Cuvânt și iubire

Mircea Radu Iacoban

TRĂIM O SINGURĂ DATĂ

   Cu puţin timp în urmă, când l-am felicitat pe prietenul Mircea Radu Iacoban la împlinirea vârstei de 75 de ani, el mi-a răspuns glumind:

   – 75? Cum de s-a întâmplat? Probabil că nu am fost atent!

   Teoretic ar fi fost posibil să-i scape “amănuntul” pentru că M.R.I. este şi a fost întotdeauna un om foarte ocupat. Cu aproape de toate. Suntem prieteni de când aveam amândoi 16 ani şi oricât m-aş strădui, nu reuşesc să înregistrez multiplele activităţi ale sale. Nu împlinise 20 de ani şi transmitea la radio meciurile de fotbal ale echipei nationale, însoţind-o şi peste hotare. A publicat prima sa carte fiind student. A fost responsabilul subredacţiei revistei “Viaţa studenţească”, dar şi conducătorul cenaclului literar al studenţilor ieşeni (din care făceau parte Marin Sorescu si alţi câţiva printre care şi…eu). A fost unul din ctitorii revistelor “Iaşului literar” şi “Convorbiri literare” în format actual, secretarul de redacţie al revistei “Cronica” şi vreme de aproape două decenii secretarul filialei Uniunii Scriitorilor. Iacoban a înfiinţat şi a fost primul director al Editurii “Junimea”, prozator (oare câte romane şi culegeri de proza scurtă s-au adunat?), dramaturg, autor de scenarii de film şi de teatru radiofonic, redactor de carte (la cărţile altora), membru în juriile unor concursuri literare, corespondent pe frontul din Transnistria. A condus timp de unsprezece ani Teatrul Naţional din Iaşi şi alţi ani, până la pensionare, Teatrul pentru tineret “Luceafărul”. Continuă să publice romane, scenarii, schiţe şi să deţină de ani de zile o tableta jurnalistică, cu apariţia de trei ori pe săptămână la un cotidian.

   Nu am terminat. Mircea Radu Iacoban are şi…timp liber. Joacă şah frecvent, este vânător şi pescar amator (destul de ghinionist), îl preocupă fotbalul, călătoreşte mult şi revine des în Bucovina de care, presupun, e îndrăgostit. Îl interesează pictura, medicina, muzica cultă, gastronomia, istoria şi nu ştiu când găseşte timp să cutreiere pădurile în căutare de hribi şi mânătărci.

   Şi uite aşa s-a întâmplat că… nu a fost atent cum au trecut anii! Dar în ziua aniversării, a fost lansat încă un volum de M.R.I.  Întitulat “Trăim o singură data”. Cartea, numărând aproape 700 de pagini, este un jurnal cuprinzând notaţii ale autorului pe o perioadă semnificativă, din anul 2004 până la sfârşitul anului 2014. Cu ochiul atent al gazetarului născut, cu sensibilitatea scriitorului, cu spiritul critic al…criticului, cu umorul omului de bun gust, sunt notate fapte, idei, situaţii care crează imaginea caleidoscopică a perioadei.

   “Te sinucizi”, l-au avertizat prietenii care au aflat de intenţia de a publica jurnalul, “vei irita şi-n dreapta, şi-n stânga”… Dar nu e Iacoban omul care să se teamă de reacţiile autorităţilor sau ale celor (mulţi) pomeniţi în Jurnal.  Rânduite într-o specie literară a genului memorialistic, notaţiile pertinente ale autorului au ieşit în lume, punând uneori în umbră scrierile de ficţiune ale altora. Iacoban îşi numeşte noua carte “un jurnal polemic”. Asumându-şi riscul să irite persoane, să zdruncine rutina, să pună întrebări incomode, dar şi să propună soluţii inteligente, Jurnalul lui Iacoban reuşeşte să fie o scriere interesantă şi adevărată, o lectură pasionantă şi, de ce nu?, instructivă.

Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

„Sensul vieţii îl văd în creaţie, iar creaţia este de sine stătătoare şi infinită!”

MAXIM GORKI

Despre Maxim Gorki, scriitorul Leonid Leonov, citat de Galina Maievschi, scria aşa: „Cu toate că acest om aparţine integral Rusiei, el nu aparţine nici unei ţări, nici unei naţiuni. Patria lui e pământul, naţiunea lui e omenirea.” Am sentimentul plenar că şi despre Maya Plisetskaya se poate spune exact la fel. O forţă a naturii unică răsărită din fibra spiritului slav, ca o datorie a acestuia din urmă de a înlocui definitiv cuvântul rostit cu umbra infinită şi nobilă a mişcării, dar şi o uluitoare lecţie de a descifra sensuri prin arta plină de graţie a dansului clasic. Soliditatea filozofiei supreme a momentului Maya poate fi definită plecând şi de la faptul că a trasa cu toată fiinţa prin aer tablouri diafane de lumină, ridicându-te până în punctul de dincolo de magia născută de pensula oricărui pictor renumit, înseamnă, pur şi simplu, totul, un tot de natură tragică şi, deopotrivă, solemnă, care lasă definitiv în urmă ceaţa de un pământiu neliniştitor a istoriei circumstanţiale. Personal, am regăsit întotdeauna în armonia interpretării sale scenice sensibilitatea nedisimulată literar a sufletului gorkian. Căci Plisetskaya şi Alexei Maximovici s-au intersectat în viziunea mea exact în punctul unde umanitatea îşi atinge, în sfârşit purificată prin suferinţă, apogeul propriei demnităţi. Şi cum s-ar putea aşeza mai bine în cuvinte linia vieţii celor doi creatori, care au substanţializat prin lucrarea lor cultura şi arta lumii, decât, vorba lui Leonov, sub aspectul unui miraculos „drum către stele”, o traiectorie concretă ce ascunde în necuprinderea ei spectaculoasă transfigurarea vizibilă a durerii personale într-o estetică superioară a patimii fireşti de a exista?!… De a exista însă nu oricum, ci totalmente altfel, aidoma unui arbore înalt şi fără vârstă, prin colbul colţuros şi dens al acestei enigmatice lumi a Pământului.

Figură statuară a baletului mondial, interpreta dublei partituri ceaikovskiene din „Lacul lebedelor” a reuşit să rescrie în cu totul şi cu totul alţi termeni arhitectura complexă a sentimentelor şi a muzicii sufletului rus şi, până la urmă, universal. Fiindcă, precum autorul „Azilului de noapte” a aşezat în centrul universului său dramaturgic Omul cu toate reflecţiile lui neutopice despre ontos ca expresie fundamentală a dialogului lăuntric şi, bineînţeles, a celui interuman, Maya a reuşit să pătrundă cu o nesfârşită delicateţe dincolo, „în infinitul unic” (G. Maievski) al vieţii fiecărui rol, oferindu-i acestuia, în fiecare moment de descătuşare febrilă din chingile eului convenţional, un statut indiscutabil aparte. Prin farmecul fără de cusur al trupului ei străbătut de lumină, Plisetskaya a resemantizat conştient graţia mişcărilor scenice de o asemenea manieră vizionară, că nu te poţi duce cu gândul decât la amplitudinea generoasă a zvâcnetului ei interior. Cu alte cuvinte, acest Orfeu slav, care a învins cu stăruinţă negura deasă din infern, nu s-a întâlnit deloc degeaba cu planeta Pământ. Trecerea ei longevivă prin arta dansului a ajutat-o să-şi alcătuiască din vreme un univers propriu de exprimare, ce seamănă, fără-ndoială, cu o pereche de aripi albe dematerializând, într-un mod inefabil aproape rilkean, norii. Şi nu e vorba aici despre o figură de stil aleasă strict conjunctural, pentru că interpreta Teatrului Mare din Moscova reprezintă ea însăşi, prin ameţitoarea perspectivă oferită întruchipării oricărui personaj, forma cea mai fidelă a zborului însuşi, plutind angelic deasupra scândurii vechi a spaţiului scenic, ca şi cum numai acolo, în aerul tare al înălţimii, avea puterea să reprezinte diafan, cu ajutorul corporalităţii, incorporabila metafizică a lumilor visate de compozitor. Zborul Mayei a fost mereu unul tăcut şi sincer, construit cu delicateţe, poeticitate, inteligenţă şi chiar fast princiar.

A fost întotdeauna atâta feerie în dimensiunea mai mult ca perfectă a baletului rus, indiferent de numele interpretului respectiv, că nu ţi se poate naşte în suflet decât o percepţie complet atipică în raport cu arta ca formă de redescoperire a sensurilor multiple ale umanităţii, anume aceea că timpul ca „realitate foarte reală”, dacă e să ne apelăm la tipicul de gândire kantian, are constant tendinţa să îşi oprească, în acest caz, secunda în loc. Motivul e unul fără precedent: marele artist al Rusiei a ştiut să comunice mereu dincolo de cuvinte cu lumea căreia i se adresează şi căreia îi caută, necontenit, rostul. Plisetskaya a întărit, la rându-i, cu precădere acest principiu specific spaţiului său natal. Şi, aşa precum drumul Lunii noaptea îşi urmează în taină linia sa predestinată, poemul din necuvinte al Mayei transformă, printr-un dramatism ce depăşeşte barierele cotidianului obişnuit, corpul fizic al artistului, împingându-i, asemenea lui Brâncuşi, limitele individuale până la esenţa primară din momentul divin al Facerii. Plisetskaya a invitat întotdeauna lumea să pătrundă cu privirea dincolo de ceea ce legenda străveche a lăsat să se înţeleagă. Glasul ei mut a vibrat cu o puternicie nebănuită în sufletul lumii, anulând măcar pentru moment din conştiinţa socială inestetismul urii fără fond. De fapt, până la urmă, în integralitatea creaţiei sale, edificiul unic al Mayei se identifică în toată splendoarea lui cu marea artă şi cultură a poporului rus, căci variile pricini războinice circumstanţiale nu vor putea reuşi niciodată să anuleze din Pantheonul universal al valorilor atomul acela viu, care naşte vizibil perfecţiune şi identitate.

Baletul Mayei Plisetskaya a fost o permanentă invitaţie la iubire adresată umanităţii. Exact ca în Zaratustra nietzscheană, lumea ei se defineşte ca o imagine completă a desăvârşirii, un adevărat strigăt al gloriei solare, parafrazându-l pe Edgar Papu, menit să arunce în lături crusta tuturor conştiinţelor întunecate din timpul mitic anterior parcurs. În tablourile sale scenice, prinţesa-lebădă şi trandafirul au avut întotdeauna rolul principal. Şi nu greşim deloc dacă afirmăm că Maya era alcătuită, ca orice artist de seamă al lumii, nu din carne şi oase asemenea oricărei făpturi telurice, ci, cu Voie divină, din suflet şi pulbere de stele. Până şi moartea s-a retras cu umilinţă mai mulţi paşi în spate pentru a-şi încălca voit menirea ancestrală. La fel ca şi Gorki, Archipova, Bulgakov, Turgheniev, Levko, Şaliapin, Cehov, Puşkin, Tolstoi, Soljeniţîn, Lermontov, Esenin, Andreev, Ceaikovski şi atâţia alţi iluştri „copii ai soarelui”, Plisetskaya a definit cu prisosinţă, în felul său, structura divină a spiritului omenesc. Mă gândesc, deseori, că această interpretă a patriei dostoievskiene a reuşit să metamorfozeze plenar dansul clasic, imaginile picturale de o rarisimă frumuseţe şi sensibilitate născute din unduirea simetrică a propriului trup – veritabile poeme dramatice de un farmec deosebit – grăind de la sine. Prin influenţa „vocii” ei corporale cu ambitus generos, o zi obişnuită din viaţa oricărui Ivan Denisovici Şuhov sau a oricărei Liubov Andreevna Ranevskaia poate căpăta oricând, dintr-o dată, o altă semantică revelatorie. Pentru toţi, Maya a făcut ca livada de vişini să existe cu adevărat în realitate, zgomotul metalic al neiubirii să înceteze definitiv, iar cuvintele personajului gorkian Kleşci, cum că „Aici lumea n-are nici cinste, nici conştiinţă.”, să pară că n-au fost rostite în mod concret niciodată. Большое спасибо, MAЙЯ!…       

Magdalena ALBU

Bucureşti

4 mai 2015

Nu ştiu de fapt care din acestea primează: frumuseţea sau exuberanţa. Poate ambele sînt egale. Vorbesc evident de  prezenţa neobişnuită a unei fete printre noi.

S-a întîmplat în anii de liceu, cînd eram colegi. Nu era o elevă eminentă, totuşi primea note mari şi noi toţi o invidiam.

Timpul a trecut, ea a dispărut nu ştiu unde. Într-un oraş mare, oamenii se eclipsează şi rar se întîlnesc. Eu n-am întîlnit-o pe Nurit ani întregi. Am şi uitat-o. Dar destinul mi-a adus-o în cale, tocmai cînd nu mă aşteptam. Mergeam pe bulevardul Rotchild, cînd văd venind din partea opusă o doamnă cu trei copii după ea, total absentă la cei din jur. La un moment dat, se opreşte şi priveşte înapoi. Un domn, ceva mai înalt şi maii matur decît ea, îmbrăcat în negru, venea zburînd, cu un ziar ebraic în mînă. Cînd se apropie destul, ea porni mai departe.

–  Nurit, o strig eu de parcă ieri ne-am fi despărţit. Nurit!!! Nu mă aude sau mă ignoră şi merge mai departe. Vreau s-o opresc, e imposibil. Mă răzgîndesc şi stau locului. Poate o confund, nu e Nurit. De fapt, are o cu totul altă înfăţişare. S-a tuns chilug şi şi-a acoperit capul cu o băsmăluţă. Purta o rochie lungă, deschisă la culoare şi nu avea nimic din acea exuberanţă care cîndva ne uimea. Nefardată, sobră, rigidă, îngîndurată, mergea, avînd grijă să nu  piardă pe vreunul din copii. M-am ţinut după ea, am văzut casa în care a intrat, am vrut să intru şi eu, dar poarta se închisese şi am rămas afară. Mă simţeam ca un cîine bătut şi alungat. Descumpănit, neajutorat, priveam spre un geam, crezînd naiv că ea va apare şi-mi va face un semn.

      M-am înşelat Apoi m-am gîndit: la ce bun s-o mai întîlnesc. Între noi n-a fost nimic decît o relaţie de şcolari şi un pic de tandreţe. Ce s-o fi întîmplat cu ea? Asta mă interesa. Desigur s-a măritat cu un tip religios şi s-a întors şi ea la credinţă, adică la învăţăturile Thorei. Frumos. Emoţionant. De aplaudat. Parcă nu se potriveşte totuşi cu temperamentul ei de rebelă. Ceva, un mister se ascunde aici şi eu trebuie neapărat să-l aflu.

N-aveam cum. NU-i ştiam telefonul, nici măcar numele de familie după soţ. Nu-mi aminteam de nimeni din apropiaţii ei. Toţi s-au împrăştiat care încotro, de unde să-i mai iei?

Ce dă Dumnezeu? Într-o zi, văd la un supermarket un bărbat îmbrăcat la fel ca soţul lui Nurit, cu o barbă aproape identică, purtînd pălărie şi ochelari. Mi s-a părut cunoscut. Aştept să termiine cumpărăturile, apoi mă adresez direct:

– Şhalom, Burăch.

– Shalom îmi zice. Ce faci?

– Bine, dar dumneata?

– Slavă Domnului, nu mă plîng.

Burăch nu e altul decît tatăl lui Nurit. Un om ca la şaizeci de ani, dar foarte bine întreţinut. Nu s-a schimbat radical de cînd ne-am cunoscut. Intrăm în vorbă, desigur îi aduc aminte că am fost coleg cu fiică-sa, pe care întîmplător  am văzut-o de curînd  cu soţul şi copiii pe stradă, iar ea nu mi-a dat nicio atenţie.

–  Nu te mira. Este foarte ocupată. Cu învăţătura, cu familia, cu acţiunile de binefacer. N-are timp pentru nimeni. Abia ne vedem din cînd în cînd.

–  S-a întors la credinţă? întreb eu cu oarecare mirare, ştiind că ea şi familia nu făceau parte din categoria aceasta.

Burăch mă ia de braţ, mă duce la casă, plătim cumpărăturile, apoi ieşim în stradă şi acolo îmi povesteşte toată viaţa fetei sale:

–  Îndată după ce a terminat şcoala, s-a măritat cu un tînăr profesor, un pierde vară, dar frumos ca un  zeu. Se iubeau şi toată lumea era a lor. S-au mutat în Ameriica şi au început un trai pe picior mare. Am uitat să-ţi spun că el era fiu de bogătaş, a venit în ţatră  să mai facă nişte bani, dar n-a reuşit şi s-a întors cu cea mai frumoasă dintre evreicele noastre. A zis că nmevasta e o comoară. Omul acesta   risdipea banii fără măsură. A risipit întîi ce a moştenit, apoi a luat  împrumuturi de la bănci, pe care i-a păpat. În final, a ajuns la închisoare şi fata mea a divorţat de el. S-a întors acasă, distrusă şi depresivă. Un timp, n-a vrut să vorbească cu nimeni, apoi încet îmcet şi-a revenit, a găsit nişte prietene cu care începuse să colinde barurile şi discotecile. Asşa cum se întîmplă în cazuri de astea, s-a apucat de fumat, de băut şi de droguri. Credeam că o pierdem. Se îngrăşase şi nu mai avea somn. Nurit cea frumoasă şi rebelă a devenit o aventurieră şi o decăzută de-i plîngeai de milă. Nu asculta de noi, nici de psihiatrul pe care l-am angajat s-o pună pe linie. Burăch îşi dă pălăria pe ceafă, se şterge de transpiraţie pe frunte şi continuiă:

„M-am dus să consult un rabin pe care mi l-a recomandat un prieten. I-am povestit în ce situaţie cumplită ne aflăm şi cît de disperată este toată familia. M-a ascultat şi mi-a cerut să revin după un timp. Am revenit. Rabinul s-a gîndit la tărăşenia asta păcătoasă şi mi-a spus că e o singură cale pentru Nurit: să se întoarcă la credinţă. Fata, auziond sfatul ce i l-am adus, a făcut o driză de istrerie şi a spus că ea pleacă definitiv de acasă. Vrea să se sinucidă. Imaginează-ţi în ce nebunie ne găseam. Dar pînă la irmă n-a plecat şi nu s-a sinucis. A găsit o prietenă, pe Tzila, cu care s-a înţeles să încerce împreună calea credinţei. A fost o experinenţă cu multe întorsături, părăsiri şi reveniri, dar în final, am reuşit. Mai mult, i-am găsit un soţ, religios şi el, iar fata a făcut copii, azi fiind un model de mamă şi nevastă. Dumnezeu, dacă mă crezi, El personal ne-a ajutat s-o salvăm pe fiinţa asta care părea pierdută.

E o poveste aproape incedibilă şi nu ştiu dacă înţelegi că în viaţa asta, dincolo de mizerii şi rătăceli, mai sînt şi miracole.

Ne-am strîns mîinile, i-am mulţumit lui Burăch de cele istorisite şi l-am rugat să-i transmită lui Nurit toate cele bune din partea mea.

***

După vreo trei săptămîni, am primit un telefon de la Nurit, invitîndu-mă să trec pe la ea. Nu m-am dus. Mi-era greu să o văd într-o postură de femeie încercată de atîtea supărări şi necazuri. Ţineam s-o păstrez în amintire aşa cum era în liceu: tînără, exuberantă, mereu surîzătoare şi puţin nebună. Parcă acesta era adevărata ei personalitate. Trecerea la credinţă probabil a ajutat-o să revină la o viaţă normală, dar a schimbat-o radical. Am văzut-o atunci pe stradă sobră, tristă, absentă.  Aceasta nu mai era colega mea de liceu care, cîndva, ne-a sedus  prin frumuseţe, gingăşie şi o debordantă  cochetărie  cu  viaţa.

Harry Ross

Israel

NU ŞTIU CINE EŞTI

( D-nei Doctor Mihaela Gheorghiu)

Doctore,

împresurat de moarte

ţi-am întâlnit privirea.

Mă trezisem printr-o adiere

de nufăr alb, plutitor

şi-am ştiut că mă vei ajuta să cânt

toate cântecele necântate,

să simt toate ritmurile nejucate…

Doctore,

nu ştiu cine eşti.

Mi-ai lăsat gândul timid

spre frunze albastre,

şi-n rugăciunea mea

tu vei duce apa vie

pentru toţi

cei între naştere

şi înviere.

MĂ UIT SPRE CER

Născându-mă din nou,

Iată-mă!

Am trecut prin furcile unui vis urât.

Neştiută de nimeni,

m-am împresurat în suferinţa-mi mută,

Dar acum, Doamne, mă desfăt

cu darul tău de viaţă nouă,

să pot râde, să pot plânge,

să pot lupta, să trăiesc,

precum în neclintirea lor stâncile.

CELE DOUĂ LUMI

Între viaţă şi moarte

un prag fragil…

Păşesc pe el

în cele două universuri.

Aş mai rămâne în viaţă,

unde e prezentul şi viitorul.

Dincolo…

E timp şi pentru dincolo…

Acolo vom da vămi văzduhului,

pentru popasul veşnic.

Dumnezeu, va avea El grijă de noi!

Ne va ţine de mână

Aici,

Acolo,

O eternitate…

AM RĂMAS ÎN LUMINĂ

Doamne, ce mult lumină

dai acestei lumi în agonie.

Şi însetatei de mine,

mi-au dat să beau din apa vie…

Când sângele a ţâşnit

ca într-un plâns,

m-ai purtat spre lumi necunoscute

ca să o iubesc şi mai tare pe-a mea.

În ea m-am întors, alăturea cu Tine

deasupra cu cerul înseninat.

Ocolisem moartea…

Mariana Gurza

„Vreți să fiți liberi? Fiți uniți pe vecie…uniți, uniți, uniți!”- Friedrich Schiller

   În luna mai anului 2012, am avut prilejul de a vizita frumosul și interesantul oraș Baltimore, unul dintre cele patru aglomerări urbane ale megalopolisului american. Am scris despre această vizită într-unul din articolele mele. Nu m-am dus să fac o investigație socială, m-am dus ca un simplu vizitator, să mă bucur de frumusețile dezvăluite vederii. Mi-am zis atunci: Ce fericit trebuie să fie omul care poate locui în acest oraș!

   Baltimore, destinaţie turistică impresionantă, este un oraș fondat în anul 1729, numit după Lordul irlandez Baltimore – titularul fondator al Colony of Maryland; are un climat subtropical umed, iar Inner Harbor (portul interior) a fost cândva al doilea port de intrare pentru imigranţi în Statele Unite şi un important centru de producţie. Astăzi portul vechi a devenit un loc de promenadă, cumpărături, divertisment. Este un oraș independent din statul Maryland al Americii, situat în partea centrală a statului, pe malurile unui râu care se varsă în golful Chesapeake, la o distanță de aproximativ 40 de mile (64 km) la nord-est de Washington, D.C. Populaţia oraşului este destul de numeroasă, ocupând locul 20 din ţară. Este și astăzi unul din principalele porturi ale Statelor Unite, fiind situat mai aproape de marile piețe de mărfuri din partea centrală a țării, decât orice alt port de pe coasta de est.

   Zilele trecute am putut vedea un conflict produs în acest oraș, conflict care mi-a umbrit imaginile frumoase pe care le-am avut la vizitarea lui. Sute de protestatari au distrus magazinele şi au incendiat clădiri din Baltimore și totul s-a produs după înmormântarea unui tânăr de culoare în vârstă de 25 de ani, Freddie Gray, decedat la o săptămână după incidentul arestării lui în timp ce fugea de polițiști, nevrând să se predea, suferind o rană la coloana vertebrală. Protestele s-au declanșat și au degenerat în revolte, în timpul cărora au fost răniți mai mulți polițiști. Autorităţile se confruntă cu cel mai violent protest împotriva comportamentului poliţiei faţă de afroamericani, de la cel din Ferguson, Missouri, desfăşurat anul trecut.

   S-a decretat stare de urgenţă şi a fost trimisă Garda Naţională la locul respectiv. Şase poliţişti au fost suspendaţi în cazul lui Freddie Gray şi Departamentul american de Justiţie investighează evenimentul. Mulți tineri au simțit setea de răzbunare, și-au vărsat focul, mânia, necazul pe cei care vegheau la ordinea orașului și în custodia cărora fusese tânărul curând decedat. Sigur că există o cauză care a provocat atitudinea de furie, cred că ea nu trebuie blamată, ci probabil, va trebui luată în seamă, analizată și remediată, pe cât este posibil. Anihilarea răului va trebui să vină din ambele părți, ajungându-se la cuvintele înțelepte: „Vreți să fiți liberi? Fiți uniți pe vecie…uniți, uniți, uniți!”

   În clipul video, oferit nouă spectatorilor, un adolescent rebel încearcă să scape de mama sa, care continuă să-l pălmuiască pentru comportamentul violent. Despre femeie am aflat din presă că a fost desemnată drept „Mama Anului” de către utilizatorii reţelelor de socializare, dar şi de un cunoscut jurnalist care a scris pe Twitter: „Mama anului în Baltimore. .. mama mea ar fi făcut acelaşi lucru”. Alții au condamnat gestul mamei, motivând că ar fi trebuit mai mult iubit cel plecat de lângă ei și nu au fost de acord cu titlul oferit mamei adolescentului rebel.

     Pe scurt, femeia şi-a recunoscut fiul ca participant activ la proteste aruncând cu pietre în polițiștii care se străduiau să calmeze situația din zonă și care purta o cagulă neagră pe faţă, aplicându-i „o corecţie fizică”. Amuzați unii, sau indignați alții, priveau clipul, modul în care mama aplica lecția unicului ei fiu, pe care se spune că îl creștea singură, deci își asumase integral educația.

   Îmi permit a spune, în acest caz, că italianul Giordano Bruno (sec. XVI) avea dreptate când afirma că uneori mai mult se poate învăța de la oamenii simpli, decât de la filosofi, pentru că oamenii simpli merg pe cărările naturale ale bunului simț…

   Sigur că imediat m-am întrebat ce sentiment i-a determinat pe acești tineri să acționeze într-un mod în care stricau armonia ce domnea în acel oraș, să arunce cu pietre, să incendieze mașini și localuri? Mai putem considera, în acest moment libertatea omului ca fiind parte divina din el?

   Gestul acestei femei care tremura probabil pentru soarta fiului său, raționamentul ei, furia care a cuprins-o la descoperirea gestului fiului, ea dorind liniștea și nicidecum răfuiala, mi-a amintit versurile, pe care le-am citat cu altă ocazie, ale poetului și scriitorului român Vasile Militaru, în cartea sa „Vorbe cu tâlc”: „Pe copil să-l ții în frâne,/ De vrei om la toți să placă;/ Nu-l lăsa orice să-ngâne,/ Nu-l lăsa orice să facă;/ Nu-l lăsa după plăcerea-i unde vrea el să se ducă…/ Din același lemn se scoate și icoană și surcică!” Pe de altă parte, energia și nerăbdarea tinerilor care se simt frustrați, neluați în seamă, pedepsiți uneori cum nu se cuvine, le dă ghes la asemenea acțiuni. De data aceasta moartea unui tânăr în condiții suspecte a creat o stare de suspiciune și de revoltă.

   Filozoful român Petre Țuțea (sec. XX) arătând bipolaritatea libertății, spunea: „Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agățată de undeva, de sus. Te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric”. Furia turbată a distrugerii nu cred că poate fi acceptată de un om „cu scaun la cap”, cum se spune. Construim și ordonăm totul în jurul nostru cu multă greutate timp îndelungat, ca în câteva clipe să distrugem ce am construit și să instituim haosul. Spunea cineva că libertatea cea mai mare o are democrația haotică și nu cea civilizată, „în această libertate haotică acționând mai mult dreptul forței și nu forța dreptului”. Lipsa de măsură, de control al simțurilor este un mare păcat săvârșit față de armonia creată în jurul nostru. Datorăm Celui de Sus urcușul acestei vieți, dar și mare parte nouă, adică fiecăruia dintre noi, și nu trebuie acceptat coborâșul. Nu ar fi bine să prețuim mai mult libertatea spiritului și s-o drămuim pe cea a trupului?

     Libertatea este importantă pentru viața noastră și chiar dacă cele mai mari bunuri ale vieții sunt considerate a fi sănătatea, tinerețea și libertatea, aceasta din urmă „nu trebuie să însemne libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard și în eventual”, spunea istoricul religiilor – Mircea Eliade. La ce folosesc aceste răfuieli distrugătoare? Oare dreptatea nu se poate institui în liniște, fără atâta suferință? De ce să ne răzbunăm în acest mod haotic, barbar? Să distrugem ce am dobândit? Răzbunarea determină acte de sălbăticie, de cruzime și care, de cele mai multe, se dovedesc a fi inutile. Unii se răzbună prin ultra pasivitate, dar mocnesc în interiorul lor, alții prin barbarie refulează sentimentele. Oare calea de mijloc, folosirea rațiunii, nu ar putea fi mai de folos? Fiindcă sunt momente când doar rațiunea poate elucida un conflict. Nu așa s-ar putea ajunge la aflarea adevărului și la liniștirea spiritelor?

   Înțeleptul grec Socrate, acuza libertatea, considerând-o poarta tuturor dereglărilor individuale și sociale, calea spre desfrâu și descompunere. Aristotel era apărătorul libertății, considerând-o poarta prin care intră bucuria de a trăi, poarta prin care intră viciile fiind pasiunea. Dar suntem atât de diferiți, fermecător de diferiți la trup și la gând și acest fapt determină alegerea acțiunilor noastre. De curând, libertatea a fost clasificată: libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propria noastră construcție, libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simți și gândești (totalitarismul o limitează strict), libertatea de acțiune (limitată în orice sistem socio-uman (totalitarismul limitează drastic această libertate). Oamenii, totuși, gândesc și asimilează în mod diferit libertatea. Oricum, viața a dovedit că omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și non-libertatea în unele cazuri, altfel echilibrul social nu este posibil. Soluția optimă este greu de stabilit, dar ea este mereu analizată și determinată în funcție de condițiile concrete în care se desfășoară acțiunea. Brutalitatea nu poate fi îngăduită nici din partea mulțimii și nici din partea celor care veghează asupra ordinii. O analiză adâncă a cauzelor care determină actele de răzbunare trebuie făcută, înțelegându-se că omul se poate simți liber, neîncorsetat, bun și ne-încrâncenat, doar atunci când există în preajma lui un comportament civilizat și tolerant,  o gândire și o acțiune disciplinată. Setea de răzbunare nu poate liniști ființa! Dreptatea însă, da!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Poem pentru depărtările noastre

Ana Urmă

2015-05-01

Cei cu ani în plete îşi amintesc cum a fost instaurat „democratic” comunismul în România. În noiembrie 1947 s-au organizat „alegeri libere” sub atenta supraveghere a şenilelor sovietice. Cu toată propaganda specifică regimului totalitar sovietic, rezultatul la urne a fost dezastruos.

– Nicio problemă, a spus comisarul Vîşinski, responsabil cu instalarea primului guvern de sorginte comunistă în România. – Inversaţi rezultatele!

Şi au urmat 42 de ani numai cu alegeri democrat-populare! 99,99% pentru cei care au numărat voturile. Nu înainte de venirea băieţilor care culegeau buletinele de vot cu diverse înscrisuri!

Acum trei ani, Piaţa Universităţii + alte pieţe din ţară şi străinătate, prin presiunea creată, reuşesc să dea jos Guvernul Ungureanu. După cel al lui Boc. Vă amintiţi incantaţia? „Hop, hop, hop!/ Ungureanu după Boc!” Pe fondul creării unui proiect politic, ce părea mai mult decât fezabil, este demis „şeful de stat”, marele panglicar al politicii româneşti al ultimelor două cincinale. Repus în funcţie în baza celebrei erate a CCR. Alegerile din toamnă duc la un scor nemaiîntâlnit în istoria postdecembristă. Pentru coaliţia USL cu al ei program destul de bine închegat.

Numai că, obiceiurile vechi nu se uită! PSD, urmaşul fidel al „câştigătorilor” din noiembrie 1947, pun presiune tot mai mare pe PNL şi reuşesc, prin metode specifice, neutralizarea lui Crin Antonescu, liderul incomod atât pentru PSD, cât şi pentru PDL. USL se pulverizează!

Într-o ţară cu o brumă de cultură democratică ar fi fost organizate noi alegeri. La noi, nu. Parlamentul devine ilegitim, la fel ca toţi aleşii locali de pe listele USL. Ei fuseseră votaţi pe o anumită realitate politică, care nu mai exista.

Ce fac şobolanii roşii? Nimic mai simplu! Fură, ziua în amiaza mare, programul USL, cu toate componentele liberale. Ca să dea o spoială de legitimitate, este scos din joben un aşa-zis partid de dreapta prin coruperea trădătorului manechin. Exact ca în 1947-1948!  Mai mult, corupe peste 5.000 de aleşi! De la toate nivelurile. Aleşii, fără onoare şi demnitate, au pus botul! Acum văd că le bate DNA-ul pe la fereastră!

De Crăciun, prezidenţialele sunt câştigate de reprezentantul noului partid de dreapta, proaspăt rezultat dintr-o combinaţie ciudată, dar necesară, a PNL-ului istoric cu ce mai rămăsese din PDL, după plecarea susţinătorilor Demisului naţional la PMP, ai Monicăi Macovei la M10 şi ai posesorului funiei de usturoi.

Noul PNL este luat în primire de mercenarii, unii vorbesc chiar de ofiţeri sub acoperire(!), din mass media, aparţinători sistemului cripto-mafiot şi forfecat zi de zi. La noul PNL există, încă, multe probleme de imagine şi comunicare.

Preşedintele Johannis vine cu o altă abordare în ale politicii româneşti, ce îi face pe jurnaliştii, susţinători ai şobolanilor roşii, inclusiv ai Demisului, infiltrat pe Dreapta, să nu-i poată găsi hibe de exploatat în plan politic. Atunci interpretează orice gest al preşedintelui. Lucruri nesemnificative! Preşedintele rezistă! Până când? Se va încerca izolarea, ca şi în cazul Constantinescu?

Justiţia se trezeşte după aservirea totală faţă de regimul băsescian dând semne de independenţă. Urmează o adevărată campanie de deratizare a partidelor aflată în plină derulare. Parlamentul îşi dovedeşte incapacitatea de înţelegere a demersurilor justiţiare. Aroganţa atinge limite maxime. În ciuda asigurării, de către liderii tuturor partidelor, a ridicării imunităţii oricărui şparlamentar dedulcit la oala cu miere a puterii. Locale sau naţionale.

Ies la iveală furturi de neimaginat. Zeci de reţele mafiote locale încep să fie destructurate. Televiziunile de toate culorile crează mari spectacole, abil întreţinute şi de organele specializate. Cu informaţii pe surse! De dragul sau de frica unor parlamentari, cărora DNA-ul le cere insistent ridicarea imunităţii, manechinul, răsplătit ilegal cu conducerea Senatului de către şobolanii roşii, şovăie. Ajunge să încalce, la vedere, Constituţia, prevalându-se de un regulament ilegal. Scandalul este imens!

Pe fondul ăsta, plagitorul-prim ministru iese la rampă susţinând că se sacrifică punând în aplicare programul USL, deşi nu mai are mandatul pentru a face acest lucru. În fapt, plagiază la greu ideile liberale ! În felul acesta speră să îşi securizeze postul ! Geaba se strofocă noul PNL cu tot felul de manevre!

Pe scurt. Ponta plagiază ideile liberalilor. Cu aplicarea lor e o problemă! Astfel, datoria externă a României pe termen lung este la 15 februarie 2015 de 74,5 miliarde euro, datoria publică directă ajungând la 30,7 miliarde euro!

http://www.bnr.ro/Datoria-externa—BPM6-11333.aspx

Ciuruitul jubilează prin nostalgicii săi!

Despre această „realizare” nu a scos un cuvânt la aniversarea, cu surle şi trâmbiţe, a trei ani de guvernare, când au fost prezentate semirealizări peste semirealizări ! Toate iscusit ambalate în poleiala multicoloră a reflectoarelor şi lansate cu sonorităţi stridente de rock-and-roll.

Cu mortul USL.2(!) în fereastră „cel mai cinstit guvern din România cu cei 14 miniştri ai săi puşcăriabili” o va duce până în 2016. Dacă scheleţii plagiatorului nu vor fi cumva scoşi din dulap, de doamna DNA, la vedere !?! După rezolvarea cazului Şova mai vorbim!

Constat că mulţi jurnalişti şi analişti autohtoni sunt buni de scris scenarii pentru filme politice. Pentru Hollywood! La noi nu are cine le regiza. Cert e un singur lucru. Minciuna are picioare scurte! Pinocchio a plătit, întotdeauna, cu vârf şi îndesat. Aşa m-a învaţat Carlo Collodi. În toate există o soluţie! Iar soluţia va veni de unde nu te aşteapţI!

 N.B. Victor Ponta pe 26 ianuarie 2015: „Aşa cum s-a întâmplat şi la ultimele cazuri aduse în faţa Parlamentului, PSD va vota de fiecare dată pentru îndeplinirea solicitărilor Justiţiei.” Să nu mai asculte şparlamanetarii PSD de şeful lor?! E a treia oară când îi dau cu tifla!

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBUREC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 2 mai 2015