Cuvânt și iubire

La Mulți și Buni Ani, Ștefan Teodor Cabel!!!

     APARENȚE

 

Alerg,
de multe zile ochii mei întreabă
când îi las să se-nvelească în pleoape.
Prin ierburile mari,
zgomot e doar fâşâitul de paşi.
În jur, numai lupi tăcuţi
nici urmă de miei.

Ce frumoasă era copilăria!
Adolescenţa, nebuloasă cu siropul ei…
Plesneşte o coardă de vioară

Am trecut de lupi
alerg printre şacali şi hiene,
Pe luna îngheţată bocnă
patinează fâlfâituri de lilieci
Bufniţele sunt nedumerite;
ar fi fost mai bine să fiu şoarece?

Departe se văd mieii,
Nu mai alerg. Mă opresc
să-mi scot blana de lup şi apoi
pot să ma culc.
Mă apropii zâmbind.
Mieii se dezbracă şi ei zâmbind
şi urlă, urlă la lună.

 

Ștefan Teodor Cabel

 

La mulți ani!

Reîntâlnire

 

 

Mă trezesc lângă o fereastră deschisă
în care o femeie tânără
ţine un prunc în braţe. Mă
îndeamnă
din ochi să mă apropii.
Fără să privesc îi spun:
Sunt eu acest copil, mamă!

De ce mi-l arăţi tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi răspunde. Îşi întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun înalt e tata.
Fumează şi tace.
Eu cresc în braţele mamei care
mă scapă în stradă unde eu
bine-nţeles sunt şcolar, soldat.
O clipă om matur. O clipă doar.
Şi, dintr-o dată, bătrân. Mă clatin
şi cad pe piatra dură. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei vine acum
şi tata. Cu mama de mână coboară
în stradă.
Îmi spun: Nu mai este nimic de
făcut. Eşti mort!
Închid fereastra şi se întind
pe piatră lângă mine.

 

Dimitrie Grama

Din volumul: “Dă-mi mâna, străine!”

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”, alcătuită de Mihai Rădulescu

Sursa: Revista Melidonium

Un remarcabil jurnalist român a intrat în greva foamei. George Lixandru a fost aruncat în stradă în timp ce Primăria şi Consiliul Local Buzău i-au tergiversat cazul.

George Lixandru (foto) este un scriitor al generaţiei care a început să creeze în anii ’70. Este un nume consacrat printre iubitorii de cultură buzoieni şi nu numai. George Lixandru a scris, după Revoluţie, pentru multe publicaţii, precum: „Oblio”, „Zig-zag”, „Expres Magazin”, „Opinia”, „Muntenia”, „Informaţia Buzăului”, „Buzăul” sau „Jurnalul de Buzău”.
George Lixandru s-a născut la Scărişoara, comuna Cislău.  A debutat literar în anul 1972 în „Albina” (sub Baruțu Arghezi). A publicat versuri în „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Opinia”, “Școala Buzoiană”. A frecventat cenaclurile literare „Vasile Voiculescu” Buzău, „Astra” Brașov și „Tomis” Constanța.

A debutat editorial cu „Sonete de palavragiu”, Ed. RAFET, Râmnicu Sărat, 2001, cu care a obținut premiul I la Concursul național de sonete “Vasile Voiculescu”. A publicat mai multe cărți, printre care amintim: Sonete de palavragiu, Anotimp în căpăstru, Sexonete, Noul Testament – Poezia după George Lixandru, Oraşul pe fond alb, Nebunul şi pasărea albă a libertăţii şi În pânda viermilor.
Îl puteţi citi, la zi, pe Facebook cât si pe Blogul personal, cu materiale literare şi pe site-ul Gazeta lu’ Buzoianu’ cu articole de mare forţă jurnalistică şi reportaje fascinante.

Astăzi, deşi Primăria şi Consiliul Judeţean Buzău ar fi trebuit sa fie încântate în a-i asigura nu numai o locuinţă ci şi toate facilităţile pentru a-i înlesni actul de creaţie, scriitorul şi jurnalistul de marcă George Lixandru a ales forma extremă de protest după ce a fost aruncat în strada şi după ce a aşteptat 10 ani, în zadar, să i se rezolve de către Primărie situaţia locativă. Ceea ce Primăria ignoră este că, potrivit Legii, în cazul scriitorilor şi ziariştilor, are obligaţia să rezolve cererile acestora cu celeritate. Aici vorbim deja de rea voinţă, după 10 ani de aşteptare. Din păcate, despre primarul PSD Constantin Boşcodeală aflăm doar ştiri care conţin şi acronimul DNA în titlu. Poate, totuşi, măcar acum, în ultimul ceas, îşi mai spală din păcate rezolvând de urgenţă situaţia colegului nostru de presă de la Buzău.

Ziarişti Online va întreprinde demersuri de informare la autorităţile locale urmând să vă ţinem la curent cu evoluţia cazului. Până atunci, aflaţi cum stă situaţia, chiar de la grevistul foamei, intervievat de Anca Murgoci pentru DC News:

Într-un oraș parcă surd la problemele oamenilor, George Lixandru, publicist și scriitor din Buzău, își strigă durerea. De joi se află în greva foamei. George Lixandru speră ca autorităţile să îl ia în seamă şi să-i repartizeze o locuinţă socială, demers pe care scriitorul l-a început cu un deceniu în urmă. El a fost evacuat joi din casa în care a locuit cu chirie şi spune că va sta în greva foamei până când i se va da curs solicitării.

“O viață întreagă m-am tot întrebat dacă are vreo importanță faptul cum mori sau dacă e bine să mori pentru o cauză ori o anume idee. Niciodată nu am ajuns la un răspuns decisiv. Au atârnat în balanță mereu alte și alte răspunsuri. JOI, 16 OCTOMBRIE, ORELE 9.15, MĂ VĂD OBLIGAT SĂ “VERIFIC” AȘA ZISELE MELE SPECULAȚII. SUNT ÎN GREVA FOAMEI ÎN FAȚA CONSILIULUI JUDEȚEAN BUZĂU!
Dumnezeu să mă ierte, pentru că întotdeauna astfel de gesturi disperate sfârșesc cu moartea ori îmbolnăvirea iremediabilă a celui care are curajul să le facă!”, a spus George Lixandru înainte de a intra în greva foamei.

Într-un interviu acordat pentru DC News, George Lixandru a vorbit despre povestea sa.

DC News: De ce ați intrat în greva foamei?

George Lixandru: Ieri, în prima zi a grevei mele, s-a postat în fața mea un individ care pretindea că e de la un post de televiziune. M-a întrebat de ce sunt în greva foamei, i-am răspuns, iar individul mi-a reproșat că sunt unul dintre cei mulți și proști. “Bogații sunt deștepți, săracii sunt proști”, s-a îndepărtat ăsta aproape țipând. Culmea e că în romanul meu Jurnalul unui sinucigaș există un fragment în care scriu că exact așa ne percep bogații democrației după ureche – suntem săraci din vina noastră. Așadar, răspunsul la întrebarea de ce sunt în greva foamei ar fi: De-aia!
Să arătăm celor care au jecmănit această țară până la ultima lescaie că NU SUNTEM PROȘTI!

DC News: De ce în 2014 se mai întâlnesc astfel de situații disperate? De ce credeți că în 2014 cultura nu este respectată?

George Lixandru: În ultima vreme, mass-media a fost inundată de false valori. Toată cultura românească s-a manelizat. Mulți scriitori au devenit sclavii acestei prostituări culturale. Se pun în slujba diferiților indivizi, au devenit la rândul lor publiciști fără să aibă habar de ce înseamnă publicistica. Într-un astfel de context, nu poți să vezi altceva decât mizeria culturii românești.

DC News: De ce avem nevoie de cultură?

George Lixandru: Știți cum e? Francezii au o cutumă. Ei spun așa: un popor fără suflet nu mai este un popor. Poporul român nu mai are suflet. Probabil nu a avut niciodată. Sunt foarte dur în această privință. Am scris un roman care se cheamă “Jurnalul unui sinucigaș”. L-am numit așa pentru că întregul popor este unul de sinucigași. Să luăm puțin istoria. Franța a avut vreo 16 regi în 1400 de ani. Noi în 1400 de ani, am avut circa 1600 de domnitori. Toți au fost dați la o parte prin intrigă, minciună și diverse uneltiri. Revenind la întrebare. Niciodată nu au fost respectați scriitorii. Au fost respectați doar șmecherii. Trăiesc bine doar cei care fac compromisuri cu politicienii. Eu nu am făcut niciun compromis și nici nu vreau să fac asta vreodată.

DC News: Am putea spune că v-ați născut într-o țară greșită. Credeți că dacă ați fi trăit în altă țară, lucrurile ar fi stat altfel pentru dumneavoastră?

George Lixandru: Da, cu siguranță lucrurile ar fi stat altfel, soarta era alta. În țări precum Germania sau Franța, oamenii știu să-și respecte valorile.

DC News: Ați fost amenințat că veți fi dus la Spitalul Săpoca dacă nu încetați protestul…

George Lixandru: Joi am fost cel mai important personaj din județul Buzău. Doi polițiști și doi jandarmi m-au păzit toată ziua. La un moment dat, jandarmii au avut curajul să îmi spună că mă vor interna la Spitalul Săpoca. A fost de față și un jurnalist buzoian, Iulian Gavriluță. Și el a povestit despre acest episod. Trebuie să spun că am făcut o cerere către primarul Buzăului, Constantin Boșcodeală, care mi-a spus că nu am mutație pe municipiul Buzău și asta a fost tot. De fapt, nici nu mi-a fost primită cererea pentru că nu am mutație aici. De zece ani, mi se dă același răspuns: vă respectăm foarte mult și în timp rezolvăm și situația dumneavoastră.

DC News: De ce credeți că în România, oamenii care își strigă durerile sunt considerați nebuni?

George Lixandru: Știți cum e? Românul s-a obișnuit să stea numai în genunchi, iar când cineva are curajul să se ridice în picioare este considerat nebun. Nu este normală o astfel de atitudine. Oamenii ar trebui să ne aprecieze măcar pentru curajul că ne spunem păsurile.

DC News: Dumneavoastră trăiți prin poezie.

George Lixandru: Scriu pentru că așa m-am născut. Un regretat scriitor buzoian spunea așa: un poet născut, nu făcut. Eu așa m-am născut. Am fost acuzat că aș fi colaborat cu Securitatea. Vă imaginați? Dacă eu la 15 ani aș fi colaborat cu Securitatea, probabil că nu aș fi fost în situația actuală. Orice om trebuie să aibă o idee în care să creadă. Crezul meu este să scriu mereu adevărul. Credința m-a ajutat foarte mult să depășesc momentele grele prin care am trecut. Trebuie să crezi în ceva pentru ca lupta ta să aibă un suport. Dacă nu crezi un nimic, la rândul tău ești un nimic. Trebuie să crezi în ceva pentru a putea merge mai departe.

DC News: Cum vedeți rezolvarea cazului dumneavoastră astfel încât să ieșiți din greva foamei?

George Lixandru: În general, în România greva foamei nu are niciun efect. Pe nimeni nu interesează că existăm. În primul rând, am o doleanță: venirea unui procuror DNA București. Până acum, m-am adresat DNA-ului cu trei plângeri și nu am primit nici măcar o informare că le-ar fi primit. Voi înceta greva foamei atunci când va veni în Buzău un procuror DNA și în momentul în care voi primi o locuință. Dacă nu, voi muri aici. Câteodată mai este necesar și câte un sacrificiu.

George Lixandru susţine că va sta în greva foamei până va primi ceea ce a cerut, sau până când va muri de foame, dacă şefii judeţului nu vor da curs solicitării sale.

Foto sus: Adevarul, care prezintă şi un VIDEO: Un scriitor buzoian a intrat în greva foamei, în faţa Consiliului Judeţean, după ce a fost dat afară din casă.

Citiţi şi: NewsBuzău: Jandarmi buzoieni luand lectii de legislatie, pe strada, de la un grevist al foamei.

Victor Roncea

Sursa:  http://uzp.org.ro/jurnalist-in-greva-foamei/

   „As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

   O. ce trist, ce înalt era Christ!

   Luna a intrat după El în celulă

   şi-L făcea mai înalt şi mai trist.”

   (Radu Demetrescu-Gyr)

 

Cuvântul purtător de viaţă al numelui sfânt Dumitru / Dimitrie îşi află rădăcina în termenii protodaci: Demeter – Demetrius – Demetrios – Dimomitir – Daghimitir semnificând aşadar: pământul-roditor, rodul-pământului, pământul-mamă, mama-poporului, spicul grâului, cel harnic, darul Soarelui, roadele toamnei, belşugul toamnai, etc.

   Bunul Dumnezeu-Atotcreatorul şi-a pus Creaţia Sa sub oblăduirea, îndrumarea şi înrâurirea a două mari Călăuze-Înaintemergătoare precreştine- protodaco-zamolxiene: Sân George şi Sân Medru, Metru-Mitru, cel care binecuvintează viaţa prin mirifica Primăvară şi cel care o psalmodiază întru roadele sale bogate sub porfira Toamnei regale.

   Ciclul spiritual al celor doi călăuzitori-purtători de viaţă, protodaci ai Pământului şi ai Cerului, descendenţi ai nobleţei Cavalerului Trach, prin harul lui Iisus Hristos: Sân George şi Sân Medru aduc re-naşterea în fiinţa Creaţiei şi rodul  binecuvântat prin sacralitatea înţelepciunii omului ales.

   Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos preia moştenirea genetică şi spirituală a Naţiunii-Mamă a Neamului  primordial pelasgo-traco-scito-geto-dac, prin Moştenitoarea regală a acestui pământ binecuvântat Fecioara Maria, consfiinţind totodată tradiţia şi spiritualitatea protodacă, prin aura hristico-creştină.

   Icoana Pământului-Mumă redă atributele şi caracteristicile Maicii Bătrâne, care ulterior se interferează cu legendele referitoare la Maica Domnului, riturile temeiului arhaic, invocând astfel sacralitatea Pământului, fiinţa sa cosmogonică şi sensul său cosmic împlinit şi desăvârşit în Omul creştin ortodox.

   Poate că toate seminţiile pământului îl respectă într-o măsură mai mare sau mai mică, dar pentru marele Neam dacoromân, Pămânul se bucură de un cult aproape egal cu cel al Cerului.

   Din ţărâna lui sfinţită cu sângele martirilor, cu suferinţa eroilor, cu demnitatea credincioşilor, cu nădejdea nestrămutată a cuvioşilor, cu mărturia mărturisitorilor întru adevăr, cu dragostea atât de dăruită a iubitorilor de Hristos se ţese porfira Cerului pe care sunt brodaţi permanent Aleşii: Eroii, Mărturisitorii, Cuvioşii, Mucenicii, Drepţii şi Sfinţii lui Dumnezeu întru nemurirea lor serafică.

   Dacii nemuritori ai Mişcării Ortodoxe Naţionalist-Creştine purtau la gât alături de Sfânta Cruce, un săculeţ din piele în care era amestecată ţărâna martirică cu sângele ei sfânt de-a lungul vremurilor din mai multe zone ale ţării noastre. De fapt se poate spune cu certitudine că pământul Daciei Mari s-a cuminecat permanent şi integral cu sângele scump al Fiilor ei din faşe şi până la Judecata de Apoi.

   Nimeni de pe pământ n-a iubit mai mult Pământul-Moşie al Neamului dăruit de Bunul Dumnezeu, atât de binecuvântat şi atât de râvnit de toţi, din care au odrăslit atâţia Fii ai Cerului divin!

   Aceasta este dovada supremă a iubirii noastre de Glie, că Noi, Dacoromânii  nu ne-am dorit niciodată pământul altora.

   Aşadar, prin întruparea Cerului în sânul Pământului-Mamă se naşte pentru Om dimensiunea spiritual-hristică a mântuirii sale.

   Întreaga spiritualitate dacoromână a înmugurit, a înflorit şi a rodit milenar sub cupola religiosului precreştin şi creştin.

   Din sânul religiei s-au întrupat metafizica şi cultura protodacă, din care-şi trage seva spirituală întreaga omenire.

   Pentru dacoromânii-creştini, timpul nu este trecere, ci curgere, izvor spre veşnicie, iar Pământul ca Moşie a Neamului este o fiinţialitate sacră logodită cu Cerul.

   Pământul străbun este pentru Noi Dacoromânii la fel de scump şi de drag ca Cerul Strămoşilor.

   Dacoromânul ortodox fiind astfel purtător de pământ cum este purtător de cer, purtător de natură cum este purtător de poezie, purtător de ţărână cum este purtător de aură, purtător de frumos cum este purtător de cântec, purtător de lumină cum este purtător de rugă, purtător de adevăr cum este purtător de jertfă, purtător de folclor cum este purtător de credinţă, purtător de suferinţă cum este purtător de iubire, purtător de sânge cum este purtător de soare, purtător de icoană cum este purtător de pâine, purtător de Dumnezeu cum este purtător de Neam.

   El proiectează în afara timpului veşnicia numelui, iar în afara realităţii nemurirea Neamului.

   Rădăcina numelui prin harul însuşirii sale stimulează şi semnifică: chemarea, alegerea, gândirea, simţirea, menirea, creaţia, împlinirea, desăvârşirea purtătorului în raportul său cu ordinea Creaţiei, cu spiritualitatea Neamului şi voinţa Atotcreatorului.

   Forţa devenirii sale, a purtătorului de nume asumată în tragismul şi iubirea fiinţială, concretizează genialitatea, autoritatea creaţiei şi a eroismului său spiritual în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu generaţiile neîntrerupte, triumfătoare ale Neamului.

   Gradul de suferinţă şi nobleţea sufletească al credinţei strămoşeşti a mărturisitorului înnobilează cultura împodobind chipul, aura Neamului în Icoana renaşterii sale spiritual-divine.

   Sfinţenia şi autoritatea morală a eroilor, mucenicilor şi mărturisitorilor Neamului nostru dacoromân este consacrată de fascinaţia lor vie, nemuritoare, care împărtăşesc generaţiile din potirul lor mistic, înnoitor şi mântuitor.  

   Cinstirea lor conferită de Bunul Dumnezeu implică impulsul tainic al veneraţiei noastre de a îngenunchia în adâncul sufletului lăudându-i, slăvindu-i, mulţumindu-le şi bucurându-ne totodată, prin duhul transfigurării lor în Fii ai lui Hristos-Mântuitorul lumii.

     *

*       *

Dumitru Stăniloae-preot, profesor–Teologul Cetăţii Ortodoxe, s-a născut în Vlădenii Ţării Bârsei la 16 Noiembrie 1903, sub aura zilei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei.

   După ce absolvă cursurile strălucitului Colegiu „Andrei Şaguna”, primeşte o bursă pentru Universitatea din Cernăuţi, dar nesatisfăcându-l se întoarce la Universitatea Bucureşti, urmând cursurile Facultăţii  de Litere. În 1928 îşi susţine la Cernăuţi Teza de Doctorat cu Titlul: Viaţa şi opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti.

   Mitropolia Sibiului îi oferă o bursă pentru studiul Dogmaticii şi Bizantinologiei. Studiază la Munchen, Berlin, Paris, Constantinopol. Este hirotonit preot la 25 Septembrie 1932, numit director al ziarului Telegraful Român în 1934, iar doi ani mai târziu ajunge rectorul Academiei Teologice din Sibiu, până în 1946 când este obligat de noua dezordine ateo-comunistă să demisioneze din funcţia de rector. Mai rămâne un an ca profesor, apoi se transferă la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti.

   În 1959 este arestat şi închis la Jilava şi Aiud. În 1963 este eliberat de ziua lui Mihail Eminescu şi reintegrat în învăţământul universitar. Conferenţiază la Freiburg, Heidelberg, Oxford.

   În 1971, face parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a mers la Vatican.

   * Opera sa întru marile capodopere ale spiritualităţii ortodoxe:

–          Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama.

–          Ortodoxie şi Românism.

–          Ortodoxie şi Naţionalism.

–          Naţiune şi Creştinism.

–          Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie.

–          Tratatul de Teologie Dogmatică Ortodoxă în 3 vol.

–          Ortodox Dogmatik, apărută în 2 vol. la Londra.

–          Dieu est Amour, apărută la Geneva.

–          Tehnology and the Churck, apărută la New York.

–          Rugăciune, libertate, sfinţenie, apărută la Atena.

–          Prier de Jesus et experience de Saint Exprit, apare la Paris.

–          Le genie de l’orthodoxie, tot la Paris.

–          Spiritualitate Ortodoxă şi Teologie Morală, 2 vol.

–          Spiritualitatea şi comuniunea în liturghia ortodoxă.

–          Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

–          Sf. Atanasie cel Mare, 2 vol. , în traducere.

–          Studii de Teologie dogmatică ortodoxă („Hristologia Sf. Maxim Mărturisitorul”, „Omul şi Dumnezeu”, „Sfântul Simeon Noul Teolog”, Imnele iubirii dumnezeieşti, „Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri).

–          Ciclul Filocalia în 12 volume.

–          Numeroase studii şi articole publicate în revistele de specialitate.

* Distincţii, premii şi merite deosebite:

• Doctor Honoris Causa al Universităţii din Tesalonic.
• Doctor Honoris Causa al Institutului Ortodox Saint Serge-Paris.
• Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie-Belgrad.
• Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie-Atena.
• Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie-Bucureşti.

*  „Dr. Leopold Lucas”al Facultăţii de Teologie-Tubigen.

*  „Crucea Sf. Augustin de Canterbury.

• Membru titular al Academiei Române.

+  Cetăţean al Cerului cu drepturi veşnice-4 Oct.1993.

   Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, manifestându-şi libertatea creatoare genială şi slujirea duhovnicească pilduitoare în sânul Neamului Dacoromân al Bisericii lui Hristos şi-a asumat deplin moştenirea strămoşească spirituală în calitatea naţională a Neamului, integrându-se ca model ceresc al Ortodoxiei.

  *

*   *

   Dumitru Bălaşa-preot, supranumit „Patriarhul de Drăgăşani”.

   Ilustrul teolog, preot, istoric-dacolog, poet, prozator, dramaturg, gazetar, publicist, editor şi cărturar s-a născut în vatra ortodoxă, care la rândul ei coboară din vatra milenară a viticultorilor traco-geto-daci, a unor ţărani imperiali vâlceni, în satul Dealu Mare-Guşoeni la 1 August 1911. Parcurge Şcoala primară din satul Spârleni, comuna Guşoeni, după care Seminarul Teologic „Sântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, ca bursier al celor 8 ani de studiu. Fiind un pasionat îndârjit al cititului ales, ajunge în clasa a VII-a bibliotecarul Seminarului Teologic, publicând în periodicele locale, articole şi poezii. În ultimul an de Seminar fondează revista „Foi literare,, . Debutul în poezie l-a bucurat nespus, dar l-a adus şi în contact cu Siguranţa lui Carol al II-lea. În 1934 este hirotonit preot pentru Parohia Băleasa-Romanaţi, iar din 1939 slujeşte în capitala Băniei-Craiova la diferite biserici. A doua arestare are loc în gara Balş tot din ordinul lui Carol-Lupescu în 1938, când i se oferise o bursă de studii la Atena.

   Mobilizat pe frontul de Răsărit între 1941-1944, se distinge cu Ordinele militare: Steaua României cu spade şi Virtutea Militară în grad de Cavaler. După Evenimentele revoluţionare din Decembrie 1989 preotul-veteran este avansat în gradul de Colonel.

La 16 Septembrie 1959 are loc a treia arestare pentru 5 ani de zile. Cunoaşte infernul „Fenomenului Piteşti”, apoi şirul marilor Academii spirituale, începând cu Colonia Salcia din Balta Brăilei, este eliberat  la 31 Iulie 1964.

   Dincolo de slujirea sa exemplară, dincolo de iubirea de Moşie a Neamului Dacoromân, dincolo de suferinţa şi jertfa adusă pe Altarul creştin-ortodox, dincolo de laborioasa cercetare istorică a Fenomenului protodac, Părintele Dumitru Bălaşa a lăsat generaţiilor viitoare un Tezaur grandios al operelor sale nemuritoare, astfel:

–          Date noi despre familia lui Alexandru al III-lea Voievod, 1569-1576;

–          Schitul Iezerul Vâlcii;

–          Luptele de la Lânărie;

–          Istoricul Mănăstirii Sadova;

–          Sfânta Mănăstire Tismana;

–          Dionisie Eclesiarhul. Hronograf (1764-1815);

–          De la Zalmoxis la Iisus Hristos;

–          Suteşti-repere istorice;

–          Crinii ţărânii. Un manuscris original din anul 1763, o perlă autentică al limbii române;

–          Basmul romanizării. Dacii întemeietorii Romei;

–          Codicele de la Suteşti-Vâlcea;

–          Roma Veche, cronică ortodoxă daco-romană;

–          Marele atentat al Apusului papal împotriva independenţei Daco-Românilor;

–          Dacii de-a lundul mileniilor;

–          Ţara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei;

–          Monografia oraşului Drăgăşani.

• Alături de aceste volume de referinţă a publicat zeci de studii privitoare la Istoria Bisericii şi a culturii româneşti.
• Fondator al Fundaţiei Culturale „Dokiana”-Suteşti.
• Membru fondator al Fundaţiei Culturale „Sfântul Antim Ivireanu” – Râmnicu Vâlcea.

* Pentru meritele deosebite în domeniul spiritual-religios, ştiinţific şi cultural Păintele-Patriarh de Drăgăşani, Dumitru Bălaşa a fost ales membru al multor societăţi şi asociaţii:

• Societatea Scriitorilor Olteni;
• Asociaţia Slaviştilor din România;
• Societatea de Studii Istorice din România;
• Societatea Prietenii Muzeului Nicolae Bălcescu-Vâlcea;
• Societatea Culturală „Luceafărul din Floreşti”-Gorj;
• Fundaţia „Academia Dacoromână”-Bucureşti.

+ La 22 decembrie 2002, Cerul i-a decernat Premiul Iubirii Divine.

    *

 *    *

Dimitrie Balaur-preot, născut la Rezeni în anul 1903, în judeţul Lăpuşna din Basarabia. Face studii strălucite în cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, pe care le desăvârşeşte la Facultatea de Teologie din Bucureşti prin magna cum laude, absolvind apoi şi Facultatea de Geografie.

   Revenit pe plaiurile natale este numit la Eparhia Hotinului consilier cultural, iar în noaptea de Înviere a anului 1937 este hirotonit preot.

   Ultimatumul dat de U.R.S.S. României să se rupă de fiica ei Basarabia, din 26 Iunie 1940, l-a trimis pe părintele Dimitrie şi familia sa alături de sute de mii de români în refugiu la Iaşi, la Bucureşti sau oriunde.

   Destinul său de deportat, de prigonit, de persecutat, l-a purtat când spre Vechiul Regat când spre Basarabia-Mumă. Securitatea atee l-a smuls însă din sânul parohiei sale din Bucureşti la 4 Aprilie 1959, condamnându-l pentru activitate contra primului stat socialist din lume şi pentru activitate contra orânduirii de stat, la 27 de ani muncă silnică.

   A supravieţuit cruntelor regimuri torţionare de la Jilava, Gherla şi Periprava, fiind eliberat în 1964.

  Cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi-a reluat activitatea de slujitor al lui Hristos în Bucureşti, considerând că toată suferinţa sa trebuie de fapt să întregească darul iubirii sale pentru Dumnezeu, pentru Neam şi pentru Ţară.

   *

*    *

   Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit şi stareţ al Mănăstirilor Cozia şi Ostrov din judeţul Vâlcea s-a născut la 4 Decembrie 1910 în comuna Giuleşti de Vâlcea. Chemarea sa către slujirea lui Dumnezeu şi a Neamului a fost transmisă prin părinţii săi drept măritori creştini cu multă evlavie, omenie şi demnitate ortodoxă. A crescut şi s-a format în această ascendenţă a continuităţii spirituale a Moşilor şi Strămoşilor Neamului Dac princiar şi voievodal, desăvârşindu-se în misiunea mistică şi vocaţia pedagogiei creştine. Aflat permanent în slujirea Neamului şi a lui Dumnezeu, Tribunalul Militar Bucureşti, l-a condamnat în anul 1958, la 9 ani de închisoare, pentru tăinuirea de persoane, din care a executat 6 până la Decretul cel mare din 1964.

   Alături de rugăciunile de iertare pentru călăii Neamului său şi cele de mulţumire lui Dumnezeu pentru martirajul său, şi-a continuat binecuvântările primite în lucrarea sa spre mântuirea personală şi cea întru Neam.

    *

*      *

   Dumitru Şerban-preot, s-a născut în localitatea Români-Neamţ la data de 1 Iunie 1908. După încununarea studiilor cu merite deosebite la care a adăugat frumoasele însuşiri şi deprinderi moral-creştine genetice şi educative ajunge preot-slujitor al lui Hristos pentru parohiile Crucea-Neamţ, Cristeşti-Buda (Tîrgu Frumos), Oşlobeni,  Agapia şi Hoiseşti-Neamţ.

   Întreaga sa misiune şi vocaţie a fost aleasă, a fost pilduitoare şi îndrumătoare pentru generaţia sa, pentru urmaşi, în spiritul marilor Voievozi şi Vlădici ai frumoasei şi distisei Ţări a Moldovei celei Mari.

   Având atitudine duşmănoasă faţă de regimul democrat-popular, vigilenta Securitate l-a arestat în anul 1962, fiind condamnat prin Tribunalul raionului Târgu Neamţ la 3 ani de închisoare. Deşi perioada de închisoare a fost relativ scurtă, regimul torţionar a fost lung şi neîndurător, abătut atât asupra sa cât şi asupra familiei în perioada detenţiei şi după.

   Curajul, tenacitatea, credinţa, nădejdea, dar mai ales jertfa dăruirii l-a dăltuit în biruitor asupra răului încetăţenit prin drepturi democratice.

   Părintele Dumitru a rămas în memoria posterităţii ca model de slujire şi de jertfă pentru Neam şi Dumnezeu.

   *

*     *

   Dumitru M. Şerban-preot, s-a născut în Poiana de Sus, judeţul Dâmboviţa la 11 Iunie 1907. Absolvă şcoala primară în satul natal, cursurile Seminarului Central şi ale Seminarului „Patriarhul Miron” din Câmpulung Muscel şi pe cele superioare ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Este înzestrat cu darul scrisului, publicând în „Satul”, „Tinerimea creştină”, sub pseudonim. În anul 1936 este hirotonit diacon şi apoi preot pentru slujirea ortodoxă în cadrul Mănăstirii Surpatele din judeţul Vâlcea, până în 1940 şi de aici transferat la biserica parohiei Domniţa Bălaşa (Zidurile) din comuna Crovu, azi Odobeşti al cărei ctitor a fost.

   Misiunea şi atitudinea sa propăvăduitoare şi unificatoare s-a aşezat ca o piatră de temelie a demnităţii Neamului şi ca un stâlp de nădejde al slujirii mesianice.

   După prima încercare de arestare în 1948, eşuată, este rearestat în 16 Decembrie 1958, şi închis în beciurile Securităţii din Calea Rahovei. Graţie regimului de tortură aplicat cu mare risipă a fost omorât după 3 luni de schingiuri bestiale şi aruncat în groapa comună a cimitirului Bisericii comunei Jilava. După 1965 moaştele părintelui Dumitru se odihnesc binecuvântate în pământul Bisericii ctitoriei sale.

   *

*     *

   Dumitru Iliescu-Palanca-preot, s-a născut în satul Palanca al comunei Nemoiu din judeţul Vâlcea, la 26 Octombrie 1903. Absolvă şcoala primară în comuna natală, apoi Gimnaziul „Brătianu” din Drăgăşani. Începe cursurile Seminarului Teologic  „Sfântul Nicolae” la Râmnicu-Vâlcea, le continuă la Roman, după care revine la Vâlcea. Este hirotonit preot pe seama parohiei Olteniţa-Ilfov la 23 Decembrie 1928, parohie unde a ridicat o nouă Biserică, un cămin cultural cu bibliotecă şi sală de festivităţi unde organiza şezători populare, dispensar, s-a ocupat pentru elecrificarea comunei, fiind cu adevărat Păstorul comunității.

   Părintele Dumitru-Palanca a fost un zelos slujitor al Domnului şi al comunităţii sale, prin predică, liturghie şi condei. A publicat articole, broşuri, nuvele, poezii, schiţe, traduceri, fondând şi două reviste de referinţă: „Păstorul Ortodox” şi „Păstorul Creştin Ortodox”. Între 1932-1936 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Chişinău pe care o absolvă cu prodigioasa distincţie Magna cum laude. Un an mai târziu termină şi cursurile Seminarului Pedagogic din Iaşi.

   Împreuna sa slujire de profesor şi preot, la catedră sau la altar a fost de o înaltă conştiinţă şi demnitate, de o mare responsabilitate şi onoare, de o profundă credinţă şi o inegalabilă dăruire ortodoxă.

   Este arestat prima oară sub guvernarea Antonescu, la 27 Decembrie 1942 şi reţinut în lagărul de preoţi de la mănăstirea Tismana. Următoarea arestare are loc în 1948 cu o condamnare la 20 de ani muncă silnică pentru învinuirea de uneltire contra ordinii sociale.

   Parcurge şirul lung al calvarului penitenciaro-comunist la: Văcăreşti, Jilava, Baia Sprie, Nistru, Aiud, Lugoj, Gherla, Ostrov, Salcia.

   Între pauzele anchetelor, torturii şi terorii părintele şi-a continuat slujirea lui Dumnezeu alături de marea sa suferinţă, înălţându-se la ceruri prin jertfa supremă de la Colonia Salcia, la 17 Martie 1963.

   *

*     *

 Tuturor purtătorilor sfântului nume Dumitru /Dimitrie întru mulți ani Luminoși !

                                                   Bibliografie:

   -Romulus Vulcănescu-Mitologia Română. Ed. Acad.R.S.R., 1987;

   -Mircea Vulcănescu-Dimensiunea românească a existenţei. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991;

   -Petre Ţuţea, Omul-Tratat de Antropologie Creştină, 1.  Ed.Timpul, Iaşi, 1992;

   -C.Rădulescu-Motru, Timp şi Destin. Fundaţia Pentru Literatură şi Artă-1940;

   -Lucian Blaga-Difereţialele divine. Aspecte antropologice. Fiinţa istorică. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997;

   -Corneliu Zelea Codreanu-Cărticica Şefului De Cuib, Ediţia a 13-a, Bucureşti;

   -Maciej Bielawski-Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume. Trad. diac Ioan I. Ică.Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998;

   -Centenar Pr. Dumitru Bălaşa (1911-2011). Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011;

   -Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2007;

   -Vasile Manea-Preoţi orodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia, 2004.

   +Sf. M.Mc. Dimitrie-Izvorâtorul de mir.

   26 Octombrie 2014, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia

Gheorghe Constantin Nistoroiu

George Anca

APUDURI

apuduri

 

apuduri pensamente per

fractact bisogna commedia

batâr parascovenia spiră

 

exact violența leagănelor

reflectând neînfierea mai cui

a audia sfinți barosani

 

ne năvădit tortul de atunci

cu mama cântării precancer

bine mă faci amintirea ta

 

eu îți sunt tu nu îmi mai ești

abia te vădești borangicul

ce mă extrag din gogoașă

 

 

te hrănesc

 

te hrănesc cu frică

și cu anumite

taine dumnezeești

 

Doamne Iisuse Hristoase

fiule al lui Dumnezeu

miluiește-mă

 

începătoriile stăpâniile

lumina neapropiată

slava mai presus de fulger

 

am șaptezeci de ani

și cei mai mulți

i-am petrecut în ispite

 

în viață lucrul principal

este de a lua pe Dunezeu

ca punct de plecare

 

nu suntem cu grijă

la cele ce ni se întâmplă

robirea în timpul rugăciunii

 

râd de liniștea voastră

cei ce nu pot

să se liniștească

 

monahii din India

i-au scris lui

Ioan Carpatiul

 

avva Filimon se ischisese

într-o peșteră alături de

lavra romeilor

 

stând într-un loc

să nu te miști de acolo

până la apolis

 

locuind în mai multe pustiuri

în liniștea cea mai deplină

am făcut și făgăduințele lepădării

 

n-am îngăduit

gândului meu

să iasă din chilie

 

 

Nil

 

Nil cu Marcu în asceză

tradusă de Stăniloae

în ecou

 

să fie anatema

cel ce nu anatemizează

pe Origene

 

intră într-o casă de desfrâu

să scape de la pieire

o femeie pierdută

 

primește înstrăinarea

desfăcându-te de împrejurările

din țara ta

 

spirit separat de el însuși

conștiință inconștientă

gândire pietrificată

 

ce ne scriind

că nu cu ce

frunzișuri Basedow

 

nescrisul scuturărilor

corvoada pontatorilor

Turturo al tutorilor

 

ra ma ma nimenea

nu scriam Sita Ram

pria Priam ne amne-samne

 

ce fără rost ost

os ros oză chenoză

baremi pare-mi parimii

 

te vor asculta

nu te vor asculta

se va ierta vouă

 

biciul calului

boldul asinului

fălcile în zăbale

 

în porunci

arătatrea

dragostei

 

în ceasul morții

căutăm casa

batem la ușă

 

piatra

noaptea

ziua

 

cele spuse la plural

arată fiecăruia

cele ale sale

 

îi răpește trofeele

îi taie nădejdea

cum i-ar tăia capul

 

virtuțile obișnuiesc

să se nască din durere

și din ocări

 

 

Nil nevorbirii

 

Nil nevorbirii

de bine de rău

nici în dodii

 

zorzon

zor

plasmodiind

 

nerăsun

de-a doua

amintire

 

pretenția ateului

să i se probeze

existența

 

mincinos

în cumpănă

de a face nedreptate

 

patimile

de ocară

sunt 12

 

să nu asculți

de inima ta înainte

de dezrădăcinarea relelor

 

joacă pe scenă

mască străină

nume de gol

 

voința de

a limita

a-l imita

 

cea mai de pe urmă

neasemănare

chipului dintâi

 

răstigniți lumii

am încetat

a fi oameni

 

făcând teatru

din adevărul

de odinioară

 

 

Poetului

 

Poetului Gh. Anca

aleasă prețuire

D. Stăniloae

 

nu vei avea nour

să-ți facă umbră

în timpul rugăciunii

 

nu vor sta câinii

când stăruiești

în convorbirea cu Dumnezeu

 

stă de vorbă cu el

de-a pururi

cum ar sta cu un tată

 

ești încă un mirean

înfrumusețând

cortul pe din afară

 

Dumnezeu își este absența

cum seceta își este apa

dumneata îți ești

 

vița smochinul măslinul

n-au primit să stăpânească

peste copacii pădurii

 

mărăcinele copacilor

asupra oamenilor

blestem din parabolă

 

liniștindu-se în pustie

arătându-i-se dracii

prinzându-l în rogojină

 

153

o figură de triunghi

și de șaseunghi

 

 

pustiu

 

pustiu mă scriu

erratum

umplând chenoza

 

ne cununăm spovedanie

pe strada Cernica

la Cernica și îngropat

 

furând nesfințeniei

toiul îndumnezeirii

măciucă sumedră

 

nu te întrista

nu te lăsa întristat

de pricină tristă

 

oasele

bărbatului trist

se usucă

 

nepăsarea țese

veșmântul norului

peste suflet

 

ai tăi au pierit în adânc

ți-a fost rânduit

să vii la Ancyra

 

se ascund în vicleșug

și răpesc sufletul

ca pe o vrabie

 

răsuflarea

până la cea

din urmă suflare

 

 

sufletul

 

sufletul cer

trupul pământ

iubind ce-i înrudit cu sine

 

sufeletul acoperit

de lepra voluptății

nu simte frica

 

înmuindu-se

sufletul

prin înrâurirea temerii

 

dilatarea timpului

pentru a face

să iasă eternul

 

împăcați cu sine

nu suntem ai noștri

suntem asemenea

 

negura turburării

vicleșugurile pescărești

mintea contemplativă

 

ar săvârși vreo ucidere

o va privi foarte liniștit

nu se va rușina

 

zămislește îndoială

înțeles întinat

folosind sfântul nume

 

vărsând untdelemn

în marea turburată

furtuna biruită

 

rare amintiri

în transcrierea laurilor

cui ne mai vine rândul

 

Toamnă tristă

 

Că spectacolul de aur
Ce-l dau frunzele-n cădere
Este sursa ce mă-mpinge
La visare, am mai spus-o
Căci tristețea ce mă-ncinge
E-o tristețe creatoare
De iubire disperată
De-o utopică visare
La ce-n jurul meu se-arată
Chit că-i soare, chit că-i umbră
Într-un joc de-a du-te, vino
Luminând sau ascunzându-ți
Chipul tău, iubită fată.

 

Și-atunci văd un chip de zână
Și-aleg vorbe-nflăcărate
Și-aștept zâmbetu-ți s-arate
Un răspuns la-a mea chemare
Iar de-ntârzie simt lacrimi
Care sufletul ’l-îneacă
Și o iau din nou cu vorba
Și mă leg de chipu-ți gingaș
De privirea-ți însetată
De-al tău mers plutind pe ape
Ce mă cheamă, mă îndeamnă
Să întind brațu a chemare
Să-mi răspunzi ca altădată.

 

Dar cu ce se-ntâmplă-afară
Când în pom frunza-i tot verde
Când nici vântul nu o smulge
Și nici ploaia n-o stârnește
Cum să guști acea tristețe
Care naște-a mea visare
Ce de dragoste-mi vorbește
Unde ruginiul toamnei
Chiar în suflet poposește
Și-n culori de curcubee
Labirintu-l luminează
Și privirea mi-o stârnește
Înspre ce n-a fost vreodată…

 

Boris David

23 octombrie 2014

 

Margareta și Boris David 

(60 de ani de la căsătorie)

***

Antume-ntr-un final…

~ spicuiri ~

 

2014

 

 

 

 

Mi-am amintit…

 

Mi-am amintit întâmplător –

Am dat peste-un album cu poze –

Eram de-o seamă, amândoi,

Și cei din jur erau ca noi

Dar noi sclipeam cumva aparte.

 

Și-am rasfoit prin amintiri

Mânat de-ascunsele sclipiri

Și-am retrăit cu ochi-nchiși

Secretul unor amăgiri

Care nici azi nu-mi par deșarte.

Căci ce a fost nu-i de uitat

Noi am plutit prin utopie

Uitând că visu-i nebunie

Că-n fapt eram pe veci legați

De-alte făpturi nevinovate.

 

Cea care s-a trezit din vis

Ai fost tu, plină de principii

Și fără niciun preaviz

Ai dispărut lăsând un iz

Ce-l simt și azi din mine parte.

 

 

Margareta-Ana Kruch

Nostalgie

 

Departe-s clipele când mă jucam

De-a scrie-n vers a mea iubire

Atras de chipuri ce sclipeau

În frageda-mi închipuire.

Vedeam frumosul peste tot

Pe chipuri, zâmbete-n privire

Adolescenți cu toți eram

Habar ce-i viața nu aveam

Și cu emoții antamam

Cu-o vorbă, două, de puteam

O declarație de iubire.

 

Roșea și ea, roșeam și eu

Și ne prindeam timid de mână

Obrazu-i cerea mângâiri

Dar hotăram că se amână.

Și ne-am retras  spre un copac

Nu pentru umbră, de rușine

Ea încercând a-mi fi pe plac

Cătând în jur să nu o vadă

Vreun trecător pornit pe svadă

S-a cuibărit la pieptul meu

M-a sărutat, ca-n prima dat

Și m-a-nvățat cât e de bine.

 

Apoi s-a smuls și-n pas grăbit

S-a depărtat strigând ‘pe mâine!

Te-aștept aicea,  sub copac

Să mă săruți și tu pe mine’…

 

 

Cât de mullt…

 

Cât de mult te-am iubit

N-ai să știi niciodată

Nu ți-am spus-o direct

Doar cumva, voalată.

 

Dacă stau și gândesc

Nici n-aveam cum o spune

Te-am văzut doar în vis

Nu-ntr-o lume anume.

 

Cu o poză de ieri

Sau un  clip într-o fugă

Ce poți să înțelegi ?!

Nu-i icoană, nu-i rugă.

 

S-a-ntâmplat în context

E o modă de-a spune

Că în fapt și gândești

Nu-i o stare pe bune.

 

Am simțit că-i altfel

De ce-n sufletu-mi zace

Dar de-aici pân la cer

E-un război, nu și pace !

 

Am mai spus, n-ai cum ști

O știu alții, din umbră

De ne-am fi întâlnit

Aș fi-ieșit din penumbră.

 

Și aș fi spus, poate-un da

Sau un nu, pe tăcute

E un fel de-a vorbi

Despre lucruri plăcute.

 

Astăzi doar amintiri

Îmbrăcate-n regrete

Pe atunci mă-mbătam

Admirat pentru plete…

 

C-am pierdut, câștigat

N-o pot spune anume

Prea mulți ani au trecut

Să pronunț azi un nume…

 

 

Gânduri sumbre…

 

Gânduri sumbre m-apasă

Nu mă-mpac cu ce sunt

O epavă uitată

Pe un fund de ocean

Unde n-ai cum ajunge

Unde-amintiri zac în van.

 

Cin’ să vrea să privească

În ce-aduce-a ce-a fost

Totul pare-o nălucă

Pe un fund de lighean

Unde-o apă murdară

E al ei paravan.

 

N-o zărești cu privirea

Nici cu gândul n-o cați

Ce a fost nu mai este

Poate că nici n-a fost

După cum se prezintă

S-o privești n-are rost.

 

Da, așa cum arată

O epavă privești

De-acel timp ce nu iartă

Ce comori să găsești?!

Și cum timpul e money

Nici nu te mai oprești.

 

Iar năluca se mișcă-n

Unduiri  de lighean

Arunci apa murdară

Ea se-oprește pripit

Poate vei înțelege

Că și ea a trăit…

 

 

Gânduri negre…

 

Când gânduri negre bat în geam

Cu noaptea ce se lasă

Închid și pleoapele să pot

Gusta acel ”nu-mi pasă”.

 

Și stau și-aștept să pot avea

Un  somn, ce nu se lasă

Și-n vis, că-i vis, să pot visa

Că-ntr-adevăr nu-mi pasă.

 

Dar pleoapele-n zadar le-nchid

Căci gândul nu mă lasă

La ce mă bântuie de-un timp

Să spun că nu-mi mai pasă.

 

Și-atunci mă scol și plec hoinar

Prin ploaia ce se lasă

Și tot primind apa-n obraz

Eu simt chiar că  nu-mi pasă…

 

 

Să-ți scriu…

 

Să-ți scriu ceva proaspăt

Să-ți fie pe plac

Așa mă-ndemnai printre rânduri

Chiar dacă nu-mi place

Să știi că o fac

De câte ori cad azi pe gânduri.

 

Dar știi, că nu e, cum vrei tu

Nici cum aș putea a o face

Eu scriu doar din suflet dictând

Și chiar dacă-ți place, sau nu

Când scriu un poem

O fac lângă tine vibrând.

 

Și văd și imaginea ta

Din vis, sau din poza pierdută

Și-ntreb, oare cum o fi ea?

Așa cum în sufletu-mi zace?

Sau poate, e-așa cum vreau eu

Pe-un cer plin de stele, o stea?

 

Nu!, nu e bine ce scriu

Nu asta așteaptă-o femeie

Ea vrea, pe pământ, și o cere

Iubirea ce-aduce-un oftat

Un braț ce strângând-o la piept

Să plângă, de-atâta plăcere…

 

 

Am cunoscut…

 

Am cunoscut o fată –

Purta numele tău –

Ne-am intalnit pe plajă…

De zâmbetu-i șăgalnic

Și-acum îmi pare rău.

 

Avea în el chemarea

Ce-n mare-am mai găsit

La semnul de-ntrebare

Ca doi copii de mână

Spre apă am fugit.

A fost ea prima care

În val s-a aruncat

Și dispărând sub apă

Fără să știu ce vrea

Chemarea-i am urmat.

 

Sub apă nu-i de glumă

Știam ce e un joc

Am prins-o de o mână

Ma prins și ea de gât

Ne-am sărutat cu foc.

 

Țineam noi răsuflarea

Fără prea mult efort

Ea plină de căldură

Eu, profitam de faptul

Că mai făcusem sport.

 

Când, totuși, rezistența

Ne-a pus la încercat

Noi am săltat afară

Și la un mic spectacol

Râzând am asistat.

 

Ascunși cam mult sub apă

Am fost dați dispăruți

La strigăte de-alarmă

Salvmari intrați în apă

Ne căutau grăbiți.

 

Ce furie pe dânșii

Să fie deranjați!?

Eu o luai de umeri

Și am plecat, fugind

De-ntreaga asistență,

Am fost aplaudați…

 

 

Doar tu…

 

Ți-am spus-o eu odată

Când mai credeam în noi

Tu mi-ai zâmbit șăgalnic

În lacrimi, pentru doi.

 

Știam că n-am mai spus-o

Credeam că n-am s-o fac

Tu mi-ai întors sărutul

Nu pentru-a-mi fi pe plac.

 

Căci tu simțeai ca mine

Când te strângeam la piept

Chiar dacă din privire

Tu mă rugai s-aștept.

 

Și-am așteptat o vară

Și toamna a trecut

Și-alți doi, trei ani, în fugă

Părea că te-am pierdut.

 

Și-am înțeles atuncea

Că nu era de noi

Eram mai mult prieteni

Cu sufletele goi.

 

Căci tu mi-ai spus adio

Nu pot să fiu a ta

Iubirea am pierdut-o

Și nu din vrerea mea.

 

 

Cel care mă vrăjise

Mi-a spus și el ”doar tu”

Mai simt și-acum în vorba-i

Un neuitat ”te du!”

 

N-am înțeles plecarea-i

N-o înțeleg acum

Dar auzindu-i vorba

Mă tem că ești pe drum.

 

……………………………………

 

Am înțeles mesajul

Eram și eu pățit

Cândva, tot dup-o vorbă

A plâns, m-a părăsit…

 

 

Tumult…

 

Tumultu-i zbucium sufletesc –

Tu-ai pomenit de-această stare –

În versu-ți plin de nostalgie

Am înțeles că-i omenesc.

 

Și-am reflectat la ce-am simțit

Când te-am pierdut fără de veste

Căci dacă visu-i utopie

Nu-nseamnă că ai fost mințit.

 

Și eu și tu, sau tu și el

Am cunoscut a vieții fețe

Și ar fi fost chiar nebunie

Să n-acceptăm pierdutul țel.

 

Tumultul apei-nvolburate

Se manifestă cam la fel…

 

 

E sărbătoare…

 

E sărbătoare și-i firesc

Să-ncerc și eu o bucurie

Marii am întâlnit mereu

S-aleg din amintiri e greu

Mai mult, îmi pare-o nebunie.

 

Eu cat în jur, căci mai trăiesc,

Trecutul nu mă mai îmbie

Dar în prezent mă poticnesc

Spunând direct, știu că greșesc

Iar visu-i simplă utopie.

 

Și cat adrese din mai ieri

Și scriu, sau sun, la întâmplare

Surprize n-am cum  provoca

Nici nu m-aștept l-așa ceva

Ce-a fost nu are cum să fie.

 

Și-atunci Rachmaninov e-al meu

Și-l pun mereu să se repete

Și-l fredonez, cum pot și eu

Și pe Cioran ’l evoc mereu

Și-aștept ca noaptea să revie…

 

 

”N-a fost să fie…”

 

O sintagmă preluată

Încă din copilărie

De la unchiul, zis Alexe

Cel cu dorul său de ducă.

 

A-nvățat-o-n cursul vieții

De hoinar fără astâmpăr

Când pe drumuri neumblate

A-ntâlnit câte-o nălucă.

Rod al unui vis utopic

Destrămat pe nu știu unde

S-a întors din a lui cale

Căci știa că iar se-apucă.

 

Și se apuca pe bune

De-un nou vis, și mai utopic

Plin de amăgiri, fantasme

Cum putea să nu se ducă?!

 

Se-ntâmpla să eșueze

Căzând pradă unei fete

Fat-aceea zis Morgana

Mai ceva ca o nălucă.

 

Intrigat punea-ntrebarea

Cum să piară o visare?!

Renunțând să se frământe

El știa că iar se-apucă.

 

Unii cereau explicații

La așa-ncăpățânare

Și-a răspuns ”n-a fost să fie”

Căci așa-i  Dorul de Ducă!

 

 

Tu nu mi-ai spus…

 

Tu nu mi-ai spus adio sau la revedere

Precipitată ai plecat fără de veste

Ți-am spus cândva că totu-i a ta vrere

Dar nu să negi un vis și-a lui poveste.

 

Poți pune stop spunând c-a fost o utopie

Pe unde ești mă poți păstra în amintire

Să mă convingi c-a fost o nebunie

Că ne-am lăsat împinși de-o amăgire.

 

Dar să dispari acoperită de tăcere?!

Doar noi clamam în tandem că suntem prieteni

Mai mult, că suntem unici, fără de temere

Ciudați, cu har, printre ai noștri semeni.

 

Da, era o cale de-a salva trecutul

Citind din când în când, cea unică poveste…

 

 

Ca-ntr-un final…

 

Mi-aduc aminte cum, demult

Am hotărât  să o sfârșim…

Întâmplător ne întâlnim

Ca în trecut ne-mbrățișăm

La braț mai facem pași în doi

Nu mulți, doar nu e după noi

Chiar indecent să ne-afișăm.

În glumă, poate chiar serios

De ce a fost ne amintim

Privirea ei o întâlnesc

Și ca și ieri eu îi zâmbesc.

Vorbesc aiurea de ce-a fost

La întrebări nu-i dau răspuns

Și-atunci se-oprește întrebând:

Tu știi ce fetele spuneau?

Că trei condiții întruneai –

Erai înalt, zâmbeai duios

Și ce mai plete tu aveai! –

Și asta-i  tot, mă minunam?!

Nu, mai aveai încă ceva

Chiar dacă asta nu-mi plăcea

Mințeai senin, iar eu credeam…

 

 

Mi-e dor…

 

Mi-e dor de ce-a fost

Mi-e dor de ce este și nu e

Mi-e dor de ce-ar fi fost să fie

Și de ce nu va mai fi…

 

E-o boală la mine cu dorul

Nu uit mai nimic din ce-a fost

Mă leg fără rost de ce este

Cu mâine nu poți tu a ști…

 

Și-tunci mă întorc la sintagma

Ce-n viață m-a tot urmărit

Aceea cu ”N-a fost să fie”

Și-ncerc supărat a nu fi…

 

Dar cum nu e tot ca la carte

Îmi spun că nu poți, toate-a ști…

 

 

Aș vrea…

 

Aș vrea să-ți mai scriu versuri

Dar simt că nu se prinde

Nici toamna pe sfârșite

Și nici plecarea ta

Nu mai mi-adună gândul

Ce-atât te urmărea

Când mai speram că visul

Utopic, dar mirific

Sub pleoapele închise

În brațe te-aștepta.

 

În van mai închid ochii

Nimic nu se perindă

În față-i doar pustiul

Lăsat de urma ta

De ce-ai plecat iubit-o?!

Nimic n-o prevedea

Eu chiar trăiam misterul

A ce nu se-ntâmplase

A ce-aș fi vrut din suflet

Să fie vrerea ta.

 

Și toamna asta, Doamne!

La ce păstrează frunza

De-un verde de smarald?!

Sau vrea, poate, s-alunge

Tristețea-mi creatoare

Ce mi-a dictat și versul

Și visul altădat?

 

Și-atunci?!

 

Aștept să cadă frunza

De-un galben auriu

S-alerg spre cimitirul

Înntr-un amurg târziu

Să calc covorul moale

Și să pândesc momentul

Atât de așteptat

Atunci când știu că scrisul

Se-așterne-nvolburat…

 

La mâine…

 

La mâine nu mă pot gândi

Nici nu pot ști cam cum el este

Pământu-i tot ce-am cunoscut

Cu ce va fi, e doar poveste.

 

Nu-i lamentare, nici regret

Cum să regreți întreg trecutul?!

Cu toți avem ceva de spus

Pământu-ntreg ne-a fost avutul.

 

Când mă gândesc la cum am fost

La visele învolburate

La utopii ce m-au hrănit

La slalomul printre păcate

Cum să mă-mpac cu ce nu știu

Cu-o lume de noi inventată?!

Să las atâtea ne-mpliniri

Ce mai așteaptă o etapă?!

 

Nu, nu!, nu-n mâine mă-ntrevăd

Destul că nu știm începutul

Neant a fost, neant va fi

Susțin, pământul ni-e avutul…

 

 

Toamnă cenușie…

 

Toamnă cenușie

Spune-mi unde-or fi

Galbenul și roșul

Cu-al lor iz fatal

Să atac cu versul

Fără-a fi banal

Inima de piatră

Ce m-a subjugat

Chipu-i fără seamăn

Glasu-i de cristal

Mersu-i de felină

De pe-un mal astral

Ce-a rămas în urmă

Printre amintiri

Unde-un Dor de Ducă

M-a făcut să fiu

Blond fără măsură

Printre negri vii

Unde o metisă

Mi-a strigat  ”Revii!”

Uitând că-i din stâncă

Cum a vrut a fi

Când seara la lună

Mi-a spus printre alte

”Nu, nu te pripi!”

Cu gândul acolo

Aș vrea să fiu trist

Dar unde e frunza

Cu ten auriu

Să smulgă din suflet

Ce zace-ncă viu

Să pot chiar să plâng

Înotând în pustiu…

 

Dar glasul cu-acel ”Să revii!”

Răsună șoptindu-mi

”Ce-ai fost, n-ai să fii…”

 

 

Tristețea clipei…

 

Tristețea clipei ce-a trecut

Prezentă este încă

Ea prin amploare a-ntrecut

Durata ei de stâncă.

 

Când spui o clipă, spune tot

E-o clipă pământeană

Ea se ascunde și nu pot

S-o smulg, nu-i buruiană.

 

Se-ntinde peste zile, nopți

Și numeri lunile, chiar anii

Și-oricât ai vrea să uiți, nu poți

Zadarnice strădanii.

 

Și cauți, și încerci mereu

O nouă clipă-n viață

Și noaptea când e și mai greu

Ți-e sufletul de gheață.

 

Căci n-ai un gând să-l încălzești

Prea lung e labirintul

Clipa aleargă, n-o găsești

Să-i domolești avântul.

 

Iar timpul trece nemilos

Chiar de-l măsori în clipe

Și-mbătrânești fără folos

Și-aștepți să prinzi aripe…

 

 

Derută, sau decepție?…

 

Alt titlu, sincer, n-am găsit

Să fie vârsta-naintată?!

În lumea leată cu-a mea fată

Sunt ca străinul rătăcit.

 

Mai sunt câțiva ce cred că sunt

Mânat de amintiri, de vise

Că nu-nțeleg c-au fost prescrise

Că pentru ei sunt un cărunt.

 

Oi fi la păr și nu-mi stă rău

Căci sufletul și mintea-s treze

Mă-ncumet sus, pe metereze

Să-L chem la noi pe Dumnezeu.

 

Că nu e dreptul meu s-o fac

Nu m-au văzut făcând o cruce

Dar Crucea mea cine o duce?

Eu din pruncie-o duc și tac.

 

Că am și calde amintiri

Sau vise încă ne-mplinite

Chiar dacă sunt răstălmăcite

Nu-nseamnă că-s doar amăgiri.

 

 

De-acolo-am tras seva în mers

Cu pași mărunți pe-aceste plaiuri

Și-am construit a mele Raiuri

Ce zac în suflet, nu-s de șters.

 

Că îndrăznesc să privesc sus

Că-mi ridic pleoapele spre soare

Că-n ochii mei văd doar splendoare

Că-mi place viața, am mai spus…

 

 

Mi-ai spus…

 

Mi-ai spus să nu mai scriu în vânt

Să m-adresez, cui vreau, pe față

 

Să știe ”ea”, să știu și eu

Doar n-ai să-mi spui că-ți este greu

Să fii exemplu, o povață.

 

Povață cui?, m-am întrebat

Surprins de-așa curiozitate

Vrei să strig tare cine-i ”ea”?!

Nu sunt convins că i-ar plăcea

Să etalez o noutate.

 

Nu pare că sunt chiar în vânt

Așa cum scrii, cin’ să se simtă?

Nu sunt naivă, cred c-o știi

Cu mine sincer poți să fii

Și să nu-mi spui că e vreo sfântă.

 

Pe-acest pământ nimic nu-i sfânt

Cum poate fi o pământeană?!

 

Deci recunoști, nu e doar vis

Reține, chiar acum ai zis

Să fie oare-o africană?

Căci de nu-i sfântă,-i pe pământ

Precum femeile, de-o teapă

Doar le-am văzut cum ele sunt

Cu mlădieri, n-au păr cărunt

Ci doar priviri care înțeapă.

 

Ei, asta-i bună, chiar de-i vis

Pot să m-opresc mult mai aproape

Nu-i dor de ducă, sunt și-aici

Și-oricât ai vrea, nu poți să zici

Că nu pătrund chiar și sub pleoape.

 

Ei, vezi, aici am vrut s-ajung

N-o mai lua pe ocolite

Măcar pe vreuna o cunosc?

Chiar, aș păutea s-o recunosc?

Să nu-mi răspunzi pe negândite!

Am și eu dreptul să nu mor

De o meteahnă feminină

Ca-n cercetare-un curios

Nu se oprește, nu-i sfios

Curiozitatea îl animă…

 

 

 

Cea Mică…

 

Maria cea Mică, așa am să-ți spun

Nu mai am timp să văd cum mai crești

Cu ochi-ți privind parcă-asculți din povesti povești

 

Păstra-voi imagini în ultimul drum

Cu tine în brațe-o bunică zâmbind

Cu ochi ce trădează-a iubirii parfum

Cu-n gând spre Fecioară, încet murmurând

”Ai grijă Prea Sfântă, de unicul prunc

S-o văd pe Maria, cum crește râzând

Cum face năzbâtii, cum noi toți iertând

Cum viața-i se umple cu numele-Ți Sfânt

Fecioară și Mamă-ntre Cer și Pământ…”

 

Între Cer și Pământ

 

 

Între Cer și Pământ

E un drum de-ntrebări

La a căror răspuns

Îl găsești doar în Cer

De-unde nu se-aud voci

De prieteni plecați

Căci în lumea de-Apoi

Noi suntem cei uitați

Ce prieteni, ce frați!

Nici în vis nu apar

Să ne facă mai clar

Cum e cu acest drum

Cu tichetul ”one way”?

Chiar de nu ne-o plăcea

Să n-avem un cuvânt

Să ne-ntoarcem de-om vrea

Colo jos, pe Pământ?!

Unde-i plin de minuni

Ce cu ochi le vedem

Unde visuri se nasc

Chiar de sunt utopii

Unde vrem să uităm

Chiar eșecuri, doar știm

Că nu-orice prevedem

Unde iar o pornim

Căci nimic nu-nvățăm

Și-nspre culmi de argint

Visuri noi înălțăm

Făr’ să vrem să zburăm…

 

 

Ce-ar putea?!…

 

Ce-ar putea să m-atragă

Când atâte-am văzut?!

Dus de dorul de ducă

Pe-unde nici n-am crezut

Am simțit cât de-ntinsă

E planeta Pământ

Cât de plină-i de farmec

Un imens zăcământ

Care darnic ți-arată

Lucruri ce n-ai visat

În culori curcubee

Ce din Cer au plecat

Și apoi, varietatea

Nu sunt două la fel

Chit că-s țări, sau orașe

Sau păduri, câmpii verzi

Ape repezi, sau lacuri

Sau un munte pleșuv

Ce sfidează căldura

Unui Ecuator

Unde triburi uitate

De războinici pletoși

Se adună în cete

Să se-ncingă în joc

Sau o listă cu locuri

Unde-s altfel de flori

Unde vezi animale

Fioroase, sorbind

Cu gazele fragile

Apa dulce ce-aduce

A-nfrățire pe loc

Multe sunt încă-ascunse

Ce puțin am umblat!

Ce-au lăsat vechi popoare

În vestigii ce zac

Ascunzând printre pietre

Explicații ce tac

Dar oceanele lumii

Mângâind ce-i pământ

Cu o dragoste mare

Pentru  ce este Sfânt?

Căci Pământul nu-i piatră

E lăcaș pentru om

Unde-și face el vatră

Și un Dom, pentru Domn

Ce-ar putea să m-atragă?!

Infinitul din Om

Căci și El face parte

Din acest Babilon…

 

 

 

 

Când aud…

 

Când aud de durere

De-orice fel fie ea

Uit de mine, de tine

Căci în jur ce se-ntâmplă

Îmi arată că lumea

E mai mult decât rea.

 

Lumea, ca lume

Cea umană, din ”noi”

De făpturi ce nu văd

Ce se-ntâmplă-mprejur

Căci se-ntâmplă la ”voi”

Unde sunt și nevoi…

 

Doar atunci când simțim

Că dureri ne-au ajuns

De-orice fel, am mai spus

Noi privim împrejur

Și nu ținem ascuns

Ce dureri ne-au pătruns.

 

Atunci știm ce nu-i drept

Și-acuzăm un sistem

Pe un plan zis global

Semnalând că nu-i drept

Și că pare-un blestem

Ca și noi să avem.

 

Dar uităm c-avem frați

Și surori, chiar și veri

Pe-unde-au tot jefuit

Cei ce azi sunt OK

Că de rău n-au păreri

C-au putut strânge-averi.

 

Prin Muzeele Mari

Ale lumii comori

Le-admirăm încântați

Dar uităm de-unde vin

Din milenii, sudori

Ce trezesc și-azi fiori…

 

 

Boris David

București

2014