Cuvânt și iubire

Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.

Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu exista decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate să transfigure acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă nu ar fi intuiţia eternităţii care să le dea o altă valoare şi o altă tărie.

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii ei să creeze, să continue a rămâne vii şi fertili. Dar ce este această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.

Cei mai glorioşi “naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi “naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţara şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia.

Orice se poate întampla cu Italia acum; poate să fie înfrantă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă din istorie nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Aligheri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întampla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare. […]

*fragment de Mircea Eliade, revista “Vremea”, an VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935.

Autor: Mircea Eliade

Sursa: Foaie Nationala

<<Când întâlnim poetul în forme surprinzătoare și inedite, rămânem fascinați de calea proprie, pe care și-o construiește spre înfloritul sărut în care vrea să pătrundă „și-n raiul său, între pâmânt şi apă, mărturisindu-se“ cu har într-o poezie purificată și eliberată, o poezie „a binelui din bine, proaspătă ca roua pe frunze primăvara“ – iubirea iubire, cu care s-ar contopi, îndurând veșnicii, „tăcând într-un chip în murmur descântec de tainice noime și-al dorului dor tânguit…“, înscriind imagini de o sinceritate care îi oferă poeziei reușita.

A-l citi pe Ovidiu Vasile înseamnă să părăsești aleea îngustă a lumii, pentru a te trezi în „IUBIRIA“, dăruindu-i fiecare vers cu generozitate, reîntregind-o din „jumătăți de sfere“, visând mereu „să evadeze din trupuri ca văile din matcă, să-nchidem apoi ochii, privirile să tacă, iar gura ta să aibă acelaşi gust de miere. Să ne trăim iubirea murind câte o clipă, din moartea ca o viaţă care se poate da, în timp ce nu mai bate a timpului aripă, iar celălalt să moară trăind în clipa ta“, în ritmul inimii „ca lanul grâului când i se naște spicul“ – simbolul abundenței și al bogăției – un dar al cerului, având origine divină aceste poeme, cu valori estetice, atingând „munți de piatră, iar steaua lui cerându-i lumii voie să răsară“.

Un „Sărut înflorit“ matur, sensibil, scris cu har, un cântec împărtășit, smuls din miezul vieții, din miezul iubirii, întru revărsare umană, influențat de propriile trăiri și experiențe – „rațiuni pure, urme de răsărit, realități ascunse, jocurile foamei, glasul tăcerii în preajma îngerului, precum magii după stea dalbe flori în calea ta“.

Iar eu, în preajma prietenilor, dar mai ales alături de mentorul distins al Artei conversației, omul minunat care susține și promovează tinerii din toate colțurile țării, cu exemplară modestie și distincție, un Maestru spiritual, spre binele nostru superior, Doamna Ileana Vulpescu.>>

,,Eu aş numi poezia lui Ovidiu Vasile baie de lirism. I-aş fi spus volumului simplu: Iubire, fiind el o expresie a universalităţii acestei văpăi care-l înfrumuseţează nu doar pe om, ci toate făpturile pămînteşti. Darul suprem făcut de Dumnezeu fiinţelor sale. E limpede că poetul ignoră toate módele, convins că poezia e un fluviu fără sfîrşit, ducînd în apele sale chintesenţa frumosului din suflete. Nu poţi să nu remarci vigoarea sentimentului, legănat de ritm, pudoarea exprimării, prin cele mai sugestive şi mai potrivite cuvinte, alese de un bun cunoscător al limbii române, care-ţi solicită şi mintea şi sufletul. “Şi-n raiul tău, între pămînt şi apă,/ Mărturisindu-te voi recunoaşte,- Voi implora să-mi sape-n cer o groapă,/ La tine să cobor pentru-a renaşte. ” Asemenea poezie te-nvăluie, te desprinde din cercul nostru “strimt”, îţi mîngîie sufletul cu fineţea şi cu simplitatea, simplitate aleasă a exprimării. Am acceptat ca licenţă poetică unele dezacorduri din cauza ritmului. Cititorul sper să-nţeleagă legătura cu Eminescu.
Cum nu sînt critic literar, care va avea de spus mult mai mult şi mai competent decît părerea unui simplu iubitor de poezie, eu pot spune doar că Sărutul înflorit al lui Ovidiu Vasile mi-a dăruit ceasuri de linişte şi de-ncîntare, aş zice – de suflet uşor, pentru care-i mulţumesc. La fel îi mulţumesc pentru delicata dedicaţie pe care mi-o închină.”

Scânteiere

Iubeşte-te femeie precum scânteia stinsă
A focului văpaie din dreapta Maicii-Sfinte
Şi dă-i minunea lumii cea de Cuvânt aprinsă
Într-un cuvânt de taină dincolo de cuvinte

Apropie-te umbră o clipă de lumină
Măreşte-te ca Sara topită-n veselie
Şi pleoapele închise le-apune pe retină
În calea mântuirii şi-n viaţă prin vecie

Zbate-ţi femeie-înger aripile de floare
Ca fluture al zilei în noaptea de mătase
Aruncă-n flăcări dorul ce-n inimă te doare
Şi strânge-mă Curată în braţele frumoase

Iubeşte şi exprimă-ţi imploziile minţii
În dragoste curată urmează legea firii
Pe calea ce-o urmează în rugăciune sfinţii
Eliberează-ţi Eva din lanţul amintirii

Iubeşte-te regină a robilor iubirii
Sublimă întrupare de dumnezei şi draci
Şi tulbură-te-n voie de voia împlinirii
Fii însăţi tu femeie prin tot ceea ce faci

Ovidiu Vasile – Cluj-Napoca, 5 dec. 2014

,,România azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai România, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlată de ele însele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Românie liberă pentru că guvernul României este condus de marile puteri care stau ascunse în spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internaţionale. Democraţia nu există în rea¬litate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impresia că suntem liberi. Realitatea este doar în mâinile Comite¬tului Central care dirijează toată viaţa popoarelor. Este o evidentă înăbuşire a voinţei popoarelor şi o tendinţă evidentă de amestecare a neamurilor, ca oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creaţie a lui Dumnezeu. …Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.
Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită. De aceea se şi introduc fel şi fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menţine şi accentua dezbinarea. Toţi au nevoie să fure bunurile şi pământurile României bogate. Şi unii şi alţii au interes să folosească ţara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpaţii aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susţinere din partea marilor puteri. Dar toată această situaţie şi obişnuinţă în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistenţa şi bogăţia ţării.
Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră.Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe fraţii noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale ţării noastre, aşa cum frumos vestesc tradiţiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în braţele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului.

Azi voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit şi manipulat în interesele lor meschine. Decât să cheltui atâţia bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o şcoală, un spital din acei bani risipiţi. Ei fac campanii, promisiuni şi alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleşi ar trebui traşi la răspundere pentru ceea ce au făcut în oraşul sau satul unde guvernează fiecare. Dar aşa, dacă nimeni nu îi verifică şi ştiu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură şi trage fiecare pentru interesul lui personal. Ţara aceasta este guvernată nu după nevoile şi greutăţile poporului, ci după bunul plac al şefului.

Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea poporului. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa şi băncile internaţionale. Azi românul simplu nădăjduieşte în această Europă fals democratică.

Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.”

(Fragmente preluate din interviurile Părintelui Justin din Revista Atitudini)

Foto: “Precum în cer, așa și pe pământ” – Cristina Nichitus Roncea

De la Ziua Naţională, România a intrat în ultima lună a lui 2014 fără buget pe anul viitor, cu un cîrnat de 63 de kilometri şi 51 de tone înscris în Cartea recordurilor, cu aceiaşi lacomi şi şmecheri la vîrf, cu un preşedinte care intră la apă şi un nou preşedinte la bord, aflat în preludiul promisiunilor, deocamdată, cu milioane de beculeţe aprinse pe străzi (a căror strălucire îi va arde tot pe români la nota de plată) şi cu un batalion de politicieni-bişniţari în concediu la „mititica”, pentru că aceştia nu s-au urcat pe tapalige ca să mîngîie România pe creştet. N-au venit ca să planteze flori în Primăverii, nici să împodobească brazii de sărbători în Capitală, ci să-l ia pe Moş Crăciun acasă cu sanie cu tot. Pentru toţi demagogii şi hoţii sub acoperire ai Puterii viaţa în România este o continuă sindrofie, de un sfert de veac. În mintea lor Ţara este o femeie suplă şi eficientă, adică o femeie la cură de slăbire, fără cheltuieli prea mari cu hrana şi cu întreţinerea. Pentru că nimic n-are voie să se mai mişte în Ţară fără F.M.I., în 2015 cuvintele cheie vor fi: creşteri, scumpiri, reduceri. Creşteri la taxe şi impozite, scumpiri la hrana cea de toate zilele, la gaze şi energie electrică. În capitală, şoferii şi transportatorii protestează din 2 decembrie pentru cel mai urît coşmar al lor: creşterea poliţei R.C.A., acuzînd A.S.F. că introduce şi măreşte taxe ca să-şi întreţină existenţă şi să favorizeze companiile de asigurări şi clauzele lor abuzive.

Se impune reducerea aparatului birocratic al puterii de stat, al puterii politice, la nivel naţional şi în teritorii

Apoi vorbim de reduceri ale nivelului de trai, cu toate că cea mai indicată ar fi reducerea termenilor asemenea din sînul Puterii – reducerea  licenţiaţilor în hoţie, dar şi reducerea aparatului birocratic al puterii de stat, al puterii politice, la nivel naţional şi în teritorii. Birourile administraţiilor publice sînt înţesate cu foste gospodine durdulii de cartier, adică aşa, cu „şcoale” medii, ale căror parteneri de viaţă „trudesc” pe la partidele politice în aceste vremuri vitrege pentru popor! Cînd faci politică de dreapta, de stînga sau de care o mai fi ea, e musai să-ţi protejezi familia, aşa scrie la Constituţia lor. Parafrazînd pe Ştefan Vodă, „România nu mai e a noastră, ci a străinilor şi pungaşilor de la guvernare, cărora şi urmaşii urmaşilor noştri” le vor plăti împrumuturile externe, făcute nu pentru dezvoltare Ţării, ci pentru îmbogăţire lor.

Românii nu mai trebuie să stea la cozile sărăciei ca în statele lumii a treia

După atîţia tătuci democraţi am rămas în urmă cu o jumătate de veac faţă de ţările Europei. În 2015, politicienii aceştia corupţi, prăfuiţi şi cu morala ruptă în coate, care vor să facă istorie în mod uşuratic şi imprudent, vor scoate România la tablă tot nepregătită. Poporul e sătul de discursuri şi sărăcie, de pseudo-reţete şi soluţii pe hîrtie, de pseudo-diagnostice economice şi sociale, de tichetele pentru făină, zahăr şi biscuiţi de la U.E., de cozile umilitoare la cîrnatul cu fasole de Ziua Naţională a României. Aceste pomeni trebuie să se sfîrşească! Românii nu mai trebuie să stea la cozile sărăciei ca în statele lumii a treia, aşteptînd camioanele cu hrană ale Crucii Roşii. „Dă, Doamne, prieteni credincioşi Ţării şi Neamului”, spunea Nicolae Iorga, iar pe duşmanii ei, orbeşte-i şi ia-le înţelegerea!” Libertatea capitalistă  s-a dovedit a fi cea mai palidă consolare oferită poporului român. Aşa-zisa elită financiară şi politică şi-a sporit averea numai din speculaţii şi fraude apărate de lege, subjugîndu-i pe cei mulţi şi slabi. Prin baronii, mogulii, talibanii şi papagalii cu „succesuri”, România a fost transformată într-o  colonie de reţele mafiote, bănci, moluri, marcheturi şi farmacii, la cheremul primului evazionist.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

“Doamna Aspazia Oţel Petrescu s-a născut în 9 decembrie 1923, în Cotul Ostriţei, nu departe de Cernăuţi. După ce termină cursurile şcolii primare, în Fântânele, tânăra Aspazia se înscrie la un liceu din localitatea Bălţi. După numai un trimestru însă, se îmbolnăveşte şi se întoarce acasă. Între 1936-1940, urmează cursurile liceului ortodox de fete Elena Doamna, din Cernăuţi.

Din cauza frământărilor politice şi sociale, îşi întrerupe în mai multe rânduri studiile. În 18 martie 1944, împreună cu familia, Aspazia se refugiază în ţară, la Orăştie, unde îşi reia studiile. Între 1944-1948, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie ale Universităţii din Cluj. Aici îl are profesor, între alţii, pe Lucian Blaga, fiind una din cele mai apreciate studente ale sale.

Între 1946-1948, Aspazia lucrează ca dactilografă, în cadrul Centrului de Studii Transilvane, aflat pe atunci sub conducerea academicianului Silviu Dragomir. În data de 9 iulie 1948, cu numai câteva zile înaintea susţinerii ultimelor examene, studenta Aspazia Oţel Petrescu este arestată de securişti, pentru activitate contra siguranţei statului, prin apartenenţa sa la Mişcarea Legionarăşi la FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească). Este condamnată la zece ani de temniţă grea, în închisorile din Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc.

În 1958, cu puţin înainte de a fi eliberată, Aspazia Oţel Petrescu primeşte o nouă condamnare, de încă patru ani. Astfel, între 1958-1962, va trece din nou prin închisorile comuniste din Mislea, Jilava, Botoşani şi Arad. După eliberare, se stabileşte în oraşul Roman (Neamţ).

După 1989, mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu e mereu prezentă la comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, în media şi viaţa literară. Alături de alte femei implicate în recuperarea memoriei celor care au suferit în puşcăriile comuniste, Aspazia este organizatoarea Paraclisului de la închisoarea Mislea, fostă mănăstire ortodoxă de maici. Paraclisul, sfinţit în ziua de 12 noiembrie 1994, este locul cel mai de seamă unde sunt pomenite tinerele şi femeile care au pătimit în închisorile comuniste.

Parte din acest cumplit urcuş spre Înviere, Aspazia Oţel Petrescu a consemnat-o în volumele: Strigat-am către Tine, Doamne…, Cu Hristos în celulă, Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului, Adusu-mi-am aminte, A fost odată etc.”, după cum consemnează portalul dedicat Părintelui Arsenie Boca, înainte de a-i prezenta mărturia despre Sfântul Ardealului, la care mărturisitoarea noastră s-a şi spovedit.”

Publicăm mai jos, la aniversară, un interviu realizat de Raluca Tănăseanu pentru revista Familia Ortodoxă:

Sursa:  http://www.marturisitorii.ro/…/la-multi-ani-martirei-aspaz…/

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Numeroase publicaţii au înghiţit şi prezentat pe nemestecate „Lista lui Dughin” evidenţiată de către „contributorii” fiului lui Leon Tismeniţki – fost agent sovietic şi veteran al războiului civil din Spania din anii ’30 şi care, pentru slujirea regimului comunist, a primit ca recompensă gradul de general. La rândul său, Tismeniţki jr., a fost un răsfăţat al regimului comunist, dar, în anul 1980, după publicarea unei cărţi despre neo-marxism, odrasla agentului sovietic s-a „plictisit subit” de comunism şi a luat drumul Vestului. Gurile rele vorbesc despre o înfiltrare, ca agent al Securităţii în mediile intelectuale occidentale[1]. Nu poate fi ignorat faptul că Tismeniţki jr. a fost şi răsfăţatulunor guverne postdecembriste, care l-au cocoţat tocmai în postura lupului paznic la oi. Desigur, revista „22” şi garnitura G.D.S. nu putea să nu ţină isonul opiniei juniorului despre lista în discuţie. „Prietenii ştiu de ce!”. În post-scriptumul unui articol, Tismeniţki jr. menţionează cu mesaj subliminal tendenţios: „Cartea lui Dughin «Bazele geopoliticii» a apărut în româneşte cu o postfaţă semnată de sociologul protocronist Ilie Bădescu, profesor la Universitatea din Bucureşti”.[2]

Pentru corecta informare a cititorilor, precizăm că lista lui Dughin cuprinde mari personalități din diverse regiuni ale lumii, pe care geopoliticianul rus le consideră reprezentative pentru diversele curente de gândire și orientări politice la scara lumii. Ei se distribuie pe toate continentele. Nu știm cu câți dintre aceștia se va fi întâlnit efectiv. Cei ce-au publicat „lista românească” nu fac nici o mențiune asupra acestui fapt și deci asupra unui alt posibil substrat al unei asemenea liste. Considerăm că este utilă publicarea numelor din România, apărute pe „Lista lui Dughin”:

– Ion Iliescu, fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat aflat in opoziţie cu regimul pro-american al preşedintelui Băsescu.

– Adrian Năstase, fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.

– Dan Zamfirescu, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.

Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din România.

– Momcilo Luburici, Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)

– Doru Tompea, Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)

– Diana Câmpan, purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)

– Călin Mihăescu, conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».

– Ion Gurgu, conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).

– Victor Roncea, jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize (pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).

– Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri activenews.ro

– Vasile Ernu, editor al portalului de analize criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)

– Ioan Valentin Istrati, preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului doxologia.ro

– George Bara, jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/

– Vasile Simileanu, geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”

– Aurelian Anghel, sociolog, are poziţii conservatoare

– Marius Văcărelu, om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);

– Ion Coja, profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.

– Dan Puric, actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.

– Mihai Andrei Aldea, preot ortodox, conservator, anti-globalizare.

– Mircea Dogaru, colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

– Ovidiu Hurduzeu, Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.

– Bogdan Stanciu, conduce Asociaţia anti-avort „Provita.”

– Radu Bogdan Herzog, politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului „Vocea Rusiei”.

În continuare, considerăm prioritar să oferim cititorilor – pentru început – comentariul prof. univ. dr. Ilie Bădescu referitor la această listă. În episoadele următoare vom prezenta postfaţa sociologului român la lucrarea filosofului rus Aleksandr Dughin „Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei”, care poate fi considerată drept cea mai importanta analiză scrisa în ultimele două decenii despre trecutul, prezentul şi perspectiva Rusiei. Mulţumim domnului profesor univ. dr. Ilie Bădescu pentru amabilitatea acordului de publicarea în revista ART-EMIS a remarcabilei analize-postfaţă a domniei sale la lucrarea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, precum şi a comentariul asupra listei. (Ion Măldărescu)

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu despre „lista conspirativă” a lui A Dughin și (începând cu viitoarea ediţie a revistei) despre cartea geopoliticianului rus

Lista este o dovadă tocmai pe dos. Un grup conspirativ are câteva trăsături: nucleu ideologic, convingeri comune, apartenenţă la o grupare ocultă etc. Or, lista este extrem de eterogenă, sunt persoane cu poziţii ideologice absolut diferite, cu profiluri profesionale diverse, cu atitudini mai degrabă anti sau neutre faţă de politica Moscovei etc. În al treilea rând, întâlnirile, după ştiinţa mea, au avut de regulă caracter public. Iar dacă au fost întâlniri personale, mai apoi au fost aduse la cunoaşterea publicului. Întâlnirea mea cu Dughin, de pildă, a fost una publică, nu privată. Explicaţia posibilă a întâlnirilor lui Dughin (şi lista reală cuprinde şi personalităţi din mediul internaţional, precum Suleiman Demirel, de pildă etc.) derivă din specificul metodei geopolitice. Geopolitica este ştiinţa actorilor şi gânditorilor geopolitici. Un specialist al domeniului are nevoie de dialog, confruntare, cunoaşterea poziţiilor, verificarea vectorilor şi a intensităţilor etc. Faptul că Dughin s-a întâlnit cu oameni de stat, cu exponenţi ai unor curente politice şi ideologice diverse, cu geopoliticieni, cu sociologi etc., arată că el chiar este un geopolitician serios, că ştie ce vrea şi că vrea să ştie. Reacţia de la noi este o dovadă fie că nu ştim ce vrem, fie că nu vrem să ştim ceva în chip riguros. Iar chestiunea cu „lista conspirativă” este comică spre grotesc şi oricum atestă destulă mediocritate în subtext.

Intâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică.

Eu am semnat postfaţa la cartea lui, „Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei”, şi interesul său pentru o astfel de întâlnire era firesc. Eu interferasem cu preocupările lui, cu studiile lui şi, în plus, exprimasem un punct de vedere diferit şi chiar opus propriului său punct de vedere. La rândul meu, era firesc, în calitatea mea de cercetător al domeniului, să ştiu cum gândeşte pe viu specialistul rus. Mai apoi, nu cred că trebuie să aderăm la acele bizare tendinţe neocominterniste, de esenţă bolşevică pură, de a reinventa cenzura, delictul de opinie, prohibiţia ideologică. Cum să îţi închipui că dacă te-ai văzut, într-un cadru public (şi chiar privat), cu un profesor de geopolitică de la Universitatea de Stat din Moscova ai furnizat dovada că eşti promotor al altei ideologii şi al altui câmp de interese decât ale poporului tău? Dar gândirea ta, studiile tale, cărţile tale, opiniile tale, exprimate în chip răspicat, nu contează? Eu sunt mereu uimit să constat că, după 1989, sunt trecut, cu o anume periodicitate, printre criptocomunişti, când tatăl meu şi fratele meu au fost deţinuţi politici, iar copilăria mea a stat sub teroarea închisorilor comuniste, a deportării, a etichetei de chiaburi şi „duşmani ai ordinii sociale”, cum eram etichetaţi pe vremea aceea, o etichetă pentru care se intra în puşcărie. Nu cred că cei ce susţin asemenea aberaţii nu ştiu că în 1990 eu am creat Asociaţia pentru Studiul Rezistenţei Anticomuniste a Ligii Studenţilor (ASTRALIS), iar, mai apoi, am editat, sub coordonare, Enciclopedia valorilor reprimate, o lucrare de 1.000 de pagini, şi am continuat să scriu pe tema aceasta în toate lucrările mele de geopolitică! În studiul din postfaţa cărţii prof. Dughin am examinat critic poziţia sa în principalele chestiuni sensibile (precum ideea sa despre imperiu, perspectiva multipolarismului, ideea dualismului geopolitic, poziţia sa faţă de România ca stat national întregit etc. etc.). În interviul pe care l-am acordat colegului său de la Moscova, prof. Bovdunov, am reafirmat punctul meu de vedere de pe o cu totul altă poziţie decât aceea a profesorului rus. Mai apoi, doresc să repet cât mai apăsat că întâlnirea mea cu prof. Dughin n-a fost una personală, privată, ci una publică, fiindcă au fost acolo profesori, sociologi, jurnalişti, istorici, ambasadori etc. Prin urmare, a fost o întâlnire publică, nu privată. Aşadar, care este chestiunea? Vă daţi seama unde suntem împinşi, în ce climat de mediocritate nedemnă?

Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test care va confirma abilitatea intelectualului român de a evita asemenea zone joase.

Este evident că motivele de substrat ale speculatorilor acestei liste (în care sunt publicate nume de-a valma, fără legături semnificative între ele dincolo de rama listei) nu sunt nici pe de parte în serviciul României. Aş înclina să cred că lucrurile stau chiar pe dos, ca să nu mai spun că cei ce fac tevatură în jurul ei năzuiesc (în van, evident) să construiască o imagine falsă asupra României intelectuale. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în subsidiar, în chip eristic, evident, se sugerează că frontiera românească a U.E. este atât de confuză încât ar fi nevoie de alte minţi decât cele româneşti pentru gestionarea chestiunilor intelectuale şi ideologice ale unei asemenea frontiere. De modul în care ne vom feri de asemenea imondicii depinde, într-un fel, chiar deznodământul la unele chestiuni mai serioase. Mediul intelectual de la noi a fost adus în faţa unui test, destul de penibil, dar totuşi un test. Modul în care se va regla o asemenea chestiune va confirma abilitatea intelectualului român (a jurnalistului, în primul rând) de a evita asemenea zone joase. Nu ştiu ce va fi, în final, dar nu pot să uit şi să evoc traumatismul politic din vremea copilăriei mele când eu tremuram într-un sat din Munţii Banatului în vreme ce unii dintre campionii „listelor conspirative” şi pretendenţi la poziţia de paznici de poartă ai Occidentulu se lăfăiau pe sofalele cominterniste din cartierele nomenclaturii. Ca operaţie intelectuală, această aşa-numită „listă conspirativă” este cu totul mediocră şi sunt convins că nimeni serios din mediile instituţionale şi din media românească nu va cădea într-o asemenea capcană. Oricum, celor interesaţi de poziţia mea în chestiunile geopolitice abordate în cartea sa de către prof. Dughin le recomand postfaţa mea la ediţia românească a cărţii. Iar pentru vreo opinie serioasă le recomand să uite că la geopolitică şi la fotbal se pricepe oricine. Pentru că nu este deloc adevărat şi nici de vreun folos cât de mic. Ba, din contră, este pentru toţi cu totul dăunător. Chiar şi pentru autorii acestei diversiuni mediocre.

„Nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei…

Ca să nu cădem şi noi victime vrajei conspiraţioniste, voi preciza că înclin totuşi spre ipoteza că lucrătura „listei conspirative” izvorăşte din mentalitatea celebrului personaj al lui Caragiale care se întreba retoric: „Şi ce-o să zică Europa?”. Iată de unde emană conspirativitatea listei: de la „nişte unii” care se dau însemnaţi pe malurile Dâmboviţei şi se aud strigaţi să apere, chipurile, N.A.T.O. şi Uniunea Europeană. Efectul de comedie bufă sporeşte când te gândeşti că vajnicii deconspiratori cred că-i fac atenţi pe responsabilii intelligence-ului marii metropole, culmea, asupra unora dintre cei ce-au făcut din integrarea noastră ca stat în cele două structuri proiectul vieţii lor politice şi diplomatice. Dacă nu m-ar vizita mai vechea mea amintire difuză din copilărie mai c-aş râde în hohote.

 – Va urma –

———

[1] Documente despre această acţiune pot fi găsite în arhivele secţiei internaţionale a P.C.R.

[2] http://www.contributors.ro/global-europa/putinism-dughinism-si-pseudo-conservatorism-chipurile-national-bolsevismului/

Sursa: Revista ART – EMIS

În România se scot de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase.

„Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat”, afirma într-un recent interviu „istoricul” Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele nou ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie. Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării? Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi „germanofili” au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru «statul Iohannis» cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.

Ne-am transformat de bună voie într-o colonie.

Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român”i s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care se străduie să explice cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, în efortul de a-l educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l. Exponenţii „germanofili”conjuncturali din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al XIX-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionalist-primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării (României – n.r.)

Auto-flagelarea şi umilinţa în faţa elementelor străine.

Cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa în faţa elementelor străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.

Procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor Neamului.

De un secol şi jumătate (excepţie, unele perioade – n.r.) am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală ai duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.

Ec. dr. Radu Golban

Sursa: Revista ART – EMIS