Cuvânt și iubire

Buna Vestire

 

Venit-a sol din Cer, pe aripi de vânt,
Și s-a oprit pe prag cu-nchinăciune.
În mână duce crinul proaspăt frânt,
Smerite, buzele-i solesc minune.

Vestirea lui pe Tine Te uimește:
Ridici spre El privirea Ta mirată;
Mișcarea mâinii stângi parcă oprește
Departe, spusa binecuvântată.

Și dreapta, ca o pată grea de soare,
Veșmântul verde peste piept l-apasă.
În gând Te-ntrebi: „Cum se poate oare,
Să-i fiu Stăpânului Prea-nalt, mireasă?”

Ființa Ta e foaia cea nescrisă,
Din veci, Cuvântului Preasfânt gătită.
Se vede-n fund, prin ușa larg deschisă,
Un colț de cer și-o ramură-nflorită.

Din slava sufletelor preacurate,
Lumină peste chipul Tău se țese
Pe creștetu-ți cununi de nestemate
Prind văl ușor cu-nflorituri alese.

Și pe sub văl strălucitor s-arată
Bogatul păr arzând cu flăcări pline,
Orbit de-atâta slavă, ochiul cată
Un colț întunecos printre lumine.

Privirea mea încet prin foc străbate
Ci nu-ntâlnește decât raze-n cale.
Un trandafir, cu pete-ntunecate,
A nins încet, în jurul Tău petale.

Și-n plecăciunea plină de avânt,
Pe care Îngerul Ți-o-nchină Ție
Și-n buzele lui scris-a Duhul Sfânt
Un viers smerit, soliri de bucurie.

 

Zorica Lațcu

Imagine: Buna Vestire, pictură realizată de Leonardo da Vinci

George ROCA

Jurnal de vacanță 2013 (1)

PREGĂTIRI DE PLECARE

Azi e 1 august… Tempus Fugit! Ce repede trece timpul. Parcă ieri a fost începutul acestui an. Sunt cam obosit… tracasat, stresat şi cu dor de ducă! Cred că aş avea nevoie de o vacanţă. Dar unde? În ultimii 30 de ani vacanţele principale mi le petrec în România. De ce? Pentru că acolo sunt „ai mei”, strămoşi, moşi, părinţii… care îşi dorm somnul de veci… apoi prieteni, oameni de aceeaşi limbă, legături vechi, rădăcini… Am mulţi prieteni acolo, chiar dacă pe unii nu i-am văzut fizic niciodată! Prieteni agonisiţi de pe la revistele literare cu care am colaborat şi colaborez… prieteni care aş vrea să îi întâlnesc sau care şi-au exprimat dorinţa să mă întâlnească. Sunt mulţi cei cu care am colaborat pe parcursul anilor. Peste 1000! Desigur că printre ei sunt şi unii stabiliţi în străinătate. Toţi aceştia scriu, sau sunt artişti plastici, muzicieni, oameni de artă. Unora le-am luat interviuri. La peste 50. Le-am publicat în două volume de peste 300 de pagini fiecare… „De vorbă cu stelele”. Intervievaţii mei sunt cu toţii stele. Fiecare om, dacă ştii să-l descoşi, poate să îţi etaleze multe minunăţii care le-a făcut în viaţă, multe fapte şi lucruri bune. De aceea îi consider stele! Stelele mele şi ale cititorilor mei.

Îmi place poezia. Să o citesc, să o înţeleg şi să o concep. Mi-a venit o idee! Ce-ar fi să scot o carte bilingvă… O carte de poezii. Am mai multe poezii de-ale mele traduse în engleză. Să mă prezint cu ea în faţa cititorilor români. Să o lansez în mai multe locuri, pretext de a mă întâlni cu prietenii mei literari. Poeziile le am deci! Urmează doar să le editez, să le aranjez într-un document word, să le fac o copertă şi să le trimit la o editură. OK! Aşa am să fac. Nu pot să apar în România fără să lansez o nouă carte. Chiar eu care îi împing de la spate pe alţii să scrie şi să publice ceea ce scriu! Lumea aşteaptă! Da! O carte de poezii îmi surâde, îmi face cu ochiul. Mai ales că nu am publicat un volum de versuri din 2009. Am găsit şi un titlu… „Căutând insula fericirii”.

Mă pun pe treabă în zilele ce urmează. Adun poeziile. Le mai ajustez, le mai repar pe ici pe colo. Mai mă consult cu băiatul meu în privinţa corectitudinii traducerii. Nu prea îmi plac traducerile neprofesionale. Nu mă mândresc cu ele. Nu te onorează, deseori! Chiar dacă posezi bine limba engleză după o şedere de 31 de ani pe tărâmuri australe. Una e să vorbeşti bine, să ai un vocabular bogat şi alta e să creezi o producţie literară. O poezie… În fine, mă arunc în braţele destinului cu tupeu şi îi dau drumul spre apariţie unui volum de poeme bilingve! Dacă voi fi criticat de specialişti… întind obrazul de pe acum şi îmi cer şi scuzele de rigoare. De fapt cel mai asiduu critic al traducerilor e tot băiatul meu… Noroc că el mă cunoaşte, mă înţelege şi mă ajuta în unele formulări mai sofisticate. Şi uite aşa în câteva zile am pregătite 25 de poezii româneşti, traduse şi în limba engleză. 108 pagini format A5. Titlul „Căutând insula fericirii/ Looking for the Isle of Happiness”. Mă mai uit de câteva ori peste carte şi o trimit în format PDF, via e-mail, distinsei mele prietene şi editoare, Rodica Elena Lupu, patroana editurii ANAMAROL. Încropesc şi o copertă la repezeală. Gata! Cu cartea sunt OK! Am cu ce mă prezenta prietenilor iubitori de literatură din România.

În paralel mai lucrăm la o carte! „Simbioze lirice” volumul 3! Iniţiat de doamna Lupu şi de mine. Poezie curată! Fiecare volum conţine versurile a 20 de poeţi. 16 pagini de căciulă… cu prefeţe şi postfeţe se ajunge la 340 de pagini de volum. Când ajung la Bucureşti lansăm toate trei volumele. Îi invităm toţi cei 60 de autori! Păcat că unii sunt răspândiţi prin lumea largă… de la Los Angeles la Sydney, via România! Sunt convins că apariţia o să fie un succes! Ne-am propus cu editoarea să nu ne oprim până nu scoatem zece volume. 200 de poeţi! Vise, vise… Cărţi produse non-profit! Lucrăm voluntari… şi eu şi doamna editoare… Eu mă ocup de grafică şi de coperta! Să aibă ţinuta şi să placă ochiului…

*

Colac peste pupăză… când sunt cel mai ocupat, cuprins de verva plecării, primesc un e-mail de la un prieten, cu următorul mesaj având titlul „Inteligenţa pe partea stângă”: „Dacă îl citeşti şi-l înţelegi, eşti inteligent şi ai emisfera stângă dezvoltată. Dacă nu îl descifrezi, nu-l trimite mai departe!!!” Hm! Acest mesaj pare o provocare! N-am înţeles bine care emisferă şi de unde! Eu locuiesc în Australia, în Emisfera Sudică!!! Pe unde o fi doamne cea „stângă”? Vă redau textul in totalitate:

„0D474, 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4… M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L;  M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3  3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51  M41N1L3  4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.”

Mă uit la cifre şi litere la început ca mâţa-n calendar şi apoi încep să-l silabisesc… Văd că merge! Il inţeleg! Înteţesc ritmul citirii! E uşor… Păcat că s-a terminat… „NE FACE SA SURÂDEM! Castele de nisip, fete ţopăind… valuri distrugătoare, invăţăminte, pietenie…” Ce-mi dă prin cap! Iau prima poezie din cartea mea „Insula Fericirii”, cea care dă şi titlul volumului şi încerc să o cifrez! Merge! Iată cum a ieşit „1N5UL4 F3R1C1R11” cifrată:

 „1NC3RC4M CU 70Ţ11 54 5UPR4V13ŢU1M/ 1N 53C0LUL 4C3574 4L 7URBUL3NŢ31/ CR34NDU-N3 1N 1M491N4Ţ13’ M1C1 1N5UL3/ UND3 3V4D4M  47UNC1/ C4ND NU M41 PU73M F4C3 F4Ţ4/ UR494N3L0R 51 CU7R3MUR3L0R/ C4R3 N3 1NC0NJ04R4.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 N0457R4/ JUC4M 507R0N/ CH14R D4C4 NU N3 M41 Ţ1N B4L4M4L3L3,/ 94N9UR1M C4 B3B3LU511,/ N3 45324M P3 7R0NUL R393LU1/ F4R4 54 N3 F13 FR1C4 D3 P3D3P53,/ 54RU74M 51 N3 1UB1M/ CU 70473 V3D373L3 1N74N91B1L3/ 4L3 LUM11 M0D3RN3.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 F3R1C1R11 N0457R3/ 3573 V35N1C PR1M4V4R4.// 4C0L0/ 5UN73M M3R3U 71N3R1/ 51 54N47051/ 51 V353L1/ 51… BUN1 !// C4730D474,/ C4ND P3 1N5UL4 F3R1C1R11/ N3 51M71M 51N9UR1,/ 1NV174M PR1373N1 DR491/ 54 N3 1N507345C4/ 51 54 1MP4R745345C4/ BUCUR11L3 N0457R3.// 51 457F3L,/ 53 PR0DUC3 0 51MB1024 M1R4CUL0454/ C4R3 V1ND3C4 5UFL37UL/ D3 70473 R3L3L3 P4M4N7ULU1/ F4C4NDU-73 54 94ND3571 CUR47/ 47UNC1 C4ND 73 R31N70RC1 L4 R34L17473//.

Îmi place! Întotdeauna mi-au plăcut şaradele. Îmi vine o altă idee năstruşnică. Am să pun ultima strofă pe coperta a patra a cărţii mele. Să se chinuie citiorii să o descifreze… Ce rău sunt!

*

Urmează biletul de avion! Caut pe net… cam scumpe biletele dus-întors spre România. Majoritatea se învârt în jurul sumei de 2.500 de dolari australieni. Şi când te gândeşti că un dolar de-al nostru este egal cu un dolar yankeu… Uşor le este românilor americani să viziteze România… În general aceştia plătesc pe un bilet un sfert de preţ din cât plăteşte românaşul australian! Desigur că unii vor comenta că… cine naiba i-a pus să se exileze la capătul Pământului.

– Destinul bade, destinul… Şi nu îmi pare rău!

– Păi atunci de ce te plângi nene cangurule?

– Am zis şi eu aşa… să mă aflu în treabă. Că deh, români suntem… şi cu toţii ne plângem! Aşa ne stă bine, nouă românilor… să ne plângem veşnic de milă. Ipohondri bade… ipohondri! Şi colac peste pupăză mai trebuie să mai scot încă vreo 300 de dolari pentru asigurarea medicală de călătorie…

Ei, nu trebuie să mă luaţi în serios. Acesta a fost doar un scenariu. Am găsit un bilet de avion puţin mai ieftin. Cu finlandezii! FINNAIR! Sydney-Singapore-Helsinki-Budapesta şi retur! Cu o escală de o zi la Singapore. De ce Budapesta şi nu Bucureşti? Pentru că prima dată voi ajunge la Oradea unde încă mai păstrez părintească casă… care nu se vinde… încă! Vorba amicului Fuego şi a lui Ionuţ Dolănescu. De la Budapesta la Oradea sunt doar 220 de kilometri, iar de la Bucureşti la Oradea distanţa rutieră trece de 570 de kilometri. Plus avantajul că poţi fi aşteptat la aeroportul internaţional budapestan „Liszt Ferenc” de un microbuz sau autocar care contra a 80 de roni te duce până în poartă casei orădene în patru ore! Toate rezervările pot fi făcute prin internet. Deci mi-am rezolvat şi cu biletul… Plecarea e pe data de 7 septembrie! Ura!

*

Dau sfoară în ţară şi pe net că în curând voi pleca… Îi rog pe cei care îmi trimit materiale scrise spre redactare şi publicare la revistele cu care colaborez să se oprească deoarece în curând voi pleca pentru o perioadă mai lungă în vacanţă! Unii nu înţeleg că am nevoie de un „relache” şi mă inundă cu scrieri şi materiale de parcă ar fi sfârşitul lumii! Pe data de 8 august a.c. trimit spre publicare la reviste materialul cu numărul 950. Îmi anunţ din nou corespondenţii că la trimiterea 1000 mă opresc! Aşa aş vrea să fie… Of, Doamne câte am pe cap! Dar ce mai! Eu mi le-am căutat! Dar, sincer să fiu… îmi place! Câte satisfacţii, câţi prieteni internauţi, câte materiale analizate, citite şi răscitite. Câte mulţumiri, câtă fericire… Primesc un e-mail care mă pune pe gânduri.

Îmi scrie amicul Roni Căciularu, scriitor de de limba română din Israel, că i-ar face plăcere să îl vizitez şi să fiu oaspetele lui. Adică să merg în Israel! Hm! Îmi surâde oferta. Ţara Sfântă! Locuri noi de vizitat. Întâlnire cu prieteni dragi într-ale ale scrisului. Unu-doi, fără să mai stau pe gânduri, intru pe net şi îmi cumpăr un bilet cu compania Wizzair pe ruta Bucureşti-Tel Aviv-Budapesta. Mă şi văd în Israel! Erez Israel – Ţara Sfântă – Locuri sfinte, istorie, orient, tradiţii, prieteni originari din România, scriitori, literatură de calitate, lume-lume!

Tot în aceeaşi perioadă îmi scrie domnul Al Florin Ţine, preşedintele Ligii Scriitorilor Români şi doamna Mariana Cristescu, jurnalistă, scriitoare, redactor, şeful secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, redactor al revistei „Vatra veche”, etc. etc… Ambii mă invită să îmi lansez cartea în cadrul unor evenimente organizate de societăţile pe care dânşii le conduc. La Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş! Accept fără să clipesc şi fără să pun întrebări! Mă şi văd cu sălile pline la masa prezidiului vorbind audienţei şi recitând poezele ale poetului George Roca!!! Vrabia Mihai Viteazu! Sincer, la fiecare lansare pe care am avut-o până în prezent am avut emoţii cu carul! Ei, dar trebuie să bravez puţin! Să par stăpân pe situaţie! Accept deci ambele propuneri! O rog pe Rodica să îmi tipărească volumul de poezie până la începutul lunii septembrie şi să-mi trimită cărţile la Oradea… pentru a putea face lansările încă din primele săptămâni. Zis şi făcut! Promite şi ştiu că se va ţine de cuvânt! Săru’mâna doamnă!

Timpul trece repede… luna august se strecoară printre degete… 15 august, 20 august… 30 august. Pe 28 august ajung la materialul redactat cu numărul 999 – „Stroia A Gheorghe – Comunicat Eposs Meridiane – august 2013”. Alătur trimiterii un nou mesaj: „Distinşi prieteni vă rog respectuos să nu îmi mai trimiteţi materiale spre publicare. La trimiterea 1000 mă opresc!!! Luăm o vacanţă… Cu preţuire, George Roca”. Dar cui îi pasă… Scrisul merge înainte! Mi-e jenă să-l înăbuş! Găsesc o „găselniţă” pentru a publica materialele trimise „extra” peste suma fixată de mine… Numerotez 999A, 999B… până la 999Z. Lumea cititoare se amuză… iar eu ies cu faţa curată… chiar dacă fac haz de necaz! Ultimul articol, cel cu numărul 1000, este al meu. Adică 1000+24…  etalând şi literele alfabetului. Titlul materialului: „Roca George – Deceniul şapte – Bulevardul Magheru. Bucureşti”. Amintiri dragi… Dulcea pasăre a tinereţii! Doar locuisem câţiva ani buni pe Bulevardul Magheru Nr. 16-18. Blocul Garofiţa. Scara A, etajul 4, apartamentul 30! De pe balcon vedeam Blocul Patria, intrarea la barul de noapte Melody, Blocul Eva, Hotelul Lido şi aproape tot Bulevardul Magheru… Cum să nu scriu despre el!?

*

Este data de 6 septembrie 2013, spre seară. Îmi zic „gata”! Gata să fie! Am închis mustăria! Răsuflu uşurat… şi bine dispus. Trimit un mesaj electronic cu titlul „Mission Accomplished! Încă 1000 de articole editate şi publicate! Am plecat în vacanţă…” la peste 200 de persoane, redactori de reviste, scriitori, oameni de litere, prieteni:

Distinşi prieteni

 

Iată că am ajuns la trimiterea cu numărul 1000 (+24). Este cazul să îmi iau o vacanţă lungă. Aş vrea să scriu şi eu câte ceva… Vă doresc multă sănătate şi putere de muncă şi nu uitaţi să colaboraţi cu revistele pe care vi le-am recomandat.

Bilanţul meu? 4000 de articole redactate (dacă le adun şi pe cele neorganizate poate se fac 5000) şi multe fotografii cărora le-am făcut grafică:

– La revista Agero din Germania unde am fost redactor – 1000 de articole

– La revista Romanian VIP din Statele Unite unde am fost redactor şef – 1000 de articole

– Independent din 2010… am redactat 1000 de articole.

– În urmă cu doi ani am înfiinţat „Rexlibris Media Group”, pentru a-i uni pe toţi cei care s-au dedicat scrisului şi care mi-au trimis materiale spre redactare, răspândire şi publicare. Numărul lor? Peste 1000.

– La Revista EXPRESIA – 1000 (+24) de articole…

Celor de la reviste le-am trimis la fiecare articol pe care l-am editat şi adresa de e-mail a autorului pentru a se putea crea legături mai puternice şi colaborări fără intermediul meu… M-au întrebat unii dacă nu mi-e frică să nu îmi pierd muşterii. Nu, nu mi-a fost frică… de aceea am continuat trimiterile cu adresa lor de e-mail la vedere.

 

Motivaţia muncii mele? Sunt plecat de 32 de ani din ţară şi deseori am dus (aici… la capătul Pământului) dorul de literatură românească. Ştiţi cu ce m-am ales din munca mea? Am citit în amănunţime toate materialele pe care le-am redactat. Păi nu a meritat efortul!? Şi mi-am făcut o mulţime de prieteni virtuali! Aprox. 1000 de corespondenţi, scriitori, poeţi, jurnalişti. Promit să public în curând lista cu numele acestora. (Majoritatea nu i-am întâlnit fizic niciodată!). Am lucrat cu peste 80 de publicaţii, online şi pe hârtie… de pe 4 continente. Multe au apreciat munca mea şi acest lucru m-a bucurat… Multe m-au pus redactor din oficiu… sau colaborator, cu toate că nu am cerut-o… dar sincer să fiu, m-am bucurat!

Dacă doriţi să mai ştiţi despre mine mă puteţi contacta prin e-mail sau pe facebook
la adresa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233

Atenţionez revistele că am o bază destul de mare de fotografii pe care le ofer tuturor celor care au nevoie pentru a le ataşa la articolele publicate de dânşii. Desigur că în timp o voi completa şi cu cei care mi-au trimis poze şi lipsesc din albumele foto de pe Facebook. Le puteţi accesa la adresa:

https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233&sk=photos

Faceţi click pe toate albume. (mă refer la Poeţi, Scriitori, Eminescu, etc) Sper să îi găsiţi, sau să vă regăsiţi. Consider că am o colecţie inedită de portrete Eminescu! Multe dintre imaginile pe care le-am prelucrat grafic se găsesc şi în albumele
de pe cealaltă pagină a mea de FACEBOOK:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.468657053189981.115600.429587013763652&type=3

Deci faceţi click pe albume pentru a vedea conţinutul acestora. Puteţi deci să folosiţi orice fotografie în caz de nevoie pentru articolele din revistele dvs.

Vă doresc sănătate, bucurii şi

să ne citim de bine,

Cu preţuire

George ROCA

6 septembrie 2013

17:14 (5:14 PM) – Eastern Standard Time (EST)

PS. Îmi cer scuze de la cei pe care i-am dezamăgit… câteodată! Nu am făcut-o din ignoranţă, ci din lipsă de timp! Tempusfugitoza, bat-o vină! Voi încerca să reiau interviurile pentru volumul 3 şi să publicăm şi volumul „Taina scrisului” (50 de autori).

Ps2. Acest e-mail l-am trimis la peste 200 de persoane, corespondenţi, scriitori, poeţi, redactori de reviste, critici literari, prieteni, etc…”

———————————————-

Jurnal de vacanță 2013 (2)

CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.

A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) – adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest – sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost… nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.

Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte… Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile…

Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!

Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach – Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „Liszt Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”… şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult… Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş… şi voi vizita  minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.

***

Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria… aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit… Emoţii au cei pe care îi lasa acasă… Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo… Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi, plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că… „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison… Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!

*

Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta… Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare…) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai’pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport… please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi… Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că… din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Chinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice… Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?

Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare… Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că zborul meu este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am… deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!

Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi… Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore… Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi… Ai grja de acte, de bagaje… Ai grijă de tine! Nu uita…” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale… ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile – pentru a nu te abate din drum – apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea… De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua… să scot şi pantofii… Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata… Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.

Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă… Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie… Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă… Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină ca o garofiţă…”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”… Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic…” sau mai bine zis „declic”. Lumea se animează, începe să murmure… Personalul de bord aleargă pe culoare… Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase… cu motive aborigene.

Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare… Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar… Vecinica nu se atinge de nimic… Nici de apă, nici de alune… Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul prim–ministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That’s it! Aici,  politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei… de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare… În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional… Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră…

Fătuca cea necăjită… e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal… căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă… Vecina refuza orice mâncare… Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet… Lacrimile se preling în continuare… Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs… îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi… nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez… dar tot ea mă întreabă unde călătoresc… Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde… şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea… deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe dânsa. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Mi-au plăcut oamenii, îi zic, oraşul vechi cu clădirile sale istorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă… Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O mai întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că… din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute… doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat  apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge… Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă…” O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare… Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aha, aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia… i-au murit… speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei…

Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo  locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei… de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! O parte din drama fetei era şi acolo… o parte se petrecuse în Australia, la Sydney. Era singurul copil al părinţilor ei… Mama era cercetătoare în domeniul chimiei, iar tatăl medic. Medic chirurg. Părinţi veşnic ocupaţi cu munca lor… unde străluceau, iar ea veşnic singură şi cu cheia de gât. Într-o zi, în urmă cu mai bine de un an a cunoscut pe Facebook un băiat din Australia. La început s-au tatonat, apoi s-au împrietenit şi s-au îndrăgostit. El terminase facultatea la Sydney şi lucra la o renumită firma de experţi contabili. Îi spusese că are 25 de ani. Apoi s-au văzut pe Skype. L-a plăcut! Era frumos, bronzat, atletic chiar. Prototipul sportivului australian. Idila a continuat, relaţiile s-au strâns… curiozitatea, dragostea şi dorul de aventură au devenit insuportabile, până într-o zi când s-a decis să plece la el în Australia. Le-a spus părinţilor câte ceva despre „proiectul“ ei, dar aceştia nici nu au vrut să audă… I-au replicat destul de răstit că mai are timp să cucerească lumea şi că deocamdată să se ocupe de studiile ei! Nici nu au mai vrut să o mai asculte în continuare… O durea sufletul, ar fi vrut să aibă un om apropiat lângă ea… iubitul de la Sydney. Nu mi-a pronunţat niciodată numele lui, de parcă nu ar mai fi existat. Eu eram cu urechile larg deschise. Mă fascina naraţiunea ei. Era o bună povestitoare. Am sfătuit-o chiar, să se apuce de scris.

A continuat să povestească… Într-o zi, prin lună martie a acestui an, cu câteva luni înainte de bacalaureat… şi-a făcut un plan cu iubitul ei australian. Îi va face o vizită la Sydney. Îl dorea! Dorea să-i fie aproape, să îi vorbească, să asculte şoaptele lui de dragoste… Să nu mai fie singură! Îşi pierduse raţiunea, nu o mai interesa nici şcoală, nici pianul, nici bacalaureatul. Se visa doar la Sydney, în braţele vânjoase ale iubitului ei. El i-a spus că îi cumpără biletul de avion. Avea şi ea ceva economii aşa că aventura a fost consimţită reciproc. Cu paşaportul nu a avut probleme, deoarece mai călătorise în străinătate. Din nou a vrut să discute cu mama sa despre plecare, dar aceasta i-a tăiat-o scurt ca e obosită şi că ar dori să o lase în pace. A doua zi s-a decis. Va pleca în Australia fără să le spună nimic părinţilor. Dacă nu au timp de ea, înseamnă că nu o iubesc… şi nu o merită. Peste puţin timp a primit şi biletul de avion…

Într-o dimineaţă, după ce a plâns toată noaptea cuprinsă de remuşcări, şi-a pus câteva lucruri într-o sacoşă, a încuiat uşa casei şi a pornit în marea aventură. Din Tallinn a zburat cu Estonian Air până la Helsinki. A stat în aeroport o zi întreagă până când compania Finnair a dus-o spre Singapore, şi apoi cu Qantas-ul australian spre mult doritul Sydney, oraşul speranţelor şi iubirii sale. În sala de aşteptare a aeroportului o aştepta iubitul ei necunoscut… cu un buchet de flori în mână. Au stat câteva minute la distanţă unul de celălalt să se cerceteze fizic, să se vadă, să se admire. S-au plăcut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat chiar… Gustul sărutului lor avea gustul fructului pasiunii. Apoi s-au urcat înlănţuiţi în maşina lui şi au plecat spre cartierul Balmain. Au trecut Anzac Bridge, au admirat zgârie norii oraşului… Vremea era minunată şi incita la dragoste şi iubire. Maşina s-a oprit pe o străduţă liniştită, unde au intrat într-o casă stil victorian. Au urcat o scară de lemn până la etajul întâi, el a scos o cheie din buzunar, a deschis o uşă de culoarea mahonului şi i-a spus: „Aici este împărăţia noastră! Our kingdom dear, our kingdom…! Apoi a luat-o în braţe şi a trecut-o pragul…

Şi astfel au început o viaţă ca de soţ şi soţie. El era un băiat bun, iubăreţ, vesel, spiritual, generos… Ea era încântată de orice mişcare a lui. Dimineaţa se trezeau împreună, îi pregătea micul dejun… El pleca la muncă, iar ea îl aştepta cu nerăbdare să vină acasă. Îl iubea atât de mult… Până într-o zi când au început necazurile. Primul impact l-a avut cu serviciul de emigrări australian. Viza ei era valabilă doar pe trei luni. Viză de turist. Au fost împreună să o prelungească dar i s-a comunicat că trebuie să aibă motive speciale pentru a mai primi încă trei luni de şedere. Până la urmă au rezolvat-o. Apoi băiatul i-a spus că va fi detaşat cu serviciu pentru o scurtă durată tocmai la Melbourne. I-a specificat că nu o poate lua cu el deoarece pleacă şi cu alţi colegi cu care va împărţi un apartament de serviciu. Nu a comentat şi i-a spus că îl aşteaptă cu drag să revină „acasă”. După plecare s-a simţit tare singură… Aceeaşi senzaţie de singurătate ca şi cea de acasă din Estonia. Din când în când el o sună de la telefonul mobil. Ea nu avea cum să-l contacteze deoarece telefonul lui era mereu închis… pentru a nu fi deranjat la serviciu! Se plângea mereu că are foarte mult de lucru… de dimineaţă până noaptea târziu. La început i-a spus că stă o săptămână dar a revenit după două şi jumătate… A revenit foarte schimbat. Parcă mai retras, mai puţin iubitor. Seara a observat că are o vânătaie pe gât… o vânătaie făcută de un sărut prea pasionat. L-a întrebat ce provenienţă are… iar el i-a răspus iritat că s-a ciupit din greşeală punându-şi cravata. A devenit suspicioasă, dar pentru că îl iubea nu a făcut caz şi i-a acceptat motivaţia. Apoi totul a intrat în normal. A petrecut din nou multe zile frumoase şi plăcute alături de iubitul ei.

Pe la mijlocul lunii august şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu fizicul ei. Avea o oarecare nelinişte interioară şi deseori o senzaţie de vomă. Nu şi-a dat sema că e gravidă. I-a spus iubitului ei despre ceea ce i se întâmplă. Acesta a rămas surprins şi a dat fuga la cea mai apropiată farmacie de unde s-a reîntors cu un dispozitiv pentru a-şi face testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. El a devenit dintr-o dată disperat, supărat, necăjit, răutăcios chiar. Într-un acces de furie a ţipat la ea. A bruscat-o chiar! L-a întrebat de ce se manifestă în felul acesta. I-a răspuns că e treaba lui şi ar fi bine să scape de copil cât mai repede, iar dacă nu… să îşi ai catrafusele şi să plece înapoi în Estonia! Din acel moment relaţia lor a devenit un calvar. El dormea pe jos, pe o saltea pneumatică. Deseori venea acasă mirosind a alcool. Ea stătea toată ziua în casă şi plângea. Nu ştia ce să facă… La medic nu putea să meargă, deoarece nu avea nicio asigurare şi nici bani. Cu câteva zile înainte de plecare, flăcăul a venit acasă foarte nervos şi i-a spus că în timp de o săptămână trebuie să părăsească acea casă deoarece el se mută la Melbourne. L-a întrebat care este motivul pentru care o alungă. Atunci el i-a spus că este însurat, că are un copil de 2 ani, iar un altul se va naşte în curând. I-a spus că o iubeşte, doar că e disperat, că nu ştie cum să se împartă, că ar vrea să moară. În perioada cât a lipsit spunând că este în deplasare cu serviciul la Melbourne, a fost de fapt în concediu, la Wagga Wagga, orăşelul unde locuiau socrii, soţia şi fetiţa sa… De curând soţia lui i-a comunicat că e gravidă şi că vor mai avea un copil. Şi acum ea, Külli, îi aduce aceeaşi veste idioată! Cu toată idila lor nu poate să-şi abandoneze soţia cu doi copii…

Küllike şi-a dat seama de situaţia disperată prin care trece iubitul ei. A decis să cedeze, să renunţe la el, să se retragă! Păcat! Îl mai iubea atât de mult. Nu-l va uita niciodată. L-a rugat să o ducă la o agenţie de turism pentru a-şi face o rezervare de reîntoarcerea acasă, în Estonia. Şi astfel am ajuns amândoi vecini de scaun, într-un avion Boeing 747, pe cursa Qantas QF5 de la Sydney la Singapore.

Povestea fetei a fost fascinantă. A fost ca o descărcare pentru ea. Am văzut-o mai uşurată, mai relaxată după terminarea poveştii. Câteodată o confesare, o spovedanie face bine… Am întrebat-o ce o să facă atunci când va ajunge acasă. S-a uitat la mine disperată şi mi-a spus: „Vreau să nasc copilul!. Este cadoul Australiei pentru mine! Am să muncesc şi am să-l cresc… iar pe acel om nu mai vreau să-l văd niciodată. Nu îi reproşez decât faptul că nu a fost sincer cu mine de la început! “. „Şi părinţii tăi, ce explicaţie ai să le dai?” am zis… „Ei nu au avut niciodată timp de mine, sunt prea ocupaţi cu cariera lor…” mi-a răspuns izbucnind din nou în lacrimi. I-am mai spus să ţină minte că numai copiii şi scrierile noastre vor dăinui peste ani. Cărţile şi copiii! In rest toate valorile sunt efemere!

 

Timpul de zbor a trecut repede. Cele opt ore au fost topite uşor de depănarea poveştii. Nu mult după aceea am fost anunţaţi… că a venit vremea să ne punem centurile deoarece în curând vom ateriza pe aeroportul „Changi”. Külli rămânea în tranzit pentru câteva ore după care zbura spre Helsinki, iar eu mă lansam într-o nouă aventură de o zi… prin Singapura, oraşul lui Merlion…

 

 Jurnal de vacanță 2013 (3)

ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ

De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.

În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.

Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute banda se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.

Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.

Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.

Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeană… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călâie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.

Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.

Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Road. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.

La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: „Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse  prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).

În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.

Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.

Să ne reîntoarcem la vânzoleala din China Town. Pe turişti îi recunoşti după aparatele de fotografiat sau de filmat pe care le au veşnic în mâini. Fotografiază şi filmează totul. Lacomi de a duce acasă bucăţele de memorabilia, sau poate a demonstra rudelor şi prietenilor că au trecut prin aceste locuri. Bântui şi eu pe micile străduţe şi din când în când mai trag câte o poză. Ca deh, mă dau şi eu turist… de-o zi! Pagoda Street mă întâmpină cu gopuramul templului hindus Sri Mariamman, cladire-monument istoric datând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Gopura (sau gopuramul) este un fel de turn monumental asemănător pagodei, ornamentat cu sculpturi indiene. O bijuterie arhitectonică! Poate fi întâlnit în multe ţări din Asia de sud-est. Păcat că e noapte şi nu pot vedea în amănunţime această operă de artă de mari dimensiuni.

Puţin obosit de atâta umblat, nu îmi vine să mă duc la culcare… Aplicând principiul latin „Festina lente”… mai trag de timp şi mă mai delectez cu câteva obiective din zonă. Mă întâmpina şi alte străzi cu nume de lăcaşuri de cult religios (ca deh, aşa e democratic!) precum Temple Street, Mosque Street şi chiar şi Cross Street. Ajung pe Smith Street unde dau de o mulţime de restaurate şi bistrouri – majoritatea al fresco – adică cu mese pe trotuar. Meniurile mi se par ieftine, mult mai ieftine decât în alte părţi ale oraşului. Toţi mănâncă de parcă ar fi sfârşitul lumii sau preîntâmpinarea unei mari perioade de foamete. Nimeni nu ţine seama că se apropie miezul nopţii. Mesele sunt încărcate cu boluri mari de supă, platouri cu carne în diferite sosuri colorate, munţi de orez… Coriandrul este parfumul serii şi al mâncării. De băut se bea puţin… în special ceai, sau aqua chiorensis. Rezist tentaţie şi trec mai departe. Admir magazinele de bijuterii şi de mobilă sculptată. Prevalează insă produsele de manufactură, multe dintre ele făcând parte din universul kitsch, inportate desigur (tot) din China.

Tarabele cu fructe exotice îmi fac cu ochiul. La un colţ observ un spectacol interesant. Câteva mormane de pepeni cu ţepi. Lumea se îmbulzea… cântărea, mirosea… Apoi un casap cu un cuţit de măcelar despica fructul, desigur după ce-l plăteai… şi îţi oferea conţinutul acestuia într-un container de plastic. Toţi se repezeau la câte o masă fără scaune şi în picioare înfulecau de parcă dădeau turcii la gura lor. Nu tu tacâmuri, nu şerveţele. Mâini cu pielea galbenă, neagră, cafenie sau albă, infingeau degetele în pulpa moale şi gălbuie şi apoi, după ce înghiţea conţinutul, plescăiau de plăcere! Mă aşez şi eu la rând, vroind să gust bunătatea aceea de arici vegetal… Un miros ciudat, de canal, ciorapi murdari, ceapă stricată… învăluia atmosfera înconjurătoare. Am vrut să fug, dar nu am rezistat tentaţiei de a fi în ton cu ceilalţi! Eram curios să ştiu de ce oare, aceşti „mâncăcioşi” împânzeau locul. Majoritatea bine îmbrăcaţi, însoţiţi de familii numeroase, cu copii… Trebuie să fie ceva miraculos aici, mi-am zis şi am rezistat cu stoicism aşteptarea la rând.

În sfârşit ajung în faţa băietului cu paloş… Îl întreb în engleză ce fruct este acela. Îmi zâmbeşte şi îmi spune doar un cuvânt: „Durian”! Ce o fi oare? Şi de ce miroase aşa de pestilenţial în zonă? Lumea mă împinge din spate, aşa că nu mai stau pe gânduri şi comand şi eu un „durian”! Plătesc şapte dolari singaporezi şi gata… al meu este! Cam cât un pepene de un kilogram. Ce-o fi o fi! Dacă nu e bun la gust… îl abandonez!

Mă îndrept spre o masă unde era doar un cuplu de chinezi tineri. Cer voie, pun containerul pe masă, scot tacticos din buzunar un şerveţel şi mă apropii tiptil-tiptil de pradă… cu degetele mâinii stângi. Apoi îmi aduc aminte că orientalii şi chiar şi arabii când mănâncă, folosesc mâna dreaptă pentru a băga păpica în gură şi pe cea stânga pentru a se şterge la poponeţ. De aceea, este o insultă să dai cu cineva mâna folosind-o pe cea stângă. Aşa că, brusc schimb membrul inferior şi mă reped, înfigând cazmaua mâinii drepte, în miracolul culinar oriental. Duc la gură un fel de material cu o consistenţă de aluat proaspăt frământat, având gustul dulceag al cremei de vanilie asezonată cu puţină sare, avocado şi dovleac copt. Nu e rea! Foarte gustoasă chiar! Comeseanul din faţa mea se uită la mine, îmi face cu ochiul şi ridică pollexul – degetul mare, în semn de apreciere. Cred ca se prinsese ca sunt ageamiu în consumul de durian. Trecusem cu bine Rubiconul gustului şi prin furcile caudine olfactive! Îl întreb (în engleză desigur) ce miroase atât de urât. Începe să râdă şi îmi spune că mirosul îl emană chiar fructul respectiv. Îmi mai spune că din acest fruct se prepară o serie de bunătăţi culinare, în special dulciuri, precum „kacang”, „bogor”, „dodol”, enumărând şi alte denumirii cu rezonanţă scatofagistă. Când o să am ocazia o să consult internetul să văd cum arată aceste minunăţii!

În interiorul acestui fruct ciudat ca aspect şi miros, miezul edibil (consumabil) este împărţit în patru părţi asemănătoare cu nişte gogoloaşe cu aspect de arahide gigante. Fiecare segment conţine câte doi sâmburi cam de mărimea unei prune. Se zice că durianul este originar din Tailanda, dar malaezienii, indonezienii şi filipinezii îl adjudecă şi ei! Din cauza cerinţei pe piaţa au existat chiar războaie între culegătorii de durian. Hotelurile selecte interzic introducerea fructului în incinta acestora. Tot din cauza mirosului! Cei ce încalcă legea sunt daţi afară urgent din cameră, fără să li se restituie contravaloarea sejurului. Referitor la mirosuri neplăcute îmi aduc aminte de un fapt asemănător petrecut în trenul de la de la Nisa la Pisa. În urmă cu câţiva ani călătoream pe traseul respectiv când la un moment dat unul din cei de faţă, un francez, scoate o boţoghină de brânză şi o juma de baghetă de pâine albă din traistă şi începe să mănânce. Tot vagonul se umple de miasme pestilenţiale… Mirosea a mort! O distinsă doamnă îl întrebă ce mănâncă de emană un asemenea miros… „Pont l’Eveque, fromage morbide, madame…!” De atunci până la Singapore nu am mai simţit un asemenea miros. Fructul durianului cred că eclipsează brânza „Pont l’Eveque”!

În fine, mi-am făcut damblaua… Simt o oboseală acută în picioare şi pe Moş Ene dând târcoale pe la gene. Sar într-un taxiu şi direcţia Hotel Ruby Fragance. Este trecut bine de miezul nopţii. Ajung la cameră, răcoarea plăcută a aerului condiţionat îmi mângâie pielea. Intru sub duş, aceeaşi apă călâie, un prosop curat… şi apoi acoperit doar cu un cerceaf mi se… rupe filmul! Dorm ca un bebeluş până la ora 9 dimineaţa. Aş mai fi stat în pat dar mai am atâtea de văzut în oraşul lui Merlion…

 Jurnal de vacanță 2013 (4)

ESCALĂ LA SINGAPORE – ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

 

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km². Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35^oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

Dacă te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! „Ce căldură! Măi ce căldură…!” Vorbă lui Guţă Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică  o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

Simt o oboseală în picioare. Am cam umblat de dimineaţă până acum, nu glumă. Sunt transpirat de parcă aş fi făcut baie în ciorba miso. Ce căldură… Încerc să opresc un taxi, dar trece pe lângă mine fără să clipească. Şoferul desigur! Apoi, altul, şi altul… Nici unul nu opreşte chiar dacă luminiţa de pe capota arată că e „liber”… de parcă ar avea ceva cu mine. Of, of… ciudaţi or mai fi şi asiaticii ăştia! Nu după mult timp ajung în faţa unei staţii unde văd nişte oameni în aşteptate. Pe o plăcuţă văd însemnele „taxi”, adică pătrăţelele alb-negru. Deşteaptă-te române! Îmi dau seama că de acolo se poate lua taxiul! Toată lumea aşteaptă la rând. Maşinile se opresc şi-l invită pe cel mai din faţa să urce. Frumos şi civilizat! Ordine şi disciplină. În sfârşit ajung şi eu să fiu primul din rând! Mă urc – bineînţeles, tot pe bancheta din spate – bucurându-mă de răcoarea aerului condiţionat din interiorul maşini şi o luăm spre Geylang. Lorong 20 ne întâmpină cu Hotelul Ruby tot în acelaşi loc!!! Sunt obosit… Foarte obosit. Intru la recepţie şi îi spun recepţionerei că aş dori o „cazare” pentru 2 ore. Aici se poartă! Ştiam asta… Plătesc 20 de dolari şi am în mâna cartela „Sesam deschide-te” a uşii de la o cameră de la etajul doi. Puţin mai mică decât cea anterioară pe care am am părăsit-o dimineaţa. The time is 17:00 sharp! Adică 5 dupămasă fix! Dau o fugă până la sala de bagage şi îmi iau valiza de mâna sus în cameră. Am nevoie de haine de schimb. Fac un duş scurt cu apă aproape rece şi apoi mă lăfăi într-unul dintre cele două paturi. Adorm instantaneu. Fără vise, fără regrete, fără gânduri…

La ora 19:15 sună telefonul. Recepţionerul mă anunţă că au trecut cele două ore. Ce baiat generos! Mă îmbrac în grabă, cobor şi din nou îmi las valiza la păstrare. Bine dispus mă îndrept spre cunoscutul Geylag Road, dau colţul şi intru într-un birt unde îmi face cu ochiul o reclamă cu ciorba de peşte. 5 dolari. Un bol mare, cu legume, frunze de varză chinezească, bok choy, paste făinoase şi trei felii de file de ling. Adaug în ea şi o linguriţă de ardei iute… Mă simt precum calul lui Harap Alb după ce a mâncat jăratec. O iau din loc şi caut o cafenea. Nu după mult timp dau de una care face cafea expresso. De obicei singaporezii, precum americanii (sic!) beau un fel de zeamă lungă de culoare maronie cu gust de cafea… Cană mare, să impresioneze! Mă aşez pe terasă şi îmi sorb cafeaua în tihnă admirând tumultul străzii.

Pe la 8 şi 30 de minute mă reîntorc la hotel Ruby, îmi eliberez bagajele din camera cu pricina, mulţumesc celor de la recepţie pentru ospitalitate, promit că o să mai trec pe la ei (oare când va fi asta…!?) comand un cab (taxi) şi direcţia Changi Airport. Ajung în jurul orei 21:15. La „Departures” aglomeraţie mare, dar organizare excelentă. Caut să localizez pe un ecran de afişaj electronic ghişeul Finair. Îl găsesc destul de repede. Predau valiza cea mare. Nu am nicio problemă cu greutatea acesteia. Cantarul arata doar 22 de kilograme!!! Primesc un „Boarding Pass” nou. Mă uit la ceas. Mai am timp până pleacă avionul. Bine dispus o iau spre hala de trecere spre zona de plecare. Trec printr-un filtru de control paşapoarte, după care ajung la shopurile duty free. Nu mă interesează nimic deosebit. Admir frumosul aeroport – după părerea mea cel mai minunat din lume – trec prin câteva coridoare şi mă opresc pentru un scurt timp la grădina de orhidee. Un lac minuscul trecut de un podeţ arhaic înfrumuseţează peisalul. Călătorii îşi încântă privirea cu această explozie de flori minunate care răsar de peste tot. Te simţi ca în paradis. Parcă nu îţi mai vine să pleci…

Şi totuşi uitându-mă la timpul de îmbarcare înscris pe boarding pass revin la realitate. Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Gate D42. Time 22:50. Mai am la dispoziţie doar 30 de minute. O iau cu paşi repezi spre poarta D42, unde sunt întâmpinat de mai mulţi pasageri în aşteptare, aşezaţi la un rând lung de câţiva metri. Acţiunea este încetinită din cauza controlului riguros al bagajelor de mână. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul să intru la filtru. Îmi pun bagagele pe bandă rulantă pentru a fi controlate prin sistemul de raze roentgen. Bingo! Un distins ofiţer de la brigada cerberi îmi face semn să trag pe dreapta. Apoi se apropie şi îmi spune că doreşte să se uite în valiza mea de mână. Arătă cu degetul necessaire-ul meu de toaletă şi îmi face semn  să-l deschid. Mă execut! Ia în mână sticluţa cu apă de toaletă „Aramis” şi se uită atent la eticheta de pe fundul acesteia exclamând: „Acesta este un recipient de 110 mililitri. Regulile permit transportul containerelor cu lichid până la maximum 100 de mililitri. Vă rog să-l aruncaţi la gunoi… în cutia aceasta…”. Ce pot să zic!? Pe aeroport nu se face scandal şi nu se aduc argumente. Altfel poţi să fii arestat! Nu glumesc de loc! Greşeala este a mea! Ştiam regulile, dar dintr-o neatenţie, în camera de hotel, trecusem recipientul din valiza de cală în cea de mână. În prima puteam să trasport cât lichid doream. Numai să nu fie inflamabil! Mi-am muşcat limba şi m-am supus regulilor  înghiţind în sec, desigur! Asta este… Altădată să fiu atent! Şi astfel uşurat de lichide bine-mirositoare mă duc amărât spre avion. Locul 34J. Direcţia Helsinki!

Jurnal de vacanță 2013 (5)

TOT PE DRUM, PE DRUM, PE DRUM, SPRE ŢARA LUI MOŞ CRĂCIUN

Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Terminal One al aeroportului Changi din Singapore. Data: 8 septembrie 2013. Timpul decolării: 23:35. Direcţia: Helsinki!

Iată-mă din nou în avion… de data aceasta un aparat Airbus A340-300. Finladenzii  decolează la timp. Fără nicio întârziere. Cred că pilotul are ceas elveţian! Afacerea companiei merge bine. Avionul e plin ochi! Toate scaunele ocupate. Eu mă aşez pe cel care îmi este destinat. D42. Tot pe culoar. Măcar am ieşire directă. Mă mai pot mişca, dezmorţi, din când în când. Mă aşteaptă un drum lung, de 12 ore. E bine să te mişti la fiecare 3-4 ore, să faci câteva exerciţii pentru a pune sângele în mişcare. Altfel poţi să faci DVT, o „tromboză a venelor adânci” (Deep Vein Thrombosis). Sângele se coagulează atunci când nu circula. Fenomenul apare de obicei în venele interioare ale muşchilor din partea de jos a picioarelor. Mai târziu aceste cheaguri se desprind şi pot crea embolii şi blocaje. De obicei cele care ajung la plămâni sunt mortale. Embolism pulmonar! Avertisment şi celor care stau cu orele nemişcaţi în faţa unui ecran de computer! Statisticile medicale spun că un individ dintr-o mie face DVT în fiecare an! Nu toţi mor, desigur! Unii ajung pe masa de operaţie… Atenţie! Nu e o joacă, sau o glumă!

Câte ceva despre avionul care mă duce spre Finlanda. Fabricat de compania Airbus, fiecare aparat de zbor este dotat cu tehnologie de vârf. Producătorul, Airbus Industrie, este un consorţiu european, cu sediul la Blagnac, o suburbie a oraşului francez Toulouse. Compania produce mai mult de jumătate din aeronavele comerciale tip jet (cu reacţie) din lume. Are 16 uzine şi hangare de asamblare în 4 ţări europene. 63.000 de angajaţi. Desigur că este mereu într-o acerbă competiţie cu faimoasele companii americane Boeing şi Lockhead Martin. Să nu uităm totuşi, ca cireaşă de pe tort în materie de construcţii de avioane supersonice pentru călători a fost faimosul aparat Concorde (1969-2003), produs de Aérospatiale-BAC Concorde. Un avion… tot european. De fapt cel mai minunat supersonic construit până în zilele noastre. Păcat că a sucombat!

Instalat comod într-un fotoliu din clasa economică, îmi trec prin minte cu repeziciune multe din informaţiile pe care citisem pe net despre această minunată fortăreaţa zburătoare în care mă aflam. Avionul A340 se construieşte în 4 variante: A340-200 (Capacitate: 261 de locuri. Independenţă de zbor: 12.400 km); A340-300 (capacitate: 300/440 de locuri. Independenţă de zbor: 13.700 km); A340-500 (capacitate: 282/375 de locuri. Independenţă de zbor: 16.700 km); A340-600 (capacitate: 359/475 locuri. Independenţă de zbor: 14.600 km). Compania aviatică Finnair a fost înfiinţată în 1923. Zboară spre mai mult de 65 de destinaţii din 30 de ţări! Are în dotare 67 de aparate de zbor de mare capacitate. Cu unul din acestea călătoream şi eu pe ruta Singapore-Helsinki. A340-300. Zbor intercontinental, fără escală. Durata: 12 ore. Fusuri orare survolate: 6. Distanţă între cele două puncte de zbor: 9.750 km.

Deci, după cum spuneam, avionul era plin ochi! O cohortă de finlandezi de vârsta a treia mă învăluie, mă înconjoară, aşezându-se pe scaunele învecinate. Simpatici, haioşi, îmbrăcaţi fistichiu. Bronzaţi, de fapt arşi de soare! Veseli şi guralivi. Chiar dacă unii erau cu bastoanele la îndemână sau se mişcau în poziţie mai aplecată. Îmi reamintesc de „miracolul” de la Băile Felix, de lângă Oradea, unde invazia bolnavilor din ţările nordice era (o mai fi oare!?) la modă în anii comunismului. Veneau la recuperare,  cu autocarul – în bastoane, cârje, cărucioare – batalioane de oameni bolnavi, care după câteva săptămâni de tratament se reîntorceau acasă pe picioarele lor!!! Vorbesc serios! Mărturie stă „Muzeul instrumentelor de umblat abandonate” de acolo. Posibil ca acum se îndreaptă spre destinaţii mai exotice, cu climă mai caldă, precum Asia de Sud-Est… Tailanda, Indonezia, Malaezia. Via Singapore. Acum reveneau acasa, pe pămantul „frigurilor veşnice”. Veseli şi bine-dispuşi. Înseamnă că le-a priit la tropice. Foarte guralivi. În finlandeză, desigur! Copii mari! Parcă tot avionul era al lor… Unii încercau sa se aşeze câte doi pe acelaşi loc. Apoi argumente! Halima totală, ce mai! Până la urmă, ajutaţi de ghid şi de personalul de bord, s-au aşezat „cuminţi” la locurile care le erau destinate şi specificate pe talonul de zbor.

„Good evening passengers. This is your captain speaking. First I’d like to welcome everyone on Finnair Flight AY 082”. E vocea căpitanului. Ne anunţă că în curând vom decola şi că venit timpul să ne legăm centurile. Se face linişte. Avionul îşi turează motoarele. Peste câteva minute suntem în aer. Un miros de mâncare începe să gâdile papilele olfactive. Posibil că bucătarii încălzesc bucatele undeva în burta avionului. Miroase apetisant. După o jumătate de oră, sus pe afişajul electronic, se dă semnalul că putem să ne desfacem centurile. Pe culoare apar cărucioare încărcate cu băuturi. Toţi pasagerii stau la locurile lor, în aşteptare. Stewardesele foarte amabile, numai un zâmbet, întreabă în engleză: „Soft drinks, coffee, tea, vines, beer, spirits…” Adică băuturi răcoritoare, cafea, ceai, vin, bere, spirtoase…  Fiecare ce doreşte. Totul gratuit, în afară de alcoolul tare. Aşa este regula pe cursele lor intercontinentale. Lumea comandă în moderaţie, în afară de finlandezi care încep iar chicotelile şi comedia. O dau pe tărie, comandând, aproape fiecare, seturi de sticluţe în miniatură cu vodcă, whisky, gin, rom…

Nu peste mult timp apar alte cărucioare, încărcate cu tăviţe cu mâncare acoperite cu folie de aluminiu. Cina. Mâncare caldă, gustoasă, la alegere: „Chicken pasta, or beef curry?” – adică „pui cu paste făinoase” sau „văcuţa cu sos de coriandru”. Am ales puiul. Mă săturasem la Singapore de atâtea mâncăruri asiatice. Lângă mine un un domn cu aspect matusalemic, tot finlandez, cu o barbă de juma’ de metru şi o beretă roşie pe cap, întreabă stewardesa ce meniu se serveşte la business class. „Aperitiv: file de somon afumat, asezonat cu icre roşii, apoi, muşchi de ren la grătar cu sufleu de cartofi şi sos vânătoresc, lăptuci cu vinegretă şi muguri de bambus… iar ca  desert…” îi răspunde automat tânără domniţă, o tailandeză tinerica, frumoasă foc, cu nişte ochii rotunzi şi mari. Veteranul e pus pe şotii! N-o mai lasă să termine, şi exclamă în gura mare în engleză… să audă toată lumea: „Se mănâncă muşchi de ren la cină? Aoleo! Şi cine o să mai tragă sania lui Moş Crăciun?” Complici, cei din grupul finlandezilor râd cu hohote. Apoi repeta onomatopeic, la unison, de parcă ar fi dresaţi: „Ha, ha, ha! Ho, ho, ho!” imitându-l pe Moş Crăciun! Acum sunt super-bine-dispuşi! De fapt aproape toţi au în faţa câte o sticluţă cu tărie… goală. Sau două. Tuturor nordicilor le place să tragă la măsea! Poate pentru că e frig pe la ei, sau poate pentru că băutura e foarte scumpă.

După un timp se lăsă din nou liniştea. Se aud doar murmure… şi zgomotul tacâmurilor. După ce au terminat cină şi se adună resturile de pe măsuţele rabatabile, toţi finlandezii se scoală de parcă ar fi traşi cu cheia şi se aliniază la rând la toaletă. Cuminţi. Cu capul plecat, fără să scoată o vorbă. Aşteaptă, cinci, zece, cin’şpe minute la coadă, după care intră în cabină, stau câteva minute şi se reîntorc la locurile lor veseli şi satisfăcuţi de parcă ar fi cucerit Everestul. Se cuibăresc în fotoliile lor, închid ochii şi se mută în lumea viselor. Ceilalţi călători meşteresc pe la micile televizoare, încastrate în speteaza  fotoliilor din faţa lor. Dar, rând pe rând, abandonează privitul la ecran şi fac şi dânşii ce au făcut deştepţii de finlandezi! Adică trag pe dreapta. Şugubăţul meu vecin, Sami, că aşa a zis că îl cheamă, trotilat de licoarea lui Bachus, doarme dus… Motoarele avionului torc plăcut precum pisicile din jurul sobei. Singura, proteza moşului, scoate nişte sunete de parcă ar trece camionul pe o şosea pe care s-a aruncat antiderapant. Mă fac că îmi schimb poziţia şi îi trag „din greşeală” un ghiont uşor cu cotul. Imediat se întoarce într-o parte şi… tace! E dresat! Ştie el care e antidotul pentru poluare sonoră nazo-buco-faringiană. Acum doarme lin, scoţând din când în când câte un oftat laponic. Mi-e somn şi mie! Oare or fi băgat băgat finnairezii ceva de dormit în mâncare? Aşa fac deci şi eu, închid ochii şi mă scufund în mirajul lui Morfeu… La Singapore e ora 2:00 dimineaţa, iar la Sydney cu două ore mai puţin! Îmi găsesc o poziţie mai comodă şi mi se rupe filmul instantaneu. Somn uşor, vise plăcute…

Visez că sunt în capitala Laponiei, la Rovaniemi, aproape de Cercul Polar de Nord. Rovaniemi, oraşul lui Moş Crăciun. E frrriiiggg! Foarte frig. Mă aflu într-o sanie mică, trasă de şase câini husky siberieni conduşi de un malamut alascan. Vreau să ajung la Polul Nord. Mor de curiozitate să văd ce e pe acolo! Moşu’ mă mângâie pe spinare şi îmi urează drum bun. Săniuţa zboară spre nord. La un moment dat sunt asaltat de un stol de ţânţari enormi cam de mărimea unei vrăbii. Noroc că vitejii mei căţeluşi aleargă ca vântul. Ţânţarii bine hrăniţi, abia pot să zboare de grăsuţi ce sunt. Ne abandonează după o bucată bună de timp îndreptându-se către o turmă de reni care pasc smocuri de iarbă ivite din zăpadă. Ne oprim să ne tragem sufletul, la Aanaar, o aşezare situată într-o poiană dintr-o pădurice de pini. Văd o căsuţă suspendată pe nişte stâlpi asemănători cu picioarele de pui. Un fel de izbuşcă din poveştile ruseşti. Bat la poartă. Din casa îşi face apariţia un omuleţ cu corp mic şi capul mare. Seamănă cu un Moş Crăciun în miniatură. O barbă albă îi acoperă obrazul. O fi un gnom! O făptură pe care o crezusem că e doar imaginară. Dar acum văd că e adevărat! Viu, viuleţ! Deci există… nu numai în poveşti! Îl salut, mă salută. E îmbrăcat în nişte pantalonaşi lungi, mulaţi pe picior. În partea de sus poartă un cojocel de culoarea roşie. Pe cap are o tichie ciudată, tot roşie, de bebeluş parcă. Ciubotele au clopoţei şi sunt întoarse la vârf ca nişte sănii în miniatură. Pare tare nostim. Îmi vorbeşte într-o limbă pe care o înţeleg, dar nu pot să o definesc. O fi limba Saame? Limba Saamelaienilor. Seamănă mult cu limba ungurească pe care o cunosc. Cred că de aceea putem conversa! Ne mângâiem reciproc pe spate ca să ne încălzim. Şi astfel devenim prieteni. Intră în casă şi se reîntoarce cu un coşuleţ de nuiele în mânuţa. Înăuntru acestuia, douăsprezece perechi de ciorapi cu dungi, roşu şi alb, pe care mi-i face cadou! Păcat că sunt mici, ca pentru păpuşi. Nu pot să-l refuz. Îi dau şi eu un portmoneu din piele de cangur. Se bucura nespus, dându-mi de înţeles că nu a avut niciodată o geantă atât de frumoasă. Îmi iau rămas bun de la piticuţ. De la fereastra casei îmi fac cu mâna alţi gnomi. Copii, adulţi, fetiţe şi băieţi. Ce drăguţi sunt. O iau din loc şi nu peste mult timp ajung la Tromsø în Norvegia. Apoi dintr-o săritură la Alta, trecem Capul Nord şi zburăm ca vântul şi ca gândul spre Arhipelagul Spitsbergen, de unde o cotim spre pol cu cea mai mare viteză. Ajungem la punctul dorit, Polul Nord geografic, când în faţa saniei mele apare o gaură enormă în apa mării, un hău care ne înghite şi pe noi, adică pe mine, căţeluşii husky, malamutul şef şi sania. Dispărem într-un alt tărâm. Tărâmul din interiorul gol al Pământului. Agharta! Cerul e luminat doar de aurora boreală. O farfurie zburătoare îmi trece pe lângă ureche! Or fi aghartoizii buni sau răi cu pământenii!? Mă simt în nesiguranţă. De frică mă… trezesc. Uf ce vise, ce coşmar… Agarta! Tărâmul subteran… Lângă mine vecinul de scaun lucrează intens la distribuirea antiderapantului! Mi-e frig. Aerul condiţionat al avionului funcţionează la maximum. Iau din compartimentul de bagaje o pătură şi mă acopăr. Acum mi-e mai bine…

Stau pe gânduri şi îmi vine să râd! Ce imaginaţie ciudată! Ba nu… Îmi aduc aminte că în urmă cu câtva ani, eu şi cu băiatul meu, de 12 ani atunci, ne făcuserăm planul să ajungem la Polul Nord. Toate astea, după ce îi povestisem subiectul cărţii „The Hollow Earth” a doctorului Raymond W. Bernard. Literatura abundă de asemenea subiecte în care se descrie că Pământul e gol pe dinăuntru. Creduli sunt mulţi. De la preşedinţi americani la scriitori de valoare. De la declaraţiile norvegianului Olaf Jansen, la Prinţul Harry de Walles… cel dornic să viziteze gaura de la Polul Sud. De la Mircea Eliade, cu al său „Zalmoxis, zeul care a dispărut” până la contraamiralul american Richard E. Byrd care declarat în 1947 că, explorând ambii poli ai Pământului pe calea aerului, ar fi descoperit intrările în interiorul gol al Pământului… pe care l-a şi vizitat. Şi eu mă gândisem în naivitatea mea că trebuie să fie ceva „acolo”. Şi chiar dacă nu credeam 100%, ne-am fi ales cu o excursie frumoasă. Un salt de la antipod la antipod. Despre această enigmă se mai vorbeşte şi până în zilele noastre. Am văzut destul de recent, pe youtube un video cu titlul „Colecţia de hărţi Lazeia”, întocmit în anul 2001 de Horatio Valens şi Paul Veneti, unde pe parcursul a două ore sunt prezentate o serie de hărţi vechi ale regiunilor arctice din jurul Polului Nord, în care este descris în special un canion lung de 100 de mile, situat chiar în centrul Polului Nord, prin care râurile de acolo se varsă în interiorul Pământului printr-o deschizătură imensă.

Cucerirea nordului, de către mine şi băiatul meu, a fost făcută doar pe jumătate. Am  plecat de la Sydney, spre Europa plini de entuziasm. La Frankfurt am schimbat avionul şi am zburat la Helsinki! Era prin anul 2002. Am ajuns acolo pe 14 iulie, de ziua mea de naştere. După câteva zile am vrut să ne începem excursia. Până la Rovaniemi cu trenul, apoi de acolo cu autobuzul peste cercul Polar de Nord, până în Novegia la Tromsø, şi apoi la Alta, oraş de unde am fi zburat până la Svalbard, capitala arhipelagului Spitsbergen, iar de acolo pe un vapor comercial am fi plecat spre Polul Nord. Suna frumos şi atrăgător! Mai ales pentru doi australieni naivi… care nu prea ştiau cu ce mănâncă nordul. Dar, după informaţiile primite la faţa locului, adică la Helsinki, excursia de la Rovaniemi la Polul nord ar fi costat o avere. Iar condiţiile de transport şi cazare destul de precare. O cameră dublă la un hotel mediu costa câteva sute de dolari. Ba mai trebuie să plăteşti extra pentru a primi cearceafuri şi prosoape. Aşa mi-a comunicat un agent de turism finlandez. Tot el ne-a sfătuit să ne înarmăm cu câteva spray-uri contra ţânţarilor dar vrem să rămânem vii! Ne-a mai povestit o droaie istorioare reale, cică, despre gnomi, elfi şi trolii cei răi! Încerca totuşi, să ne convingă că nu aveam ce căuta la pol… că această misiune rămâne în sarcina exploratorilor profesionişti. Că nu există nicio Agharta! Că totul e doar o legendă… Oare această încercare de a ne convinge o fi făcut parte din teoria conspiraţiei! L-am ascultat totuşi şi am abandonat proiectul, spre necazul celui mic şi al meu, desigur. Ni s-a sugerat să ne continuăm excursia în partea sudică – mai blândă ca clima – a Penisulei Scandinave. I-am urmat sfatul şi nu ne-a părut rău mai apoi! Am văzut patru ţări minunate, Finlanda, Suedia, Norvegia şi Danemarca şi o mulţime de oraşe. Ne-am îmbătat de frumuseţea fiordurilor norvegiene şi de peisajele minunate întâlnite în cale. Uitasem să vă spun că ne cumpăraserăm din Australia un „Eurail Pass” care ne oferea posibilitatea ca timp de două săptămâni să călătorim fără nicio altă plată pe toate trenurile europene. Deci şi cele scandinave. În felul acesta ne mişcam uşor. Săream în primul tren şi o luam fără probleme de la Helsinki la Turku, de la Stockholm la Upsala, de la Oslo la Bergen, sau de la Gothenburg la Copenhaga, via Malmö. O excursie minunată! De neuitat! Aşa că nu este de condamnat – rog cititorii să mă scuze – că încă după atâţia ani mai visez la acele locuri şi desigur la o expediţie la Polul Nord. Cine ştie, poate o voi realiza odată…

Mă scol de pe fotoliu, ies pe culoar şi mă îndrept spre partea din spate a avionului. A venit vremea să-mi fac gimnastica antiembolică. Mă fixez în spaţiul liber dintre cele două toalete şi încep: „Unu-doi, Unu-doi… pe vârfuri, pe călcâie, genuflexiune, apoi iar  unu-doi… ş.a.m.d.” Trecem la exerciţii cu braţele… apoi iar „unu-doi… faceţi toţi la fel ca noi!”. Nu după mult timp am şi tovarăşi de fitness… mai tineri, mai în vârstă… Fiecare demonstrează ce ştie. Bine că nu avem muzică. Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut Aerobics sau Zumba!!! Clătinam avionul şi cine ştie pe unde şi cum ajungeam la sol. Unii „gimnaşti” îşi rotesc capetele, alţii fac exerciţii de extensie, exerciţii izometrice… Mens sana… in corpore aero-sano! Se umple şi culoarul din spate. Dezmorţiţii încep să fie mai vioi şi mai bine-dispuşi. După o jumătate de oră toţi  membrii grupării sportive ne retragem încet-încet spre fotoliile noastre.

Deschid televizorul, caut un film, o comedie. Mă delectez cu „Police Academy – Citizens on patrol”. Producţie 1987! Veche, dar bună! Regia: Jim Drake. Distribuţia: Steve Guttenberg, Bubba Smith, Michael Winslow, Bobcat Goldthwait, Tim Kazurinsky, G.W. Bailey… şi alţii. Cei mai comici mi se par personagele Zed şi Sweetchuck (Goldthwait şi Kazurinsky). De milioane! Un nou cuplu gen Stan şi Bran!? Mor după ei… Mă simt atât de bine, vesel, mulţumit. După ce se termină filmul mai dau o fugă la revigorarea circulaţiei sanguine. „Unu-doi, unu-doi, faceţi toţi la fel ca noi…” Apoi rog stewardesa să îmi ofere un pahar de vin alb şi o apă minerală. Îmi fac un şpriţ, spre uimirea acestei, dându-mi seama că tailandezii nu au ajuns încă la epoca şpriţului, adică să mixeze apă cu vinul. Nu după mult timp mi se face din nou somn. Mă acopăr cu pătura, închid ochii şi adorm, fără vise de data aceasta. Nu sanie, nu poli, nu moşi crăciuni, nu ţânţari barosani… Doar blank! Somn profund.

După mai multe ore, mă trezesc simţind în nări un miros plăcut de mâncare. Deschid ochii şi văd avionul luminat al giorno. Mulţi pasagerii se vânzolesc pe culoare. Personalul de la bord împarte sticluţe cu apă plată. Rece-rece! Apoi urmează din nou cărucioarele cu mâncare. Breakfast time! Adică timpul micului dejun. În nişte tăviţe de aluminiu ni se oferă o omletă, cârnăciori, ciuperci, spanac. Plus un iaurt cu căpşuni. Într-un recipient separat, desigur! Apoi sucuri, apă, ceai sau cafea. „Coffee or tea!?” mă întreabă duduia cu ochi rotunzi. „Coffee please!”. Simt o mulţumire trupească şi sufletească. E bine să fii turist, călător… Mai ales că mă aşteaptă atâtea surprize plăcute pe continentul european. Oare!?

Lumea se aşează din nou la rând la uşile toaletelor. Unii răbdători, alţii, cu urgente, mai neastâmpăraţi… Nu după mult timp un mesaj al „your captain speaking” ne anunţă că vom ateriza la Helsinki în aproximativ o oră. Ok! Am mai realizat un segment din excursia mea. Nu mă simt obosit. Nu după mult timp ni se comunica să ne punem centurile. Aşteptam cu toţii cuminţi aterizarea. Acesta este lină… Posibil că piloţii fiind de-ai casei au mare experienţă cu pistele de aici. „Wellcome to Helsinki-Vantaa Airoport”, se aude în difuzoare, „…the outside temperature îs 7 degree Celsius!” Mă uit la ceas. Cele 12 ore de zbor au trecut ca prin minune. Este ora 6:35, ora Helsinki. La Singapore este 11:35 după amiază. La Sydney 13:35 – în aceeaşi zi. Cam frig… Îmi scot din bagajul de mână un pulovăr şi mă îndrept spre ieşirea din avion. „Kiitos, silti mukavaa matkaa!” (Mulţumim, călătorie plăcută în continuare!) îmi spun membrii personalului de la bord aliniaţi lângă ieşire. Cu toţii numai un zâmbet, proaspeţi, cu uniformele într-o condiţie impecabilă… de parcă nu ar fi tras la galere în ultimele 12 ore!   „Kiitos!” le răspund, la rândul meu, tot în finlandeză, graţie… „Google translate”!  Valijoarele pe rotile fac un zgomot plăcut pe duşumeaua acordeonului de trecere de la avion spre clădirea aeroportului. Toţi se îndreaptă grăbiţi spre destinaţiile lor. Unii coboară la Helsinki, precum guralivii mei colegi avion, alţii sunt în căutarea sălii de transfer de unde vor pleca spre alte locuri din Europa sau din lume. Printre aceştia, ultimii, fac parte şi eu! Voi sta în tranzit pe aeroportul Vantaa aproximativ 3 ore. Apoi voi lua avionul spre Budapesta…

Jurnal de vacanță 2013 (6)

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un „Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa plec… la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenţă permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenţă românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Am plecat la hotel foarte necăjit. Era într-o vineri. Am dormit non-stop până duminca la prânz. Atunci am observat primele fire de păr alb ivite pe la tâmple. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. Că nu mai eram tânăr… cu toate că aveam doar 35 de ani!

Luni dimineaţă am luat din nou drumul Ambasadei Române din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceaşi întârziere la deschiderea ghişeului consular. Acelaşi cap brunet, creţ şi răutăcios:

– Iar ai venit mă…!? Ieşi afară!

– Vă rog frumos să mă primiţi… Vă rog! Vă implor!

– Măi, dacă nu ieşi afară într-un minut chem paza de la poarta să te scoată pe brânci! ’nţeles? Uşcheala!

Am plecat din nou necăjit. Marţi dimineaţa la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flăcăul brunet cu părul creţ, rău-rău, negru de supărare, făcea spume la uşa ghişeului. I-am spus că nu plec! Punct! Vreau viză de intrare în ţara al cărui cetăţean sunt sau să vorbesc cu domnul ambasador.

– Tovarăşul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp să vorbească cu o jigodie ca tine! Ieşi afară!

Pe Victor Bolojan, îl ştiam vag din Oradea. Era tatăl colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la uşa ambasadei şi am cerut să vorbesc cu domnul ambasador. Fără niciun succes! Cerberii de la intrare, după ce mi-au văzut paşaportul, mi-au spus că „to’aşul” nu este în Ungaria… cu toate că mai târziu am văzut ieşind de-acolo o maşină neagră cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semăna leit cu tatăl Victei! Aşa că, fără succes, am rămas în continuare pe post de bătător tot pe la uşile ghişeului consular. Timp de 50 de zile. Timp în care mi s-au terminat fondurile băneşti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins că i-am scos şi consulului un smoc de păr alb. Numele acestuia, însă, nu l-am aflat niciodată! Nici până în ziua de azi. Cu toate că am încercat! Se zice că era tot de prin Oradea de loc!

Desigur că după câteva zile de stat la hotel… al cărui tarif mă cam seca la buzunare, am încercat să fac economii şi m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o cameră cu chirie tip ONT la noi, situată pe lângă Gară de Vest (Nyugati PU). O perioadă sumbră din viaţa mea, pe care mi-o reamintesc cu durere în suflet, ori de câte ori trec prin Ungaria. După 50 de zile, de chin, am renunţat la lupta cu consulul şi m-am reîntors în Australia. Abia sosit, în ziua următoare, m-am prezentat la uşa consulatului român din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zâmbitor. Cred că ştia el ce trebuie să ştie! Mi-a spus foarte prietenos:

– Nu e nicio problemă cu intrarea dumitale în România. Îţi dau viza chiar acum… dar să nu faci cumva vreo prostie. Să nu cumva să vorbeşti ce nu trebuie…

– Acum nu mai am bani… pentru bilete de avion!

– Du-te la muncă şi când faci banii vino să îţi dau viza!

Peste câteva luni a murit tata. Îmi părea aşa de rău că nu am putut să-l mai văd odată! Peste puţin timp am făcut rost de banii de drum şi m-am prezentat la consului Cristache.

– Trebuie să cer o viză nouă de la Bucureşti!

– M-aţi spus că am deja aprobarea de viză pentru a intra în România.

– Aşa a fost atunci… Dar aceea a expirat. Acum trebuie cerută o viză nouă…

Am mai aşteptat 4 luni după care mi-a sosit viza mult dorită. Am ajuns acasă la Oradea cu inima strânsă. Pe peronul gării m-a întâmpinat o femeie plânsă, îmbătrânită, îmbrăcată în doliu. Era mama!

*

O voce mă trezeşte din somn: „Vă rog să îmi daţi paşapoarte sau cărţile de identitate! În curând vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu România!”. Era vocea şoferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Mă trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari în stomac! Nu am avut timp să mănânc nimic de la breakfastul cu chiflă din avion. Afară toarnă cu găleata şi este foarte frig pentru o asemenea perioadă a anulul. Suntem la început de septembrie. Altădată mai puteai merge la plajă… acum ploua şi bate vântul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fără probleme. Şi pe cea maghiara şi pe cea română. Alte vremuri! Peste o jumătate de oră şoferul mă lasa în faţa fostei case… a părinţilor mei! Nu mă aştepta nicunul din ei! Sunt de mult plecaţi pe alte tărâmuri… Dar mă aştepta tanti Anuţa! O doamnă care are grijă de casa mea. Sun la interfon, răspunde tăntica: „Vai de când te aştept, s-au răcit şi plăcintele deja!” Intru în curte şi apoi în casă. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai bătrân… inclusiv tanti Anuţa! Este dată de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Călătorisem până aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escală de o zi la Singapore. Hapciu! Strănut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit şi eu cu virusul kokkolian! Ceasul rău… Hapciu…

Jurnal de vacanță 2013 (7)

ORADEA MON AMOUR !

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour”, dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlul acestui articol, desigur!

Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumiţe şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!

– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?

– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…

– La ce!?

– Ha, ha, ha! La… burtică… şi mai jos!

– Aha! Am înţelesică!

– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!

– Şi felul doi?

– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzucă roşie.

– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…

– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clătiţele cu dulceaţă de trandafirei.

– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?

– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.

Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.

– Vineeee!

Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.

– Notiţa de plată vă rog!

– Doriţi nota?

– Nu, doar notiţa!

Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.

– Nota dumneavoastră de plată, maestre!

– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…

– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!

– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:

– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…

– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.

– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”

 

*

Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:

– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…

Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!

– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!

– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!

– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.

– Hapciu! Drept… e!

Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!

A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:

– Micul dejun e gata!

Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.

– Mulţumesc! Vin imediat!

Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…

– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!

– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?

– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.

După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.

– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…

– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?

– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.

– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!

Tanti Anuţa m-a ajutat să îmi despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi  un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.

Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceiaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa  Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe  Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când  e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.

La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.

De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament  chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Poştelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionarii… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică  pentru care am primit multe pedepse.

Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema în lb. mag.) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva  tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”

Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la „stup” (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.

Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia „poşta” de cântecele mele! Ei…, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!

Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras!  Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…

Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucram de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau „aţă” spre casă, cu funcţionarul bombonar… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot  în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.

Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.

Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau hărmălaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată! Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet…

După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier Nr. 18… aceeaşi stradă a Poştei, fostă József Attila, la trei numere de imobil de locul unde fusesem declarat „Puiul Poştei”.

*

Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:

– Ştiţi cumva unde este poşta?

– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…

– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…

– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…

– Cum adică!?

– Sunt de la capătul lumii!

– Din Constanţa?

– Nu! Din Australia!

– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!

– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!

Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale.  Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi,  despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.

– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!

– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu le iei…

– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!

– Auleo! Nu mă mai speria…

– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!

– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!

După plecarea lui Doru, am uitat de medic. Am intrat pe internet, într-un alt univers, şi am început să îmi încropesc un program de vacanţă. Promisesem unui bun prieten, stabilit în Italia, antrenorul de gimnastică George Păunescu, Titi, cum îi zicem noi cei apropiaţi, că voi da curs invitaţiei sale de a-l vizita la Padova unde locuieşte de mai mulţi ani! Mă uit pe net la curse de avion din România spre aceea parte a Italiei. Găsesc un bilet dus-întors foarte convenabil pe ruta Timişoara-Veneţia. Când să fac rezervarea mi se pune un blocaj. Iau numărul de telefon de pe sait şi sun la Aeroportul din Timişoara. Mi se spune că nu prea au informaţii despre zbor deoarece pista avionului a intrat în reparaţie. Sunt puţin panicat deoarece nu am mult timp la dispoziţie pentru această vizită… Am lansări de carte – deja fixate ca dată, la Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Bucureşti şi apoi în Israel. Toate programate la milimetru. Trebuie să mă încadrez în timpul celor şase săptămâni de concediu. Singură perioadă mai liberă, în care să pot să îmi permit o escapadă în Italia, era la începutul vacanţei mele europene – între 10-22 septembrie.

Îi sun la telefon pe bunii mei prieteni din Timişoara, Cornelia şi Ilie Chifu, care mă invitaseră şi ei să la fac o vizită. De fapt îi vizitez de fiecare dată când ajung în ţară. Nişte oamenii minunaţi. Ne bucurăm când se face legătura telefonică:

– Dragilor, am ajuns la Oradea! Ce mai faceţi? Ce fac copiii? Nepoţica Mădălina?

– Suntem cu toţii bine. Când ne faci o vizită?

– Când vreţi!

– Poţi veni chiar şi mâine…

– Vin în cel mai scurt timp. Credeţi că ar fi bine vineri 18 septembrie?

– Oricând, George! îmi spune Ilie cu o voce blândă.

– Bine! Atunci rămâne pe 18 septembrie. Dar vă anunţ că nu voi sta mult la voi deoarece aş vrea să dau o fugă până în Italia, să-mi vizitez un prieten.

– Cum doreşti! Vino că te aşteptam. Neli face piftie de pasăre. Special pentru tine…

Încerc din nou să intru pe saitul companiei Wizz Air, care zboară de la Timişoara spre Veneţia şi retur. De data asta am noroc – dar numai pe jumătate. Găsesc un bilet, dar numai de dus. Dar cum voi reveni de acolo! Per pedes apostolorum? Sun din nou la aeroportul din Timişoara… „Mai insistaţi” mi se spune… OK! o să mai insist… Mai am opt zile până pe 18 septembrie! Am tot insistat zilnic… dar nu am avut noroc! Între timp aeroportul din Timişoara s-a închis pentru reparaţii generale. Wizz Air şi-a mutat serviciile la Arad. Aeroportul de acolo era mai mic şi nu era pregătit să accepte un flux atât de mare de călători. S-a creat haos. Ştirile de la televiziune şi ziarele vuiau de critici. Cei care îşi luaseră bilete de multă vreme cu această companie, pentru a pleca din Timişoara cum era anunţat, acum trebuiau să facă drumul până la Arad. 50 de kilometri! Cu bagaje, cu copii mici. Unii veneau din alte părţi ale ţării. A fost imposibil ca în cele 10 zile să obţin un bilet dus-întors la Veneţia. Aşa că îl rog pe bunul meu prieten Titi Păunescu să mă scuze! Ne vom revedea poate la anul! Noi să fim sănătoşi şi să  scăpăm de gripă!

 

George ROCA

 

 (VA URMA)

 

PSALMUL  1

 

Natura s-a hrănit cu sufletul meu

Toate florile primăverii m-au plâns

În cugetul Sfântului Duh s-au strâns

Cum apa din lumina din curcubeu

 

Ziua şi noaptea vibrează-n  cuvinte

Ca un pom roditor lângă izvoare

Roadele lui nasc lumi trecătoare

Despre viitor ne-aducem aminte

 

Cel fără credinţă spulberat de vânt

De se pierde ca praful în furtună

Nu-i nimeni în uitare de-l adună

 

Calea drepţilor prin Domnul ia avânt

De trece dincolo spre veşnicie

Şi veghează ruga din poezie

 

 

PSALMUL  2

 

Patimi rele vor creşte s-o frângă

Cu cel de sus să n-avem legătură

Dar nu pot lua spirit din natură

Orice anotimp e-o hrană nătângă

 

Vine  porunca  de pe Muntele Sfânt

Cu frică să-l slujim şi-n trup cutremur

Urgia  Lui mă face  azi să tremur

Din orice rugă  îmi fac mereu avânt

 

Pe calea cea dreaptă urcă gândul meu

În cuget hrănit cu lumina de-apoi

Să nu-mi cioplesc din necredinţă altoi

 

Ca să crească roadele unui ateu

Doar  prin  Tine  Doamne calea cea dreaptă

Fericit voi fi pe ultima treaptă

 

 

PSALMUL  3

 

Între bine şi rău creşte risipa

Din orice păcat nimic nu rămâne

Doar materia vrea moartea s-amâne

Numai din Dumnezeu se naşte clipa

 

Această vreme din a Ta privire

Hrăneşte viaţa pentru credinţă

Pregătit sunt să trec în nefiinţă

Eternizat întru dumnezeire

 

Cu glasul meu către Domnul am strigat

Din muntele sfânt  vin roade bogate

De ziua de mâine sunt azi legate

 

La plăcerile lumii n-am fost argat

De patima nopţii nu mă voi teme

Gata sunt Doamne să trec peste vreme

 

 

PSALMUL  4

 

Te caut în gânduri clipă de clipă

Oriunde aş fi ascultă ruga mea

N-am rupt minciuna şi deşertăciunea

Să îmi cioplesc din cel veşnic aripă

 

M-ai zămislit minunat şi cuvios

Jertfa dreptăţii mi-a consumat viaţa

Din raza feţei Tale dimineaţa

O deduc  tainic cum vibrează prin os

 

Puls mai profund decât în inima mea

Rodul de grâu de vin şi de undelemn

În muguri de pădure cresc cruci de lemn

 

Lumina din cuvinte filtru de stea

În nădejdea Ta voi adormi Doamne

Să pot cânta prin rodul unei toamne

 

 

PSALMUL  5

 

Al meu grai şi strigare înţelege

Ia aminte de glasul rugii mele

Când spăl în zori sufletul meu cu stele

Să nu fiu umbre de fărădelege

 

Dimineaţa vei auzi glasul meu

Stau înaintea Ta şi mă vei vedea

Cei vicleni  vor avea soarta cea mai grea

Criminali mincinoşi cu foame de ateu

 

Mila şi frica deschid sfânta uşă

În altar spiritul meu se hrăneşte

Cum într-o mare stoluri mari de peşte

 

Pe Calea Ta smerit şi drept pe tuşă

Când trupul meu se va retrage-n pământ

Doar sufletul meu zori va fi în Cuvânt

 

 

PSALMUL  6

 

Sufletul meu s-a tulburat de noapte

Oasele mele-s ninse de atâta cer

Scoate-mă Doamne din nevăzut mister

Cum iese lumina din fructe coapte

 

În iad cine Te va lăuda plângând

Tulburi sunt ochii mei de supărare

Glasul plângerii mele pe cărare

Chemă rugăciune născută din gând

 

Dă-mi Doamne gândirii partea mea de cer

Şi vindecă-mă de patimi şi de dor

Chiar dacă rămân prin spirit călător

 

Şi n-am puterea acestui veac să-ţi cer

Să rămân pe veci în satul meu natal

Cu numele scris pe-o cruce de metal

 

 

PSALMUL  7

 

Apără-mă Doamne de fiara lumii

Sufletu-mi să nu  fie luat de leu

De vrăşmaşii mei cu inimi de ateu

Slava mea să nu fie hrana  humii

 

Drept la inimă şi nevinovat sunt

Cu răbdare şi tărie judecat

Adevărul să nu intre în păcat

Zămislit cum se face din lapte unt

 

Fără parte de unelte de moarte

Cei ce au săpat-o să cadă-n groapă

Dincolo de gând pedeapsa s-o poarte

 

Pe capul unui silnic să pogoare

Cel care prin fapte morminte sapă

Cum sapă şobolanii pe ogoare

 

 

PSALMUL  8

 

 

S-a înălţat slova Ta peste ceruri

Din gura de prune şi-a celor ce sug

Ai săvârşit laude şi-ai făcut rug

Ca păcatele noastre să le înduri

 

Ce este omul să-ţi aminteşti de el

Cu slava şi cinste mai  mic de înger

Cu orice faptă  învăţ să mai sânger

Ca dincolo de timp să nu  fiu rebel

 

M-ai supus câmpiei să-mi dea rod bogat

Animalele vii hrănesc viaţa mea

În pajiştea luminii mai vor să stea

 

Păsările şi peştii mării străbat

Cât de minunat este numele Tău

De mă-nvaţă zilnic să trec peste rău

 

 

PSALMUL  9

 

Cu inima lăuda-te-voi  Doamne

Cânta-voi numele Tău Preaînalte

Vrăjmaşii vor pierii în negre halte

Rodul urii va putrezi prin toamne

 

Ajutor la vreme rea celui sărac

Gura unui păcătos urlă blestem

În uitarea Ta să cad tare mă tem

Dimineaţa în rugăciune mă-mbrac

 

Priveşti  la necazuri şi la durere

Să ei pe toate în mâinile Tale

Să Te mânâi nu cer nicio putere

 

Judecă pe sărac şi pe cel smerit

Să nu se mândrească nimeni pe cale

Când prin trăire n-are niciun  merit

 

 

PSALMUL  10

 

Mută-te în munţi ca o pasăre strig

Cei păcătoşi ascund săgeţi în tolbă

Din ce-ai semănat  nu-i nimic în holdă

Sub zăpezi negre gândul zace de frig

 

Doamne eşti în Biserica mea Sfântă

Domnul în cer are doar scaunul său

Ochii Lui pe sărac îl privesc la rău

Cum fiarele patimii îl descântă

 

Va ploua peste păcătoşi cu laţuri

Foc şi pucioasă suflare de vifor

Caii sălbateci zburdă fără hăţuri

 

Că drept este Domnul şi dreptatea Sa

Deschide-n suflete nesecat izvor

Şi faţa Lui zideşte-n inimi casa

 

 

PSALMUL  11

 

Cel necuvios din adevăr scade

Limba cea plină de mândrie pierde

Cum seceta usucă lanul verde

Buza vicleană în păcate cade

 

Cuvintele Domnului sunt  curate

Argint lămurit de foc şi curăţat

De pământ şi de şapte ori răsfăţat

Ca destinul crucii să-mi fie frate

 

Ne vor păzi şi ne vor feri în veac

De neamul acesta plin de păcate

Doar sfânta credinţă să ne fie leac

 

Când împrejur necredincioşii umblă

Cu pofte păcătoase dezbrăcate

De sperie şi fiarele din junglă

 

 

PSALMUL 12

 

De ce Doamne mă vei uita în sfârşit

Vei întoarce faţa Ta de la mine

Cum cade în stup mierea de albine

Numai prin Tine am fost desăvârşit

 

Auzi-mă  luminează ochii mei

Ca nu cumva să adorm întru moarte

Niciodată vrăjmaşii să mă poarte

Într-o lume stăpânită de atei

 

Setea din pofte să nu mă clatine

Chiar dacă-n viaţă sunt multe ispite

Prin ruga mea vor fi iar risipite

 

Întreg şi viu în noapte sunt prin Tine

Luminează-mi ochii gândului din cer

Să nu trec prin lume atât de stingher

 

 

PSALMUL  13

 

Nu este Dumnezeu cel nebun spune

Nu este cel ce face bunătate

Nu este până la unul dreptate

Din viaţa lumii prin rău ştiu s-adune

 

Domnul din cer a privit peste lume

Să vadă de este cel ce-nţelege

Cel Unul Nenăscut fără de lege

Din nefiinţă poate să ne-adune

 

Cel ce mănâncă poporul ca pâinea

Pe Cel de Sus nu l-am chemat de frică

Când neamul celor drepţi e-atât de mică

 

Stinge vederea doar câţiva fulgi de nea

Lumina divină hrană de sărac

Cu patima credinţei  lumea îmbrac

 

 

PSALMUL  14

 

Cine va locui în spiritul tău

Fără prihană pe muntele cel sfânt

Şi-a luat din adevăr veşnic avânt

Când cugetu-i calea străină de rău

 

Doar cel ce n-a viclenit cu limba lui

Şi n-a făcut rău păgân unui vecin

Întru slava Ta Doamne mereu mă-nchin

Lăcomia am ştiut s-o bat în cui

 

Nici unui vecin n-am rostit ocară

Prin fapte m-am lepădat de păcate

Ura lumii în veac n-are să cate

 

Roadele toamnei se coc chiar din vară

Cel ce face bine nu se stinge-n veac

Din sfânta credinţă mi-am zidit alt leac

 

 

PSALMUL  15

 

Păzeşte-mă Doamne prin Tine cuget

Din gândul Tău se nasc sfinţii pe pământ

În moştenirea Ta sfântă oricând sunt

Puterea mea vine din neamuri de get

 

De-a dreapta mea este să nu mă clatin

Inima s-a veselit de minune

Limba s-a bucurat să ne adune

Cum creşte în vârf de munte un paltin

 

Că nu vei lăsa sufletul meu în iad

Nici nu vei lăsa mort pe cel cuvios

Din toate căile vieţii am să cad

 

Faţa Ta mă umple de bucurie

Frumuseţii în dreapta Ta de folos

Din orice sfârşit cresc în veşnicie

 

 

PSALMUL  1 6

 

Ascultă ruga mea din buze sfinte

Ochii mei să vadă doar cele drepte

Când cugetu-mi urcă apuse trepte

Şi trupul zace în negre morminte

 

La cele sfinte am păzit căi aspre

Paşii mei nu se clatină pe cărări

De-o viaţă urc tainic pe curate scări

Am uitat iubirea prin nopţi sihastre

 

Minunate azi fă milele Tale

Păzeşte-mă Doamne ca pe-o lumină

De păcătoşii care-mi stau în cale

 

Izbăveşte cugetul meu de cei răi

Apără spiritul meu din grădină

Stinge rasa de lei prin secate văi

 

 

PSALMUL  17

 

Puterea mântuirii mele stă-n gând

Şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi

Chiar dacă durerea morţii va lovi

Cugetul meu pe care-l aud plângând

 

Ruga mea rupe temelia lumii

Izvoare curate vibrează-n cuvânt

Fără prihană calea mea ia avânt

Cu lacrimi trupul meu se vinde humii

 

Doar cu cel cuvios cuvios voi fi

Doamne Tu vei aprinde făclia mea

Vei lumina noaptea veşnică cu stea

 

Chiar durerea facerii se va sfârşi

Cei ce vin cu smerenie până-n veac

În minunile lumii vor afla leac

 

 

PSALMUL  18

 

Aud când ziua zilei spune Cuvânt

Şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă

În tot pământul a ieşit credinţă

Fără prihană legea prinde avânt

 

Veselesc inima gândirea sfântă

Luminează ochii porunca dreaptă

Prin judecata Ta Doamne urc treaptă

De adevăruri care mă încântă

 

Doar frica de Domnul este curată

Domină veacul veacului ce vine

Puterea divină fără durată

 

De cele rele apără  robul tău

Nu-l face slugă la cele străine

Cu forţa din cer stinge răul din rău

 

 

PSALMUL  19

 

Vede-ne Domnul în ziua de necaz

Din lăcaşul Tău să primim ajutor

Arderii de tot  să-i fiu sfânt autor

Orice durere grea să iasă din caz

 

Chiar Dumnezeul nostru ne va mări

Se vor împlini iar rugile mele

Vor trece peste punţile rebele

Mereu vor seca prin veac negrele mări

 

Dumnezeu a mântuit pe unsul său

Aude în orice zi si-l vom chema

Să ne scape de chinga oricărui rău

 

De toate păcatele lumii spălaţi

Prin viscol şi ploi vom învăţa tema

Minciunii şi urii să nu-i fim argaţi

 

 

PSALMUL  2 0

 

Doamne întru puterea Ta vom iubi

Pofta inimii noastre va creşte mult

Slava Ta cu toată fiinţa ascult

În grădina Ta sfântă ne vom zidi

 

În veacul veacului ne-ai dat gând de zi

Binecuvântarea de cer vom trece

Dacă trupul dincolo fi-va rece

În infinit sufletul se va trezi

 

Rodul cel rău de prin lut se va pierde

Sămânţa dor dintre fii se va stinge

Cum se usucă toamna iarba verde

 

Vom cânta şi lăuda puterea Ta

Tăria Ta sfântă nu vom atinge

Chiar dacă noaptea nopţii ne va-ntrista

 

 

PSALMUL  21

 

De ce m-ai părăsit Doamne prin lume

Noaptea ar devora visele mele

Cad peste pleoape nopţile grele

Din vremea vremii cine să le-adune

 

Mistere de spaţiu rupte de viaţă

Tăria mea ca un vas de lut uscat

În care visele mele s-au vărsat

Între  ieri şi mâine ce neagră ceaţă

 

Prin timp n-am lepădat ruga de sărac

Când am strigat către Domnul  m-a văzut

În faţa durerii n-am mers ca un rac

 

Dumnezeu stăpâneşte peste neamuri

Şi sufletul meu în veacuri a căzut

Cum cad roadele toamnei de pe ramuri

 

 

PSALMUL  22

 

Domnul mă paşte nimic nu-mi va lipsi

Şi  apa odihnei tainic m-a hrănit

Sufletul meu s-a dus stingher către mit

Când noaptea nopţilor se va face zi

 

În marea taină nu mă tem de rele

Că Tu cu mine eşti axă divină

Orice Cuvânt cristale de lumină

În depărtări de vreme se fac stele

 

Şi mila Ta mă va urma în viaţă

Întru lungime de zile trec în veci

Să nu atingă iar a morţii ceaţă

 

În casa Domnului nu este masă

Nici timp să cobori blestemate poteci

Veşnicia-mi va fi aleasă casă

 

 

PSALMUL  23

 

Al Domnului este acest univers

Cine va sta în locul cel sfânt al Lui

Rodul gândirii nu dă fruct nimănui

Aceste sentimente se-nchid în vers

 

Ridicaţi porţile cele veşnice

Să poată intra Împăratul Slavei

Să putem  trece peste soarta sclavei

Unde timpul nu-i vamă de ornice

 

De când suflete petreci în păcate

Şi fără de moarte voi fi osândit

Sparge între spaţii orice lăcate

 

Trece vremea conştiinţei de sine

Celui ce în viaţa asta n-a gândit

Dacă se desparte răul de bine

 

 

PSALMUL  24

 

Către Tine Doamne urc sufletul meu

Să nu fiu ruşinat în veac de vrăjmaşi

Cum este tăiată iarba de cosaşi

M-ai învăţat cum să fug de un ateu

 

Nu pomeni ale mele păcate

Din tinereţe şi din neştiinţă

Cu harul Tău hrăneşti orice fiinţă

Mila şi adevărul sub lăcate

 

Cată spre mine şi mă miluieşte

Că unul născut şi sărac sunt doar eu

Stau în credinţă ca-n baltă un peşte

 

Cei răi şi cei drepţi s-au lipit de mine

Chiar dacă drumul spre cer e-atât de greu

Orice slovă sfântă mi se cuvine

 

 

PSALMUL  25

 

Că-i mila Ta fascicul din ochii mei

Şi bine mi-a făcut adevărul Tău

Am fugit de cei ce viclenesc doar rău

Cu cei fără de lege nu-s pe alei

 

Voi înconjura jertfelnicul Tău sfânt

Ca să aud glasul laudei Tale

Să spun toate minunile din cale

În lăcaşul slavei am alt legământ

 

Să nu pierd cu cei păgâni sufletul meu

Cu vărsătorii de sânge viaţa mea

Oricât printre atei mi-ar fi fost de greu

 

Întru nerăutatea mea am umblat

Izbăveşte-mă Doamne cu flux de stea

În spiritul meu eşti binecuvântat

 

 

PSALMUL  26

 

De cine mă voi teme când sunt doar duh

De cine mă voi înfricoşa şi-n vis

Când fără de trup plutesc prin Paradis

Sunt ca o pasăre plutind în văzduh

 

De-ar naşte împotriva mea oştire

Nu se va înfricoşa inima mea

Oricât ar fi viaţa ce vine de grea

Nu voi accepta a lumii ploştire

 

Auzi glasul meu cu care am strigat

Miluieşte-mă şi ascultă Doamne

Te caut cum rodul acestei toamne

 

Pentru cei vrăjmaşi nu mă face argat

Legea Ta fie-mi cărarea cea dreaptă

Sub raza sfântă pe ultima treaptă

 

 

PSALMUL  27

 

Ascultă glasul rugăciunii mele

Când ridic către Lăcaşul Tău Cel Sfânt

Toate gândurile mele iau avânt

Şi păcatele lumii vor să spele

 

Să nu tragi cu cei avari cugetul meu

Cu cei ce aduc răul să nu mă pierzi

Să fiu în trăire ca nişte brazi verzi

Peste durerea lumii să trec mereu

 

Doamne sfinte cel mare şi puternic

Ce ascultă ruga celui păcătos

Nu-mi da viaţa pe mână de nemernic

 

Luminează trupul şi duhul meu azi

Nu lăsa să-mi treacă durerea la os

În ruga cea sfântă suflete să cazi

 

 

PSALMUL  28

 

Aduceţi Domnului cinste şi slavă

Închinaţi-vă în curtea cea sfântă

Întru mare credinţă se avântă

Cel ce varsă para de foc cea gravă

 

Cel ce sfarmă cedrii cu sfântul Lui glas

Glasul drept întru marea cuviinţă

Ce-a sădit în mine dreapta credinţă

În calea spre trăire mi-a fost atlas

 

Cel ce varsă para focului divin

Şi cutremură pustiul din fapte

Apăra inima de rău şi  venin

 

Va împărţi peste potop şi veac

Binecuvântările Sale apte

La tăria poporului să-i dea leac

 

 

PSALMUL  29

 

Doamne n-ai veselit pe vrăjmaşii mei

Împotriva mea şi iar m-ai vindecat

Şi scoasă-i din iad sufletul meu curat

Cum zboară spre cer stoluri de porumbei

 

Dat-ai frumuseţii mele putere

Când ai întors faţa Ta m-am tulburat

Sfinţenia  Ta am lăudat curat

Ruga mea a fost singura avere

 

Schimbat -ai plânsul meu în bucurie

Te va lăuda pe Tine ţărâna

De trece cugetul spre veşnicie

 

Sonetul meu să îţi cânte peste veac

Chiar necunoaşterea îmi era frâna

Prin care Te-am căutat drept tainic leac

 

 

PSALMUL  30

 

Să nu fiu ruşinat în veac  mă scoate

La casa de rugă nu mă lăsa-n drum

Pleacă spre mine urechea Ta acum

Mântuieşte-mă când totul se poate

 

Că puterea  şi scăparea mea vine

De la mulţimea bunătăţii Tale

Cu trup curat aştept  ultima cale

Cum face mierea roiul de albine

 

Apără-mă de cei ce mă prigonesc

Să nu mai fiu ruşinat că te-am chemat

Să pogoare în iad cei ce mă gonesc

 

Mute să fie buzele viclene

Că vor să-mi frângă mândria de bărbat

Când păcătoşii sunt bolnavi de lene

 

 

PSALMUL  31

 

Fericit acel om fără de păcat

Nici nu este în gura lui vicleşug

N-a  trecut prin viaţă ca un bou la jug

În nicio  fărădelege n-am să cat

 

Ruga-va către cer orice cuvios

Chiar potop de ape îl vor ocoli

Cuprins de orice necaz mă va şcoli

Să nu fiu în cale celui odios

 

Fuga din păcatul ce mă cuprinde

Aţinti-voi spre Tine doar ochii mei

Slava cerească  în mine se-aprinde

 

Dă-mi Doamne cu milă şi îndurare

Viaţa cea sfinţită scăpat de atei

Să fac spre Tine ultima cărare

 

 

PSALMUL  32

 

Celor drepţi li se cuvine laudă

Cântaţi-I Lui cântarea nouă din nai

Strigăt de bucurie soartei să-i dai

Cuvântul cel mai sfânt omul s-audă

 

De Domnul tot pământul să se teamă

Să se cutremure toţi fiii lumii

El a semănat şi-a dat rodul humii

Orice poruncă zidită în seamă

 

Iar sfatul Celui de Sus rămâne-n veac

Gândurile inimii din neam în neam

Este pentru trupul meu cel mai bun leac

 

Aşteptă pe Domnul sufletul nostru

Azi privim spre nevăzut ca printr-un geam

Vremea fără Dumnezeu este monstru

 

 

PSALMUL  33

 

Voi cuvânta pe Domnul toată vremea

Să audă cei blânzi să fie slăvit

De toate bolile lumii izbăvit

Pururea lauda Lui în gura mea

 

Frica Domnului voi învăţa pe voi

Cine este omul cel ce vrea viaţa

Şi iubeşte să vadă dimineaţa

Scăpat de multe griji si de mari nevoi

 

Ochii Domnului  spre cei drepţi să fie

Urechile Lui spre rugăciunea lor

Smeriţi cu duhul clipa nu-i târzie

 

Moartea păcătoşilor e cumplită

Cei ce urăsc sunt pradă greşelilor

Urmaşii lor nu vor fi de elită

———————————–

Aurel V BURICEA

februarie 2015

Bucureşti

Dintre cele 19 cărţi publicate, de la debutul editorial din 1977, scriitorul Aurel M. Buricea îşi contabilizează 9 volume în exclusivitate de Sonete, specie literară lirică, de formă fixă, care îi asigură o poziţie confortabilă şi convingătoare printre poeţii români. Primul volum, „Sonete Pascale”, îi apare în 1999, la Editura Danubiu, urmat de „Povestea unui suflet”, la aceeaşi editură, în 2002; „Scara din Ulm”, la Editura Scrisul Românesc, în 2003; „Între număr şi cuvânt”, în 2004; „Masca unui înger”, în 2006; „Vama din rod”, în 2007; „Umbra de vise”, în 2008; „Cântecul reginei”, în 2009, toate la Editura Danubiu; şi ultima carte de sonete, până la antologia pe care a lansat-o de curând, „Crucea din muguri”, Editura Semne, Bucureşti, 2012.

Cea de a douăzecea carte, cifră rotundă, ca şi vârsta poetului, rotundă şi ea – 70 de ani de la naştere, 27 octombrie 1943, în localitatea Ulmu, judeţul Brăila – volumul de lirică „101 poeme”, Editura Semne, Bucureşti, 2013, 110 pagini, mă îndeamnă să-i urez „La mulţi ani!” şi „La mai multe cărţi!” domnului Aurel M. Buricea, personalitate emblematică pentru cultura şi literatura din arealul dunărean al Bărăganului, pe care l-au nemurit cu un veritabil brand artistic maeştrii scrisului brăilean Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu.

„101 sonete – Opera omnia”, o veritabilă antologie de poeme din specia lirică a Sonetului,se păstrează pe o constantă lirică existenţial-nostalgică, pentru că poetul Aurel M. Buricea are dorul, nostalgia câmpiei largi a Bărăganului cu cumpene de fântână, care împung Cerul cu semeţii de „coloană infinită” brâncuşiană; îşi acordează bătăile inimii şi zvâcurile sufletului său generos în cântec de dropie; îşi reglează ritmul profesional de intelectual rasat şi de elev al lui Pitagora, doar după cântecul cucului, când ţăranul român a ştiut dintotdeauna că poate ieşi la arat, la praşilă şi la mireasmă de pământ reavăn; nu şi-a părăsit satul natal, părinţii, amintirile şi idealurile… şi a zăbovit la Ulmu, intuind parcă, asemenea ilustrului său înaintaş, că „veşnicia s-a născut la sat”.

De altfel, toată opera sa literară vine într-un fel sau altul din, dinspre sau spre Ulmu, satul-simbol, satul-legendă, unde un poet autentic, sensibil şi talentat, a crezut că trebuie să rămână, chiar şi atunci când i s-a spus că poate visa pe partituri molto-vivace de speranţe şi  succes social, şi a realizat un fel de… monografie lirică şi sentimentală, asemenea contemporanului său, Marin Sorescu, în „La Lilieci”. De aceea, poate, concetăţenii săi ar trebui să-i atribuie titlul şi calitatea meritate de… „Cetăţean de Onoare al comunei Ulmu” (aşa cum au făcut oamenii Deltei de la Măraşu, care l-au gratulat pe scriitorul Nicolae Grigore-Mărăşanu cu acest titlu onorific…), ba chiar ar merita ca o stradă din Ulmu să se numească „Aurel M. Buricea”…, pentru stabilitatea sa sentimental-edilitară!

Statornic rămâne poetul şi în latura construcţiei lirice, într-o vreme când poezia este bântuită de… „furtuni” înnoitoare, când nu se mai respectă nicio regulă prozodică iar o indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură când, de fapt, nu este decât o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, cu un vocabular dur, licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, rezultată dintr-un misoginism patologic!

Aurel M. Buricea scrie sonete, poezie de formă fixă (două catrene, două terţine), care presupune rigoare, măiestrie şi exerciţiu elaborat în realizarea unei… „arhitecturi” lirice, fără o stucatură de dragul exibiţionismului poetic. Deşi a cochetat şi cu altă poezie de formă fixă, haiku; cu eseul sau critica literară, în noua sa carte de sonete, poetul Aurel M. Buricea are permanent sentimentul peren al rădăcinii, al stabilităţii şi al religiosului: „rob al luminii am trudit de când mă ştiu / în rănile mele sângerezi Iisuse / de două milenii Te caut în pustiu / şi te-am găsit în cuvintele nespuse” („Poarta din cer”, sonetul 1, pag. 5); şi, de aceea, spaimele, dilemele şi o întreagă psihologie de impas sufletesc au ecouri mistice refulate în rugăciunea păgână a violenţei terestre, într-un decor ostil, neprietenos, dintr-o geografie intim-personalizată: „ce greu mi-a fost Doamne să Te descopăr / în neguri de secole Te-am căutat orb / mi-am lăsat ochii sfâşiaţi de-un corb / n-am crezut să Te superi de-un singur măr” („Poarta interzisă”, sonetul 23, pag. 27); ca o erezie şi o nevoie de „Indulgenţe” de Ev Mediu bigot.

Sonetele din „101 sonete” se tânguie mistic, cu ison de toacă, în vecernii de seară, cu incantaţii de laic agnostic, şcolit în amfiteatre puritane, cu o morală de paradă, de poet introvertit domolit doar de lecturi de calitate: „în sfera vederii vremea se-nclină / în pomul cunoaşterii toamna cântă / prin cuvinte flux magnetic se-avântă / hrană pentru spirit lumină lină” („Axiome sacre”, sonetul 90, pag. 93).

Meditaţia personală, de-o nobleţe plastică, pliată pe-un decor de iarnă din Bruegel cel Bătrân, se împleteşte surprinzător, constant cu conştiinţa poetică şi mantia lirică a poetului, între luciditate şi fantezie, între calcul matematic şi risc ipotetic. Alteori, sonetele din „Cântecul reginei” induc semantic spre o mistică aparent cazonă, dar au reverberaţii existenţiale prin condiţional-optativul implorării divine, deoarece domnul Aurel M. Buricea este creştinul care se roagă punând condiţii, ca de la egal la egal, cu uşoare nuanţe spre un laic mai degrabă dubitativ decât manifest, conştient, deliberat: „…ce cale să aleg, Doamne, acum / când cenuşa lumii mă pătrunde / şi-n uitare visul s-a făcut scrum” (ultima terţină din sonetul 84, „Dincolo de cuvânt”, pag. 87).

Adevărul este că poetul se complace într-o mistică de protecţie, într-o alternativă de creştinism primitiv, de început de… iniţiere apostolică. Adevărul este că poetul a alergat perpetuu după certitudini şi a avut parte mai mult de nedumeriri şi sincope existenţiale, pe care le-a receptat ca… încercări divine şi, dogmatic, n-a avut curajul revoltei preferând refugiul în păcatul cu şanse de iertare prin… acatiste pervertite în scuze elegante şi rugă cucernică.

Oricum, domnul Aurel M. Buricea rămâne un poet atât de autentic şi de reprezentativ pentru o sintagmă lirică contemporană, sonetul, încât cartea aceasta de tip „Opera Omnia” certifică valoarea premiilor şi distincţilor primite de-a lungul vremii; calitatea sa de membru al Uniunii Scriitorilor din România; prezenţa sa în „Dicţionarul Academiei Române”, în „Dicţionarul biografic al literaturii române”; ca şi mulţimea de cronici literare despre cărţile sale şi despre opera sa literară, publicate în revistele de specialitate din ţară şi de peste hotare.

Şi-aş mai spune ceva despre domnul Aurel M. Buricea, Omul cu O mare de tipar; un permanent revoltat, un pururea încrâncenat…; pe toată lumea, pe toate timpurile şi pe toate virtualele şanse personale de a învinge! Nu este un înfrânt, dar este într-un continuu… contrasens, cu toţi şi cu el însuşi; l-aş asemui cu poetul Alexandru Macedonski, în contradicţie cu firea sa blândă, de om instruit şi sensibil, dar posedat de-o inexplicabilă şi păguboasă lipsă de autoprotecţie!?

Rareori mi s-a întâmplat să cunosc un poet, care să-şi expună riscant sufletul şi crezul poetic, cum o face nonşalant şi chiar puţin inconştient poetul Aurel M. Buricea, care probabil mizează naiv şi sincer doar pe mesajul său liric, expus programatic, doar pe intenţii agresiv-ideatice dar absolut valoroase.

Felicitări pentru cele 101 de sonete şi La mulţi ani!

Dumitru ANGHEL

23 martie 2015

Bucureşti

 

*Prezentarea de faţă este însoţită şi de un fragment din volumul „Lideri în film: curs opţional de jurnalism vizual şi psihosociologie politică” de Paul Polidor, lansat la Librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti pe 26 martie 2015  O capodoperă a genului pe care o recomand cu plăcere tuturor celor care doresc să se uite cu atenţie spre lumea în care trăim!

Un curs de jurnalism vizual în lumea dominată de imagine este o iniţiativă cum nu se putea mai potrivită. Dacă la acesta se adaugă şi psihosociologia politică, avem deja de a face cu un tratat complex, util nu doar celor care lucrează sau vor să activeze în domeniu, ci tuturor celor care vor să înţeleagă lumea în  care se află şi transformările din jurul lor. Lucrarea descrie ascensiunea şi rezultatele, de multe ori odioase, ale celor care au condus naţiuni şi care au trasat istoria în dramaticul secol XX şi la începutul secolului XXI. Cum au ajuns aceştia la putere şi cum şi-au exercitat charisma nefastă? Răspunsul poate fi găsit în această lucrare. Dar documentarea nu ar fi completă fără vizionarea filmelor indicate ca reper de autor şi, într-adevăr, pe lista recomandată se găsesc capodopere care fac parte din bagajul de cultură generală obligatoriu al oricui.

Mărturisesc că am văzut cu emoţie cum capitolul în care vorbesc despre studiul de caz România se află încadrat între Colin Powell şi Troţki, nu ştiu dacă a fost întâmplător, dar e, totuşi, o galerie respectabilă… Am participat la suita de interviuri a autorului plecând de la o premiză simplă pe care o enunţ chiar la începutul capitolului în care apar ideile mele, cea prin care mi-am asumat de mult timp rolul ingrat de a vedea şi lucrurile bune din ţărişoara noastră. Un act de provocare în condiţiile în care, aşa cum observă autorul, trăim „într-o ţară cu o mass-media  în care toată lumea înjură pe  toată  lumea”. Ce aflăm din această lucrare? Felul în care cinematografia a urmărit zbaterile şi tragediile secolului al XX-lea şi le-a exprimat într-un fel care concurează cu literatura. Felul în care, dacă urmăreşti colecţia de filme recomandată de autor, dar citeşti şi această lucrare, îţi faci o imagine clară despre felul în care lideri ambiţioşi, mânaţi de resorturi personale şi de ambiţii pe măsură, desenează harta şi istoria lumii. Autorul ne descrie o lume fascinantă în care politica se amestecă cu alcovul, în care asasinatul şi pasiunile fac casă bună şi în care arta abia dacă reuşeşte să se ţină pe urma complexităţii vieţii pentru ca, uneori, să o depăşească prin geniul şi viziunea celui care surprinde un crâmpei de istorie.

Recomand acest curs nu ca pe o obligaţie de studiu, ci ca pe o lectură fascinantă şi profundă, utilă nu doar celor care sunt în procesul de învăţare, ci tuturor celor care, sătui de mondenităţi şi frivolităţi, doresc să îşi hrănească mintea cu ceva consistent. Iar cum creierul, ca orice organ, se atrofiază prin nefolosire, o să contrazic în această propoziţie ce am spus mai înainte şi o să enunţ obligativitatea parcurgerii lucrării lui Paul Polidor ca exerciţiu de igienă mentală. Plus, la fel de obligatoriu, măcar o parte din vasta colecţie de filme recomandată ca suport de curs. Felicit autorul pentru munca depusă şi pentru cursivitatea textului, pentru felul în care a adunat la un loc, sub un numitor comun, nume precum NICOLAE CEAUŞESCU şi GISCARD D’ESTAING, NICOLAE TITULESCU şi MAXIM LITVINOV, TRUJILLO Y MOLINA RAFAEL LEONIDAS, GHEORGHE-GHEORGHIU DEJ  şi IMRE NAGY, NIKITA HRUŞCIOV şi CHE GUEVARA, FIDEL CASTRO şi SADDAM HUSSEIN, BASHAR AL-ASSAD şi ESMA AL-ASSAD, STALIN, ANTONESCU şi  HITLER, KENNEDY şi MAO TZEDUN, NIXON şi HENRY KISSINGER, JOE BIDEN şi COLIN POWELL, plus, de asemenea, SLOBODAN MILOŞEVICI. Din tot acest efort a rezultat o capodoperă a genului pe care o recomand cu plăcere tuturor celor care doresc să se uite cu atenţie spre lumea în care trăim şi să înţeleagă de ce, cum şi cine.

Lectură, dar şi vizionare plăcută!

Dan Matei AGATHON

22 martie 2015

Bucureşti

———————————————————–

 

De la literatură la film. Lideri latino-americani:

Rafael Trujillo sau cum se

dezvirginează o minoră cu degetul*

——————————–

*Titlul original din volum: “Trujillo: între dura represiune împotriva opozanţilor (1930-1961) şi obsesii sexuale” (publicat în Sydney-Australia / “Confluenţe literare”, Ediţia Nr.1392 din 23 oct.2014; Redactor: G.Roca)

Filme-reper:

A.Titlul original:

“IN THE TIME OF THE BUTTERFLIES”(2001)

Titlul cu care a fost difuzat în limba română:

“SURORILE MIRABAL”

Directed by Mariano Barroso

Based on the Book by Julia Alvarez

Int.:

Salma Hayek

Edward James Olmos (în rolul lui Trujillo)

Mia Maestro

Pilar Padilla

Lumi Cavazos

and Marc Anthony

B.Titlul original:

,,LA FIESTA DEL CHIVO”(2000)

Basado en la novella “LA FIESTA DEL CHIVO”

de MARIO VARGAS LLOSA

Director LUIS LLOSA

Int.:

ISABELLA ROSSELLINI

STEVEN BAUER

PAUL FREEMAN

(Citatele din acest material, care nu fac  referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere de pe banda video)

Reper filmografic:

TOMAS MILIAN (memorabil în rolul lui Trujillo)

Faţă de zecile de milioane de sovietici dispărute în perioada stalinistă, faţă de sutele de mii de sirieni omorâţi de criminalul regim al lui Bashar al-Assad (şi încă teroarea continuă), cele 30.000 de dominicani ucişi şi dispăruţi în timpul dictaturii lui Trujillo, între 1930 şi 1961, n-ar reprezenta o mare tragedie, însă la nivelul moralităţii sociale fiecare viaţă umană este preţioasă. Puţini lideri sud-americani s-au bucurat de atâta “atenţie” în lumea filmului artistic precum generalul Leonidas Trujillo, care a deţinut controlul absolut asupra Republicii Dominicane timp de trei decenii, alianţele sale, de regulă secrete, cu biserica, aristocraţia, presa, dar şi mulţi intelectuali constituind bazele puternice ale nemiloasei sale dictaturi. Perioada a primit “botezul” unor denumiri speciale, de la cele de analiză politologică vizând dictatorul Trujillo, şi anume: creatorul “celei mai ample şi mai nemiloase dictaturi din America Latină”⁽¹⁾ sau artistice, precum titlul filmelor de marcă: “Sărbătoarea Ţapului”(2000) sau “Vremea fluturilor”(2001), ultimul fiind difuzat de diferite televiziuni şi cu titlul “Surorile Mirabal”. De o asemenea “reclamă” pe marele şi pe micul ecran s-au bucurat puţini lideri latino-americani, printre exemple figurând Juan Peron, Che Guevara, Fidel Castro.

PALMA-ŞOC. În “Surorile Mirabal”, Trujillo o invită la dans, în cadrul unei recepţii oficiale, pe una dintre surori, Minerva. O ţine cât mai aproape de el în timpul dansului (de altfel, o superbă melodie din Caraibe) până la limita decenţei, iar fata, nici mai mult, nici mai puţin îi trage o palmă, în faţa întregii asistenţe, celui mai puternic om din stat. Acasă începe calvarul: „A fost un gest prostesc din partea ta, îi reproşează una dintre surori.” Tatăl încearcă să calmeze spiritele şi, naiv cum era, crede că o telegramă de iertare va aplana conflictul: ”Şeful va înţelege.” Precum imaginea lui Saddam, şi portretul lui Trujillo stătea înrămat pe un perete în casele dominicanilor: ”EN ESTA CASA TRUJILLO ES EL JEFE.”

Tonul Minervei este revoltat: „Ce puteam să fac? Mi-a pus mâna pe fund! Am reacţionat din instinct.” I se dă replica: „Nu-l pălmuieşti pe Trujillo!…” // “Probabil că, dacă m-aş fi gândit, aş fi procedat la fel. Pentru că, dacă îl las să-mi atingă fundul, apoi sânii…” De frică, maică-sa zice : „Minerva Mirabal, NU VOI TOLERA ACEST VOCABULAR ÎN CASĂ!” Urmarea este previzibilă: regimul Trujillo (născut sub semnul zodiei Scorpionului) desfiinţează această familie prin interogări, arestări, bătăi etc., alături de cele ale zecilor de mii de compatrioţi. Moartea surorilor Mirabal a reprezentat, însă, lovitura finală dată regimului opresiv al lui Trujillo, care a fost asasinat şase luni mai târziu, pe 30 mai 1961. Importantă rămâne moştenirea unei conştiinţe civice feminine, unice în acel spaţiu: mai mulţi dintre copiii surorilor Mirabal au ocupat posturi de conducere în instituţiile democratice ale noului stat dominican, 25 noiembrie (ziua uciderii surorilor, la începutul Zodiei Săgetătorului…), fiind comemorată în multe ţări latino-americane ca Ziua Internaţională a Violenţelor asupra Femeilor.

Apariţia figurii dictatorului în două filme artistice având cap de afiş pe Salma Hayek şi Isabella Rossellini a trezit un interes aparte în analiza imaginii dictatorilor din America Latină, şi nu numai. Curajoşi din fire, liderii precum Trujillo se simt cel mai bine când concep şi menţin o stare de tensiune, vrajbă, război printre cei din jur; extrem de abili, vicleni, ipocriţi, ei reuşesc să stea într-o funcţie (dacă au de câştigat) destul cât să se sature lumea de ei, iar veninul pe care-l împroaşcă, sub diferite forme, reuşeşte, de cele mai multe ori, să-şi atingă scopul murdar. De asemenea, pot fi foarte virili şi adesea pot dezvolta fixaţii şi obsesii sexuale, iar filmul “Sărbătoarea Ţapului” stă mărturie în acest sens cu un Trujillo libidinos, siluind şi dezverginând o minoră cu degetul… Sunt persoane dezgustate de aceste imagini care nu se pot uita la film.

Avidă,  în  primul rând, de putere financiară, economică, politică (acapararea acesteia ticluind-o prin orice mijloace, de   regulă  machiavelice) o bună parte dintre lideri seamănă cu “fratele” lor, Trujillo. Care au fost metodele acestuia?  El a realizat de tânăr (nu avea nici 40 de ani) că, ofiţer fiind, se poate căpătui începând din armată şi, mai ales, că puterea nu e putere până nu se sprijină pe bani, aşa că a pus ochii pe aprovizionarea cu hrană, îmbrăcăminte şi alte genuri de provizii ale soldaţilor. Devine comandant suprem în 1927, organizează lovitura de stat împotriva preşedintelui Vásquez, se autoproclamă şef al statului. Dacă puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, Trujillo nu putea domina populaţia ţării decât dacă deţinea întregul monopol al acesteia, lucru pe care l-a realizat „implicându-şi firmele personale în aprovizionarea cu produse de bază precum carne, sare, şi orez. A ajuns să controleze practic toate ramurile economice, domenii precum comercializarea tutunului, asigurări, bănci, exportul de fructe, dar şi prostituţia.”⁽²⁾

Şi-a „promovat” familia şi rudele peste tot, chiar rudele prin „alianţă”. Exemplu: Trujillo merge alături de cohorta acoliţilor săi (reper foto) pe un bulevard şi vede statuia tatălui său plină de fecale. Amuzantă este scena din film („Sărbătoarea ţapului” –n.n.) când îl apostrofează pe Pupo Roman:

„- Răspunde! Te ştergi singur la fund, Pupo Roman?

– Da, Excelenţă.

– Ştii să te ştergi la fund, dar laşi bustul tatălui meu să fie acoperit de rahat./…/

– Excelenţă, n-am ştiut.

– Nu ai ştiut? Cine stă acolo? Nu treci pe aici în fiecare zi?

– Excelenţă, dacă am greşit…

– Eu am greşit când ţi-am permis să te însori cu nepoata mea şi te-am numit comandant al armatei !…” 

Nepotismele au avut la Trujillo şi conotaţii groteşti ori indulgenţe notorii, ca atunci când „şi-a făcut  fiul  colonel  la şapte ani şi general la zece ani”⁽³⁾  sau închizând ochii atunci când nevastă-sa îşi dosea bani în conturi din străinătate, îndoindu-se de siguranţa politică a soţului, moment surprins abil în romanul „Sărbătoarea Ţapului” de Mario Vargas Llosa:”…îi ceruse lui Chirinos să-i transfere cinci milioane de dolari în Elveţia; acum încă un milion./…/ Cotoroanţă hapsână! /…/ De tânără fusese lacomă şi, o dată cu vârsta, devenise şi mai şi. /…/ Banii fuseseră întotdeauna singurul motiv pentru care /…/ îndrăznise să sfideze autoritatea soţului. De două ori, doar săptămâna asta. Complota pe la spatele lui, nici mai mult, nici mai puţin. Aşa cumpărase, fără ştirea lui Trujillo, casa aia din Spania după vizita oficială pe care i-o făcuseră lui Franco, în 1954.”⁽⁴⁾ Ca să parafrazez sintagmele lui Llosa, Trujillo îi dădea cotoroanţei la menopauză voie să-şi pună bani deoparte întrucât, în contrapartidă, ea trebuia să închidă ochii la obsesiile sale sexuale pentru femei şi fetiţe… Nu atât de importante sunt amantele sale adulte, cât violurile asupra minorelor şi, mai ales, înjosirea sufletului bărbaţilor din guvernul său-marionetă, cărora le seducea soţiile: „Să toastăm pentru femeile din acest ţinut minunat, pentru că mi-au dat puterea să clădesc o nouă naţiune (reper: filmul „Sărbătoarea ţapului”-n.n.). Am fost un bărbat iubit, care a ţinut în braţe cele mai frumoase femei ale ţării. Dintre toate, ştiţi care a fost cea mai bună (şi spunea  această nemernicie   în   faţa   întregului   guvern!-n.n) ? Magnolia. Soţia amiralului Viñas (în fundal se aude râsul isteric, piţigăiat al unuia dintre acoliţii săi…). /…/ Credeţi că n-ar fi trebuit  să i-o trag soţiei lui Juan Jose ? /…/ Pupo nu ştie ce să creadă, ca de obicei. Vă spun eu. N-a fost o greşeală, pentru că Juan Jose Viñas e duşmanul regimului.” Cară-te !, îi spune lui Viñas, umilindu-l şi făcându-l să bea paharul cu otravă până la fund. Nimic nu se compară cu ura neîmpăcată şi setea de răzbunare a unui bărbat umilit…

Paul Polidor

———————————————————

NOTE

⁽¹⁾ Jan Palmovski, Dicţionar  Oxford  de  istorie  universală contemporană. De  la  1900 până azi, Vol.2 K-Z, Traducere de  Simona  Ceauşu,  BIC  ALL,  Bucureşti,  2005,  p.464

⁽²⁾ Ibidem

⁽³⁾ Tom Ambrose, Dictatori şi despoţi de la Nero la Saddam Hussein (trad.:Florin Drăghici); Editura Litera, 2009, p.110

⁽⁴⁾ Mario Vargas Llosa, Sărbătoarea ţapului, Humanitas, 2014, p.143

VOLTAIRE – VIVEKANANDA

de

George ANCA

17.II. 1978

Pe la patru din noapte, fulgere și tunete, ca acum două zile după ce-mi aruncasem ochii peste gardul unui cimitir creștin. Aseară, seară românească la Federația indiană pentru ONU. Federația română de handbal a pierdut campionatul mondial (Flacăra – Tis ar vrea interdicția de a se trimite out această revistă). Ploaia se întețește, va fi iar noroi la School of Economics. Tis mi-a luat cărțile, să mi le citească, să vadă cât de nebun.

Il e vechi, nu nou, ca Tis. A mai fost în 6 locuri. Are două fete, una studentă. Nana se bucură să se întâlnească cu copii români, ca și noi. Filmul România, țara mea, altă Explozia informațională. Un păcat e sigur: nefolosirea în exterior a personalităților. Broșura din 15 ianuarie atinge, ca la yoga, și organele interioare.

Mateescu îmi scrie neciteț, nu-i răspund cu interpretare de personaj. Or nu e vorba despre niciun personaj în cazul nostru, doar o aceeași acțiune de a nu fi noi ci personajele, riscând uneori să părem. Care e poza, care e copilul de țăran? Care e proza? Respect cauzat de o recentă cunoștință, ce se va învechi cum va putea, ducându-ne și pe noi mai la adânc, în fum de lemn, să ne îmbătăm cu horincă pe o altă ploaie fără leac.

18.II. 78

Donația, la 4 pm, la 3.30, ploaie cu găleata. Invitat pe la 1, de G., să scriem speach-ul. Un student se interesează de Brâncuși, un profesor de engleză de la Universitatea Guru Nanak, de Călinescu (cum ar putea să aibă Studies in poetics…)

Suntem foarte bucuroși să vă avem… (Mrs. N) în mijocul nostru… Y: oaspeți… Puțină lume (I.B.)… să-i fi pus în fiecare zi să repete (Mrs. N)… în România, când vine Brejnev, e mai ușor să strângi lume, de pe stradă (C. M.)… Cafea n-ai? (C. G)… Ce înseamnă homosexual, că are două sexe? (Mrs. G)… Nu m-am așteptat să nu fi organizat și ei sala (Mrs. G)… Vorbești bine italiană, domnu (M. Ist.)… Ce faceți, mă, Columna (filmul meu despre ruda lui) frumos film (mai multe cunoștințe indiene)… Frumos textul (dacă rom.)… Ceaiul dintre function, dinainte de film… de a da un parti (Parasnis)… (Ge a vorbit cu Gi: doi nerușinați cu viitor impotent, unul în șt., altul în polit)… Mai ai nevoie de bani acum? (A. P.)… E foarte romantic… Cum cer băutură, nu sunt studenți?

O profesoară de rusă care nu mă cunoștea. O neplăcută stinghereală. Am iubit-o pe Nansi, care m-a ajutat și ședea bine, chiar dacă mi-a acutizat alergia la tutun (nu știu de ce mi-am amintit ceaiul de la Oxford, cu urcat și coborât scări până la locul respectiv. Protocol (sub)universal. Columna, vorbit în englezește, primul film pe ecran mare văzut de Nana.

De dimineață, clasă obișnuită, fără comentarii, altele decât în treacăt, asupra zilei de ieri, cu întâmplările, întrebări și răspunsuri în românește, cuvinte-cheie: bine-înțeles, deocamdată, tocmai. Nici în departament decât puține aluzii. Probabil voi preda și la Nehru din iulie, asigurându-mi-se taxi. M-am dus după lucrare, la A, unde am fost rece și eu și ei, lăsându-le adresa (păcat că unul mi-a oprit și două cărți ale mele, exact când a fost cazul).

M-am întors să ajung la Târgul mondial al cărții, trecând prin fața Trienalei tocmai închisă la ora 1 pm, apoi pe dinaintea restaurantului în care știam că se ține reuniunea națională a scriitorilor indieni. Îndreptându-mă spre intrare, m-a întâmpinat cineva cu întrebarea dacă sunt de la ambasada rusă, nu, sunt român, poet, lector, bun, bine-am venit și mă așez în fund, în pauză sunt prezentat la prezidiu secretarului general al scriitorilor, aveam să primesc ceva publicații, raportul anului 1977, în special.

O scriitoare pentru copii îmi arată cartea ei, când mă întorc după pauză cu profesorul de franceză Trilochan Das, exeget indian al lui Voltaire, care l-a scandalizat pe prședintele Academiei Sahitya cu comparația Voltaire – Vivekananda. Vorbisem tot timpul în franceză, atrăgând atenția. Luasem împreună chula și dosa. A scris un articol și despre Baudelaire ți chiar despre Tristan Tzara.

Mai cunosc o scriitoare din Bengal. Ascult discuțiile. În pauza următoare, un tânăr (Vinod Seth) vrea să mă cunoască, îmi face o fotografie cu profesorul de franceză și-l instruiește cum să ne facă una și nouă. Când intrăm, îmi propune – sugerase o poetă din Assam – să recit o poezie românească de-a mea, el s-o traducă. Îi scriu Parinior și o variantă în engleză. Convenim titlul Paradise și accepțiile. În pauză, lucrăm, apoi mai cunosc doi poeți, din Calcutta, ce-mi oferă cărțile, și unul din Punjab, medic ayurveda, care vrea s-o vadă pe Nana. Și alții.

A urmat șezătoarea de poezie, prezidată de fostul ministru Karan Singh, tânăr și bine dispus. Al patrulea sau al cincilea am fost strigat eu, de el, întrebându-mă care e numele meu – după ce-l spusese foarte corect – eu nerăspunzându-i. M-au impresionat sonoritățile poeziei malayalam și tamil, bengali și urdu, punjabi și hindi. Malayalam mi-a creat euforii. Mare interes pentru engleză, la poeți. Teme religioase și politice. Poezie a demității – vezi nepalezul, sau a aspirației antisepratiste -vezi Kashmir. Geometria vieții nu e cercul ci totdeauna parabola (poet din Bengal).

Karan Singh a cântat în final un poem propriu, apoi unul englezesc, Who, ceea ce a încheiat întâlnirea poeților, fără a fi rămas timp pentru lectura în francerză a imnului ridicat lui Voltaire de către Trilochan.

Pe 16 la YMCA Tourist Hotel, cu studenții (nu se stingea lumina, să se proiecteze filmul). Pe 17, în Vivekananda Hall (după function și ceai, mai era lumină naturală și au trebuit acoperite geamurile: n-am venit pentru Brâncuși? Iată că numai pentru el ați venit). Pe 18, Parinior.

Aflu acum că, ieri, după ce, poate nevrând să-mi dea peste cap expoziția, venise să-i ajut să scrie discursul, că el nu știe, că de 3 ani aici, a scris treburi politice, ,mi-a luat, cu neluatele în seamă proteste ale lui Nansi, dosarul cu toate operele mele inedite. Pas de le mai vezi, dacă ți le mai dă înapoi.

Măcar în Italia am pierdut (?) caietul italian, aici îmi este luat de un sinistru analfabet totul – chiar dacă mi-l înapoiază, văd că nu e de glumă și, cât din prostie, cât din îngâmfare, cât din stil și sistem, din oboseală agresivă și neînțelegeri regretabile, refulări de haită și spasme grandomane, scleroză și teamă de tot și de moarte – nu mă pot exclude vai, dar nici nu pot avea inițiativa, sunt singur, s-ar putea să devin pur.

Cine să-i dea porcăria de drept de a-mi lua munca de recunoscut ermetism, rafinament și puritate – de-aia mânjită și așa de boicoturi – cine dacă nu eu, dacă nu noi? Pentru că vechea gardă e la putere?

19.11. 78

Nana a desenat un copil ținându-se de sfoara unui zmeu cu două capete. Spune că vrea să-l pună-n expoziție. Cred că da – yes, Mrs. Jafa? Doctorul i-a luat Nanei pulsul și va citi în cărți, îl va întreba pe tatăl său și-mi va scrie ce crede despre vechea poveste; ne întorsesem acasă la mine – el sugerase – în pauza reuniunii de azi. Poeți mi-au scris în caiet poeme în malayalam, sindhi, nepaleză, bengali, hindi, punjabi, assameză.

Triluchandas mi-a zis, mehenghi, Verlaine roumain, răsfoindu-mi Invocațiile, sugerându-mi să le traduc în franceză. Am dat Once upon a time, de Nana, unora care, văzând-o, mi-au cerut-o; am mai arătat albumul Brâncuși (sunt picturile d-stră?). De-abia că n-am răspuns lui Mateescu, nici universității din Chandigarh. O aud pe Nana povestind cum Charanjit ne-a invitat la Veena.

De dimineață, îi cerusem lui Mulk Raj Anand un interviu, el mi-a dat întâlnire după amiază, a venit spre sfârșit (fusese anunțat A. B. Bajpaye, de câteva zile, dar a trebuit să meargă în Maharastra). Un poet din Madras m-a întrebat dacă o cunosc pe Ana Blandiana, iar o profesoară și scriitoare din Poona s-a interesat dacă Mircea Eliade e român.

Am trecut, apoi, după încheierea celei de-a patra convenții naturale a autorilor indieni, prin World Fair Books, împreună cu doctorul, care avusese impresia că văzusr numele României – confundase cu Cehoslovacia, Bulgaria – și de care m-am despărțit curând.

O înghesuială precipitată m-a făcut să cred că s-a furat vreo carte. Ce se întâmplă? zic. Primul ministru al Indiei, primesc răspunsul, și curând îl văd. Peregrinând prin Târg, văd un Edgar Poe ilustrat, ca Dante, o față niciodată senină, Germanii despre India, carte alcătuită de departamentul cultural al RFG, Artă Indiană.

20.II. 78

Clasă complicată de furia de acasă a Veenei pentru că nu am vizitat-o (mâine, cu Nansi și Nana, în drum spre scriitorul…) Propoziții pe tablă, nu ca descrierea Indiei după model Bogza. Chattopadyai se însoară vineri-duminică, ne-a invitat, ne vom duce, înainte de a pleca în Punjab trei zile. Lux, ca la Indore?

Urinalele din Delhi, cele mai multe, nu sunt înconjurate decât de corpul celor ce urinează. Au apărut pepenii cu semințe rotunde. Bananele s-au rărit. O fanfară se zbate de sâmbătă până luni în ditirambice perioduri. Cu viteză de vizită politică, un grup răsfirat urmează un cadavru înfășurat în pânză și frânghii, aruncându-i flori galbene din mers, nebăgat în seamă, așteptat doar la locul arderii de alți indiferenți.

Vesel, îmi întâlnesc, la puțin, compatrioți, chiar mă întrețin cu unul de la care recuperasem dosarul cu munca mea – de la o doamnă, cărțile mele împrumutate tocmai când aș fi putut să le arăt scriitorimii indiene zilele trecute -, vorbim oficial despre soția mea, bursieră pentru arta indiană, bună idee, ne împăcăm, deodată, ca și cum, gata, se ține cineva de cuvânt.

Mă lasă la Târgul de cărți, unde petrec șase ore, copleșit de număr, nu și de calitatea cărților indiologice, impresionat de industria editorială americană, engleză sau germană (reprezentate, se pare, totuși, mai mult simbolic, cu titluri de toată mâna, atât de comerciale). Virginia Woolf pare în vogă. Psihologie, medicină, tehnică. Tehnologia americană – expoziția de alături – se încheie cu cea mai vizitată secțiune – Viitorul, accentuat cosmic și catastrofic.

În afară de Vedantologie, am răsfoit catalogul muzeului muenchenez de artă, al regizorilor americani, al icoanelor medievale (fără România, dar anunțând o carte despre icoanele pe sticlă de Cornel Irimie și Marcela Focșa), de glume, inclusiv internaționale, inclusiv una românească (despre regele Carol II), de elefanți indieni, de cinematografie. Moravia pare să bată recordul romanelor de buzunar, cu coperți semipornografice, concurat de nume obscure pentru mine. Shakespeare apare rar, ca Iisus Hristos. Sunt cărți despre Gandhi, câteva, mii despre India, e loc de scris un: De pe Tilak Bridge.

România în istoriile Europei, istoria literaturii române lipsă dintr-un tratat englez asupra literaturii mondiale, din anii 60, prezența prin accident a latinității – Cicero, printre marii gânditori politici antologați, începând cu Platon și Aristot, de Gaulle opus, ca figură și timbru propagandei hitleriste și mussoliniene, un portret jovial pe o copertă risipită, în aer liber pe maldărul unei tarabe, la cărți cu preț redus, semnată de Stan N.

Vânătoare de imagini excitante, disimulată formal. Vagi întâlniri într-o înghesuială memorabilă. Muzică, de la stand la stand mai puțin indiană. Telegramă românească: din lipsă de fonduri… Cumpărători de timbre blond-slavi. Voiajori din alte părți. Apsaras. Paul Klee printre cărțile vârstelor mici. Micile cărți japoneze despre țări, imensele despre Karate. Zgomot al facerii și nu al genezei.

Pădure scuturată în structurile de beton confident de la Pragati Maidan, imprimând, mai departe, entropia din nervuri, în visul suferințelor omenești. Pe câte undeva, Poe, Coleridge, Novalis – nu Eminescu, doar Baudelaire. Zare-segment, cărturar-privitor, lume-voință, Sat-cid-ekam Brahma. Reduceri până la 75%.

21.II. 78

Towards the Sculpture – străine Pogany și Prințesa X, alăturate de comentator. O sărbătoare mahomedană a întrerupt grădinița, dar și universitatea. Studenții m-au vizitat. Mai încolo am mers împreună după ceva cumpărături, iar la întoarcere am intrat în Templul lui Hanuman, cu poarta blocată de puștime cerșetoare, cu mame și frați mai mari.

Am sunat clopotul, ne-am recules în fața zeilor – Rama, Sita, Lakshman, Krishna și Radha, Durga, Șiva, Hanuman – desene și statui smulgând rugăciuni, prosternări, bani. Fumul, ca la noi în casă, înmirezmează modestul locaș. În Linga lui Șiva – Ganesh din piatră.

Charanjit, care sikh fiind, singur îmi închipui că nu intră, susține că un lucrător de la fabrica lor ar fi ridicat acel templu. Întrebându-i pe el și pe Satendra, a cui este, ce fel este lumea de astăzi, sikh-ul s-a pronunțat că drumul omenirii merge spre spiritualitate, acceptând că aceasta este cea mai bună dintre lumi, în care este loc și pentru limba română, și pentru studii economice, pentru tot.

22.II. 78

Veena era într-adevăr în pat, fără permisiunea de a se mișca, cu plaster pe toată lungimea piciorului. Mama ei ne-a răspuns la salut în hindi, sora ei și copiii de prin casă s-au întreținut cu noi. Voiam să ascultăm un disc al Mariei Tănase, dar n-a mers player-ul.

Sagar Aluwalia stă departe de noi, la peste 30 km. O casă elegantă, spațioasă, curată, modernă. Discutăm când apar și două americance, una Evelyn J. D. Varady, căsătorită cu un ungur, și o alta, de fel, după părinți, din Polonia. Ungurul mă provoacă la o lungă, amețită conversație despre romani-români, dacă între limba țigănească și cea română ar fi similarități (săracul Sagar vorbește despre țiganii indieni care se aseamănă mult cu indienii). Unguroaica știe pe Brâncuși, pronunțat străin, poloneza pe Eliade, drept cel mai faimos istoric al religiilor.

Sagar a fost în Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria etc, nu în România, pe care însă o laudă ca deschisă, liberală etc. Îmi dă o carte a lui despre Kissinger – Omul miracol -, din 1974.

Dacă vreau eu să scriu o carte? Zicând că Brâncuși a fost nefericit aici, Eliade pe jumătate fericit, iar eu în întregime fericit – dar nu fericirea mea este obiectul cărții – răspund că da, dar caut un instrument de cunoaștere, altul decât ziaristic ori romantic poetic. Dacă vreau s-o public în engleză, aici, ori în România etc.?

Cât despre full-happiness – de ieri m-am gândit că, dacă deodată la vederea mortului aceluia în drum spre incinerare am sesizat o liniște ca o cale, o explicație socială a unor mentalități… inigienă, impolitețe, îngâmfare, buluceală, xenofobie. Ce viață și ce artă poți înțelege așa cum le vezi, instrumentul și perspectiva ești tu însuți.

Am răsfoit și eu mai multe cărți engleze despre criticism. Acum consum aproape o oră pentru o pagină din Tribuna citind jurnalul englez – 5-6, 8-9 iunie – al lui Adrian Marino (v. și Z. D. Bușulenga, din aceeași călătorie, în România literară). Debutul lui Petru Romoșan este așezat în descendența lui Pound. Ulici recenzează ironic rubricist patru debuturi la Litera. Plus apologia marinistă a lui Manolescu la Bălăiță.

Jocurile latinității, 8-16 mai 1978, Avignon/ Franța.

am întâlnit

am întâlnit Baudelaire

la Tomi pe Ovid

urbea era schimbată

poetul împietrit

și marea cu mal văduv

de Andromaca plâns

cu lebăda ta tristă

și vastu-i ochi de sfinx

mai bine iar la Roma

pe străzi să te recit

schimbată este Urbea

poetul împietrit

bengal Voltaire să poarte

către zeița Maya

sufletul meu carpatic

latin în Himalaia

ci unde e Parisul

ce malheureux, myth

schimbată este urbea

poetul împietrit

Beauty, you are my way to the Divine (Mira Richard). I can see cloude a thousand miles away, hear ancient music in the pines (Ikku). Sitting silently, doing nothing. Spring comes… and the grass grows by itself (Zenerin)

23.II. 78

Baudelaire ura, în jurnal, Eliade se iubește. Rousseau nu se iubește. Ori toți ne iubim? Din alte vremi să fie moștenită impersonalitatea interlocutorului proporțională cu sinceritatea până la rugăciune a confesatului? Strângem soare și obiceiuri politeiste prin temple de suferințe mărturisite. V-am citit articolul despre premiera la Nottara a piesei Audiență la consul, prima poveste diplomatică de-a noastră pe scenă.

Era nevoie să predea cineva limba română la Universitatea din Delhi. După zile și luni: mitul – mit, sărăcia -cosmică, goma diplomaților – numai a lor. Dacă ceva a prins viață, a și apucat-o că tre ruină. Nu vreau să trăiesc aici, nici să mor. Mă săturasem de mine, eram omul sătul.

Să cred politic, nu știu. Religios, n-aș avea cui. Umanitatea are nevoie de sine ca alibi. Un instinct jalnic pare să-mi fie crez, un echilibru de bolovan în scorbura unui copac pe ducă – și de ce pe ducă? – da, izvoarele în puhoaie limpezi și literare se dezic, miracolele spiritului se corelează marital, forța vitală își coboară cotele spre minciunile înțelepciunii de împrumut. Câtă umbră fără duh, icter și suprarealism. Totul – sanscrita, atâția Kalidas și Sakuntala.

Bhagavan Shri Rajneesh. Sannyas. Daily Ashram programme: Dynamic Meditation; Discourse by B. Shree; Kundalini Meditation; Darshan. Special programmes, classes and therapies: Groups: Enlightenment Intensive, Bioenergetics, Shaj, Hypnotherapy, Centering, Primal, Soma, Encounter, Shynyam, Tantra, Satori, Tao, Vipassana, Relation Leela Intensive, Gestalt. Other classes: Rolfing, Massage, Postural Integration, Alexander, Shiatsu, Individual Therapy Counsselling, Prassadan Women’s Group, Tai Chi, Mime, Polarity Balancing, Neo-Rolfing, Sufi Dancing, Hatha Yoga, Karate, African Dance, Nadam Music and Dance, Chanting.

24.II. 78

Tehnicile meditative sunt fie știute, fie luate în râs. Nu știu, Sorin, să-ți fi ticluit pe loc o mărturisire după proiecția filmului nostru dedicat lui Brâncuși în Vivekananda Hall. Cert e că am bătut primul din palme și, după mine, ceilalți, mari și mici. Eu am fost fericit, chiar dacă nu era tradus (ba încă). Un critic, A.K. Duta, azi, îl vedea pe Brâncuși ca pe o sinteză, ori punte, nu-mi amintesc, între Orient și Occident. Episodul indian al Măiestrei se petrece într-un ashram, la un sanyas.

Nansi e vorba că primește o bursă pentru studiul artei indiene, cine știe. S.P. Gupta i-a trimis o scrisoare cu formularele de completat, opțiunile de rigoare, pentru Colegiul de Artă din Delhi, ceva stagii în Shantiniketan și Baroda, poate Bombay și Madras, apoi la revedere, de ce ne-am zdrobi în presupuneri? Asistentul editor al ziarului pentru Națiunile Unite, de la Federația Indiană, m-a căutat acasă, să-mi propună o conferință despre literatura română – îmi convine (de-aș obține o stenogramă… o invitație tipărită…)

Mergem astă-seară la nunta lui Chatopadyai, profesor de spaniolă. Îmi vine în minte Nunta însângerată, de Lorca – oare de ce e atât de des difuzată în România? Pentru Miorița? Și le-or fi aranjând traducătorul, regizorul?

Mâine vom pleca trei zile în Punjab, voi întrerupe jurnal și restul. Nansi se gândește la sănătate, adică mai atenți cu drumurile. O să asistăm la încă o nuntă, în rit sikh, la Ludhiana. Beri se însoară în octombrie, mi-a spus azi – am o bucurie de așteptat.

Dragostile dintr-o lună

Le făcui grămadă-n mână,

Le-aruncai peste grădină;

Dragostile dintr-o vară

Le făcui grămadă-n poală,

Le scosei pe gard afară.

Nu știu vânturi le luară

Ori în apă se-necară?

Mă gândeam la mama, n-am înțeles-o. Are dreptate Ladea, și cu yoga lui chinezească și cu amintirea de mamă, după ce ființa ei nu mai este. Mă tot răstesc, îi spuneam, iar el mă potolea, că, altfel, o să-mi pară atât de rău mai târziu.

Place Nehru ete, vorba lui Nansi, la Ploiești. Dar am văzut, în amurg, orașul, pe coloana lui vertebrală. Lume avută. Mă întrețin cu o doamnă care mă asigură că totdeauna scrisorile de la J.N.U. și Shantiniketan îmi vor fi deschise, pentru că sunt universități centrale etc. Îmi explică potrivirea lunii și timpurile de nuntă etc. Bem cafele cu spumă. Ascultăm muzică.

La un timp, suntem invitați să-l vedem pe Chato sosind într-o mașinnă îmbrăcată în flori, pictat pe față cu alb, ca un zeu, cu un coif alb, înalt ca un templu. Ne salutăm – el cu o figură cuminte mirată, nu fără un zâmbet de umor (pe mireasă o salutasem). Mai apoi (după ce îi aprinsesem țigara lui Nansi, trăgând ca un fum) ne-am dus să asistăm la ceremonie, înconjurul pătratului ritual al miresei, purtată de patru bărbați, cu lumini, flori și sacri bananieri – ginerele, oarecum absent, cu întâlnirea lor înăuntru pătratului, în ui-turi și cioroavă, de cu cu schimbarea înfierbântătoare a ghirlandelor și aruncarea de către mireasă peste mire a unor bani, frunze – mai ales pan – apoi panditul citind din cartea sfântă Geeta și nemailăsându-i multă vreme.

Între timp, lumea a plecat la masă – am fost invitat, dar am spus că mă interesează ceremonia, așa că am intrat în rândul al doilea, așezându-ne chiar lângă M., șeful dept.-ului meu, el ținându-mă de clever față de alții care mă cred inocent. Regretă (ipocrit?) că nu poate merge la Keyna la spital. A vorbit aseară la un party polonez. După masă, mă prezintă prim-secretarului ambasadei cubaneze, de trei ani în a doua lui țară, care-l știe pe Geza, considerând limba maghiară ca foarte grea – toate limbile sunt grele – sau ușoare? Întreb și pe decanul Facultății de limbi străine de la Nehru University, care se interesează de română, de mine (a vorbit cu amba) – predă acolo tot rusă, ca M.

Ne-am luat curând la revedere de la ginere și mireasă, deranjându-i din rugi, cu un : noroc, și M. Ne-a dus până la stație la Mudrika, de-au împins-o câțiva să pornească, iar spre Red Fort s-a oprit – noroc cu o alta în care ne-am înghesuit și am ajuns, pe sub stele și lună nouă, acasă, s-o pornim spre Ludhiana.

25.II.78

Obezitatea insomniei, drimuri cu picuri din tavan, neamul sikh al aceluiași Punjab. Veniți încoa și cu dragostea la Chandiga. Suntem pozitivi, oamenii suferă. Proprietatea hrănește religiile și ideologia. Multe nu merg, dar orbii, șchiopii, da. Meditația.

27.II. 78

Scrisoare de la Bombay, Biblioteca Universității – cărți românești, primul, Baranga, lipsă Eminescu, ca în toate celelalte universități, totul în engleză, nimic în română sau limbi indiene.

Am sosit după unu noaptea din Punjab, Ludhiana, cu Charanjit și fratele lui mai mare. Plecasem sâmbătă la prânz, după ce ascultasem discuri – Ananda Shankar, Maria Tănase. Unei indience cu cetățenie canadiană îi plac evreii din Toronto, îmi spunea azi-noapte, la dinerul celor două familii, sau trei, ale miresei și mirelui sichiți.

Am citit despre religia lor prima oară în Mircea Eliade, reținând atât o simpatie românească pentru noutatea și vivacitatea acestei religii, cât și o anume traductibilitate a cutumelor sikh-ortodoxiste. Un activism vital – nu de smbele părți dublat de sentimentul gratuității și al deșertăciunii – se insinuează a fi comun. Basmaua phulkari ar avea motive românești, după cineva, într-o carte, alții o vorbesc de rău și preferă șalurile etc. Un milionar din Bombay erijează învățătura fără ideal.

Sevak Singh, din Ludhiana, a condus automobilul la ducere. Ne-am oprit în două rânduri, întâi pentru un dejun pe iarbă, fiecare stând în lotus, în vecinătatea unui crâng de maci, a doua oară în curtea unei fabrici de cherestea, pe filiera familiilor nuntașe, cu mese întinse. În Ludhiana, alte tratații, alte pledoarii pentru industria de biciclete Hero. Ajungem la o reședință spațioasă. Televizorul nu prea merge, dar recepționează Delhi, Amritsar, Lahore, Kashmir. La fel radioul – am ascultat cântece urdu din Lahore. Fotografia color a unei fete de 16 ani și a unui băiat de 19 – stăpânul milionar al acestei case (tatăl lui a murit în accident).

Înainte de această găzduire, poposisesm sub acoperișul color al nunții, la casa fetei, unde am conversat cu tânărul Sohal, de 26 de ani, cu maniere sclifosite și replici stâlcit franțuzești, reminiscență a unei călătorii occidentale și, îmi spune mai târziu, a școlii londoneze urmate. El a căzut la pat seara, n-a mai mers cu noi într-un du-te vino de la școală, amenajată pentru ginere, la casa căruia avea să se meargă azi, și la casa miresei, cu fanfară și twist-bangra. Școala, cu plafon înalt, are câteva inserții religioase cu litere negre de-o șchioapă, dând o impresie austeră.

Fusesem invitat să predau într-o sală goală, de la etajul unei catedre, suspendat pe suporți improvizați gata oricând să se fărâme și să vin damboulea, rușinat dinainte, deși nimeni n-ar fi fost să mă vadă, puțin speriat de oase rupte, luat prin surprindere de succesorul meu care inovează: va preda de jos, nu de deasupra baldachinului-tribună-catedră.

Sichiții sunt cei mai frumoși oameni din India, spune studentul. La ambasada sovietică este o plajă pentru toate țările socialiste, zice Lidia. În Ludhiana sunt și oameni bogați și săraci, în Amritsar numai aristocrați, se laudă amritsăreanul Arora. Biata Tulsi și-a făcut falca dreaptă ca a lui Hanuman, însângerată de piatra zvârlită de Balint. Nansi fumează a doua țigară de la Mary. Două inse discută: – Tot cu soțul tău? – Nu, răspunde cealaltă – tu ai putea suporta pe cineva care fumează, bea, citește ziarul la masă? – Nu. – Nici el n-a suportat.

Nunta se sfârșise, în actul de la mireasă, suta lăiață a cerșetorimii, femei cu prunci trențăroși se aliniaseră împotriva zidului sikh, mașina mirilor a pornit-o prin mlaștina lor supusă, au început să plouă monede, sfârtecându-le ciurda, care mai de care aruncându-se fără știre de nimeni și nimic să nimerească o monedă, alta, o femeie vâra în gură ce găsea, începuse să se ridice din mers, alți bani azvârliți într-un ritual de antisocietate, iar plecăciunea posesivă cu chiote adânci de uitare și totuși bucurie, puțin periculoasă, o nouă destindere, alt pumn de sfanți, praf ca la călușari, gata de încăierare altădată, după zeci sau suta de metri spectacolul se epuizase, organizatorii și lucrătorii sociali au aruncat, în fine, bani în părți, pentru a debarasa drumul noilor fericiți întru familie. Cu greu s-a reușit acest contract.

În urmă, femeile povesteau cu vorbă mare, pantomimând cu frumoasă nostalgie, fiecare loc în care găsiseră câte ceva, poate se certau împleticite printre persoanele de vază. Bunuel, în Viridiana, mersese pe cerșetori, aici dominau cerșetoarele, pe tot parcursul nunții cerșetorii dăduseră, în avans, o bătălie, mai ales copiii atingând, în mătănii, pantofii sardarilor, cu maharaja, cum povestea, pe drept, Eliade, dezinteresați aproape dacă vor primi ceva, amuzând până la excitație și socotindu-se, poate, astfel răsplătiți.

Fata avea un dinte pe ducă… Tulsi cu obrazul însângerat… Verișoara Lucia cu capul spart… Nansi, pe potecă, lângă fântână, cu un cucui de piatră. Nu numai noi îi observam lăindu-se pe cerșetori. Sau aproape numai noi?

Casele sunt ca la Veena, decretase Nana, dar Charanjit, cum că sta într-o casă foarte mică – nu mi se păruse -, poate cu gândul la cele două propuneri-fabrici pentru el, peste doi ani, după ce sora lui acum numai de 16 ani va zbura în aceeași Ludhiană bogat-săracă (săracii cerșetorimii, nesichiți); mă mir că ne mai interesa de X dacă a făcut căsătorie din dragoste sau interes, că se mai vedea cu franțuzoaica Nadine, dacă nu și cu vreo româncă.

Tocmai în dansul de la urmă, când însuși mirele fusese împins s-o facă, s-a văzut un corp în cămașă albă, fără turban, zvârcolindu-se în sus, lovit cu piciorul în ritm, înroșindu-se pe spinare, și dispărând cu greu în afara cercului dansatorilor și trompetiștilor și ei excitați de bacșiș. Unde ești beție curată și directă, fără toate răbufnirile violenței străfund cultivate, în vise de religie, avere și pricopseală continuă, fără ochii albiți prin privirea a la Gobind Singh în azururi incerte de sabie și forță vegetarian-mașinistă.

N-am mâncat niciodată carne și n-am băut – cine nu spune asta? Se pornise convoiul cu muzică, de la școală. Dansul era flancat de rachete-umbrelă, de focuri de pușcă – trase cu o singură mână, în sus – și de revolver. Pirotehnia avea să se reveleze mai apoi în floare.

Nansi îmbrăcase, prima oară, un sari roșiatic, cu fluturi, și se temea să nu-l calce, ori să i se ducă în jos. O mașină se oprește lângă mine și suntem invitați, urcă Nansi, Nana, apoi eu; n-au pe unde conduce, un timp, când se deschide portiera și un cunoscut din mulțime îmi spune să cobor, cum de am urcat acolo; cobor, coboară și Nana.

Mașina a pornit. E un om rău, aud, bea, cum de ai lăsat-o pe Nansi acolo? Alerg. Mașina merge. Bat în geam. Nansi nu înțelege. Până la urmă mașina se oprește și femeia mea răpită coboară senină, deși contrariată, tot drumul, cu Nana în brațe, printre focuri, încercând să deslușim ce era să se întâmple în compania unui om rău care bea și aleargă după femei frumoase – ce compliment, Nansi, care va veni în timpul serii și mâine – într-adevăr, mi-a spus că e încântat să mă întâlnească, iar fiul lui m-a acostat și el, încercând mai s-o brutalizeze cu afecțiunea lui pe Nana, despre Nansi în acea seară rămânând doar vorba că arată ca o indiancă punjabi.

De altfel la fel ca și despre mine, care, totuși, spunând unor bătrâni curioși că sunt din România – a trebuit să precizez, Europa, Creștinism – iar și ei își permiseseră acolo, la slujba cu bhai-ji și sfânta carte Adi Grant, cu barzi umpluți de bacșiș, proporțional cu popularitatea, să fie hinduși – oare simbolic? – eu însumi mă retrezisem deodată cu gesturi, cântece și rost în datina botezului meu. Sunt de partea cerșetorilor, poate îmi spuneam, dar ei înșiși sunt de partea celor care li se prosternau, desigur considerându-i mai mult decât oameni, complicându-și credințele și religia.

Am dreptul să-i condamn pe cei bogați, care tocmai m-au invitat cumva spre a-i celebra? Mi se și zisese: veți fi fericit să vedeți atâția sikhși. Acum, fericirea ca fericirea, era limpede – și slujba religioasă dura de ore în cântecele a trei profesioniști, cu lecturi scurte din Carte, apoi recitări, discursuri politice și iată – ghirlandele de flori, plastic și cele de bancnote aruncate nimicitor pe gâturile mirelui și miresei, cu capul înfășurat într-un gros veșmânt roșu; fiecare trece prin spatele perechii atingându-le creștetele a binecuvântare și aruncnd ceva hârtii – rude ale miresei și mirelui le culeg mimând valoarea fiecărei oferte, mai mult nemulțumite. Pentru că se filmează, se insistă să trec și eu, o fac – încerc să fiu un actor diplomat, în fond.

Într-adevăr, cineva cerându-mi părerea despre nunta punjabi, eu spunând că și pe românește – tot un băiat și o fată, rude și cunoscuți, cu cântece, petrecere și slujbe – iar ei, da, banii, de… aveam din ce în ce amintirea similarității altor nunți, a tuturor nunților, și a lui Garcia Lorca.

Perechea era tânără, 21 și 18 ani. Părinții, foarte prieteni, asociați. Mireasa privise pe fereastră când venise mirele, nepermis fiindu-i acestuia s-o vadă înainte de ceremonial. (Și au pornit-o împreună, în mașină, spre orașul mirelui, în alt stat, Uttar Pradesh, în spate cu plânsul tradițional al rudelor și părinților, înaintând prin huma vie a cerșetorimii). Femeile zornăind brățări de aur și giuvaericale corect anunțate în discuții, fâșâind în șalvari kilometrici, sau în sariuri abundent sclipitoare, cu spatele, pântecul și gușa în mica slavă a plinătății de sine familial-religios-capitaliste.

Mese bogate, meseni bogați și flămânzi (ziua, de afară se auzeau cerșetorii implorând spre cei ce își puneau diferite feluri iuți sau dulci pe farfuria albă). La sfârșit, se dărâmă repede întregul cort în care câteva sute de oameni se rugaseră, plătiseră, dansaseră, mâncaseră, se afișaseră pentru fotografi și operatorul de film.

Nu e nicio mască pe nunta aceasta – un camion duce departe viestrea fetei. Televizorul este împachetat chiar deasupra automobilului cu care mergem noi. Nu știu ce e fericirea. Acest televizor îmi închipui că e bun. Îmi închipui că și eu sunt bun. Mă simt absurd. Nu pentru că am acceptat o invitație, oarecum și ea absurdă, dar și sinceră , în mentalitatea exclusivistă ce a propulsat-o. Absurd pentru că eu însumi în Ludhiana, mă regăseam – de unde până unde, ca oricând în nord, ca acasă ori în Italia, ca în eșecurile profunzimilor mele de tristeți și întâlniri.

Mă abordase un sikh, săptămâna trecută la convenția sciitorilor, în Delhi, și de pe cartea de vizită aflasem prima oară de Ludhiana; era doctor în agricultură (în oraș exista o facultate făcută de americani, ca și un spital, vreo patru biserici creștine și patru cinematografe), îl cheamă Pruthi; măcar de dragul Prutului îi telefonasem imediat la sosire în orașul lui și îmi răspunsese deodată rece: bucuros de prieteni români și romantici – fără însă a fi vrut să ne revedem etc.

Fiecare fuse el însuși, comunitatea însăși, poate socialismul religios sikh este o expresie a capitalului. Un joc al afacerilor neîngrădite de sentimente sau suferințe accidentale pare să sacrifice, totuși, explozia unei vitalități de temut, standardizarea viitorului, cu surprize doar de domeniul profiturilor. Această carte parcă ar fi distrugând tot ce este altă carte și chiar carte în general. Exclusivism sikh, exclusivism francez, englez, rus.

Nana mă întreabă cum se zice în franțuzește la trandafir. Ea nu comentează deosebirile dintre nunți, le raportează celor de acasă, din România. Dumnezeu ne vede pe toți odată dar și mai trimite pe cineva să stea cu ochhi pe noi. Nansi face lecții, litere engleze și devanagari. Sfântul din Poona folosește râsul în meditația dinamică.

noi vorbim pe românește doamne

ne dai vin nu-l bem să ne condamne

doar o furie ca a le ține tira

ne mănâncă minți harimandira

aurul cu gurile brățară

mai să ne înghită de ocară

și turbanul cumpărat pe-un sfanț

gheară ți-l oprește să te țipi în șanț

„Poezia lui Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)

Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte  cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa umană: iubirea. Poetul  ridică acest sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri desprinse  parcă din pânza veşniciei.

Mesajul care se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate: „Anotimpurile-ţi pot fi reci,/ Sau scăldate-n caldă strălucire…/ Poţi trăi plângând, sau să petreci-/ Dar nu poţi trăi fără iubire.// …Viaţa pân` la urmă, e doar scrum,/ E-un coşmar sau albă nălucire…/ Poţi păşi pe drept sau silnic drum/ Dar nu poţi trăi fără iubire”. (Imn iubirii)

Frământări şi emoţii  se împletesc în ramuri de toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile, care are puterea de a-i  şterge lacrimile suferinţei: „În seara vânătă de toamnă -/ Sărută-mi ochii umezi, doamnă/ Căci vin spre mine, fără nume -/ Gândiri despre sfârşit de lume.// Şi simt în piept tot plumbul lumii/ Şi aud tăcerea grea a humii./ Aud cum plâng copaci în toamnă -/ Sărută-mă pe suflet, doamnă.” (Alean de toamnă)

Iubirea este redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în forma-i pură: „Hai să sădim un pom care să crească/ Din sufletele noastre, altoit/ Cu ramuri de sorginte îngerească…/ Eşti pregatită? – eu sunt pregătit!// Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină -/ Cu risipiri de doruri să-l udăm,/ Să-l ocrotim sub nevăzuta haină/ Ţesută din sublimul ce-l gustăm.” (Aniversare)

Înlănţuit în farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte  să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate: „Eu te previn, iubita mea,/ Că într-o zi- cred că-n curând -/ De suflet mi-te-voi lega/ Că nu vei mai scăpa nicicând.// Te voi lega aşa cum leagă/ Pârâu-şi apa de izvor,/ Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă/ Speranţele de viitor.” (Avertisment)

Boris Ioachim se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil, propriu care îi conferă unicitate: „Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut/ Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,/ Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet/ Iubirea pentru tine, în tainic alfabet.” (Azi vreau să-ţi scriu, iubito)

Poetul  descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ.  În braţele iubirii totul are sens, de aceea îi închină o odă.  Poem sublim, sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt al inimii pe corzile unei viori divine: „Un cântec de iubire vreau să-ţi cânt/ Cu glas ca un primăvăratic vânt,/ Cânt cristalin, suav, nepământean -/ Cântec de tine, cântec de alean:// Buzele tale calde-s un poem/ Scris de un poet, nedezminţit boem…/ Dulceaţa lor, iubito, când o sorb/ Devin, la toate cele, surd şi orb.// Şi lumea mea- la tine o rezum…/ Restul e haos, pulbere şi scrum;/ Lipit de tine-o veşnicie-aş sta,/

Iubito-cerul meu şi steaua mea.” (Buzele tale)

Imn al nemuririi, iubirea înseamnă libertate interioară, siguranţă şi înflorire. Să vezi dincolo de efemer, să dezlegi mistere şi neînţelesuri, să frângi lacătele vremelniciei şi să pluteşti fără bariere. Asta reuşeşte Boris Ioachim prin versuri şlefuite în acorduri fermecătoare, să guste licoarea cea mai fină a legilor pământene şi să fie subjugat de cel mai nobil stăpân: „Când iubeşti ţi-e pasul sigur, calcând slobod şi vioi/ Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul <<doi>>./ Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi/ Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.// Când  iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor/ Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor./ Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân -/ Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.” (Cântec despre dragoste)

Amurgul şi răsăritul, luna şi soarele fuzionează în cel mai sfânt decor  care descrie frumuseţea răvăşitoare a iubirii, sfinţită cu rouă şi senin. Se contemplă un peisaj divin în care murmură iubirea, iar chipul ei e mângâiat de razele eternităţii. Aici e limanul la care ajunge poetul şi simte regăsirea şi împlinirea: „Femeia mea de rouă şi de lună,/ Femeia mea de zori şi de senin,/ Cum ar putea iubirea mea să-ţi spună/ Că-mi esti liman temeinic şi deplin?// …Femeia mea de lună şi de soare,/ Femeia mea de zori şi asfinţit,/ Tu, prospeţimea pomilor în floare -/ În tine, pe deplin, m-am regăsit…” (Cântec pentru tine…)

Fiindcă iubirea se desfată uneori între patimi , poetul zugrăveşte imagini prin care relevă riscul de a iubi. Dar este cel mai frumos risc pe care şi-l poate asuma un muritor. Prin acest zbor te poţi înălţa victorios. Accentuând  însemnătatea iubirii prin jocul de contraste şi paradoxuri, poetul dovedeşte  măiestrie şi profunzime fără margini: „Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor -/ E râvna lutului spre stea;/ Iubirea-i mergere pe nor -/ De unde poţi, oricând, cădea.// Iubirea-i ger, iubirea-i foc -/ Dar şi seninul infinit…/ E chin adânc şi nenoroc -/ Dar şi Edenul regăsit.” (Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)

Chipul iubirii are o aură îngerească şi este sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate cuprinde în unde  înflăcărate: „Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând -/ C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt…/ Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,/ Îţi  modelez făptura din purpura privirii.// Iubito, eşti departe,  sub alte zări trăieşti/ Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti/ Cu alte ore, clipe…în triste-amiezi adaşti -/ Şi te veghează-n noapte străini şi sumbri aştri.” (Chipul tău)

Însăşi iubirea devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare. Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea: „Dragostea mea-i un colind -/ Căci din mine mă desprind/ Şi-n uitare dulce cad -/ Fată mirosind a brad/ A brad verde şi a nea -/ Fată – gingaş – rândunea,/ Rătăcita printre ierni/ Ca tristeţile să-mi cerni.” (Colind de dragoste II)

O vreme de poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al profunzimii în care îşi îneacă trăirile: „Zănatice gânduri, precum că nu eşti/ Cu mine, iubito, mă scurmă…/ Afară e iarna, e timp de poveşti -/ Nicicum de privire în urmă.// Căci lumea, iubito, tu îmi eşti acum,/ În ochii tăi- largă e zarea!/ Priveşte, din hornuri se-nalţă alb fum -/ La fel de alb ca ninsoarea.” (Cu tine)

Tristetea e un alt sentiment care frământă adâncurile poetului căzut în însingurarea anotimpului rece. Nicio frunză care să-i trezească fioruri, niciun ecou care să-i mângâie dorurile nestăvilite: „Cum să te-ntreb, iubito, ce mai faci?/ Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci/ Ca să trezească-n mine vreun fior -/ Sosit-a timpul sterp al brumelor.” (Cum să te-ntreb, iubito…)

Timpul trece nepăsător faţă de  firea omenească, ţesând amintiri şi spulberându-le în negura vremilor. Dorinţa cea mai arzătoare a poetului ar fi ca timpul să stea în loc, căci în această manieră ar putea să atingă valorile vieţii. Contopit cu timpul ar reuşi să desăvârşească forma iubirii: „Dacă timpul amintire/ Despre toate ar avea -/ Poate des mi-ar sta în fire/ Să  te port în mintea mea.// Daca anii- păsări sure -/ N-ar zbura prin veacul spân,/ Sufletu-ar putea să îndure/ Numele să ţi-l îngân// Însă timpul- gri plămadă -/ Zboară, întins, pe drumul său,/ Printre vise, dor şi sfadă -/ Am pierdut numele tău.” (Dacă timpul…)

Întrebări mistuitoare vin ca o avalanşă peste gândurile poetului, cufundându-l într-un cerc tainic unde caută nerăbdător răspunsuri la legile firii. Încearcă să desluşească din aceste taine care-l macină, lăsându-se purtat de un văl tulburător: „Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi/ Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?// De ce e rece noaptea, cocorii de ce  pleacă/ Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?// Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă/ Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?” (De ce?)

Însetat de doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul dezlănţuit: „De s-ar putea, iubito, cumva să ne-ntâlnim/ În ceasu-n care roua se-aşează- s-o sorbim…/ Cu buzele uscate de dor şi nenoroc/ Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.” (De s-ar putea, iubito)

Fumul toamnelor târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi, acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor: „Hei, iubito, tu mai ştii/ Azi când frunza-i încă-n ram -/ Fumul toamnelor târzii/ Când în braţe te ţineam?// Mai ţii minte, tu, cum –vai!/ Sub năvala norilor -/ Roua ochilor jertfeai/ Pe mormântul frunzelor?” (Fumul toamnelor târzii)

Prin versurile sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele. Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este viaţă. „Pentru mine poezia este atât  boală, căt şi leac al sufletului”, afirmă poetul Boris Ioachim.

————————-

Alexandra MIHALACHE

23 martie 2015

Slobozia