Cuvânt și iubire

Editura eLliteratură, Fundaţia culturală „Ajutorul românesc”, Biroul de Viitorologie de la Bucureşti şi scriitorul Ştefan Dumitrescu vă invită vineri 24 octombrie ora 17 la lansarea cărţilor  sale la Clubul Calderon (Centrul Socio-Cultural „Jean Louis Calderon” – este situat pe strada J.L. Calderon, nr 39 – în spatele Hotelului Intercontinental).

Cu acest prilej vor fi lansate cele 7 cărţi ale scriitorului Ştefan Dumitrescu  apărute în anii 2013 şi 2014:

1. Volumul de poezie; „101 POEME”, Editura Biodava, Chişinău, 2013

2. Volumul de poezie: „BĂLCESCU FLUTURÂND”, Editura Liric, 2013

3.Eseul de economie: „METODA IEŞIRII ŢĂRILOR DIN CRIZA MONDIALĂ”, editura Exegetic, 2013

4. Romanul „FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI S-A SINUCIS LA BUCUREŞTI”, apărut la Editura  eLiteratura, Bucureşti, 2013

5. Eseul: „IOAN CRIŞAN ŞI PAUL GOMA, DOI DIZIDENŢI URIAŞI”, Editura eLitereatura, 2014

6. Romanul : „PREA ADÂNC M-AI RĂNIT, FEMEIE !”. Editura eLiteratură 2014

7. Romanul „MAREA DRAGOSTE”, Editura eLiteratura, 2014

 

Vor vorbi despre cărţile scriitorului Ştefan Dumitrescu scriitori, critici literari, oameni de cultură…

***

CA SĂ ÎL CUNOAŞTEŢI MAI BINE PE SCRIITORUL ŞTEFAN DUMITRESCU REDĂM MAI JOS PREFAŢA SA LA ROMANUL „FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI S-A SINUCIS LA BUCUREŞTI ”

ŞTEFAN DUMITRESCU

UNUL DIN MARII SCRIITORI EUROPENI

SCRIITOR PROPUS PENTRU PREMIUL NOBEL.

Voi încerca în prezentarea de mai jos să redau o viziune de ansamblu cât mai veridică atât asupra operei  scriitorului Ştefan Dumitrescu, astăzi la cei 62 de ani ai săi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai mari scriitori europeni, având o operă literară publicată, dar şi nepublicată, impresionantă…Prin Ştefan Dumitrescu România ar avea într-adevăr în anii aceştia şansa de a lua Primul Premiu Nobel românesc, dacă scriitorul nu ar fi atât de invidiat şi de marginalizat în ţara lui…Boală tipic românească, odată ce românii sunt singurul  popor care are proverbul „Să moara capra vecinului”. Toţi scriitorii importanţi de astăzi ai  României ştiu că Ştefan Dumitrescu este scriitorul cu cea mai importantă şi bogată operă literară, dar nu suflă unul o vorbă despre lucrul acesta…În schimb scriitorul  este de mulţi ani propus la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, de  Societăţi ale scriitorilor, de Personalităţi culturale…

Când i-am citit primele cărţi şi primele manuscrise am fost, ca şi Ana Blandiana, profund impresionată de talentul „cutremurător” al tânărului scriitor, de profunzimea  şi originalitate ideilor lui puse în scrierile sale,  de setea lui  cunoaştere, de obsesia de a pătrunde cât mai adânc în  „abisalitatea Fenomenului uman”, (din acest punct de vedere Ştefan Dumitrescu duce mai departe demersul dostoievskian, de a cunoaşte cât mai profund sufletul omenesc, şi „sufletul românesc”. A se vedea romanul lui, „F. M. Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, care apare acum lansat pe piaţa de carte internaţională  de o editură americană). Primele  cărţi şi  manuscrise care mi-au parvenit  pe căi lăturalnice în anii 80, ale tânărului scriitor de atunci, îmi vorbeau despre un autor care avea nu numai o imaginaţie debordantă,  cu un stil profund şi cald, dar care venea în literatură cu un suflu şi cu un spirit nou, ale cărui inovaţii literare, al cărui demers se situa în afara  graniţelor literare.

Din acest punct de vedere poeta Ana Blandiana, care l-a lansat şi l-a publicat mult pe Ştefan Dumitrescu în anii 1970,  a avut  dreptate să vorbească despre un autor care venea cu „sufletul lansat riscant” în spaţiul literaturii („Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă”). Ana Blandiana este scriitoarea care în anul 1971, în revista  „Amfiteatru” a avut curajul să-l impună pe Ştefan Dumitrescu în literatura română, prezentându-l publicului într-un mod fulminant:

„O  ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” (Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971)

Poetul  Ştefan Dumitrescu a debutat fiind descoperit de Miron Radu Paraschivescu, cel care l-a publicat în  anul 1967 în revista „Ramuri”, sub pseudonim, pe când Ştefan Dumitrescu avea numai 17 ani. Într-o scrisoare caldă şi încurajatoare,  M. R Paraschivescu îi spunea „ Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.” Îndemnul poetului Miron Radu Paraschivescu se vede astăzi, la aproape o jumătate de veac, a fi fost o profeţie, o revelaţie! Ana Blandiana este însă  cea care l-a descoperit şi l-a lansat ca scriitor de anvergură pe cel care peste 40 de ani avea să dea literaturii române şi literaturii europene o operă impresionantă.

Peste numai  doi ani, în toamna anul 1973, pentru că Ştefan Dumitrescu era o speranţă a literaturii române, Adrian Păunescu ţine morţiş să-şi deschidă celebrul şi criticatul Cenaclu Flacăra cu poetul Ştefan Dumitrescu. Tânărul poet a citit la prima şedinţă a Cenaclului Flacăra un volum întreg de poezie, intitulat „NICOLAE LABIŞ-PORTRET COSMOGONIC”, volum care a impresionat puternic  asistenţa. Cu acest prilej Adrian Păunescu a afirmat despre Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române!”

Şi criticul literar Şerban Cioculescu, participant la deschiderea cenaclului Flacăra, a fost impresionat de poezia lui Ştefan Dumitrescu, afirmând  despre el: „Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări cu toată atenţia” (Şerban Cioculescu, Flacăra, 1973)

 Şi scriitorul şi omul de ştiinţă Ioan Crişan a văzut în Ştefan Dumitrescu un mare scriitor încă din anul 1973. „Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este din acei scriitori care dau conţinut unei epoci întregi.” (Ion Crişan, scriitor, om de ştiinţă, 1973)

Multe din manuscrisele lui Ştefan Dumitrescu,  pentru că nu aveau nici o şansă să treacă de cenzură, au circulat în anii comunismului „pe sub mână”. De aceea cărţile scriitorului nu au putut să fie publicate în perioada comunistă. După 1990  cărţile lui aveau să vadă lumina tiparului una după alata. Mai ales că scriitorul făcea parte din Grupul Renaşterea, care-l cooptase încă din anul 1976 în rândurile sale, Grup care  îi ajuta pe tinerii creatori foarte dotaţi să realizeze descoperiri, să creeze teorii şi opere literare şi ştiinţifice, care aveau mai târziu dă declanşeze în România un fel de Renaştere culturală, Renaştere care să tragă după ea întreaga societate românească…Din păcate Intelectualitatea românească şi poporul român, societatea românească sunt prea bolnave, prea lipsite de energie,  sunt suicidale ca să  fie capabile să declanşeze o Renaştere. Noi, românii, suntem buni numai să ne asasinăm valorile, să ne promovăm lichele, nulităţile şi hoţii,  şi  să aruncăm cu lături unii în alţii. Acesta este modul foarte eficient prin care ne sinucidem.

Aşa cum spuneam, încă de la primele lucrări ale lui Ştefan Dumitrescu mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui scriitor aparte, nu numai foarte talentat, care arde ca o flacără, care  vine în literatură cu o forţă teribilă, dar care are o altă „mărime”, altă dimensiune, alt calibru, se află pe un nivel european, este scriitor de talie europeană, sau mondială, ca Thomas Mann,  ca Albert Camus, ca Garcia Marquez. Cum este în muzică George Enescu, de pildă, în comparaţie cu ceilalţi compozitori români. Creaţia lui literară, fie că era vorba despre volumele de poezie, de  proză, de romane, de teatru „suna” altfel,  nu suna deloc localist, avea un timbru european, avea o dimensiune europeană. De altfel în prezentarea lui Ştefan Dumitrescu Ana Blandiana sesizase, intuise  adevărul acesta, când scriitorul avea doar 21 de ani, când afirmase că : „Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere” şi „suflet lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo”.

Ştefan Dumitrescu este într-adevăr „punte” între clasic şi modern, punte între spirtul naţional şi cel universal, punte între real şi transcendent. Credem că l-am definit foarte bine într-o Cronică literară, scrisă în anul 1993, un fragment din această Cronică fiind pus pe coperta a patra a cărţii de proză  „Matca Ancestrală”, 1993.  Iată o „fotografie” cât se poate de reală a scriitorului, aşa cum l-am văzut atunci în 1993 : „Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi” (Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii  “Matca ancestrală”, 1993)

Tot în acelaşi an scriitorul Ion Zubaşcu, observa şi el că scriitorul Ştefan Dumitrescu face parte din acea tipologia foarte rară a „scriitorilor totali”, a creatorilor care se manifestă pe un spaţiu larg de creaţie, care deschid noi „căi” în cultură şi care întemeiază „Şcoli” în timpul vieţii lor. Iată ce scria dl Ion Zubaşcu în revista „Magazin”, la care era redactor, tot în acelaşi an, 1993, când scriitorul avea 43 de ani : „Ştefan Dumitrescu:  În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră. (Ion Zubaşcu, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993)

Foarte talentat, aşa cum îl prezenta Ana Blandiana (Şt D. a scris întâi poezie), cum a scris despre el cronicarul literar de la Revista Realitatea, Dumi Nedelcu  („Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său “Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată” Dumi Nedelcu, revista “Realitatea”, Galaţi, iunie 2000) şi aşa cum avea  să-i scrie  într-un  text emoţionant scriitorul Doru Moţoc, Ştefan Dumitrescu este mai întâi de toate un mare poet : „Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională („MUNTELE ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE”. Editura Marea Neagră”). E tot ce am citit mai frumos si mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată de un val de lături şi pornografie abjectă. Faptul ca tu mai ţii încă steagul sus îmi dă curaj. Dar încă o odată şi încă o dată  îmi dau seama câtă dreptate ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic ca suntem un popor axiofag. Aşa e! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivam, nu ştim sa le impunem atenţiei lumii. Ce păcat!” (29.05. 2008  Doru Moţoc)

Dar Ştefan Dumitrescu  este şi un romancier cu o forţă teribilă,  care investighează continentul interior al Fenomenului uman, pătrunzând în profunzimea lui, descriindu-i pliurile „fundului oceanului” uman cu o acurateţe şi cu un umanism care te impresionează. De aceea îl comparam eu în textul de mai sus cu Thomas Mann, cu Albert Camus.

Iată cum îl vedea scriitorul Alexandru Magereanu pe Ştefan Dumitrescu în urma lecturii romanului său „Delirul, vol II”, continuare la romanul „Delirul, vol I, de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris aceasta (romanul „Delirul, vol II, credem sincer că a fost inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda, caz foarte rar în literatura universală n.n): „ Dragă Ştefane! Ţi-am citit pe nerăsuflate romanul lui Moromete („Delirul, vol II”, continuare la „Delirul, vol I”, de Marin Preda)  şi mi-a plăcut foarte mult cum l-ai scris. Eu îţi spun, lasă la o parte orice alte preocupări şi treci şi scrie romane! Ai talent cu carul, nu-l irosi. Profită de el şi dă-i Ţării şi literaturii noastre opere nepieritoare! Profită de vârsta ce o ai şi de viaţă care îţi oferă atâtea posibilităţi şi vei rămâne de neuitat pentru cititori, pentru ţară. Ai o putere de „magnet” în  fiecare cuvânt scris ! Ai o putere deosebită de a prinde şi cuprinde viaţa! Ai deja o experienţă valoroasă în ale scrisului! Nu-ţi va fi greu să reuşeşti. Deci, scrie, dragă Ştefane !” (Alexandru Magereanu, poet, Oradea, 80 de ani)

Dar Ştefan Dumitrescu este şi un dramaturg foarte talentat. Este cu siguranţă unul dintre marii dramaturgi ai lumii, dând piese de teatru mai valoroase decât ale lui Camus şi Sartre, ale lui Tennesse Williams, sau Muller. Iată ce  impresia le-au făcut piesele lui Dumitrescu unor oameni de teatru, care au vrut realmente să-l ajute să-i fie  jucate piesele : Liviu Ciulei, marele regizor, îi spunea într-o scrisoare autorului „Râsului” : „“Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru  “Râsul” n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul. Să sperăm că Dumnezeu îmi va da putere s-o vedem montată pe scena teatrului Bulandra.” (Liviu Ciulei). Actorul român, Celestin Duca, stabilit la Paris dorea să-l ajute pe Ştefan Dumitrescu să-i fie montată la Paris piesa de teatru „Râsul” : „Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul, (despre care criticul  de teatru Valentin Silvestru îi spunea autorului că „este una dintre cele mai mari piese de teatru ale dramaturgiei europene”n. n) şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă ! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de Poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.” (Celestin Duca. 16 iulie 2000, Paris)

Şi profesorul universitar de teatralogie, academicianul Ion Toboşaru vorbea admirativ despre talentul şi despre vocaţia teatrului,  la Ştefan Dumitrescu: „Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu  se constituie ca un “op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv – document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare“. Profesor universitar, doctor, academician, Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “ Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale.”  Scriitoarea  argentiniană de origine română Alina Diaconu, care i-a tradus poeme şi povestiri publicându-le în Argentina, a văzut  şi domnia sa că se află în faţa unui mare scriitor  „Va felicit, sunteţi un mare scriitor, îmi pare nespus de bine să fi luat aşa contact cu Dv.” (28 iulie  2007, Alina Diaconu, Scriitoare româno-argentiniană, stabilită în Argentina)

Sunt foarte fericită ca la cei peste 70 de ani ai mei am văzut cu mult timp înaintea altora în mai tânărul meu confrate, dl Ştefan Dumitrescu,  un scriitor de anvergură europeană, un scriitor la fel de mare, dacă nu mai mare ca mulţi  Scriitori care au luat premiul Nobel. Rămân ca şi în 1994 la convingerea că nu sunt mulţi scriitori în plan mondial care să fie „scriitori totali”,  care să dea opere de valoare europeană în toate genurile literaturii, şi care mai sunt, ca scriitorul român, celebru, Mircea  Eliade, şi oameni de ştiinţă. Iată ce scriam despre Ştefan Dumitrescu în 1994, sunt de acum aproape 20 de ani: „Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Stefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o “Istorie a dramaturgiei româneşti”, dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită. În volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, dar si conştiinţa de “RANĂ” adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o FIINŢĂ cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată!” (Francesca Pini, lector universitar,  1994).

Puţin ştiu că Ştefan Dumitrescu, unul dintre membrii importanţi ai Biroului de Viitorologie de la Bucureşti, este cel care a descoperit al Treilea mare Tip de Inteligenţă (scriitorul este Licenţiat al Facultăţii de Filozofie, Bucureşti, 1973, domeniile lui fiind Psihologia, Pedagogia, Sociologia, Economia, Viitorologia, domenii în care  a dat lucrări de valoare) pe care l-a denumit „Inteligenţa pozitivă şi Inteligenţa negativă”. Că este autorul unei lucruri de importanţă capitală, care revoluţionează Ştiinţa economică, lucrare intitulată „NOUA ŞTIINŢĂ ECONOMICĂ A SECOLULUI XXI SAU PSIHO-ECONOMIA”, în care este descrisă descoperirea Sistemului economic al viitorului, denumit de autor „SISTEMUL SOCIO-ECONOMIC DE EVOLUŢIE”, Sistem economic care nu cunoaşte fenomenul şomajului şi al crizelor economice, şi care probabil va salva Civilizaţia umană din această criză teribilă,  artificială dar şi naturală, pe care o parcurgem.

Că Ştefan Dumitrescu  este cel care a descoperit „METODA PRIN CARE ŢĂRILE POT SĂ IASĂ DIN CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ FOARTE UŞOR, ÎNTR-O PERIOADĂ SCURTĂ DE TIMP, FĂRĂ SĂ FIE MICŞORATE SALARIILE ŞI PENSIILE, FĂRĂ SĂ FIE MĂRITE IMPOZITELE ŞI TAXELE ŞI FĂRĂ SĂ FIE DAŢI OAMENII AFARĂ DIN SLUJBE” (Lucrare publicată în serial în revista „Destine”, a Societăţii Scriitorilor români din Canada)

Aceste descoperiri ale lui Dumitrescu ar putea salva de la suferinţă, de la stres şi de la umilinţă miliarde de oameni…Poate aude cine trebuie… Alte lucrări ştiinţifice ale autorului, care ar putea deveni best-seller mondial, şi ar face foarte mult bine oamenilor, sunt lucrările „Teoria Revoluţiei Binelui” şi „ Psihoterapia şi Educaţia  prin Bine!”

Ştefan Dumitrescu se aseamănă cu Mircea Eliade, cum spuneam, adică este autorul unei opere literare  de valoare, foarte complexă , abordând un mare număr de teme, de idei, de mituri, pe care le interpretează într-o viziune unitară, originală, dar este şi creatorul unei opere ştiinţifice, în domeniul Ştiinţelor sociale, extraordinară, o operă de pionierat, prin care deschide noi orizonturi în cunoaşterea umană. Ştefan Dumitrescu este prin excelenţă o mite de sinteză,  de anvergură, de aceea vom constata că opera literară şi opera ştiinţifică se întrepătrund, se îmbogăţesc una pe alta.  Prin întreaga sa operă Ştefan Dumitrescu se adaugă în plan universal triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu (fiind autorul unei opere dramaturgice originale, de mare valoare) şi Emil Cioran, Dumitrescu, fiind un eseist de substanţă,  cu o putere de analiză şi de re-interpretare uimitoare Nu ne îndoim că începând să fie publicat de Marile Edituri occidentale Ştefan Dumitrescu va impresiona  cititorul şi îl va câştiga.

Spuneam că Ştefan Dumitrescu este propus de mulţi ani la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, cum ar fi Fundaţia Culturală  Ajutorul românesc, Fundaţia Ţara,  de Societăţi ale scriitorilor, cum ar fi Societatea scriitorilor români din Basarabia, de mai multe personalităţi culturale, Edituri, Reviste de cultură.  Redăm mai jos propunerea pentru Premiul Nobel transmisă Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel de la Stockholm de Societatea Scriitorilor români din Moldava, care ne-a impresionat prin esenţialitatea şi obiectivitatea sa.

NOBEL

Det Norske Nobelinstitutt

Henrik Ibsens gate 51,

N-0255 OSLO 

 +47 22 12 93 10    FAX

SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN BASARABIA

PROPUNEREA PENTRU DECERNAREA  PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ SCRIITORULUI ROMÂN, ŞTEFAN DUMITRESCU, ADRESATĂ COMITETULUI  PENTRU DECERNAREA  PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ DE LA STOCKHOLM

Societatea Scriitorilor Români din Basarabia, ce are drept scop dezvoltarea procesului literar, consolidarea şi renaşterea spiritualităţii româneşti în Moldova, educaţia patriotică în baza tradiţiilor istorice naţionale, educaţia lingvistică a tuturor generaţiilor, cultivarea în rândurile membrilor asociaţiei a eului şi tradiţiilor strămoşeşti, îl propune pe Scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei Comitetului pentru Acordarea  premiului Nobel, de la Stockholm.

 

Motivaţia propunerii noastre: în timpul de faţă scriitorul Ştefan Dumitrescu este un scriitor cu o vastă şi profundă operă literară. Impresionează foarte mult profunzimea gândurilor sale referitor la destinul fiinţei umane, dragostea lui neţărmurită faţă de Măria sa, Omul.

 

Scriitor total şi om total, Domnia sa a marcat literatura noastră contemporană, creând opere nepieritoare, ce au o valoare universală.

Îi urăm mari succese  în drumul  lui nobil către obţinerea premiului Nobel pentru literatură.

 

Dumnezeu să-l binecuvânteze!

MIHAI CIUBOTARU

PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂN   DIN BASARABIA 

20 septembrie 2010

str. Albisoara 84/5 ap. 13

 MD-2005, mun. Chişinău, R. Moldova

ROMANIAN WRITERS SOCIETY FROM BASARABIA

PROPOSAL FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE TO THE ROMANIAN WRITER STEFAN DUMITRESCU SENT TO THE COMMITTEE FOR  AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE

The Romanian Writers Society from The Republic of Basarabia, whose target is to promote and develop the literary process, consolidation and rebirth of the Romanian spirituality in Moldova, the  patriotic education on the basis of the national historical traditions, linguistic education of all the generations, to cultivate among the members of this association the particular Romanian  nature and the ancient traditions, proposes the writer Stefan Dumitrescu to the Committee for Awarding the Nobel Prize fot Literature from Stockholm.

 

The reason of our proposal : nowadays the writer Stefan Dumitrescu is a writer with a vast and deep literary work. We are very much impressed by the depth of his thoughts about the destiny of hunam beings, his  infinite  love for His Majesty… The  Man.

 

 A total writer and a total man, he is a remarkable personality in our contemporary literature, creating immortal universal value works.

We wish him good luck and great success in his nobel way to be awarded the Nobel Prize for Literature! 

 

May God bless him!!! 

MIHAI CIUBOTARU

PRESIDENT OF THE ROMANIAN WRITERS FROM  BASARABIA

20th of September 2 010                   

str. Albisoara 84/5 ap. 13

MD-2005, Chişinău, Republic of. Moldova

Cred sincer că aceste cuvinte îl prind şi îl cuprind, şi îl redau cel mai bine pe Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin într-o literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care l-a scris acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul şi paradoxul condiţiei şi al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare, aş spune. Această dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest autor. Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele de poezii pentru copii!” (Francesca Pini, critic literar, 1995. -text aflat pe coperta a patra a romanului „ŞI TU VEI FI VĂZDUH”, apărut la Edtura   Anamarol,  Bucureşti, 2007)

 

 PROF UNIV DR FRANCESCA PINI, CRITIC LITERAR

MĂRTURIA FILOSOFIEI
ISTORIEI (1)

Care sunt raporturile pe care filosofia germană a istoriei, din ultimele două secole, le concepe între istorie și Dumnezeu? Vom vedea, în aceste pagini, dacă concluziile acestei filosofii confirmă rezultatele deja obținute de sociologie și de analiza istoriei.

Lessing și Herder. – Pornind de la Lessing, ideea apare deja că Dumnezeu acționează ca un educator al genului uman. Prin această idee s-a stabilit o legătură între istorie și religie. „Revelația este, după el, educația rasei umane” (2).

(1) Ne mărginim a da aici tezele filosofilor germani aşa cum ele au fost degajate şi rezumate de Robert Fkint în lucrarea binecunoacută Philosophie de l’Histoire en Allemagne. Din această carte am extras textele citate.

(2) P. 64.

La Herder, această idee rămâne oarecum voalată. Dar ideea ce se înțelege prin umanitate ideală este echivalentul a ceea ce filosofii idealiști înțeleg prin Dumnezeu. Căci, „în om, după el, acționează o putere imortală și viața terestră nu este decât o stare de preparație, omul o tratează de uniune a două lumi: umanitaea prezintă mugurul unei flori viitoare”.

Schelling. – Dar aceste idei ajung la o plină maturitate la Shelling care le formulează cu claritate. – El stabilește un raport strâns de dependență reciprocă între conștiința individuală și istorie. Dacă, într-adevăr, istoria depinde de conștiința individuală, la rândul său, pentru ca această conștiință individuală să fie ceea ce este, toată istoria trecutului este necesară. „Istoria totală este doar o revelație a lui Dumnezeu, și această revelație se împlinește printr-o dezvoltare succesivă. Chiar dacă istoria nu prezintă decât un aspect al destinelor universului, ea nu trebuie privită ca un simplu fragment; ea este realmente simbolul tuturor celorlalte aspecte care se reproduc și se reflectă în ea, în toată integritatea lor. Este o epopee compusă în inteligența lui Dumnezeu”. (3). Căci „țelul

(3) R. FLINT, La Phil. De l’Hist. En  Allemagne, p. 158.

cel mai elevat al oricărei ființe raționale, individ sau specie, este identitatea cu Dumnezeu”.
Schelling atașează de o manieră foarte ingenioasă totalitatea universului, materie și spirit, ordine și haos, bine și rău, la un moment sau altul al vieții divine. „Adevăratul subiect al istoriei, pentru el, nu este omul, ci Dumnezeu; ea este o evoluție pe care absolutul o împlinește pentru el însuși, o manifestare graduală pe care Dumnezeu însuși o face; ea este dezvoltarea sau procesul prin care Dumnezeu să ia conștiință de sine însuși; umanitatea nu este decât un sort de oglindă sau de mască a absolutului”.
Istoria fiind revelația graduală a absolutului, adică a lui Dumnezeu, această revelație nu se face decât prin liberul joc al voințelor libere; acestea sunt deci colaboratoarele sale. Adică Dumnezeu nu se creează și nu se dezvoltă în lume decât prin eforturile oamenilor. Oamenii, în acest sens, sunt mai mult decât colaboratorii divinității. Ei îi împrumută eforturile lor, îi furnizează substanța sa.
Schelling gândește că există trei faze în istorie: „Principiul care se manifestă în prima ca destin, în a doua ca natură, se revelă în cea de-a treia ca Providență. Când va sosi cea de-a treia perioadă? Noi nu știm; dar când ea va fi, Dumnezeu va fi”.

Schlegel. – Foarte aproape de gândirea lui Schelling este cea a lui Schlegel. Acesta din urmă „rejectează ipoteza după care dezvoltarea omului ar fi avut ca punct de plecare o condiție în întregime animală…”. El încearcă să probeze că o revelație primitivă a fost făcută genului uman și caută  să-i urmeze alterațiile succesive, datorate melanjului de erori diverse; dar obiectul acestor eforturi este „de a arăta restaurația progresivă în umanitate a imaginii șterse a lui Dumnezeu, prin grația neîncetat crescătoare în diferite perioade ale lumii, de la revelația primitivă până la revelația mântuirii și iubirii care marchează milieul istoriei, și de la această revelație până la consumarea timpurilor”.
„În istorie, spune el, ca în orice știință, punctul în jurul căruia gravitează totul, problema care decide tot restul, este dacă se va deduce totul despre Dumnezeu, și dacă Dumnezeu însuși va fi considerat ca prima existență și natura ca secundă, chiar ocupând fără contrazicere un loc foarte important, sau dacă invers preeminența va fi dată naturii și dacă, cum se întâmplă atunci invariabil, toate lucrurile vor fi deduse numai din natură, în timo ce Divinitatea, poate nu în termeni expres și formali, ci indirect și în fapt, este lăsată de-o parte, sau cel puțin rămâne necunoscută” (4).

(4) PP. 293, 294, 295

.

”El rejectează ipoteza ca omul să fi ieșit din maimuță și susține că el a fost stabilit senior și stăpân al terrei pentru că el a primit un principiu divin, verbul interior al lui Dumnezeu care este lumina conștiinței superioare, rădăcina gândirii și a limbii, legătura care unește, puterea ce dirijează toate perfecțiunile caracteristice naturii umane. El afirmă că condiția primitivă a omului a fost o condiție a inocenței; că el era dotat cu înalte facultăți; că starea sălbatică este o stare de decadență și de degradare; că în consecință el marchează, nu prima ci secunda fază a istoriei umane”(5).

(5). P. 206.

Schlegel a avut, foarte ascuțit, sentimentul vieții naționale a tuturor popoarelor, care au suferit profund impulsiunea dată de Reformă, avea un caracter maladiv anti-creștin.

Hegel. – La Hegel, găsim aproape aceleași vederi asupra istoriei și raporturile cu religia ca la Schelling. „Istoria este creșterea în conștiința sinelui, a ideii, a ceva straniu care este egal cu neantul, dar posedă puterea de a deveni altceva”… „Acestă idee, sau Dumnezeu, sau ideea în marș pentru a deveni Dumnezeu, sau Dumnezeu traversând fazele ideii pentru a parveni la cunoașterea de sine sau a ideii, trebuie să ia caracterul finitului din oameni, sau din marii oameni – Socrate, Pericle, Cezar, Luther – și din națiuni, sau mai curând din națiunile celebre – China, India, Grecia și germanii -; și istoria sa este unicul subiect al filosofiei istoriei”.
Ca la Herder și Kant, găsim la Hegel dorința reunirii tuturor popoarelor într-o vastă organizație unică. Numai în Europa vedem „aurora unei istorii superioare celei a indivizilor sau a popoarelor, a unei istorii cu adevărat umană, cuprinzând mai multe națiuni unite prin legăturile fraternității și împlinind un destin comun. Există rațiuni cu toate acestea pentru a crede că toate națiunile vor fi unite împreună și chemate să contribuie pentru partea lor la dezvoltatrea rasei și la binele tuturor membrilor săi. Cursul întreg al evenimentelor tinde manifest spre acest scop și i se apropie”. „Eu nu pot înțelege de ce umanitatea singură n-ar reuși să împlinească opera la care ea este destinată prin constituția sa și prin caracterul dezvoltării sale”… „Un om a cărui aruncătură de ochi poate socoti exact natura și tendințele mișcărilor religioase, sociale și politice ale prezentului și îmbrățișa
totodată trecutul și principiile care au dirijat dezvoltarea, ar putea să observe foarte net că viața umană se va manifesta în viitor sub forma unității și a universalității ” (6).

(6) PP. 325-326 (sublinierile noastre).

Bunsen. – Un sentiment la fel de ascuțit al prezenței lui Dumnezeu în umanitate și în istorie se găsrște la filosoful Bunsen. Pentru a descoperi cum trăiește și operează Dumnezeu în umanitate, nimic nu e mai pripriu decât filosofia și istoria, care arată că „principiul progresului umanității își are necesarmente rădăcina în legea manifestării spontane a divinului. A descoperi și a formula această lege, iată obiectul suprem al teoriei filosofice a genului uman”. „Legile evoluției trebuie să fie căutate în fenomenele istorice care sunt în fața ochilor noștri și care trebuie degajate printr-un procedeu gradual de analiză și sinteză; dar ele nu pot fi esențial și în ele însele decât o aplicație a rațiunii și a conștiinței lui Dumnezeu la acesre mari fapte universale care mărturisesc conștiința pe care omul o are despre prezența lui Dumnezeu în istorie”.
„Conștiința pe care o are omul despre Dumnezeu este forța motrice esențială și constantă în istoria națiunilor, suflul vital al progresului care poartă rasa umană spre veritate și justiție, instinct originar al umanității, care, dezvoltându-se progresiv de la inconștiență la conștiință, dă naștere limbajului, formelor de organizare politică, la civilizație. Umanitatea nu este simplu un agregat de indivizi, căci ea are un principiu al evoluției care îi aparține în propriu, și ea avansează conform ideii plasate în sânul ei de Dumnezeu însuși” (7).

(7) PP, 362-363 (sublinierile noastre).

Conștiința religioasă lui îi pare doar una oarecare din numeroasele forțe istorice a căror acțiune se coordonează și se combină, dar „principiul esențial, regulator și chiar creator al istoriei, și veritatea obiectivă care-i corespunde nu este nimic mai puțin, după el, că divinitatea se maifestă și se incarnează ea însăși în umanitate”. „Dezvoltarea conștiinței religioase, adică credința în prezența divină în lume, într-o ordine morală, efectul acestei prezențe, conține necesarmente progresul în toate celelalte sfere”.

Ernest Lasauls dă, în plus, câteva precizări foarte prețioase. El prevede „apariția apropiată a unei noi perioade a vieții sociale, fondată pe religie, perioadă în care regatele acestei lumi vor deveni regatul lui Dumnezeu și în care triumful principiului divin asupra terrei va fi eclatant și universal”. El afirmă că istoria are principiul său și scopul său în unitatea iubirii creatoare a lui Dumnezeu și că, „în viața umană, lucrul principal este de a lua pe Dumnezeu ca punct de plecare, de a-l considera ca acel care este primul și natura cea care este secunda… După el, filosofia ia naștere în religie și prin îndoială ajunge fie o disperare subiectivă, fie la o conciliere obiectivă cu religia”. El a văzut bine de asemenea că istoria Europei moderne oferă în liniile generale ale vieții națiunilor o reală analogie cu cea a națiunilor antice.

Aceste vederi sunt de-o exactitudine care se verifică deja sub
ochii noștri.

Krause. -Vederi foarte analoge celor ale lui Bunsen și Schelling se găsesc expuse în operele lui Lotze și Lazarus. Dar la Krause găsim noi punctul de vedere cel mai curajos și cel mai original, care se apropie sensibil de ceea ce am expus noi înșine în această carte. „Lumea nu este identică lui Dumnezeu, nici separată de el; ea îi este expresia și imagine finită… viața este fondată pe atributele esențiale ale naturii divine; ea implică toate atributele; prin urmare ea este, chiar în Dumnezeu, un tot organic… Viața lui Dumnezeu este realizarea esenței sale, care este binele, binele unic și absolut, care pentru om nu este decât țelul spre care aspiră”… „el (omul) este astfel sinteza cea mai completă a universului precum și imaginea cea mai fidelă a lui Dumnezeu”… „Fiecare individ are drept misiune de a realiza la fasonul său ideea totală a omului; fiecare este în sine un scop; toți sunt esențial egali.

Cu toate acestea, individul nu poate intra în posesiunea veritabilului său eu și își împlinește destinul decât prin asocierea și comerțul cu semenii săi.”Pe de altă parte, societatea întreagă a genului uman trebuie să fie considerată ca un individ, și fiecare societate mai restrânsă, ca un individ mai mic. „Țelul acestor societăți, persoane morale colective, este de a dezvolta, de a cultiva toate elementele naturii umane și de a realiza toate aspirațiile vieții umane cu ordine și armonie. Toate națiunile globului vor sfârși prin a fi legate între ele prin legături strânse ale asocierii și ale Federației” (8).

(8) Pp. 235-236-237.

Krause distinge și el trei vârste în umanitate, din care cea mai importană este natural ultima. „A treia vârstă a omenirii (Das Reifalter) este cea în care toate puterile sale sunt în întregime și armonios dezvoltate, în care ea exersează o dominație completă asupra naturii fizice și asupra ei înseși, în care toate societățile care o compun se unesc pentru a forma o castă individualitate colectivă a organizației complexe; … totalitatea genului uman pe terra nu va mai forma decât un Stat pacific prosper. Oamenii nu vor lua doar plina conștiință a unității lor întru Dumnezeu și în umanitate; ei o vor realiza practic și exterior în fiecare din sferele vieții: sfere morale, politice, industriale, estetice, științifice și religioase. Știința și arta, religia și morala, jurisprudența și politica vor deveni cosmopolite când ele își vor fi atins maturitatea și vor contribui la legarea strânsă, la unirea rasei noastre terestre, care va forma o cetate, un regat al lui Dumnezeu” (9).

(9) P. 243. (sublinierile noastre).

Recapitulare. – Se constată analizând aceste diferite sisteme ale istoriei trei puncte esențiale comune: 1) identificarea spiritului omului cu Dumnezeu; 2) istoria este consdierată ca o revelație, o manifestare și o dezvoltare reală a lui Dumnezeu în umanitate; 3) reușita istoriei este societatea universală a umanității, federația tuturor popoarelor, în fine universalismul, care este ca o contra-parte, sau chiar condiția principală, după noi, a realizării lui Dumnezeu. Pentru acești filosofi, popoarele sunt ca tot atâtea bucăți de umanitate, decupate nu demult, nu se știe când și cum, și care, animate de un sort de reminiscență, aspirând să se reunească, să reconstituie unirea distrusă, și la care să parvină prin mijloace variate, de la cele mai violente până la cele mai raționale și umane. S-ar spune că în această tendință a unității se manifestă puseul însuși al Divinității, creșterea și efortul său de a se realiza din plin.

Sensul istoriei și ideea de Dumnezeu. –    Toate aceste concepții, toate aceste sisteme de filosofie a istoriei n-ar avea sens dacă n-ar presupune că Dumnezeu se găsește, de la origine, cum am presupus noi, în germene, sau în toată puterea în umanitate. Căci cum să se conceapă că un organism poate să apară, să crească și să se dezvolte fără un germen prealabil; cum să se recolteze ce nu s-a semănat? Dacă o providență divină pare să guverneze istoria umanității, este pentru că aceasta a creat în măsura dezvoltării sale care seamănă în oarecare fason divinității, manifestă un plan, un plan, un finalism, al cărei reușită este sau aproape echivalentă cu ideea de Dumnezeu. Deci nu Dumnezeu este cel care a creat istoria, ci istoria l-a creat pe Dumnezeu, și de aceea pare că Dumnezeu a creat istoria. Şi într-un caz și în altul, termenii sunt aceiași, dar raporturile sunt inversate. Este aici o veritabilă

prefaţă la concepția pe care autorii bibliei și-au făcut-o despre raporturile între om și Dumnezeu.
Dar trebuie făcută această dreptate tot așa și filosofiei istoriei, precum bibliei, că omul a conceput ideea de Dumnezeu pentru că el a găsit în el însuși germenii atributelor divine (aspirațiile sale infinite) și dacă istoria universală este efectiv revelația și manifestarea lui Dumnezeu în timp, este pentru că evoluția istorică a umanității spre federalismul universal este condiția indispensabilă a realizării acestor aspirații infinite și, prin urmare, a dezvoltătii divinului în umanitate.

Dacă deci Dumnezeu se revelă şi se manifestă în istoria umanității, aceasta nu este pentru că un Dumnezeu real, dat, existent pe undeva, precum ceva gata făcut, ar determina sensul istoriei și peripețiile sale, ca și cum evenimentele istorice n-ar face decât să execute deciziile sale unilaterale. Astfel era fără îndoială concepția „poporului ales” după cum și cea a teologiei, și filosofiile pe care tocmai le-am citat au rămas încă, în oarecare fason și de o manieră confuză, chiar la acest punct de vedere. Dar fără să o degajeze complet de această eroare, se poate spune că ei au observat-o vag.

Istoria constituie revelația și manifestarea lui Dumnezeu, nu pentru că un Dumnezeu exterior a făcut ceea ce ea este în măsură să se facă, ci pentru că Dumnezeu însuși se face, se creează, prin istorie, prin devenirea sa, în fazele sale succesive. Dumnezeu este deci imanent la istorie, în timp ce se creează progresiv prin istorie și va fi real, dat, numai la sfârșitul timpului, adică atunci când istoria, ciclul evoluției umane va fi închis. Așa cum tulpina grâului dă un bob asemănător celui care îi este origine, istoria umanității va da divinul care trebuie să-i fi fost origine.

Istoria și ideea de providență care o dirijează. – Această veritate ideologică, mai mult sau mai puțin confuz, este fondul diferitelor concepții germane ale filosofiei istoriei. Dumnezeu, ideea de Dumenzeu și religiile (care au tradus această idee de maniere diferite și au materializat-o și organizat-o în sisteme diferite) au fost, de o manieră generală, în viața umanității, exact ce este, după Claude Bernard, principiul vital, acest principiu metafizic care, neputând fi sesizat și exprimat după un mod fizico-chimic, există totuși și se manifestă dând direcția, determinând succesiunea fenomenelor fizico-chimice în dezvoltarea unui embrion.
Acest principiu metafizic trasează în dezvoltarea unui embrion planul ființei vivante și al organelor sale. Dacă marele fiziologist numește acest principiu vital un principiu metafizic, este pentru că el scapă oricărei determinări fizico-chimice, este imponderabil și insesizabil, dar real prin acțiunea directoare pe care o exersează asupra înlănțuirii operațiunilor fizico-chimice în embrion (10). Ni se pare că este absolut la fel și ideea de Dumnezeu, de Dumnezeu și de Religie, în evoluția

(10) Vezi LOSSKI, Intuition, vie, matière, p. 125, 145 etc.

istorică a umanității. Imponderabil și insesizabil, Dumnezeu pare acest principiu metafizic care marchează direcția dezvoltării istorice a umanității și desenează liniile esențiale ale evoluției sale (11). Fără îndoială pentru filosofii germani, ca pentru Sfântul Augustin și Bossuet, cursul istoriei

(11) „Eu văd prin istorie necesitatea manifestă a unei autorităţi divine şi vizibile pentru dezvoltarea vieţii genului uman”. Aug. Thierry, citat de BAINVEL: La foi et l’acte de Foi, p. 116.

antice și moderne este reglat nu de hazard, ci de o providență divină. Numai că această providență este produsul istoriei; ideea acestei providențe divine a fost degajată sau în oarecare sort sugerată de analiza reflexivă asupra istoriei, mai ales a celei antice greco-romane. Este inevitabil atunci ca cursul acestei istorii să nu poată fi decât reglat de providența divină, pentru că precizamente ideea acestei providențe a fost trasă din ea. O lege fizică este trasă din observarea faptelor pentru că ea le este imanentă; ea determină și reglează faptele cărora le este imanentă, din care ea fost trasă printr-o muncă de analiză și de sinteză raționale. Liniile generale convergând spre o direcție unică, ce se poate discerne în istoria umanității, schițează trăsăturile caracteristice ale lui Dumnezeu. Chestiunea ar fi de a ști dacă istoria schițează și creează progresiv ideea și realitatea lui Dumnezeu, sau dacă Dumnezeu, real, existând de vreo manieră insesizabilă pentru noi, creează și dirijează istoria. Sentimentul nostru este că dezvoltarea istorică schițează mai întâi și creează apoi ideea de Dumnezeu, prin care aceasta, clar concepută, devine o idee forță care va fi concretizată printr-un ansamblu de instituții dominând și dirijând istoria fazelor ulterioare ale evoluției umane. Nu este oare aici explicația rolului de prim ordin pe care sociologia contemporană îl recunoaște religiilor și instituțiilor religioase pe care ea le studiază cu anumită predilecție?

Nu hazardul guvernează istoria, și dacă se exclude hazardul, nu mai este decât Dumnezeu. Or, guvernarea lui Dumnezeu în istorie este ceea ce se numește Providență. Când Origene spune că acesta nu este hazard ci Dumnezeu care a reunit toate națiunile sub legea Romei, pentru a facilita propagarea creștinismului, trebuie presupus că cuceritorii au făcut voința și opera lui Dumnezeu fără a se îndoi. Despre aceasta, profeții lui Israel au avut o intuiție puternică și netă. Ei au văzut în maii cuceritori ai Asiriei și ai Persiei instrumentele de executare a intențiilor voinței lui Dumnezeu. Cert, profețiile lor au fost făcute retrospectiv, căci, sensul operei împlinite nu se revelează decât mai târziu: finalismul este totdeauna viziune retrospectivă. Providența este realmente viziunea a ceea ce este finalitate, ordine logică în istorie.
Se recunoaște într-adevăr că mecanismul fenomenelor fizico-chimice ale vieții nu exclude, dimpotrivă, finalismul. Căci aranjamentul molecular primordial al germenului conține precis în putere dezvoltarea și derularea fenomenelor-fizico-chimice ulterioare (12). În alți termeni,

(12) HUXLEY, cité par Marcel HÉBERT: Le Divin, p. 73.

finalismul se explică prin aranjamentul mecanic al moleculelor germenului. În realitate, forma finală nu face decât să reediteze forma inițială, care ea însăși este produsul unui proces identic sau cel puțin asemănător celui căreia ea îi va fi origine.

Adevărul este că dezvoltarea istoriei nu face decât să ofere embrionului divin, care se găsește în om, substanța și condițiile propice înfloririi sale. Dar cum nici mama nu concepe și nu naște fără un germen prealabil, la fel istoria nu va concepe și nu va manifesta pe Dumnezeu dacă divinitatea n-ar fi fost în germene sau în putere în umanitate.

La Schelling, găsim la fel, o precizare pe care teza noastră o justifică: aceasta este că oamenii sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, căci, în fond, prin ei, prin eforturile lor se realizează Dumnezeu în istorie. Krause a avut dreptate gândind că atunci când totalitatea oamenilor de pe tera nu va forma decât un mare Stat pacific și prosper, „oamenii nu vor lua doar plina conștiință a unității lor în Dumnezeu și umanitate; ei o vor realiza practic și exterior în fiecare sferă a vieții”.

Națiunile, universalismul internațional (S.N.) și individualismul absolut (Dumnezeu). – Despre ceea ce este a treia idee comună a tuturor concepțiilor filosofice ale istoriei, anume viziunea unității și a unificării sau a federalizării tuturor națiunilor într-o organizație unică, trebuie să remarcăm, ceea ce am spus în altă parte: unificarea și organizarea tuturor popoarelor într-o societate unică nu implică și nu cere deloc dispariția sau eclipsarea diferențelor naționale. Chiar dimpotrivă, internaționalismul trebuie să aibă ca misiune de a asigura totdeauna existența națiunilor, libertatea lor, libera lor dezvoltare, așa cum misiunea Statului este de a asigura existența, libertatea, libera dezvoltare a indivizilor. Așa cum indivizii au dobândit prin societate calități pe care nu le-ar fi posedat niciodată, izolați, reduși doar la resursele lor, la fel ni se pare că națiunile solidarizate, federate, reunite într-o asociație universală, ar putea realiza progrese care le sunt inaccesibile în stare izolată. Societatea Națiunilor singură va putea oferi națiunilor mijlocul de a manifesta toate virtualitățile, pe care ele le conțin în putere, și pe cale de consecință să determine indirect o dezvoltare infinit mai amplă a indivizilor.
Vine de la sine că în măsura în care națiunea își va fi dezvoltat toate virtualitățile, ea va oferi indivizilor posibilități mult mai ample de dezvoltare, Universalismul cel mai complet realizat va determina naționalismul cel mai larg și cel mai bogat, care, la rândul său, va procura cele mai bogate resurse dezvoltării individualismului (13). Universalismul este și va fi corelativ

(13) Cum se conciliază independenţa naţiunilor cu unitatea? „ … Această chestiune este una din feţele redutabilei probleme care agită lumea modernă… Care este relaţia dintre finit şi infinit? dintre om şi Dumnezeu? dintre naţiune şi umanitate? Viitotul umanităţii este angajat în soluţia acestei probleme. Ea nu poate fi dată decât printr-o concepţie generală a lui Dumnezeu, a omului şi a umanităţii. Cum se va opera această conciliere? Este secretul lui Dumnezeu. … trebuie ca doctrina viitorului să ţină seamă totodată de om şi de Dumnezeu, de naţiuni şi de umanitate…” (F. LAURENT, Etudes, I. IV, p. 15). Într-adevăr, S.N. A furnizat deja secretul concilierii Naţiunilor şi a umanităţii. Deci, acest secret a fost deja smuls lui Dumnezeu. Rămane să-i smulgem secretul concilierii omului cu Dumnezeu, este problema care se vrea tratată aici.

Individualismului. Umanitatea întreagă va fi inserată în fiecare om și îi va dilata indefinit personalitatea, augmentându-i la infinit știința și puterea sa. De acest fason se va realiza divinul în uman. Universalismul istoriei va crea noțiunea absolută de Dumnezeu și în același timp va realiza în om ceva care trebuie să se apropie de acest absolut, tot așa cum realitatea, dusă la maximum, se poate apropia de ideal.

Tr.: George Anca

În presa rusă circulă informaţii care susţin că Viktor Iuşcenko, fost preşedinte al Ucrainei, nu ar fi fost intoxicat cu dioxină aşa cum s-a susţinut oficial, ci ar fi bolnav de lepră. Igor Gundarov, prof. dr. în medicină la Centrul Special de Medicină Preventivă al Ministerului Sănătăţii din Federaţia Rusă, medicul care în urmă cu nouă ani l-a diagnosticat pe Viktor Iuşcenko cu lepră, a declarat: „Viktor Iuşcenko nu a fost otrăvit cu dioxină, ci este bolnav de lepră. Durerile de spate, hernia de disc, faţa umflată sau ca o coajă de portocală şi masca de leu sunt câteva   dintre semnalmente. În anul 2002 Iuscenko a fost de 65 de ori la medic . Mulţi pot fi infectaţi. La unii semnalele au apărut deja. Poate că Dumnezeu a hotărât să pedepsească elitele politice prin acest fel de epidemie”.  La debutul bolii, Iuşcenko era candidat la preşedinţia Ucrainei şi, ca să nu simtă durerile, i se aplicase o sondă pe spate, prin care îi picura în venă un drog (opiu) menit să-i atenueze durerile mersului pe jos. Faţa i se umflase şi era invadată de ulceraţii.

Lepra la „lepre” trage

Bohomolet, medicul curant al lui Iuşcenko nu citise diagnosticul înscris în fişa medicală de prof. dr. Gundarov, dat în urma analizelor biologice primite, a vizionării unor fotografii şi apariţii la televiziune. Gundarov a comunicat medicilor ucraineni că Victor Iuscenko este bolnav de lepră, caz în care există posibilitatea ca Iuşcenko să fi infectat pe toţi cei care au venit în contact direct cu el. Printre aceştia se numără Hillary Clinton, George Bush, Colin Powell, Traian Băsescu, Iulia Timoșenko, Anglea Merkel, alţi lideri mondiali. Diagnosticul a fost ascuns cu mare grijă, pentru că pe atunci Iuşcenko era considerat un fel de erou al Revoluţiei Portocalii, iar „U.E şi SUA îl considerau copilul răsfăţat al capitalismului occidental”[1]. Diagnosticul dat de Gundarov a „scandalizat” anturajul preşedintelui, iar manipulatorii presei occidentale au venit cu soluţia: „Iușcenko a fost otrăvit de ruşi, ca să fie eliminat din viaţa politică.” Replica doctorului în ştiinţe medicale nu a întîrziat să apară: „Ascultaţi bine ce vă spun! Eu sunt medic sovietic şi am depus jurământ de medic în slujba sănătăţii oamenilor şi a semenilor mei. Cunosc bine lepra din teorie şi din practică. Am lucrat într-un spital de leproşi şi teza mea de doctorat are ca temă apariţia şi evoluţia leprei. Vă avertizez că domnul Iuşcenko are lepromah şi cei care veniţi în contact cu el este posibil să vă puteţi îmbolnăvi de lepră. Rezultatele analizelor sunt clare şi simptomele la fel.  Dacă eu greşesc, atunci îmi rup diploma de doctor în medicină! Este dreptul vostru să nu mă credeți, dar atunci vă asumaţi o mare responsabilitate și un mare risc în primul rând faţă de sănătatea voastră. Pentru un candidat la preşedinţie e bine uneori să i se creeze o aură de martir. De aceea s-a emis versiunea de otrăvire cu dioxină. Dar de unde dioxină? Medicii de la clinica din Viena au infirmat acest diagnostic şi au spus că nu este vorba de nici o otrăvire. Totuşi s-au făcut presiuni asupra doctorilor ca ei să accepte acest diagnostic. Directorul clinicii (doctor) a refuzat să semneze un astfel de act şi a spus că nu e vorba de nici o otrăvire. El a fost concediat. Dar mai târziu a dat în judecată spitalul şi a fost primit înapoi”.[2] La agravarea bolii, Iuscenko a fost internat şi tratat în secret la o clinică din Austria, cu diagnosticul de intoxicare cu dioxină, deşi toate comisiile medicale care l-au examinat ulterior pe Iuscenko nu au semnalat otrăvirea. Procentajul de dioxină din sîngele lui era normal.

„Jocul de-a Dumnezeu” care ne îngrozeşte

De la diagnosticul medicului Igor Gundarov şi relatările ziariştilor ruşi, potrivit cărora Iuşcenko ar fi infectat elita ucraineană şi internaţională din anturajul său, să trecem la jocul de-a Dumnezeu care îngrozeşte şi mai mult, practicat de savanţii străini. Potrivit statisticilor, la nivel mondial, peste cinci milioane de copii au venit pe lume în urma fertilizării in vitro (F.I.V.), tehnică ce afectează indiscutabil familia tradiţională şi demnitatea umană. O clinică de fertilitate din New Jersey monitorizează în secret primii oameni modificaţi genetic, născuţi în diferite colţuri ale lumii printr-o nouă tehnică numită transfer citoplasmatic, sperînd să afle cît mai multe informaţii despre efectele pe termen lung ale controversatului experiment, scrie „Medical Daly”. Este vorba de treizeci de copii concepuţi în eprubetă înainte de interzicerea, în 2001, de către autorităţile S.U.A., a folosirii tehnicii F.I.V., dat fiind faptul că procedura generează în timp efecte terifiante asupra copiilor. Prin noua metodă a transferului citoplasmatic savanţii au modificat genomul uman, alterînd practic structura speciei noastre. Primul copil care a fost conceput prin transfer citoplasmatic s-a născut în 1997 în urma unui experiment realizat de clinica Saint Barnabas din New Jersey şi a fost diagnosticat în 2002 cu o tulburare de comportament similară autismului şi cu alte deficienţe majore. De la începutul acestui an, clinica din New Jersey, condusă de medicului Serena Chen a început să urmărească starea copiilor concepuţi la clinică. Dacă transferul citoplasmatic va fi aprobat, va duce la naşterea copiilor care vor avea, din punct de vedere biologic, trei părinţi.

Experimentele embriologiei moderne vor crea monştri

Transferul citoplasmatic presupune transferarea unei părţi din ovulul unei femei în ovulul altei femei. Partea sănătoasă din ovulul femeii donator este folosită pentru a suplini partea nefuncţională din ovulul mamei. Practic, din două ovule se formează unul singur, iar copilul are două mame şi un tată. După ce ovulul va fi fecundat, embrionul va conţine 99% din A.D.N.-ul părinţilor biologici, dar şi A.D.N. mitocondrial din ovulul femeii donator. Problema este că un copil născut astfel are mai mult A.D.N. mitocondrial decît este natural, acesta venind de la ambele femei. Genele care sînt în plus vor fi asimilate în genomul copilului şi apoi transmise mai departe urmaşilor săi. În cadrul unei conferinţe medicale de la Istanbul s-a anunţat că pînă în anul 2012 („de la naşterea în 1978 a lui Louise Brown – primul copil conceput prin fecundare artificială), cinci milioane de copii s-au născut în toată lumea în urma tehnicilor de fertilizare in vitro. […] Potrivit Societăţii Europene de Reproducere Umană şi Embriologie (E.S.H.R.E.), aproape 350.000 de copii se nasc în fiecare an în urma fertilizării in vitro, respectiv 0,3% din cele 130 de milioane de bebeluşi născuţi în întreaga lume”.[3] Dagan Wells, expert în tratamente de fertilitate de la Oxford University, a precizat că este necesară furnizarea unor informaţii din ce în ce mai clare asupra acestei metode: „Este urgentă începerea unei analize a consecinţelor pe termen lung asupra copiilor născuţi prin fertilizare artificială şi care acum au crescut mari. Ar trebui să ţinem cont pe lângă daunele fizice şi de posibilele consecinţe psihologice.”

„Joaca de-a Dumnezeu” practicată iresponsabil de embriologia modernă şi adepţii ei, prin crearea de vieţi umane în eprubetă, ar putea fi scăpată de sub control, ducînd, inevitabil, la apariţia unor monştri cu severe boli somatice şi psihice.

Maria Diana Popescu

Grafica – Ion Măldărescu

————————————————————–

[1]http://universulromanesc.ro/avertisment/o-ipoteza-terifianta-in-presa-rusa-fostul-presedinte-ucrainian-viktor-iuscenko-este-bolnav-de-lepra-si-exista-pericolul-sa-se-fi-molipsit-de-lepra-si-politicieni-ucrainieni-sau-straini-care-au-veni/

[2] Ibidem

[3] vezi Mediafax  http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/cinci-milioane-de-copii-s-au-nascut-in-toata-lumea-in-urma-fertilizarilor-in-vitro-9805343

Revista ART – EMIS

Cum toamna se numără bobocii, D.N.A.-ul se tot bîlbîie numărînd pe degete vulpile hoţomane pentru a fi sau nu cazate la Jilava ori în alt „hotel” al statului. Cad capetele precum arborii în „mafia lemnului”! Percheziţii, arestări, ştiu eu?, cumva, instrumente cu clape ale  campaniei electorale în care, să zicem, justiţia lucrează cu „dedicaţie”, aruncînd dosarele cu semn în sertare pînă la „calendele greceşti”. Unii din oculta murdară a afaceriştilor periculoşi, care au adus atingeri grave securităţii şi integrităţii naţionale şi-au făcut ca Ţara să fie un troc între S.U.A, Uniunea Europeană şi Rusia, vor fugi peste hotare. Doar au fost atîtea înţelegeri tacite între judecători şi borfaşii notorii ai Puterii. După începerea anchetei, cocoşul a fost uşuit să zboare într-o operaţiune controlată în Dubai, astfel că pelerinajul greilor la D.N.A., pînă la urmă, se va pierde în ceaţă. Cocoşul multimilionar în euro, cu o mapă de afaceri necurată, dar cel mai bine privit afacerist de către Preşedinte şi D.N.A., a fost scos din ţară pe furiş tocmai pentru a proteja sumele uriaşe cîştigate ilicit de către înaripat şi de alţi escroci de vîrf ai României ultimilor ani. După alegeri, unele victime în ghilimele, care au dat cu subsemnatul la D.N.A., vor fi la fel de libere. Jaful naţional, subminarea Ţării şi batjocorirea poporului vor continua pe alte căi, cu alţi titulari.

Loja Festivalului Naţional al banilor murdari

După ce s-au trezit cu mascaţii la poartă şi cu odăile de lux răscolite, invitaţii de marcă, autori ai criminalităţii economice, de a căror magnificenţă presa internă nu se mai desprinde de zile bune, au fost aduşi în loja Festivalului Naţional al banilor murdari din politica românească. Ar fi o minune ca toţi miliardarii de carton care au hrănit România cu pavele, autostrăzi fantomă, bazine de înot, privatizări frauduloase, retrocedări ilegale, parcuri, păduri, pîrtii de schi, droguri de tipul Siveco, Microsoft şi Lukoil, toţi cocoşeii, cosînzenele, stolojanele de fluturi divers coloraţi, barcagii şi consilierii lor din ultimii 25 de ani, care au plutit şi înaintat pe apele corupţiei pînă în „Forbes”, toţi cei care au accesat panoul de control al marilor afaceri murdare din România, panou mutat potrivit pohtei de la Guvern la Cotroceni şi invers, să fie judecaţi de un tribunal al poporului, dar unul drept, nu ca cel din decembrie 1989, şi închişi cu lacăte grele, iar averile lor şi ale cumetrilor să fie confiscate şi redate poporului român. Dosarul „Mafia lemnului” cu zeci de mii de hectare de pădure retrocedate ilegal şi cu un prejudiciu de sute de milioane de euro ne poate spune de ce avem atîtea calamităţi naturale şi atîţia bogătaşi care-şi şterg nasul cu legile Ţării. Imediat după retrocedare, pădurile au fost tăiate şi vîndute. Munţi şi dealuri întregi din Patria Română au fost despădurite, lemnul luînd drumul străinătăţii. Codrul nostru a devenit proprietate străină, scriam cu doi ani în urmă în editorialul „Harvard în codrul românesc”. La mititica cu ei! De acolo să fie duşi să planteze cu puieţi toate suprafeţele defrişate ilegal, apoi să le îngrijească pînă vor creşte la fel de mari precum cele furate. Numai aşa se va face curăţenie generală de sărbători!

Un sfert de secol al României, în buzunarele mafiei politice

Cine credeţi că a iniţiat valul de arestări din această toamnă, care oricum nu va rezolva mare lucru? Preşedintele Băsescu? Nici în ruptul capului! El îşi ţine acoperită zona de vulnerabilitate a capetelor de acuzare, deloc de neglijat! Şi totuşi, de ce nu a descins Parchetul în afacerile Udrea sau Blejnar? De ce mucegăieşte în sertar dosarul de peste 100 de milioane de euro a lui Negoiţă? Ne aflăm parcă într-o ţară cucerită de bandiţi şi ucigaşi economici în serie, de corsari periculoşi şi nu mai ştim care sînt hoţii şi eliberatorii. Dincolo de zgomotul de fond al cătuşelor, ceea ce trebuie să reţinem este că România a pierdut un sfert de secol în buzunarele clasei politice, cu acordul Justiţiei. Ne-a ajuns cuţitul la os în acest sfert de secol, mai cu seamă în aceşti zece ani de domnie ai hoardelor de interlopi. Dacă retribuţia unui politician ar coborî la nivelul salariului  mediu pe economia românească, nu s-ar mai înghesui nimeni pe liste. Abia atunci ar putea candida patrioţii şi adepţii moralităţii, poporul reuşind, astfel, să scape de trîntorii plătiţi regeşte pentru asociere de tip mafiot. La conducerea României ar trebui să ajungă oameni cinstiţi şi competenţi în elaborarea şi susţinerea strategiilor de care Ţara are nevoie. Cum cinstea a devenit o ruşine pentru politicieni,  electoratul ar trebui să înţeleagă că România nu are nevoie de indivizi afoni care se milogesc şi se vînd pentru a fi instalaţi în Guvern şi în Parlament pentru a-şi instrumenta şi acoperi afacerile murdare, pentru salarii şi pensii de nabab.

Agoniseala la fără frecvenţă a celor 14 candidaţi la preşedinţie

Dacă ne uităm în buzunarele celor 14 candidaţi la preşedinţie, viaţa de politician în România este extrem de frumoasă şi profitabilă. Conturi în valută în Ţară şi-n străinătate, maşini de lux şi de colecţie, bijuterii evaluate la multe sute de mii de euro, 20 de apartamente, 16 case, 49 de terenuri intravilane, 27 de terenuri agricole, reprezintă, potrivit declaraţiilor de avere depuse la Biroul Electoral Central, o parte mică din agoniseala la fără frecvenţă a celor 14 candidaţi înscrişi în maratonul pentru preşedinţie, fără a fi luat în calcul grosul bogăţiei transferat pe numele neamurilor. Procurorul Victor Ponta are 53 de mii de euro în cont, patru proprietăţi (trei apartamente în Bucureşti şi o casă în Gorj) şi două autoturisme noi. Soţia sa, Daciana Sârbu are două case de vacanţă în Prahova, un apartament în Bucureşti, o maşină de lux şi 228 de mii de euro în conturi. Candidatul cu cele mai multe imobile este profesorul Klaus Iohannis, care afirmă că a cumpărat din salariul său şi al soţiei (profesoară de engleză), dar şi din meditaţii, trei apartamente şi trei case, toate la Sibiu. În conturi are 13.500 de euro, 9.000 de dolari şi 91 de mii de lei. Inginerul-motociclist Călin Popescu Tăriceanu, divorţat de patru ori şi căsătorit a cincia oară, are trei apartamente în Bucureşti, unul la Constanţa, o casă de 455 de metri pătraţi în Ilfov, cinci maşini de colecţie, o motocicletă, o casetă de bijuterii evaluată la 60 de mii de euro, iar în conturi, 380 de mii de euro şi peste 350 de mii de recuperat de la firme şi prieteni. Başca, averea revenită prin partaj celor patru neveste. Elena Udrea are şase terenuri în Capitală de 13 mii de metri pătraţi, 42 de hectare de teren agricol lîngă moşia preşedintelui de la Nana, un apartament în Bucureşti, două maşini, bijuterii de 100 de mii de euro, iar în conturi, un milion de lei, 85 de mii de euro şi peste 1,2 milioane de euro investiţi în trei societăţi comerciale. Monica Macovei deţine trei apartamente în Bucureşti, o casă la Constanţa, una la Corbeanca, o maşină şi 60 de mii de euro în conturi. Teodor Meleşcanu deţine un apartament, o casă de 580 de metri pătraţi în Ilfov, o colecţie de ceasuri de lux evaluată la 15 mii de euro, iar în cont, aproximativ 20 de mii de euro. Kelemen Hunor are două case la Harghita şi Cluj, 3 terenuri intravilane, o maşină, iar în conturi are 120 de mii de euro şi 38 de mii de lei pe numele soţiei. Corneliu Vadim Tudor, Doctor în istorie, filozofie şi teologie, n-are clădiri sau terenuri şi nici conturi bancare. Singura sa avere (pe care o consideră valoroasă) este colecţia de autografe celebre şi obiecte care au aparţinut unor personalităţi istorice. Gheorghe Funar, de formaţie economist, are la Cluj un apartament şi o casă de vacanţă, iar în conturi, 228 de mii de lei şi 23 de mii de euro. Dan Diaconescu susţine că nu are casă, dar deţine în Bucureşti şi Argeş mai multe spaţii comerciale şi terenuri. Are bijuterii de aproape jumătate de milion de euro. William Brânză, Doctor în ştiinţe juridice, are un apartament la Câmpina, două spaţii comerciale, 31 de mii de euro în conturi. Zsolt Szilagyi deţine şase terenuri la Oradea, un apartament, trei case şi două maşini. Economistul Constantin Rotaru deţine 3 apartamente moştenite (unul în Vâlcea şi două la Bucureşti). Mirel Amariţei declară că nu are casă, nici maşină, nici conturi bancare. Cam toţi sînt „săraci” lipiţi pămîntului! Vai de ei sau vai de noi care trebuie să-i votăm şi să dăm din nou liber la furat altor găşti! Victoria altui hoţ va costa Ţara şi mai scump!

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

,,Apusenii se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la Ortodoxie.

E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam “convertirea“. Ea se va implini, asa cum infloresc pomii – cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti. Trebuie sa fim crestini – pentru a gasi un sens vietii, sens care sa intreaca simpla umanitate, si sa cuprinda din acel suc al metafizicii, care singur ne orienteaza. Crestinismul ne lumineaza o axa centrala in Univers si in noi insine. Acele constiinte care traiesc efectiv o viata sufleteasca nu pot indeparta altfel sentimentul tragic al existentei decat prin crestinism. In dreapta si in stanga nu e decat gol. Alunecam in gol, si sfarsim rosi de disperare, chinuiti de o proble­matica filosofica gresit pusa, sau oprindu-ne pe pozitii sceptice, sau evadand intr-un paganism senzual care nu poate darui nici incai uitarea.

Fireste, vorbesc aici despre acele putine constiinte de elita, care inteleg sa-si valorifice viata si sa o vietuiasca dupa un talc metafizic. Constiinte care sufereau tragica izolare in fata unui Destin orb – inainte de Hristos. Dar Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie. Hristos dovedeste reali­tatea transcendentului si posibilitatea de a-l ajunge prin experienta religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridica deasupra fiziologiei si a institutiilor civile – nu mai sunt in primejdia disperarii. Cunoasterea lui Hristos – desi de esenta pur mistica, infaptuindu-se pe plan mistic – transfigureaza constiinta, o imbogateste cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaste (iubeste) pe Hristos – e un om cu maduva spinala intreaga. Cresti­nul intelege viata – fapt de o considerabila insemnatate, ce intrece cu mult comorile stiintei si ale filosofiei! Crestinismul stapaneste sensul vietii – care nu e un sens tragic. Sau, in orice caz, de un tragic omenesc.

Sa lamurim. Intelegeti tragicul insurmontabil al grecului – singur in fata unui destin irational, imoral, strain? Tragicul crestin e altul: neputinta de a ramane intotdeauna crestin, dualismul carne-duh, slabiciunea care il taraste – si e bine sa-l tarasca – in viata pagana, senzuala. Tragicul vietii crestine e fecund. Pentru ca pe acest dualism dureros carne-duh se intemeiaza cel mai mare bine al umanitatii: personalitatea. Eu cred ca numai un crestin poate avea o personalitate, care, pentru mine, inseamna: echili­brarea intr-o sinteza originala a celor doua tendinte potrivnice.

Viata crestina inseamna siguranta valorii sufletesti si a per­manentei acestei valori. Asadar optimism, incredere, drum-drept, rodnicie.

Si cu toate acestea, astazi nu oricine poate ajunge ortodox. Sunt cauze multe care impiedica cunoasterea imediata si intima a faptului crestin. A trecut – intre noi si acele fericite prime secole dupa Iisus – istoria. Au trecut, deci, formatii spirituale care au barat drumul scurt catre ortodoxie. Daca voim sa ramanem sinceri pana la urma, trebuie sa marturisim: acei dintre ortodocsi care au dus o viata lipsita de nelinisti si experiente launtrice, nu sunt adevarati ortodocsi. Cred, poate; dar nu stiu ce sa creada si nu cunosc pretuirea credintei, cand sufletul se intoarce de pe pustiile invataturilor lumesti.

Asadar, noi, cei tineri – vom ajunge, nu ne intereseaza cand, crestini ortodocsi. Nu va lipsi nici unul, dintre acei care au gustat sensul metafizic al vietii. Acum – nu am ajuns. Dar stim ca vom ajunge. Nu ne e teama sa gresim, pasind alaturea de drum. Pentru ca stim ca exista un drum drept, care ne e menit.

De altfel, ceea ce e frumos in noi e faptul cautarii. Noi cautam – si suferim pentru aceasta – ceea ce altii se multumeau a primi de la preoti, nu intotdeauna de isprava, si uitau apoi intr-un fund de suflet. Noi voim un crestinism efectiv – adica rezultatul unei experiente, proaspat, greu de sensuri, cald de viata, stralucitor de daruri. Care sa ne prefaca, sa ne faca din oameni- oameni de ai lui Dumnezeu, adica suflete in trupuri, suflete ce cauta sa asi­mileze si sa raspandeasca valori Dumnezeiesti in lumea valorile bestiale sau, rareori, a valorilor omenesti.

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata – pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos – ramane aceeasi.

Asadar, orice drum ar apuca, o constiinta contemporana ajunge la crestinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va implini tarziu, spre sfarsit de viata trista. Dar se va implini. Si el va fi luminarea de pe urma. Care, la unii, se va rosti: Cred intr-unul Dumnezeu. Iar la altii va transfigura viata, facand-o rodnica, adancind-o, largind-o si exaltand-o pana la proportii de vis. Iar la altii, luminarea va aduce hotararea renuntarii la viata. Renuntarea eroica, pe care toti trebuie s-o jinduim, si catre care nu se inalta decat personalitatile autentice si crunt incercate in lume.”

Mircea Eliade

12 noiembrie 1927, “Profetism Romanesc”

http://www.crestinortodox.ro/religie/ortodoxie-mircea-eliade-69324.html

George Anca

CUVÂNTUL ÎNGER

Apud

Maxim Mărturisitorul

Dumitru Drăghicescu

Dumitru Stăniloae &

Diogene

 

Diogene sau Serapis

condamnă artele

știința politețea

 

pe cei ce ne vom mântui

ne prinde îndelungarea zilei

gătit-ai înaintea mea masă

 

oamenii fac zeii

le împrumută veșmintele

vocea și formele

 

patimi împletite în înțelesuri

cunoscut în chip necunoscut

cunoaște mai presus de cunoștință

 

se râvnește salariul

trădătorului se surâde la

mărturisirea crimei sale

 

prin credință nu prin vedere

patima de ocară a dragostei

patima de laudă a dragostei

 

paradisul nu poate

fi cucerit decât

prin violență

 

firea lucrurilor contemplate

oprește patima din mișcare

lucru nepotrivit cu schima

 

arta natura posesie de sine

a cunoaște înseamnă a prevedea

juisanța se tocește prin repetare

 

 

Plutarh

 

Plutarh și el

credea în Dumnezeu

unic și transcendent

 

unul fără de început

necuprins având toată

puterea de a exista

 

prim născut lui Dumnezeu

verbul interior născător

de verb pronunțat cuvânt

 

nici început nici mijloc nici sfârșit

nici altceva ca vreun predicat

al relației față de ceva

 

Minerva Zeus

Isis Amon

Logos Fiu Dumnezeu

 

tot sufletul după chipul său

îl aduce la existență

a se mișca prin sine

 

ca lutul se împinge

pe sine spre pierzanie

asemeni lui Faraon

 

 

ziua

 

ziua

a șaptea

și a opta

 

timp înșeptit

fire încincită

opt inteligibilele

 

Domnul se arată

în lume când are

treizeci de ani

 

Petrarca avea

șaptesprezece ani

cînd Dante muri

 

scris în cer

la locul nepătimirii

de harul înfierii

 

contemplația

tainică

a veacurilor

 

după har

după fire

mântuire

 

răsare cuvântul

existând de sine

ca ridicat din morți

 

 

sâmbăta

 

sâmbăta este

starea de pace

și nepătimire

 

absent față către față

de față în oglindă

și ghicitură

 

Dumnezeu este

după ființa însăși

întreg numai cugetare

 

orice cuvânt rostit

este o dualitate

sau și mai mult

 

cuvântul înger

coboară din iconomie

și se înalță

 

părintele harului

mai presus de tot

numele ce se numește

 

Navi se roagă

să stea soarele

deasupra Ghibeonului

 

îl ia drept

un grădinar asemeni

Mariei Magdalena

 

cuvântul trup

își fac loru-și

în chip vrednic de ocară

 

cuvânt prin fire

trup la vedere

trup întrupat

 

cuvântul se face trup

prin fiecare

din cuvintele scrise

 

niciun sfânt n-a coborât

de bună voie

în Babilon

 

nobila cetate Marche

unde divina noastră mamă

ne-a adus pe lume

 

 

ascunsele

 

ascunsele nopții

fățișe ale zilei

frica un rău așteptat

 

la lumina cataclismului

adorând același Dumnezeu

cu Apuleius

 

suferea de picioare

de cât pășise

pe drumul lui Dunezeu

 

latinește filosofie practică

elinește contemplația naturală

evreiește cunoștința tainică

 

omorâtor patimilor

pierzător gândurilor

am ucis toți păcătoșii

 

cânta-voi

și voi înțelege

de unde vii

 

îndelungă răbdare

necăutare în slăvi

străpungerea inimii

 

prin moarte viață

prin ocară slavă

satana cel ce se opune

 

trup din sămânță

suflet din sânge

feciorelnic

 

plânge patruzeci de zile

înainte de împreunare

și patruzeci după

 

margos născut

din putreziciune

între pământ și apă

 

mănâncă la pământ

până îl găurește

și iese la vedere

 

moare în trei zile

alte trei plouă

și revine la viață

 

făcea multe semne

n-au crezut

și au râs de el

 

junca adică

trupul nostru

să fie înjunghiat

 

numai să ne

aflăm îmbrăcați

și nu dezbrăcați

 

să ne răstignim

nu numai noi lumii

ci și lumea nouă

 

David s-a născut

nu din aplecare lăuntrică

ci din uitare de sine

 

fără făptuire morală

lapte contemplație naturală

mielul învășăcelul

 

sângele boului

omoară animalele

afară de câine

 

fire ce urcă munții

sare prăpăstiile

se încântă de melodii

 

 

taina

 

taina

îndumnezeirii

ne fie ținta

 

Ramakrishna și Vivekananda

ai lui Romain Rolland

dezertară din hinduism

 

duhul a biruit firea

și a convins mintea

să se odihnească

 

Blondel înțelege

credința doctrinei publice

gloata nu religia lui Blondel

 

când vor învia

nu s-or însura

nu s-or mărita

 

pentru tine Doamne

murim în fiecare zi

ca oile de junghiere

 

el nu îngăduie niciunei

amintiri supărătoare

să se întipărească în minte

 

căruță cu patru roate

isihia rugăciunea

dragostea și înfrânarea

 

roagă-te pentru mine

frate prea cinstite

că mari rele aștept

 

scripturile cuprind

poruncile dogmele

amenințările făgăduințele

 

ne închinăm unei

ființe a dumnezeirii

în trei ipostasuri

 

în loc de limbă spine

se vătămă pe sine

pe cel vorbit de rău

 

mișcările de la arătare

germenele celor dinăuntru

roade unor pomi necunoscuți

 

însușirea de tată

însușirea de fiu

purcederea

 

frica e la urmă

la sfârșit iubirea

care e la început

 

sunt din el

nu după el

ca lumina din soare

 

trezvia isihia

liniștea inimii

pază a minții

 

vin și să asculte

ce zic și ce fac

ucigașele

 

contemplarea liniștită

a războiului

de mai înainte

 

ți s-a dat

să fii văzut

și să vezi pe alții

 

veghează fantazia

pururea inima tăcând

amintirea morții

 

voi grăi

dacă Dumnezeu

îmi va da cuvânt

 

să nu ne lase

să fim cu luare aminte

la inima noastră

 

să ne facem și noi

niște lucruri de vânzare

fără voință

 

un câine îndrăzneț

împotriva lupilor

sfâșia și oile

 

 

saltă

 

saltă și se dau

peste cap delfinii

în marea liniștită

 

touching your elder’s foot

keeps your backbone

in good shape

 

ceva straniu

egal cu neantul

crește în conștiința sinelui

 

până la moarte

să nu te încrezi

în trupul tău

 

culcarea pe jos

starea în picioare

privegherea

 

silind sufletul

stăpân să vorbească

lucruri străine

 

mintea se întunecă

atunci când grăiește

cuvinte lumești

 

nesocotind conștiința

va dormi cu amar

moartea uitării

 

urechea liniștii

va auzi lucruri

nespus de fericite

 

sufletul va fi

zburat prin moarte

în văzduh

 

să ne aducem aminte

de moarte ca de

răsuflarea proprie

 

înfricat văzând

mulțime de gânduri

de prunci babilonești

 

viața în ani

luni săptămâni

nopți minute

 

trezvire în linie

orânduitoare până

la ieșirea noastră

 

să se taie în două

să se facă însuși

dușman al său

 

cine mă va

izbăvi de trupul

morții acesteia

 

lună atotluminoasă

pe cerul

inimii

 

George ANCA

 

,,Il cunosc pe Parintele Paisie din anul 1924, cand pasteam oile cu fratii aproape de schitul Cozancea – Botosani. Dumnezeu sa-l odihneasca in Rai. El ne-a fost povatuitor duhovnicesc la toata familia noastra.

A venit la manastire in anul 1921, dupa ce s-a intors de pe frontul din Ungaria. Cand era in razboi s-a rugat lui Dumnezeu zicand : ” Doamne, daca ma scapi cu viata de pe front, calugar ma fac !” si l-a scapat Dumnezeu cu viata. Statul le-a dat celor ce au luptat in razboi cate 5 hectare de teren. Parintele Paisie a impartit pamantul la ceilalti patru frati mai mari decat el, caci au fost cinci frati, si s-a dus la schitul Cozancea. Aici era viata de sine.

La inceput a facut trei ani ascultare la bucatarie, caci era foarte smerit, tacut si ascultator. Apoi a fost paraclisier multa vreme la biserica si a avut duhovnic pe un parinte bland si iscusit, ieromonahul Calinic Susu care l-a deprins cu nevointa calugareasca.

La Cozancea, Parintele Paisie avea o chilie cu citeva incaperi. Calugarii il iubeau mult pentru ca pe toti cei bolnavi si batrani ii slujea cu toata dragostea, ii cerceta la chilie, le ducea de mancare, aducea preotul sa-i impartaseasca, si statea langa ei in ceasul mortii. Apoi ii insotea pana la cimitir si le tamiia mormantui 40 de zile, dupa randuiala.

In Cozancea era un ieromonah pe care il chema Gavril Apetri. Era duhovnic bun si citea molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Venea lume multa la citit si nu mai incapea in chilia lui. Atunci a venit la Parintele Paisie si i-a zis : ” Parinte Paisie, da-mi si mie o chilie, ca am oameni multi si nu am unde ii primi “. Dupa ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult si iar i-a zis : ” Parinte Paisie, mai da-mi o chilie, ca nu-mi ajunge una “. Si i-a dat-o si pe a doua. Mai tarziu iarasi i-a zis : ” Parinte Paisie, da-mi si cealalta chilie, ca sfintia ta stai in paravan !” La un timp ii zice : ” Parinte Paisie, stii ce ? Da-mi si paravanul ca sfintia ta iti gasesti sa stai undeva, ca am lume la citit si dormit si nu am unde-i culca !” Iar Parintele Paisie, fiind milostiv si linistit, i-a dat toata chilia, iar el se culca intr-o magazie de lemne, numai sa impace pe fiecare. Dupa o vreme, parintele Gavril Apetri s-a imbolnavit si l-a ingrijit pana la moarte tot parintele Paisie, caci era plin de pace si de dragoste pentru Hristos.

Prin anul 1935 traia in schitul Cozancea un calugar numit Ilarion Bolovan, care ducea carti bisericesti cu caruciorul prin sate si le dadea pe la biserici. Mai tarziu si el s-a imbolnavit si l-a ingrijit pana la moarte Parintele Paisie. Ii zicea batranul : ” Parinte Paisie, sfintia ta esti tata si mama mea !”.

Odata, pe cand Parintele Paisie se ruga intr-o mica poienita din marginea padurii, la cateva sute de metri de manastire, a auzit un cor ceresc care canta foarte frumos cantari bisericesti. Era un semn ca acolo trebuie sa faca o mica biserica. A pus o cruce mare de stejar in locul acela, apoi s-a dus la mitropolitul Moldovei si a luat binecuvantare sa faca acolo un mic paraclis de lemn, cu hramul Sfantul Mucenic Mina. Dupa ce l-a facut, l-a lipit, a pus in el icoane, a construit alaturi o casa cu cateva chihi si se nevoia acolo. In acea chilie a stat vreo noua ani. Ziua facea ascultare la biserica, la gradina, la vie iar seara se linstea cu cativa ucenici la paraclisul din poiana.

La inceput a avut ucenic de chilie pe fratele meu Gheorghe. Era foarte nevoitor. Dar intr-o seara a lasat un bilet pe masa, pe care scria : ” Parinte Paisie, iarta-ma ca ma duc pentru cinci zile sa ma pocaiesc in padure ! “. Si-a luat ceaslovul si cateva lumanari, si s-a asezat la rugaciune intr-o groapa din padure. Pe la miezul noptii, cand se ruga si citea la psaltire cu lumanarea aprinsa, a venit vrajmasul la el in chip de arap negru urias si i-a zis cu glas infricosator : ” Ce faci aici ? Nu stii ca ai venit fara blagoslovenie ? Cuprins de mare frica, fratele Gheorghe a luat Ceaslovul si a fugit la chilie. Apoi batand in geam a zis :

– Binecuvinteaza, Parinte Paisie, si ma iarta pe mine pacatosul !

– Dar cine esti, frate ?

– Sunt fratele Gheorghe pacatosul !

– Fratele Gheorghe este plecat in padure sa se pocaiasca …

– Iarta-ma, Parinte Paisie ca am plecat fara blagoslovenie ! …

A mai avut un ucenic bun, pe monahul Ghenadie Flamanzanu, fost multa vreme cioban. Era necasatorit, purta barba si avea o viata foarte curata. Parintele Paisie, cand l-a vazut ca vine la Cozancea iarna, descult si se roaga asa de mult cu metanii si cu lacrimi, l-a luat ucenic la chilia lui din poiana. Toata ziua si noaptea se ruga batranul si facea mii de metanii, iar cand se inchina la icoana Maicii Domnului curgeau multe lacrimi din ochii lui. Apoi s-a imbolnavit si l-a ingrijit Parintele Paisie pana s-a dus la Domnul.

Mai tarziu s-a imbolnavit la Cozancea si ierodiaconul Nicon Draguleanul, care canta foarte frumos si avea viata deosebita. Si pe el l-a ingrijit parintele cu multa dragoste. Seara, inainte de a muri, l-a vizitat Parintele Paisie, iar ierodiaconul Nicon i-a zis : ” Parinte Paisie, sa vii dimineata la ora 8 la mine sa cantam impreuna Aliluia ! “. Cand s-a dus dimineata, i-a spus : ” De acum ma duc la Domnul sa cant impreuna cu ingerii Aliluia ! “. si si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu.

Imi aduc aminte ca impreuna cu Parintele Paisie am facut un legamant amandoi. Era in primavara anului 1935. Eu venisem din armata intr-o permisie pe acasa. Apoi am trecut si pe la Parintele Paisie la schitul Cozancea. La intoarcere m-a petrect parintele pana intr-o poiana din marginea padurii. Era o zi de primavara cu soare, cantau cucii si campul era inflorit.

– Frate Costica – m-a intrebat Parintele Paisie – nu ai vrea sa vii la Cozancea, dupa ce te liberezi de armata ?

– Nu, prea Cuvioase parinte – i-am raspuns. Eu as vrea sa raman la Sihastria. Acolo m-am dus de la inceput, acolo au murit fratii mei Vasile si Gherasim, acolo este munte si-i mai multa liniste…

– Atunci, hai sa facem un legamant – a spus parintele. Si dupa ce am facut amandoi trei inchinaciuni, am stat in genunchi, iar Parintele Paisie a spus aceasta rugaciune : ” Doamne daca este voia Ta, vreau, daca moare fratele acesta inaintea mea, sa fiu eu la capul lui; iar daca mor eu, sa fie el la capul meu … !

– Amin ! Apoi sarutandu-i mana, am luat blagoslovenie si asa ne-am despartit. Parintele s-a intors inapoi, iar eu m-am dus la Sihastria si apoi la regiment.

Mi-aduc aminte ca tot cu sfatul Parintelui Paisie am primit sa fiu staret la Manastirea Sihastria. Si iata cum a fost : Era in vara anului 1942. Manastirea noastra era arsa dupa incendiul din 1940, o mare parte din parinti s-au dus la Manastirea Neamt, ca aici nu mai erau chilii, iar staretul nostru Ioanichie Moroi era batran si bolnav in pat si nu mai putea conduce manastirea.

Atunci parintii din consiliu au luat aprobare de la Manastirea Neamt sa aleaga alt staret. Staretul nostru, Ioanichie, le-a zis : ” Puneti egumen in locul meu pe Cleopa de la oi, ca este baiat bun si ascultator !”. Ei insa nu mi-au spus nimic. Intr-o zi, pe cand eu tundeam oile pe muntele Taciunele, am vazut ca vin la mine toti parintii din consiliu, in frunte cu duhovnicii Casian Cojoc si Calistrat Bobu. Unul dintre parinti mi-a zis : ” Parinte Cleopa, a venit vremea ca pe timpul lui David, sa lasi oile cele necuvantatoare si sa pastoresti pe cele cuvantatoare ! Iata, manastirea este arsa, staretul nostru este orb si bolnav, calugarii se risipesc… Vina si ajuta la refacerea manastirii. Te vrem toti, te cheama si parintele staret Ioanichie, care ne-a crescut pe toti ca el nu mai poate … “

Eu, vazand ca nu este alta scapare, le-am zis : Ma rog Parintilor, mai lasati-ma sa ma rog lui Dumnezeu si sa ma gandesc o luna de zile, ca sunt tanar si nu stiu ce sa fac. Parintii m-au lasat o luna de zile sa ma mai gandesc. Dar eu indata am scris lui Parintele Paisie de la Cozancea, bunul meu sfetnic din tinerete, si l-am intrebat :

Ce sa fac, Parinte Paisie, ca sunt la o mare si grea incercare in viata ? Sa primesc staretia Sihastriei, sau sa raman in continuare la oi ? Dupa vreo zece zile imi scrie Parintele Paisie aceste cuvinte pe care nu le uit toata viata :

– Dragul tatei, de la mine pacatosul sa fii ca cum n-ai da si ca cum n-ai lua ! Nu te bucura cand te-or pune staret si nu te supara cand te-or scoate din staretie ! Atunci eu, lasand oile, mi-am luat cojocul, am coborat in manastire si am fost numit loctiitor de staret.

In anul 1947 parintele Paisie a fost hirotonit diacon si preot. Apoi a fost egumen la Cozancea sase luni. Dar ivindu-se unele neintelegeri in obste, parintele a cerut sa fie primit in obstea Manastirii Sihastria, dupa 27 de ani cat s-a nevoit la schitul Cozancea. Eu m-am dus la Iasi cu cererea lui si i-am prezentat-o episcopului vicar Valeriu Moglan. Mi-a aprobat-o imediat, caci tinea mult la Sihastria. Pe urma a venit si parintele Paisie. I-am dat o chilie aproape de biserica si l-am numit duhovnicul intregii obsti. Spovedea zi si noapte si calugari si mireni. Lumea ii zicea ” Pustnicul “, ” Unde este pustnicul ?” ” Mergem la pustnicul de la Sihastria !”. Nu avea timp nici sa manance.

La 30 august 1949, eu am fost transferat de la Sihastria cu 30 de calugari la manastirea Slatina, cu ordinul Patriarhului Iustinian sa reorganizam aceasta vestita ctitorie a lui Alexandru Lapusneanu, pe care autoritatile voiau s-o transforme in spital cum mai fusese in timpul primului razboi mondial. Atunci l-am luat cu noi si pe parintele Paisie Olaru. A stat la Slatina cam patru ani. Se ocupa numai cu duhovnicia. Permanent spovedea calugari si mireni. I-am dat doua chilii alaturi de paraclisul Mitropolitului Veniamin Costachi. Nu avea timp nici sa manance. De acolo s-a dus cateva luni si la schitul Rarau, care depindea tot de Slatina.

Aceasta era viata si nevointa Parintelui Paisie. Manca si se ostenea pe ascuns. Nimeni nu stia cat si cum se roaga, cat si cum posteste, ce lucreaza si ce taina are. Era plin de smerenie, de blandete si de dragoste. Plangea cu cel care plange si se bucura cu cel care se bucura. Nu tinea la haine bune, la bani, la nimic si fugea de cinste, de lauda, de multa vorbire, de clevetire si de oameni mari.

Parintele Paisie ne-a crescut si ne-a fost sfetnic si parinte duhovnicesc in Cozancea la cei cinci frati care am plecat in manastire. Fara sfintia sa noi poate nu mergeam nici unul la calugarie. Iar dupa ce am venit la Sihastria si cat am stat impreuna la Slatina, Parintele Paisie mi-a fost duhovnic. Eu ma spovedeam la el si el la mine si tot ce aveam mai de taina ma sfatuiam cu dansul si eram foarte multumit ca l-a adus Maica Domnului la Sihastria.

In anul 1951, mi-aduc aminte ca Patriarhul Justinian a hotarat sa ma duc staret la Manastirea Neamt cu 100 de calugari, 70 de la Slatina si 30 de la Sihastria, ca sa innoiasca viata duhovniceasca de acolo. Atunci eu m-am tulburat de aceasta si nu stiam ce sa fac. Dar mi-am adus aminte de sfatul marelui parinte Vichentie Malau de la Agapia, pe care l-am avut si un timp duhovnic cand eram in armata, ca imi spunea asa : ” mai baiete, cand vei da de necazuri mari, sa postesti trei zile si sa te rogi cu lacrimi si Dumnezeu te va invata ce sa faci ! “. Deci m-am inchis intr-o chilie la staretie si nu stia nimeni de mine, numai ucenicul meu, Serapion. Toti parintii din manastire stiau ca sunt dus la Patriarhie. Am postit sapte zile, de luni pana Duminica. Dupa cateva zile de post, noaptea, cum stateam pe scaun si parca atipisem, am vazut o lumina cereasca in jurul icoanei Maicii Domnului din perete. Apoi Maica Domnului mi-a grait din icoana si mi-a zis : ” Nu te intrista pentru tulburarile de la Manastirea Neamt, ca le voi linisti ! Dar sa nu fii intru digamie… ” Adica sa nu fiu in indoiala. Ca un gand imi spunea sa ma duc la Neamt si alt gand imi spunea sa ma duc in pustie. Ca veneau unii calugari de la Neamt si-mi spuneau : ” Vina, parinte Cleopa, la noi ca te ajutam sa indreptezi viata duhovniceasca de aici !” Iar altii imi spuneau : ” Nu te duce la Manastirea Neamt, ca acolo este greu si nu vei putea pune randuiala ca la Slatina… “

Atunci m-am dus indata la Parintele Paisie si dupa ce m-am spovedit, i-am spus tot ce am auzit si am vazut la icoana Maicii Domnului din chilie, iar el mi-a zis : Poate este un semn dumnezeiesc. Dar nu mai spune deocamdata nimanui vedenia aceasta. Acum pregateste-te si maine sa te impartasesti si de-o fi de la Dumnezeu sa va duca la Manastirea Neamt, Maica Domnului o sa va ajute; iar de nu va fi voia Lui, o sa ramaneti pe loc… “

A doua zi, dupa ce m-am impartasit, am primit veste din Bucuresti ca Patriarhul s-a sfatuit cu mai multi si a hotarat sa ramana lucrurile pe loc. Asa, cu rugaciunile Maicii Domnului si cu binecuvantarea duhovnicului, s-au linistit toate.

Parintele Paisie a stat la Manastirea Slatina din anul 1949 pana primavara anului 1953, cand, s-a retras din nou la Sihastria, unde avea mai multa liniste sufleteasca. El a vrut sa vina la Sihastria inca inainte de a intra eu in manastire, ca ii placea locul acesta retras de lume, mai ales la Sihla unde s-a nevoit Sfanta Teodora.

Parintele Paisie a fost sfetnicul meu cel mai bun in viata de cand eram copil si pana cand s-a dus la Domnul, in toamna anului 1990. Oricand aveam cate un necaz sau eram la o grea incercare in viata, ma duceam la chilia lui si ii ceream sfatul, sau in scris il intrebam ce sa fac si el imi trimitea cateva randuri si urmam cuvantul lui. Ca cine nu asculta de duhovnic, nu asculta nici de Dumnezeu.

Asa era Parintele Paisie : smerit, tacut, bland, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele. Intotdeauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si inima lui, cat sta la masa si cat se odihneste. Pe langa liniste, iubea mult si fiii sai duhovnicesti pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din noapte si purta mare grija de mantuirea lor. El nu era prea aspru la canoane, ca tinea cont de asezarea sufleteasca a fiecaruia, si era bland cu toti, precum spune Sfantul Efrem Sirul ca ” chipul aducerii la pocainta este numai al blandetii “. Cu iertarea, cu rabdarea si blandetea lui, a castigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru altii. Uneori batranul dadea si acest sfat, cum ne invata Insusi Domnul nostru Iisus Hristos : ” Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui “. Ori, Parintele Paisie a rabdat toate ispitele si necazurile vietii pamantesti pana la sfarsit, mai ales ultimii cinci ani de orbire, de surzire si suferinta la pat pana cand si-a dat sufletul in mainile lui Hristos.

Noi ca fii duhovnicesti ai Parintelui Paisie, care ne-a crescut si ne-a format in scoala fricii si iubirii de Dumnezeu, suntem datori sa ne rugam pentru sufletul lui, ca sa-l odihneasca in ceata dreptilor din Ceruri si sa nu uitam ca si noi maine ne vom duce dincolo, sa dam socoteala ce-am facut bun sau rau pe pamant.”

La 18 octombrie 1990, acum 24 de ani,  ieroschimonahul Paisie Olaru a trecut la Domnul.

http://www.youtube.com/watch?v=ySR60JrpPTI