Cuvânt și iubire

„Am putea spune, în aceste zile, că acolo unde nu este muzică, frumusețea este moartă.”

                                                                                            –  Benjamin Disraeli

    În statul Carolina de Nord 9 decembrie a acestui an a fost o zi încă plină de culori fermecătoare ale naturii, zi oarecum pregătită de schimbare, de venirea frigului și a iernii. Întunericul serii apăruse grațios și melancolic. Nevoia de muzică, în special în aceste zile premergătoare sărbătoririi Nașterii Domnului, se simțea ca o certitudine a vieții noastre spirituale. Posibilitatea de a asimila o fărâmă din marile valori sonore ale culturii universale ne-a determinat să căutăm programe și să ne procurăm bilete pentru astfel de concerte.

   La orele 19:30 ne îndreptam spre Duke Energy Ceter for the Performing Art (Centrul artelor performante) din orașul Raleigh, statul Carolina de Nord, pentru concertul „Joy of the Season” (Bucuria sezonului), obișnuit a se ține anual în preajma Sărbătorilor Crăciunului.

   Programul a fost extrem de bogat, susținut de câteva coruri unite: Master Chorale, prescurtat NCMC (North Carolina Master Corale) alcătuită din 200 de voci – 65 soprane, 56 altiste, 33 tenori și 46 bași 46, Chamber Choir (Corul de Cameră) alcătuit din 20 tipuri de voci diferite, East Garner Magnet Middle School Chorus (Corul școlii medii de coruri), Orchestra Camerei formată din instrumente de suflat și de percuție care a inclus viori, violine, violoncel, contrabas, flaut, oboi, clarinet, fagot, corn francez, trompetă, harfă și pian.  La pian a cântat renumita pianistă Susan Mc Claskey Lohr. Au fost interpretate colinde, piese clasice și multe aranjamente, cu piese noi ale compozitorilor contemporani.

   Concertul a fost dirijat de Directorul muzical Alfred E. Sturgis, la care am remarcat, ca și în anii trecuți, aceeași energie, talent și bună dispoziție, reușind, ca de fiecare dată, să ne emoționeze și să ne aducă bucuria în suflete.

   Concertul a cuprins multe piese interpretate cu virtuozitate. Din prima parte menționez impresionanta piesă Ave Maria a lui Franz Schubert, piesă de cult catolică, devenită piesă muzicală de sine stătătoare,  interpretată de Corala și Corul de Cameră. Versiunea latină: „Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum;/ benedicta tu in mulieribus,/ et benedictus fructus ventris tui, Jesus./ Sancta Maria, Mater Dei,/ ora pro nobis peccatoribus,/ nunc et in hora mortis nostrae. Amen.”(Bucură-te Maria, cea plină de har, Domnul este cu tine,/ binecuvântată ești tu între femei,/ și binecuvântat este rodul pântecelui tău, Iisus. / Sfântă Maria, Maica lui Dumnezeu,/ roagă-te pentru noi păcătoșii,/ acum și în ceasul morții noastre. Amin.) Este  unul dintre liedurile lui scrise (compoziții muzicale cu caracter liric),  în engleză numit „Ellen’s Third Song”, (Al treilea cântec al Elenei – Imn Fecioarei), devenit una din cele mai populare lucrări ale lui Schubert, reprodusă de un număr foarte mare de cântăreți sub titlul „ Ave Maria”.

   Cea de a doua piesă a lui Franz Schubert Magnificat in C major, D.486  – muzică sacră – a fost interpretată de Corală, cu cele trei părți ale sale – Allegro maestoso, Andante și Allegro vivace. Deosebit de impresionantă fiind Andantele, pe care soliștii Erica Jackson, Megan Gray, Dominic Go și James Goodnight l-au interpretat superb, emoționându-ne cu vocile lor, piesa terminându-se cu acel Allegro vivace: „Gloria Patri, et Filio, et Spiritui Sancto:/ Sicut erat in principio, et nunc, et semper, et in saecula saeculorum./Amen.”(Slavă Tatălui și Fiului și a Duhului Sfânt:/ Așa cum a fost la început, este acum, și cum va fi mereu, lumea fără de sfârșit./ Amin”.)

  Acest compozitor austriac Franz Schubert (1797-1828), numit și poetul muzicii, în scurta sa viață a fost un exemplu de forță creatoare. Versurile care l-au inspirat pe muzician, au aparținut în general poeților romantici, el beneficiind de o sensibilitate de factură romantică. A scris peste 700 de lieduri, pe versuri de Müller, Goethe, Schiller, Heine și alți poeți, cvartele, piese religioase, piese corale, opere, simfonii. Superbe sunt Ave Maria și Serenada. Romanticul Franz Schubert a dorit să-și doarmă somnul de veci alături de mormântul lui Ludwig van Beethoven, pe care l-a venerat și în umbra căruia a trăit scurta sa viață. Poate de aceea a și scris cugetarea: ,,Omul seamănă cu o minge cu care se joacă șansa și pasiunea“. De abia după moartea sa au realizat cei rămași, adevăratul său geniu.

   Înainte de pauză au cântat eleve ale școlii de muzică, printre care s-a auzit și vocea superbă a unei eleve, cu un ambitus – întinderea muzicală pusă la dispoziție de voce în respectivul context muzical – ieșit din comun. Tot în cadrul programului, una dintre piese interpretată de cor, a fost dirijată de un elev talentat al școlii. Impresionantă aceasta atenție și dragoste acordată tinerilor, viitorilor artiști, despre a căror viață și succes, probabil mulți dintre noi, nu vom mai putea ști!

   În partea a doua a Concertului au fost executate alte piese cu diferite aranjamente, din care nu a lipsit Jingle Bells și în final Joy to the World executat de ansamblurile combinate. Concertul s-a bucurat de un real succes, primind binemeritatele aplauze îndelungi.

   La plecarea din sala de Concerte, ne-a întâmpinat frigul nopții. Pe alei se plimba în tihnă vântul iernatic, tatonând spațiul prielnic pentru instalare. Pășeam fredonând în gând rugăciunea Ave Maria, executată maiestuos de Corală în limbajul universal al omenirii, cel al muzicii.

Vavila Popovici, Carolina de Nord

 

Cap. VI

Un nou punct de răscruce în lungul drum al periplului meu, al amintirilor, se apropia. Anul 1949 a luat-o, pur și simplu, la fugă. Eram în ultima clasă de liceu, a douăsprezecea, a ultimului sistem de învățământ nealterat. După noi urma prima mare reformă, trecerea la sistemul sovietic implementat cu sârguință. Avea să se treacă la ”deseatiletca”, pe limba noastră, ”școala de zece ani”, dar în nici un caz după dorința noastră. Aveam o tradiție, multă influență a școlii franceze, aveam liceul ”teoretic”, bun promotor al pregătirii primare a intelectualului de mâine, cu o programă analitică de bază bine conturată ca pregătire pentru ciclul universitar, dar aveam și un sistem pragmatic, al liceelor industriale, pentru crearea cadrelor tehnice. Și acest sistem era înarmat cu o programă analitică, deloc peiorativ acceptată, care nu punea stavilă elementelor bine pregătite spre ciclul universitar. Noi, egoist spus, eram fericiți că apucaserăm vechea structură, cu speranța, mai mult a părinților noștri, că totul era temporar și, chiar dacă nu așteptam cu sufletul la gură ”venirea americanilor”, însușeam sufletește această speranță.
Am spus că trecerea în goană a timpului, dar și noua perspectivă de restructurare a învățământului, au indus, volens-nolens, și în gândirea corpului profesoral neliniștea, ca să nu spun deruta. Orele au început să poarte amprenta formalismului, și asta într-un buchet de intelectuali de excepție, de care se bucura Gojdu. Pierderea locurilor de muncă adecvate pregătirii, atragerea spre politizare a profesorilor, schimbarea programei analitice peste noapte, introducerea, în curs de realizare a ”manualelor unice” în locul celor semnate de personalități de top ale culturii române, toate, și mai câte altele, au săpat adânc la temelia învățământului preuniversitar.
Da, în această atmosferă, cei dornici de a purcede la o calificare universitară, am petrecut și noi acest an de răscruce, cumva în viteză, fără o teamă obsesivă de ce ne aștepta, majoritatea cu încredere în forțele căpătate, cum era și grupul ”Băieții mei” ai lui Oșorhan. Și a venit toamna, și ne-am îmbarcat în trenul Oradea-Timișoara, la Clasa a II-a, de fapt mai mult pe culoarele vagonului, într-o gălăgie, nu pot spune veselie, molipsitoare. Glumele cele mai deocheate zburau cu viteza trenului, iar curioșii, doar suntem un popor de curioși, nu ciudați, se înghesuiau în jurul nostru. Eram un fel de eroi printre ei, viitorii studenți, viitorii…Dumnezeu cu mila!
Am ajuns pe seară, necunoscând pe nimeni, neavând informații despre organizarea admiterii, despre eventuala cazare la un cămin studențesc. Ne-am instalat în sala de așteptare, Clasa a II-a, bineînțeles, am atacat pachetele cu bunătăți de acasă și într-o veselie deranjantă pentru cei care încercau să doarmă chirciți pe scaunele incomode, oameni de toate condițiile și vârstele, am apucat zorile frânți de oboseală.
Examenul de admiterea se ținea în sala de sport a Liceului Confesional de Fete Notre Dame din Iosefin. Ne-am înscris și la informația primită ne-am îndreptat spre Complexul Politehnica, unde am fost cazați, înghesuiți, în camerele de cămin situate deasupra Cantinei Studențești. Câte zece într-o cameră, tocmai bine să aranjăm două partide de pocher, evitând cu obstinație odihna dătătoare de gânduri legate de ceea ce urma să vie. Realitatea era că plecaserăm încrezători dar ajunși în fața inevitabilei bătălii, am simțit, cu toții, mă refer la Grupul lui Oșorhan, o stare de emoție greu de suportat. În loc să ne odihnim, ca și cum o poți face la comandă, am jucat până dimineață pe chibrituri, țigări nu prea aveam, eu nici nu mă apucasem de acest ”viciu”, mai târziu avea să ne țină de foame, ce prostie!, și cu fețe nebărbierite, totuși, ne consideram deja bărbați, ne-am îndreptat spre vechiul Notre Dame, făcând cruce cu limba. Ne-am oprit în spatele Parcului Catedralei Ortodoxe, ne-am răsfirat pe bănci, cu speranța în câteva clipe de odihnă meritată. Examenul începea a doua zi cu proba la ”Constituție”! Da, așa se intra pe atunci la Politehnică. Materialul propus era o sumă de întrebări și răspunsuri care trebuiau memorate, tocite spuneam noi, și ”recitate” în scris, precum pooeziile. Cu toate că nu se inventase încă sistemul ”grilelor”, aprecierea se făcea cam în același fel, după numărul de cuvinte, și mai ales de virgule, absente.
Urma o zi de matematică și la sfârșit Chimia. Moțăiam noi ce moțăiam, dar vârsta nu se lăsa dusă de somn, glumeam, refuzam răsfoirea notițelor, nici nu prea aveam pregătit așa ceva. Eu, veșnic cu ochii aiurea, cu vreun vers neterminat în timpul ultimei cacealmale devoalate, de cine dacă nu de Orest?, am strâns ochii obosiți și nu prea am înțeles de ce se fixaseră pe o bancă, unde o făptură încă nedefinită, răsfoia foile unui caiet, aparent prețios, după cum îl aducea la piept, din când în când, aruncând privirea undeva înspre neant. Erau probabil momentele în care fixa în memorie ceva cules dintre rânduri. O clipă dintr-asta mi-a fost de ajuns ca să-mi scutur privirea și s-o refocalizez pe țintă. Un chip gingaș, puțin spus, ingenuu, tot insuficient, se lăsa privit fără să realizeze efectul magnetic transmis la o distanță de câteva bănci. ”Ce te uiți așa în gol?, ce-ai văzut la orizont?!…” ”Ce orizont, Oreste, aici la doi pași de noi. Voi ce aveți, orbul găinilor?!…uite ce arătare învață probabil la matematică, că doar nu s-o pregăti pentru Constituție?!…” ”Păi ce, n-o cunoști pe sora lui Nick, minunea ta de artist?!” ”Ceee?..care soră, măi?!” ”Unica soră, Babi, sau Babutzi, sau Margareta, sau Dumnezeu mai știe cum, ”zecista” de la Oltea…drăguță, finuță, tocilară, încuiată, etc., etc.” ”Măi, eu văd o fată drăguță și atât…sora lui Nick?…ce pezevenchi prietenul ăsta al meu…eram bun să-i fac lipitură cu Ela , dar nu să și aflu de comoara familiei…” ”Ei, nu te aprinde, nu-i de nasul tău…sunt sigur că ne cunoaște de la distanță, precis știe și ce hram porți, doar ești înalt ca și mine, faci ceva sport, ca și mine, și câte și mai câte se pot discuta între fete la școală. Mai ai și pletele astea, cât timp mai ai de gând să le afișezi?…” ”Măcar până îmi spune că-i plac…restul nu se poate prevedea…” ”Pariez că ești perdant! Las-o mai moale, amice!” ”Cu Pepu cum a rămas?…i-ai prezentat-o pe Steluța?…” ”Du-te, mă! N-a mai rămas nimic, nici n-a fost…ce te mai interesează?!.. gelos, cumva?!” ”Nu, recunoscător, pe bune!”
Mai în glumă, mai în serios, am rămas cam tăcut…Brusc m-am sculat și am pornit, nu știu de ce mânat, spre banca cu pricina. ”Servus, Babi!…sunt Boris, prietenul lui Nick. Nu știam că are o soră…” ”Știu cine ești, așa, din vedere, dar acum aș vrea să mai răsfoiec notițele astea de la Constituție…nu-s obișnuită cu textele politice.” ”Putem să ne uităm împreună, nici eu nu sunt un adept…” ”Știi, nu sunt obișnuită să învăț cu cineva, învăț singură…” ”Nu sunt chiar cineva, sunt cel mai bun prieten al lui Nick…am avea atâtea să ne spunem…” ”Lasă, dacă intrăm, vom avea destule ocazii să pălăvrăgim…”
Cu așa punere la punct ce mai puteam spune?!…Am spus ”pa!”, neconvingător, și m-am retras. Să fi văzut zâmbete, în gândul meu le-am calificat imbecile, întrebări din priviri curioase, și chiar o bătaie pe umăr. Atâta superioritate în gest din partea lui Orest nu am mai remarcat. Într-un fel am înghițit în sec, m-am rezemat bine de speteaza băncii și am închis ochii. Culmea, am ațipit! Când am ridicat pleoapele, nu mai era nimeni pe lângă mine, dar nici ea nu mai era. M-am sculat leneș și m-am îndreptat spre Piața Iosefin. Undeva pe la marginea parcului am remarcat grupul care mă părăsise și care, ca să mai râdă probabil de mine puțin, o înconjura cu multă voioșie pe Babutzi. Am luat-o spre ei, agale, am intrat direct în voioșenia lor și luând-o de braț, am mârâit. ”Ce faci tu cu găliganii ăștia? Așa de ușor mi te-au furat?!” ”De când sunt a ta?!” ”Cred că dintotdeauna, dar ai stat ascunsă de protectorul tău frățior…prieten, prieten, dar nici așa! O cunoști pe Ela, prietena lui? Ca să fie cu ea la stadion, mă căra și pe mine. Sunt frumoși amândoi. Nu mă mir, dacă mă uit la tine…” ”Nu mergem să mâncăm ceva? Mi-e foame.” ”Iar vrei să scapi de mine?!” ”Nu!, chiar mi-e foame…”
Prietenii, doar eram prieteni, își dădeau coate, chicoteau când nu era cazul și, cred că o deranjau într-un fel. Atunci mi-am dat seama că ținându-mă de gașcă, riscam să stric totul din fașă. M-am ferit cât am putut și am făcut bine.
După Constituție am început, cu toții, s-o luăm mai în serios. La matematică ne-am dus fiecare după capul său fără consultații în colectiv. La chimie ne-am adunat mai des în grup să discutăm despre ceea ce credeam, noi băieții lui Oșorhan, că știm suficient. Ea a continuat să se țină departe de noi, știa că suntem bine pregătiți, reputația lui Oșorhan era de notorietate publică, dar prefera să repete după manual, conform cu programa analitică. Și bine a gândit, și bine a făcut. Noi eram tobă de activitate de laborator, de cercetare aș putea spune, dar îndrăgostiți de acest mod de instruire am rămas cu carențe în însușirea teoretică, după manual, după programa analitică, a capacității de expunere a cunoștințelor acumulate. Să nu uităm că idolul nostru era inginer chimist, fără o orientare pedagogică, cu un spirit practic extrem de dezvoltat pe care-l etala tocmai în domeniul aplicațiilor materiei predate. Babi s-a descurcat foarte bine și fără cunoștințele noastre, dar nici noi nu ne-am făcut de rușine. Ea spre zece, noi în jur de opt.
Opt băieți, unul și unul, am intrat cu toții, dar intrarea ei a fost cumva triumfală. Totul a ieșit bine, pentru că s-a terminat cu bine, ceva în genul vorbelor lui Shakespeare. Noi la cămin, la înghesuială, ea la unchiul Andrei, avocat de succes în Timișoara, într-un apartament dintr-o zonă cunoscută, în Cetate, cu pian la dispoziție. Se lăudase că la Notre Dame, unde dăduse examen de admitere, ca la orice liceu, după ce făcuse clasele primare 3 și 4, locuind la sora mamei, mătușa Moțuș. Paralel cu viața de la maici, a făcut și trei ani de pian la Conservatorul condus la acea vreme de muzicologul Sabin Drăgoi. Mi le-a povestit toate acestea pentru a lămuri maniera în care se descurca prin Timișoara, față de noi, cei din gașca lui Oșorhan, dintre care niciunul nu mai călcase prin perla Banatului. Chiar că am rămas pe gânduri. Trei ani de pian, la Conservator, și eu care eram fericit că făcusem, din banii de meditații cam trei luni parcurgând Bayer I și Bayer II. Fascinat de pian, ca instrument de concert, mă grăbisem să mă simt cu o treaptă mică, dar treaptă totuși, mai sus decât amărâții din grupă. Bineînțeles, în afară de Orest, care-mi cunoștea ”boala”, dar suferea și el de ea. Povestea cu pianul n-a plecat chiar din senin. Aveam un coleg de clasă, Krijanovski, pianist, și născut, și făcut, care mă fascina cu tehnica lui. Pierduse un deget la mâna dreaptă, într-un accident, dar când se arunca asupra clapelor albe și negre, nu puteai remarca nimic. La terminarea liceului, pur și simplu a dispărut, fără să mai dau de el. L-am căutat, m-am interesat, convins că-i voi găsi numele pe vreun afiș de concert, dar nu s-a întâmplat. S-o fi pricopsit și el cu un ”n-a fost să fie”? Posibil.
Eram cu toții bursieri, pe bază de sărăcie, cu drept de loc în cămin studențesc și masă la cantină. Primul pas în drumul spre maturizare și devenire fusese realizat. Pare anecdotic, dar plini de noi, din puținii bani de care dispuneam, ne-am comandat cărți de vizită marcând sub nume noul nostru ”statut” de ”Student Inginer”! Le purtam la piept gata să le oferim la primele ocazii, care de altfel, nu s-au prea înghesuit. Oricum eram pregătiți și asta ne conferea o nouă poziție ”socială”, ca să nu mai spun de atenția, brusc crescută, cu care aveam să ne întâlnim în vechiul cerc al prietenelor ”de altă dată”, în general format de fetele din clasele inferioare. Așa era cutuma. Cele de vârsta noastră nu prea ne acordau atenția lor, îndreptată de regulă înspre studenți, sau, și mai rău pentru noi, spre cadeții Școlii Militare de Ofițeri. Noi arătam cum arătam, în timp ce ofițerii în devenire, sclipeau în uniforme lustruite purtând pe epoleți și steaua de sublocotenent. Întoarcerea ca ”studenți Ingineri”, cel puțin din punctul nostru de vedere, stingea din complexul de inferioritate pe care-l purtam stoic. Era într-adevăr prima mare cotitură a vârstei care arăta la orizont, implacabilul drum al despărțirii de vârsta copilăriei.
Vacanța scurtă de care dispuneam până la începerea cursurilor a trecut în zbor, printr-o atenție exagerată din partea părinților, puși să ne pregătească, prin regim de îngrășare forțată și supraintoxicare cu sfaturi. Eram găligani în toată puterea cuvântului, dar pentru ei tot copii neajutorați. Da, ne-am întors la Timișoara plini de avânt, dezgustați de ultimii ani de liceu, de încercările de
”încadrare” forțată în spiritul lumii noi, a lumii aduse cu forța tancurilor și sprijinită de ”devotamentul” trădătorilor, destui la număr din păcate, cu o speranță naivă în viața ”liberă” a studenților. În amfiteatrul anului întâi, de pe strada Carol Telbisz, unde erau și laboratoarele, au încăput 101 de reușiți din cei peste 300 de candidați. Amfiteatrul, cu o pantă bine dimensionată, permitea o bună urmărire a catedrei și a imensei table negre, dar, în același timp și un control vizual al întregului amfiteatru de către profesori sau asistenți. Era și bine pentru noi, dacă eram interesați de ce se întâmpla la catedră, dar și rău pentru noi, prea la vedere în situațiile inerente de relaxare. Am năvălit pur și simplu în sală în alegerea unor locuri cât mai strategice. Ei, aici a apărut și prima discordie dintre mine și ea. Nu-i spuneam încă pe nume neștiind în acea fază de prezumtiv început care nume să-l aleg. S-a așezat în rândul doi spre consternarea mea fără să țină cont de semnele mele disperate. Asta nu se putea. Nici la liceu nu m-am simțit în voia mea stând în față. Resemnat am luat în piept treptele și m-am oprit în rândul trei de sus. În spatele meu se așezaseră două campioane naționale la scrimă, Lelia și Doina, iar pe ultimul rând Orest, chiar în spatele lor. În rest o așezare pestriță a celor din gașca orădeană. Cum fetele vorbeau fără oprire, ba cu Orest, ba cu mine, mi-am dat seama că eram în dezavantaj fiind obligat să mă tot întorc, să-mi sucesc gâtul, cu alte cuvinte. Orest, descurcăreț din fire, domina în voie acest mic grup constituit ad-hoc. Nu ne-am mai despărțit după ce ne-am informat reciproc despre hramul ce-l purtam. Eram făcuți pe-o formă. După o dimineață petrecută la cucurigu, știam cam tot ce era de știut depre fiecare.
Prima zi de studenție s-a încheiat într-o bună dispoziție generală. Am plecat pe jos, cu toții, să inspectăm celălalt sediu al Facultății de Chimie Industrială. Eram cam la ”doi pași”, trecând pe lângă Muzeul Banatului, pe stânga, apoi pe lângă Teatrul Național care includea și Opera, pe dreapta, și ajungeam după această scurtă plimbare la Palatul Lloyd, din capătul aleei care unea cele două extreme, Catedrala Ortodoxă Metropolitană și Teatrul. În Palatul Lloyd era cantonat Decanatul, ceva laboratoare de Cercetare Tehnologică, săli de desen pentru cursul de Desen Tehnic, și de Aparate și Instalații. Tot la etaj, era și Sala de Desen Tehnic, utilată cu Planșete de Proiectare, dar și cu niște mese de lucru care ne-au atras atenția în mod special. Mesele erau prevăzute cu mantă de vreo 5 mm. Până să ne dumirim cum stau lucrurile, un foarte simpatic neamț, nu era ea singura din această etnie, Graef, a scos din buzunar câteva monede, mai mici și mai mari și a improvizat un joc de fotbal, Poetzi. Succesul a fost neașteptat. Băieți și fete au trecut să-l experimenteze. Când îmi amintesc cum ne amuzam și cum acest nevinovat joc a fost ridicat la rang de ”Campionat”, mă întreb dacă, părinții noștri, la plecare, nu aveau dreptate să ne trateze ca pe niște copii. S-a jucat la individual, la dublu mixt, cu program riguros întocmit, cu reguli mereu noi inventate. A fost un loc unde s-a închegat ”marea solidaritate de la Chimia Industrială”, solidaritate care le-a adus îngrijorare ”Factorilor Politici de Răspundere”, dar și nouă satisfacția câștigării unor bătălii, de mulți considerate pierdute din fașă. Reclama pe Politehnică ne-a adus porecla de ”nesupușii”, iar în gura organizației politice, ”recalcitranții”. Și ăsta era doar începutul. Între năbădăioșii studenți și corpul profesoral s-a instalat o frăție mutuală care a dat de furcă Organizației de Partid. S-a întâmplat să și câștige, dar scorul victoriilor era de partea noastră. De pe atunci s-a demonstrat valoarea ”absenteismului” în rezolvarea problemelor cu iz politic. Sunt atât de entuziasmat de amintirile începutului vieții de student încât, pentru a nu știu câta oară, sar peste timp și o iau precum lobul lui Gogu Viziru.
Zilele curgeau fără a semnala ceva deosbit în viața noastră. Eram la început, încercam să-i descifrăm pe dascălii noștri și erau, Slavă Domnului!, nume sonore. Fizica cu Marele Cișman, venit de la Iași, autorul celor mai minunate prezentări ale fizicii aplicate în manuale liceale, un fel de Moisil în materie de umor. Chimia Organică cu Ostrogovici, Osu, venit de la Cluj, tobă de carte și spaima studenților cu memorie deficitară. Chimie Generală, academicianul Drăgulescu, un tip fin și cald în relația cu studenții, aproape blajin, dar greu de păcălit, Decanul iubit al Facultății. Matematică, cu matematicianul, astronomul și seismologul Timișoarei, Curea, având în subordine unul din seismografele importante ale României. Chimie organică aplicată cu Reichel, venit după studii strălucite în Germania și practică la I.G.Farbenindustrie. Electrochimie cu tânărul Facsko, un teoretician inventiv, creatorul Laboratorului de Electrochimie al Facultății. Tehnologie Anorganică, Cocheci, omul unei memorii prodigioase, recunoscut pentru cursul lui sistematic, dar și pentru dragostea lui pentru Poli, al cărui Club a fost Președinte. Sunt doar o parte din ce a avut mai bun Facultatea de chimie Industrială, cu asistenți aleși pe sprânceană. Chiar novici fiind, eram conștienți de valoarea acestor somități și de relația apropiată care se instala fără echivoc între ei și noi. Îi respectam, îi înjuram din când în când, dar totul în limitele impuse de statutul lor de dascăli.
Totul mergea ca pe roate până când, Dracul și-a băgat coada între noi. Politicul și-a făcut simțită prezența când a început să răscolească dosare. Nu conta că totul mergea bine. Trebuia să între în joc mașina de produs spaima, de înlăturat ”elementele dușmănoase”, provenite din familii de intelectuali ”recalcitranți”, din familii de ”chiaburi”, țărani cu câteva hectare de pământ, seva băgăției agricole a României, etc., etc. A fost cutremurul care a dărâmat edificiul încrederii noastre, mai ieri adolescentine. Drumul spre ”maturizare” era deschis agresiv, maturizare prin care a început revolta noastră sufletească, mocnită, dar revoltă! Eram împinși să devenim, fără premeditare, ”dușmani” ai poporului.
Prima victimă a fost un coleg venit din armată. Fusese sublocotenent când s-a hotărât să intre în civilie, să facă chimie. Student inginerul Titi Dăneț, a fost ridicat de la cămin și dus a fost. Ce nu le-a plăcut din trecutul lui nu s-a aflat niciodată. Simplu, a dispărut. Un gust amar ne-a cuprins, dacă nu chiar teamă. Eu mai cunoscusem acest sentiment de la revelionul din 1947 de la Gojdu. Solidaritatea de care am pomenit ne-a îndemnat să-l sâcâim cu întrebări pe colegul nostru Boșcu, secretar de organizație de partid. Venise la facultate dintr-o fabrică chimică, de pe post de muncitor, cu bacalaureat luat la un Liceu Industrial. Participase la examenul de admitere alături de noi așa că nu ne puneam probleme legate de modul de a ajunge coleg cu noi. Felul lui de a fi, ceva mai măricel ca noi, așezat, mereu politicos și grijuliu în purtarea față de colege, l-au făcut să ne câștige încrederea și chiar simpatia. Ne-a prins bine. Cum eram cu toții utemiști din oficiu, am fost ”instruiți” asupra obligațiilor ce le aveam față de Organizație. Mergeam regulat la ședințele organizației fără să crâcnim, temători, în primul rând pentru bursele noastre – cămin și masă. Totul a mers bine până la prima ședință de excludere a unor elemente răuvoitoare, dușmănoase. Atunci s-a petrecut ceva greu de înțeles pentru acele vremuri. În modul cel mai discret posibil, Boșcu, pare incredibil, ne-a avertizat asupra persoanei care urma să fie exclusă și, pentru că noțiunea de cvorum, despre care auzeam pentru întâia oară, era obligatorie, ne-a sfătuit să lipsim. Am fost surprinși, bănuitori chiar, dar am ascultat sfatul și am dispărut chiar și din zona facultății. Am fost marcat auzind că unul din cei vizați era Geniul anului, era Nicolae Bonciocat, arădan, element de excepție în toate. Paralel cu Chimia, s-a înscris și la Facultatea de Fizică-Matematică, dar având și o voce superbă de bariton, îndrăgostit de muzica de operă, s-a dus și la Conservator. Ne-am împrietenit, m-a ademenit chiar să-l urmez la Fizică-Matematecă, s-a apucat să mă instruiască, dar în loc de exerciții de socoată, cum spunea el, ne-am apucat să sculăm vecinii cântând amândoi. El bariton cu școală, eu bas-bariton amator, el cu arii din Rigoleto sau Paiațe, eu cu aria lui Filip din Don Carlos. ”Vecinii” noștri nu luau atitudine fiind biete animale duse la abator, în apropierea căruia se afla și ”vila” în care Boacă avea cameră cu chirie. După câteva ședințe de exerciții la matematică învăluite în sunetele deloc temperate ale vocilor noastre, am renunțat spre dezamăgirea lui. Boacă era un sufletist, fiu al unei familii de intelectuali de clasă din Arad, tatăl medic militar, deloc bucurându-se de încredere social-politică. Am aflat și motivația pregătită pentru excludere. A venit o ”informație”, cum că, elev fiind, ar fi plănuit să fugă în America, cu un grup de colegi, cu o barcă, pe Mureș!?. Pare absurd, pare hazliu, dar era purul adevăr care trebuia prezentat în plen pentru judecarea și împiedicarea ca astfel de elemente dușmănoase și pervertite încă din copilărie, să ajungă în mijlocul noii intelectualități în formare. Pe scurt, nu ne-am prezentat ”suficienți” pentru cvorum și ședința s-a amânat. Problema, însă, a rămas pe tapet. A fost pentru prima dată când am înțeles rolul absențelor în viața unui om, iar acum, când rememorez lucruri care ne-au însoțit tulburând liniștea ce ne cuprinsese la intrarea în facultate, găsesc și un termen actual folosit în manipularea politică, Absenteismul. Dar am rămas și cu o nedumerire admirativă la adresa lui Boșcu. Fusese un act de curaj, de potențial sinucigaș, din partea unui tânăr, ceva mai vârstnic decât noi, cum am mai spus, care-și risca pielea și viitorul pentru niște colegi de facultate, adevărați prieteni de cămin. Boacă era salvat, noi victorioși dar temători, îmbogățiți sufletește de gestul prietenesc, peste puterea de înțelegere, a lui Boșcu, primit, de ce să n-o recunoaștem, cu oarecare rezervă de cei de la liceile teoretice. Acum îmi dau seama că, în sfârșit sintagma ”N-a fost să fie” a funcționat și pe un palier pozitiv. Boacă, marele meu prieten, a fost absolvit de o nedreptate de neiertat, iar sintagma s-a întors împotriva noilor noștri adversari.

~ Va urma ~

 

Daris Basarab alias Boris David

București

22 decembrie 2014

Prozatoarea Veronica Balaj a publicat, la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din Iaşi. Cartea rotunjeşte/întregeşte bibliografia operei sale, alcătuită din peste 20 de volume de proză şi poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediţii bilingve (română – franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care se adaugă şi un volum de Interviuri cu scriitori din diaspora, publicat în colaborare cu Cristina Mihai.

Cina lupilor debutează cu o secvenţă dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans Adela, evadată în pădurea de brazi din preajma Sanatoriului TBC în care a fost internată, este înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din şase exemplare, pe care îi credea turbaţi, după strălucirea ochilor. Personajul trăieşte o spaimă teribilă: regretă gestul evadării din sanatoriu, îşi strigă în gând tatăl, fost primar mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, şi reuşeşte să se târască, prin umezeala şi mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul lupilor, care străpungea şi devorau bezna nopţii.

Lupii, animale carnasiere, reprezintă simbolul central al romanului, homo homini lupus, percept  sugerat chiar şi în titlu,pe care vom încerca să-1 decriptăm la sfârşitul analizei cărţii.

Romanul debutează cu finalul: prozatoarea şi sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila” de lângă Oraviţa, considerat „sanatoriul groazei”), în care a sfârşit mama lor, Adela. Autoarea, în postura fiicei care işi  asumă  nişte momente  cunoscute doar afectiv, din povestirile  rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale internată aici . Ca însoţitoare şi-a luat-o pe sora  din partea tatălui, Adriana, şi punctul de  volburare interioară  începe chiar din gara unde au coborât din tren – pe peronul unei localităţi de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste şi vederi diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana,  locuieşte  acum într-o mare metropolă a lumii – New York – şi de fapt, nu ştie mai nimic despre mama surorii sale. Excursul  la care participa i se pare o aventura  fără  rost, nebănuind  câtă importanţă are  acest loc  pentru sora sa.

Ghidul lor în aceasta călătorie este „unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea sanatoriului şi îndeosebi al Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul potrivit,  pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele  despre Evul Mediu, are loc într-o baracă locuită de acesta. Important  era însă  Pavilionul 2, unde  suferise  Adela şi pe care    acum  trebuiau să-l găsească şi  mai ales, să aibă  voie să intre acolo. Aşa că Tavi era un   mijlocitor necesar indiferent de palavrageala lui pe diferite  subiecte. Auziră fetele  vizitatoare povestea  romanţioasă  a unui călugăr ajuns pacient  bolnav de  tbc, aici, unde s-a  îndrăgostit de o tânără internată şi ea cu aceeaşi boală gravă, ambii trăind la maximum clipa de viaţă ce le mai era hărăzită.

Spaţiul  vechiului Pavilion 2 unde în sfârşit ajung cele doua fete, devine scena  unor  trăiri  cu accente grave, palierele temporale, trecutul şi prezentul  intersectându-se la modul dramatic in sufletul fiicei care îşi imaginează mama luptând pentru viaţă, sperând încă în bine, aşteptându-şi soţul, pe Victor, prezent pe aleile  din  jurul  sanatoriului doar in imaginaţia sa.

Inserţiile afective  sunt redate cu o mare forţă  de sugestie, creând astfel, un plan doi al  raportului cu existenţa, o perspectivă  frântă, având doar câteva nişe spre  lumină. Balansarea  emoţiilor la limită, între dorinţa de-a  învinge boala, teama de moarte, trăite de Adela şi  resuscitarea lor, reiterarea  din altă  conjunctură  temporală, cu sprijin în prezentul  fluent, este remarcabil prezentată.   Avem  libertatea ca şi  cititor să ne  mişcăm printr-un melanj ficţiune-realitate.

De reţinut ar fi şi flexibilitatea stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de  dramatism ţinând cont  de faptul că totul se înşiră şi se leagă  în jurul  confruntării dintre  forţa  vieţii şi a morţii  care  vine in avalanşă, ca o  furtună apoi.. când pare ca s-a liniştit, devine o apăsare  sufocantă.

Modernitatea  textului constă  în felul cum  autoarea exploatează un motiv mitic – cel al căutării, aici, având funcţia recuperatoare a memoriei. Folosind tehnica retrospecţiei, prozatoarea derulează încet, cu sincope şi reveniri, existenţa Adelei şi a familiei sale.

 Materia epică a cărţii se constituie într-un fel de recurs  epic despre destinul unei familii şi al unei colectivităţi in perioada stalinistă.

În acest fel, ascuţişurile situaţiilor sunt inevitabile, textul  urcând  în notele dramatice  din ce iîn ce mai  mult.

Întoarcerea în timp, spre momentul  când Adela se căsătoreşte şi când, se credea că  va fi  pragul  unei noi etape  de linişte şi  bucurie în viaţa familiei primarului Filimon,  face loc în  desfăşurarea epică a numeroase planuri noi, confruntări cu viaţa,  în contextul unei terori  socio-politice care se instala  cu rapiditate şi  aducea cu sine spaima, nesiguranţa, bulversarea.

Nunta Adelei (fiica cea mare a primarului) se desfăşoară într-o atmosferă de extaz şi bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfăşurată la primărie şi apoi cea religioasă, derulată la biserică, naşi fiind unchiul Grigore cu soţia. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect. Vremurile erau  tulburi după război, iar evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunţate: se zvonea că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovieticus” îşi făcuse simţită prezenţa în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe geamurile unor instituţii (primărie şi şcoală) sau magazine.

De altfel, nunta Adelei reprezintă singurul moment de extaz şi bucurie al neamului Filimoneştilor, la care participă întreaga comunitate a localităţii Ivanda. După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă. Există două „forţe” care acţionează distructiv asupra acestei lumi, destrămându-i echilibrul şi armonia, provocându-i astfel o nesfârşită agonie.

 Prima este „agresiunea istoriei”. Rostogolirea sa fulminanta şi apăsătoare  marchează profund destinele umane. Individul n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existenţă, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de jocul iraţional şi deseori brutal al istoriei. Iar neamul Filimoneştilor constituie victima acestui joc.

Primul care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic şi înstărit. Pentru această „vină” a fost eliberat din funcţie, arestat de mai multe ori şi în final, condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeaşi „vină” este fratele său Grigore, eliberat din funcţia de director al şcolii, dat afară din învăţământ şi arestat.

Singurul care reuşeşte să scape de strivirea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele primarului, student la medicină la Paris şi care-i norocos prin fugă, prinzând ultima şansă înainte ca graniţele să fie controlate de forţa  roşie  comunistă. Anunţat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, îşi construieşte viaţa mult mai acceptabilă şi onorabilă. Se căsătoreşte cu actriţa de cinema Silvia care jucase  intr-un film  interzis imediat de noua ordine politică, motiv pentru care luase calea exilului şi ea şi regizorul. Tot la momentul  limită dintre libertate şi  dictatură, la nuntă sunt invitate şi rudele din ţară, dar în acele vremuri „de prigoană şi reeducare”, acestea nu puteau părăsi România.

 Această secvenţă  conturează din nou  un modul desprins din realitate si prezentat  cât se poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia  jucase un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan Cantacuzino. Prezentată la Bucureşti, pelicula era un omagiu adus trupelor care eliberaseră Basarabia ocupată de sovietici în 1940. După premiera filmului, despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai ştia nimic, iar, la Paris, Silvia a primit vestea că tânăra protagonistă a fost arestată şi aruncată în închisoare. Peripeţiile cuplului Jan – Silvia, cu toate tribulaţiile întreprinse, constituie un episod exotic şi pitoresc în economia naraţiunii.

A doua forţă care acţionează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin supranatural şi se numeşte destin. E1 preia forma unui înger, conform credinţei creştine care afirmă că fiecare persoană primeşte, la botez, un înger păzitor care o protejează în toate acţiunile şi activităţile până la finele vieţii. În roman, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii familii, la care apelează mereu toţi membrii ei. El şi-a ridicat însă aripa ocrotitoare, permiţând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a două fiinţe dragi: Pasionaria, soţia lui Filimon, şi Adela, fiica cea mare.

În scena  epică  se perindă  în forţă Victor, ginerele primarului şi soţul Adelei, atras  de  comunişti, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei  chiar când îşi  ştia socrul in puşcărie, Marta, sora Adelei, mult mai  sigură pe sine,  dar  şi ea devenind în timp  supusa  unui soţ  avar  şi  despotic, reiterând  pe  alta  sinusoidă, acelaşi  destin tragic.

Pasionaria, mama din familie, va sfârşi lent  învinsă de boală, Grigore, fratele  primarului  îndurând şi el acuzele noii puteri, Dr. Mareş, ieşind  din  conjunctură  tot prin   părăsirea  ţării dar, nu înainte de a-ţi ajuta cât a putut pe prietenul sau, primarul Filimon suspus  interogatoriilor  forţei  roşii.

                 Marile probleme ale  existentei,  libertatea,  iubirea  împlinită sau nu, mai ales, viaţa, cu  necazurile şi  urcuşurile sale, dar viaţa să fie în opoziţie cu moartea, acestea ar fi coordonatele  romanului,  complex în desfăşurarea sa, dar  nu  nelipsit de veridicitate.

Sunt recognoscibile  destinele multor  familii care în perioada  stalinistă  au  fost  nevoite să  fie reduse la  rangul de făpturi învinse, făpturi înfrânte, oricât  s-ar  fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din cauza bolii, cum se întâmplă  cu Adela  şi mama sa.

Paginile în care Filimon se confruntă cu implacabilitatea  morţii care trece val vârtej  prin familia  sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare  lumina vieţii prin  fetiţa născută de Adela. Deşi rămasă orfană, este  semn de  viaţă, de  reînnoire  a  cursului existenţei.

„Pradă lupilor să fiu aş vrea. Zilele mele pomană pentru cina lupilor să fie!

În final, trâmbiţa îngerului bătrân şi temut, cu acordurile grave ale cantilenei morţii, a sunat şi pentru el, lăsând o perdea groasă de linţoliu peste întreaga gospodărie a Filimoneştilor.

Ca realizare artistică, romanul e construit pe tehnica retrospecţiei sau a rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a  treia  singular.

Vocile personajelor se întretaie şi se interpun continuu, iar notaţiile sunt pline de concreteţea realului.

Ritmul relatării este în perfectă concordanţă cu evenimentele narate. Când acestea se derulează în limitele normalului, ritmul este molcom, precum o respiraţie obişnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert, sacadat şi, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul romanului, unde fraza e cadenţată, ca gâfâitul şi nerăbdarea lupilor.

Deşi în derularea acţiunii aceste animale sunt prezente de mai multe ori, simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificaţii complet diferite. Primul înţeles al simbolului reiese din convorbirea între cei doi fraţi, Filimon şi Grigore, întorşi din „iadul” interogatoriilor. Filimon fiind chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La mărturisirea lui că se poate lupta cu forţele potrivnice, Grigore îi răspunde: „Lupţi? Cu cine să te lupţi? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu ştiu nici ei unde atacă. Pornesc după o călăuză şi brusc se năpustesc unde nu se aşteaptă nimeni…” în această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin venirea la putere a comuniştilor) şi anomia socială provocată de ideologia lor resentimentară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în celebrul dicton „Homo homini lupus” (,,Omul este lup pentru om”) al cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără margini, fiind reluată de mai mulţi scriitori şi gânditori (Bacon, Hobbes, Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relaţiilor umane, când acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.

A doua semnificaţie a simbolului îi relevă lupului funcţia de mesager sau emisar al morţii, atestată în credinţele noastre populare prin urletul său prelung. Cu acest sens, lupii apar in visul Adelei de la începutul romanului, dar şi in secvenţa semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei pentru a-şi regăsi echilibrul moral, îşi exprimă dorinţa de a deveni tain pentru „cina lupilor”. în acest sens, romanul Cina lupilor este, în plan simbolic, o cantilenă a morţii care acoperă cu acordurile ei grave destinul personajelor, conceput de autoare ca nişte răni sângerânde.

Marele învins al „tăvălugului” istoriei şi al destinului personaj rămâne însă „bunicul” Filimon. Viaţa lui sintetizează, într-un sens dramatic, întreaga existenţă a neamului Filimoneştilor: „Mereu m-am hărţuit cu hămeseala unor lupi năpustiţi asupra mea din toate direcţiile.” Gândul acesta îl rodea din ce în ce mai adânc: „N-am ştiut să ţin piept. M-au învins toate câte s-au ivit în calea mea.”

Romanul oferă cititorului un prilej de meditaţie profundă asupra condiţiei umane supuse unor forţe potrivnice: ,agresiunea istoriei” şi destinul individual. El poate fi şi rămâne pecetluit prin/cu celebra cugetare a Eclesiastului*din Cartea Sfântă, care deplânge vidul şi neantul din existenţa umană: ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (Deşertăciunea deșertăciunilor si toate sunt deşertăciune, 1,2)

Prof. univ. dr. Vasile Pistolea

 

 

Ion Nichifor Crainic (n. Ion Dobre)

(22 decembrie 1889 – 20 august 1972)

Nichifor Crainic este un ganditor crestin ortodox. Dar a fost nu numai un ganditor al ortodoxiei, ci si un traitor al ei. Si atat in intelegerea cat si in trairea ei s-a deprins din copilarie prin via comuniune cu poporul satelor romanesti. De aceea, gandirea si simtirea lui crestina poarta o pecete romaneasca, ceea ce face din scrisul lui Crainic o marturie a spiritualitatii romanesti, care e o sinteza intre credinta ortodoxa traditionala si calitatile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spatiul si de istoria lui.

Nichifor Crainic, dupa numele lui de botez Ion Dobre, s-a nascut la 22 decembrie 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Neamt, si a adormit in Domnul la data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti. Pentru a spune viata acestui mare om intr-o singura fraza, am putea spune astfel: “Un mare scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof, pedagog si teolog roman.”

Nichifor Crainic – viata unui om de cultura si mare teolog

Nichifor Crainic s-a nascut in luna decembrie a anului 1889, in localitatea Bulbucata, judetul Vlasca. Fiul lui Nedelea Dobre, un taran de pe apa Neajlovului, si al celei numite “Zana”, el a deprins de la acestia cele dintai valori crestin-ortodoxe. Dupa primele clase facute la scoala din satul natal, Ion Dobre ajunge, in 1904, la Seminarul Central din Bucuresti.

Va studia la Seminarul Central (1904-1912)  si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Razboi Mondial, lucrand intr-un spital din Iasi (1916-1918). Dupa razboi, teologul si poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole si poezii la diverse reviste. Ii apar noi volume: “Icoanele vremii” (1919), “Darurile pamantului” (1920), “Privelisti fugare” (1921).

Va urma, mai apoi, studii de specializare la Facultatiile de Teologie catolica si de Filosofie ale Universitatii din Viena (1920-1922). Publica versuri, articole si traduceri in reviste precum “Luceafarul”, “Ramuri”, “Semanatorul”, “Lumina literara”, “Viata romaneasca”, “Drapelul”, “Flacara”. Ele erau semnate Nichifor Crainic, nume pe care tanarul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.

A lucrat ani in sir la redactia unor ziare, ca “Neamul Romanesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), “Dacia” (1918-1920), “Lamura” (1922-1923), “Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la Bucuresti: a condus el insusi ziarul “Calendarul” (1932-1933) si revista lunara “Gandirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului “gandirist” traditionalist.

Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).

Angajat si in Viata politica, a fost secretar general in Ministerul Cultelor si Artelor (1926), deputat independent de Vlasca (1927), ministru al Propagandei Nationale, pentru scurt timp (1940 si 1941).

Laureat al Premiului National pentru poezie (1930), membru al Academiei Romane in locul lui Octavian Goga (1940, cu discursul de receptie la 22 mai 1941), demnitate pe care a pierdut-o in timpul regimului comunist si “doctor honoris causa” al Universitatii din Viena (1940), participant la Congrese Internationale ale scriitorilor la Bruxelles (1927), Viena (1929), Arles si Avgnon (1930) s.a.

Conferinte la Universitatiile din Sofia (1941), Zagreb (1943), Berlin (1943 si 1944), Viena (1943), Weimar (1943) etc. Din iarna anului 1944 pana in mai 1947 a stat ascuns la Manastirea Sambata de Sus, in casa unor preoti din Muntii Apuseni si de pe Tarnave.

In iunie 1945 a fost judecat in lipsa si condamnat la inchisoare pe viata. S-a predat autoritatiilor in satul Cerchid – Mures, fiind inchis la Manastirea Vacaresti, apoi la Inchisoarea Aiud, unde a stat 15 ani, eliberat la 26 aprilie 1962, dupa care a lucrat in redactia ziarului “Glasul Patriei”, pana in 1968.

Opera sa poetica si literara se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei romanesti, poezia lui fiind inspirata din viata campeneasca si dominate de nota religioasa si revista “Gandirea” a lansat sau a incurajat multi poeti si eseisti contemporani (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat s.a.). Va trece la cele vesnice in data de 20 august 1972, la Mogosoaia, langa Bucuresti.

Nichifor Crainic – poezia crestina

Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie “abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.

S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.

Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.

Ca incheiere precizam ca cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc volumul “Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud. Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin.

Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.

Despre gandirea de teolog a lui Nichifor Crainic, parintele Dumitru Staniloae scria: “Prin activitatea sa, Nichifor Crainic a indeplinit cea mai importanta opera de raspandire a invataturii ortodoxe in lumea noastra intelectuala. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credintei bisericesti in mijlocul intelectualilor romani.”

Nichifor Crainic – activitatea literara si culturala

Crainic a debutat ca poet inaintea primului razboi mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista “Flamura” si a fost directorul si mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelica, “Gandirea”. La inceput a colaborat cu poezii la diverse publicatii literare si nationalist-traditionaliste: “Ramuri”, “Luceafarul”, “Drum Drept”, “Flacara”, “Dacia”, “Transilvania”, “Cuget Romanesc”. Dupa stramutarea revistei “Gandirea” de la Cluj la Bucuresti, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

In “Gandirea” au aparut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica nationalista a curentului “gandirist”. Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentand similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste in care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, in 1938, teoria “statului etnocratic” in lucrarea “Ortodoxie si etnocratie”. De asemenea, a colaborat la publicatii controlate de legionari, de pilda la: Revista Sfarma-Piatra si Revista Buna Vestire.

Dumitru Staniloae il descrie pe Nichifor Crainic cu urmatoarele cuvinte: “Nichifor Crainic este cel dintii teolog roman din epoca moderna a istoriei noastre care scoate teologia din cercul stramt si ocolit al specialistilor, prezentind-o, intr-o forma impunatoare, atentiunii generale a lumii intelec­tuale. Nichifor Crainic innoieste prin reactualizarea traditiei intr-o teologie care se multumea cu citeva coji din aceasta traditie, primite pe calea si de multe ori prin inter­pretarea ocolita a teologiilor apusene”, savirsind “o adevarata restaurare a teologiei romanesti in duhul ortodox.”

Lucrari Teologice:

– Curs de istoria literaturii bisericesti si religiose moderne. Editat dupa note stenografice de Pandele Olteanu si Ion V. Georgescu, Bucuresti, 1933
– Curs de teologie mistica, litografiat, Bucuresti, 1938
– Curs de mistica germana, litografiat
– Curs de Apologetica, litografiat
– Curs de Dogmatica, litografiat.
– Sfintenia – implinirea umanului (Curs de Teologie mistica, 1935 – 1936), editie ingrijita de ierod. Teodosie Paraschiv, Iasi, 1993, 224 p.

Volume de versuri:

– Sesuri natale, Craiova, 1916
– Darurile pamantului, Bucuresti, 1920
– Cantecele patriei. Bucuresti, 1925
– Tara de peste veac. Bucuresti, 1931 (si 1940, 129 p.)
– Soim peste prapastie. Versuri inedite create in temnitele Aiudului, Bucuresti, 1990, 168 p.
– Poezii alese 1914-1944. In selectia autorului, Bucuresti, 1990, 104 p.

Eseuri si alte lucrari:

– Icoanele vremii (schite si articole din vremea razboiului), Bucuresti, 1919
– A doua neatarnare, Bucuresti, 1926
– Sensul traditiunii, Bucuresti, 1929
– Sensul frumosului, Bucuresti, 1932
– Rasa si religie, Bucuresti, 1935
– Puncte Cardinale in haos, Bucuresti, 1936, 320 p.
– Ortodoxia, conceptia noastra de viata, Sibiu, 1937, 31 p.
– Ortodoxie si etnocratie. Bucuresti, 1938, 312 p.
– Nostalgia paradisului. Bucuresti, 1940, 416 p. (reed. la Iasi in 1994, XXXIV + 334 p.).
– Zile albe – zile negre. Memorii, Bucuresti, 1991, XXXIII + 388 p.

Traduceri:

– Din Rabindranath Tagore (Sadhana, 1932).
– Povestiri despre bunul Dumnezeu (din limba germana), din Rainer Maria Rilke s.a.

Colaborari la numeroase ziare si reviste din perioada interbelica.
Coautor la unele manuale pentru invatamantul primar.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/parinti/nichifor-crainic-96635.html

,,De citit și 125 de ani de la naşterea academicianului-martir Nichifor Crainic. O icoană oferită de Părintele Arsenie Boca şi alte fotografii inedite scoase la lumină de cercetătorul Florin Duţu şi publicate online de MĂRTURISITORII” – http://www.marturisitorii.ro/2014/12/22/125-de-ani-de-la-nasterea-teologului-martir-nichifor-crainic-marturii-documente-si-fotografii-inedite-din-dosarele-cnsas-si-anic-scoase-la-lumina-de-cercetatorul-florin-dutu/

http://roncea.ro/…/125-de-ani-de-la-nasterea-academicianul…/

 ,Bătrâni cu obrazul de ceaţă
Cu paşi năclăiţi în tristeţe,
Prin moarte am trecut, nu prin viaţă,
Noi nu am avut tinereţe”.

 

                               (Radu Demetrescu Gyr)

 

 

Dacoromânul creştin ortodox care păşeşte sub harul înţelepciunii Duhului Sfânt, indiferent dacă este liber, sau foarte liber, călăuzit însă de Adevăr şi de Iubire capătă o înaltă nobleţe sufletească în care sălăşluieşte deplina libertate a spiritului creator şi mărturisitor:

„De aceea, grăieşte părintele Mihai Andrei Aldea, apărarea, mărturisirea şi promovarea credinţei crştin-ortodoxe (ca şi cale mântuitoare unică întru şi spre Dumnezeul cel Viu) este dovada unei trăiri duhovniceşti înalte, unde iubirea de Dumnezeu şi de semeni merge adesea până la jertfa de sine. Sfiinţii Martiri şi Mărturisitori dintre înaintaşii noştri sunt eroii adevăraţi şi modelele autentice ale credinţei, pentru care mărturiseşte Însuşi Mântuitorul Hristos înaintea Tatălui în veşnicie. Dar lupta şi jertfa lor pentru noi şi pentru a noastră mântuire este şi o chemare puternică adresată nouă. Ei sunt „preoţi ai deşteptării noastre” din plutirea mioritică autosuficientă, din beţia resemnată şi tâmpă în care zacem adesea confundând pacea lui Dumnezeu şi trezvia lucrătoare cu pasivitatea inerţială a aşteptării ca altcineva să ne facă ordine în viaţă, în casă şi în societate”. (Ortodoxia şi artele marţiale. Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 10-11)

   Spre toamna târzie a anului 1949, doi feciori veştejiţi după lungile anchete ale securităţii, dar cu trăsături încă frumoase intrau pe poarta şubredă a închisorii Târguşor: doi elevi-muzicieni ai Liceului Mihai Viteazu din Bucureşti: Ion Niculescu-înalt, cutezător şi drept ca frasinul, alături de colegul său Romică (Romulus) Teodoru-mai scund, dar vesel, comunicativ cu gingăşia florilor de mac într-un surâs pe buze.

Într-o zi, la închisoarea Jilava intră într-o cameră-celulă pentru a completa datele personale ale deţinuţilor un gardian „do-cent” (de-un cent), care confunda iniţiala numelui cu iniţiativa…

Deţinuţii aliniaţi unul în spatele celuilalt aşteaptă iniţiativa gardianului:

–Cum te cheamă?… domiciliul?… şi în sfârşit… Care-ţi este iniţiativa ?

Surprins de ultima întrebare un deţinut titrat îi răspunde:

-Domnu’ gardian, eu sunt în închisoare unde mă supun unui regulament. Mie nu-mi este permis să am iniţiativă, numai cadrele de conducere ale închisorii au dreptul la iniţiativă.

Gardianul scărpinându-se în ceafa groasă, turtită de cozorocul şepcii aşezat deştept pe-o parte, îi mai pune o întrebare ajutătoare:

–Mă, tu ce eşti? adică ce meserie ai?

   -Sunt profesor universitar la Facultatea de litere.

   -Da prost te-o mai lăsat Dumnezeu!… Cum îl cheamă pe tatăl tău?

   -Petru.

   -Ei bine să ştii de acum înainte că iniţiativa ta este „P”…

    (Gheorghe Andreica-Cei Doi Muzicieni, Constanţa, 2003, p.7, 30-31)

La Canalul Dunăre-Marea Neagră-Drumul social-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, cu lopeţi, cu  vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub lovituri. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauza pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zdrenţe, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politici ai Canalului era poetul basarabean Robert Cahuleanu-Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate în duh şi mintal. Autorul pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, crea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, îmbrăţişindu-Le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./  S-a trezit cu ochii de mărgică/  şi cu pumnii încleştaţi de frică,/  rătăcind cu degetele roze/  după steaua cu lumini şi poze./ Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/  Moşul a plecat în drumul lui/  şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/  să-i închidă ochii arşi de teamă:/  Nani, suflet de zăpadă,/  lasă genele să cadă./  Lasă fruntea, ca o undă,/   între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/  nu mai arde nici o stea./ Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod./ Stă Crăciunul sur în tinde/  şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig./ Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”.

(Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

* EVRICA ANCHETATORULUI!

„Eram în anchetă după ce-a de-a doua arestare, povesteşte Romică Teodoru, din 1958 când C. Cenuşe, anchetatorul mi-a adus următoarea acuzaţie:

-De Crăciun ai cântat colindul legionar „O brad frumos”.

-Domnule anchetator, colindul acesta nu este legionar. E un cântec de Crăciun luat şi tradus din nemţeşte… n-are nici o legătură cu politica.

-Nu se poate… i-a spune tu viersurile!

-Bine. Şi am început să spun:

   „O brad frumos, o brad frumos

   cu cetina tot verde…”

-Opreşte!… Gata. Asta este: VERDE!

   Există o variantă a acestui colind compusă în închisoare de cel mai mare poet al Sfintelor Suferinţe Româneşti, Radu Demetrescu Gyr:

 „O brad frumos ce sfânt păreai/ în altă sărbătoare/ Mă văd copil cu păr bălai

şi ochi ca de cicoare./ Revăd un alb şi scump cămin/ cu chipul mamei sfinte/ Imagini cu Crăciun senin/ mi-apar şi azi ’nainte./ Un pom cu daruri şi lumini/ în amintiri s-arată/ În vis zâmbeşte ca un crin/ copilul de-altă dată./ Copil bălai, Crăciun şi brad/ s-au dus în alte zile/ Acum doar numai lacrimi cad/ pe-ngălbenite file./ Azi nu mai vine Moş Crăciun/ în seara de cenuşă/ Ci doar tristeţile s-adun/ să-mi plângă lângă uşă./ În chinul temniţei mă frâng/ sub grele lespezi mute/ Şi-nfiorat de doruri plâng/ În amintiri pierdute./ Omătul spulberat de vânt/ se cerne prin zăbrele/ Şi-mi pare temniţa mormânt/  al tinereţii mele”.

   Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, pregătind decorul cu deosebită culoare şi strălucire: cu evlavie, cu bucurie, cu nea, cu tradiţii, cu stea, cu păstori, cu magi, cu pluguşor, cu datini, cu gazde mari primitoare, cu urări şi cântări frumoase ale prichindeilor şi a cetelor mai mari, fiind totodată, sărbătoarea familiei, a copiilor, a colindelor, a Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile celor care se încăpăţânau să supravieţuiască terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povesteşte licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier al Siberiei, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel Stille Nacht, heilige Nacht… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer!

   L-am mai auzit o dată cântând, mai demult, rupse Pascu (Nicolae Pascu-magistrat pensionar)primul tăcerea. Nu veniseşi încă la noi. Un avocat trecut pentru puţin timp prin celula asta ne-a spus atunci: <<Trebuie că e un călugăr de la Patriarhie, Valeriu Anania.>>…

   Şi aşa am petrecut primul Crăciun din gulagul autohton. Pentru Pascu, deţinut cu vechime, era al treilea. I-am povestit şi eu de cele nouă petrecute de mine în pântecul chitului roşu, cum îmi plăcea să denumesc prizonieratul sovietic. Îndeosebi i-am povestit de cel de-al cincelea, din 1946, petrecut-sau mai bine zis, îndurat-în lagărul de pedeapsă de la Usciora, denumit-nu degeaba-şi Gura Dracului. În acest punct pierdut în taigaua mlăştinoasă de dincolo de Volga, noi, un grup de ofiţeri români, fuseserăm expediaţi din lagărul-matcă Oranki într-un vagon puşcărie, cu gratii şi cătuşe, ca pentru fioroşi criminali, fiind calificaţi de NVD-ul local, fost NKVD-ul, ca ireconciliabili duşmani ai Uniunii Sovietice şi ca „instigatori” ai grevelor de foame declarate acolo ca răspuns la tortura muncilor istovitoare şi degradante la care eram supuşi…

   Eram primii pizonieri-şi singurii din lagărele Uniunii Sovietice-care printr-o disperată grevă de foame reuşiseră să forţeze mâna atotputernicei şi discreţionarei autorităţi şi să-i smulgă un drept elementar: acela de a nu mai fi supuşi muncii silnice.

   Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat O, ce veste minunată. Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare şi a celor sovietice, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, pe Calea Robilor spre Cer.

Ortodoxia noastră şi cea universală au în cursul fiecărui An-bisericesc două Nopţi mari, evanghelice, hristice, albe, sacre, divine: Noaptea Învierii dumnezeieşti şi Noaptea Naşterii dumnezeieşti.

În aceste Nopţi Sfinte sufletele creştinilor, oriunde sunt se îmbracă în hlamida dumnezeiască, vibrând de bucurie şi de extaz ceresc.

Paradoxal, în penitenciarele şi închisorile din timpul regimurilor totalitare carlisto-antonesco-comuniste, deţinuţii naţionalişti sau „bandiţii” cum mai erau numiţi de cei care-i torturau s-au „bucurat” în cadrul izolărilor de o puzderie de Nopţi albe, tremurânde, încărcate de promoroaca roşie a jertfei şi a suferinţei, întru Dumnezeu şi Neam…

Unul dintre sutele de mii de  „beneficiari” ai acestor Nopţi albe a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na,pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi << bandiţii>>: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani şi un duh tânăr, spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud. (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

   Iarna în hlamida de sărbătoare scânteia pe brazii înalţi şi verzi, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se peste tot: peste livezi, peste curţile oamenilor, peste clădiri, peste toate penitenciarele, peste toate închisorile, peste cei deportaţi, peste celebrul, flămândul şi cumplitul Canal, cum striga pentru trezvie, pentru cei suferinzi şi pentru posteritate admirabilul poet Andrei Ciurunga în poezia Canalul:

„Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/  aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau câte-o mână.// Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,/  bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/  va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplid Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.

Demnitatea, conştiinţa, spiritul, credinţa, jertfa, suferinţa, răbdarea fie la bărbaţii deţinuţi, fie la femeile arestate (fecioare, eleve, studente, monahii, mame, soţii de demnitari) era la fel. Ceea ce distingea aceste categorii de onoare era curajul feminin, care prisosea, se revărsa viu.

Din contigentul destul de numeros al femeilor celebre arestate sub regimul concentraţionar amintim câteva ramuri din marele trunchi al Neamului: familiile Mavrocordat, Ghica, Manu, Sturdza, Cantacuzino, Nistor, Halippa, Flondor, Ianculeţ, Iordache, Mărculescu, Mironescu, Cancicov, Brătianu, Steriopol, Moţa, Codreanu, Bălaşa, Mureşanu, Antonescu, etc.

În celebrele închisori, ura stăpânea vidul dureros al autorităţilor şi al brutelor-executante, tortura făcea parte din meniul zilei, teroarea era un concert al spaimei mult prea prelungit, reeducarea se instalase cu mult fast şi caschetă roşie, suferinţa era peste tot şi peste toţi, moartea uşura sufletele deţinuţilor şi grijile călăilor. Mai lipsea din uvertura groazei, denigrarea, care trebuia făcută public: oral şi scris pentru a rămâne în caz de supravieţuire, hrană hienelor-calomniatori ce se vor naşte în ieslele irozilor.

Se pripăşise şi în închisorile unde erau deţinute politic, celebrele Cluburi de reeducare în care se încerca denigrarea creştinilor naţionalişti, prin câte unul frânt, care ceda sub torturile insuportabile.

Pentru a se încălzi atmosfera se da citire unui articol care denigra şi infiera pe „veci” creştinii naţionalişti.

Reacţile celor forţate să asiste, să asculte, să îndure erau îngrijorătoare, revoltătoare, mâhnitoare, precumpănitoare, tulburi.

Leagănul dacoromânismului şi toată desfăşurarea sa ontologic-spirituală până la înţelepciunea bărbătească divină a Elitei naţionaliste a avut întotdeauna ca poli de susţinere moral-religioşi: binele şi frumosul hristic: „Sensibilitatea morală a Neamului din Carpaţi, mărturiseşte savantul nostru Simion Mehedinţi, nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. Acesta este fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român”; precum şi crezul, lupta, suferinţa şi jertfa mistică a Conducătorului: „Un mare conducător trebuie să aibă grijă să-şi pregătească oamenii nu doar pentru simple <<biruinţi pământeşti>>, ci mai ales <>…Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră […] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă…Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de români, să nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti”. (Răzvan Codrescu – Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 77, p.189,p.190)

Fulgii de nea care se aşterneau peste tot, dansând parcă o celebră Jienească, făceau celulele parcă mai încăpătoare şi mai calde, iar colindele îşi rezemau tâmplele senine şi caste peste zăbrelele care nu mai păreau atât reci şi atât de negre.

„Ultimul Crăciun trăit după gratii, povesteşte doamna doctor Galina Răduleanu, fiica Părintelui basarabean Boris Răduleanu, şi el la rândul lui arestat, a avut o deosebită profunzime. Viorica venise la patul meu de la etajul 2 pentru o scurtă recepţie. În dimineaţa Ajunului, după ce ne-am liniştit, aşteptând plecarea spre atelier, Viorica, mai hotărâtă decât mine, m-a luat la colind…

   „Bună dimineaţa la Moş Ajun!

   Am venit şi noi odată,

   la mulţi ani cu sănătate…”

   Cu teama şi crisparea care domnea, un început de destindere începuse să apară pe feţele ascultătorilor. Se trezeau amintiri dragi dintr-o viaţă îngropată dar nu uitată.

   Titi („mama Titi”), care meşterea ceva în umbra patului, ne zice deodată „dar la mine nu veniţi?” Noi atâta aşteptam. Chiar ni se ridicase tonul la fraza „Domnul Sfânt să ne ajute, la covrigi şi la nuci multe”. De sub basmaua lui Titi apar nişte covrigi fabricaţi din pâine, marmeladă, cuişoare şi câteva miezuri de nucă. Confecţionarea lor a rămas o taină… De sus de la etaj, de unde venea miros de slănină, auzim: „Dar la mine nu veniţi?” Am înhăţat urgent câte-o traistă pe care am agăţat-o de gât şi ne-am cocoţat la „casa” gospodinei. În dimineaţa aceea, ca prin minune, se întârzia scoaterea la atelier. Aşa încât se răspândise o atmosferă caldă, bună de intimitate”.(Dr. Galina Răduleanu, op. cit. p. 337-338)

Uimitor este faptul că peste atmosfera încremenită a zidurilor şi a celulelor îngheţate, limbile celor suferinzi se dezlegau în povestiri împletite cu umor fin, parfumat şi cu cântece murmurate de colinde.

Pentru că nu au acceptat „lumina de la răsărit-care propaga dispersia întunericului peste creştini”, opunându-se ateo-comunismului şi trădătorilor din lăuntrul ţării, întreaga Elită naţionalist creştină se afla după gratii. La Aiud se afla celebra Zarcă, Marsupialul care adăpostea pe cei mai grei deţinuţi naţionalişti: prinţul Al. Ghica, Traian Trifan, Părintele Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, Preotul Boris Răduleanu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Protopopul Florea Mureşanu, Părintele Ioan Sabău, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Traian Trifan, Traian Arseni, Mircea Vulcănescu, Costache Oprişan, Constantin Gane, Demostene Andronescu, Petru Baciu, Bucur Constantin, Victor Corbuţ, Nichifor Crainic, Mihai Puşcaşu, g-ralul C. Petrovicescu, Amiralul Horia Măcelariu, Radu Gyr,Mircea Morarescu  şi mulţi foarte mulţi alţii de ordinul miilor, iar spre completare la fel de recomandată era şi ilustra Casimca-Talpa iadului de la Jilava.

Poetul sfintelor patimi şi al tuturor pătimiţilor creştini, Radu Gyr se afla în Zarca–Marsupialul Mariei Tereza. După număr şi închidere, în seara de Ajun tânărul Radu Flintaşu cu câţva camarazi de suferinţă s-au aşezat la uşa Zărcii cu pluguşorul, murmurând şi câteva colinde, printre care şi colindul favorit al Marelui Gyr:

A venit ş-aici Crăciunul,/ Mângâindu-ne surghiunul.

   Cade albă nea,/ Peste viaţa mea,

   Peste suflet ninge…/  Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge.

După ultimul „aho, ahoo”, gazda cea  mare, Poetul Jerfei şi al Suferinţei tuturor Românilor le-a mulţumit astfel: „Vă rămân dator măi băieţi, cu un colac rumen şi frumos ca faţa lui Iisus Hristos”.  Era 24 Decembrie 1955. (Mihai Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 88-89)

Comunismul dacă nu este absurd şi stupid nu poate fi nici iudaic, nici bolşevic, nici abject şi nici criminal. Bunăoară, Ion Piso, ilustrul tenor pregătea un faimos lied Frumoasa morăriţă în toiul proletcultismului, când un tovarăş venit de sus îl cheamă la direcţiune: „Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia în care te afli? De ce ne faci greutăţi tovarăşe Piso?” îl admonestează politrucul. Cel admonestat rămâne perplex: „Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg…” Tovarăşe Piso, avem dovezi! Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi recompesat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face propagandă fascistă, legionară!” Acuzatul rămâne tot mai năuc, dar i se azvârle sub ochi teribila „dovadă”, în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa morăriţă, aşa cum o trimise deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile şi, ajungând la liedul In grun will ich mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmântez în verde”), izbucneşte cu indignare: „Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso? Răsuflând pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercând să-l lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii. Greu de cap politrucul se screme să scoată cumva revelaţia soluţiei „politice”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”.

„Dacă eşti înveşmântat în roşu, remarcă scriitorul creştin Răzvan Codrescu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmântat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie”. (Cartea Mărturisitorilor, op. cit. p. 207).

Episodul cu tenorul şi politrucul îmi aduce aminte de un banc celebru, după Revoluţia română din Decembrie ’89, când un demnitar, crainic de curte veche, ajunge şi parlamentar la noua curte. Proaspătul politician, primeşte o delegaţie democrată din Occident. Inspirat şi dorind să surprindă, să epateze, pleacă cu delegaţia prin frumoasa zonă de vis a Mehedinţului. Şi taman bine, era vară şi vede un veritabil detaşament de cosaşi destul de vârstnici, dar foarte îndemânatici şi încă verzi… Le face semn să se apropie. Cosaşii în cămeşi de in, îşi lasă coasele pe polog şi vin către maşini, grăbind, gândind că-s niscaiva ajutoare… Până s-au apropiat, demnitarul pregăteşte numeroasa sa delegaţie spunându-le:

–O să vedeţi cât de bine s-au integrat ţăranii români în regimul comunist şi cât de bine trăiau atunci când le-au luat pământurile, comparativ cu astăzi când privatizarea s-a întins peste tot.

–I-a spune bade, s-a adresat celui mai vârstnic cu barba până aproape de brâu, câte cămăşi aveai în trecut?

   -Şapte, a răspuns luminat ţăranul.

–Şi dumneata ? la întrebat pe altul de lângă cel mai în vârstă.

–Cinci, a răspuns acesta.

–Dumneata? îl întreabă pe al treilea.

–Opt, răspunde cel întrebat.

Şi întrebînd în continuare cosaşii răspund:

–Şapte, nouă, şase, cinci, nouă, şapte, opt, nouă, şapte, opt, opt, nouă, şase, cinci, şapte, opt…, răspund toţi cei 30 şi ceva de ţărani.

–Dar acum câte cămeşi aveţi oameni buni?

–Câte una şi asta cârpită, răspund toţi în cor, arătându-le cămeşile.

– Cum aşa ? Cum se poate? întreabă politicianul  întorcându-se râzând către asistenţă.

–Fiindcă celelalte ni le-a sechestrat securitatea când ne-au arestat.

   -De ce?

   -Fiindcă erau verzi! au răspuns toţi la unison.

-Hai să mergem! a mârâit demnitarul posomorât din cale afară.

Nu mă dumiresc, cine l-a îmbrăcat pe Moş Crăciun în culoarea roşie… Cred că a rămas de pe timpul când Moş Gerilă i-a ocupat vremelnic locul, când Moşul a fost deportat în Vorcuta de către Armaghedonii roşii ai stepelor. Corect este ca Moş Crăciun să fie înveşmântat în VERDE-culoarea Dumnezeului Tată-Atotcreatorul, respectiv a Ortodoxiei întru Învierea şi Biruinţa veşnică a lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.

Bunul Dumnezeu a întrebat o dată temerarii noştri, Munţii Carpaţi:

-Ia spuneţi-Mi voi Cetăţi eterne al Daciei sfinte, de ce regimul comunist-ateu a căsăpit toată pădurea ţării?

   -Fiindcă era Verdeee!… Verdeee!… Verdeee!… a răspuns ecoul smerit în sumanul lui verde…

   Culoarea verde a fost şi este pentru comunişti o fioroasă Stafie vie, care-i bântuie permanent şi pretutindeni.

  

Una dintre condiţiile de căpătâi ale dreptmăritorului creştin român în viaţa sa pământească, sub aura Bisericii luptătoare este trăirea sa în duh, ca manifestare supremă a dragostei faţă de Dumnezeu, faţă de Neam, faţă de poporul (comunitatea prezentă) care urmează Calea lui Hristos: „Un Neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer, spunea marele duhovnic Arsenie Papacioc.

       Adică prin cei care luptă, care sunt prezenţi pe cruce, fără să cedeze. Toată viaţa ne pregătim de moarte. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci, dar mai presus de orice, să-i respecţi legile creştine”. (Răzvan Codrescu – Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 439)

Înaintaşii noştri spirituali, fie Moşii şi Strămoşii din vechime, fie Luminătorii şi Mărturisitorii mai apropiaţi ca timp istoric ne-au înfiiat nemuririi cereşti şi tocmai de aceea cinstirea lor, amintirea, slăvirea, mărturisirea întru Adevăr, suferinţa şi jertfirea pentru ei, apărarea lor de asaltul premeditat al denigratorilor, al detractorilor, al delicvenţilor-oportunişti, al corciturilor mefistofelice, cei veniţi pe şenilele sovietice, care exuberează numai în ură şi ticăloşie, iubirea pentru înaintaşi este deci, sinonimă cu chemarea noastră dumnezeiască la veşnica mântuire:

   Ei, care au fost Tineretul frumos, bun şi adevărat al Naţiunii noastre creştine n-au avut tinereţe, soare, lumină ori bucurii.

   Ele, care au îngemănat dorul cu cântecul au fost încarceratele groazei sub toate dictaturile.

   Ei, care au zidit şi sunt Biserica Neamului au avut Sufletul-Biserică în gulagurile şi penitenciarele bolşevice.

   Ele, care au înveşmântat frumuseţea cu har au podidit podelele temniţelor cu lacrimi, sudoare şi sânge.

   Ei, care au urzit Familia creştină au avut familiile destrămate.

   Ele, care au fost busuiocul în sânul mândrilor feciori au fost strivite de bocancii butucănoşilor temniceri.

   Ei, care au pus temelie Statului creştin au avut ca Patrie chinurile închisorilor.

   Ele, care au fost mărgăritarul îndrăgostiţilor fâlfâiau ca nişte zdrenţe între gardurile de sârmă ghimpată.

   Ei, care au fost luminaţi, spirituali şi înţelepţi au fost izgoniţi din toate Şcolile, Liceele şi Facultăţile.

   Ele, care erau Stelele Magilor ce luminau sălaşul naşterii de prunci erau încătuşate în bezna irozilor ucigaşi. Unele Mame au născut în temniţe, în peşteri, în munţi, în pustietate. Au născut…

Ei, care n-au avut parte de Sărbători creştine au scris cu vieţile lor Calendarele sfinte.

   Ele, care şi-au brodat viaţa pe dragoste au avut parte doar de ură.

   Ei, care au fost mutilaţi în viaţa arestată au avut apoi osemintele spulberate. Mulţi n-au avut nici măcar odihna gropilor comune…

   Ele, care erau Cântarea Cântărilor în inima fiecărui bărbat erau huiduite şi biciuite de sudălmile gardienilor analfabeţi puşcăriaşi.

   Ei, care n-au avut bucurii, împliniri, cântece şi colinde sunt bucuriile, mângâierile, doinele, baladele şi colindele noastre.

   Ele, care legănau la piept în scutece de dor odraslele Neamului lor sfânt erau zăvorâte între gratii şi cătuşe.

   Ei, care au fost întruparea vieţii  hristice au fost logodiţi cu moartea aprigă, zălogul trufaşilor atei.

   Ele, care cuminecau cerul cu privirile angelice se agăţau ca nişte umbre de zorile nădejdiilor zăbrelite.

   Ei, care au sfinţit locul copilăriei, al şcolii, al instituţiei, al societăţii au fost deportaţi în taigaua Bărăganului sau în Siberii.

   Ele, care înfloreau versurile poeţilor în mireasma serafică a trăirii zăceau stafidite în beciurile securităţii.

   Ei, care au fost apărătorii cei mai îndârjiţi ai Crucii lui Hristos şi ai Neamului, Ei, jertfiţii pe  Cruce, n-au avut parte de cruce.

   Ele, care erau surâsul oricărei Primăveri a vieţii încremeniseră în oftaturile încleştate ale Siberiilor de ghiaţă.

   Ei, n-au avut primăveri însorite, ci numai ierni îmblănite cu ger.

   Ele, care au avut în surâsuri mlădieri de boboci şi de flori, au primit prohodiri de jale şi înmormântări.

   Ei, care n-au avut pâine şi vin pe masă au fost şi sunt Pâinea şi Vinul cuminecării noastre nemuritoare.

   Ele, care n-au avut calde îmbrăţişări şi mângâieri dulci au avut rezervate înjurături, sudălmi şi lovituri.

   Ei sunt Testamentul ortodox al nemuririi noastre din Ceruri!

   Ele sunt Zorile ce ne luminează viaţa noastră cea de toate zilele!

   Ei şi Ele sunt Mlădiţele veşnic Verzi ale Daciei nemuritoare!

Slavă şi Dragoste lui Dumnezeu şi sfinţilor noştri înaintaşi!

(fragment din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI)

Gheorghe Constantin Nistoroiu

( Brusturi –Neamt, 21 decembrie 2014)

„Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică, deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei10, 16: „Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”; II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate…”, 1, 8: „să fie… treaz la minte” şi, îndeosebi, I Cor.14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. „Iubesc naivitatea ‒ zice şi Leon Daudet ‒ dar nu la bărboşi.” Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei, decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi (pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns).”

(Părintele Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 26-27) via Doxologia