Cuvânt și iubire

Cap. VII

Și victoria noastră, și liniștea care a urmat o vreme, n-au putut să ne domolească teama de ce ar putea să vină. Și chiar așa a și fost. O nouă ședință, de data aceasta cu convocator semnat, cu aceeași temă pe ordinea de zi, cu același candidat la exmatriculare, s-a soldat cu același eșec, pentru ei, din fericire. Același îndemn la boicotarea cvorumului, în aceeași atmosferă conspirativă, aceeași solidaritate a ”recalcitranților”, aceleași ”amenințări” de la tribuna Secretarului de Partid, gata să pună la îndoială autoritatea și credibilitatea lui Boșcu. Pe bază de înțelegere, lipseam cu rândul, mimând o ”condamnabilă” indiferență, atribuită unei insuficiente pregătiri politice aduse de pe băncile liceale. Nu eram atât de ”golani” pe cât doream s-o demonstrăm și în mare reușeam. Pentru mai multă credibilitate, am cam început să lipsim ”demonstrativ” și de la cursuri. Eram mulți, se pierdea din vedere, se dădea vina pe neseriozitatea noastră. Treaba cu absența de la cursuri, de la anumite cursuri, mi-a surâs și mie, și colegului de cameră, cu care m-am mutat în chirie ne mai suportând haloimisul din camerele din cămin. Pentru cei din primul an erau prevăzute doar camere mari, de câte zece paturi. Nu că nu puteai sta liniștit, că nu apucai să citești o carte, dar nu puteai nici măcar gândi. Și eu care mai visam și verzi și uscate puse în ritm de pozie, am ales evadarea. Mă înțelegeam bine cu noul prieten-coleg, Jean Hreanca, student la Fizică, dar forțați de programul matinal de la Radio Novisad, pe care-l urmăream pentru o muzică ce nu se prea putea auzi pe la noi, lipseam. La mine s-a nimerit să fie în zilele în care aveam cursul de Socialism Științific, ceea ce nu mă punea pe gânduri, chiar dacă se făcea prezența ca la liceu. Cursul îl ținea un tânăr student de la Medicină, activist voluntar, viitorul Doctor Agripa. Un tip liniștit, bonom, pe care îl menajam considerându-l o simplă unealtă a sistemului. Totul a mers ca la carte, el predând monoton cursul de Marxism-Leninism, eu ascultând muzică bună. Totuși, la finele anului, omul ținând la zi prezența, la închiderea mediilor, a anunțat câteva nume de absenți cronici avându-mă pe mine în top. Să pierzi examenul la Socialism însemna să pierzi anul. ”Ce ne facem cu tovarășul B.D., dragi colegi? 80 % absențe nu se pot șterge din condei…” ”Iertați-l, Domnule Profesor, colegul are probleme, vă rugam să-l iertați…” ”Și ce notă propuneți, Domnilor, tovarăși?!” ”Cinci, domnule profesor, cinci!” Golanii râdeau, auzeam câte un ”sărmanul”, fetele se alăturaseră și ele cererii mulțimii, numai eu, Zău dacă nu-mi venea să mă scol și să părăsesc amfiteatrul. N-am făcut-o, tras de guler de Lelia. Așa a rămas, la voia mulțimii ”recalcitranților”, mi-a dat un cinci salvator. Acest tânăr medicinist din Timișoara, a făcut o carieră strălucită la București, în chirurgia plastică. Numele lui a ajuns un fel de Salvator al Arșilor și au fost mulți care i-au datorat viața, sau cel puțin a doua șansă.
Cu, sau fără sfatul lui Boșcu, problema exmatriculărilor a fost amânată, dar nu și încrederea noastră în ”forța” ce o reprezentam. Era, totuși, o amânare sine die, dacă nu o victorie.
Dacă nu una, trebuia să se întâmple altă dandana. Babi, începusem să-i spun precum majoritatea colegilor, a venit cu întârziere la cantină, la ora prânzului, cu chipul răvășit. Venea de la o ședință de lucru a UTM-ului, unde fusese cooptată pentru referințele primite de la liceu și confirmate de rezultatele de la facultate. Se făcuse o listă de studenți meritoși pentru a pleca în URSS, la continuarea studiilor. Speriată a bâiguit un fel de ”mulțumesc, nu pot, trebuie s-o întreb pe mama , nu pot s-o las pe mama, mama este singură, nu, nu pot…” ”Dar mama ar trebui să fie mândră, nu poate să se opună, etc., etc.” ”Nu, trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu ea, nu poate rămâne singură…” S-a găsit să lase ”norocul” să-i scape printre degete, de alt fel, singura din cei aleși. Cam așa ceva i-a spus unul din comitet mimând o surpriză totală. Ei, asta da problemă. De la Boșcu am aflat că și eu intrasem pe prima listă, dar la analiză am fost radiat. Bine au făcut deoarece am fi fost doi recalcitranți din grup. Era speriată, iar eu care aveam misiunea s-o liniștesc, doar venise la mine, nu la altcineva, am rămas blocat.
”Mergi la Sântana, tragi cât poți de timp, mai faci o gripă, sau mai știu eu ce, și vedem la întoarcere…Din câte am înțeles e ”urgență” și trebuie s-o rezolve…Boșcu conduce, el știe punctul tău de vedere, sper s-o lase baltă fără repercursiuni…la întoarcere, dacă te mai cheamă le spui răspicat că nu poți, să trimită un delegat să vorbească cu maică-ta, să mă întrebe și pe mine…” ”!…De ce să te întrebe și pe tine?” ”Ei, toată lumea știe că suntem împreună…” ”Cum suntem împreună?! Nu suntem nicicum!” ”Dacă vrei te pup aici în văzul lumii, așa, de confirmare…” ”Ești lud, nu mai vorbi prostii, nu vezi că toți se uită la noi?” ”Putem spune că ne-am logodit, să pară ceva serios…” ”Dacă te-ar auzi unchiul Andrei, te-ar trimite nu la Moscova, în China, să scape de tine și de părul tău…” ”Așa mai merge, vezi că te-am făcut să zâmbești?…Chiar că ești drăguță!” ”Să nu mai spui ce-ai spus! Nu suntem împreună! Ce prostie!…” ”Mie mi-ar surâde, poți să fii convinsă!” ”Cred și eu!” ”Opaaa…!” Vrei să mergem puțin la aer?…să ne mai răcorim…” ”Da, îmi ard obrajii… Doamne!, ce mă fac?” ”Dacă-i nevoie plecăm în alt centru universitar, București, Iași?…” ”De ce nu Cluj?!…” ”Sunt rivalii lui Poli…” ”Am un prieten acolo, student la Litere, joacă la U…” ”Cât de prieten, ce joacă?” ”Extremă…” ”Arată ca și Cargol?, cam toate extremele arată la fel, scunzi…” ”Nu-i ca tine, dar nici prea scund…încearcă să-mi facă curte, adică încerca…e ceva mai mare ca mine…” ”Dacă-i așa, mergem și la Cluj, mă descurc eu cu el!” ”De ce trebuie să te descurci tu?!, e un bun prieten, neamț, șvab, atâta!” ”Ei, astăzi chiar că am o zi nefastă…nu mi-ai spus că am un rival…” ”Nu înțelegi că suntem doar prieteni?!, ce rival?, ce vrei să spui?” ”Nimic, până nu ne lămurim cum e cu Moscova…” ”Dacă te aude unchiul meu, te mută el undeva, mai departe de mine…” Păi trebuie să-i raportezi?”…”Nu, că ne-a văzut când ieșeam din parc și n-a fost prea încântat…” ”Joacă șah, sau table măcar?, să știu cum să-l abordez la nevoie…” ” E mai bine să stai la distanță, ascultă-mă pe mine!”
Glumeam noi, dar, cum eram cu musca pe căciulă, amândoi, eu fugit din Basarabia și vânat pentru ”repatriere”, ea, șvăboaică, cu tatăl plecat în 1943 cu armata germană în retragere, prizonier la francezi, apoi stabilit în Germania la Düsseldorf, plini de suspiciuni, mereu în așteptare. Mai rău era cu ea, fiind urmărită pentru o eventuală corespondență. Bazată pe statutul ei de fruntașă la învățătură, știind că în orice moment poate sosi o informare binevoitoare, trăia, totuși, în permanență cu o teamă cronică. Era o perioadă a exmatriculărilor politice. Timișoara și Clujul erau fruncea! Noi ne înțelegeam foarte bine, dovadă că, de dimineață până seara, cu gențile pline după noi, ca să se vadă că suntem studioși, eram împreună. Cei din jur o luau ca atare, eram cuplu, băieții ne respectau, nu se băgau peste mine, profesorii ne luau și ei ca atare.
Într-o seară, la Laboratorul de lucrări organice, Profesorul Reichel, învârtindu-se printre mese a întrebat-o dacă-i place Opera și dacă vrea să meargă la spectacol. ”Da, Dle Profesor, chiar am bilet pentru spectacolul Tosca, cu Corbeni.” ”Și cu cine mergi?” ”A, cu colegi…” Eu eram în altă grupă, mă știa, dar nu mă menaja la lucrări. Cu vreo două zile înainte, se oprise lângă masa la care lucram, de fapt răsfoiam o carte. ”Ce faci, nu lucrezi?! Ce-i cu cartea asta în limba rusă?” ”Don Profesor e un curs de lucrări de laborator de chimie organică…E traducerea din Gattermann – Wieland, din germană.” ”Cum ai spus, Gattermann – Wieland? Păi nu se mai găsește nici în Germania. Ia să văd!” Cum nu știa rusa s-a uitat și el ca și copiii la poze, le-a descifrat în mintea lui și mi-a înapoiat-o. ”Să știi că este cea mai bună carte din câte s-au scris. Păstreaz-o și treci la treabă!” Recunosc că nu m-a mai urmărit, cu o singură excepție. M-am dus s-o văd pe Babi la grupa ei, stăteam de vorbă lângă masa de lucru și, apropiindu-se de noi, m-a poftit să ies afară și să respect apartenența la grupă. Am respectat, dar am simțit mereu privirea lui, în grupa mea. Băieții care s-au prins m-au luat în vizor și nu m-au mai slăbit. ”Măi, ăstai mâncător de studente, nu-l subestima!” N-a mai fost nevoie de vigilență. Omul a fost domn și s-a purtat ca atare.
În rest, de dimineață până seara împreună, la Operă, mai rar la câte un film, la Poetzi, la ping-pong, la meciurile de fotbal ale echipei preferate, Poli, bineînțeles, la cele de hanbal în 11, unde Timișoara era în topul Europei, prin parcuri și, la o mică cofetărie din Fabric, pentru cea mai bună cremă de castane cu frișcă, descoperită întâmplător, în căutare de ceva gustos. Nu prea aveam noi bani, dar pentru așa ceva mai economiseam câțiva lei.
Așa ne-am pomenit în vacanța de iarnă, fiecare la el acasă, eu la Oradea, ea la Sântana. ”Hai și tu la Oradea, la tușa ta, mergem la Felix sau, și mai bine, la Episcopia, la valuri. Te prezint și la ai mei…” ”De ce să mă prezinți la ai tăi?!, ca ce?” ”Ca prietenă, colegă…” ”Nu, mă duc la mama, e singură, poate vine și frate-meu, să facem Crăciunul împreună…” ”Vine și extrema de la U ?…” ”De unde să știu ce face? El e la Cluj, eu la Timișoara…” ”Știe de mine?…” ”Știe ceva…nu știu de unde a aflat…” ”Veștile importante circulă repede…” ”În Timișoara știe multă lume de noi…” ”Te deranjează că se discută?…” ”De ce?!…nu facem nimic rău…” ”Din contra, eu zic că e bine, nu crezi?…” ”Da, sunt protejată de șmecheri…și ne și mai distrăm…e bine…” ”Mai și învățăm împreună…” ”Da, cu tine mai poți să înveți ce?!, orașul poate?!…” ”Bine că ai spus bine și nu rău…” ”Să-ți scriu?…” ”Dacă vrei, dar nu prostii…ce faci, și atât…”
În vacanță am mâncat pe rupte, am jucat ceva baschet la sală, venea și Orest, am vrut să patinez, dar patinoarul nu era suficient de înghețat, i-am scris, nu mi-a răspuns. Vremea a zburat și ne-am reluat parteneriatul fără probleme, fără întrebări. Doar una singură. ”Ai primit scrisoarea?” ”Da, sigur…a citit-o și mama…să-i fi văzut grimasele…” ”De ce?…nu i-a plăcut?!” ”Nu, m-a întrebat cine-i aiuritul care-ți scrie…atâta le-nvârte că nu a înțeles nimic…” ”Și?, ce i-ai zis?…” ”Că ești puțin aiurit dar că vorbești frumos cu mine și că mă protejezi de golanii de pe stradă…” ”M-ai prezentat pe post de bodyguard…hm!…nu i-ai spus că suntem prieteni?!” ”I-am spus că suntem colegi…ce tot îi dai cu prieteni?!” ”Am să inventez un alt termen mai potrivit, să-l accepți și tu…” ”Ce termen?!” ”Încă nu l-am inventat, am să-l strecor pe neobservate, bine?”
Frig, nefrig, noi ne-am continuat programul…ea cu o căciuliță pe cap, eu cu pletele în vânt. Și s-a întâmplat neprevăzutul. O sinuzită acută, cu infernale dureri de cap. Iradiere locală, prescripții de neacceptat, suferință stoică. Mi-a trecut ce mi-a trecut, dar am rămas cu sensibilitate pe viață. Căciulă tot nu mi-am luat. Nu cadra!? Vârstă, minunată vârstă!…
Stam noi ce stam despărțiți în amfiteatru așteptând cu nerăbdare terminarea cursului, dar colo sus, la cucurigu, au apărut semne de întrebare și pentru Orest. Cum sta mereu în spatele celor două scrimere, privirile uneia, ale Doinței, au început să poposească cam insistent pe chipul chipeșului meu prieten. Eu, stând cu spatele le ei am rămas surprins să aud, pe surse, evenimentul zilei. ”Ăștia-s cuplați și tu habar n-ai…” ”Ai, mă!…Fata-i măritată, ce v-a apucat?!” ”Tu cu Babi a ta, nu mai ești la curent cu nimic. E așa cum îți spun!…” Și așa a fost să fie. ”Și de Lelia n-ați aflat nimic, că tot în spatele meu stă și ea?” ”Atenție cu Lelia…e în ”tratative” cu un conferențiar, ăla de la electrochimie…” ”OK!, bine că nu sunt liber…” ”Că bine zici…Lelia e o atracție de gradul zero…ai grijă cu glumele cu care îți place să fandezi…” ”Mulțam, amice, o să am…”
Dar cum timpul nu stătea pe loc, a venit primăvara, noi tot așa, împreună, a venit și vara, cu plecările la practică. Eram în grupe diferite, am primit repartiții diferite. Eu, la Câmpia Turzii, la Industria Sârmei, Ea, la Arad, la Astra Vagoane. Amândouă Intreprinderile erau de prim rang, neputând fi refuzate, de dragul refuzului. I-am propus să ceară mutarea la Industria Sârmei, mi-a replicat că la Arad va sta la rude și a rămas neînduplecată. La Câmpia Turzii aveau secții utile practicii noastre, la Arad, cel mult ciocănitul boghiurilor. Aveau și ei de toate, laboratoare de control analitic, dar eu visam Cheile Turzii. Și așa a rămas. Ea la unchiul Tibi, matematecian de forță, eu, pe valea Cheilor, unice pentru a urca în patru labe și a coborî patinând pe fund. Ea mânca în familie, eu, la o cantină muncitorească, oricum mai bună decât cea de la Poli, cu amicii din grupă. Bineînțeles, nu puteau să nu profite. ”Ce mai știi de Babi?!…cum de n-ai adus-o cu tine?…o să fie greu, nu?…” ”Taci, măi!, o să urcăm pe munte fără cicăleală, o să mergem la seratele muncitorești ale sârmarilor, o să…” ”O să ne uităm după puștoaice, chiar, ai văzut cum te mănâncă din ochi Iolanda, adică Ioli, unguroaica de la laborator…nu e rele, nu, nuuu…” ”Până nu mă sărută, nu e nimic de privirile ei…” ”Opaaa! Ziceam că n-ai remarcat-o…” ”Hai să pregătim o plecare pe Chei…abia aștept! Să facem rost de ceva saci de dormit, poate rămânem peste noapte…or fi având ăștia așa ceva la Clubul Sportiv…” ”Bineee, ocupă-te puțin de Ioli, precis știe…poate vine cu noi…pare isteață…” ”Dacă mă mai sâcâiți mult, plec singur pe munte…acum mă duc să arunc puțin la coș…am văzut câțiva băieți care chiar știu baschet…” ”Ioli nu face baschet, ea-i cu ascensiunile…” ”Măi, tu toate le știi?” ”Eu îs cu informațiile…cu înălțimea mea, fac și eu ce pot…dacă aș fi avut cei 2 metri ai tăi, altfel aș fi discutat acum cu voi…” ”Dacă aveam 2m, acum eram în Lotul Național…”
Mai în glumă, mai în serios, viața a început să intre pe făgașul ei. Acum când scriu din amintiri, trebuie să recunosc un fapt cu iz de derizoriu. Am avut industrie autohtonă, lucram pe export de la egal la egal, dar, răul pe care l-a provocat Petrică Roman calificând industria românească ”o grămadă de fier vechi”, în calitatea sa de premier, este astăzi la vedere. S-au dezmembrat uzine, s-au ”valorificat” secții la fier vechi, au apărut milionarii postrevoluționari, a apărut liberalismul de tip nou, am făcut ”capitaliști” gata să-și vândă Țara. Iarăși o iau pe urmele lobului peste timp al lui Gogu Viziru, uitând că rememorez câte ceva din viața reală a unui ”student-inginer”.
Și am plecat spre Cheile Turzii, trei băieți și-o fată, adică Ioli. Și ne-a fost de folos, băieților, vreau să spun. Nu era chiar o simplă amatoare, era obișnuită cu excursiile pe munte. Se cățăra și cobora precum o căprioară, nu vorbea la urcuș, râdea cu poftă la coborâș, de noi bineînțeles. Frumusețea este copleșitoare. O vale obrăznicuță, strecurându-se zglobiu printre versanții pe care i-a și creat, obligându-te să practici o atenție distributivă, între bolovănișul gata să-ți sfârtece picioarele și priveliștile amețitoare ale crestelor de pe stânga sau dreapta cursului. Te obișnuiești, neavând habar de ce se acumulează în mușchii solicitați, febra, etalându-se abia după relaxarea în noapte. Totul este să nu te oprești, să nu te întinzi pentru un dram de odihnă. Dar această plimbare nu poate rămâne singurul scop în sine. Crestele te îmbie, vrei să urci, să cucerești frumosul și, abia colo sus să-ți permiți luxul unei binemeritate, dar înșelătoare relaxări. Și am pornit-o în sus, pe deal. Ușurința cu care Ioli conducea operațiunea urcând în liniște, permițându-și doar câte o aruncătură de privire peste umăr, pentru a nu ne pierde și a ne încuraja, era imboldul care ne ținea încă în picioare. Un singur gâfâit a precedat zgomotos cuvintele de disperare ale unuia dintre cei trei, fără nume, eram colegi doar, ne-a oprit pe loc. ”Regret fraților, mergeți voi după capra asta, eu rămân pe loc și mă întorc…Gata cu ascensiunile!” ”Dacă rămâi, stai pe loc până ne întoarcem noi…nu poți coborî singur, e mai greu ca la urcare!” Și a rămas, iar noi am urcat până am dat de o culme mai plată, sculptată ca pentru noi de vântul și ploile, nelipsite prin aceste locuri aparent odihnitoare, de-a lungul vremurilor. Fenomene carstice, dacă nu mă înșel, de eroziune eoliană.
Ajunși pe culmea ademenitoare pentru un pui de somn, ne-am întins la soare, dar ne-am ținut treji urmând sfatul antrenoarei. Era puțin jenant s-o vezi relaxată, pusă pe vorbă, avidă să afle totul despre noi, noi fiind doi în total. Era volubilă dar cu o voce subțire-subțire, ca de copil. Nu știu ce mi-a venit și i-am spus Pițigoi. S-a uitat urât, apoi a râs, apoi a spus că-i place. Și așa a rămas cu porecla până la terminarea practicii.
După vreo oră de relaxare controlată, fără somn, am purces la coborâre. Ei, aici a început circul. Una e să urci bine aplecat în față și, cu totul și cu totul altceva, să vezi panta coborând vertiginos și obligându-te să frânezi din călcâie, cu corpul aplecat ușor, dar nu și plăcut, pe spate. Ai impresia că ți se rupe mijlocul și faci ce faci și te așezi în fund. De așezat te așezi, dar cum să te mai ridici?! Pe Ioli o apucase râsul, și Zău, nu era de râs. ”Se poate coborî și așa, la nevoie”…Și am ascultat sfatul și am pornit-o la vale, pe fund, sprijiniți în palmele, deja zdrelite, și folosind călcâiele pe post de frâne. L-am găsit și pe al treilea, dormind dus. Un scurt popas și am luat chinurile în piept, atenți la fiecare mișcare, temându-ne de o rostogolire. Nu s-a produs, dar primul popas l-am făcut lângă susurul liniștit al șuviței de apă. Spălare, uscare și, un râs, nu, un hohot. Ioli și-a oprit privirea pe pantalonașii noștri în zdrențe. Nedumeriți, ne-am mângăiat fundurile și am înțeles. Nu prea mai erau mascate. Parcă erau găuri de cașcaval. A fost măreț! Ne-am lăsat bluzele să atârne mai jos de talie și duși am fost. Ne-am oprit la cantină pentru despărțire. Cred că arătam jalnic, judecând după semnele de mirare din ochii trecătorilor neavizați. Ioli m-a sărutat pe obraz, iar eu, ca să mai anim atmosfera de sfârșeală, am sărutat-o de-adevăratelea. Au urmat zile pline cu laboratoare, cu baschet, cu hoinăreli prin împrejurimi și o singură excursie la Turda, cu trenul. Peste tot aveai ceva de văzut, de peste tot rămâneai cu ceva. Ioli încântată de poreclă, la despărțire mi-a dat o poză pe care a scris ”De la Pițigoiul tău scump și drag” și m-a sărutat și ea de-adevăratelea.
M-am întâlnit cu Babi la Oradea. Mi s-a părut că trecuse un veac de la plecarea la practică. Era bine dispusă, stătea la mătușa ei Matzuș, româncă din neamul Grozeștilor, dar rupând-o mai mult pe ungurește, sau cel mult într-o româno-maghiară hazlie, și la un unchi bonom sută la sută.
Mi-a povestit mult despre sejurul la Arad, despre ciudățeniile profesorului de matematică, unchiul Tibi, despre uzina de Vagoane, cu care România s-a mândrit cândva. Am luat-o spre parcul care ducea la cimitirul Rulikovski, am ajuns și la cimitirul atât de iubit de elevi și eleve, reclădind cumva atmosfera adolescentină a apartenenței noastre la cele două licee, perioadă în care, de fapt nu ne-am cunoscut. Ne-am întors, am trecut pe lângă fiecare liceu, Gojdu și Oltea. Aveam amintiri frumoase, cunoșteam orașul ca-n palmă, am tot depănat. Am dus-o la Catedrala Romano-Catolică, sediul primelor mele concerte simfonice, sediul unui centru cultural muzeistic de prim rang, muzeul culturii, al istorei, astăzi în clădirea adiacentă catedralei. Totul s-a desfășurat după dorul meu de Timișoara, de prezența noastră permanentă în cuplu, termen alarmant pentru Babi, de respectul, pe care-l impuneam oriunde, pe străzi, prin parcuri, la facultate. Dar tăcerea premergătoare furtunii trebuia să se curme. ”ȘI tu, ce-ai mai făcut pe la Câmpia Turzii?, nici nu prea știu pe unde e…” Da, întrebare de 50 de puncte…și ca făcut, ca să-i demonstrez sinceritatea mea proverbială, dar și reproșul pentru refuzul de a mă urma la practică, i-am arătat poza cu pricina, aia cu ”Pițigoiul tău scump și drag” fără să mai apuc să mai intru și în detalii. Nici că am mai apucat. Mi-a spus că pleacă la Sântana, că ar fi bine să n-o mai plictisec la Timișoara, und so weiter…Ce s-o mai prezint la ai mei, ce să mai fac o vizită mătușii sale?! Ne-am despărțit șifonați, dar vina îmi aparținea doar mie. Ea îmi povestise de cum petrecuse vacanța în familie, eu, de cum am urcat pe munte cu Pițigoiul meu scump și drag! M-am trezit prea târziu din gafa făcută. Ne-am despărțit la ușa mătușii, ea tristă, dezamăgită, eu, furios pe mine. Un an de facultate în care am jucat rolul îndrăgos
titului spășit, curgea pe Valea Sâmbetei. Și, totuși, am intuit un semnal…Babi se aștepta la altceva de la mine…să fi fost o atracție aparte, ceva la prima vedere?! N-am mai avut chef de Oradea. Un pretext banal și am luat trenul spre Timișoara. În gândul meu repetam, mai mult sau mai puțin convins, ”ea este de vină”.
În prima zi de reluare a cursurilor, cu o moacă de ”mea culpa”, la cantină m-am strecurat lângă ea. Banalități, indiferență, ca pe vremea când ne-am cunoscut. ”Vrei să, te duc pe jos până la Piața Unirii …” ”Acolo vreau și eu să mă opresc, la Dom…” ”Hai să mergem, e frumos afară…” Și am pornit-o ca mai ieri, cu servietele după noi, cu încercările ei de a recunoaște locurile dragi din copilărie, cu încercările mele de a restabili, cât de cât atmosfera pierdută și, de ce să n-o recunosc, cu speranța, dar și disperarea în suflet. Am intrat în Domul Catolic, cum era cunoscut, ea în față, în genunchi, eu, în ultimul rând, fixându-l pe Sfântul Anton, cel cu copilul în brațe, de lângă peretele din stânga mea. Am plecat spre Fabric, spre locuința cerberului, a unchiului Andrei. ”Ești supărată pe mine?!” ”De ce să fiu?!…ca ce?!…și eu aș fi putut să mă distrez, dacă aș fi vrut…suntem doar prieteni-colegi…e vreo problemă?!…” ”Nu, eu sunt vinovat…dar nici tu nu trebuia să refuzi să ceri Câmpia Turzii..ar fi fost frumos!” ” Ce să fie frumos?!…iar o iei de la început?” ”Nu, nici vorbă…de fapt nici nu s-a sfârșit…” ”Tu ai imaginație, nu glumă!” ”Ce!, nu se poate să-mi placă ceva?!” ”Ce, eu sunt ceva?!” ”Nu, ești cineva care m-a întors pe dos!…îmi placi și pace!…mă simt bine în postura de îndrăgostit…” ”Du-mă acasă!, te rog…Tu te crezi la Oradea?!…”Nuuu!, la Oradea nu dădeau fetele pe mine nici cât pe o ceapă degerată…” ”Ai că ești nostim!…Ha, ha. Ha!!!…tu și cu Orest al tău…” ”Babi, pe atunci eram copii, năzdrăvani, dar copii…Aici, te-am întâlnit, te-am îndrăgit, l-am pierdut pe cel ce-am fost în închipuirea oamenilor, m-am maturizat, și, și toate astea datorită ție.” ”Chiar că-i bine să iuțim pasul și să ne alegem alte subiecte pentru hoinăreală…Bine?!” ”E bine, chiar dacă nu-mi surâde…Culmea, toți care ne cunosc, de aproape sau din privire, ne știu împreună…Să-i dezamăgim?” ”Bine că am ajuns acasă, cu tine nu mai termină omul…care împreună?!” ”Uite cum porțile deschise ale parcului ne invită…Ce zici, intrăm?” ”Vrei să dea unchiul meu peste noi?” ”Dacă ăsta-i singurul motiv, accept reținerea ta și te pup” ”Cum să mă pupi?!, ți-am mai spus că ești lud…nu-mi plac prostiile tale!”
Și n-am mai pupat-o, dar măcar am continuat de acolo de unde rămăseserăm. M-am așezat singur pe o bancă și m-am mirat de chipul meu din oglinda sufletului. ”Te-ai schimbat, Bob, ai îmbătrânit…” Așa s-a încheiat un nou un capitol al periplului meu cu deja perimatul ”N-a fost să fie” al unchiului Alex. Un nou drum, o altă speranță…nimic nu a fost tăiat în carne vie, cum mă așteptam.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

31  decembrie 2014

Anul Nou să va aducă în dar :
Un gând dalb ca un mugur în surâs de floare,
O vorbă dulce ca o pâine pe vatră,
,,O samă de cuvinte,, din Hrisovul de aur al Neamului,
O urare binecuvântată din Potirul de Har al Sufletului,
Un salut cald cu un fior al bucuriei,
O Rugă de foc așezată pe altarul PRIETENIEI,
Un cuvânt de dor dintr-o geană de azur,
O undă de Lumină cu savoare de MIR,
Și împreuna cu toate acestea,
PRIETENIE și HAR peste HAR ,
Într-un buchet înmiresmat al mulțumirii mele harice !

NICOLETA și GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

P.S. Este una dintre cele mai frumoase urări primite. Vă mulțumesc!

                 An Nou

Se ard secundele în calendar,
Se-adună amintiri din vechiul an…
Iubita mea… Vreau să-ţi aduc în dar
Trei spice din al sufletului lan.

Privesc odaia…Ochii tăi râzând…
Privesc pastelul iernii, contemplând…
Iubita mea, din anul fumegând,
Iubirea e esenţă, cântec, gând.

Din globuleţe şi lumânărele,
Din artificii, fulgi şI peruzele,
Iubita mea, de iarnă şI de stele…
Îţi dăruiesc o salbă de tăcere.

Într-un sărut iţi dăruiesc tristeţea
Ce ninge peste uliţi şi palate,
Ca fulgii mari prelinşi din paşapoarte…
Minunea mea…În Europa-i noapte.

Închid în mine clipele ce trec
Şi buzele fierbinţi si zvârcolirea…
E noaptea de An Nou…Unii petrec!
Noi, veşnici, cu tristeţea şi iubirea.

Mugurel Puşcaş
(Liga Scriitorilor din România)
(vol “Rug de stele” )

Fiecare Nou An îşi pune strălucirea în prima Zi sub Zorile întreitei slăviri:

   –punerea Numelui Iisus, adică Mântuitor, Sfântului şi dumnezeiescului Prunc;

   -cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel Mare- unul dintre Stâlpii cei Mari ai

     Bisericii celei Una a lui Hristos;

   -omagiul Noului An, care îşi ia în primire optimist responsabilităţile, asumându-şi totodată şi neîmplinirile fratelui mai în vârstă, care a plecat…

   Marele Pedagog, marele Dascăl, marele Ierarh şi-a pus viaţa întru numele lui Iisus, s-a aprins în dragostea sa de Hristos, aşa încât în mintea, în inima şi în sufletul Capadocianului, a ars, a luminat şi trăieşte permanent Logosul cel Întrupat şi Neamul ortodox.

   Ambii bunici ai luminatului Ierarh erau nobili tracodaci încreştinaţi, erau modele de suferinţă, de jertfă, de dăruire continuă.

   Tatăl viitorului mare Vasile se numea tot Vasile şi era cunoscut în epocă drept un avocat celebru şi un retor ilustru sau altfel spus:<>. (Arhim. Dr. Ioasaf Popa-Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare (330-379) în Glasul Bisericii, Rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4 Ianuarie-Aprilie 2000)

   Mama sfântului, Emilia era mlădiţă de martir şi o credincioasă cu o râvnă foarte aleasă. Familia lor au adus lui Dumnezeu 9 copii (cinci băieţi şi patru fete), toţi urcând pe rând, prin harul Duhului şi prin faptele lor deosebite în Ceata Sfinţilor Aleşi.

   Tânărul Vasile a legat o prietenie memorabilă cu un alt tânăr tot de viţă aleasă, tot din marele Neam tracodac, Grigorie şi împreună s-au înfrăţit spiritual cu cel mai mare Dascăl ortodox al lumii, viitorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, tot din stirpea de aur a Tracodacilor, din care provenea şi dumnezeiescul Pavel-Ucenicul cel mai Mare al lui Iisus Hristos.

   Cei trei prieteni şi creştini îndumnezeiţi au fost la vremea lor Suma Filosofiei, pe care au selectat-o, au însuşit-o şi au convertit-o Evangheliei şi Măsura Ortodoxiei, rămânând în Cerul Teologiei, alături de cel mai mare Înţelept întru Duhul Sfânt pe care l-a dat omenirea, Sfântul Apostol Pavel, Trinitatea cea Mică a Creştinismului universal.

   Fiecare Neam trebuie să aibă în lume o misiune, un sens dat de Dumnezeu, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului. Neamurile descend din Voia lui Dumnezeu aşa încât Dumnezeu trebuie să se împlinească prin Neamurile Alese. Calea pe care o apucă neamurile trebuie să fie luminată de Adevăr, în aşa fel încât să se apropie şi nu să se îndepărteze de Călăuzitorul absolut: „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am creat istorie”. (Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)

   Vasile Posteucă (1912-1972)-poet, publicist, profesor universitar.

   Marele bucovinean s-a născut în Stăneşti-Rădăuţi la 10 Septembrie. Fiu de Erou şi Martir (şi-a pierdut tatăl pe frontul din Galiţia) a terminat Liceul din Siret ca bursier şi Literele la Cernăuţi ca magistru.

Fugar în Germania, este închis la Rostock, Buchenwald. Luptă împotriva sovieticilor în bătălia de la Oder, apoi viețuiește în Franţa, Canada, SUA. A studiat la Sorbona în 1949, şi-a luat Doctoratul în Filologie la Toronto în 1962, continuându-şi strălucit cariera universitară la Mankato, Minneapolis în Statele Unite ale Americii.

   Publicaţii: Carte de cântece româneşti,/ Poeme fără ţară,/ Icoane de dor, Cântece din fluier,/ Catapeteasma bucovineană, Bandiţii (manuscris), Poeme din închisori, etc.

   Vasile Posteucă a făcut parte Generaţia de Aur, care a pus început reînnoirii creştin-ortodoxe, pentru a reîntrupa destinul imperial al Neamului dacoromân, fiind contemporanul marilor valori şi al marilor tragedii, care s-au cernut în jertfa mistică naţională, care s-au asumat suferinţei sfinte spre biruinţa şi spre Învierea tururor celor drepţi.

   Prin Vasile Posteucă şi prin ceilalţi Mari Fii ai Naţiei noastre, Neamul Dacoromân s-a aşezat la loc de cinste în Divanul planetei Albastre, în Cerdacul Empireului strivind urletele nihiliste, călcând pre moartea nedreptăţii: „Ca să poţi judeca un Neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori în vremurile lui de mărire şi să urci culmile însorite ale marilor înfăptuiri. Şi mai ales, trebuie să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi destin. Din afară, judecata e condamnată la sărăcie şi, foarte adesea, la nedreptate. Pentru a aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e nevoie de gândirea cu inima. Pentru că istoria nu-i trecut, ci însăşi viaţa vie a neamurilor”. (Vasile Posteucă-Destinul Imperial…, op. cit. p. 30)

   Fiecare om, fiecare creştin trebuie să răspundă asumării ca esenţă a fiinţării sale de făptură a Ziditorului, prin credinţa şi lupta sa de transfigurare personală, dar şi a Neamului său, ca Destin hristic. Toate Neamurile sunt dintru început binecuvântate, hărăzite ca soartă a împlinirii Destinului spiritual, prin însăşi numele care-l poartă întrupat în sine: Dacoromânia, Spania, Grecia, Persia, Italia, Cipru, Muntenegru, China, Palestina, etc., dar fiecare are propriul ei destin religios, propria misiune hristică, propria vocaţie jertfitoare şi propria ei chemare spiritual-imperială: „Destinul românesc, arată poetul bucovinean, e un destin major. De credinţă şi luptă. De jertfă şi creaţie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificaţia şi strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă vizionară. Înghesuiţi de spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând pământului faţa renunţării, hotărârea celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a morţii.” (ibid. p.37)

   Vasile Pătraşcu (1922-2006), preot. S-a născut pe meleagurile Bârladului în Zorii Noului An, în braţele Sfântului Mare Ierarh Vasile. A crestut într-o familie încărcată de tradiţii, de credinţă, de evlavie şi de dragoste faţă de Dumnezeu şi Neam. A studiat Teologia şi Ştiinţele Economice. Este arestat în timp ce era student la Academia Comercială, în 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Cunoaşte infernul închisorilor comuniste de la Piteşti, Periprava, Gherla, Aiud. După eliberare îmbrăţişează vocaţia preoţească fiind hirotonit pentru Parohia Măgurele-Ilfov. Ca slujitor al lui Dumnezeu s-a desăvârşit prin harul Liturgic, prin harisma duhovniciei unind şi transmiţând tuturor celor binevoitori lumina Duhului Sfânt.

   În modesta sa ctitorie, Bisericuţa din satul Nefliu-Ilfov a adus de la Bisericile distruse sub regimul teroarei, oseminte ale preoţilor constituind astfel un deosebit centru de pelerinaj.

   Trei mari însuşiri i-au înnobilat caracterul:  bunătatea, modestia şi dârzenia mărturisirii ortodoxe, alături de suferinţă, prigoană şi dragostea întru Mântuitorul Hristos.

   Vasile Vasilache (1909-2003), arhimandrit. Viitorul mare monah s-a născut în Idricii de Sus ai comunei Roşieşti din Vaslui. După absolvirea eminentă a Seminarului de la Huşi şi cea a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, proaspătul licenţiat a urmat cursurile de Doctorat la Chişinău. S-a călugărit la Mănăstirea Neamţ la vârsta de 26 de ani, devenind diacon, apoi preot la Catedrala Mitropolitană-Iaşi, primind funcţia de director al Cancelariei eparhiale. Fiind un predicator de excepţie ajunge secretar patriarhal, redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” şi stareţul Mănăstirii Antim, Vatra unde  va dogori Rugul Aprins, alături de Sandu Tudor şi celelalte Flăcări ortodoxe ale vremii. În anul 1948, Rugul Aprins este interzis iar membrii săi sunt arestaţi. Părintele Vasile şi fratele său Haralambie, stareţul de la Cernica sunt alungaţi din mănăstiri şi prigoniţi. Arhimandritul Vasile ajunge la Schitul Pocrov, metoc al Mănăstirii Neamţ, apoi între 1958-1964 a pătimit prin diferitele închisori. După eliberare, episcopul Clujului Teofil l-a numit paroh la Bobâlna. Fratele său monahul Haralambie a fost omorât în închisoarea Gherla.

   Icoana părintelui Vasile Vasilache a rămas în lumina posterităţii, ca o mare Flacără a Rugului Aprins: un mare duhovnic, un bun tămăduitor, un zelos predicator, un erudit creator, un luptător statornic în adevăr şi sinceritate, un mare caracter.

   „Sinceritatea şi statornicia, spunea un alt mare duhovnic, luptător şi mărturisitor basarabean, Părintele Vasile Ţepordei, sunt două lucruri de mare însemnătate pentru un om de caracter. Societatea este mânată la vale sau la deal, spre perfecţiune, de caractere. Ce este mai frumos decât să ai ocazia fericită de a vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Soarta popoarelor o hotărăsc totdeauna caracterele mari.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese, Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 145)

   După înfloritoarea misiune duhovnicească din ţară, pleacă în America unde desfăşoară o activitate misionară de excepţie, fiind numit chiar vicar al Arhiepiscopiei române din SUA şi mitrofor.

   Părintele Vasile a ctitorit biserica din Bobâlna, a refăcut biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti, publicând totodată şi câteva cărţi rare, între care: Întreita iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam-Colecţia teologică Cuvântul Vieţii, New York. În 2003 de Botezul Domnului a urcat la ceruri de la comunitatea sa ortodoxă a New York-ului.

  Despre Rugul Aprins Părintele Vasile ne aminteşte: „Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu.” (Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 497)

   Vasile Hanu (1905-2007), profesor. Pruncul Vasile vine al treilea în mănunchiul frumos al celor 9 copii (şapte băieţi şi două fete) ai Palaghiei şi Iacob din Cucova (Livezile) judeţului Alba, la 29 August. Vasile Hanu face şcoala primară ungurească la Aiud şi Liceul Sf. Vasile din Blaj. Dovedindu-se un elev strălucit, credincios şi moral urmează cu brio Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. După licenţă ajunge profesor la Liceul Iosif Vulcan din Oradea, Cetatea dârzei stânci-George Roca.

Mustul său naţionalist îi pulsează în inimă dragostea de Dumnezeu şi de Neam, alăturându-l ca pe un aprig luptător şi apărător, Mişcării Creştin-Ortodoxe. Prima arestare survine în Decembrie 1933, sub Carol-Lupescu. Închisoarea însă, îi întăreşte caracterul modelându-l ca pe o Călăuză nobilă pentru alţii, pentru Naţiunea sa binecuvântată, cu rădăcinile ei adânci în Vatra milenară a Neamului, sub nimbul mărturisitor al limbii divine, ca un dangăt de clopot în sărbătoarea permanentă a culturii noastre spirituale.

   „Cultura este forma de viaţă superioară a unei naţiuni, spunea marele martir Român Vasile Marin. Prin cultură, o naţiune îşi potenţează, îşi maximalizează însuşirile sale. Cultura reprezintă forţa dinamică a ideologiei naţionale; prin cultură o naţiune supravieţuieşte fiinţei sale fizice, temporale. Cultura unei naţiuni formează istoria acelei naţiuni.” (Vasile Marin-Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 139)

   În Ianuarie 1937 ajunge Prefectul judeţului Alba, iar în 20 Septembrie 1940, Prefect al judeţului Cluj-Turda. Evenimentele tulburi din ţară însă, îl împing spre exil în Germania unde cunoaşte lagărele germane până la 23 August 1944, când se reîntoarce în ţară, pentru a-şi urma destinul: calvarul temniţelor comuniste garnisite cu continua supraveghere, desconsiderare şi marginalizare.

   Vasile Hanu nu cedează, nu îngenunchează, nu se căciuleşte, cum spune Marele rapsod naţional Tudor Gheorghe: „căci dacă m-oi căciuli la ce dracu oi mai trăi”, ci slujeşte Neamului şi lui Hristos ca un creştin desăvârşit, ca un Român drept şi răbdător, ca un Dac nemuritor şi biruitor, precum şi un iscusit mânuitor de condei şi de har: „Românismul integral”, Ed. Şcoala Albei, 1998; „Confesiune”, aceeaşi editură, 2000; „Tradiţie română”, Fundaţia Paem, 2004, C.I.

(Fabian Seiche, op. cit. p. 278)

   După ce şi-a sărbătorit centenarul la Mediaş, a mai zăbovit 2 ani, după care, cu credinţă, cu răbdare, cu împlinire şi cu dragoste a urcat la Dumnezeu în Grădina Raiului Verde a Maicii Domnului, acolo unde suie toţi Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii Naţiilor creştine.

  Cele trei valori eterne ale Neamului nostru Dacoromân: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea asumate poporului şi lui Dumnezeu prin Iubire şi Jertfă consfiinţesc Chipul Geniilor, Eroilor, Profeţilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor întru Asemănarea lor cu Dumnezeu.

   „…Avem atâtea locuri sfinte/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe, şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ./ Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi, şi munţi,/ şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.”

   (Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed. <>, Sibiu, 2010)

   Geniile, Eroii, Profeţii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii sunt creatori ai Istoriei naţionale şi universale. Umbrele lor trecute în azurul evenimentelor sunt vii, sunt aprinse în Monumentele ce se înalţă peste prezent şi viitor, în conştiinţa noastră spre cinstire. Ei nu au tăcut atunci, iar creaţiile şi jertfele lor  grăiesc sublim şi permanent în noi:

   „…Pe-a ţării noastre darnică moşie/ târâm, de-un car de ani, acelaşi jug./ Cum oare să tăcem când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?…// Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ. (Andrei Ciurunga-Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova, 1992)

       Ei nu au plecat.

      Ei sunt în noi sau se vor întoarce într-o Zi tot printre noi, cum inspirat grăia marele poet mistic Radu Gyr:

   „Ne vom întoarce într-o zi,/ ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ cum au mai fost când am plecat../ Ne vom întoarce neapărat,/ cum apele se-ntorc din nori/ sau cum se-ntoarce, tremurat,/ pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom întoarce într-o zi…/ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum,/ cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii, după noi.// În zâmbetul ce va miji/ şi-n orice geamăt viitor,/ tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei pierduţi, re’ntorşi din zări,/ cu vechiul nostru duh fecund,/ ne-napoiem şi-n disperări,/ şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/ tot noi vom curge, zi de zi,/ în tot ce mâine, ca şi ieri,/ va sângera sau va iubi.”

   (Radu Gyr-Ne vom întoarce într-o zi, din vol. Stigmate. Ed. Marineasa, Timişoara, 1993)

   Destinul Aleşilor (al Strămoşilor noştri) se împleteşte întotdeauna cu sensul mistic al mărturisirii, cu sensul unic al existenţei în care se întrupează eroismul dac şi dreapta credinţă jertfelnică:

   „Îngemănaţi cu eternitatea, strigă înfiorat, dar cu pioşenie nemuritorul Vasile Marin, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii… Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti… Ei sunt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre… Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”.

   (Vasile Marin în Cuvântul Argeşului, 20 Martie, 1936)

   Gena Eroului, a Martirului, a Sfântului, a Mărturisitorului este Jertfa divină ce sălăşluieşte în Obârşia dumnezeirii, de unde a purces prin Voia Atotcreatorului în Chipul dăruit primului Om creat şi prin el tuturor celorlalţi oameni. În fiecare om există deci sâmburele jetfei, dar în cei care-şi atrofiază Chipul prin ruperea definitivă de Dumnezeu, sâmburele seacă, astfel încât jertfa nu rodeşte şi nu înmugureşte niciodată.

   Acest privilegiu divin revine numai celor Chemaţi şi Aleşi dintre fiii  omenirii, care se desăvârşesc prin fapte deosebite, supreme.

   Mântuitorul Cosmosului-Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a îndumnezeit Jerta, făcând-o Hristică, Mistică, Spirituală ca un Dar Ceresc celor mai Aleşi Fii ai Săi după har, dar şi ca o condiţie absolută a mântuirii omului-creştin.

   Caracteristica divină a Jertfei mistice este deci, acceptarea şi împlinirea ei spirituală prin credinţă şi iubire ca făcând şi fiind totodată Voia lui Dumnezeu.

   Demnitatea noastră spirituală a dacoromânilor prezenţi în conştiinţă constă în a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Aleşii Neamului nostru pentru Slava pe care le-a acordat-o în veşnicie, prin a-i cinsti permanent, prin a-i mărturisi continuu, prin a-i iubi neîncetat.

  Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Vasile cel Mare şi Aleşilor noştri!

( din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )

(Dacoromânia- Brusturi-Neamț – 31.12.2014)

Gheorghe Constantin Nistoroiu

M-a prins Anul Nou la tablă scriind în intersecţia în care locuiesc de o veşnicie. Iarna îmi pare o piatră ascuţită sub epidermă. Universul miroase a smirnă şi colaci dulci scoşi din cuptoarele de lut ale Crăciunului – repetabilul ceas de sfînţenie al omenirii.  Prin văzduh trec mail-uri şi avioane, delfinii cîntă la pian în oceane, urechile îmi ţiuie de urletul lupilor şi mă strîng în mine de groază, la vederea urmelor pe zăpadă, a bucăţilor de an molfăite şi lepădate. La lumina unui felinar agăţat de tavanul lumii mă încăpăţînez să duc la adăpost alfabetul pentru păsări, ca nu cumva să uit zmeul de hîrtie legat de încheietura anului. Cu toată tristeţea de poet fatalist scriu cu linii transparente ca meduzele, înduioşîndu-mă în batistă prin somaţie biologică, la fel ca o salcie plîngătoare în care se bălăcesc vrăbii de zăpadă. Păstrez şi acum peştişorul de aur, ascuns în sacul cu zdrenţe al copilăriei ca într-o carnalitatea rubensiană. Trebuie să afli şi tu cum e să te prăvăleşti în deznădejde pe o iarbă fără ieşire, unde o coasă nevăzută taie fir cu fir linia subţire dintre libertate şi compromis. Trebuie să afli cum e cu dihotomia limită-dezamăgire, cu adevărul intim care se lasă aproximat, cu procustiana noţiune a vinei. Trebuie să înveţi să citeşti în golul fumuriu şi lucios al umbrei mele şi să te bucuri că pruncii mei nenăscuţi vor veni în fiecare Ajun să colinde cu clopoţei de serafimi umărul gol al clepsidrei.

În turnul vechi de hîrtie de dincolo de linii ferate, încorsetată în ceara de pe picioarele sfinţilor, ca o mireasă pusă pe plîns, mai aştept şi acum Magii din galaxia Cassiopeea, dialogînd cu infinitul din odaia de alături, abia auzindu-l după respiraţia cosmică. Îngerul păzitor deja a venit. L-am văzut cum îşi strînge aripile sub cămaşa albă de in şi se aşează pe laviţă, cu ochii la fereastra prin care anul vechi îşi va lua zborul. Mă poţi vedea în desişul din mine cum mă rostogolesc ca o piatră translucidă într-un zid de apă? Trebuie să afli cine întoarce sferele, cine îmi întinde paharul golit de îndrăgostiţii nebuni, cine mă stăpîneşte ca pe un tablou vîndut la licitaţie. Eu, biată vietate, între ghearele unei păsări de zăpadă, în ochii căreia îngerul meu agită o scînteie. Prăbuşită din strînsoare în cerneală plină de luceferi, te aştept în adăpostul de iarnă al cocorilor, ghemuită în propriul suflet, într-o pîndă încordată, ca o cămaşă de poplin apretat.

La intrarea în sine a orelor, iarna a dat în floare, lutul melancolic îmi deformează gravitaţia. Ninsoarea aceasta a mai nins în alt veac, din alt cer şi altundeva. Ştiind pe dinafară Pămîntul, rodeşte acum din nou şi îi cîntă. O ţin minte din copilărie, mai sfîntă atunci, mai adîncă. Plînsă azi, mai săracă, despletită în oraşul de stîncă. Iisus mă priveşte atent  din icoană şi mai stoarce în răstimpuri peste mine cîte o lumină. Anul vechi urcă în arborele Universului ca o insectă cosmică transmisă din vîrstă în vîrstă, pînă cînd nu va mai fi nimic între mine şi roata de foc. Timpul se întoarce în sine sfios, simt respiraţia lui ca un psalm de taină şi încerc, cu surîsul încremenit al lui Pic de la Mirandola, să ghicesc într-un glob de cristal, ca şi cum prin trupul meu ca o rană fierbinte, mîini nevăzute ar purta pe catafalc teatrul de comedie. În această teamă transsubstanţiată, inversînd cu prudenţă naşterea şi moartea, îmbăiez în apa uşoară a zăpezii holograma fiului meu se aude chicotind prin sînge, jucîndu-şi rolul cu răbdare de înger. Din ce în ce mai compact, cu vertebre rigide şi crispate, timpul se surpă din înalt şi aud scîrţîind pe obrajii bărbieriţi ai Domnului partea neîncepută a fiinţei mele se va ridica brusc pe vîrfuri, cînd, prin ciuturi albe, Anul Nou va curge din izvoare sfinţite, vom fi ajuns de unde am plecat. La clişeul-teorie al secolului-viteză: umbrele noastre, una lîngă alta pe şinele trenului de seară grele buruieni ni se urcă pe tălpi desculţe vin pădurile troienite pe jos, zăpada ţipă duios dinspre răni se preface sîngele în vin. Dintre toate, pe Pămînt, ne rămîne nimicul…sufletele – păsări cosmice- sînt strigate rînd pe rînd la catalog de Domnul…

Cam aşa închei anul, ascultînd, în salonul de concert, încă de la Facerea lumii, mersul timpului înspre mine… în spaţiul tăios dintre ger şi cuvînt mi se face dor de chipul lui Iisus, aşa cum îl vedeam în copilărie printre candele aprinse. Fecioara Maria se bucură veşnic. Bucură-te Marie!, Iisus este cu Tine! Binecuvîntată eşti Tu între femei! Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, se cuvine să te fericesc!

Maria Diana Popescu 

Revista ART – EMIS

VÉRITÉ

ET

RÉVÉLATION

PAR

D. DRAGHICESCO

Ancient Professeur à l’Universite de Bucarest

 I – II

 PARIS

1934

***

ADEVĂR

ȘI

REVELAȚIE

DE

DUMITRU DRĂGHICESCU

Fost Profesor la Universitatea din București

Traducere din limba franceză de George Anca

VOLUMUL I

 TABLĂ DE MATERII

PREFAȚĂ
PRIMA PARTE
INTRODUCERE

CAPITOLUL I. – MAGIA ȘI SEMNIFICAȚIA SA
1. Calea Satisfacțiilor Factice
2. Calea Satisfacțiilor iluzorii
(A) Magie și Religie
(B) Magie și Știință
(C) Magie și Metafizică Idealistă
3. Magie, Artă, Literatură
Religie și Magie în Filosofia lui M. Bergson.

CAPITOLUL II – EVOLUȚIE ȘI REVOLUȚIE
1. Originea și Semnificația Ideii de Evoluție
2. Trinitatea Cosmică și Evoluția sa
(A) Evoluția Fizică
(B) Evoluția Formelor Vitale
(C) Evoluția Psiho-Socială și Stagnarea Diologică
(D) Importanța Naturii Factorului Individual
3. Timpul și Ideea Evoluției

CAPITOLUL III – REVOLUȚIE ȘI REVELAȚIE
1. Revelație și Intuiție
2. Revelație și Previziune
3. Revelație și Evoluție Vitală (Creaționism)
4. Revelația și Inconștientul colectiv și ancestral
5. Revelația și Cunoașterea Mistico-Religioasă
6. Revelație și judecăți Sintetice a priori
7. Revelația și Epistemologia lui M. Meyerson

CAPITOLUL IV – LOGICA ADEVĂRULUI
1. Interferențe și Confuzii
2. Logica Rațiunii și a Discursului
3. Logica Intuiției și a Inimii
4. Sinteză a Intuiției și a Rațiunii (Fenomenologie)

CAPITOLUL V – LOGICA VALORILOR ȘI VALOAREA LOGICII
1. Prelogica Mistică și Științele Sociale
2. Logica Valorilor (Teleologie)
3. Logica experimentală a Valorilor (Miracole și Martiri).
4. Valoarea logicii
5.Utilitatea Logicii

CAPITOLUL VI – ȘTIINȚELE MORALE ȘI SOCIALE
1. Rolul Artei în Evoluție
2. Etica, Economia și Religia
3. Drept, Morală și Religie
4. Politică, Morală și Religie

CAPITOLUL VII – RELIGIE ȘI ȘTIINȚĂ
1. Religie și Științe Morale și Sociale
2. Religie și Științe Naturale
3. Religia ca Știință Generală Finală

Da, istoric aşa este! Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa-zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise. Ungaria aşa-zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români! Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană
. Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe, în mod firesc, la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari, ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi! S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi, cât de cât, pe români să trăiască acest sentiment dureros… Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc! Ţinem, totuşi, să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat…? Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie! Să vorbim, aşadar, pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte! Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm odată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate, acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul…! Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându- ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora…! Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor…! Care e logica acestor resentimente? Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?! Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.
Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria! Au decis să trimită, şi au şi trimis, la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-a propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867…! Nici mai mult, nici mai puţin! Aşadar, instituirea unui dualism româno- ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari…! Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa-zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa…! Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?! Unde era dorul de libertate şi neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari…?! Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari? Prin faptul, evident, că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era Statul Român. Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemenea performanţă politică! Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării…! Nu întâmplător, românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…
… Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon! A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizam şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndatinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar! E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci – sau nu îndrăznesc! -, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară! Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistema…! Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVARUL! Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului. Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă…! Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba- Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război. 1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer…! Tuturor românilor, aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce! La Mulţi Ani, frumoşi!

Prof. univ. dr. Ion Coja
(Bucureşti)

Sursa: http://www.condeiulardelean.ro/articol/ungaria-mare-nu-existat