17 Oct
2014

Boris David: Cea Mică…

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Rarau

 

Cea Mică…

                               (Un dar aniversar,  Mariei Miculescu)



Maria cea Mică, așa am să-ți spun
Nu mai am timp să văd cum mai crești
Cu ochi-ți privind parcă-asculți din povesti

Păstra-voi imagini în ultimul drum
Cu tine în brațe-o bunică zâmbind
Cu ochi ce trădează-a iubirii parfum
Cu-n gând spre Fecioară, încet murmurând
”Ai grijă Prea Sfântă, de unicul prunc
S-o văd pe Maria, cum crește râzând
Cum face năzbâtii, cum noi toți iertând
Cum viața-i se umple cu numele-Ți Sfânt
Fecioară și Mamă-ntre Cer și Pământ…”

 

Boris David

București

17 octombrie 2014

 

Buni și Maria

17 Oct
2014

Boris David: Ascult…(Pentru Maria, cand va fi mare)

La mulți ani, Maria!

           Ascult…

Ascult o muzică Divină

Din Bach, din Beethoven, din mine –

Din suflet se înalţă-o rugă

Ce o îngân pe versuri line.

Ce versuri?! Dac-aş şti, le-aş scrie –

Spre Domnul par să se îndrepte –

Imboldul nu-mi dă liber la gândire

Şi ele curg din mine, făr’ s-aştepte.

O fi de vină atmosfera

De linişte, ce ne cuprinde –

Colindele pătrund în case,

Iar pomul, de lumini se-aprinde.

Sonet fiind, să-nchei cu o urare –

Crăciun, la toţi, cu bucurie mare!

 

Boris David

București

17 octombrie 2014

15 Oct
2014

Vavila Popovici: Apolinic sau Dionisiac?

„O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine.”

 – Benedetto Croce

   Termenul Apolinic provine de la numele eladic al zeului Soare – Apollo și desemnează, conform dicționarelor, ordine, măsură și armonie, caracterizat fiind printr-o contemplare senină, detașată: „lucid, rațional, luminos, senin, echilibrat”. Termenul Dionisiac provine de la numele zeului pelasgo-trac al viei, vinurilor și orgiilor, Dionis (grecizat: Dionysos) fiind echivalentul roman al zeului Bacchus. Bine cunoscutele „serbări dionisiace” erau festivități romane ținute în cinstea lui Bacchus, denumite Bacchanalia, care urmăreau eliberarea de inhibiții și constrângeri sociale. Unele dicționare definesc termenul „dionisiac”: „spargerea echilibrului, lipsa de formă, răscolirea instinctelor” sau „stări paradoxale, bețiile, orgiile, violența domnind peste rațiune” etc.

   Filozoful german Friederich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) a folosit ambii termeni și întrucât la gândirea lui mă voi raporta succint, amintesc că s-a născut într-o familie protestantă, neasumându-și valorile religioase ale familiei; s-a simțit veșnic un izolat, s-a declarat ateu și adversar al creștinismului. Considera că toate valorile supreme ale existenței ar fi inventate, inaccesibile omului, care își pierd voința de putere în timp, și astfel existența devine lipsită de sens. Cu această logică și-a făcut apariția nihilismul, una din temele sale centrale. Admitea că viața poate avea un sens, o orientare către ceva, doar cu condiția existenței voinței de putere, care îi poate determina finalitatea, conceptul de supra-om desemnând o necesitate în personalitatea umană.

  Se considera „imoralist”,  în lucrarea „Dincolo de bine și de rău” morala fiind catalogată ca „o acțiune tiranică, împotriva naturii și de asemenea împotriva rațiunii”. Lumea o împărțea în casta stăpânilor și masa sclavilor, fiecare detestând-o pe cealaltă. Adevărul este că Nietzsche a fost un om bolnav și boala și-a pus amprenta asupra gândirii sale. Cu toate acestea, filozoful austriac Rudolf Steiner (1861-1925) recomanda să ne desprindem de gândirea că geniul trebuie să fie un om complet sănătos, vorbind totodată despre „un sâmbure morbid existent în personalitatea sa”, amintindu-și cum singur  recunoștea că „din boală a primit impulsul de a dezvolta în interiorul lui o concepție despre lume optimistă”. Vorbim despre optimismul forțat, ca o reacție față de pesimismul schopenhaurian, după ce Schopenhauer îi făcuse inițierea în filozofie și Nietzsche fusese, la început, în admirația sa. Lui Nietzsche îi plăcea tot ceea ce vestea prezența puterii, îi displăcea și renega tot ceea ce trăda slăbiciune. În cartea  „Nietzsche Anticristul” pe care am citit-o cu un mare dezgust, scria: Mila împiedică legea evoluției care este cea a selecției”. Gândirea sa contrasta izbitor cu cea a scriitorului german J. W. Goethe (1749-1832), care analizase dictonul „cunoaște-te pe tine însuți”, susținând că nu trebuie să-l interpretăm în sens ascetic, prin cugetare sau autocontemplare (cum a făcut-o Nietzsche), ci prin fapte: „Caută să-ți faci datoria și vei ști imediat ce e cu tine”.

   Gândirea lui Nietzsche a fost în opoziție și cu cea a filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) care afirmase: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală”, iar mai târziu, psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) exprima: „Moralitatea nu este o neînțelegere născocită de un Moise ambițios pe muntele Sinai, ci ea ține de legile vieții și este produsă de cursul normal al existenței, la fel ca o casă sau un vapor, sau oricare alt instrument de cultură”.

   De fapt, Nietzsche a fost inspirat, dintru început, de frumusețea culturii grecești, aceasta constituind punctul de plecare în gândirea sa și pe parcurs constituind un punct de comparație pentru tot ceea ce îl nemulțumea în cultura vremurilor în care trăia. Analizând tragedia antică, s-a cantonat pe antiteza între frumusețea apolinică și grandoarea destinului tragic dionisiac. Figura lui Dionysos are o semnificație importantă în filosofia sa, atribuindu-i o veșnică transformare și devenire, devenirea fiind expresia voinței de putere. Morala creștină bazată pe milă, ajutorare a substituit-o cu morala durității, morala stăpânilor, a celor care dictează, ca o morală a resentimentului celor mulți. Individualistă fiindu-i gândirea, considera că omul, în adâncul fiinţei sale, este o „fiinţă ratată”, un „animal bolnav”, pentru că nu-şi urmează instinctele, este ratat ca fiinţă liberă, deoarece conştiinţa sa falsifică voinţa de putere: „natura omului este himerică: el se dezbină pentru a construi un vis, o morală, o religie, pentru a-şi justifica existenţa în lume, inventează o lume, în asemenea lucruri stă măreţia şi înfrângerea sa”. Pentru Nietzsche principiul vieții nu era utilitatea și conservarea, cum susținea biologia darwinistă, ci creșterea puterii.

   În lucrarea intitulată „Așa grăit-a Zarathustra” (profetul, coordonatorul religiei din Iranul arhaic și zeu) și-a cristalizat ideea imaginii supraomului, spunând că „Dumnezeu a murit!”, construind o filozofie cu un orizont anticreștin declarat, în care înlocuiește ființa Divină cu supraomul; în zadar încearcă unii să răstălmăcească spusele lui, susținând că moartea lui Dumnezeu ar însemna „moartea întregii lumi, proiectate ca fiind o lume suprasensibilă, a idealurilor, principala justificare a realității”.

   Dionisiacul folosit de Nietzsche – starea explozivă a unui spirit – redă tocmai sugestia unui afect, echivalent în psihologie cu „impulsul” oscilant și haotic: extravertirea, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasă a formelor spirituale individuale. Apolinicul se dezvoltă la celălalt pol, introvertit și melancolic, influențat de lumina formelor frumoase, a soarelui și a aparenței. Sunt numite două stări modificate ale conștiinței, complementare – beția și visul – stări ale inspirației; artistul dionisiac se lasă convertit de pierdere de sine în jocul beției, celălalt – apolinicul –  acceptă jocul visului și-al contemplării. Formele de exteriorizare ale artei, muzica și poezia erau pentru el expresiile cele mai puternice ale creației, ale dionisiacului și apolinicului, ele putând pătrunde în adâncul ființei, metamorfozând, accentuând stările spirituale; cu ajutorul voinței fiind sporite puterea și plenitudinea de viață a personalității, omul devenind mai puternic ghidat de propriile legi create de sine însuși; cuvântul şi imaginea, ca semne ale zeului Apollo, nu pot reda niciodată mitul tragic în toată profunzimea lui, în lipsa lui Dionysos.

   În  cartea „Nașterea tragediei” mărturisește că cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, împreună cu termenii apolinic şi dionisiac sunt împrumutate de la grecii care nu-şi exprimau teoriile ezoterice profunde ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor, spre o mai ușoară și bună înțelegere pentru cele două zeităţi ale artei. Acest fapt dovedea că în universul grecilor exista un contrast uriaş, atât în origine, cât şi în finalitate, cearta dând naştere, prin emulaţie, unor creaţii mereu mai viguroase. Nietzsche era însă de altă părere, pentru el „Totul este haos”, adică lipsea ordinea, armonia, înțelepciunea și frumusețea. Aceasta nu-l împiedica să fie îndrăgostit de destin, oricum ar fi el, chiar o existență dionisiacă. Și, deoarece grecii socoteau visele mesaje ale zeilor, Nietzsche explica: „Pentru a înțelege mai bine acele două instincte, să ni le închipuim ca pe niște lumi estetice deosebite: a visului și a beţiei, fenomene fiziologice între care se poate observa un contrast analog aceluia dintre apolinic şi dionisiac.[…] Crede-mă că iluzia cea mai adevărată a omului i se dezvăluie numai în vis […] toată „divina comedie” a vieții cu al ei „Inferno”  trec prin fața sa…”. În continuare Nietzsche vorbea în lucrarea respectivă despre exaltarea dionisiacă ce îl cuprinde pe om uneori, în special în timpul beției, spunând că sunt oameni care se feresc de aceste manifestări ca de niște „boli”, întărind ideea vrăjii spiritului dionisiac ce reînnoiește legătura dintre om și om, iar natura înstrăinată până atunci, își serbează împăcarea cu fiul ei rătăcit, Carul lui Dionysos nu în zadar fiind acoperit cu flori și coroane, sub jugul lui pășind tigrul și pantera. Supraomul cu întreaga cultură umană nu poate fi așa cum vroia Nietzsche – numai o creație de artă fără alt criteriu decât pasiunea sau frumusețea creației însăși -, ci umanitatea are nevoie de criteriul moral care să primeze asupra celui estetic și care trebuie să o însoțească pretutindeni, în toată existența sa.

   Deși Nietzsche își manifesta aversiunea față de politică, conceptele folosite de „voința de putere” excesivă, (inspirată de Schopenhauer dar dusă la extrem) și „supraomul”- ca o derivată a primului concept – și care ia atitudine împotriva turmei impunând tuturor propria morală, au constituit sursa de inspirație a ideologiei și politicii naziste.

   Sigur ca filozofiei lui Nietzsche i s-a răspuns în acest mod: Tot ce a fost creat în omenire, n-a fost creat ca un prestigiu al forței, ci ca o evidență a idealului; creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că mila este o acțiune mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism; sensul adânc al devenirii și creației ce fixează poziția omului în cosmos este tocmai de a descoperi tot mai adânc sensul noțiunii de umanitate, « a ceea ce este mai uman în om ».

   Și cu toate glasurile auzite, inspirate din filozofia lui Nietzsche, dar nu numai, voința omului de a-și îmbunătăți existența, înțelegerea rațională a limitei putinței, credința în existența și ajutorul Divinității există și vor exista, ele fiind „o înzestrare umană universală, capabilă să-i unească pe oameni, să-i emoționeze și să le ridice spiritul în sfere înalte”.

   Unii se mai întreabă și astăzi, dacă filozofia lui Nietzsche, numit și „falsul profet”, cunoscându-i-se firea blândă, amabilă, având și o educație creștină, nu este cumva provenită dintr-o iubire răsturnată: „Dragostea nu dă naștere urii? Oare nu l-a atacat pe Wagner fiindcă l-a iubit? N-a atacat creștinismul fiindcă știa cât de adâncă este mila de oameni? Nu este filozofia sa numai o dramă a singurătății sale adânci?” Dar și a suferinței fizice?

   Toți filozofii, în gândirea lor, pornesc de la sâmburele fericirii – căutat, gândit în diverse forme, voit să fie găsit și de multe ori pierdut. Cauzele pierderii au fost și continuă să fie adânc analizate.

   Lumina zeului-soare Apollo, astăzi, pare umbrită de nori negri. Dar, cred, ca și mulți alții, că vom depăși această perioadă întunecată a timpului nostru; credința în frumusețea adevărului își va păstra puterea de a-i aduce pe oameni împreună, în mod demn, pentru un scop comun, „fie că acesta va fi unul moral sau unul de apărare”. Și nu poate fi altfel, deoarece omenirea a aspirat întotdeauna spre lumină, armonie și echilibru, omul bucurându-se de rațiunea dăruită de Divinitate, pentru a trăi în bucurie și comuniune, fructificând sentimentul dreptății și al iubirii.

   Dorim, da, să construim un „Templul apolinic”- frumoasă exprimare a unui poet! – acesta fiind scopul luminos al vieții noastre, dar el nu poate fi construit folosind „pietre dionisiace”. El trebuie construit cu „pietre apolinice”. „Șantierul” trebuie curățat! Avem curajul și demnitatea să dăm la o parte „pietrele dionisiace”?

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

15 Oct
2014

România Unită e Iubită! Scriitoarea Mariana Cristescu despre Bogdan Diaconu şi “Partidul lui Vlad Ţepeş”

„Un om politic mânat doar de idealuri poate fi considerat «naiv», dar un politician fără niciun ideal este cu siguranţă «un hoţ»!” – scrie Bogdan Diaconu, în volumul „România Unită”, apărut în 2012, ca un corolar al convingerilor sale pentru a căror punere în operă cei care i le împărtăşesc l-au trimis în Sfatul Ţării. – „Eu cred, cu tărie – continuă tânărul lider al celei mai noi formaţiuni politice crescând numeric pe zi ce trece, precum voinicul din poveste – că istoria nu-i va consemna pe niciunii dintre ei. Istoria va avea grijă numai de idealiştii care se bat şi reuşesc cu ambiţie şi pragmatism să transpună idealurile în realitate”.

L-am aşteptat cu interes şi speranţe la Târgu-Mureş pe Bogdan Diaconu, cunoscându-l şi admirându-l doar din scris. Ne-am întâlnit şi s-a întâlnit cu simpatizanţii şi jurnaliştii târgumureşen luni, aşa cum promisese, însoţit de o echipă frumoasă, tânără, puternică, de visători… „cu picioarele pe pământ”: avocatul dr.Vlad Hogea (prim-vicepreşedinte PRU), George Roncea (vicepreşedinte), Horațiu Șerb (secretar general adjunct), Ana-Maria Savu (secretară), popasul târgumureşan fiind inclus într-un turneu de constituire a unor noi filiale, la Ploiești, Brașov, Reghin și Târnăveni. A fost o reală plăcere ca, împreună cu scriitorul Lazăr Lădariu şi atentul personal al hotelului „Continental”, să le fim gazde şi colaboratori.

Bogdan Diaconu este un politician tânăr. S-a născut la 9 octombrie 1979, aşadar, chiar mâine va împlini 35 de ani. LA MULŢI ANI! „Sunt președintele Partidului România Unită și deputat în Parlamentul României, ales pe 9 decembrie 2012 cu 69 la sută din voturile cetăţenilor prezenţi la vot din Colegiul 17 Bucureşti (Sectorul 4)”- se prezenta oaspetele la întâlnirea de luni, de la hotelul „Continental”, în faţa unui public nu atât de numeros cum ne aşteptam, dar redutabil prin calitate: doamna Mariana Ploeşteanu, domnii senatori Dumitru Pop şi Marius Paşcan, ing.Gavril Ţîru – fost prefect al judeţului, av. Ioan Sabău – preşedintele Forumului Civic Harghita-Covasna-Mureş, ing. Florin Oproiescu – preşedintele Uniunii Vatra Românească, Ioan Berţa – preşedintele Asociaţiei „Avram Iancu”, Marius Moldovan – preşedintele filialei Noua Dreaptă Mureş, poetul Mircea Dorin Istrate ş.a. .

„Provin dintr-o familie de preoţi cu tradiţie şi am învăţat, din primii ani, că neamul şi credinţa sunt mai presus de orice. Sunt jurist de profesie, şi astfel am învăţat respectul legii. – se destăinuia Bogdan Diaconu. – În 2012 am publicat cartea «România Unită», o lucrare dedicată valorilor naţionale şi dreptului la o viaţă decentă şi care promovează trei piloni de bază ai societăţii româneşti: educaţie, sănătate şi siguranţa cetăţenilor. Din data de 21 august 2014 am lansat proiectul Partidului România Unită ca alternativă la clasa politică a ultimilor 25 de ani.”

Un partid nou, la bază căruia stă doctrina naţional-democrată, aplicată în perioada interbelică de marele om de cultură Nicolae Iorga. „Partidul România Unită îşi asumă însă această doctrină într-o variantă modernă, adaptată provocărilor din timpurile noastre” – declară Bogdan Diaconu. – „Programul politic al Partidului România Unită conţine un principiu de bază: datoria de reîntregire a României prin reunificarea celor două state româneşti despărţite artificial prin jocurile nedrepte ale istoriei făcute peste capul românilor. Partidul România Unită susține reîntregirea teritoriului național românesc. Din punct de vedere al integrării europene, calea cea mai simplă pentru cel de-al doilea stat românesc este integrarea prin reunificare, aceasta fiind singura şansă de a asigura siguranţa şi viitorul acestui teritoriu românesc în faţa expansiunii ruseşti care ameninţă tot mai puternic Republica Moldova. Referitor însă la orice ar propune Partidul România Unită societăţii româneşti, nu noi le impunem românilor ce au nevoie, ci ei sunt cei mai în măsură să decidă şi să aleagă pentru ei înşişi. Partidul România Unită este doar ascultătorul smerit şi atent al românilor şi purtătorul lor de mesaj. Sau, cum a spus Nicolae Iorga pe care îmi permit să îl citez aici: «Să nu ne credem noi prea mari şi prea noi faţă de poporul nostru, pe care să-l considerăm ca prea puţin nou şi prea mic; să nu pretindem a învăţa poporul ceea ce nu ştie, ci să ne apropiem, smeriţi ucenici, de ceea ce poporul ştie mai bine decât noi. Să nu ne luăm atitudini de pedanţi care scormonesc nu ştiu ce teorii apusene şi pretind să schimbe obiceiurile de cugetare ale naţiunii lor, ci să începem întâi, prin studierea obiceiurilor de cugetare ale naţiunii noastre, să ne inspirăm din toate tradiţiile poporului din care facem parte, să însumăm în sufletul nostru toate experienţele de atâtea veacuri ale acelui popor şi, după ce vom şti toate aceste lucruri, pe urmă să ne gândim la elaborarea unei doctrine pe care s-o punem la îndemâna poporului şi pe care el n-o va primi niciodată dacă nu va veni, în rândul întâi, de la dânsul».

Respectând acest îndemn al marelui istoric, am considerat necesar să prezint liniile directoare ale noii doctrine aşa cum a fost ea construită din întâlnirile cu foarte mulţi români şi din mesajele pe care le-am primit de peste tot, pentru că Partidul România Unită reuneşte oameni care cred în ceva: în valorile neamului, în identitatea românească şi în dreptul nostru de a fi pe acest pământ. Spre deosebire de clasa politică a ultimilor 25 de ani în care au fost prea puţine excepţii, Partidul România Unită s-a format pe baza idealului naţional şi a aderenţei profunde la valorile acestui popor la care se referă toată lumea, dar în care nu mai crede nimeni. Noi credem! Această nouă direcţie a politicii româneşti poate fi înţeleasă doar dacă ne referim la cele patru crize prin care trece România: criza identitară, criza morală, criza demografică şi, în cele din urmă, ca o consecinţă a primelor trei, criza economică. Partidul România Unită a apărut ca reacţie la aceste crize, ca răspuns la provocarea şi la ameninţarea pe care ele o reprezintă şi ca soluţie de rezolvare a lor. Faptul că limba română este tot mai trunchiată şi mai sărăcită, inclusiv la nivelul aşa numitelor elite politice, este o dovadă a pierderii identităţii noastre. Am promis prin Constituţie că avem grijă de cetăţeni. Acest lucru nu este opţional, este obligatoriu. Partidul România Unită aduce nou în politica ultimilor 25 de ani luarea în serios a angajamentelor pe care statul şi le-a asumat în faţa cetăţenilor săi.”

Acestea şi încă multe altele au fost temele abordate de echipa PRU în discuţiile cu simpatizanţii, cu presa, cu prietenii. Partidul România Unită încă se naşte şi creşte, nu este în campanie electorală. Bogdan Diaconu nu candidează la prezidenţiale. Nu încă! Cu siguranţă, va veni şi vremea aceea.  Aşa cum enunţam încă din titlu, iubirea de ţară, la bornele timpului pe care îl trăim, devine ştiinţa de a-ţi ancora idealul în strigătul clipei. LA MULŢI ANI, Bogdan Diaconu! Fie-ţi idealurile împlinite!

MARIANA CRISTESCU / Cuvântul liber, Târgu Mureş

Sursa: Romania Unita Info

Foto: Victor Roncea

 

Lansarea volumului „România Iubită”, autor, deputatul Bogdan Diaconu

15 octombrie 2014

Felicitări autorului!

Mai multe informații via Victor Roncea

15 Oct
2014

Mihai Eminescu – despre politicienii români în presa vremii

,,De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economicește jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata… cum că o seamă de judecători si de administratori în România, sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru.

Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orișiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii.

Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie. . … Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se ur­că, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătorești. Acei ce compun grosul acestei armate de flibusteri politici sunt bugetofagii, gheșeftarii de toată mâna care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijează înseși cercetările făcute contra sa. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanţi ai voinţei legale și sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie.

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui… Clasele productive au dat îndărăt; ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire, iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Oare nu e carac­teristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează?

Uzurpatori, demagogi, capete de­şarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o com­pensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai în­fu­mu­raţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi din­tr-alta e o politică necoaptă…

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de stră­ini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni. Peste tot cre­dinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura se­colului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ame­ninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de in­cest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.”

Mihai Eminescu

(din presa anilor 1870-1889)

 

13 Oct
2014

Sfânta Cuvioasă Parascheva – fapte și cuvinte de învățătură

,,Trei au fost marile virtuti care au impodobit sufletul si viata Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iasi. Ingereasca feciorie, milostenia, adica lepadarea de cele pamantesti, si dumnezeiasca rugaciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuti le-a iubit fericita din copilarie si prin acestea, in chip deosebit, s-a dezbracat de orice cuget pamantesc, a biruit pe diavoli si s-a numarat in ceata Sfintilor Parinti purtatori de Dumnezeu.

Fiind odrasla de bun neam si avand sadita in inima ei frica de Dumnezeu, fericita Parascheva a inceput urcusul cel duhovnicesc pe scara virtutilor catre Hristos, Mirele ei, mai intai prin sfanta rugaciune, care este inceputul tuturor bunatatilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsita de la sfintele slujbe. Dar si in casa parintilor ei se ruga mult ziua si noaptea, imitand pe sfintii ingeri.

Dar, intrucat rugaciunea fara iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, care este iubire, fericita Parascheva a adaugat la rugaciunile ei inca doua fapte bune: postul  si milostenia. Caci postul da aripi rugaciunii si o inalta la cer, iar milostenia, fiica cea dintai a iubirii, duce rugaciunea inaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic pana seara, in zilele de post, iar in sarbatori, cand se intorcea de la biserica, isi schimba de multe ori hainele ei bune si de pret, date de parinti, cu hainele rele si rupte ale copiilor saraci, care cereau milostenie la usa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrari si batai de la mama ei, cand o vedea imbracata in haine urate si sarace.

– Spune, Parascheva, cui ai dat hainele tale cele scumpe si frumoase cu care te-am imbracat? o intreba mama ei suparata.

– Le-am daruit lui Hristos prin mainile copiilor saraci ! raspundea fericita, cu chip luminat.

Odata, ascultand slujba in biserica, a auzit citindu-se acest cuvant din Sfanta Evanghelie: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, ranindu-se la suflet ca de o sageata de acest cuvant al lui Hristos, indata a parasit grijile vietii pamantesti si, plecand pe ascuns din casa parinteasca la varsta de numai 15 ani, a intrat in sfanta nevointa a vietii calugaresti. Dupa ce mai intai s-a inchinat in biserica Vlahernei (a vlahilor), precum si la toate manastirile si sfintele moaste din Constantinopol, s-a tainuit apoi ca o straina intr-o manastire de fecioare din Ieraclia Pontului.

Cinci ani s-a nevoit aici fericita Parascheva, desavarsindu-se in toate faptele bune si mai ales in neincetata rugaciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre si privegheri de noapte. Aici a strabatut ea calea cea grea a despatimirii si a inceput urcusul duhovnicesc al desavarsirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfant. Toate surorile din manastire se uimeau de viata si intelepciunea ei si laudau pe Dumnezeu, zicand: “Slava Tie, Doamne, ca Ti-ai facut vas ales si sfant pe Cuvioasa fecioara Parascheva si Te preamaresti intre cei blanzi si smeriti cu inima!”

Curatindu-se pe sine de cele pamantesti, Cuvioasa Parascheva s-a dus la Ierusalim si, dupa ce se inchina si imbratiseaza Sfântul Mormânt cu multe lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mica manastire de fecioare. Aici s-a nevoit cu si mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli si rugandu-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevazut si se unea negrait cu Hristos erau: desavarsita curatie a mintii si a inimii de ganduri si imaginatii patimase, neincetata rugaciune cu lacrimi de bucurie, postul si privegherea de toata noaptea si neadormita dorire a Mirelui preaiubit. Toate acestea au incununat pe Sfanta Parascheva cu cununa desavarsirii in Hristos, incat stralucea ca o faclie aprinsa in mijlocul celorlalte calugarite nevoitoare.

Ajungand cuvioasa la varsta de 25 de ani, intr-o noapte, pe cand se ruga, un inger al Domnului i-a spus:

– Lasa pustia si lacasul acesta si te intoarce la Epivat, in patria ta, ca acolo se cade sa lasi trupul pamantului si sa treci din aceasta lume catre Dumnezeu, pe Care L-ai iubit!

Deci, sarutand Sfanta Parascheva pe toate surorile din acea manastire, s-a inchinat la Mormantul Domnului din Ierusalim si, luand o corabie, a ajuns la Constantinopol. Aici iarasi s-a inchinat cu lacrimi in biserica Maicii Domnului din Vlaherne, zicand:

“Preasfanta Stapana, nu am alta nadejde si acoperamant pe pamant decat pe tine. Tu sa-mi fii indreptatoare si folositoare spre Hristos. Cat m-am nevoit in pustie, pe tine te-am avut ajutor si mangaiere, iar acum, daca m-am intors in lume, te rog indrepteaza-ma pana la sfarsitul vietii mele, ca nu am alta nadejde dupa Dumnezeu!”

Ostenindu-se Sfanta Parascheva inca doi ani deplini langa biserica satului Epivat, in ascunse nevointe duhovnicesti si simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a ingenuncheat inaintea icoanei Mantuitorului si cu lacrimi a rostit aceasta sfanta rugaciune:

“Doamne, Iisuse Hristoase, cauta din sfant lacasul Tau si nu ma parasi, nici nu ma lasa, ca pentru numele Tau cel sfant am lasat toate si dupa Tine am calatorit in toata viata mea. Si, acum, indura-Te, Doamne, si spune ingerului Tau cel bland sa ia cu pace sufletul meu!”

In timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva si-a dat sfantul ei suflet in mainile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost inmormantat de crestini intr-un mormant nou, aproape de tarmul marii.

Dupa multi ani, moastele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite cu voia lui Dumnezeu intregi in mormant si scoase la lumina spre mangaierea credinciosilor intr-un chip ca acesta. Murind, un corabier a fost aruncat pe mal de valurile marii. Atunci, un crestin milostiv cu numele Gheorghe, impreuna cu altii, au sapat un mormant aproape si au dat de trupul neputred si plin de mireasma al Sfintei Parascheva. Dar, nestiind cine este, a ingropat alaturi trupul rau mirositor al corabierului. Noaptea, insa, a vazut in vis o imparateasa sezand pe scaun luminat, inconjurata de ingeri. Unul dintre ei ii zise:

– Gheorghe, pentru ce n-ati luat in seama trupul Sfintei Parascheva si l-ati uitat asa? Nu stiti ca Dumnezeu a iubit frumusetea ei si a voit s-o preamareasca pe pamant?

Apoi si acea imparateasa sfanta i-a zis:

– Degraba sa luati trupul meu din mormant si sa-l puneti la loc de cinste, in biserica satului meu, Epivat!

Auzind clericii despre aceasta minune, indata au mers la mormantul Cuvioasei Parascheva cu lumanari si tamaie si au dus sfintele ei moaste in biserica Sfintilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani si au facut nenumarate minuni si vindecari de boli.

Raspandindu-se in toate tarile din jur vestea despre viata si minunile Cuvioasei Parascheva de la Epivat, in anul 1235, sfintele ei moaste au fost stramutate la Tarnovo, capitala Imperiului Romano-Bulgar, unde, de asemenea, au facut multe minuni. Dupa 160 de ani au fost stramutate la Belgrad, iar dupa inca 125 de ani le-au luat turcii in robie si le-au vandut din nou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multa evlavie de credinciosi.

In anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminand de construit frumoasa biserica a Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, din Iasi, cauta sa-si inzestreze ctitoria si capitala tarii cu moastele unor sfinti facatori de minuni. Deci, rugandu-se lui Dumnezeu, a auzit de moastele renumite ale Sfintei Parascheva. Si cum milostivul domn moldovean platise turcilor o mare parte din datoriile Patriarhiei, in vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a daruit drept recunostinta cel mai de pret odor pe care il avea – moastele Cuvioasei Parascheva. Pana la Galati au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost insotite pana la Iasi de numerosi clerici, monahi si credinciosi cu faclii aprinse in maini. Aproape de Iasi le-au intampinat Vasile Lupu si mitropolitul Varlaam cu tot clerul si divanul tarii si le-au asezat cu mare cinste in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, in sunetul clopotelor si in armonia frumoaselor cantari duhovnicesti.

Nenumarate sunt minunile si vindecarile de boli ce s-au facut credinciosilor, care au alergat cu rugaciuni si lacrimi la moastele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iasi, de-a lungul a 350 de ani de cand ocroteste Moldova si tara noastra. Sa amintim doar cateva dintre ele.

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este insasi preamarirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecarii de boli si al izbavirii de multe nevoi si primejdii. Din cauza aceasta a fost luata ca protectoare in toate tarile ortodoxe din Balcani. Ba si turcii se cucereau de minunile ce se faceau crestinilor care ii cereau ajutor cu credinta si evlavie.

O alta minune care a uimit Moldova si tara noastra a fost izbavirea fara nici o vatamare a moastelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit in noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, in paraclisul Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Caci, aprinzandu-se de la un sfesnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care imbraca racla, dar lemnul si sfintele ei moaste, desi erau invaluite in jaratic, au ramas intregi si nevatamate, spre intarirea credinciosilor si uimirea celor indoielnici.

Spre sfarsitul secolului XIX, sotia preotului Gheorghe Lates, din comuna Radaseni-Suceava, suferea la cap de o boala grea si incurabila. Alergand la Sfanta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moastele sfintei si-i cerea ajutor. Apoi i s-a facut Sfantul Maslu si s-a reintors acasa. Noaptea i se arata aievea Sfanta Parascheva, in haine albe stralucitoare si ii spuse:

– Nu mai plange, ca de acum te faci sanatoasa!

A doua zi, femeia s-a sculat sanatoasa si lauda pe binefacatoarea ei.

In anul 1950, o tanara din Iasi s-a imbolnavit de leucemie. Atunci, bolnava impreuna cu parintii ei au alergat la Sfanta Parascheva si cu multe lacrimi ii cereau ajutor si sanatate. Dupa doua luni de rugaciuni staruitoare si Sfantul Maslu, tanara s-a vindecat de aceasta boala fara leac si si-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat aproape de Iasi era greu bolnava de stomac. Fiind internata pentru operatie, s-a rugat mai intai la Sfanta Parascheva, cerandu-i cu credinta si cu lacrimi ajutor si vindecare. Timp de trei zile dupa internare i s-au facut toate analizele. La urma i-au spus medicii:

– Femeie, du-te acasa ca nu ai nimic!

In anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o crestina din Iasi pregatea conserve pentru iarna. Mama ei o indemna:

– Fata, sa nu faci una ca aceasta, caci astazi este ziua Sfintei Parascheva!

– Mama, a raspuns fiica, in fiecare zi este cate un sfant, dar eu n-am timp sa-i praznuiesc pe toti!

Dupa o ora, femeia si-a trimis copila in oras sa cumpere ceva. Pe strada a fost lovita grav de o masina si apoi internata la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfanta Parascheva si, dupa ce si-a recunoscut pacatul, a cerut cu lacrimi iertare si salvarea fiicei ei accidentate. Dupa trei zile, copila s-a intors sanatoasa acasa.

Un inginer bolnav de plamani a fost internat in spital la Iasi pentru operatie. Mama sa a mers atunci la moastele Cuvioasei Parascheva si i-a cerut cu credinta sanatate fiului ei. Timp de doua saptamani doctorii au amanat operatia. Apoi, s-a observat ca afectiunea pulmonara s-a vindecat in chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:

– Domnule inginer, ati scapat de operatie. intoarceti-va sanatos acasa. Este cineva care se roaga lui Dumnezeu pentru dumneavoastra!

Unui copil de trei ani si jumatate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul in brate si a venit sa ceara ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cand se ruga ea cu lacrimi, deodata copilul a strigat:

– Mama, mama! Aici este Doamne-Doamne?

Multumind din inima Preacuvioasei Parascheva, mama s-a intors acasa cu copilul sanatos.

In anul 1955, doi soti din Iasi nu aveau intelegere in casa. Intr-o seara, femeia disperata a parasit caminul. Zadarnic au cautat-o sotul si fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatal ei a alergat la Sfanta Parascheva si s-a rugat cu lacrimi sa-i intoarca sotia cu bine inapoi. Ajungand sotul acasa, dupa o ora bate cineva in usa. Era sotia! Avea chipul palid si ingandurat.

– Unde ai fost, femeie? Ce ti s-a intamplat? a intrebat-o sotul.

– Diavolul mi-a dat in gand sa ma sinucid. De aceea m-am asezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe cand venea un tren cu viteza, fiica noastra, imbracata in alb, vine la mine, ma apuca repede si ma arunca afara de pe linie. Asa am scapat de moarte si de osanda iadului! Dupa ce m-am intarit putin, am multumit lui Dumnezeu ca m-a izbavit de acest cumplit pacat si m-am intors acasa.

– Femeie, in seara aceasta la ora 8, fiica noastra era culcata, iar eu ma rugam la Cuvioasa Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastra, ci insasi Sfanta Parascheva! Sa-i multumim ei, caci ea te-a scapat de aceasta cumplita si dubla moarte, trupeasca si sufleteasca.

De atunci este multa armonie si bucurie duhovniceasca in aceasta familie crestina.

Pe timpul celor doua razboaie mondiale, orasul Iasi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitana, unde se pastreaza cinstitele moaste ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsa de nici un obuz. Caci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteste Moldova si orasul acesta binecuvantat. Batranii spun ca ostasii vedeau noaptea, in timpul razboiului, o femeie uriasa imbracata in alb deasupra Iasilor, ocrotindu-l de ocupatie si bombardamente.

Asa stie sa ajute Preacuvioasa Parascheva patria ei adoptiva, pentru credinta fiilor ei!

In timpul marii secete din vara anului 1947, cand mureau oamenii si animalele de foame, s-au scos moastele Sfintei Parascheva in procesiune prin satele Moldovei. Credinciosii le asteptau si le intampinau cu lacrimi de bucurie si cu faclii in maini. In urma veneau nori de ploaie bogata si adapau pamantul. Drept multumire, credinciosii se rugau si inaltau cate o troita cu aducerea moastelor Sfintei Parascheva in satele lor.

Cel mai mult alearga si cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, taranii, calugarii si studentii. Mai ales in lunile de examene, racla cuvioasei este alba de carti, de caiete de scoala si pomelnice. Putem spune ca moastele cele mai iubite de credinciosi din tara noastra si din afara sunt, fara indoiala, moastele Sfintei Parascheva, numita “cea grabnic ajutatoare si mult folositoare”.

Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit sa se inchine si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa Ilie:

– Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Cuvioasa Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.

– Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!

In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Cuvioasa si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe capatai ca mai inainte. Iata cat de mult iubeste Preacuvioasa pe cei ce se roaga lui Dumnezeu si sfintilor Lui cu smarenie  si credinta!

Sfanta Parascheva de la Iasi se bucura in tara de un cult deosebit, mai mult decat toti ceilalti sfinti locali care au moaste in Romania. In fiecare zi, la Catedrala mitropolitana din Iasi, de dimineata pana seara tarziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credinciosi de toate varstele si din toate locurile, veniti la rugaciune. In mod deosebit in sarbatori, in posturi si in fiecare vineri, considerata “Ziua Sfintei Vineri”, adica a Cuvioasei Parascheva, vin multi credinciosi si se inchina la racla cu credinta, aducand flori, daruri si imbracaminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobandi ajutor, sanatate si binecuvantare.

Dar cea mai mare zi de praznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cand are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din tara noastra, la care participa inchinatorii de la sate si orase, din toate colturile tarii. Aceasta zi este considerata un adevarat pelerinaj bisericesc national, care dureaza pana la 3 zile. Inca din ajun se scot in fata catedralei moastele Sfintei Parascheva si, timp de doua zile si doua nopti, credinciosii stau la rand pentru inchinare.

In seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se incheie cu o procesiune in jurul catedralei, avand in frunte pe mitropolitul Moldovei, care, impreuna cu clericii si credinciosii, cu lumanari in maini, poarta racla cu moastele sfintei, in sunetul clopotelor si al frumoaselor cantari bisericesti.

Dupa aceea, se asaza moastele in biserica la locul lor, se canta paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se intoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic in suflet si cu mangaierea Duhului Sfant in inima.”

Sfântă Preacuvioasă Maică Parascheva, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!

Părintele Ioanichie Balan

13 Oct
2014

La mulți ani, Domanei Mnerie Drăghina!


   4 generații alături de Mnerie Drăghina (,,Babo”) !

 

Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ

când te privești tăcut

în oglinda vremii

la vremurile de demult…

 

Și cei dragi, în jurul mamei

țes din dragoste și dor

chipuri, zâmbete încununate,

parte din destinul lor.

 

Draga voastră mamă,

pentru voi, este  ICOANĂ!

Să-i de bunul Dumnezeu

Multă sănătate,

zile luminate,

iubiri s-o înconjoare…

 

Un arbore bine infipt

cu sevă ca nectarul

este rod al dragostei dintre părinți

de la Dumnezeu tot darul.

 

Iar voi, dragii mei,

iubiți ICOANA VIE

cu pace și armonie

căci Doamne, bine este să ai părinți.

 

 

 

La mulți ani, Mnerie Drăghina (,,Babo”) !

 

Mariana Gurza

14 octombrie 2014

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii