Artur Silvestri: Instinctiv, ori de câte ori mă aflu într-un spaţiu geografic nou, paşii mă poartă spre drumuri pietruite sau asfaltate, dar întotdeauna pline de colbul unor întâmplări deosebite. Atunci simt cum o piatră, o uşă, o fereastră încadrată întrucâtva „altfel“ îmi vorbesc despre prezentul şi viitorul acelei lumi care mi se destăinuie, tainic, prin ceea ce astăzi, prozaic, denumim, habitat“ ori, spus altfel, „spaţiu de locuire“. El se leagă întotdeauna de „noi“. Fiindcă poate părea ciudat unora, dar eu cred că ne naştem exact în acel loc care ne iubeşte, iar trecerea noastră prin viaţă ţine de această chemare şoptită a „pietrei“. Niciodată nu am fost eu cea care a ales o casă de locuit sau un spaţiu de lucru, ci acel spaţiu m-a atras spre o pasiune sau alta, pe care am numit-o fie profesie, fie soţ, fie „cetate“.
Cu dl. Artur Silvestri am avut mai multe convorbiri de-a lungul anilor, poate cele mai multe destinate unui „folos public“ din cele purtate cu scriitori, cărturari sau artişti. Una dintre cele mai interesante a avut loc la puţin timp după ce, la sfârşitul lunii septembrie, s-au acordat Premiile Patrimoniului Românesc, cu prilejul unei reuniuni deosebite.
Întemeietorul acestor premii (o „floare de aur“ la butoniera celor mai merituoşi cărturari români) mi-a vorbit despre ele dar mai ales despre „soarta noastră în istorie“, preocuparea sa de căpătâi, aşa cum a spus-o adesea.
Carmen Marinescu: Domnule Silvestri, vorbiţi întotdeauna de cultura unui popor ca despre un spaţiu ce se desfăşoară pe coordonate din cele mai diverse, dar întotdeauna convergente. Poate părea scos din context, dar cu prilejul acordării premiilor Asociaţiei pentru Patrimoniu, cred că s-a trecut cu vederea un aspect esenţial al culturii unei naţiuni, aspect pe care de altfel îl îndrăgiţi la fel de mult ca pe celelalte, cel care priveşte „spaţiul nostru de locuire“.
Artur Silvestri: „Spaţiul nostru de locuire“, cum îl denumiţi, nu s-a evocat direct şi, deci, nu a constituit „temă“ sau „obiectiv“ însă, la drept vorbind, această realitate este prezentă pretutindeni, în această panoramă de idei fundamentale ce încercăm a schiţa. Întâi de toate, însăşi noţiunea de „patrimoniu“ ar fi de neînţeles fără a se invoca geografia statornică şi felul cum aceasta se orânduieşte în reprezentările ce susţin marile colectivităţi. În această materie, noi avem o realitate cosmică impresionantă şi, până la urmă, un fel de „puncte ce iradiază“ asemănătoare constelaţiilor de pe cer. Când spunem Hobiţa, spunem Brâncuşi, când spunem Ipoteşti, spunem Eminescu şi este destul, câteodată, a rosti o denumire geografică unde stau încifrate idei-forţă, strat ireductibil, aproape de goetheanele „Mume“. Căci mai trebuie alăturat un cât de mărunt adaos când spunem „Voroneţ“ sau „Ceahlău”? De fapt, nu „cuvântul“ singur impune ci cuprinsul lui atât de insondabil prin extensiune şi chiar sentimentul neobişnuit al „altei limbi“, ce ne vorbeşte de la sine şi ne comunică pe un canal atât de enigmatic încât nici nu mai este nevoie de sens.
Totul ne apare ca un fel de revelaţie. Aceasta însemnează ca noi suntem aici „în ţara Strămoşilor“ şi vorbim nu numai în felul lor ci şi în categoriile lor constitutive.
Dar, în fond, acesta este „Patrimoniul“, adică locul de unde vin Părinţii şi locul unde ei se găsesc acum. Noi nu ne dăm seama decât arareori că, indiferent unde ne-am afla, acesta este „codul nostru inerent“, ce ne defineşte şi care, oricât ne-am strădui, nu îl putem înlătura căci se cuprinde în însăşi formula noastră de compunere rasială.
Carmen Marinescu: Ceea ce spuneţi este atrăgător dar, poate, prea teoretic. De ce rezonăm, totuşi, diferit, noi, romanii, indiferent de gradul de cultură pe care îl avem, la un mediu oarecum artificial, la un anumit stil de a locui?
Artur Silvestri: De obicei, când vorbim despre „românitate“ noi ne închipuim un fel unic de a ne manifesta şi chiar o atitudine ce s-ar observa în chip general, nesocotind modurile diverse şi chiar participaţia individuală. Acestea sunt iluzii sau, mai bine spus, „românităţi de retortă“ şi fiindcă istoria nu se scrie cu „idealităţi“ şi cu ficţiune antropologica este mai cuminte a vedea nu speţa pură (simplă ficţiune) ci înfăţişările ei, care, totuşi, oricât de complexe şi diferite, se întâlnesc într-un punct ce însemnează stratul ireductibil. De fapt, aceasta ilustrează marea noastră întindere de geografie însuşită.
Carmen Marinescu: Geografie însuşită?
Artur Silvestri: Întocmai. Noi nu avem doar o realitate de „navigator“, precum grecii sau portughezii, şi nici un fel de a vedea lumea de popor ce nu şi-a părăsit munţii, precum locuitorii din Tibet; nu ne manifestăm previzibil în spaţiul fără noutate precum beduinul în deşert şi nici exclusivamente ocult şi naturist, cum se întâlneşte la „omul de pădure“. Geografia, ce şi-a depus în „omul român“ fenomenala ei diversitate, se traduce printr-o extensiune de reacţii ce aparţin deopotrivă dacilor agăţaţi de munţi ca şi omului de codru şi omului de luncă, spre a nu exclude, totuşi, pe „orăşeanul“ recent, în forma lui de viitură heteroclită.
Carmen Marinescu: Vorbiţi despre conflictul clasic dintre „ţăran“ şi „orăşean“, „ţăranul“ fiind dac?
Artur Silvestri: Nu, nici pe departe. Acesta este un conflict inventat mai încoace, când, spre a se putea descrie autohtonul în termeni depreciativi, s-a născocit o tradiţie a „ţărănismului“ reacţionar, opusă în chip virulent“ orăşenismului“ civilizat, socotit a fi, mai mult chiar, un factor de progres. Dar ieşind din schema ideologică, suntem întâmpinaţi de cu totul alte realităţi. Noi aveam, la Sarmisegetuza, la Genucla, poate chiar şi la Petrodava, îndată după ocupaţia „Daciei aurifere“ de către Romani, o civilizaţie orăşenească despre care nu se vorbeşte în chip intenţionat, căci astfel s-ar răsturna nu doar prejudecăţi ci şi „versiuni doctrinare“ ce nu îşi află, de fapt, cine ştie ce reazem prin însumare de dovezi. Dar să nu uitam că, acum mai bine de 5.000 de ani, „cucutenienii“ locuiau într-un fel de oraşe.
Carmen Marinescu: Dumneavoastră folosiţi adesea noţiuni şi terminologie personală; acum aţi spus „ocuparea Daciei aurifere“. Ce să înţelegem prin asta?
Artur Silvestri: Ceea ce observaţi la o cât de sumară privire a hărţii Daciei de dinainte şi de după Decebal. Noi ar trebui să formulăm, în această materie, concluzii lipsite de prejudecăţi şi de iluzii şi să spunem că „războaiele dacice“, fiind o expansiune tipică, avuseseră drept etiologie stăpânirea zăcămintelor aurifere, tot atât de atrăgătoare atunci pe cât este astăzi petrolul arab. Odată ce „El Dorado“ este atins, invazia militară încetează şi îi lasă să pătrundă pe administratori. De obicei, orişiunde pătrunde, Imperiul aduce nu atât „veterani“ cât funcţionari; face recensământ, spre a cântări „impunerea la dări“, apoi organizează drumuri pe unde perceptorul va călători ca să încaseze birul şi zeciuiala, în fine, dacă se aşează mai bine, introduce „geometria omului în spaţiu“, adică, în termen modern, „sistematizează teritoriul“, spre a identifica de îndată sediul contribuabilului ce se va transforma într-un număr sau în punct de intersecţie de linii stradale. Acestea sunt desfăşurări de istorie de „Dacie Romană“, ce nu ne definesc, nici măcar în imediatul ocupaţiei, decât parţial. Adeseori, spre a se arăta „continuitatea elementului local“ se stăruie asupra factorului orogenic, zicându-se că „dacul izolat în munte“ s-ar fi sustras fără efort numărătorii, încasării de taxe şi, deci, nimicirii. Încheierea este elementară căci o confirmă realităţi ulterioare-şi, deci, schema de evoluţie specifică-atunci când găsim, în Ardealul Evului Mediu, „ţări“ autonome, izolate pe munţi, ignorate de Stăpânire şi, la rândul lor, impasibile înaintea veneticului ce se privea de pe creasta înzăpezită cum evoluează în funduri de văi, ca nişte gângănii minuscule.
Dar această idee, ce s-ar întruchipa în formula „societăţilor paralele“ (fapt indiscutabil!) nu-i esenţială, totuşi, în materia „ocupaţiei romane“. Noi am avut, fără de nici o îndoială, un stat dacic continuu, trăind în paralel cu „ţara ocupată“, ce poate doar şi-a strămutat capitala, aşezând-o la Petrodava, însă şi-a conservat muntele sacru care, fiind Ceahlăul, a rămas imaculat. Acum, se va obiecta că „sursele“ nu fac menţiune despre aceasta stăruinţă în statalitatea autohtonă şi că, deci, fără „izvoare“, nu ar fi existat nimic. Dar atunci când „triumful dacic“ s-a prefăcut într-o aproape modernă suprarealitate propagandistică ar fi fost cu neputinţă a se înregistra documentul „eretic“ şi informaţia „revizionistă“.
Bineînţeles că astfel de examinări nu se fac defel şi nici nu sunt de nădăjduit nici în viitor căci acelaşi fel de a scrie istoria după directivă se practică şi azi. De fapt, ca să reiau, noi am cunoscut o tradiţie „orăşenească“ cu vechime, ce va trebui clarificată cândva spre a nu se mai insista în ideea vieţuirii primitive şi în tabloul, devenit clasic, de „bordeieni“ lipsiţi de civilizaţie, adică de „troglodiţi“. Noi avem, în „ţările“ noastre a căror continuitate în evoluţia de termen propriu impune prin stăruinţă, un fel de a locui de un echilibru aproape clasic, fiindcă în geometria casei ţărăneşti aflăm ceva din secţiunea de aur a templului grecesc, care, într-un fel, este traducerea în piatră şi în marmură albă a proporţiilor aproape perfecte ale casei din Carpaţi.
Carmen Marinescu: Aţi mai spus, însă, despre „diversitate“ în raport de „spaţiul de locuire“ şi acum vorbiţi despre „casa ţărănească“, model pentru templul grec. Nu este o contradicţie?
Artur Silvestri: Nicidecum. Oriunde este geografie cu lărgime şi forme de relief atât de diferite precum sunt la noi, aparenţa de mod de viaţă diferenţiat apare dar nu stinge stratul cel mai profund, „lamura“, fondul ireductibil. Noi avem, cu adevărat, om de munte, de şes şi de lunca, „poienari“ ce fondează aşezări omeneşti tăind luminiş în păduri şi poate chiar atitudine de om de aşezare lacustră, însă mai presus de acestea stă întocmirea originară. În această ordine a lumii, „romanul prototipistic“ este, fără de nici o îndoială, Brâncuşi.
Carmen Marinescu: Să înţelegem că există o „civilizaţie „tradiţională, foarte puţin cunoscută? Istoric, în ani, am desăvârşit tehnici şi materiale de construcţie noi, am descoperit principii universale, înscrise în cărţi citite de toţi constructorii lumii. Cum explicaţi nevoia omului de a desăvârşi arta construcţiei înaintea altor meşteşuguri (uneori chiar simplul scris sau socotit) căci există, încă, oameni, care îţi fac locuinţe, sau construiesc poduri sau drumuri fără calcule de rezistenţă?
Artur Silvestri: Aici sunt două tematici ce se întâlnesc într-un punct foarte puţin vizibil căci, la drept vorbind, ne aflăm în „istoria enigmatică“. Ea se constată numai prin efect şi, pentru cei ce se rezumă doar la desfăşurările superficiale, se include în categoria „iregularului“, a „miticului“ şi, până la urmă, a „hazardului“. Dar, bineînţeles, fără să fie „hazard“. Unii, observând desfăşurările sistematice şi previzibile în urmarea principiilor de logică şi de calcul matematic, dobândesc un simţământ de confort şi de învoială cu o schemă ce reflectă „efortul uman“, adică progresul tehnic, reprezentat în felul unui adaos periodic de la „primitiv“ la „evoluat“. De aici provin marile erori de apreţuire şi de aşezare greşită pe cântar. „Primitivul“ rămâne astfel un soi de „pre-om“, un „ur-mensch“, şi, ca atare, etapă depăşită şi în mod definitiv inactivă. Numai „omul evoluat“, reieşit din „civilizaţie“, adică din „înaintare tehnică“, ar fi de urmărit şi de înregistrat în istorie iar aceasta devine, fără a se rezema această concepţie pe o realitate indiscutabilă, „formulă canonică de existenţă“. Dar aici sunt cantităţi uriaşe de argumente contrare.
Întâi de toate, „revoluţiile tehnice“, despre care se vorbeşte cu insistenţă şi adeseori se transformă în fetiş şi în cheie universală, explicând totul. Mulţi socotesc că în afara acestora nu se poate înţelege nimic şi că, deci, atunci când apare „noul“, el se constituie pe cale raţională şi prin „ştiinţă“, deşi nu se explică etiologia acestuia şi, mai pe înţeles, cum apare „noul absolut“. Noi, însă, avem, în această materie, un şir de miracole, ce impresionează atunci când se evocă, măcar pe scurt. Cine a născocit roata şi, mai ales, din ce motiv? ªi cine a orânduit întrebuinţarea focului şi „îmblânzirea „lui spre a se preface din stihie în factor de „punere misterioasă în lucrare”? Acestea ar fi episoade de neimaginat dacă „omul primitiv“ ar fi fost primitiv. Istoria însăşi cuprinde o taină de nedezlegat atunci când o privim de sus şi fără sentimentul, dezgustător prin subţirime, că nimic nu trebuie re-văzut şi, deci, înţeles.
Carmen Marinescu: Aşa se explică geniul meşteşugarilor – ţărani care clădesc case şi poduri fără calcule?
Artur Silvestri: Într-un anumit fel, da, aşa se explică, este evident. Dar, în acest strat foarte profund şi in-analizat dar analizabil cu altfel de metode decât „ştiinţa“ curentă, prea reducţionistă, există o „realitate paralelă“ care se revelează câteodată şi surprinde fiindcă noi suntem prizonierii unor prejudecăţi ce ne împiedică sa înţelegem totul mai distinct. Aceasta este „istoria sub – lunară“, socotita a fi „magică“ şi „miraculoasă“, când de fapt nu este decât dovada ciclurilor aproape „budiste“, adică uimitor de lungi şi ininteligibile în perspectiva vieţii noastre, prea scurtă ca să căpătam sensul timpului strivitor. Cândva, pe când eram tânăr, documentasem material divers în ideea de a face o „teză“ privitoare la „revoluţia industrială în Ţările Române, în Evul Mediu“; acestea ar fi fost inventare de civilizaţie aşa-zis „ţărănească“ şi, deci, un tablou de altfel de realităţi, de „lumi paralele“ unde Leonardo da Vinci, dacă o fi existat, este categoric un anonim.
Carmen Marinescu: Aţi scris-o? În ce fază se găseşte?
Artur Silvestri: A rămas un „dosar deschis“, în coperţi ce strâng fragmente. Eram încredinţat că o voi scrie degeaba şi că nu numai că nu o voi putea publica, dar şi că voi fi luat în derâdere. Prejudecata curentă, de fapt „sectarismul evoluţionist“, aduce astfel de reacţie descurajată.
Deocamdată rămâne un „document intelectual“ care, poate, într-o zi, se va adăuga la o carte ce o visez şi unde ar fi introduse cele câteva mii de teme obligatorii, cu neputinţă de a se consuma într-o viaţă de om. I-am spus „Enciclopedia cărţilor nescrise“.
Carmen Marinescu: În această carte să înţeleg că poate intra şi răspunsul la întrebarea privind „arta construcţiei „care apare înaintea „scrierii“ şi „socotitului“?
Artur Silvestri: Ideea este fascinantă, mai cu seamă că se confirmă istoriceşte. Aici eu am să spun ,însă, o fabulă, lăsând a se înţelege ce se poate din cuprinsul ei. Într-o tulburătoare „urmă“ rămasă de la „oamenii Cucutenilor“, un fel de altar din pământ ars, ce se orânduieşte într-o formă aproape cilindrică, se destăinuieşte forma unei case. Aceasta este o imagine ori, mai bine spus, o hieroglifă a sufletului. Casa este „semnul sufletului“ şi, înăuntrul ei, este „sufletul casei“, insondabil, nedesluşit. Poate un Înger.
Interviu de Carmen Marinescu
http://dacologica.wordpress.com/
Lângă DUNĂREA ce-adună mii de Primăveri în stoluri, ai sosit ANDREI, Tu, cel dintâi între chemaţi. N-ai adus alte-nceputuri Neamului cel mai viteaz, ci doar CRUCEA biruinţei s-o purtăm pe umeri veşnic…Resfira pământul aşteptarea sub a paşilor tăi vâltoare, suspinând a tămâioasă pârguită sub balada lunii blânde… Lângă a lor altare sacre , printre codri, munţi şi dealuri, ai săpat ANDREI, izvoare în Dumbrăvile de Aur…
,,Aproape n-aș putea spune când s-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
