Cuvânt și iubire

„Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane”

Mrs. Toni Garvey (director „Phoenix Public Library”)

 

Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală, adică „Phoenix Public Library”. Ultima dată când am avut un impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului meu, Dumitru Sinu – sibian de origine, plecat din România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor… Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant.

Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat” bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii. „Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la începutul discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că Mrs. Toni Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit nu au fost niciodată în România; extrem de rar întâlneşti vreunul care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo! Domnia Sa a fost implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a întâlnit bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de interesul manifestat de către bibliotecarii români şi de receptivitatea acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la unul computerizat; cu toate acestea am simţit deschiderea spre nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de lucru” – mi-a relatat Toni Garvey.

Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din capitala Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor 17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un fond de carte relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293 DVD-uri, 79.658 compact discuri cu texte înregistrate şi 55.431 de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală Phoenix deţine un număr de 181.570 de cărţi de referinţă (care nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru copii, o colecţie de literatură rară şi colecţia „Arizona”, 25.609 înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista mai mult de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind 4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică de 54 de cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii şi achiziţionate ulterior şi care au circulat destul de bine, de peste 800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey. Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square feet), biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea mai mare dintre cele 17 instituţii similare din Phoenix. Statisticile reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante, având în patrimoniul său 338.890 de cărţi puse în circulaţie. De asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă şi colecţii speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563 reviste şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe care variază între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi 37,000 square feet).

Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa de citiori în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta, de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile oricăreia dintre cele 17 unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din bibliotecile din grup. Dacă articolul cerut, fie carte sau orice alt fel de material nu se găseşte în biblioteca la care apelează un cititor, solicitarea nu ramâne nerezolvată, şi în câteva zile comanda îi este onorată, la una din bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic câteva mii de cărţi în acest sistem. Doamna Garvey mi-a făcut cunoscut programul bibilotecilor din subordine, acestea funcţionând în fiecare zi din săptămână, inclusiv duminica. Discuţia purtată cu distinsa anfitrioană, alături de ceea ce am putut observa pe timpul vizitei în acest adevărat izvor de cunoaştere, mi-a confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar al anului” care i-a fost conferit în 2004 de către „Library Journal Magazine” şi prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun bibliotecar din Statele Unite, este unul pe deplin meritat. Modul de organizare a instituţiei, ţinuta profesională distinctă şi distinsă a staff-ului, oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă clasă, pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a domeniului.

Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu, este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a unităţilor biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de către „The friends of the public library” – organizaţie nonprofit care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene din Phoenix. Sunt atraşi membri, prieteni ai cărţii, care cotizează doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi evenimentele speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de fonduri, încă din 1977. „Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie mai mare de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată; în primul rând, ei folosesc bazele de date de la bibliotecă pentru a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie. Aşadar, ceea ce facem noi acum este o luptă permanentă cu bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The Public Library» şi «Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey.

În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept de “demodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de informare cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii vor fi întotdeauna la modă, în pofida existenţei altor sisteme moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna Toni Garvey. La ora actuală există programe extinse în universităţi care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari», termen care, de altfel, nici măcar nu mai este utilizat. De pildă, aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» – specialişti în informare, iar programul academic care-i formează este «Information science and technology» – ştiinţa şi tehnologia informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este «City Librarian», titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar» demodat? (se întreabă retoric distinsa doamnă); de exemplu, internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în acelaşi timp, şi foarte confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase sau domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat afirmaţia «din moment ce materialul este pe internet, trebuie să fie credibil!»

Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu garnisit cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în spatele cortinei» – relatează Toni Garvey – pe care publicul larg nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei nici nu gândesc că cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă munceşte intens şi continuu la completarea şi îmbunătăţirea colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc. Zilnic are loc un întreg proces de transfer de carte şi materiale de profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe internet, de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi DVD-uri circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru a onora comenzile cititorilor metropolei. Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a le asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din afara ţării, pentru simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi.

Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în onorarea comenzii. Oricine este interesat în domeniu, apelează la web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile de lucru ale sistemului, iar noi încercăm să fim cât mai prompţi în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă funcţie de material: pentru cărţi, termenul este de aproximativ trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz la caz. Acţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul vacanţelor şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida „The Phoenix Public Library”. La nivelul tuturor bibliotecilor există programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele, programe de computere, de învăţare a limbii engleze ca a doua limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din portofoliul instituţiei. Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la preferinţele Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”, „The Life of Pi”, „Biblia”, diverse enciclopedii, multe ziare şi reviste”. Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare, jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de bibliotecar. Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile despre bibliotecari este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să zâmbească. „Bibliotecarii sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu prea au timp de glume” – a încheiat doamna director cu un zâmbet fin în colţul buzelor.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Rusia, dupa marea vanzare din anii 90, se ridica sub Vladimir Putin din genunchi, nu mai accepta o singura supraputere si e in razboi cu vestul fascist. Grecia premierului Alexis Tsipras si-a recastigat demintatea, refuza colaborarea cu FMI, BCE, CE si cere despagubiri de razboi Germaniei. Premierul Victor Ponta nu semneaza Acordul cu FMI.

Revolta ortodoxa e fireasca. Dupa imensul esec 1989, cand lumea astepta refacerea unitatii crestine, a urmat o perioada de lehamite si de promovarea, fara tragere de inima, a unitatii tehnico-economice mondialiste, fara Dumnezeu: modernizare (laica) fara occidentalizate (religioasa). Asta e marul discordiei, ne asigura Putin, nu Ucraina.

Occidentalii, azi prizonierii unui laicism arogant, unei imagini deformate a islamului si crestinismului sunt si ei in deruta, asa ca greco-pravoslavnicii profita de lipsa de unitate din lagarul catalicilor si protestantilor, adica a catolicilor care au trecut prin Reforma. Ei castige timp pana la Marele si Sfantului Sinod Panortodox de la Constantinopol, 2016.

La inceputul anilor 60, dupa ridicarea anatemei reciproce de catre Patriarhul grec si Papa urma sa aibe locun Sinod Panortodox (ultimul a avut loc in anul 787) simultan cu al doilea Conciliul de la Vatican. Sinodul n-a avut loc din cauza Lagarului comunist. In timp ce Conciliul a pus bazele destinderii, sfarsitului Razboilui Rece si unitatii crestine.

Ce vor greco-pravoslavnicii? Un Imperiu de la Moscova la Muntenegru (A. Dugin), o Uniune Eurasiatica, un URSS fara Karl Marx si izolarea, discriminarea Cortinei de Fier, dar care oricum ar genera a la long aceleasi probleme socio-economice, care au dus la prabusirea Lagarului moscovit. Vezi dictatura de dezvoltare, panortodoxie, panslavism.

Occidentalii s-au luptat mereu pentru refacerea unitatii crestine si salvarea crestinismului oriental amenintat de Islam, cu sabia, cruciatii, cu buna intelegere a egalilor, la Conciuliul de la Florenta 1437 (vezi Biserca unita cu Roma din Ardeal), mai recent cu generozitatea de la Conciliul Vatican II. Crestinismul respira cu doi plamani.

Tensiunile, urmare a lipsei de unitate crestina a dus la deformari grave si in vest: ateism, modernism, materialism, nationalism, fascism, socialism, national-socialism, consumerism. De aceia asteptarile de la Sinodul Panortodox sunt la fel de mari in vest si est. Mai mult decat atata, civilizatia crestina este model pentru intreaga lume

Un mileniu de adversitate a creat insa un intreg catalog de prejudecatii reciproce, care in aceste zile de criza, din Ucraina pana in Grecia, reapar ca cipercile dupa ploaie. Deja simpatia si respectul pentru ortodocsi din anul 1989 e pe cale de dispartie, iar greco-ortodocsii, cetateni de categoria II, se vad din nou amenintati de fantome fasciste.

Cum s-a ajuns aici? Imediat dupa Marea Schisma, in sec. 11-13 Revolutia papala a pus bazele civilizatiei occidentale actuale prin santificarea ratiunii: ratio, stiinta si scoala de la greci; dreptul, individualitatea si proprietatea privata de la romani; ambele puse apoi in slujba esatoligiei si eticii Bibliei. Sinteza straina ortodoxiei. (H.J. Berman; P. Nero)

Occidentalii il preamaresc pe Creator prin munca (dupa protestanti conditia mantuirii), perfectionarea conditiilor de trai, ortodocsi cred ca astfel El este mai degraba trecut cu vederea si tradat.Primii se uita de sus la mizeria materiala din est, ortodocsii cred in superioritatea lor duhovniceasca si soborniceasca. (F. Dostoievski; A. Solgenitin)

Dupa esecul modernizarii tariste, inceput de tarul Petru I, in sec. 20 ortodoxo-comunistii sperau ca imitand revolutia industriala, cu ajutorul unei dictaturi de dezvoltare, ajung din urma si chiar depaseasc occidentul. Eludand insa Revolutia papala, dialogul, unitatea cu Roma, totul s-a naruit, iar azi ortodocsii Putin, Tzipris, Ponta sunt dezorientati.

Ce-i de facut? Lumea asteapta ca Sinodul Panortodox sa depaseasca dezorientarea, revolta actuala prin refacerea unitatii, fara de care civilizatia crestina, fractura dintre est si vest, genereaza conflicte binecunoscute de la de Marea Schisma la Razboiul Rece. Vezi criza de astazi din Ucraina, Moldova, Romania si Grecia.

Istoria fireste nu se repeta, nimeni nu mai vrea un razboi mai ales al crestinilor intre ei, sau o imitare superficiala a vestului, o modernizare fara occidentalizare, ca cea de dupa anul revolutionar 1989. Dorinta de refacere a unitatii crestine in era globalizarii fara granite e mai puternica ca niciodata. Suntem martorii debutului unei noi ere istorice?

Viorel Roman

Din stirpea liricilor intelectualişti, cu o poezie „construită” şi tălmăciri exemplare, venind după aridul interludiu proletcultist, Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) debuta tîrziu (Cartea mareelor, 1964), aproape odată cu Ana Blandiana, după ce principalii protagonişti şaizecişti ocupaseră scena. El anunţa, însă, recuperator, o altă vîrstă lirică, ţinînd, prin poemele cerchiste, de o altă atmosferă culturală. Dar acel debut editorial, jinduit, amînat, forţat, blocat şi, mai tîrziu, regretat, ascundea un şir de frustrări şi, desigur, o dramă, tăinuite în subteranele creaţiei, dar, mai ales, în intimitatea creatorului. Fiindcă, reamintim, manuscrisul Alfabet poetic (iniţial, cu titlul Manual de dragoste), încununat, în 1947, cu premiul Sburătorul, n-a mai apărut (prin desfiinţarea Fundaţiilor Regale). Peste un deceniu, alt manuscris, Poezii, trezise reticenţa lui Petru Dumitriu, director la ESPLA, în pofida unor referinţe favorabile, semnalînd un posibil debut major în acel context vitreg. Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, în Referatul său (15 ianuarie 1957), menţiona că avem de-a face cu un poet orfic, „un talent rar”, „puţin obişnuit”, e drept, cam inaderent la cotidian prin producţiile sale „atemporale”, insistînd, finalmente, pe stăruinţa editurii de a recompleta tematica. Volumul, fireşte, n-a văzut lumina tiparului. Între timp, Ştefan Popa (Doinaş) fusese reţinut la 4 februarie 1957, tîrît în proces (februarie-mai) pentru „omisiune de denunţ”, încarcerat în Bucureşti („la Securitate şi la Uranus”, va povesti lui Emil Şimăndan) şi, peste un an, „pus în libertate”, după ce oferise angajamentul olograf, sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrînd – spun sursele – „materiale de valoare”. Dar Andrei Golfin, scrie George Neagoe într-o carte aprig comentată (v. Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013), nu-l scutea pe Ştefan Aug. Doinaş de unele „obligaţii literare”, încît poetul va achita „un tribut dolofan” (p. 215), doritor a îmbrăţişa, reabilitant, limpezindu-se, „ideologia progresistă”. Încît, abia în decembrie 1961, providenţialul G. Ivaşcu îi va deschide porţile Contemporanului (v. Istorie, Toamnă refuzată) după interdicţii, umilinţe şi memorii patetice, dînd asigurări că este „cu totul ataşat Partidului şi Guvernului”. Reintegrarea sa a fost greoaie şi monografia lui George Neagoe, mai degrabă o biografie politică (sesiza Paul Cernat), developează acribios astfel de episoade, ocultate de poet, foarte reticent, ne amintim, şi cu desecretizarea Dosarelor, convins că „sînt (acolo) adevăruri care trebuiesc îngropate”. Noua istorie literară nu le poate, însă, ignora. Mai ales că Doinaş   şi-a interzis Jurnalul, dorind – cu îndîrjire, mărturisea – a fi „o prezenţă ireductibil artistică” (imagine), alungînd biograficul.

Bineînţeles, cercetarea dosarelor din fondul CNSAS presupune prudenţă (sub asaltul mistificărilor) şi expertiză ştiinţifică, respectînd ferm legislaţia deconspirării. Or, şi în cazul Doinaş, pornind de la declaraţia lui Adrian Păunescu (în 2003), primită cu mari rezerve şi de la dezbaterile de la Clubul Prometheus, în cadrul „întîlnirilor României literare” (26 noiembrie 2003), „valorificînd” zvonistica din interiorul CNSAS (unii membri aplicîndu-i grosier eticheta de turnător, fără „acoperire procedurală”, cum va obiecta, îndreptăţit, Gabriel Andreescu), procesul de necrofagie, iscînd furtuni în media, s-a precipitat; unii l-au apărat „cu mult aplomb”, zicea N. Manolescu (cazul lui G. Dimisianu), alţii s-au străduit să-i ruineze statutul de „reper moral”, inventariind „meandrele unei cedări”. Pînă şi Gelu Ionescu era obligat să constate că acel Doinaş rigid, ceremonios, suferind de „academism”, om fără ezitări, spirit aulic (cum se dorea), se dovedea „profund ascuns”.

Este evident că poetul Doinaş află în cultură un principiu genezic, nota M. Niţescu; e vorba despre o „condiţionare cultă”, inspiraţia fiind intelectuală (exterioară). Stăpînind modalităţile prozodice, cu un tehnicism impecabil şi avînd fascinaţia Formei, el înţelege poezia ca techné, asigurînd filtrul cultural, implicit răceala distanţării. La Doinaş, s-a spus repetat, poezia se hrăneşte din poezie. Deopotrivă eseist, dramaturg, traducător, o conştiinţă lucidă, negreşit, autorul Cărţii mareelor (adunînd acolo şi producţii dezonorante) nu putea fi taxat, sub faldurile neoromantismului, drept un poet al elementarului, „beat de cosmos”, cum credea, într-o anume fază, Ion Negoiţescu. Bineînţeles, creaţia sa lirică poate fi etapizată. Voce fermă, dar nescutită de dileme, refuzînd efuziunile, Doinaş înţelegea poezia ca anti-mimesis. Combustibilul livresc încuraja meditaţia lirică asupra poeziei înseşi, încît, reflectînd (barochizant) asupra limbajului, abstractizarea era inevitabilă. Dar ultimul Doinaş recunoştea că poezia s-a „pătat”, culegînd, din unghi etic-politic, ecourile vieţii imediate, ca poet-martor. Încît ipoteza manolesciană a celor „trei Doinaş” (v. România literară, nr. 32/1987) pare a se confirma, chiar dacă Alex Ştefănescu descoperea „patru vîrste poetice”; după prelungita etapă mitologic-baladescă (coabitînd, subteran, cu producţiile „pe linie” încredinţate lui Ion Motoarcă, devenit vedetă a realismului socialist), a urmat efortul abstractizării, cu accent ontologic şi, în fine, puseul moralist-polemic, scuturînd, în „palidul receptacol al zilei”, „praful orbitor al banalităţii”. Dar dincolo de astfel de compartimentări (discutabile), poetul încearcă a descifra, sub spectacolul aparenţelor, „al lucrurilor tainic chip”, ca pecete definitorie a travaliului său liric. Să înţelegem că, dacă îl recunoaştem pe Doinaş ca poet mare, ne restrîngem doar la prima etapă, de claritate clasicistă, cum sugera N. Manolescu? Sau că poetul însuşi, îmbrăţişînd Ideea ca „amantă fără patimă”, trasă într-o imagine îngheţată, însoţită de „muzica verbului”, îşi va fi contemplat eşecul? E drept, efortul sisific de a fixa „o vaporoasă nălucă”, aspirînd la „a prinde fiinţă”, rămîne doar „o prezenţă imaginară din oglindă”. Altfel spus, un eşec acceptat, recunoscut, precum în Poemul exorcist, fără a se înnămoli într-o „logocraţie găunoasă”. Baladesc, parabolic, imnic, chiar oracular, Doinaş scrie în replică, se aşază în intertextualitate, experimentează tema metamorfozelor, vrea supunerea Logosului. Îşi doreşte o modificare a imaginii, deşi evoluţia i-a fost contestată, luînd, se ştie, un start înalt. Chiar declinantă, dacă e să-l credem pe George Neagoe, convins că relaţiile cu Securitatea au condus la pierderea talentului. „Confiscat de regim”, alături de ceilalţi cerchişti „capturaţi”, Doinaş, „îndestulat de cultură”, s-a dovedit un politician al literaturii, încît, după 1958, stricîndu-şi stilul, „nu-şi va recupera vocaţia”. Rămînînd „un mare scriitor mediocru”, afirmă tînărul critic (lucr. cit., p. 308). O definire de sine ne vine în sprijin: „Detestat de oamenii dintr-o bucată şi/ învinuit întotdeauna cu dovezi,/ eu nu mă aflu nicicînd acolo unde apar şi/ nici nu sînt aşa cum mă vezi” (v. Autoportet).

Evident, nu poate fi vorba de proteismul imposturii; sau de texte plate, incriminate, deseori, de Doinaş însuşi. El a cultivat discursul mixt, la confluenţa filosofiei, poeziei şi religiei, dobîndind identităţi alternative. Şi, pe merit, elogii pentru intelectualismul ermetizat, deghizamentul alegoric, semnificaţiile simbolice etc., fără a fi aderent la poezia momentului. Mai mult, era „un eretic al modernismului” uitat oficial (cf. Mircea Cărtărescu), forţînd „fruntariile postmodernismului” cu o poezie conştientă de sine, doar aparent „demodată”, prezentînd, sub aparenţe iluzorii, măştile sinelui răsfrînt în proteismul înfăţişărilor; diversitatea înşelătoare a întrupărilor întreţinea, însă, sub un cer platonician, foamea de Unu. Ceea ce nu excludea şi rezerva unor critici, sprijinitori entuziaşti ai neomoderniştilor congeneri, în „conflict” cu cerchiştii recuperaţi după carantină (cf. C. Regman), deveniţi, totuşi, „aliaţi de conjunctură” (cf. George Neagoe). Chiar C. Regman insinua ideea că Doinaş ar fi „refuzat de critici”, într-un serial din Tomis (1968).

Cititor înrăit, avînd cultul cărţii şi aflînd acolo un „concentrat de tîlcuri” (înviate prin lectură), Ştefan Aug. Doinaş reprezintă, neîndoielnic, tipul poetului cult (cf. I. Negoiţescu), cu o biografie spirituală „mascată”. Doar dulcea tiranie a clişeelor, prelungind, în cîmpul exegetic, un confort lenevos, face din Ştefan Aug. Doinaş un poet „împietrit”, „îngheţat”, „prins” într-o formulă, contrazicînd ori sărăcind eul plural. Autorul Alfabetului poetic locuieşte în spaţiul clasicităţii, ne anunţa, cu ani în urmă, Ion Pop. Evident, criticul avea dreptate. Rostirea sa, „iubitoare de clarităţi”, educată prin experienţe istoricizate, efortul de limpezire şi disciplinare, în fine, severa ordonare a materiei rebele, haotice, vădesc – în epoca fragmentarismului – o fermă, vigilentă şi cuprinzătoare conştiinţă poetică. Dar Omul cu compasul (1966), geometrizînd în strădania de a desluşi „eternul chip / al lucrurilor lumii trecătoare” vrea să poposească în „timpuri frugale”, palpînd esenţele sub pojghiţa fenomenalului. Spirit reflexiv, Şt. Aug. Doinaş nu este doar un hărăzit „mînuitor de cuvinte”. Chiar dacă poezia poate fi un „descîntec al condiţiei umane” şi cuvîntul, pe urmele lui G. Benn, se vrea un totem modern. Fostul „traficant de ireal” se declară scîrbit de vocale şi pare interesat de cotidianul frust şi realul „gros” (vezi Interiorul unui poem). Se dezice, oare, şi de proteism, recunoscîndu-şi, odată cu spectacolul degradării, al căderii din rosturile sacre, „inconsistenţa”? E confiscat de „desfrîul limbajului” şi sedus de „zgomotul natural al Fiinţei”? Astfel de interogaţii nu clatină, bineînţeles, statutul / statura poetului, dar ne obligă să repunem în discuţie măcar cîteva din afirmaţiile congelate, pretins-infailibile, care îl aşezau (definitiv?) într-o formulă poetică, cinstind ceremonialul şi altitudinea rostirii.

O cultură ca a noastră, cu ştiute şi virile prejudecăţi anti-livreşti, pare a ezita încă în ceea ce unii au numit valorizarea („antologizarea”) livrescului. Umanitatea, scria Adrian Marino, nu poate fi decît livrescă. Puţini (din promoţiile mai vechi) au ridicat mănuşa aruncată de hermeneutul clujean. Printre ei, negreşit, construindu-şi o traiectorie literară inconfundabilă, se înscrie Ştefan Augustin Doinaş. Să nu înţelegem de aici că poetul ar dispreţui realul. E vorba, întîi, de o altă sensibilitate culturală, care, se vede, nu agreează talentul frust, primitivitatea necoruptă, chiotul vital ţîşnind triumfalist. Deşi această proeminenţă reflexivă nu alungă „senzualitatea formelor” (observaţia e a lui Al. Cistelecan). Iar erudiţia nu eşuează în opacitate. Mai cu seamă că „alchimia postmodernismului” (ca mişcare inclusivă) alungă inocenţa; sensibilitatea – nu spunem o noutate – nu poate fi genuină, iar conştiinţa creatoare, prizonieră a infernului poetic, transferă valorilor livreşti rolul de valori vitale. Iată noul context, „expunînd”, uneori ostentativ, convenţionalitatea în discurs, întreţinînd o cultură a senzaţiei; acest halou cultural, cu solide ancore în stratul referenţial, face inevitabilă medierea, filtrînd şi rafinînd (armonizînd) relaţiile poetului cu lumea.

În al doilea rînd, nu putem uita că Şt. Aug. Doinaş propunea, dincolo de condiţia-i seniorială, o dublă prezenţă (Gh. Grigurcu). El este, deopotrivă, poet (şi încă un poeta doctus, cum s-a spus) şi exeget. De unde şi permeabilitatea sa culturală. Bănuiala, cîteodată mărturisită de unii comentatori, că poetul, străin de aura boemei, de tonul belicos şi insurgenţa ultimului val, s-ar închide în carapacea tradiţionalismului, cinstind doar virtuozitatea tehnică, mărturiseşte, de fapt, fidelitatea faţă de o formulă; dar stăpînind legile versificaţiei, urnind, aşadar, maşinăria poetică, nu rezultă deloc că acest efort rîvneşte impersonalizarea. E drept, meditaţia răbdurie asupra conceptului modern de poezie ori popasurile analitice (discutînd producţia confraţilor) impun prin ordine şi îndemnul la rigoare. Devorat de luciditate, criticul Doinaş îşi aşază gospodăreşte ideile şi ia distanţă, prin glacialitatea conceptelor, faţă de „clipa cea repede”, lepădîndu-se, s-ar părea, de fidelitatea faţă de o formulă şi de seducţia efemeridelor. Ceea ce nu înseamnă că poetul Doinaş, cerebralizînd şi solemnizînd fluxul imagistic, urcînd cotele gravităţii orfice, ignoră zarva concretului, foşgăiala informului (jinduit cu discreţie). Între a iubi artizanalul (în pofida reliefului proteic al operei) şi a fi ispitit de spectacolul genezic, aşezat „pe prag de nămol şi văpăi”, poetul îşi trăieşte dedublarea. Imaginarul său nu refuză „dedesupturile”, oferindu-i neistovita şansă a concretizării şi iniţierii, chiar dacă spiritul auroral, conştient de sine, cu desfăşurări explozive de candoare şi miracol, este în permanenţă sub control. Eclipsele lucidităţii nu sînt, aşadar, posibile. Intelecţia curge înspre armonie orchestrală, o muzicalitate scutită de frustrări, cu sonorităţi poate căutate, oricum străine de ţîfnă şi emfază. Ar fi vorba, credem, de un eleatism care, iată, nu-şi refuză ţinuta statuară (Eugen Simion). Iar cuvîntul dobîndeşte rangul de instituţie orfică. Arta poetică nu insistă, reamintim, pe drama cuvîntului şi nici nu invocă posibilele tensiuni semantice, întreţinute artificios de unii. Astfel de nelinişti nu bîntuie prin lirismul doinaşian, respingînd – cu aceeaşi fermitate – şi pitorescul ori poezia epidermică, mustind de seve grele, seduse de pofta băloasă a balcanizării. Să fie vorba, atunci, de glacialitate şi asceză, de o poezie scrisă „pe foi de gheaţă”? N-am zice, cîtă vreme nu de o ideatică uscată ne ciocnim iar intermedierea livrescă, de neevitat, nu capătă accente ostentative. Stăpîn pe un univers, Doinaş ne lasă să ghicim, „jupuind” simbolul, scheletul unei viziuni. Iar înfiorarea spiritului vibratil nu exclude rigoarea, chiar dacă „cristalele s-au spart şi sîngerează”. Între trufie şi ruină, conştientizînd zădărnicia şi curgerea, dar avînd o „halcă de timp” (pe care va încrusta „litere argintate”) poetul respiră „în amplul du-te-vino al suveicii”(artă poetică). Iubirea nu poate fi decît o „mască dulce a nesfîrşitei spaime”. Vizitat de nostalgii, el nu e ispitit de demonul deconstructivist, de atîtea isme destructuraliste, ci vrea să rotunjească poemul, în numele unei viziuni „perfect asumate”. Cel puţin aşa ne liniştea într-un Avertisment care deschidea volumul de Versuri (Ed. Eminescu, 1972), explicînd strategia alternanţei criteriilor formale cu cele de natură tematică. Dincolo de tematism (şi ideea, la Doinaş, mereu „pipăie înaltul”) rămîne perfecţia formei, luptînd cu „fluidele tulburi”, cu „văzul ca dinamită pură”, chiar cu invazia grotescului şi derizoriului. Poetul se vrea „inginer de armonii” şi, în consecinţă, îngheaţă şuvoiul lirismului: „un prund de diamante stă pe loc”. Între foşnetul bibliotecii şi agresivitatea realului, el atinge graţios, fără reverenţe, starea de gratuitate, plonjînd în inima reveriei, văzînd pe dinafară „ochiu-n care / mă desfăşor, o clipă, ca un vis…”

Ispita livrescului (naturalizînd cultura) nu înseamnă şi interdicţia realului, somativ, desigur. Suveica poetică face, neobosită, naveta între aceşti doi poli. Doar că preferinţa e limpede formulată şi intim asumată. Între „duhoarea clipei” şi „templul de cleştar”, poetul calcă dincolo de lirica imediatului şi presiunea prezentului, fără a fi scutit de fiorul deceptiv (împins în dezamăgire morală). El culege „colbul sunetelor moarte” (oracol mut), fiindcă ştie preabine că „vine-un timp cînd orice templu moare” (frumuseţea). O respiraţie castă, un spaţiu eteric domnesc peste acest teritoriu liric, invitîndu-ne să sorbim din cupele „crinilor involţi”. Totuşi, Omul cu compasul aşază în pagină versuri credincioase „clipei de foc”, încercînd a zgîria pe nisip „formula unei alte ordini”. Peste „poleiurile lunii”, peste această lumină spectrală cade, să observăm, o concreteţe picturală. Rîvnitul „tărîm de linişti”, incluzînd perfecţia (fără pusee anxioase), e mereu zgîlţîit de stihialul aluvionar şi informul în clocot. „Muiată în origini” (cum sîntem preveniţi), imaginaţia luxuriantă devine, de fapt, sub domnia lucidităţii şi a rîvnei hieratizante, un recital formal, desfăşurat într-un laborator sterilizat, peste care pogoară o ploaie de sunete celeste. Acel „gong de aur” (v. Goethe pe catafalc) exprimă, fără umbra vreunui echivoc, nostalgia tiparului (ancestral) şi goana neostoită după forme. Prin ele, poetul reuşeşte „smulgerea din smoală” şi accede, în pofida trupului nisipos, protejat cu „zale de rouă”, la secretul vieţii, culegîndu-i fructul greu: „pe creanga ta, minunile s-au copt” (v. Copacul Weimar). Dar tot el ştie că precara-i fiinţă, jefuită de timp, locuind în „împărăţia clipei”, descoperă doar scrumul vieţii. Criza identităţii se consumă în decor apocaliptic, iar motivul „îngerului căzut” poate fi un filon productiv, înnobilînd banalul, odată cu inconfortabila constatare a golirii de sacru: „divinul scurs din corpurile goale”. Şi atunci, salvator, se insinuează refugiul în paradisul bibliotecii. Acolo, pensînd cuvinte rare şi, aflînd sonorităţi pure, îndelung şlefuite, poetul are de-a face cu o natură „filtrată”, lăsînd covîrşitoarea impresie a imaterialităţii. Acolo, aflînd un loc cultural, decantează „sevele trunchiului pădureţ”, năzuind spre licărul sublim. „Gata pentru zbor” (v. Sonetul timpului), poetul simte depărtarea („şi-n urmă anii gîlgîie-n cascade”) şi se închină, biruitor, clipei vii. „Evul luminii” devine o amintire, zarea strivitoare şi „frunzişul stelar” îl împresoară, fiorul erotic – chemînd viforele tinereţii şi galopul sîngelui – nu uită că „la început a fost cuvîntul IUBIRE” (v. poem). Doar cenuşa „va tresări”, descoperind un „trup de aburi, pur şi pal”, rătăcitor în edenul cultural (în pofida „versurilor-zero”, şi ele prezente). Între natură şi cultură e un „cîmp de luptă”, iar „capcanele arhaice”, pîndind din „ziua cea dintîi”, sub ameninţarea „curcubeului nocturn”, nu-l împiedică pe poet a cerca palparea abstracţiunilor. Este aici o aventură strict livrescă, o cronologie a formelor developînd o viaţă spirituală (ca singură biografie publică?) Doinaş a fost, indiscutabil, un rafinat cunoscător al poeziei. Peregrin prin „mitologicale”, el ne lasă să ghicim, în cutele textului, o eterată respiraţie antică şi, în acelaşi timp, lasă să pătrundă miresme tari, violenţa cromatică (v. caii). Dar nu agreează reţeta postmodernistă; iubeşte Forma, nu juxtapunerea de forme şi coduri şi, în pofida intarsiei livreşti, a reverberaţiilor intertextuale, nu are, afişată „la vedere”, plăcerea combinatorie, eşuînd în parada simbolurilor descărnate. Sub clorotica paloare a soarelui, Venus e „palidă-n azururi”, dar „inimile de noroi” pulsează. Erosul rămîne un principiu cosmic. Această lirosofie stinge conflictul dintre natură şi cultură; ea nu se vitaminizează cultural pentru simplul motiv că nu poate exista astfel. Cultura este chiar Poezia şi nu fondul ei nutriţional. Platonician, invocînd „Jumătatea de om” doritoare a-şi afla împlinirea (cuplul etern, mînat de rebreanianul calvar al căutării), poetul visează şi adastă la „recile oglinzi cu prund de argint” (forma omului). Şi tot rebreanian (nu invoca marele ardelean „romanul sferoid”?), Ştefan Aug. Doinaş purcede la aflarea locului privilegiat, fertilizat de sînge livresc. Într-acolo îl mînă, cum se destăinuie, doar „pelerinajul sferic”, fără a se îmbolnăvi de o demiurgie ţîfnoasă. În „pădurea (sa) de simboluri”, poetul ascultă, cu umilinţă, şoaptele Bibliotecii fără a întoarce spatele realului „gros”. De la baladesc la lirismul gnomic, el nu a obturat caracterul referenţial al poeziei sale, explicitat în Orfeu şi tentaţia realului (1974). Mai mult, recunoştea Doinaş, smulgîndu-se din inerţie odată cu intrarea în politică, „filonul activist” (despre care vorbea V. Nemoianu) l-a împins într-o altă direcţie: poezia ca replică la real. Estetismul ceremonios, sentenţios, solemn face loc vituperanţei. Radicalizarea, vestită prin Vînătoare cu şoim (1985), creşte, pe filieră argheziană, înstrunînd coarda sarcastică în frazare sacadată: de la Lamentaţii (1993), excitînd moralistul (dezamăgit că patria „a încăput într-o gură spurcată”), la Psalmi (1997), dezvăluind căutările şi revoltele fiinţei muritoare, acuzînd imperfecţiunea divinităţii. Pamfletarul, însă, nu excelează şi presupusul vitalism e mimat, coborînd periculos cota estetică. Dar acele „semne noi”, N. Manolescu le desluşea încă în volumul Vînătoare cu şoim, vizînd – voalat – subtextul politic; alţii, din aceleaşi pricini, tot nedeclarate, deplîngeau „stridenta involuţie” a poetului. Oricum, stăpîn peste o operă vastă, discret, distant, pătruns de solemnitate, Doinaş, după 1989, chiar „se înnoieşte”: devine academician şi senator PAC, cultivă publicistica politică, părăsind, desigur, limbajul codat, consolidîndu-şi aura, deţinînd funcţii înalte. Dar Ştefan Aug. Doinaş, observă judicios G. Neagoe, „a jucat pentru sine”.

*

Debutul editorial, prin Cartea mareelor, un hibrid liric, ulterior repudiat, îl anexa (fals) generaţiei şaizeciste. Noviciatul său literar ţinea, însă, de o altă epocă; or, dorinţa de a reveni în viaţa literară l-a obligat pe Doinaş la numeroase concesii (nu doar propagandistice). Prima dintre ele priveşte „povestea” promiţătorului Motoarcă, falsul poet nou, de fulgerător succes, autor al Agronomului (printre altele), anunţînd pe „meşterul de mîine”, un episod considerat, peste ani, „penibil” de însuşi Doinaş. Curios, într-o referinţă anexată Dosarului penal, lotul Mihail Grama (1957), C. Regman laudă aceste colaborări-farsă, asigurînd că Doinaş (autorul de drept, în travesti) cînta „realităţile noi”, încercînd, astfel, a-i da o mînă de ajutor fostului cerchist. Doinaş debuta la Jurnalul literar (nr. 50/10 decembrie 1939), sub auspicii călinesciene. Dar acolo „gospodărea” G. Ivaşcu. Evenimentele furtunoase, în avalanşă l-au despărţit de comilitonii cerchişti. Din singurătatea de la Hălmagiu (unde profesa) se destănuia epistolar lui Negoiţescu, de pildă, vorbind despre descurajările şi proiectele sale. Se simţea rău „vorbind româneşte”, mărturisea în 1950, deşi în el clocoteau poemele patriotice (e drept, pe filiera Hölderlin, Pindar); se va dedica traducerilor (ca transfer de „valoare estetică”), trezind „valenţe dormitînde”, frecventînd afinii spirituali. Se gîndeşte la o comedie, D’ale festivalului, de fapt o şarjă politică şi îşi divulgă obsesiile şi orgoliile. Curios, o piesă antistalinistă (decriptată de I. Negoiţescu şi denunţată de Radu Enescu), Brutus şi fii săi, „n-ar fi prezentat vreun interes în anchetă”, credea Doinaş, la distanţă de evenimente. Şi mai curios, Sonetele mîniei, texte negreşit ostile, „escapiste”, transparente chiar prin titlu, ar fi fost „ignorate”, deşi, în logica anchetei, ar fi suplimentat anii de detenţie. Coborînd în epocă, trebuie să recunoaştem, pe urmele lui George Neagoe, că Cercul literar, după destrămare, a devenit „o pepinieră a racolărilor”. Doinaş era terorizat de gîndul că pierde contactul cu mediul literar, că va rămîne un anonim şi, după eliberare, pînă în 1963, cînd va fi angajat la Lumea, dorind „a munci şi a publica”, face eforturi de a intra în graţiile regimului. Episodul Motoarcă, tăinuit lungă vreme (deşi amicii cerchişti ştiau), probează ascunzişurile biografiei, sub aparenţa unui trecut ireproşabil. Făcînd din elevul de la liceul Moise Nicoară din Arad, atacînd cu aplomb temele oficiale ale primului cincinal, o vedetă (meteorică), bine plătită, condamnată apoi, prin propria-i neputinţă, la „tăcere” scriitoricească, Doinaş nu s-a dedat doar la un mic pariu, „nevinovat”, scufundat într-o legendă ceţoasă, ci ascundea o falie între biografie şi creaţie. Invazia cerchiştilor în Bucureşti (prin 1955) îi va deschide alte porţi, ieşind din izolare, părăsind, prin demisie, profesoratul (pe ruta Caporal Alexa-Hălmagiu-Gurahonţ). Angajat ca redactor la revista Teatru (înfiinţată în 1956), Ştefan Augustin Doinaş publică cronici dramatice, atît cu pseudonim, aproape uitat după lunga tăcere publicistică, cît şi cu adevăratu-i nume (Ştefan Popa, ca „civil”), împlinindu-şi visul. El, mărturisea timişoreanul Deliu Petroiu, alt cerchist, „tînjea după Bucureşti”. A revenit „pe furiş” (cf. George Neagoe) în viaţa literară, părăsind „exilul interior”. Dar asupra trecutului său planează un şir de întrebări, fisurîndu-i exemplaritatea. Dacă acuza de legionarism nu stă în picioare, caracterul său acomodant (cf. V. Nemoianu), duplicitar, identităţile colaboraţioniste (Andrei Golfin, Gogu Ivan) şi, pe de altă parte, figura de opozant, ca rezistent în radicalizare, apărînd demnitatea breslei, cu atacuri, totuşi, tolerate (vezi Raportul la Colocviul Naţional ieşean, 18 octombrie 1978) ridică grave semne de întrebare. Dobîndind autoritatea şi credibilitate, „mai conciliant” după ’89, recuperîndu-şi manuscrisele confiscate, se va pronunţa împotriva deschiderii dosarelor SRI. Util ambelor tabere, crede G. Neagoe, „îngemănînd” şi servind impulsuri potrivnice, histrionicul Doinaş pare un trickster, „compensîndu-şi” colaboraţionismul prin scrierile valoroase, însoţind proteismul operei, în regres, cu un cameleonism stupefiant, dezamăgitor. Cartea lui George Neagoe, în pofida „alunecărilor adolescentine” şi a „metaforismului zvăpăiat” (cf. Alex Goldiş), nu este doar a unui „bun documentarist”, chiar remarcabil, cum afirmă Alexandru Dumitriu. Ea priveşte fenomenul cultural în rama epocii şi luminează cotloanele ei, probînd ticăloşia atîtor scriitori (de la mici laşităţi, invidii, la delaţiuni cu consecinţe privative), ruinîndu-şi prestigiul moral, pliaţi zelos cutumelor Puterii, aserviţi sau doar mimînd servilismul. În cazul Doinaş, lider moral al Uniunii Scriitorilor, şocul (previzibil) a trezit varii reacţii. Gelu Ionescu (în Apostrof, nr. 2/2014), „nelămurit” după o dublă lectură, identifica „trei metehne” în demonstraţia lui George Neagoe: resentimentarismul, calitatea analizelor (unor texte poetice) şi teribilismul, prin risipa unor fraze bombastice. Că n-o fi găsit exegetul, „tonul neutralităţii necesare” e vizibil, că nu Securitatea l-ar fi constrîns pe Doinaş să-şi piardă talentul („disipat”) e, iarăşi, limpede. Dar explorînd biografia factologică, „meandrele unei cedări”, criticul ficţionalizează? Atentează, oare, la statuia scriitorului? Să conteze doar opera (răscumpărînd biografia) ca singură biografie? „Contextele genetice”, se ştie, nu privesc doar filtrul livresc, ignorînd dezinvolt „trucarea autobiografiei” (prin omisiuni, mistificări, cosmetizări). Iar rectificările, bazate pe verificări temeinice, vin să corecteze o imagine livrată ca ireproşabilă. Recrutat, „hingherit” şi sprijinit, ascuns sub identităţi conspirative, oferind materiale informative „valoroase”, dovedind apoi „delăsare” şi un randament „scăzut”, scos din reţea (1984), opozant, fie şi de un „eroism întîrziat”, Ştefan Aug. Doinaş ne dezvăluie, în posteritate, un profil complex, refuzînd enunţuri „univoce”, cum ne previne însuşi George Neagoe. Revizuirile, străine acum de virila „logică de front” (cf. Paul Cernat) şi tiparul maniheic, cu pusee umorale, cad pe umerii noilor critici. Şi Doinaş, ca „politician al literaturii”, în picaj după ultimele dezvăluiri, trecut prin purgatoriul umilinţelor (de unde şi cognomenul „Ocnaş”, oferit de cinicul Petru Dumitriu) are dreptul unor clarificări, aducînd la rampă opinii în conflict. Gabriel Andreescu pare convins că Doinaş este o victimă a CNSAS; demonstraţia, sperăm, urmează. Precauţia în manevrarea dosarelor rămîne, însă, obligatorie, refuzînd zvoneria entuziastă, doritoare de maculări şi execuţii. Opera sa, majoră, chiar „foarte puţin tipic românească”, spunea într-o dezbatere, fără un specific pronunţat, vidată de adieri folclorice, balcanizante, rămîne, negreşit. Aici consensul exegeţilor e deplin, nu stîrneşte violente dezacorduri. Iar poetul, bănuind că va avea parte de o posteritate seismică, denunţînd vituperant în Sonetele mîniei (confiscate, pierdute „definitiv”, credea, tipărite sub formă modificată, într-o reconstituire „aproximativă”; v. Ovidiu la Tomis. Versuri din exil, 1998) „supliciul ruşinos”, „plasa roşie”, „păianjenul cu stea” (XVI), ne avertiza: „Acoperiţi-mi trupul cu ţărînă: / un deget tot o să-mi rămînă / la nalta judecată să vă chem” (IX). Cazul Doinaş rămîne un proces deschis. Din păcate, între imaginea seniorală, construită răbduriu, cu tenacitate şi adevărul şocant, dezvăluit prin cercetarea Arhivelor, se cască hăul unor incompatibilităţi neverosimile şi al unor „relaţii încurcate” în textura epocii, transportînd în viitorime o imagine contradictorie, ambiguizată, risipindu-i aura: o natură clasică, disponibilă, exersată pe varii registre, învăluită într-un larg-admirat „halou” intelectual, dramatic declasată, moralmente judecînd, supusă, inevitabil, contenciosului revizuirilor.

P.S. Chiar suspectat, nu fără temei, de „gusturi piezişe” (cf. Sorin Lavric), într-un recent interviu din România literară (nr. 19/2014) Virgil Nemoianu afirma neted: „nu cred absolut nimic din cele aflate în dosarele Securităţii”. Cel care a lucrat „cot la cot” cu Doinaş ne asigură că ar fi vorba de o „invenţie mincinoasă”, lăudînd forţa tehnică, ambiţia, filosofia limbii etc., Doinaş fiind „cel mai bun poet român din a doua jumătate a secolului XX”. Ceea ce nu înseamnă că dl. Nemoianu răstoarnă lespedea peste cazul Doinaş, închizînd discuţia.

 

Adrian Dinu RACHIERU

 

   Sihastrul din Apuseni

 

În grote-adînci din Apuseni
un moş îşi duce veacul
cu plante şi cu rădăcini
se-ndoapă’ades, săracul
la taina Lumii, el, de mic
vesează pe-ndelete.
Cu umerii acoperiţi
de lungile lui plete
pământu-i pare un străin
ce-l ţine pe degeaba.
În Univers şi-ar fi dorit
să îşi găsească treaba
la stele’ades priveşte lung
și tot mereu se-ntreabă
când va veni şi vremea lui
o, de-ar veni degrabă !

 

“Cu rugăciune Te implor
Fă o minune, Sfinte
ajută-mă acum, să mor
la Cer mă du, Părinte !
Că-n lume multe’am suferit
și multe nu sunt drepte
Tu, sufletu-mi pe’acest pământ
nu-l mai lăsa s-aştepte ”!

 

Cu capul adâncit în jos
și mâini împreunate
moşneagul cade în genunchi
încovoiat de spate …

 

“Părinte’al lumii, Tu, de vrei
poţi Lumea a o stinge,
dar las-o în lăcaşul ei
pe mine doar mă frânge
speranţe-n Tine eu mi-am pus
de când eram de-o şchioapă.
Și’acum pe nimeni nu mai am
ca să mă pună-n groapă
Tu, fi îndurător şi lasă
ca trupu’mi din pământ
în grota ce mi-am pregătit
să-i fie de mormânt
doar sufletu’mi la Tine du-l
şi-n dreapta-Ţi judecată
nu ţine seamă’al meu păcat
Tu, îndurare’arată…”

 

Pe coate moşul se târâ
cu greu ajunse-n grotă.
Şi’atunci, un zâmbet i’apăru
uitându-se’nspre boltă
o rază lungă străluci
căzând pe pieptu-i moale ,
simţi apoi înfiorat
cum cade într-o vale…

 

O pasăre ce ciripea
părea a-l plânge tandru,
închise ochii-ncetişor
și’apoi muri, Lisandru…

 

Un vuiet surd s-a auzit
de’adâncuri, din pământ
și-n uşa grotei răsări
o piatră de mormânt.

 

Lumina-ncet s-a’ndepărtat
în Univers, spre stele
și numai pasărea a rămas
privind clipind, spre ele…

 

Sandu Cătinean-din Bonţida

 

2005

convertibili

 

convertibili din ochi s-or întoarce și

sașii noi pe loc în real politik mureșeni

begonia in the forefront of their minds

când și discutasem cu înțepăcioasa

 

sărbători ne-om fi zile frumoase zicându-ne

traducerea fericirilor nici iar chiar comunism

naciones unidas potop union europea crisis

spălându-ne de bobi pe fundul oceanului

 

nevedemuri năruite vreun haz a mai dăula

din Craiova până-n Iași trenul martie cu sași

te numeri neam indescifrabil în Herodot

pui degetul ca-n poeziile mele fără poezie

 

mi-o fi plăcut și la Cluj oarece rece

sanctuarul fără animale vii nici moarte

se suflecaseră simțind cutremurul

în deosebirea ouălor din mangrove

 

nesinguri și-om fugi adaos renunțării

te voi privi fierbinte cum nu mă vei iubi

nici ochii să-mi închidă prihana fără zi

paralogism de nu paralizie împrejur

 

Satinder are you with us intimează

Ralița trio disaster pain suffering a

tiradă cum s-o descurce povârnișurile

după duduiala activiștilor vilici

 

*

pe el să-l omori și pânza să i-o iei

l-au pus ucigănii să facă pânză pe apă

el numai la norocos își face pânza

paing din două femei paing din rouă

 

șoarecul a făcut bortă la corabie

șarpele a vârât coada muscalul vede

un șoricuț ieșind din gura omului

pod pe sabie sub copac o comoară

 

arde focu-n paie ude patru-n tine trei în mine

cine-a stârnit căpitani putrezi-i-ar trupu-n pari

la Cernăuțul rotund unde voinicii se tund

neamț în lanț odolean dintr-un neam pui de chin

 

cât a maiorit voinici a cătănit neveste-a văduvit

fete mari a-mbătrânit aibă casa racului

și hrana gândacului cine m-a cătănit

și-am trecut țara turcească părinții să mă jelească

 

*

așa și viața pe netrăite întrezidită vocațional

altei patimi pe înserat nesăratei dihonii

abia claia paielor de in țesătură tunicilor

din trenul celălalt de Timișoara șură

 

probabil România nu mai există

decât ca o neprimire tezaurizabilă

noi nu vom fi existând ancestral

pe o comandă în contumacie

 

iarna asta ne închinăm cu dreapta

ăștia bătrâni rușinați noroc de fizicieni

ne temem de noi nu ne temem de voi

ne simțim acasă în lunecarea de teren

 

mister dinaintea veciilor apropiate etnic

ne-om mângâia sub ce ocupație oculpabili

ni se pare de cincisprezece de o sută cincizeci

vreme nu e de dormit nici trezia imn

 

terror horror double in Romanian (r)evolution

why no blood as bloodshed is still mistery

some statements as season’s threats or else

hopurele popurele sperănțele there is no hope tide

 

*

n-a plecat dintre noi era vorba că abia a venit

și așa nu se cunoaște ceața din ceață

plecații nu-s exod rămașii o perpetuitate

care pe unde nici înțărcătorul alor lui

 

mitul se va reproșa altui poet fără elefant

niciun animal mort în afara omului

ne și învățarăm nonconflict cât a nu mai duela

zăpezile cu o cădere de voie cu antipozii

 

aș plânge alunița zânei pe apa la cer

cu trupurile atol compasiunii

mijloc perimat sub o suferință oceanică

purificare de lume în locul intoxicării

 

nicio filosofie gentlemen nu ne surâde

din floarea morții înălțată tsunami

de neînvinovățit nici cultificat

o teroare naturală ubicuă moral

 

ne așezăm la casa noastră în cămașa săracului

lasă că și bogatul ne înoată câinește

cerșetorii sărăcind îmbogățindu-ne

tineri băuți pritocind națiunea

 

orele nucleare le-am tot amânat seismic

ori plecăm ori rămânem pe anunț de seamă

salut quasianonim retrofractală părtinire

ne-om întâlni din ce în ce mai nedușmani

 

am proclama concordia de-o Holika alpină

cât de fleșcăiți și poate fără de tineri

ori cine știa admisia însăși o milostivenie

a recunoaștere iar pe după frumusețe

 

sub dictatură mai apoi în nostalgia dictaturii

frumusețea popoarelor inclusivă (ne)recunoașterea

scăparea de revoluție în evoluție via Băsescu

sfătuit cât ne-or duce pânzele rânzele

 

n-am venit eu ceva mă va fi adus

ca și-n ianuarie 90 era ministru Șora

Trento occupata universitatea tibu Montecarlo

Firenze occupata Scalfaro a dat mâna cu Ceaușescu

 

sună strachina și câinii dinspre nuntă cimitir

cum izvorăște apa așa să izvorască pânea

de dragoste uitându-te prin sâtă la răsărit de soare

a uita mortul te uiți prin sâtă la lună

 

te uiți prin sâtă la țintirim pe cap pânea subțire ca părul

prin sâtă să nu te uiți că orbești o ceață pe zăpadă sus

de ești deochiat de codru de ești deochiat de apă

de la mine descântecul de la Dumnezeu și leacul și veacul

 

căpitanii-s duși la târg la Râureni să-și cumpere bouleni

dă-ne Ioană merele că și noi îți dăm mielele

hai tu doamnă Rosalină floare dalbă din grădină

să fie de sufletul mortului și de sănătatea dumitale

 

nedeea

 

nedeea cu Medeea neomorâți băieți

copiii se răriră în propria salină

doar nu ne-or prăfui arhanghelii

să ne trezim la vechi petreceri ancestrale

 

alarmele ne îmbogățesc repertoriul

ăștia-l au pe Ranganathan în bibliografie

la crucile lui Ion pe culme ulm la miră

mi-am și înscris elegia la facultate

 

muzicalizam stresul în voci benigne

amvonul ni-l lăsam colinelor umăr

altarul alterității în penumbră pronaos

sub nord încoifat peste cupole șase

 

cât n-a mai dat veteranilor salutul

corul școlii înspumată derivă

la porțile închise ale catedralei

cu frică de Hristos până-n șapte

 

 

avem loc

 

avem loc mai toți în propria Americă

ne-om călca la palcoscenico opera

umeri în înflorire monumente contrare

și vom exploda într-o înserare

 

la turnavitarea bucătarilor cuțitari

nu te mai uita după coada de iepure

se vede cu ochiul liber ochiul orb

ochirea pace în plus turnată hududoi

 

la o umbră de pădure netăiați

ne mai crește frunza să ne recunoască

se disculpă disperatelor cocoșul

mai și rămase poșta în America

 

 

2006

 

praful de pușcă

 

praful de pușcă inofensiv

lucra la fabrica de mozaicuri

recita în cafenele une charogne

oprește-n loc un vrai dieu

 

polissez repolissez avec Boileau

les lesbiennes les fleurs du mal

oroarea mângâierii calculate

diavolul pierde prinsoarea îngerilor

 

fetele de la teologie scriseră Balzac

Tolstoi Goethe Heliade Alexandrescu

pene de secol rar Ciorănescu

procetirea asupra revoluțiilor împăraților

 

dispopularea prin absența iubitei

apărare străină dinte saturnian

damnat antinomic arracheur de dents

calcinat crenom sacre nom de Dieu

 

les neiges d’antan viața anterioară

ninge pârtie la hambarul cu lemne

fumul pe horn semn de noapte geroasă

pe lângă sobă la cărți hibernare totală

 

în aceste timpuri nimic nu mai este

ca înainte nici măcar zăpezile

sfințenia vieții devine de altădată

ne transformăm în bulgări de gheață

 

 

locul

 

locul supără delocul

Stamatu și Zigu la fel de Baciu

la pachet cu Micescu în

casa cui pe cui la antipod

 

Fotino drept deștept

Alecu studențește

periferie păstrătoare

de românească Parisul

 

respirând nori Pacific Brașov

pe românește trecâd Elisabeta

de la Crainic la Voitec neînapoi

în onoarea baciului rabinic

 

 

mă uitam

 

mă uitam capete din apă ba

ieșeni în așternut sub otomani

să aibă rușii peste cine da

ținută la secret învățătura

 

tot ce e pe pământ va pieri

scrie în coran și-n biblie da

da eu am citit coranul în tren

spre Iași biblia toată viața

 

Hitchins de Druță neistoric

etno-simbolic modern socialist

regionalisme legionarisme

frumusețile arhaității fără carte

 

 

2006

 

nearsă prescura

 

nearsă prescura curăturii

din visul cailor pe moarte

nesocotită coasta Predii

în accidentul plutonic

 

armata mai omoare

tot din America basul

scopită omenire soro

albină căpăcirii

 

jupânul salivându-și bătrânețea

clasorului de muncitorime

reslavizând jivinele justițiare

din balamaua nedreptății

 

pe tărâm fost românesc

în troaca de după găini

câini pe samurai la murat

o sperietură mormântală

 

simpatie ratată mortalitate

de nație pe excludere din sine

am trăit degeaba a muri așijderi

să nu fi fost dorit pe nelume

 

te-ai mai cauționa causticei

viziuni de vizavi de-a clorura

ne stă mintea ca în tango

generația nu ne bifează

 

penanță unguenți

pe Roma nelipiți

trecurăm de mască

ne mursecă fiara

 

 

auberge

 

auberge très proche

mergem în altă parte

a doua zi neliber

pour t’assassiné

 

habillé toi il descends

dans un instant

Martini elle vomite

venită după cocaină

 

vreau să-ți fiu grădinar

biserica pe jardinage

părinți morți de arsenic

plimbați la concert

 

pe film maman

pas trop champagne

neîmpușcat-o

pour l’amour

 

unde ești je te cherche

parmi les hombres

vieux Porto gurilleros

bun precum caviarul

 

ma place n’est pas ici

je t’expliquerai demain

record de sinucideri

le sénéchal fusillé

 

mi-am ucis patronii

femeia că detestă

pe Iisus bătrânul

doi saci de morcovi

 

eliberați prizonierii

agglomération incroyable

aux herbes du jardin

respinse idei exterioare

 

 

nesomnul acordului

 

nesomnul acordului cultural

cu India acelorași securiști

via centrul cultural maghiar

după casa de cultură sovietică

 

păi nene Eliade bhavan

zisese rectorul în Șantiniketan

mai pe aduse acasă aculturație

yoga pe deconstrucție Eminescu

 

absența Indiei din programul de guvernare

pe străini o reincludere în Troia

spre Islanda că daneze caricaturile

unde s-o mai simboliza uciderea dublă

 

scris câmp de-o liberare spăsită

ai sărăciei fără prescriere retro

va fi murit orice cultură

iar a viitorului numai moarte

 

ce să mai transcrii Italia

alienarea culturii indiene în România

și a ăsteia acolo ne-om strepezi paza

o duminică pe împăcate neparfumuri

 

 

fierbere torceai

 

fierbere torceai vere Tudorică

sumbre culorile acum pastel

din vise împușcate rest banchet

cum începea câinele vandaluz

 

citesc din Vatican acele ceasurilor

retează ochii de iarbă mare

vikingi în copie sudară

a câta Ucraină pe Insula Șerpilor

 

n-au aur orcii amorezato de elfi

traduse rune zadarului insonor

adaos adios ola culoare pastelată

de glonțul oniric bunuelian

 

așa cum coridoarele securității

duc în istoria lui Alex Ștefănescu via

Păunescu Dinescu Butulescu Băsescu

nu i-am răspuns la chestionar

 

slăvindu-mi ucigașii cum nici

cu Ulici nu-mi fusese rușine

când ai rămas și fără furie

spre scriitoarea Monika Lewinski

 

 

abia nesfârșirea

 

abia nesfârșirea picajului

masa rotundă în Camelot

ceață de ceartă colombinelor

pleoape zburătăcind

 

rânduială-ntre monologuri

prin cimitirul în construcție

minus filosofia de harană

învârtejirile de un omăt

 

ce ne mai așteaptă în serai azil

asimetric aptă capra din Mizil

crimă generală caravanseraiul

luna-mpleticită jos din tanc sus raiul

 

 

neplecați din Corint

 

neplecați din Corint copiii Medeei

miroase mireasă că ne sinucidem

tu nu te lași de mine ți-ar fi milă

abia nu procesez oedipenia

 

de vorbă fără filosofie te sinucizi

Ricœur en reconnaisance d’humanité

le tragique et la promesse

herméneutique esthétique

 

mama înțelese a doua lasă-l

ba nu fata că de ce o compară

grup dispers ăștia să nu se bată

nevii economisiți cerului

 

conubiu din povestite lacrimi

ibseniene pe muzică de Grieg

la focul mării surcea pustnică

neviolată în cadă publică

 

 

Lakshmi

 

Lakshmi în persoana Silviei

de-mi dădu tratatul de canto

skalzi în fiord se reincarnară

Sumer silabisit pe nume

 

derâdere Derrida cu Margret

florile se întorc în grădină

prima pușcărie la 12 ani

la capătul celălalt în Oslo

 

ne-om fi schimbat în celălalt

mântui scrisori rupt de Sicilia

Garm urlă la Gnipahellir în Edda

cătușe sar și lupul fuge liber

 

Varanasi explodat în sfințenie

nu mă durea tu din pierderea mea

cum și cartea tu se numește

Thérèse destrăbălându-se cu John

 

consulul lângă Kostunița

Skoplje cu pactul de stabilitate

a înțelege mândria înfrângerii

Kosovopolje greu legi vorbe

 

nu ne-ar adormi aluatul

în mai laudă-ne doamne

ne-o trezi fresca lui Țepeș

icoane dezdoite în sânge

 

 

skeleton

 

skeleton graseiat de Zoe

spiralează invaziile

învârtejindu-ne sub halire

ce să mai facem cu primăvara

 

perdele ștergeți oglinda

hai pe coastă vijelie

Luther în căruța la dietă

cu țăranii și evreii ce-ai avut

 

conspicuous André Beteille

acum și socru când mă aștepta

la ușă să ne ducem la crematoriu

Sisir a recitat din Gita lui NN

 

var nestins pe cărare norvegă

învață-ți spălătorul cu gulerul

am prinde necunoștința de sine

în Glasgow cu eschimoși sanscriți

 

ne de gheață ne dezgheață

Medeea din nou Amadeea

naufragiu de neînfrunzire

alb carnasierilor instinctul

 

 George Anca

 

 

Dintotdeauna, dacă m-ar fi întrebat cineva ce ţară mi-aş dori să vizitez, răspundeam invariabil – Grecia. Fascinată de istoria, cultura, civilizaţia şi filosofia elenă, la care adaug şi credinţa ortodoxă străveche şi durabilă în timp, Vechea Eladă mi-a intrat la suflet de timpuriu.

Noi, românii spunem „fii atent ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească”. Da, aşa este. Când nici prin cap nu-mi trecea, apare oportunitatea de a merge în Grecia cu un grup de profesori şi copii. Încântată de această ofertă, am acceptat.

Era primăvară, în luna aprile, când natura se dezmorţise şi se primenea zi după zi. Am plecat seara din Bucureşti, traversând Bulgaria în timpul nopţii, iar dimineaţă ne aflam deja pe ţărmul Mării Egee, la Salonic. Soarele răsărise de puţin timp şi-şi scălda razele voioase şi zglobii în marea liniştită. Ăsta era modul lor de a da bineţe mării şi a începe împreună petrecerea care ţinea cât era ziulica de mare. Ne-am făcut o primă bucurie şi ne-am plimbat pe faleză, răsfăţându-ne în briza mării.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost un sanctuar creştin ortodox, Biserica Sfântul Dumitru Izvorâtorul de Mir, ocrotitorul Salonicului. Biserica actuală se află pe locul bisericii construite în secolul IV d. H. Impresionează prin dimensiunile sale, prin pictura interioară, arhitectura exterioară. Este renumită pentru cele șase panouri de mozaic, datate între perioada ultimei reconstrucții și inaugurarea politicii iconoclaste. Aceste mozaicuri îl reprezintă pe Sfântul Dumitru, ctitorii şi copiii lor. Biserica face parte din situl paleocreştin şi al monumentelor bizantine din Salonic şi este inclusă în lista Patrimoniului Mondial UNESCO din anul 1988. Aceasta atrage vizitatori şi pelerini din întreaga lume, atât prin arhitectură cât şi prin faptul că aici se află şi moaştele Sfântului Dumitru.

Comunitatea creştină din Salonic (Tessalonic) a fost înfiinţată de către Sfântul Apostol Pavel, în timpul celei de-a doua călătorii misionare, când acesta a predicat în sinagoga evreilor din acest oraş.

Am intrat cu toţii în biserică, am aprins lumânări, am înalţat o rugăciune de slavă şi mulţumire.Domnului pentru că ne-a ajutat să ajungem în acel loc binecuvântat şi de cerere Sfântului Dumitru să mijlocească la Domnul cererile noastre. De asemenea, ne-am rugat Sfântului să ne ocrotească în călătoria noastră pe pământ elen, şi în întreaga viaţă pe unde ne vor mai purta paşii.

De aici ne-am îndreptat spre staţiunea Paralia Katerini. Paralia înseamnă plajă şi este situată pe Riviera Olimpului, la mică distanţă de Katerini. Muntele Olimp este cunoscut ca fiind lăcaşul zeilor, în special al regelui acestora – Zeus.

Staţiunea Paralia Katerini este o destinaţie perfectă atât pentru turişti bogaţi cât şi pentru cei fără pretenţii. Aici se găsesc o gamă largă de hoteluri şi vile, de la 3 stele până la cele de lux. Şi, deşi este renumită pentru hotelurile sale, tavernele, restaurantele, barurile şi cluburile de noapte, pe noi nu prea ne-au interesat toate acestea, decât admirându-le pentru arhitectură. Însă nu puteam să nu remarcăm faptul că toate clădirile şi casele erau vopsite, văruite în culori pastelate (roz, bleu, vernil, galben pai, alb) şi arătau de parcă ieri s-ar fi terminat lucrările de zugrăvit. Ne-a atras atenţia faptul că la fiecare casă era arborat steagul Greciei. Acestea se găseau de vânzare în aproape toate magazinele, indiferent de profilul mărfurilor. Ne-a surprins acest lucru pentru că la noi, un asemenea gest de patriotism ar fi fost catalogat ca o dovadă clară că nu te-ai desprins de comunism, şi riscai să fii cumva apostrofat şi împroşcat cu fel de fel de invective.

În fiecare vară, mii de turişti din toată lumea vin aici în vacanţă. Era destul de cald când am fost noi, dar nu începuse sezonul pentru plajă. Cu toate acestea, staţiunea era destul aglomerată. Şi cum lumea e tare mică, plimbându-ne prin staţiune, ne-au salutat mai multe persoane din urbea noastră, care veniseră cu alte autocare.

Când spui Katerini, spui şi cumpărături. Centrul staţiunii este plin de magazine de suveniruri. Aici poţi cumpăra haine de blană la jumătate de preţ, aur la preţuri foarte mici, dar şi multe alte lucruri. Totul se negociază cu vânzătorul. Intrând în magazine, am observat că erau reduceri de primăvară. Ne sfătuiam ce să cumpărăm şi, la un moment dat, o gestionară tânără şi frumuşică foc s-a apropiat de noi zâmbind, salutându-ne în limba română. Ne-a îmbrăţişat parcă ne cunoşteam de mult timp. Ca răsplată, am cumpărat mai multe lucruri din magazin, dar şi ea ne-a acordat reduceri substanţiale.

Acest loc este cu adevărat unic şi fermecător pentru orice turist. Se vede frumosul litoral pe de o parte şi munţii pe de altă parte. Ne-am plimbat pe plaja despre care se spune că are cel mai bun nisip din zonă, fără pietre. Atât plaja, cât şi apa Mării Egee erau foarte curate. Pentru grija protecţiei mediului înconjurător, Paralia a primit distincţia „Blue Flag”.

Ne-a atras atenţia Biserica Agia Fotini, construită chiar pe plajă, în pragul mării. Culoarea albă a acestei Case a Domnului exprimă puritatea vieţii Mântuitorului. Biserica învăluită de razele minunate ale soarelui îşi înalţă turlele spre cer. Împunătoare, se reflectă în Marea Egee, imagine purtată de valurile ondulate şi calde ale mării. Din aceste locuri a plecat Sfântul Petru pentru a propovădui creştinismul în lume.

Într-un zgomot infernal, ziua şi până noaptea târziu pe străzile staţiunii circulau motorete şi motociclete care tulburau liniştea staţiunii. Iată şi o bilă neagră pentru acest loc minunat. Grecii motivează folosirea acestor mijloace de circulaţie prin dorinţa de a înlătura poluarea gazelor toxice ale maşinilor. Cele două soiuri de poluare se exclud reciproc. Cum o fi mai bine? Dumnezeu ştie.

A doua zi, de dimineaţă am plecat spre Atena. În circuitul zilei era inclusă şi Meteora. Cuvântul Meteora înseamnă ad literam „mijlocul cerului”, „suspendat în aer” sau „sus în ceruri”, iar etimologic referitor la „meteorit”. Se spune că este unul dintre cele mai mari și mai importante complexe de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Sfântul Munte Athos şi este inclusă în Patrimoniul mondial UNESCO.

La poalele Meteorei, ne-am oprit în oraşul Kalambaka şi am intrat în magazinul cu obiecte bisericeşti. Fiecare dintre noi am cumpărat câte ceva pentru acasă şi pentru a face daruri celor dragi.

Începând de aici, se deschide un peisaj care, cu adevărat te uimeşte şi te vrăjeşte, în acelaşi timp. După unii, această zonă din Grecia este cea mai frumoasă de pe pământ, unică în lume. Traseul de la Kalambaka până la mănăstiri este fermecător. Durează aproximativ două ore şi te transpune într-o lume de vis. După verdele de toate nuanţele de la poala muntelui, răsar stânci înalte şi roci roşiatice. Sute de stânci foarte înalte răsar pe neaşteptate în faţă, născând atât teamă cât şi bucurie în interiorul călătorilor.

Pe crestele munţilor, pe stânci înalte, sterpe şi prăpăstioase s-au zidit în decursul vremii mănăstiri şi schituri. Toate acestea se află într-o armonie şi simfonie misterioasă cu peisajul întru înălţare, cugetare şi îndemnând călătorii, pelerinii la reculegere. Acolo sus, singurătatea şi tăcerea sunt la ele acasă. Liniştea şi blândeţea sunt precum cerul înstelat. Te minunezi cum pustnicii din aceste locuri au supravieţuit. Cred că se poate explica prin faptul că aici, ei au învăţat înţelepciunea gândului şi umilinţa sufletului. Astfel şi-au tras seva şi puterile pentru a sta împotriva intemperiilor vremii, stihiilor naturii şi a pericolelor iminente.

Am vizitat Sfânta Mănăstire Schimbarea la faţă sau Marele Meteor, aceasta fiind prima ca mărime, vechime şi locuită în permanență. Am urcat cele 115 trepte abrupte şi neregulate şi am ajuns la intrarea în mănăstire. În întregul complex monahal se împune măreaţă Biserica Centrală, închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului. Este o biserică cu turlă în cruce, turlă cu 12 feţe şi cavităţi laterale. Biserica este pictată, iar iconostasul este sculptat în lemn aurit. Acolo te simţi dominat de un sentiment amestecat de credinţă, evlavie şi teamă. Feţele ascetice din iconostasuri şi de pe pereţi se oglindesc în jocul luminii puţin tremurânde a lumânărilor şi candelelor. Ai impresia că te urmăresc şi-ţi dau blagoslovire. În faţa acestora ne înclinăm cu pioşenie.

Pelerinii sunt în întregime cuceriţi în aceeaşi măsură de frumuseţea interioară a mănăstirilor şi de splendorile naturale ale locurilor. Peisajul este dincolo de orice imaginaţie, se impune cu măreţie şi, probabil este cea mai bună răsplată pentru urcuşul atât de greu până aici. Din vârful stâncilor înalte şi întunecate ale Meteorei, se vede o privelişte divină, care include blândul câmp tessalian şi muntele golaş presărat cu Case ale Domnului, vestitele ctitorii religioase. Privind aceste imagini contrastante, inima ne bătea cu tărie. Aveam impresia că aceste pietre imense ce se înalţă în jur sunt o permanentă ameninţare pentru liniştea verdelui câmp ce se odihneşte în depărtare, paşnic şi convins că nimic rău nu se poate întâmpla. Nu se putea să admiri tot ceea ce vezi, şi, în acelaşi timp să nu-ţi fie frică de ceea ce se poate întâmpla. De fapt, totul era o încântare în faţa Operei Creatorului, dar şi teamă şi neputinţă în faţa atotputerniciei Creatorului. În această dualitate de trăiri, înlăuntrul fiecăruia se naşte sentimentul de înalt şi frumos. O adevărată binecuvântare.

Am vizitat întregul complex monahal, am intrat în biserică şi ne-am rugat. Părintele călugăr din biserică ne-a adresat un cuvânt de întâmpinare şi ne-a miruit, iar noi am lăsat acatiste şi câte un mic dar, după puterile fiecăruia. Am plecat de aici cu sufletul plin de bucurie, fără să mai observăm că, între timp ceaţa încerca să pună stăpânire pe mirificul peisaj.

Ne-am urcat în autocar şi am pornit spre Mănăstirea Sfânta Treime. Sosind acolo, am urcat cele 140 de scări şi încet, încet ne trezim din nou pe creasta muntelui. Şi aici, un complex monahal de mari întinderi, cu mai multe clădiri. Şi aici, ca şi la celelaltă mănăstire ne simţeam mai aproape de cer. Şi aici, totul inspira măreţie şi neputinţă. Toate aceste aspecte şi trăiri crează un ansamblu armonic tăcut şi totodată strigător. Tăcere în faţa măreţiei locurilor şi sfinţeniei şi strigăt de mulţumire pentru îngăduinţa Domnului de a ajunge aici. Am întrat în biserică să ne rugăm, dar ajungând după terminarea slujbei, monahii erau la ascultări. După ce ne-am închinat în acea linişte desăvârşită, am lăsat fiecare acatiste şi am plecat pentru că aveam de parcurs un itinerar destul de lung, într-o singură zi.

Ne-am continuat drumul spre Atena prin Larissa, Volos, Lamia. Larisa, un oraş cu existenţă de câteva mii de ani, cu o agricultură prosperă. În acelaşi timp este un oraş modern care are multe de oferit turiştilor. L-am admirat din mers, autocarul depănând liniştit firul autostrăzii spre Volos, un orăşel de provincie, dar o superbă staţiune balneară pe litoralul Mării Egee. De aici am văzut muntele Pilion, acoperit cu o vegetație luxuriantă şi sate încântătoare, de asemenea plajele magnifice și alte locuri minunate. Nu mai vorbea nimeni, ci cu toţii eram cu privirea îndreptată spre geam pentru a vedea şi admira aceste locuri minunate.

Fără să ne dăm seama, ne apropiem de Lamia, oraşul despre care se crede că este locul de baştină al legendarului Ahile. Se spune că denumirea vine de la personajul mitologic Lamia, fiica lui Poseidon. Situl acropolei este în prezent ocupat de un castel medieval. Clădirile administrative, hotelurile şi tavernele sunt grupate în jurul celor patru pieţe principale din oraş, fiecare cu trăsăturile ei caracteristice: catedrala, platanii şi fântânile, statuia eroului revoluţionar Athanasios Diakos şi statuia reprezentând stema Greciei. Pentru a se odihni puţin şoferul, dar şi pentru a ne mai relaxa şi noi, s-a făcut un mic popas, timp în care am admirat priveliştea împrejurimilor, dar şi o parte din oraş, după care am continuat drumul spre Atena. De aici, pe o mare lungime din drum, într-o parte, şoseaua se ondulează graţios pe malul mării, iar în partea cealaltă se întindeau plantaţii de măslini.

Când seara se aşternuse deja, am ajuns în marea metropolă Atena. Întâi am mers şi ne-am cazat, am mâncat, apoi am colindat pe străzile oraşului. Seara ne-am adunat adulţii într-o singură cameră şi ne-am exprimat fiecare admiraţia pentru locurile minunate ale Greciei.

Dimineaţă, am luat micul dejun şi am pornit spre Acropole. Şi aici Domnul a avut grijă de noi. La intrare, ne aştepta un ghid, o persoană foarte bine instruită şi cu mult bun simţ. Acesta învăţase în România şi era îndrăgostit de ţara noastră. Avea o deosebită admiraţie faţă de poporul român, faţă de români. Ne-a povestit multe lucruri din timpul studenţiei sale în România. Cu drag şi respect vorbea despre şcoala românească pe care a urmat-o. Era tare mândru de acest lucru. A mărturisit că aceasta l-a ajutat să găsească făgaşul firesc al vieţii, atât din punct de vedere profesional, dar şi personal. Şi pentru că România este o ţară ortodoxă, s-a simţit ca la el acasă.

Ne-a însoţit pe tot parcursul vizitei, povestindu-ne cu lux de amănunte despre tot ceea ce a însemnat şi înseamnă Acropole pentru Grecia şi, nu numai. Din punctul lui de vedere, dar şi al altora, Acropola ateniană este cea mai frumoasă şi mai impresionantă din lume. Este amplasată pe un deal stâncos, deasupra oraşului, numită şi „Stânca Sacră”. În decursul istoriei, Acropole, ca fortăreaţă construită pe locul cel mai înalt, a avut un rol însemnat în apărarea locuitorilor în faţa duşmanilor, cuceritorilor. Atena a fost oraşul cel mai bine apărat, Acropole fiind şi loc de refugiu şi de apărare pentru populaţie în timpul atacurilor.

Am început să urcăm, admirând priveliştea spendidă a întregul oraş, a mării şi a împrejurilmilor. Întreaga suprafaţă a Acropolei din Atena cuprinde peste 20 de vestigii de o mare importanţă istorică şi arhitecturală. Două dintre ele, Partenonul şi Erehteionul au fost dedicate zeiţei Atena. Partenonul, o bijuterie arhitecturală perfectă a impresionat prin rafinamentul arhitectural, prin proporţiile sale perfecte şi prin calitatea decorurilor. Această construcţie monumentală este realizată în stil doric, având caracteristici ionice şi fiind înconjurată de multe coloane simple, masive.

Şi în antichitate şi acum, Atena este centrul Greciei, ţara legendelor cu zei. Iniţial, oraşul Atenian purta denumirea de Atica. Pentru a deveni protectorul oraşului, zeii Atena şi Poseidon s-au înfruntat, fiecare dintre ei oferind oraşului câte ceva. Poseidon i-a dăruit apă sărată, în timp ce Atena i-a dăruit măslinul. Zeii din Olimp au considerat măslinul mai important, astfel că oraşul poartă numele Atenei. Legenda spune că în Erehteion a apărut primul măslin din oraşul Atena, iar Erehteionul, este închinat atât zeiţei Atena cât şi zeului mărilor, Poseidon. Templul Erehteion a fost construit din marmură, în stil ionic, iar cel mai reprezentativ element al său îl constituie Cariatidele – stâlpi sculptaţi sub formă de femei, care susţin toată greutatea acoperişului pe capul lor. Pentru a nu se degrada, cele 6 cariatide ale Erehteionului au fost înlocuite cu nişte copii, 5 cariatide originale păstrându-se înMuzeul Acropolisdin Atena (cel mai modern muzeu arheologic din lume) şi una la Muzeul Britanic din Londra.

La poalele Acropolei din Atena se află două teatre antice celebre: Odeonul lui Herodes Atticus şi Teatrul lui Dionysos. Odeonul lui Herodes Atticus a fost construit în secolul II d.H., de către profesorul, filosoful şi politicianul Herodes Atticus, în memoria soţiei sale. Acest teatru s-a păstrat cel mai bine, a fost reconstruit parţial şi, datorită acusticii sale deosebite, a găzduit numeroase şi importante concerte în aer liber. Pe scena acestui teatru au concertat Nana Mouskouri, Demis Roussos, Andrea Bocelli. Începând din luna mai şi până în octombrie, aici au loc spectacole de teatru şi muzică în aer liber.

Teatrul lui Dionysos este locul de naştere al teatrului european. Prima piesă a fost pusă în scenă în secolul VI, î.H. Teatrul a fost construit pentru a sărbători pe zeul Dionysos. Cu această ocazie avea loc un concurs dramatic în care se interpretau piese scrise de poeţii tragici greci: Euripide, Eschil, Aristofan, Meander, Sofocle şi alţii. Initial, teatrul a fost realizat din lemn, iar pietrele au fost adăugate ulterior. Locurile pe care stăteau spectatorii erau din calcar, iar persoanele importante aveau rezervate tronuri din marmură. A fost descoperit în secolul al 18-lea. Ruinele Teatrului lui Dionysos din prezent sunt în marea lor majoritate din perioada romană, când a fost modernizat de împăratul Hadrian care avea un loc rezervat pentru el. Însă, dacă grecii antici au folosit teatrul pentru tragedii şi spectacole, romanii l-au utilizat în special pentru luptele cu gladiatori. La vremea respectivă teatrul avea un gard din metal pentru protecţia spectatorilor.

Câţiva dintre noi au dorit să ia pentru acasă, mici pietricele de pe Acropole ca amintiri şi mărturii ale trecerii prin aceste locuri. Ghidul ne-a spus categoric că acest lucru este interzis, iar fapta este considerată infracţiune. Toată lumea s-a conformat şi a lăsat pietricele la locul lor. Aceste obiective istorice au fost în atenţia noastră pe Acropole. În timpul scurt pe care l-am mai avut la dispoziţie, am admirat din nou de la înălţime priveliştea oraşului Atena şi a Mării Mediterane. Am făcut fotografii, i-am mulţumit prietenului nostru, ghidul pentru preţioasele informaţii pe care ni le-a dat şi ne-am luat rămas bun, apoi am coborât în oraşul Atena.

Ne-am plimbat pe străzile oraşului şi la un moment dat, am ajuns în zona Palatului Parlamentului, unde am asistat la schimbarea gărzilor. Gărzile sunt asemănătoare celor din Marea Britanie, de la Londra. Unii spun că desfăşurarea lor aici este mai spectaculoasă. Nevăzând cum se desfăşoară în Londra, îi credem pe cuvânt. Soldaţii greci îmbrăcaţi în ţinută militară tradiţională stau nemişcaţi timp de o oră. Schimbarea lor se face din oră în oră, fiind un ritual umărit de sute de turişti, trecători. Nu mai văzusem aşa ceva şi ne-a impresionat.

Ne-am plimbat pe mai multe străzi, am admirat arhitectura mai multor clădiri şi am ajuns pe strada Bucureşti. Am intrat în câteva magazine. Ceva neobişnuit ni s-a părut existenţa multor magazine cu îmbrăcăminte pentru bărbaţi. Am continuat periplu prin Piaţa Constituţiei până la Cafeneaua Sofia. Într-un perimetru destul de mic, denumiri cu rezonanţă românească şi bulgară. Acest lucru, cred că exprimă faptul că între cele trei ţări au existat şi există relaţii de prietenie.

De aici am intrat într-o staţie de metrou. Spre uimirea noastră, nu am văzut afişe publicitare pentru diverse produse. Staţiile sunt adevărate muzee de istorie. Imagini din istoria vechii Elade şi a Greciei moderne. Îi admir şi pentru acest lucru, grecii ştiu să-şi pună în valoare istoria şi cultura. Bravo lor!

Doi dintre colegii noştri s-au desprins de grup şi la ora stabilită pentru plecarea din Atena nu au venit la locul de întâlnire. S-a creat oarece panică, nu ştiam unde să-i căutăm şi trebuia să plecăm pentru a sosi la o anumită oră în Paralia Katerini. După frământări şi ipoteze ştiinţifică-fantastice, au apărut şi dumnealor, bine merci şi încântaţi de ceea ce au văzut.

Mulţumind Domnului că a îngăduit să ajungem în acele locuri pline de istorie şi încărcate de parfumul civilizaţiei elene, pe drumul de întoarcere, ne-am propus să mai vedem şi alte locuri. A fost o dorinţă unanimă să ajungem la Termopile. Cu toţii ştiam câte ceva despre renumita luptă din aceste locuri. Scriitorii antici și contemporani au folosit în operele lor bătălia de la Termopile ca un exemplu al forței unei armate patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reușita apărătorilor de la Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea, echipamentul şi folosirea terenului împotriva unei armate superioare ca număr şi dotare. Această luptă a devenit un simbol al curajului în fața unor sorţi neprielnici. Şi în istoria ţării noastre există asemenea lupte, războaie împotriva cotropitorilor desfăşurate în condiţii de inferioritate numerică, lipsă de tehnică militară. Folosind toponomia locului au obţinut victorii remarcabile. Cred că şi noi ar trebui să le punem mai mult în valoare şi să le mediatizăm mai mult.

Pe o piatră comemorativă instalată pe vârful Monumentului funerar al spartanilor de la Termopile a fost gravată ca epitaf epigrama lui Simonides. Piatra originală nu a fost păstrată, dar epitaful a fost gravat pe o nouă piatră instalată în 1955. Textul, aparţine liricii antice grecești, așa cum îl reproduce Herodot:

“Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:

Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.”

De aici ne-am îndreptat spre Valea Tembi (Tempi) un defileu de 10 km lungime, croit de-alungul râului Pinios, înainte de vărsarea acestuia în Marea Egee. Cunoscută în timpul dominaţiei bizantine ca Gura Lupului şi numită de turci Trecătoarea, Valea Tembi este presărată cu ruine de castele şi fortificaţii datând din perioada romană şi până în evul mediu. Străjuită de stânci, roci carbonatice, şisturi şi gnaise şi binecuvântată cu păduri de copaci seculari şi o vegetaţie luxuriantă, valea adăposteşte Biserica Agiei Paraskevi (Cuvioasa Parascheva), loc în care pelerinii şi turiştii, în special cei cu probleme de vedere, în drumul lor spre Meteora, sau la întoarcere de la Meteora, se opresc să se închine.

Biserica Cuvioasei Parascheva este un lăcaş mic, săpat în stâncă. În spatele grotei se găseşte izvorul cu acelaşi nume. Apa izvorului este captată, iar pelerinii şi turiştii stau la coadă pentru a-şi umple sticlele. Apa cu puteri miraculoase urmează să fie folosită peste an pentru vindecarea bolnavilor.

În apropierea bisericii se află Izvorul Afroditei. Se spune că aici a făcut baie zeiţa Afrodita, astfel explicându-se frumuseţea ei legendară şi că cine se spală pe faţă cu această apă îşi păstează frumuseţea şi tinereţea, drept pentru care mai toate femeile au trecut întâi pe la acest izvor, apoi la cel al Cuvioasei Parascheva şi au intrat în bisericuţă.

La întoarcere spre casă, am trecut din nou prin Salonic şi ne-am oprit pe faleză. Fiind spre sfârşitul excursiei, mai aveam ultimii bănuţi, pe care i-am dat pentru a vizita Turnul Alb, simbolul şi emblema oraşului Salonic. Astăzi adăposteşte Muzeul Bizantin, aici fiind expuse icoane vechi, ceramică bizantină şi monede din perioada Salonicului Bizantin. A fost denumit astfel deoarece a fost văruit de un prizioner în schimbul libertăţii sale, însă la un moment dat, grecii au îndepărtat tot varul. În decursul timpului a mai fost numit şi Turnul Şobolanilor sau Turnul Sângeros. De pe acoperişul cu crenel al turnului am admirat panorama deosebită a Mării Egee, a oraşului Salonic, faleza, zidul care duce spre interiorul peninsulei şi care leagă Turnul Alb de Turnul Robiei, citadela interioară, locul unei închisori din timpurile otomane care a funcţionat până în anul 1989 şi aleile părăsite din Kastra.

Spre asfinţitul soarelui am plecat spre casă, traversând din nou Bulgaria pe parcursul nopţii. Spre dimineaşă am ajuns în Bucureşti. Obosită de efortul celor câteva zile de călătorie, dar cu bucurie în suflet pentru cele văzute şi împlinirea unui vis din tinereţe., am înălţat o rugăciune Domnului.

Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne! Binecuvântează cu darurile Tale pe cei care au făcut posibilă pentru mine această excursie-pelerinaj.

Vasilica Grigoraş

„Eroii care îşi dau viaţa pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei şi martirii care îşi dau viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru dreptate sunt cei care scriu cu sângele lor istoria eternă a neamurilor de pe pământ.

      Să fie binecuvântaţi în veci!”

 

      (Prof. univ. Dr. Teolog Teodor M. Popescu)

 

 

              Gheorghe Opriş, preot (1927-2005). Viitorul părinte s-a născut în Dridif lângă Făgăraş, pe 14 Februarie, sub năframa binecuvântării sfinţilor cuvioşi Auxentie, Maron şi Avraam, primul dintre cei 3 copii ai familiei bunilor gospodari creştini, Maria şi Ilarion.

            Moşteneşte de la părinţi şi bunici educaţia religioasă şi omenia arhimilenară dacoromână, continuitate a sfintei tradiţii străbune.

            Firul cu care se ţese pe Iia Naţiei, Familia creştină este credinţa, pe centrul căreia se brodează o inimă mare, în care pulsează dragostea de Dumnezeu. Familia părintelui Gheorghe s-a clădit pe aceşti mari stâlpi ai permanenţei: iubirea întru Mântuitorul Hristos şi dragostea de Neam şi Ţară. Tânărul elev Gheorghe absolvă printre primii clasele primare şi gimnaziul, păstrându-şi acelaş zel şi pentru renumitul Liceu Comercial din Braşov, provocând totodată admiraţia părinţilor, a colegilor şi a cunoscuţilor săi.

          Deşi firav trupeşte, dovedeşte o tărie de caracter cum puţini ating această zestre harică, mai ales după completarea educaţiei spirituale când se  înregimentează în pedagogia Frăţiilor de Cruce. Destinul i-a purtat paşii spre Facultatea de Teologie din Sibiu. Aproape de finalul anului I, securitatea l-a arestat pe când ieşea după ora de rugăciune din Capela facultăţii, la 9 Iunie 1948.

            După anchetele de la Sibiu şi Braşov, securitatea comunistă decide: 3 ani de temniţă. Tânărul student Gheorghe Opriş cunoaşte calvarul închisorilor trecând prin <<moara dracilor>> care erau stăpâni la Jilava, Braşov, Piteşti, Canal-Capul Midia. Stăpâni cu sâmbrie şi slujbaşi în acelaşi timp ideologilor lor roşii: Macarenko, Pavlov, Ana Pauker, Zeller, Dulgheru, Sepeanu, Nicolski, l-au avut ca instructor-demon pe Eugen Ţurcanu. Scapă cu viaţă ca prin minune de la Infernul Reeducării Piteşti, dar ajunge la cel de la Gherla. Despre acest ultim popas al măcinării avea să scrie în volumul său de memorii: „Drumul Golgotei”, următoarele: „Omul îşi dorea moartea, dar ea nu venea. Iar chinul de a te dezbrăca de demnitatea de om, de aţi omorî conştiinţa, era de nesuportat.” (Bacău, 2008, p. 61)

         Graţie comportamentului său exemplar, la expirarea pedepsei celor 3 ani, primeşte gratitudinea celor 24 de luni supliment, acordate pentru Bicaz-Neamţ, lagărul de muncă forţată, între 1951-1953…

            

   Tăria de caracter, educaţia creştină şi nobleţea sufletească oferite scut existenţei şi continuităţii Neamului l-a făcut biruitor în încleştarea cu răul ateo-comunist.

   Prin Infernul de la Piteşti, totuşi, marele Diavol, tartorul dracilor a fost grav terfelit şi umilit. A fost la un moment dat tentat să renunţe la propriul Infern, dar nu-i plăcea subordonarea, astfel că, deşi mulţumit şi satisfăcut pe deplin de diabolica teroare-tortură, a renunţat.

   Fiecare zi te încremenea cu groaza care se aşternea peste ea. Echipele de torţionari selectate prin promisiunea eliberării, pozau la început în prieteni şi camarazi de suferinţă, amăgind şi înşelând pe cei din jur. După destăinuirea novicilor, urma declanşarea unei bătăi furibunde, în aşa fel încât turmentaţi şi îngroziţi de năpustirea celor pe care îi credeau suferinzi şi pătimitori, aveau trei alternative: sinuciderea, rezistenţa ori promovarea în rândul călăilor-torţionari, treaptă cea mai odioasă, laşă, dezonorantă.

   Pentru tămăduirea rănilor şi încetarea prigoanelor se cerea autodemascarea. În toate zilele în care plutea acea atmosferă de groază şi teroare şi figurai ca martor la spectacolul diabolic, angoasa era totală.  Preferai să-ţi vină rândul mai repede în malaxorul torturii pentru a se alege într-un fel, suferinţa ori deznădejdea.

   Într-o zi i-a venit rândul şi studentului Gheorghe Opriş: „se stinsese lumina, nu era curent. M-au bătut pe întuneric. Se da, se da pe nevăzute. M-au bătut unde nimereau, până nu au mai putut. A doua zi, oglindindu-mă în gamelă să-mi văd chipul, nu mai m-am recunoscut. Mi-a spus peste ani un prieten: <<multe feţe desfigurate am văzut, dar ca a lui Opriş nu am mai văzut>>. <<Să scoţi tot putregaiul din tine>> urla Ţurcanu şi <<veţi muri când vrem noi, nu când vreţi voi>>. În acest cuptor de iad, singura şi ultima nădejde era în ocrotirea cerului. Mă rugam mereu cu putere, cu deznădejde, şi Dumnezeu nu m-a lăsat.”  (Drumul Golgotei,op. cit.)

 

   Dumnezeu a fost continuu în faţă şi în spate, de o parte şi de alta a celor mult prea încercaţi Fii ai Săi, nelăsându-i pradă întunericului, forţelor diabolice care au schimonosind insul căzut în tentacolele urii, ale violenţei, făcându-l pradă satanizării, pieirii.

   Dimpotrivă din victimile vieţii prin ura lor au făcut Eroi, Mărturisitori, iar din cei sacrificaţi morţii a înălţat Martiri şi Sfinţi.

   „Socoteam că cele îndurate sunt un prilej de spălarea unor păcate personale faţă de Dumnezeu şi totodată sunt o jertfă adusă pentru salvarea neamului nostru de sub stăpânirea celor ce vor să-i scoată din suflet, gândul şi dorul de Dumnezeu şi să-i sădească în inimă ura, în locul dragostei…Mi se părea că duhul cel rău îi inspiră, aşa ca să fie biruitori asupra binelui din om. Totodată, vedeam că sunt tot mai convinşi că fac un lucru bun, ba mai mult, că slujesc unui ideal superior, că sunt chemaţi să ajute la construirea societăţii ideale. Nu mi-am putut explica acest fenomen de rătăcire colectivă, decât ca un proces de demonizare în masă. ” (ibid.,p. 63)

   Întărirea credinţei, adâncirea crezului demnităţii, înălţarea harică toarse în caierul suferinţei din închisori au promovat în planul devenirii transcedentale, transformarea sufletească a creştinilor mistici-luptători, care la capătul ispăşirii, al izbânzii şi-au înnobilat destinul prin slujirea lui Dumnezeu şi a Patriei ca preoţi de mir sau monahi, precum, mărturisitorii: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Voicescu, Vasile Pătraşcu, Mihai Lungeanu, Arsenie Papacioc, Alexandru Munteanu, Nectarie Ciolacu, Liviu Brânzaş, Vasile Rebreanu, Ilarion Argatu, Lepădatu, etc. ( Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş,2010, p. 395)

   Studentul Gheorghe Opriş a confirmat prin propria experienţă a pătimirii, că suferinţa întăreşte credinţa, păstrează echilibrul,înalţă morala: „A ieşit din temniţă, consemnează un alt mare pătimitor creştin Nicolae Purcărea, cu sufletul nealterat, integru, curat şi călit, hotărât să-şi urmeze destinul, misiunea pe care o are de îndeplinit spre preoţie.” (Revista „Permanenţe”, Februarie, 2007)

   După eliberare reia cursurile la Facultatea de Teologie din Sibiu, terminând în 1955, ca şef de promoţie. Se căsătoreşte cu fiica unui fost deţinut politic din Mândra, Mărioara Dan.

   De Schimbarea la Faţă a Domnului, pe 6 August 1956 este hirotonit preot pentru parohia Merghindeal-protopopiatul Agnita. Slujeşte mai departe la Dealu Frumos şi la Rupea unde reînfiinţează în 1975, protopopiatul pe care-l va conduce până în anul 1993. În anul 2005, părintele Gheorghe urcă la ceruri în Ceata Noilor Martiri şi Mărturisitori Dacoromâni.

   Întreaga viaţă a părintelui Gheorghe Opriş a curs între lacrimi şi surâs, între datorie şi dăruire, între suspin şi împăcare, între durere şi iertare, între neputinţele omeneşti şi frumosul realizat, între năzuinţă şi împlinire, între Neam şi Dumnezeu.

 

 

                                      GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU