ași lecui rănile provocate de ursul ţarist pe parcursul celor peste 100 de ani de robie. Cum era de aşteptat la 28 iunie 1940 Basarabia a fost din nou inundată de puhoaiele de moscali, de astă dată cu steaua roşie satanică în frunte, care au adus pe capul bieţilor basarabeni toate atributele iadului pe pământ: închisori, deportări, foamete, colectivizare forţată, dar şi cele mai depravate moravuri ruseşti: beţia, lenevia, curvăria, ateismul satanic. Mă miră cum a putut Z. Greceanîi să uite deportarea familiei ei tocmai în fundul Siberiei, moartea fratelui său în perioada acestei deportări. Acest regim satanic a dat naştere unor pavlici morozovi, Z. Greceanîi fiind unul din ei. Şi acestui Pavlic Morozov doriţi să-i încredinţaţi Capitala! Regretatul primul primar al Capitalei N. Costin s-ar mişca în sicriu.

Nu contenesc să mă indignez de prestaţia unor posturi de televiziune în aceste clipe de răstrişte. De exemplu, postul Jurnal Tv, născut de democraţia de după 7 aprilie 2009, într-o emisiune din seara zilei de 22.06.2015 ia îndemnat indirect pe potenţialii votanţi ai lui D. Chirtoacă să nu iasă la vot (prin telefoane în direct selectate din partea telespectatorilor, prin intervențiile interlocutorilor (un avocat Cuzneţov declara că „nu este nicio problemă dacă Z. Greceanîi va câştiga”).  Pe banda curentă pe tot parcursul emisiunii figurau epitetele „baba Zina şi necuratul de la Coloniţa!). Oare nu este clar la moara cui toarnă apă cei de la Jurnal TV.    

În aceşti peste douăzeci de ani de relativă independenţă nu am fost lipsiţi de „grija fratelui mai mare”: pentru că am dorit să fim liberi ne-au declanşat în 1992 războiul de pe Nistru (precum acum au declanşat război în Ucraina pentru că vrea să fie liberă); ne-au priponit bine cu două pripoane – Transnistria şi Găgăuzia (acum s-au mai adăugat Bălţul şi Taraclia); ne-au declarat în repetate rânduri blocaje politice, embargouri economice. Am resimţit însă puţin şi gustul libertății, gustul civilizației europene, dorinţa de a fi în sânul acestei civilizaţii, din care geografic şi istoric am făcut dintotdeauna parte, mai aproape de fraţi, am redevenit puţin europeni, semnând Acordul de Asociere şi regimul liberalizat de vize (tot pe 28 iunie 2014 – o dată care ne marchează destinul!). Şi acum, pe 28 iunie 2015 să punem capăt acestor speranţe! Să fim atât de risipitori cu puţinul pe care-l avem?

Nu ştiu ce metamorfoze se întâmplă în turul doi dar candidata la primăriţă Z. Greceanîi declară că nu este agentul lui Putin, nu are nimic cu el. În alegerile parlamentare trecute a împânzit întreg oraşul cu megabanere cu chipul celor trei de la răsărit – Putin, Dodon şi Greceanîi, ultimii doi prinşi într-o poziţie umilitoare de închinăciune. Mai la toate întâlnirile electorale declara această prietenie, era măgulită de „respectul parlamentarilor ruşi care s-au ridicat în picioare la intrarea în Dumă a delegaţiei parlamentarilor socialişti moldoveni”, ducându-și proaspeţii deputaţi ai fracţiunii la botezul ţarului Putin. Iar acum declară că nu are nimic cu Putin. Vă întreb şi Vă întreb: este posibil acest lucru? E posibil ca cineva care şi-a vândut sufletul diavolului să revină la dreapta credinţă? În special, în cazul Z. Greceanîi nu cred. Cei care au trădat memoria strămoşilor, memoria apropiaţilor lor sunt irecuperabili.  Despre faptul că atât Z. Greceanâi cât şi R. Usatâi sunt sculele Kremlinului  şi au de realizat un plan bine stabilit de Moscova vorbeşte şi vânzoleala postelectorală (pentru el) la Chişinău. Ce interes are el la Chişinău după ce candidatul său a fost scos din cursă, după ce el a câștigat ce a dorit pentru început – capitala de Nord, Bălţul? Un neisprăvit, un necioplit, nimerit accidental în vârful puterii basarabene cu banii ruseşti şi legăturile cu lumea interlopă, se comportă ca un „pahan”. „Voi fi preşedintele Republicii în 4 ani, cel mult în 8 ani” declara la una din emisiunile N. Morari asemuindu-se cu preşedintele K. Iohanis, fost primar al Sibiului (devine tot mai băgat în samă: prostul nu e suficient de prost dacă nu este şi fudul!). „Îţi voi construi mauzoleu la Coloniţa după ce vei pierde alegerile”. Răspunsul lui D. Chirtoacă a fost pe potriva nătărăului. Acum când este supus unui pressing dur atât din partea duşmanilor cât şi a lor săi trebuie susţinut acest tânăr. Z. Greceanîi şi-a schimbat rapid toate banerele rămase de la primul tur precum face cu garderoba o „doamnă din lumea bună”. Ei şi ce dacă costă câteva milioane de lei această pohtă a doamnei pentru bugetul auster al Republicii aflate în stare de predefolt! D. Chirtoacă, cum îi stă unui bărbat adevărat şi gospodar, nu a mai făcut primeneala banilor, iar banii economisiţi a propus să fie transferaţi celor mai trişti ca noi – unei case de copii. Puteţi face concluziile necesare cine va gestiona mai bine bugetul municipal auster: socialista Z. Greceanîi cu conac şi maşină lux la scară sau liberalul D. Chirtoacă cu apartament şi o maşină Opel Astra (1993) de vârsta lui. Cine va lucra mai bine la primărie: Z. Greceanîi, căreia soţul iar interzice să-şi ia de lucru acasă sau D. Chirtoacă, care-i căsătorit cu primăria şi tot timpul îl acordă primăriei.  

            Am un îndemn către dl Dorin Chirtoacă. În timpul care ia mai rămas să dea dovadă de maxim tact, de maximă responsabilitate, să se adreseze alegătorilor din toate partidele democratice să iasă la vot. Mă adresez tinerilor, studenţilor, care au ieşit în număr extrem de mic la alegeri în primul tur: pierderea Capitalei ar însemna pentru mulţi dintre voi să luaţi calea străinătăţii în căutare de lucru.

            Să votăm pentru o capitală proeuropeană în frunte cu D. Chirtoacă!

            Să ne ajute Dumnezeu fiindcă de partea Z. Greceanâi cu steaua roşie în frunte este necuratul.

Valeriu Dulgheru

Clasa noastră politică contemporană a reuşit performanţa modială de a trimite în derizoriu greutate unor cuvinte. A fi fost senator, deputat, consilier, preşedintele statului, prim ministru, ministru de toate felurile, sau alţii funcţii de mare responsabilitate pentru destinele unei naţiuni era înainte de Livoluţie un titlu de onoare. Posdecembrist, deţinătorii unor astfel de funcţii  sunt în cvasitotalitate ruşinea neamului. Cei mai mulţi nici nu mai au curajul să circule pe jos prin propria comunitate sau cu mijloacele de transport în comun. Cum se întâmplă în ţările cu adevărat democrate, acesta fiind testul popularităţii şi al respectului comunităţii. Însuşi fostul preşedinte, una din javrele de top ale României de azi, urlă că nu poate sta într-o locuinţă la vedere, unde poate fi agresat! Zilnic, astfel de ipochimene, merită să fie albite de proprii alegători! Să nu credeţi că le-a fost jenă parlamentarilor să-şi voteze pensiile suplimentare! Speciale!

Dacă tot şi-au luat Parlamentul înapoi, cum declară obezul şi nesimţitul Anghel Stanciu, să meargă atunci pe autofinanţare! Nu pe banii boborului! Tot nu au lucrat pentru naţiune, ci mai mult împotriva ei! Parlamentul e o mega afecere. Privată! Ca şi guvernul, agenţiile guvernamentale, mai toate instituţiile statului, primăriile pline de neamuri şi nemurele!

Senatoarea Cristiana Anghel, ce nu-şi poate depăşi condiţia de târgoveaţă, declară „Parlamentul are o cotă scăzută de credibilitate din cauza presei.” Iar pensia specială e o „amărâtă de pensie”! Nu din cauza presei, tanti-ţaţă, ci din cauza inactivităţii, a hoţiilor şi declaraţiilor iresponsabile! De zi cu zi. Păi, cine o fi de vină, deţinători imorali ai unor funcţii nemeritate, în care v-aţi făcut de râsul-râsului şi aţi făcut de râs Rpmânia pe toată Terra? Şmecherii şparlamentari nu şi-au dat salarii, ci indemnizaţii! În mod premeditat. Ia să fie lefegii, să-şi plătească asigurările şi impozitele aferente şi să termine cu pensiile! Fără acoperire! Să intrăm în normalitate.

Altă loază parlamentară, longevivul Duvăz (fesenist ciolănar 100%), afirmă că pensia specială „nu e un exces, ci o reparaţie.” Măi să fie! Pentru care merite? Reparaţie la ce? Pentru că ne-au plasat, de 25 de ani, ţara pe ultimul loc în Europa civilizată? Că ne fură şi ouăle de sub cloşcă? Sfidarea sfidărilor! Să-şi facă colivă din prima pensie specială! Ca el şi ceilalţi! Neruşinaţii! Să vedem reacţia Cotrocenilor! Să se facă Referendum. Aşa, nu mai merge! La urne!

DNA, ANEF, DIICOT, şo pe ei!

Când un popă calcă prin străchini, toată media, reţelele de socializare iau foc! Şi e doar unul din milioanele de preoţi români, care de bine de rău, fac de mii de ani educaţie, păstrând echilibrul naţiunii, împingând-o pe scara evoluţiei. Când un şparlamentar, ministru, primar, consilier, alt trepăduş al statului sau comunităţii locale, e prins la borcanul cu miere, furând în văzul comunităţii, media tace vinovată sau doar o parte a ei se agită. Unde e solidaritatea de breaslă a jurnaliştilor în combaterea hoţiei, în comunicarea adevărului?

Planul de debarcare a preşedintelui Johannis capătă tot mai mult contur! Cine ne speria, mai zilele trecute, cu ruşii ? Fără să anunţe pe cineva, Ponta, urmaşul lui Iliescu, s-a dus la Baku să-i pupe mâna lui Putin! Aşa au făcut feseniştii când l-au neutralizat şi pe Emil Constantinescu&Co. Iar neamţul tace! Nu-i nimic! Vor mai pleca două milioane de români. Şi aşa au plecat cei mai inteligenţi şi mai muncitori. De ani buni. Vor rămâne proştii proştilor, care votează socialiştii de peste 25 de ani şi tot săraci sunt, iubitorii de şobolani trădători. Până la sfârşitul veacului! Şi neputincioşii, care trăiesc din pensiile lor de mizerie sau din mila statului. Ajutoarele sociale luând proporţii de masă.

De fapt, nu Ponta ne vinde/ne cumpără, ci Sistemul Cripto-Mafiot, instaurat de criminalul Iliescu! Ponta e doar o biată păpuşă. Când va veni momentul, va fi eliminat fără niciun regret din partea SCM. Aşa sunt şobolanii români! Trădători autentici! Din  neam în neam.

Premierul şi-a pus piciorul în ghips. La Stambul, fentând DNA-ul! Şi l-a mai pus unul (tot Victoraş şi el!) fără a fi sub acoperire luând, apoi, 14 ani cu executare! A fugit acolo ca să aibă linişte! I-a trimis Dumnezeu un semnal foarte puternic! Eu îi doresc sănătate, dar la cap! Acolo e problema! Să se odihnească în linişte, Victoraş! Da, ştie ce linişte e la Poarta Albă? Într-un cincinal-două cu executare îşi revine complet.

În România, Justiţia este independentă,… de justiţie!, zice amicul Că Lin, iar lelea Safta, via Dorel Pietrăreanu, citindu-mi tabletele, mi-a trimis o pertinentă analiză rimată a situaţiei din România.

N.B. 1. Ce înseamnă un post TV retardat! Sub acoperire. Atacă virulent renovarea casei prezidenţiale şi Mercedesul achiziţionat pentru uzul Cotrocenilor. Să nu ştie că într-o casă prezidenţială se primesc oaspeţi, se organizează recepţii, întâlniri diplomatice ? Şobolanii presari ar vrea să arate ca un bordel sau o crâşmă?! Aşa cum m-a întâmpinat pavilionul României de la Expo Milano 2015 la restaurantul cu „specific românesc” cu personal şi vinuri italiene?!? Sau să umble cu Trabantul. Mulţi cretini mai sunt, Doamne, în România!

N.B. 2. A fost vizita oficială în Croaţia a prezidentului nost’. Multe mai avem de învăţat de la croaţi! Cinste, dârzenie, muncă, curaj, demnitate!… Un popor mic, mic, ce ne dă clase peste clase! Mai ales clasei politice româneşti, repetentă de 70 de ani!

ZEFLEMEAUA

 

Când va veni sfârşitul lumii

Românii nu vor fi atenţi

Iisus a spus: „Talita kumi“

Dar nu pentru inconştienţi.

 

 

Iar Ziua Domnului, ca hoţul,

În miez de noapte va sosi

Femeia va dormi iar soţul

Reviste porno va citi.

 

 

N-avem conştiinţa tragediei

Luăm totul à légere

Noi, campionii băşcăliei

Am compromis orice mister.

 

 

Avem o scuză de faţadă:

„Lasă, că merge şi aşa!“

Trădăm la primul colţ de stradă

Şi-apoi, încălecăm pe-o şa.

 

 

Senzaţia e de plutire

De infinit paraşutism

Noi am făcut mişto subţire

Şi de marxism, şi hitlerism.

 

 

Ce Decebal, ce Burebista?

Ce patriotul cărturar ?

Trăiască Miţa Biciclista

Şi berea rece la pahar!

 

 

Mitică veşnic să trăiască

Şi noi pe lângă el. Noroc!

Filozofia chelnărească

Cu batem pasul tot pe loc!

 

 

Întreaga drojdie se scurse

Din mahalale de Fanar

Şi-n loc să fim un roib de curse

Azi am ajuns din cal – măgar.

 

 

Pe primul loc e-njurătura

Ea pentru toate e un leac

Simţi cum îţi umple gura

O moştenim din veac în veac.

 

 

Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma

Noi suduim neîncetat

Iar la bobor, sudalma

E o religie de stat.

 

 

La treburile serioase

Noi nu ne concentrăm destul

Avem o somnolenţă-n oase

Şi-o zeflemea de prost fudul.

 

 

Ceac-pac! Dar la reluări de faze

Parcă ne mai trezim puţin

N-avem profil de kamikaze

Tiparul nostru-i byzantin.

 

 

Apocalipsa furtunoasă

Îi sperie pe pământeni…

Pe noi nu ne-o găsi acasă

Vom fi la meci, sau la pomeni.

 

 

Aceasta, poate, ne e soarta

S-o tragem şi pe asta-n piepţi

N-aveţi decât să-nchideţi poarta

Dacă tot o face ea pe moarta …

Hai, că românii e deştepţi!

 

Pilule destresante

Am găsit un bileţel pe frigider: „Nu mai merge! Nu mai suport! Plec la mama!”. Am deschis frigiderul şi mergea perfect! Cine să le mai înţeleagă pe femei?!

– Iubitule, am slăbit 2 kg!

– Te-ai demachiat?

Când a venit amantul, a văzut tot blocul, dar când au intrat hoţii, toţi dormeau!

Sânii sunt dovada clară că şi bărbaţii se pot concentra la două lucruri în acelaşi timp.

N.B. 3. O corală, Armonia, a Arhiepiscopiei Tomis de talie mondială! Ce Carusso, ce Pavarotti! Ascultaţi de ziua Eminescului pe:

 http://mcppress.ro/forum/viewtopic.php?id=8839

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBUREAC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 20 iunie 2015

Impresii de la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – 28 iunie 1940”

Pe când la Bucureşti apatrizi gen Boia sau Patapievici pun la îndoială nu numai rădăcinile milenare ale înaintaşilor geto-daci, dar şi existenţa actualei României, Chişinăul trage clopotele, demonstrând că nimic din ce-i românesc nu piere. Astfel, pe 12-13 iunie, în incinta Bibliotecii Municipale „B.P. Haşdeu” din Chişinău şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – 28 iunie 1940” şi lansarea volumului „Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – 1940” (studiu şi culegere de documente îngrijite de Mihai Taşcă şi Wolfram Niess, coordonator – dr. Vasile Şoimaru, designer S. Zamşa; Editura Cartea Juridică, Ed. SEREBIA, 2015).

După mai bine de 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812 şi 75 de ani de la cel din 28 iunie 1940, problema Basarabiei rămâne un subiect tabu pentru oficialii de pe ambele maluri ale Prutului, de ea ocupându-se în continuare, cu multă osârdie, falsificatorii de hărţi şi de istorie.

Neglijându-se drama basarabenilor, se loveşte în sufletul poporului român ca ansamblu, după atâţia ani de înstrăinare Basarabia continuând să se zbată între românism şi rusificare, între supravieţuire şi adevăr istoric. În chiar timpul conferinţei internaţionale, la Chişinău, redevenit parcă centru de gubernie rusească, se sărbătorea nestingherit, cu mult fast şi penibile excese, Ziua Rusiei.

Desfăşurată sub auspiciile Institutului de Studiul Arhivelor, Fundaţia Culturală „Memoria”, Filiala Argeş, Institutul de Istorie Socială „Pro Memoria” şi Biblioteca Municipală „B.P. Haşdeu” din Chişinău, cu participarea unor istorici notorii şi personalităţi din arealul românesc, între care Ioan Agrigoroaiei (Iaşi), Anton Moraru, Nicolae Osmochescu, Anatol Petrencu, Ion Şişcanu, Mihai Taşcă, Vasile Şoimaru, Elena Aramă, Viorica Cemârtan-Olaru, Romeo Cemârtan, Gheorghe Palade, Daniela Buga, Vlad Pohilă (Chişinău), Lidia Pădureac (Bălţi); Marian Zidaru (Constanţa); Petre Dinescu (Râmnicu-Vâlcea), George Damian (Bucureşti); Nicolai Mihailuţa şi Victor Savcenco (Odesa); Wolfram Niess (Germania), conferinţa a scos în vileag noi date dureroase şi netratate privind consecinţele dezastruoase ale Pactului Molotov-Ribbentrop şi ale Protocolului adiţional secret, alianţa sovieto-nazistă şi anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, principiul neretroactivităţii legilor şi impunerea dreptului sovietic în Basarabia după 28 iunie 1940 etc.

După un tedeum oficiat de protoiereul Petru Buburuz în memoria jertfelor ocupaţiei sovietice, moderatorul conferinţei, dr. V. Şoimaru, a dat citire unui mesaj emoţionant din partea refugiatei basarabene, stabilită în Canada, dr. Lia Marian, care şi-a exprimat speranţa că şi această conferinţă va contribui la reîntregirea celor doua maluri de Prut.

Un alt tulburător mesaj a venit de la Piteşti, de la preşedintele Fundaţiei Culturale „Memoria”, Filiala Argeş, coorganizator al manifestării. Dr. prof. Ilie Popa şi-a exprimat dorinţa de a vedea desfăşurarea cu succes a conferinţei ştiinţifico-comemorative din capitala provinciei româneşti sacrificate în vara anului 1940, invocând conlucrarea pe care a avut-o cu un victimizat al sovietizării Basarabiei – Vadim Pirogan. Totodată, dl. Ilie Popa a invitat colegii basarabeni să participle la o apropiată conferinţă consacrată dezvăluirii adevărului despre monstruosul experiment kominternist de la Piteşti, în primul deceniu de după război.

În cuvântul de inaugurare, Elena Butucel, vicedirector al BM „B.P. Hasdeu”, conf. univ. dr Vasile Şoimaru, coordonatorul proiectului „Românii din jurul României” (ASEM), au salutat prezenţa participanţilor la forum, amintind tuturor despre tragedia celor 75 de ani de durere, umilinţele şi teroarea la care au fost supuşi basarabenii, nord-bucovinenii şi herţenii, deportările şi alte chinuri ale populaţiei băştinaşe provocate de către autorităţile sovietice, foametea şi refugiul.

Mesaje de salut au adresat celor prezenţi şi membrii Comitetului organizatoric al conferinţei, Mihai Taşcă, directorul Institutului de Studiul Arhivelor, şi prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, preşedintele Institutului de Istorie Socială „Pro Memoria” (USM), opinând că este de datoria noastră de a lua atitudine, de a spune adevărul despre cel mai odios pact care a trasat hotar pe Prut, de a sensibiliza opinia publică pentru a fi condamnate, de către organismele internaţionale consecinţele acestei cârdăşii a doi dictatori ai sec. XX.

Istoricul Ion Şişcanu, prof. univ., dr. hab., în alocuţiunea sa „Premise false, efecte dezastruoase: Pactul Molotov-Ribbentrop şi Protocolul adiţional secret”, a prezentat noi probe revelatoare privind impactul anexării Basarabiei prin deznaţionalizare acerbă şi jefuire, arestări în masă, deportări, teroare psihologică, cenzură etc. Basarabia a fost ocupată la 28 iunie 1940 ca o consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop, la care s-au adăugat Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, teritorii care nu erau menţionate în Protocolul adiţional secret, dar nici nu au fost vreodată în Rusia, afirmă istoricul.

Despre anexiunea sovietică în memoria colectivă şi în dreptul internaţional a vorbit juristul prof. univ. dr. hab. Nicolae Osmochescu: „Noi tendinţe în doctrina rusă de drept internaţional în raportul drept internaţional-drept naţional”. În opinia sa, negarea existenţei Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop este în interesul multor politicieni ruşi, dar şi organisme internaţionale. Rezoluţia de condamnare a consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop, adoptată de către Congresul Deputaţilor în decembrie 1989, a servit drept catalizator al destrămării Uniunii Sovietice. Negarea existenţei acestui document sau justificarea semnării lui au menirea de a justifica perpetuarea hegemoniei fostei metropole în spaţiul postsovietic. Elitele politice ruse, Putin inclusiv, au avut de-a lungul timpului o atitudine schimbătoare faţă de Pactul Hitler-Stalin. În 2009 Putin spunea că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a reprezentat „o înţelegere pentru rezolvarea unei probleme pe seama altora”. Pe atunci el credea că Protocolul secret al Pactului Hitler-Stalin (prin care Ţările Baltice, o parte din Polonia şi Basarabia urmau să treacă în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice) a fost inacceptabil din punct de vedere moral, iar din punct de vedere politic a fost lipsit de sens, dăunător şi periculos. Recent, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, consideră că nu au existat probleme în Pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop, semnat de URSS cu Germania nazistă în 1939, acord care a condus la al Doilea Război Mondial, generând grave pierderi teritoriale şi umane, inclusiv pentru România. „Nu acceptăm politica Federaţiei Ruse care nu-şi onorează retragerea armatei din Transnistria, aşa cum prevede acordul semnat la summitul OSCE de la Istanbul din 1999”, a mai spus juristul. A suscitat interes lucrarea prof. univ. dr. hab. Anton Moraru, intitulată „Intervenţia militară a URSS împotriva României: 28 iunie-3 iulie 1940”. Autorul se referă la agresiunea sovietică, la imposibilitatea militară a României de a intra în război cu URSS pentru a nu ceda Basarabia, despre victimele imense ale ostaşilor români căzuţi în această perioadă şi lipsa unei istoriografii a românilor privind acest capitol.

Venit de la Iaşi, prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaiei a trăit pe viu tragedia anexării Basarabiei: s-a refugiat cu părinţii peste Prut la doar şapte ani. În alocuţiunea sa „O comemorare necesară: 28 iunie 1940”, face un apel către istorici, oameni de cultură, să promovăm adevărul despre anexarea Basarabiei, oricând şi oriunde, pentru a combate minciuna. Adevărul este un argument incontestabil, dar şi incomod, care nu place multor.

Despre impactul nefast al datei de 28 iunie 1940 a vorbit şi preotul Viorel Cojocaru: „Urmările raptului Basarabiei asupra Bisericii Ortodoxe Române în vara anului 1940”. Doar în câteva luni au fost distruse zeci de biserici, arestaţi preoţi, omorâţi sau deportaţi în Siberia. Au supravieţuit cei refugiaţi peste Prut (între care Vasile Ţepordei, Vasile Roşca); s-a reuşit ca prin minune salvarea unei părţi a cărţilor bisericeşti, a unor obiecte de cult, fiind ascunse de credincioşi.

Un mesaj cutremurător a prezentat magistratul Petre Dinescu din Râmnicu-Vâlcea în alocuţiunea „Judeţul Vâlcea şi refugiaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei în perioada imediată Ultimatului sovietic şi cedărilor teritoriale din iunie 1940”, axată pe 14 volume din Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Vâlcea. „În şase zile, 28 iunie – 3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50762 km2: Basarabia – 44500 km2 şi Nordul Bucovinei – 6262 km2). Arhive de mare valoare, biblioteci publice şi particulare cu sute de mii de volume, mari cantităţi de material feroviar, depozite de muniţii, echipament, zeci de mii de refugiaţi, cu tot atâtea gospodării şi locuinţe şi tot inventarul lor au fost părăsite în câteva ore în faţa ocupantului”, ne informează oratorul.

Despre fărădelegile ocupaţiei sovietice a comunicat în referatul său „Urmările raptului Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa” şi prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu. Anexarea Basarabiei înseamnă mii de destine frânte, atrocităţi, îngrădirea libertăţii de exprimare şi privarea de drepturi umane, a punctat istoricul. „Chiar din primele zile de ocupaţie s-a interzis alfabetul latin, cetăţenia română, locuitorii fiind supuşi legislaţiei unui stat străin, cel sovietic. Basarabenii sunt de îndată jefuiţi, folosiţi ca braţe de muncă ieftină, apoi deportaţi, expuşi represiunilor etc. Cu părere de rău, nu există încă o statistică exhaustivă, completă, ce ar scoate în vileag aceste nelegiuiri”, afirmă A. Petrencu.

O latură mai puţin abordată de istorici a fost cuprinsă în prelegerea „Condiţionările economice, militate şi diplomatice ale României înaintea pierderilor teritoriale din vara anului 1940” , autor George Damian, apreciat istoric şi publicist de la Bucureşti, redactor-şef la ziarul „Adevărul-Moldova”.

Informaţii şi atitudini vizând anexarea Basarabiei au relatat, din unghiul lor de vedere, participanţii la simpozion din Ucraina, Odesa: prof. univ. dr. hab. Nicolai Mihailuţa („Sudul Basarabiei după un an de sovietizare: reflecţii ale băştinaşilor în primele zile de război – iunie 1940”) şi conf. univ. dr. Victor Savcenko („Anticiparea anexării: tentativa puterii bolşevice de a ocupa Basarabia în primăvara anului 1919”). De menţionat că ambii istorici odesiţi sunt discipoli ai istoricului Dinu Ursu, profesor la Universitatea din Odesa, dar originar din Cornova – Ungheni, şi el marcat de drama dezmembrării României, în anii ’40 ai sec. XX.

Despre tragedia zilelor de 27-29 iunie 1940 şi cum s-a desfăşurat istoria „jos”, la nivelul oamenilor care au intrat sub tăvălugul invadării sovietice, a relatat conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, folosind Jurnalul şi alte documente din arhiva consăteanului său, preotul şi istoricul Paul Mihail.

Un discurs impresionant a prezentat istoricul Wolfram Niess din Germania, care, aflându-se la Chişinău pentru a studia în arhive, a vorbit într-o frumoasă română despre „Dulapul cu otravă” al istoriei. Declaraţii ale refugiaţilor basarabeni şi bucovineni din anul 1940”.

Asupra consecinţelor nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov au fost abordate şi în câteva studii de caz, precum: „Represiunile politice în primul an de ocupaţie sovietică (Studiu de caz, judeţul Soroca)”, autor prof. univ. dr. hab. Gheorghe Palade (Chişinău); „Elite deportate la 12-13 iunie 1941 în Kazahstan / Karlag. Studiu de caz”, autor Viorica Olaru-Cemârtan (Chişinău); „Anul 1940 în memorialistica basarabenilor: trăiri, reflecţii, demistificări” de conf. univ. dr. Lidia Pădureac (Bălţi), „Calvarul clerului din Basarabia în primul an de ocupaţie sovietică” (dr. Mihai Taşcă, Institutul de Cercetări Juridice şi Politice, AŞM).

„Săptămâna Roşie” a Basarabiei – din 1940 până azi” este intitulată sugestiv incursiunea scriitorului Vlad Pohilă. Pornind de la eseul-document al scriitorului Paul Goma, martor al refugiului basarabean şi al dramei provocate de pierderea Basarabiei, vorbitorul se referă la comportamentul dedublat al evreilor în acest spaţiu românesc, atunci, în 1940, dar şi mai târziu.

Toate comunicările la conferinţă vor fi publicate într-un volum aparte în toamna acestui an. În cadrul conferinţei a fost vernisată şi o impresionantă expoziţie de fotografii „75 de imagini simbolice din Vatra Românească anexată în 1940”, autor dr. V. Şoimaru. Pe imagini au fost înveşnicite locuri, fapte şi oameni nu numai din provinciile de la răsăritul României ciopârţite în iunie 1940, dar şi din altă zonă nerecuperată – Cadrilaterul (Sudul Dobrogei).

Manifestarea a fost întregită de lansarea unui consistent volum intitulat: „Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutul Herţa – 1940”, conţinând 700 de documente inedite şi studii, pe 1044 p.

În cele două zile ale conferinţei au fost prezentate 23 de comunicări, la care s-au adăugat câteva intervenţii libere, dintre care menţionăm alocuţiunea publicistului Alecu Reniţă, cea a fruntaşului Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” din Piatra-Neamţ, Valeriu Evtuşanu, şi a filosofului prof. univ. dr. de la Academia Militară din Chişinău, Ion Sârbu.

Au fost citite două comunicări ale unor personalităţi ce nu au putut fi prezente din motive obiective: ing. Eugen Statnic de la München, originar din Basarabia, refugiat de urgia bolşevică în 1944; prof. univ. dr. Ilie Popa din jud. Argeş. Conaţionalul nostru din Germania şi-a intitulat comunicarea „Reamintesc. Cuvinte împotriva uitării tragediei anului 1940”, iar coorganizatorul conferinţei de la Piteşti s-a referit la „Alianţa sovieto-nazistă şi anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către Imperiul bolşevic”.

În cea de-a doua zi a conferinţei, paralel cu sesiunea de comunicări, probleme ale dezmembrării României, în 1940, au fost dezbătute în cadrul emisiunii „Istoria în mişcare” de la Radio „Vocea Basarabiei”. La emisiunea moderată de Alecu Reniţă au participat prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, magistrul Petre Dinescu şi jurnalistul Vlad Pohilă.

Organizatorii acestei manifestări ştiinţifico-comemorative – prima, de altfel, la această tristă aniversare – şi-au exprimat sincera gratitudine faţă de toţi care s-au implicat, într-un fel sau altul, în buna desfăşurare a lucrărilor, în primul rând, gazdei – BM „B.P. Hasdeu”, care a pus la dispoziţie superbele spaţii ale Sălii Albe cu Coloane de la parterul Sediului Central; toată recunoştinţa partenerilor media: săptămânalul scriitorilor „Literatura şi arta”, cotidianul „Adevărul-Moldova”, Radio Chişinău-Bucureşti, Radio „Vocea Basarabiei”, telejurnalul „Mesagerul” de la TVM (dna Silvia Hodorogea), portalul de ştiri www.privesc.eu, unde poate fi urmărită o parte a conferinţei (https://www.privesc.eu/arhiva/62236/Conferinta-stiintifica-internationala–75-de-ani-de-la-anexarea-de-catre-URSS-a-Basarabiei–Nordului-Bucovinei-si-Tinutului-Herta – 28-iunie-1940)

 

 

 

Tamara GORINCIOI

Revista „Literatură şi Artă”

Chişinău, Republica Moldova

18 iunie 2015

 

Era o dimineaţă senină de mai şi se anunţa o zi minunată. Familia termină micul dejun şi Paul se pregăti de drum. Iozefa, soţia, spuse că regretă că nu-l poate însoţi, dar tocmai în acea zi bona nu putea veni la serviciu, pe când mama soacră era ţintuită la pat cu o răceala zdravănă.

–   Venim cu toţii, ce zici. Paul protestă. Se ducea la un interviu la Ierusalim şi nu ştia cât va dura.

–   Ne vom plimba în oraş, vom intra într-o cofetărie sau la un film, haide iubitule, ia-ne şi pe noi. Rugămintea n-a fost acceptată.

Iozefa se întuncă puţin, dar înţelese că nu e cazul să insiste. Paul era încordat, puţin nervos, era pentru prima oară că se duce la o întâlnire atât de importantă. Avea ocazia de a primi un serviciu de mare responsabilitate şi un salar mare. Nu putea rata. Se despărţiră niţel supăraţi, Iozefa i-a urat un succes timid şi palid şi cei doi şi-au văzut de treburi. Paul zbură spre Capitală, iar soţia se întoarse la copii, îi luă în braţe pe rând şi le spuse că vor gasi acasă ceva pentru a petrece ziua în mod plăcut.

Asta a fost dimineaţa. Pe la patru, Paul trebuia să se întoarcă. Iozefa s-a gîndit la o cină festivă sau chiar la o ieşire la restaurant. Soţul întârzia şi nici măcar nu suna să spună cum a fost interviul. Iozefa apelă celulalrul, dar răspunsul invariabil era: ,,treceţi pe robot şi lăsaţi mesajul”. Femeia nu înţelegea. Să se fi prelungit întâlnirea, să fi plecat undeva, nu obişnuia. Erau în legătură totodeauna şi se informau reciproc dacă interveneau schimbări. Iozefa se simţea dezarmată, supărată, neştiind cui să se adreseze, unde să-l caute pe domnul soţ. Trecură în tensiunea aceasta câteva ore, când primi un anunţ de la spitalul Ichilov că Paul Kolman este internat acolo la terapia intensivă. A suferit un accident rutier şi e grav rănit. Iozefa primi un şoc. Luă copiii şi plecă la spital. De la intrare i se spuses că nu poate să-şi vadă soţul. abia a ieşit de la operaie şi este izolat într-o secţie specială a terapiei intensive.

–   Trebuie să-l văd. O soră apăru din pămînt, o luă de braț şi o conduse la un mic birou pentru a o calma. Copiii erau şi ei foarte speriaţi deşi nu ştiau excat ce s-a întâmplat. Doamnei i s-a administrat un calman puternic şi fu rugată să asculte povestea pe care sora deja o ştia.

–    Se întorcea de la Ierusalim spre Tel-Aviv, rula liniştit pe banda sa, când o camionetă care venea din sens opus deraiă şi se ciocni frontal cu maşina lui Paul. Izbitura a fost atât de puternică încât maşina s-a deplasat câţiva metri spre marginea şoselei, apoi s-a răsturnat într-o vale. Salvarea chemată la faţa locului s-a îngrozit de dimensiunea accidentului. Paul era aproape zdrobit, neputând fi scos decât după ce o echipă chemată de la centru a operat o descarcerare. Dus în grabă la spital, rănitul a fost dus direct în sala de operație. Avea lovituri pe tot corpul, bazinul a suferit cele mai cumplite răni, dar şi capul. Paul se afla în comă de gradul trei. Unii din medici nu-i dădeau nicio şansă de supravieţuire.

–   Când în fine Iozefa năvăli în camera rănitului, a rămas tablou. Nu-şi recunoscu bărbatul. Practic era într-o carcasă metalică, bandajat din creştet până-n tălpi. Respira cu ajutorul unui paratamedical, nu vorbea, era scufundat într-un somn adânc.

–   Nu era nimic de făcut decât să ridice rugăciuni cerului să facă o minune şi să-l salveze pe acest bărbat relativ tânăr, frumos şi foarte înzestrat din punct de vedere intelectual. Iozefa n-a fost lăsată să mai urce la volan, s-a comandat un taxi, rămănând ca maşina ei să fie adusă acasă de un salariat al spitalului. Pătrunse în apartament  împleticită, distrusă,  dezorientată, aproape de leşin. Copiii s-au dus singuri la culcare, iar ea a rămas în salon pe o canapea, cu ochii plutind de lacrimi, neştiind dacă mai e cazul să trăiască ori să se sinucidă. Cuplul acesta era atât de  sudat încât o clipă nu s-a gândit că va interveni un accident care parctic să-i despartă.

–   După luni de zile de recuperare, Paul deschise ochii, revni din comă, dar picioarele erau imobile şi chiar restul trupului purta urmele unor răni parcă de nevindecat. Natura l-a ajutat însă ca treptat să mai câştige ici-colea câte un dram de sănătate. A reînvăţat să meargă cu ajutorul cârjelor şi să se folosească de mâini pentru a se alimenta singur. Asta era cea mai  înaltă performanță la care a a ajuns. Picături de fericire alternau cu perioade de somnolenţă şi depresie. Medicii au făcut tot ce era omenesc, dar asta nu era destul. Bărbatul acesta avea nevoie de mult mai mult. Printr-un ajutor bănesc special, Paul a ajuns la o clinică de recuperarre în America. A stat aici un an. Ceva-ceva s-a mai îndreptat, dar nici acum nu se putea deplasa decât cu ajutorul unui scaun cu rotile. Psihic revenise, Era optimist, zâmbitor, rănile feţii s-au vinecat, braţul drept se mişca în voie, deci speanţele au renăscut şi omul s-a întors acasă. Iozefa îl veghea zi şi noapte. Foştii iubiţi au regăsit ceva din  trecutul lor sublim, dar încă multe lipseaua. Într-un moment poetic şi excitant, credeau că se pot topi unul în altul pentru o partidă de amor. Dezamăgire profundă. Paul era impotent. Această revelaţie a declanşat drama care mai apoi a stârnit atâtea suferinţe şi derapaje.

În ciuda situaţie stranii şi greu de suportat, Iozefa simţea nevoia de o reacţie sexuală, dacă nu aşa cum a fost, dar ceva asemănător. Îşi permise să discute chestiunea cu Paul. Fără succes. Bărbatul o înţelegea, dar nu o putea ajuta. Femeia încerca să se resemneze, însă trupul ei văduvit de dragoste îşi cerea drepturile. A făcut o socoteală simplă şi chiar îi spuse soţului pe un ton de glumă:

–   Ştii, am numărat lunile care au trecut de la acel stupid accident. O mie şi una de nopţi au trecut fără să facem dragoste.

–   E un basm trist şi apăsător, zise bărbatul. Trebuie să ne gîndim la o soluţie.

–   Care? Nu e niciuna, doar să inventezi un bărbat invizibil. Să mă posede, fără să-l vezi şi fără să-l văd, apoi să-şi reintre în lumea umbrelor. Există aşa ceva?

–   Nu, dar cum ai spus, putem să-l inventăm. Râseră amar, fără poftă. Gluma n-avea pic de haz.

–   Copiii creşteau, au început a merge la şcoală, mama se ocupa de ei ca şi de soţ în egalîă măsură. De multe ori se simţea istovită şi abia aştepa să se culce. Viaţa ei a luat o turnură neaşteptată. Bucuriile chiar cele mici au dispărut, grija pentru Paul lua proporţii pentru că nicio terapie nu mai ajuta, nu aducea niciun progres. Neputinţa, starea asta de chin într-un scaun de rotile, îl făcea nervos şi abătut. Depresia o atingea şi pe ea. Erau zile când nu scoteau o vorbă, treceau prin timp ca doi nefericiţi, pedepsiţi de un destin nemilos. Iozefa voia de ma muilte ori să dispară de acasă şi să nu se mai întoarcă. Era la capătul puterilor şi nu se ivea de niciunde un fir de lumină. În plus, simţea nevoia unui bărbat, avea nevoie de iubire şi nu doar trupească.

–   Când Paul i-a propus să diovorţeze, ea primi parcă o palmă. Nu se gîndise atât de departe.

–   Atunci caută-ţi un amant. Îmi voi închide ochii, îmi voi astupa urechile, voi încerca să trec peste orice pentru tine, pentru un dram de fericire fără de care ştiu că nu poţi supravieţui. Iozefa a cedat. S-a dus la un birou care mijlocea căsătorii. Spuse că are o soră văduvă şi caută pentru ea un bărbat. Ca din pământ răsăriră sute de fotografii şi filmuleţe. Bărbaţi de toate vârstele şi toate mărimile, tineri, maturi, bătrâni, frumoşi, urâţi, rasasţi, neciopliţi o priveau cu o anume lăcomie, dar ea nu se putea hotărî. Nu se vedea combinată cu niciunul. Se-ntoarse acasă şi spuse lui Paul că nu există niciun bărbat liber pe planetă, trebuind să poarte mai departe jugul singurătăţii şi al frustrării. Râse în sinea ei. Cum a ajuns de jos, de umilă, de unde se afla până nu de mult pe piscul iubirii şi al fericii conjugale.

 ***

Cum spune proverbul: nu aduce anul ce aduce ceasul. Aflându-se într-o zi la farmacia lor din cartier pentru nişte medicamente, l-a întâlnit pe Sergiu, un bărbat cam de vârsta lui Paul şi chiar semănând puţin cu el. Ştia că e divorţat, singur, dar nu ştia că e în căutarea unei noi tovarăşe de viaţă. Vorbiră de una de alta, se priviră cu un anume interes şi bărbatul îi propuse să aştepte puţin pentru că tocmai era ora de închidere şi vrea s-o conducă acasă. Acesta a fost începutul neproiectat, necăutat al unei relaţii care mai apoi se consolidă şi rezolvă într-un chip aproape rezonabil o chestiune care părea de nesolţionat. Sergiu avea două zile libere pe săptămână: miercuri şi sâmbătă. În aceste zile Iozefa putea veni la el pe ascuns şi să plece tot aşa. Paul nu ştia încă nimic. Femeia găsea totdeauna un pretext plauzibil, dispărea pentru o oră-două, revenea satisfăcută, luminată, bine-dispusă. Toate acestea nu putea fi ascunse pe termen lung. Paul deşi nu vedea, simţea o schimbare. Iozefa nu se mai plângea de nimic, părea resemnată, dar în culise trăia o altă viaţă, nepermisă legal, dar admisă moral.

Ca orice secret şi acesta fu în cele din urmă descoperit. Paul îi spuse într-o zi:

–   E totul în regulă? Ţi-ai găsit omul?

–   Iozefa care era atât de discretă, rămase blocată. Nu răspunse decât atunci când soţul reveni cu întrebarea, adăugând:

–   M-aş bucura sincer pentru tine. N-are rost să te prefaci. Citesc pe faţa ta schimbarea. Iozefa recunoscu tot adevărul, dar nu divulgă numele amantului.

–   Tu m-ai îndemnat. Tu ai dorit această legătură şi aud acum cu surprindere că eşti fericit pentru mine. Este chiar aşa? Să te cred?

–   Bineînţeles. Eu nu mai sânt decît un schelet rigid, aproape fără viaţă, pe când tu eşti în puteri, trăieşti, doreşti, ai dreptul să te bucuri de ceea ce viaţa îţi mai poate oferi. Iozefa i-a căzut în braţe şi a început să plângă. „ Eşti cel mai minunat om din lume. Niciun alt soţ în situaţia ta, n-ar fi de acord să trăiască cu o femeie care-şi petrece clipele sublime în braţele altuia. Cum de poţi fi atât de generos? Nu înţeleg. Paul tăcu semnificativ. Sau e doar un joc?

Iozefa se simţea vinovată şi hotărî să pună capăt legăturii păcătoase cu Sergiu. La prima întrevedere, i-a spus acestuia cum stau lucrurile, că regretă tot ce a făcut, deşi avea libertate şi aprobare din partea soţului. Nu mai poate continua această viaţă dublă, îl roagă să nu se supere, să o înţeleagă şi să accepte despărţirea fără scene dramatice. Sergiu o privea şi parcă nu înţelegea ce s-a întâmplat. De ce era nevoie ca ea să mărtuisească soţului această trădare de vreme ce nimeni  nu bănuia nimic şi nimeni n-avea dreptul să-i ceară socoteală.

–   Sufleul meu tremura de câte ori veneam la tine şi tremura şi mai tare când mă întorceam acasă. Parcă un ochi străin mă vedea, mă urmărea şi mă condamna. Iartă-mă, te rog. Fii rezonabil, eu îi aparţin doar lui. Îl luă pe Sergiu în braţe şi-şi culcă faţa pe umărul lui. Bărbatul deşi tăcea, ochii lui vorbeau. Plângea în hohote, cum nu făcuse niciodată. Iozefa îi şterse lacrimile cu mâneca bluzei de mătase. „Ce s-a întâmplat?”” Nu pot să-ţi povestesc, credeam că o aventură trecătoare, dar cu timpul m-am îndrăgostit de tine şi azi mă simt ca unul care a pierdut singura comoară pe care a avut-o. Fără tine, viaţa mea nu mai valorează un ban”.  Iozefa înţelegea ce se petrecea în sufletul acestui om. Ea însăşi se îndrăgosti de el şi nu ştia cum va fi viaţa ei de aici înainte. De unul dintre cei doi bărbaţi trebuie să se rupă definitiv, dar nu ştia cum. Întoarsă acasă, povesti lui Paul că a terminat cu amantul, i-a spus că această dublă viaţă nu e pentru ea.

–   – Ai greşit a spus soţul. N-ai fost sinceră. Vreme îndelungată aţi trăit împreună şi ne-a fost bine la toţi trei.

–   Totul are o limită, zise ea pe un ton neutru. Nu mă pot împărţi în două, cel puţin nu pentru totdeauna. A fost cea a fost, mergem mai departe. Nu spunea întregul adevăr. A lăsat în suferinţă un om care merita doar respect şi iubire. A provocat o rană acolo unde trebuia să aline şi să dăruie.

 ***

Atmosfera apăsătoare de dinainte a reveni în casa soţilor Kplman.  Rutina a luat locul unei anumite agitaţii familiare, neliniştea, nervozitatea spontană au perturbat calmul deja instalate, viaţa nu era viaţă. Şi nu se arăta la orizont nicio nouă schimbare. Aşa trecură cîteva săptămîni. Iozefa îl ocolea cu bună ştiinţă pe Sergiu, iar acesta o   căuta cu insistenţă. Uneori noaptea târziu o suna la mobil, şoptindu-i la ureche vorbe de iubire. Paul care auzea frânturi din discuţie uneori tăcea morocănos, alteori întreba cine era? „Sergiu, izbucnea Iozefa, cine altul. Mă pisează şi mă chinuie. Nu se poate domoli. L-am rugat de atâtea ori să înceteze, legătura noastră este închisă, nu înţelege. Ce să fac?

–   Şi tu te gîndeşti la el, voia să ştie Paul

–   Uneori, păcătuiesc oare şi prin asta?

 ***

Întro zi de luni, când Iozefa s-a întors de la cumpărături, nu-l găsi pe Paul acasă. Sună imediat la salvare, întrebă de el, nu se ştia nimic. Descoperi pe masă un plic şi o scrisoare. Paul o anunţa că a găsit o clinică nouă de recuperrare şi s-a internat acolo. Cere să nu fie căutat şi deranjat. Pe Iozefa o apucă isteria. Dădu telefoane la toate clinicile de acest gen, Paul nu era. Intrase parcă în pămînt. I-a trecut prin cap cea mai cumplită idee: omul s-a sinucis. Poliţia a fost contactată, nu s-a găsit nicăieri niciun cadavru. Fu chemat la telefon Sergiu.

–   Doar tu eşti vinovat, strigă Iozefa în receptor. Răul e din cauza ta. Pentru că nu te-ai astîmpărat, mă căutai noaptea, îmi spuneai cuvinte pe care le auzea şi el. Sergiu se apăra. Inutil.

Abia a treia zi, Paul o sună pe navestă-sa, îi explică motivul pentru care a plecat şi preciză că de fapt, se află la un azil pentru infirmi. Nu spuse exact unde, nu mai dorea nici o legătura cu familia. Nici pe copii nu-i mai dorea. Se scufundă în durere şi nu mai voia să iasă din ea.

Cu timpul, Sergiu se mută la Iozefa, copii s-au acomodat greu cu prezenţa lui, şoaptele târgului scorneau tot felul de poveşti care mai de care mai fanteziste, dar Iozefa, sleită de puteri şi golită de sentimente, se prefăcea indiferentă, resemnată, socotind că destinul i-a adus nenorocirea, şi tot el o mai loveşte, din când în când, pentru a-i aminti că nici măcar în dragoste nu este permis vreun abuz.

 HARRY ROSS

Israel

,,Mă aflu în mâinile dansului pe care m-am hotărât să-l slujesc toată viaţa“. (I.C. Vasiliu)

12 iunie 1931 se năştea la Voineşti-Covasna unul dintre cei mai importanţi coregrafi ai dansului popular autentic românesc şi fondatorul cursurilor de dans sportiv din Romania.

Ioan Corneliu Vasiliu la început a fost dansator, mai apoi profesor de dans şi coregraf pentru jocurile populare, cele mai multe culese de el din zona Transilvaniei,  la Teatrul Muzical din Braşov (astăzi Opera – Braşov) şi la Casa de Cultura Reduta (unde am fost nu numai colegi, ci şi pianista lui la dansurile folclorice şi de caracter).

În 1988 înfiinţează cursurile de dans Spotiv (societate), făcându-se cunoscut în întreaga ţară prin stilul său unic de a preda activ şi educativ dansurile latino şi standard. Stilul său desăvârşit  şi-a pus amprenta în lumea dansurilor prin talentul său remarcabil, prin creativitatea sa, dinamică, temporile şi combinaţiile de ritmuri adecvate muzicii.

În comparaţie cu colegii săi de generaţie a fost atras deopotrivă atât de dansul popular românesc, cât şi de cel sportiv participânând neobosit şi ca cercetător de referinţa cu două volume importante: „Trei suite de jocuri populare ardeleneşti“ (1966) şi „Curs de dans“ (1991).

Ioan Corneliu Vasiliu a fost cel care a păstorit la Braşov tineri care au dorit să descopere dansul şi a reuşit să imprime discipolilor săi pasiunea pentru dans, unii încercând să menţina o „părticică“ din universul creeat de „Maestrul“, iar altora le-a fost de folos în viaţă.

La Festivalul Romain folklore fest din decembrie 2014 de la Londra s-a decernat PREMIUL ONORIFIC „IOAN CORNELIU VASILIU“ pentru conservarea şi promovarea folclorului românesc. Talentul, originalitatea şi creativitatea au fost cele care i-au adus succesul!

Dr. Corina UNGUREANU-KISS

iunie. 2015 

Germania

 

Ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta?

Însă odată întoarsă și ultima pagină, odată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe tine, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidență. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, ca să ne dăm seama cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se numără, la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceala ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credință, de la tragedie la triumf.

Speranța înfloreste în suflet de copil

Cortina este dată la o parte în ajunul sărbătorii de Crăciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea sa că această comuniune este posibilă. „Dar tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.

Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorința de a se schimba, dar în momentul în care împărtășeste aceste gânduri cu soțul ei, “el, prea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această dată, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranță pâlpâie neîncetat, pentru că€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.

Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită

Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai puțin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania. Vă spun eu, povestea Laurenția, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul ăsta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalţi”. Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.

Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranță să își revadă mama, va alerga din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad. Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul său nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.

Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data aceasta, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluzie: €”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credință.

 

Teodora-Sorina Cotrău

Oradea, România