Daris Basarab
”N-a fost să fie…”
roman
www.daris basarab.com
2014
În loc de prefață…
Două cuvinte despre titlu. Vine de undeva din copilărie, m-a urmărit ca o sintagmă, iar în ”Dor de Ducă” s-a impus ca un leit motiv dictat de împrejurările care nu întotdeauna mi-au cântat în strună. Da, mult hulitul, dar și mult iubitul unchi Alex, iubit de noi copiii, ne pregătea pentru viață, în felul său optimist, pentru a nu ceda disperării în fața nereușitelor și a continua senin drumul omului încrezător în destinul său. Pentru el ”nereușita” era trecut, iar visul Dorului de Ducă era viitorul de neoprit…
Cap. I
Cât am fost copil, să spunem până la 11 ani, timp în care savuram orice clipă de fericire fără să am habar de adevăratul sens al cuvântului, vorbele unchiulei Alex, îmbrăcate în sintagma amintită, se pierdeau în ”splendorile” îndrugate ale omului de ducă, rod al aventurilor trăite, sau scornite, de neastâmpăratul vagabond. Dar a trebuit să vină un cutremur care să zguduie din temelii viața patriarhală a unei familii, și nu numai, ca vorbele vagabondului fără de astâmpăr, să capete un tâlc, chiar și pentru noi, copiii.
Și a venit ocuparea Basarabiei și Bucovinei de către trupele ”eliberatoare” sovietice din vara lui 1940. Un ultimatum, sovietic, o acceptare, românească, o debandadă în actul de retragere în care autoritățile române și-au dat măsura incapacității administrative și, marea parte a basarabenilor și bucovinienilor, ba mai mult, și a celor ocupați fără jenă, cei din Herța, au rămas să întâmpine, cu ura ascunsă în flori, de dragul supraviețuirii, lăsând speranțele să dospească într-o așteptare fără de speranță. A, părinții discutau cu ușile închise, chiar și în fața noastră, de promisiunea lui Hitler, făcută lui Antonescu, de a porni războiul împotriva antihriștilor de la Răsărit, dar nu pomeneau nimic de promisiunea făcută de Antonescu lui Hitler, de a merge alături de el până la capăt. De unde știau ei toate acestea n-am priceput niciodată, dar am rămas cu impresia că și credeau. Sfânta naivitate care ne-a însoțit de-a-lungul istoriei noastre. Astăzi i se spune direct ”informație de la sursă”! Alții pomenesc de manipulare, de forțe oculte.
Tragedia a ținut ”doar un an”, cum se obișnuia să ni se spună, dar despre ce a însemnat acest an, nu au prea spus mare lucru nici măcar românii. La declanșarea războiului de eliberare, la ordinul Mareșalului Antonescu adresat armatei, acel ”…vă ordon treceți Prutul”, Populația Basarabiei și Bucovinei era nu ”decimată”, ci ”sfertuită”. Cum?! Simplu! Transplant de populație. Deportările au luat drumul ”Pohodului na Sibiri” sub forme greu de imaginat. În căruțe trase de câte doi cai, având și unul de rezervă legat de spatele căruței, în coloane de circa cincizeci de căruțe, păzite pe ambele părți de călăreți cu chipuri asiatice, deloc prietenoase și, la nevoie cu atitudini criminale, gata să ”pedepsească”, pe loc, orice gest de ”nesupunere”, gesturi apreciate ca atare arbitrar, în cea mai mare parte sub influența alcoolului. Nesupusul era scos din coloană, târât după prima lizieră de pădure, sau de porumbul înălțându-se spre cer, sfidând, parcă, vremurile. O împușcătură, două, și coloana era mânată cu nagaicile. N-am exagerat vorbind de înălțimea porumbului. Așa era prin sudul Basarabiei, prin mult râvnitul Bugeac. Cealălaltă cale de transport era asigurată de vagoanele de cale ferată, vagoane de marfă, umplute cu bieții deportați până la refuz. N-au lipsit nici coloanele cu deportați înșiruiți, per pedes apostolorum, în special, pe drumurile apropiate de Nistru, de granița în curs de eliberare. Odată cu declanșarea operațiunilor militare, deportările s-au întețit.
La 12 ani, împreună cu părinții și una din surori, am fost ridicați noaptea, urcați într-o căruță, trasă de un singur cal, așa s-a nimerit, cu mama într-o stare avansată de boală, o nefrită infecțioasă, cu Ludmi pe post de infirmieră la cei 16 ani ai săi, înspăimântată de privirile pofticioase ale călăreților calmuci însoțitori, cu tata trăgând de căpăstru calul, recalcitrant din fire. De aici se trage și titlul primului meu roman ”Povod”. Cum, de am scăpat?! O minune! Avioane românești, au atacat coloana în ”retragere”, au căzut oameni, au căzut calmucii. Cei scăpați au dat bir cu fugiții. Noi, ca și multe alte căruțe, am părăsit șoseaua, îndreptăndu-ne, care încotro. După lungi peripeții am ajuns în satul bunicului, unde fusese primar. Era pe drumul Siberiei, dar nu a ajuns departe. Un glonț în ceafă și o explicație: încercare de evadare(!?).
Mult mai târziu, când ne-am refugiat în Ardeal, mai bine zis în Ardealul de Vest, la Oradea, cât mai departe de urmăritori, acest episod a stârnit nedumerire, ridicare de sprâncene. Eram de peste 16 ani, când intrigat de o astfel de ”nedumerire”, am aplicat un croșeu de dreapta unui coleg. A fost prima și ultima dată când mi-am pierdut stăpânirea și mi-am făcut dreptate. Eram destul de bine crescut, legat, vreau să spun, și mi-am putut permite gestul. Eram și sătul de ”basarabeanul” cu care eram apelat.
Paralel cu deportarea a avut loc și repopularea, cu te miri cine. Au fot aduși ”ruși” din toate colțurile Marii Uniuni, care, în cea mai mare parte numai ruși nu erau.
Odată ”aruncați” peste Nistru, o parte din deportați ajungeau în centre de selecționare unde tragedia lua forme mult mai dureroase. Familiile erau despărțite, copiii luând un cu totul alt drum, drumul reeducării. În multe cazuri și soții erau despărțiți. Peste mulți ani, fetița unei familii prietene cu ai mei, un înger de fată, a fost deconspirată de securitatea egipteană, într-o acțiune de spionaj sovietic. Se spunea că Tamara arăta ca un model de top. E doar un caz izolat, ar spune unii. Nu, este doar o menționare personală. Era greu să convingi.
Cei aleși pentru deportare erau de regulă intelectuali, preoți, profesori, medici, proprietari, oameni de afaceri, foști ”ofițeri albi” refugiați în Basarabia, după marea revoluție. O altă categorie importantă era formată din țărani, cât de cât înstăriți, ”chiaburi” la încadrare. Au țintit bine. Nu numai că au depopulat, dar cei rămași erau subțiați nu numai de dispariția categoriilor amintite, dar și de noii veniți și, foarte important, înspăimântați.
Eliberarea teritoriului Basarabiei și Bucovinei nu a însemnat și reinstalarea vechii structuri. Această reinstalare s-a soldat cu enorme greșeli administrative. Au fost trimiși pe posturi calde oameni fără pregătire, din Vechiul Regat, din Ardeal, din Banat, de peste tot care în timp record au împrăștiat corupția și incompetența, tot cam peste tot. Eliberații basarabeni, bucovineni, au simțit un gust amar, au considerat pe bună dreptate că la bază era un gest de desconsiderare din partea statului român. Și bașca, primele dezvăluiri ale înțelegerii Antonescu-Hitler cu privire la participarea armatei române dincolo de Nistru. Plata de moment a fost tentantă – guvernarea regiunii Odesa, cu guvernator în toată regula. După un război de eliberare dus de o manieră exemplară de armata română, a urmat un război de cotropire. Dacă mai pun și măsurile total neromânești de deportare a evreilor și țiganilor pe teritoriul noii ”Gubernii”. Cu toții știm cât ne-a costat.
Ce înseamnă gândirea nevinovată a unui copil, scuzabilă, atunci, după ”minunea” scăpării din coloana Pohodului na Sibiri, am trăit-o pe propria-mi piele. Când guvernarea română a Regiunii Odesa a devenit o realitate iar trupele noastre înaintau victorioase spre Volga, fiind cumva avangarda trupelor germane, adică pe post de sacrificiu, fratele meu mărșăluind plin de avânt, cu portretul lui Hitler în buzunar încă, tatăl meu era cantonat la Odesa, orașul unor amintiri tragice pentru mama mea. Cum vizitele familiilor erau permise, mama, eroina mea dintotdeauna, ne-a luat pe cei doi mici ai familiei, eu și Ludmi, și am poposit la tata. Era primul meu contact cu un oraș mare, frumos, destul de bine conservat pe timpul luptelor din regiune și cu o bună reclamă la adresa vieții culturale. Mama care cunoscuse bine orașul, lucrase la căile ferate cînd a izbucnit revoluția bolșevică. Primul lucru care mi l-a arătat a fost piața vechiului Sobor, fără urmă de biserică, la a cărei dărâmare asistase în genunchi, plângând, ca de altfel majoritatea localnicilor. A ținut să-mi arate locul exact din piață unde a îmbrățișat trupul neînsuflețit al primului său soț, ofițer în ”armata albă”, aruncat de la etajul Școlii de Cadeți, împreună cu toți colegii lui. Apucaseră să fie împreună doar cîteva luni. A fost un moment greu în care am depus un mare efort pentru a împiedica plânsul. Eram deja mare și așa am încercat să mângâi lacrimile mamei, în felul meu. Pentru relaxare ne-am dus să vedem celebrele scări din port, două sute de trepte din marmură albă, îmbietoare pentru cei dornici de mișcare. Am luat-o la fugă, am coborât în salturi neauzind încercările mamei de mă potoli cât de cât. Spectacolul era deosebit. Coborai spre apa mării, liniștită, deloc neagră, cu ambarcațiuni militare, neprietenoase cu tunurile lor amenințătoare, cu privirea țintind orizontul. La urcare n-am mai putut sări. Când am ajuns lângă mama, m-am așezat pe prima treaptă și din ochi am cerut îndurare. Copilul din mine lăsase în urmă trecutul încă prezent în memorie și savura cu nesaț un prezent fără vreun gând spre viitor. Și a mai urmat ceva care mi-a deschis orizontul spre lumea spectacolului muzical. Prin intermediul patefonului fratelui meu, mare meloman declarat, dar și recunoscut, am cunoscut splendoarea vocii umane. L-am ascultat pe Joseph Schmidt, celebrul nostru bucovinian, l-am ascultat pe marele bas Șaliapin. Auzisem, de la mama, despre spectacolele de opera și balet, dar nu fusesem încă niciodată la teatru. Ne-am dus cu toții la operă, o clădire superbă, considerată de specialiști unică. Am rămas copleșit. Spre cinstea poporului rus, cultul pentru muzică, simfonică, de operă, de balet, a protejat acest templu al muzicii de vandalismul revoluției. Mama care cunoscuse ”Opera din Odesa”, denumire pronunțată cu sfințenie de iubitorii genului muzical, a rămas și ea surprinsă. În mintea ei persista oroarea spectacolului dărâmării Soborului, o biserică monumentală, o piesă de muzeu, cum îi plăcea să spună. În program, nimic mai bun pentru niște copii neinstruiți în domeniu. Lacul Lebedelor. Față de Odesa, Ismailul era un orășel de provincie, cu viață muzicală limitată la seratele muzicale date de unele familii înstărite, unde odraslele școlite își arătau talentul interpretativ la pian sau vioară. Că a ieșit un Sarchizov, că a dirijat fanfara din parcul Trandafirilor Ivanovici în persoană, că fratele era invitatul nelipsit al seratelor muzicale, era altceva. Mie mi-a prins bine un astfel de frate, dar nu se poate generaliza.
Spectacolul de balet a fost ca o poveste urmărită în vis. Mai târziu am realizat că participasem la un spectacol în țara, sau ce mai rămăsese din ea, care nu avea rival în domeniu, statut ce-l păstrază și în zilele noastre fără echivoc. Eu, considerat o sfârlează în continuă mișcare, am încremenit pe scaunul plușat până la sfârșit. N-am părăsit scaunul nici în pauză. Ludmi, a tot suspinat și până la urmă a izbucnit în plâns. Da, pot spune că am trădat amintirile de neuitat și am trăit din plin clipa. Eram copii și cred că toți copiii sunt la fel. Slavă Domnului!
Liniștea aparentă care domnea după alungarea trupelor sovietice de pe teritoriile ocupate abuziv prin ultimatumul din 1940, încet, încet, a început să se consolideze fără a reuși să stingă, totuși, ecoul încă viu al durerilor provocate de barbaria ocupanților. Victoriile fulgerătoare ale armatei germane au avut și ele un efect benefic asupra stării generale de spirit. Sintagma ”vin americanii”, acea speranță iluzorie care a domnit chiar de la începutul ocupației, și-a pierdut sensul. Se crede că acest ”vin americanii” a apărut în mințile îndurerate mult mai târziu, cam după cotropirea României de către sovietici, după întoarcerea frontului. Nu, ea a apărut în timpul primei cotropiri, în 1940, când în lume bântuia reclama democrației americane. ”America nu putea lăsa Europa care contribuise prin imigranți la nașterea Statelor Unite ale Americii. Sfântă naivitate, care avea să ne bântuie ca o boală incurabilă! Încrederea s-a mutat în tabăra nemților atotputernici. Cu Uniunea Sovietică adusă la sapă de lemn, viitorul se colora în roz. Cei care se puneau la adăpostul unui viitor optimist, nu erau copii, erau părinți și bunici. Copiii nu aveau treabă cu politica, iar tinerii, încrezători în politica lui Antonescu, visau să ajungă la Moscova alături de aliații lor de conjunctură, pe care, de altfel, îi cam ciomăgiseră de-a-lungul istoriei și nu aveau de ce să aibă complexe de inferioritate. Să nu uităm că acea generație de tineri avusese parte de un altfel de învățământ, de o altă istorie predată. Mândria de a fi român era, încă, la ea acasă.
Anul 1943 însă, a debutat provocând îngrijorare în sufletele împăcate cu iluzia siguranței. Oamenii iubeau istoria universală dar nu acceptau dictonul ”istoria se repetă”. Anul 1812 ar fi trebuit să le recomande prudență în visările romantice, utopice prin conținut. Germania în degringoladă trăda ultima lor speranță. Inevitabilul s-a întâmplat provocând panică generalizată. Până și cei transplantați de prin toate colțurile Marii Uniuni, obișnuiți cu noua stare de bine, manifestau fățiș neliniștea. Ei veniseră cu teama în suflet de care nu se puteau debarasa. Orice schimbare, chiar și revenirea la comunismul de acasă, îi punea în alertă. Administrația locală, pusă, cum necum pe picioare, s-a pomenit, în situația deloc simplă, de a organiza evacuarea. Debandada a cuprins întreaga populație. Cei mai temători erau cei care suportaseră regimul sovietic instalat pentru un an în 1940. Scăpaseră la izbucnirea războiului de urgia deportărilor și a condamnărilor sumare, dar erau martorii nedoriți, care ”colportaseră” informațiile compromițătoare purtate în suflet. Instituțiile s-au evacuat anapoda. Au lăsat arhivele, au lăsat dotația, oricât de precară era, și-au lăsat salariații în voia sorții. Principiul ”descurcă-te singur” și-a intrat în pâine. Și n-a fost ușor. Timpul presa, teama de a fi ajunși din urmă îi stăpânea, mijloacele de transport, trenul, vaporul, căruța, erau insuficiente. Nici măcar zilele ”acordate” prin ultimatum nu au fost respectate. Soldații români în retragere erau atacați de diferite grupări etnice printre care evreii plăteau răzbunând deportările comandate de nemți și duse la îndeplinire prin ordinele lui Antonescu. Cei de lângă Prut plecau pe jos ducând mai nimic în câte o desagă, două. Am plecat și noi. Mama, Ludmi, eu și vărul meu, cu patru ani mai mare ca mine, pe post de bărbat, idolul meu fără rezervă, George. Singurul liniștit, cu sânge rece, plin de idei, de soluții.
Fiind la Ismail, pe Dunăre, singura cale de transport era vaporul, spre Tulcea. Portul era înțesat de oameni speriați, de bagaje, te miri ce, de capacitatea redusă de transport a mult iubitului de mine vapor cu zbaturi, România Mare. Orice încercare de îmbarcare era sortită eșecului. Cum vaporul făcea cursa Chilia, Ismail, Tulcea, dus-întors, George a găsit soluția. Ne-am îmbarcat spre Chilia, ”în întâmpinarea sovieticilor” !? Cunoscuții ne-au considerat nebuni. Așa părea. Mama nu avea reacții, noi copiii, nici atât. George era încrezător. Spre Chilia vaporul era practic gol., dar am reeușit să fim în vapor și la întoarcere să nu avem probleme la îmbarcare. Am ajuns, călare pe un sac mare cu cozonaci și unul mai mic cu ceva haine. Cozonaci și ouă roșii?! Da! Cu toată nebunia, mama făcuse pregătirea ca pentru un Paște normal. Și ce bine ne-a prins. Eram în aprilie 1944. La Tulcea, primul lucru pe care l-a făcut mama a fost să ne ducă la o biserică unde ne-am închinat mulțumind Lui Dumnezeu. Cum biserica era aproape de malul Dunării, ne-am așezat pe un dâmb, cu sacii după noi, să privim în direcția Ismailului. Tulcenii obișnuiau să asculte sunetele puternice ale Clopotului cel Mare, ”Bolișoi”, de la Soborul din Ismail. La un moment dat a răsunat ca pentru a-și lua rămas bun de la noi. A fost tristă despărțirea. De atunci, doar George a reușit, peste ani, să se întoarcă să-și vadă mama și sora. Ismailul era răvășit de durerile lăsate în urmă, iar graiul românesc ca și interzis. A fost ultima lui vizită.
Eu?!, eu am refuzat să merg la Ismail, cu tot dorul care m-a bântuit. Ca să-l văd de aproape, să văd Râpa de la Mănăstire sau clopotnița Minunatului Sobor, am recurs la o plimbare cu vaporul pe brațul Chilia, am coborât pe pontonul de la Plaur, de pe malul românesc, chiar în dreptul portului Ismail, am rămas până la următoarea cursă, am privit cu nesaț locurile dragi ale copilăriei și mi-am continuat drumul până la capătul cursei, la Periprava. Am întâlnit oameni minunați, bătrâni părăsiți de tinerii plecați aiurea, fără țintă, plângând amarul și povestind cu lacrimi în ochi de cum a fost ”ranïșe” (mai demult), arătând cu capul înspre ”celebrul” lagăr de exterminare de la Periprava, dar pomenind de el doar în șoaptă.
La întoarcere am urmărit de pe covertă portul și locurile neuitatelor amintiri unde nu m-am mai întors niciodată. Nu puteam merge la mine acasă pe post de străin! Gândul m-a dus la unchiul Alex și, fără să vreau, am murmurat, cu lacrimi amare, ”n-a fost să fie”, să mă pot întoarce!
Cap. II
Când am terminat Capitolul 1 și l-am recitit, mi-am dat seama că am fost departe de ceea ce știam despre felul meu de a prezenta înșiruirea faptelor, a evenimentelor, a stărilor trăite. Eram, cumva, cercetătorul proiectant de altădată, sclav al ordinii impuse de o prezentare cât de cât cronologică. Nu mai sunt, nici pe departe, cel care a scris primele sale romane, Povod, Ecvestra, Dor de Ducă.
Acum scriu, visând, dacă pot spune așa, la ceea ce a fost amprentat în memoria mea, în sufletul meu, într-o conexiune aparent dezordonată, aleatorie în fapt, legând ideile între ele, necronologic obligatoriu, după complexitatea problemei. Știu că poate lăsa impresia unei gândiri împrăștiate, obositoare, dar cu scuzele de rigoare, vreau, sau îmi propun, să parcurg viața cuiva ajuns la peste 85 de ani când oboseala inerentă obligă la selecție, la sistematizarea firelor conducătoare, la coincidencizare.
Durerea părăsirii forțate a locurilor natale era doar în faza de preludiu. Când îi mulțumeam Lui Dumnezeu pentru reușita plecării, nu bănuiam că etapa a doua a calvarului, pribegia, se contura la orizont. În acel aprilie de neuitat ne găseam pe teritoriul României, al Regatului României. Cumva, ne întorceam în timp, în timpul pierdut al normalității, al anilor de dinainte de 1940. Tot în acea perioadă, fratele, debarasat de portretul lui Hitler, dezgustat de gesturile de ”prietenie” manifestate de aliații noștri germani, etalate în special odată cu degringolada retragerii, după un conflict direct cu o trupă germană, care i-a dat cu forța jos din vagoane pe militarii români, în retragere și ei, după ce a încasat un pat de pușcă după ceafă și a răspuns cu același gest, a rămas surprins că nemții nu au reacționat și nu l-au lichidat. Realitatea era că furia românilor nu putea fi ignorată. Totuși, garnitura de tren plină cu militarii nemți în retragere a pornit spre vest lăsându-i pe români gata de a porni spre casă pe jos, mestecând un gust amar. Greu a ajuns acasă, dar casa era în mâna sovieticilor. S-a strecurat, cu hainele schimbate, până dincolo de Prut, s-a ascuns în fundul unei grădini de pomi fructiferi, s-a hrănit cu ce nu ar fi mâncat niciodată și a așteptat instalarea armatei sovietice pe teritoriul României. Era în căutarea unui portret al lui Stalin, a trecut pe la noi prin Râmnicul Sărat, s-a predat autorităților care l-au absolvit de vina de a fi dezertor. Numai tata a știut cât a pătimit umblând după el pentru a-l ajuta, pentru a-l salva de Tribunalul Militar.
În drum spre Timișoara, în tren, s-a întâlnit cu logodnica, marea lui dragoste de la Ismail. Era logodită. Șocul a fost pe măsură. Îmbrățișări, lacrimi, despărțire. Orientare politică?! Din lac în puț! De la Hitler, la Stalin. A fost singurul domeniu în care nu ne-am înțeles. Și astăzi mă mir că nu ne-am bătut. Întâlnirea cu logodnica logodită l-a marcat mult. A urmat o femeie simplă, neinstruită dar înțeleaptă, foarte bună gospodină, care l-a înțeles cum nimeni altul, l-a îngrijit și doftoricit. Venise de pe front șubrezit. A înțeles dragostea lui pentru muzică, a prins gust pentru operă și concertele simfonice, s-a lăsat instruită din mers. Un lucru nu prea a-nțeles nimeni, efectele războiului pe care, la început, îl dorise cu tot sufletul, efecte care au lăsat urme adânci în sufletul și în trupul lui. Excelent înotător, fondist, ca majoritatea dunărenilor, îndrăgostit de tenis, un sport nu la îndemâna oricui la acea vreme. Se juca în alb imaculat, cu pantaloni lungi cu dungi întreținute ca pentru o serată, nu pentru un teren de sport. Partener de antrenament și prieten sufletist, l-a urmat pas cu pas la toate competițiile organizate de Ștasic, arbitru al eleganței pe terenurile de tenis. Foarte bun prieten cu scriitorul sportiv Ioan Chirilă, fostul Vaniușa Chirilov din Ismail, cu capul plin de nume si date din lumea sportului, o adevărată enciclopedie ambulantă. Și acum răsfoiesc cu plăcere cărțile scrise de Chirilă care fac trai bun cu cele primite în dar de la cel care domina lumea tenisului românesc, pe vremea lor, Gogu Viziru, de a cărui prietenie m-am bucurat. Acest frate meloman, mi-a arătat calea spre concertele simfonice. La Oradea, m-a dus, aveam cam 15 ani, la un concert la Catedrala Romano-Catolică. Am ascultat Simfonia a 8-a, Neterminata, a lui Schubert. A fost primul pas, dar am prins drag și nu m-am mai oprit. Dacă stau să-l analizez mai de aproape, a fost, ținând cont de firea și înclinațiile lui, o victimă a războiului care a ucis oameni nevinovați, dar a și lăsat victime ”colaterale”, cum se obișnuiește a se spune. Devenit Mircea din Dimitrie, la capriciul soției, omul cu schimbarea a luptat din răsputeri pentru promovarea noii sale orientări politice ca pentru a-l îngropa pe vechiul Dima, cu firea lui minunată, cu tot.
Dar să revin la ceea ce a urmat după aventura fugii cu neuitatul vapor cu zbaturi, România Mare. De la Tulcea am pornit-o cu trenul spre Călărași, locul de întâlnire cu tata, retras pe valurile Mării Negre, de la Odesa.
Prima oprire importantă a fost la Fetești, unde vagoanele cu călători au fost retrase pe liniile de așteptare. Noaptea, să nu uităm că eram în aprilie 1944, sirenele au dat alarma, dar cum se spune, cam târziu. Aviația americană care vizase centrele petrolifere și Bucureștiul, a reușit în câteva minute să schimbe peisajul unei gări liniștite într-o imagine de coșmar. Considerat nod de cale ferată, Feteștiul a fost tratat ca atare. Vagoane distruse, aruncate de pe liniile de cale ferătă, șinele, cândva paralele înfipte bine în pământ, s-au înălțat înspre cer luând forme geometrice demne de o grafică suprarealistă. După încetarea lansării bombelor, avioanele grele, s-au ridicat spre cer, înspre o direcție nedefinită, lăsând o liniște suspectă din care răzbăteau tot felul de gemete, de plânste înăbușite. În timpul exploziilor, vacarmul acoperise orice sunet. Acum aceste sunete suspecte, aflate în continuă deplasare, la clar de lună, aținteau privirile nedumeriților încă, asupra unor măgâldețe încovoiate de spate, târâte de urme de picioare, sfârtecate de schije. Se mișcau totuși, făcând pârtie printre cei, mai puțin norocoși, culcați la pământ, unii nemișcați, alții târându-se ca niște reptile în noapte. ”Am scăpat” era sintagma celor fericiți, scăpați cu viață. Printre ei și noi, implicați într-o complicitate la bucuria indecentă. În alte circumstanțe aș fi putut continua cu o situație anecdotică, acum, chiar și după atâția ani, trec direct la o relatare. În aceeași gară, la câteva linii de garare distanță, într-un tren militar, trecea prin aceleași stări de coșmar, tata. Oprit de alarmă, trenul miltar n-a mai continuat drumul spre Călărași, decât a doua zi, unde ne-am întâlnit, ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat plângând, am mers, la îndemnul mamei la biserică și, în genunchi, I-am mulțumit Lui Dumnezeu. Mama luase pentru a doua oară locul bunicii de la Ismail în dirijarea vieții spirituale a familiei. Șirul minunilor care ne-au permis să rămânem împreună își continua calea. Învățaserăm să sperăm în minuni, să ne bazăm pe ele.
La Călărași am primit prima lecție de ospitalitate reținută. ”Nu-i putem primi pe toți refugiații…habar nu avem de unde vin, cine sunt…” Am auzit așa ceva chiar de la prima noastră gazdă unde ne-am aciuat cu chirie. O cameră pentru toți, cu acces la bucătărie și libertate de acțiune, de relaxare, vreau să spun, într-o curte cu ceva livadă în spate. Tot pe acolo se afla și grupul sanitar constituit dintr-o cișmea și o cabină WC. N-a fost ușor, dar o scurtă ”vacanță” unde aerul curat al Dunării ne-a făcut să ne simțim mai aproape de casă, ne-am ”acomodat”. L-am urmat pe tata la Râmnicul Sărat, transferat cu unitatea. Un orășel de provincie îngrijit, cu instituții orășenești ținute în frâu de gospodari harnici și cu un Liceu cunoscut și recunoscut, ”Regele Ferdinand”, care pentru mine a jucat un rol deosebit. Proaspăt sosit, după un an pierdut la Ismail sub ocupația sovietică, am fost primit fără rezerve de noii colegi, de profesori și mai ales de fostul profesor de latină de la Liceul Sfântu Dumitru de acasă, de la noi! Popescu. O locuință veche dar încăpătoare, într-o curte generoasă urmată de o livadă cu pomi fructiferi, cam părăsită dar gata să primească dragostea unor oameni liniștiți, dar puși pe fapte. Peste drum era unitatea militară unde tata continua să mai poarte, încă, uniforma militară, cu un pistol Bereta de 9 mm la brâu. Știam că frontul se apropia și ne gândeam cu spaimă la viitorul apropiat. Și n-a durat mult. 23 august a grăbit lucrurile. Au sosit primele trupe sovietice, tineri cu figuri asiatice, gălăgioși, intrând fără jenă în curțile oamenilor, pretinzând să li se facă mâncare, plecând cu te miri ce. Erau în trecere urmând să coboare înspre Buzău. În urma lor au rămas militari mai spălăței, s-au instalat în ceva clădiri eliberate ”de bună voie” și și-au intrat în pâine cum s-ar spune.
Au început cu gradații din unitatea militară, i-au scos pe un loc viran, i-au înșiruit și cum eram aliați, i-au buzunărit, cum am spune astăzi. Au adunat pistoalele, au cerut ceasurile, au cerut țigările de prin buzunare și în final au smuls epoleții. A fost umilitor, mai ale că cel din fruntea lor purta pe guler gradul de colonel. I-au dus înapoi la unitatea militară, i-au ”consemnat” la locul de muncă și au fixat la intrare un punct de control militar, ”tocïka”, cum îi spuneau punctului. Acest ”loc de muncă” conținea, pe lângă o fabrică de confecții militare, o secție spitalicească, impusă de amplitudinea acțiunilor militare. Aceasta din urmă era considerată de familiile cu fete o mană cerească. Sub forma voluntariatului, fetele se încadrau ca personal sanitar auxiliar unde rămâneau 24 de ore din 24 pentru a scăpa de teama violatorilor din armata sovietică care atacau locuințele unde bănuiau, sau primeau informații că ar fi, femei tinere. Nu prea semăna c-am fi ”aliați”, dar frontul era la el acasă iar disciplina militară impusă cu prietenie era nu pentru ansamblul vieții sociale, ci pentru siguranța lor proprie. De ce?! Chiar dacă sporadic, mici incidente aveau loc, în care oameni exasperați rezolvau de unii singuri diferite situații de ”conflict” pedepsind pe loc, înăspreau și mai mult atitudinea față de localnici. Era o luptă inegală, dar totuși o luptă, care volens-nolens lăsa impresia unor acțiuni organizate de partizani. Nici vorbă! Erau doar izbucniri de revoltă, de orgoli, poate, ale unor tineri neîncadrați militar, nu se știe cum, dar liberi. Pe pereți întâlneai scris, cu litere de-o șchioapă, ”afară cu nemții, afară cu rușii! Trăiască Regele!” Te ungea la inimă, dar te și înfiora, mai ales că mulți localnici erau refugiați din Basarabia, încărcați cu amintiri defăimătoare pentru foștii și actualii aliați, colportori fideli ale unor fapte de netăgăduit.
Primeam multe vizite de militari sovietici, care nu deschideau poarta ci o dărâmau, cu căruțe pline cu ”trofee de război”, fructe, borcane cu conserve printre care dulcețurile ocupau un loc de frunte, găini cu picioarele legate și tot felul de obiecte de prin casele oamenilor. Ceasurile, de data aceasta nu de mânâ ci de perete, erau un trofeu foarte apreciat. Primeam des aceste vizite deoarece unii oameni grijulii îi îndrumau spre noi cu două vorbe învățate din mers, ”găvăreat po ruski”, adică, vorbesc rusește. Mama trebuia să pregătească masa, adică ciorbă și alte bunătăți din găinile aduse. Aveau băutură berechet și bomboane de ciocolată, de altfel bune, aduse de acasă, mai bine spus, primite pe front. Trebuia să ne așezăm cu toții la masa lor, adică mama, tata și eu. Fetele lucrau non stop la infirmeria de peste drum. Discuțiile deviau ușor pe teme politice, iar tata era cel vizat și provocat. Orice vorbă de-a lui era interpretată și acuzația cea mai gravă era ”tî eșcïo serâï”, sau pe limba noastră ”tu ești încă gri”, referire la ”albii” pe care îi vedeau peste tot. După o astfel de acuză, cel care era și cel mai băut, și-a scos automatul, l-a luat pe tata de braț și s-au îndreptat spre livadă. Un foc și liniște, după care, ca după un chef, au apărut amândoi, el sprijinindu-se de tata și râzând cu gura până la urechi, iar tata, livid, abia ținându-se pe picioare. La auzul împușcăturii eu am înghețat iar mama, a făcut de trei ori semnul crucii. Tata s-a prăbușit pe scaunul de lângă mine și a început să mă mângâie pe cap.
Au plecat fără să mai provoace vreun incident lăsând pe masă zeci de borcane cu dulcețuri și chiar și o sticlă cu vodcă pe care au așezat-o în fața tatii. Cel mai tânăr a luat mâna mamei și a sărutat-o mulțumindu-i pentru ciorbă. ”Numai bunica făcea așa ciorbă bună…”
Acest gen de vizite au continuat, cu același ritual dar fără provocări. Erau flămânzi și toți se refereau la cele lăsate acasă.
Toamna Liceul Ferdinand și-a reluat activitatea. A fost un an tensionat, orașul întreg era în fierbere. O speranță licărea în privirile oamenilor. Toți sperau că odată cu înaintarea frontului, trupele sovietice se vor retrage din oraș. N-a fost așa. Acolo unde ajungeau își fixau un comandament și trupe de siguranță, ca să nu le spun de ocupație. Spitalele erau supraaglomerate cu răniții celor două armate ”aliate”. Cuvintele cele mai curent auzite erau ”Doamne!” și ”Boje moï!” În rest vaiete într-un fel de esperanto.
Iarna am reușit să mă încadrez în cerințele noului meu liceu, iar prin aprilie 1945, ca s-o fac și eu pe grozavul și să mă încadrez și în spiritul noilor colegi, am participat, conform obiceiului locului, la o primă baie în apele, ca vai de ele, ale Râmnicului. Răceală, temperatură de 39 – 40 de grade, dus la spitalul militar și un diagnostic drastic: tifos exantematic!?…Era la modă, cam în toată Țara. Habar n-am ce mi-au dat dar știu că după o injecție intramusculară m-am ales cu o infecție zdravănă. Incizie, ca pe front, și o cicatrice pe care o mai păstrez și acum pă fesă. Un medic mai bătrâior, a dat din cap a neîncredere, m-a dus la radioscopie și a întrerupt tratamentul aplicat tifosului. ”Domnilor, băiatul ăsta are o dublă pleurezie”. Și de la asta am rămas cu amintirea unui aspect dubios al plămânilor – noduli calcifiați, aspect care a atras adevărate interogatorii la radioscopiile de rutină. A fost o primăvară fierbinte dar am terminat clasa cu premiul III, bun pentru un basarabean pripășit. Ca să fac un lob spre viitor, recunosc că a fost și ultimul premiu cu care am mai fost onorat în viața mea de elev.
Demobilizarea tatălui a ridicat o nouă problemă. Încotro?! Fiind fost salariat al Episcopiilor Ismailului și Cetății Albe, civil, nu popă cum îl considerau kgb-iștii din Ismail din timpul ocupației, șef serviciu arhive, a primit de la ministerul cultelor, sau cum s-o fi numit atunci, repartiție într-un orășel mic, dar extrem de cald, Beiuș, renumit pentru Liceul Teoretic Confesional al Greco-catolicilor. O atmosferă plăcută, un amestec de oraș și sat, sau poate invers, curat, cu o piață extraordinară, cu produse lactate nemaiîntâlnite de atunci, cu zarzavaturi extrem de atrăgătoare, cu oameni curtenitori, adevărați comercianți, piață din care n-aveai cum să pleci cu mâna goală. După lecțiile primite la Râmnic, Beiușul era ca o oază de liniște în care nu se aciuaseră, încă, soldații sovietici. Eram, așa cum am și dorit, departe de Basarabia, departe de urmăritorii noștri. Știam că eram urmăriți de comisiile mixte sovieto-române în care sovieticii erau în civil, spre deosebire de românii noștri care aveau în componență și un milițian sadea. Aici eram absolviți de acea teamă bolnăvicioasă de repatriere. Ghinionul a fost cu serviciul. Parohia ortodoxă nu putea, și nici nu avea cum să ofere un post echivalent cu cel lăsat acasă. Nici locuință nu a fost simplu să găsim. Pentru început ceva modest, într-o căsuță părăsită, pe o coamă de deal, la marginea orașului. Inconfort, dar liniște, printre vecini săraci dar gospodari, gata oricând să ofere un ajutor. Un telefon la Episcopia din Oradea s-a soldat cu o ofertă nesperată – post pe post – cu promisiunea unei intervenții pentru o locuință. Tata a plecat singur în recunoaștere, cum era și normal. Nu puteam coborî în gara Oradea, cu tot calabalâcul, fără o țintă precisă. După două zile tata s-a întors, cu o mină pozitivă. Fusese primit de secretarul episcopului, minunatul preot Dărăban, introdus la Sfinția Sa și într-o atmosferă caldă rugat să-și spună păsul. Știau de unde am scăpat, Episcopul Nicolae Popoviciu cunoscuse Sudul Basarabiei în tinerețe, era la curent cu manevrele de recuperare a fugarilor basarabeni, știa de comisiile mixte. Postul oferit era echivalent cu cel avut la Episcopia Ismailului și a Cetății Albe, și, în afara oricăror așteptări, un apartament, provizoriu, în incinta ”Cetății Episcopale”. Am spus ”provizoriu”, pentru a depăși o perioadă agitată a comisiilor de recuperare, urmând a se face intervențiile necesare la Sfatul Popular pentru noul salariat al Episcopiei. Totul suna a mare ușurare pentru părinți. Am pomenit de ”Cetatea Episcopală”, în limbajul curent al străzii ”Palatul Episcopal”, o mândrie a orașului. Operă a renumitului arhitect ungur Rimanóczy Kálmán jun. din anul 1905, a fost cumpărată în 1921 de Biserica Ortodoxă. Privită din stradă, clădirea se impune prin frumusețea ei complexă, întrunind elemente gotice discrete cu adevărate ornamentări baroce. Totul este deosebit și, ca o atestare a dreptului de a se considera ”Cetate” , o poartă enormă, monumentală, cald arcuită, încastrată în zidurile impunătoare, oprind orice privire care ar dori să pășească în intimitatea edificiului. Și astăzi, după atâta amar de vreme, mă felicit pentru norocul de a fi locuit în incinta acestui monument arhitectonic, de a fi fost protejat de statutul său, încă în vigoare la acea dată, de cetate inexpugnabilă. Două au fost minusurile care au tulburat liniștea dăruită de cel care, a căzut și el mai târziu, victima sistemului comunist în devenire și în Țara noastră.
Primul minus, care a atentat la libertatea noastră a fost vizita impusă a unei comisii mixte. A trebuit s-o primească dar cu amendamentul ferm, ”La mine în birou”. Încă își mai permitea Sfinția Sa, să forțeze nota, cunoscută fiind autoritatea de care se bucura în cadrul Sinodului. După motivarea de rigoare a misiunii, comisarul sovietic, într-o cursivă limbă română, în care a prezentat interesul statului prieten în procesul de recuperare a ”victimelor războiului”, s-a adresat tatălui meu cu apelativul Daniil Stepanovici. Oferta era simplă, pentru naivi chiar ademenitoare – întoarcerea în casa din Ismail, acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și o primă importantă pentru cheltuieli de reinstalare. Refuzul primit, din capul locului, l-a pus pe Sfinția Sa să considere discuțiile încheiate și să se ridice în picioare. Au plecat fâstâcindu-se cumva, dar au lăsat în urmă un avertisment, tulburând liniștea dăruită cu atâta generozitate.
Cel de al doilea minus a venit din sânul familiei. Dorința alor mei era, firesc, reunirea familiei împrăștiate. Sora mai mare, Val, era aranjată la Râmnicul Vâlcea la o prietenă din Ismail și nu ridica practic îngrijorare. Dima, mai bine zis Mircea, angajat în Banat, la CFR Timișoara, făcând zilnic naveta de la Biled, a poposit într-una din zile la Oradea. Totul a mers bine până când a fost abordat și un subiect cu iz politic. Vehemența cu care a atacat etalând noile sale concepții despre refugiu și mai ales despre ocupația sovietică, a stârnit nu numai discuții contradictorii cu părinții, în special cu tata, mama fiind mamă și deci mai conciliatoare, dar a provocat o furtună plină de injurii, de amenințări. Tata părea dărâmat, mama neputincioasă. Tulburat, mi-am spus: cum s-a dus pe front și cum s-a întors! Am luat inima în dinți, l-am luat la braț și i-am spus să plece și să nu se mai întoarcă.
Pentru a doua oară de la părăsirea Ismailului, după eșecul încercării de reunire a familiei, cu gândul la neuitatul unchi Alex, am spus cu voce sintagma lui înțeleaptă, ”N-a fost să fie!…”, și a ținut cam mult…
Daris Basarab alias Boris David
Foto: Elena David, mama autorului
~ va urma ~
