Cuvânt și iubire

Părintele Justin Pârvu

(10 februarie 1919 – 16 iunie 2013)

,,Țara va înflori doar prin străduința și conștiința fiecărui individ”

,,În memoria vrednicului de pomenire şi mult iubitului nostru Părinte Arhimandrit Justin Pârvu, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă are bucuria de a vă invita să participaţi alături de noi şi de alţi distinşi invitaţi, la simpozionul duhovnicesc „In memoriam – Părintele Justin Pârvu”, ce va avea loc luni, 10 februarie, la prăznuirea Sf. Sfinţit Mucenic Haralambie.

Ziua de 10 februarie era o sărbătoare aparte atât pentru ucenicii Părintelui Justin cât şi pentru toţi cei ce-l preţuiau – ziua de prăznuire a naşterii Părintelui nostru drag. Cu toţii ştim ce prăznuire luminată era şi câte harice binecuvântări şi bucurie se revărsau dinspre chilia Părintelui Justin peste aceste meleaguri din Petru Vodă şi către credincioşii care-i păşeau pragul smeritei sale chilii. Dorim ca această prăznuire să lumineze şi mai departe, ca cinstirea memoriei sale să nu se stingă vreodată.

Programul acestui eveniment comemorativ se va desfăşura după cum urmează:

• 7.00 – 11.00: Ceasurile, Acatistul Sf. Mc. Haralambie şi Sfânta Liturghie, în biserica Adormirii Maicii Domnului din m-rea Paltin – Petru Vodă;
• 11.00 – 12.00: Parastas pentru pomenirea Părintelui Justin;
• 12.00 – 13.00: Agapa frăţească;
• 13.00 – 14.00: vizitarea chiliei memoriale a Părintelui Justin;
• 14.00 – 14.30: moment artistic susţinut de corul copiilor din căminul Mănăstirii Paltin şi corul din Suceava
• 14.30 – 18.00: Simpozion duhovnicesc dedicat memoriei Părintelui Justin Pârvu, unde vor lua cuvântul preoţi, monahi şi ucenici ai Părintelui, care s-au împărtăşit din experienţa sa duhovnicească, dar şi medici care au vegheat la căpătâiul Părintelui până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti.
• 18.00: Pornire în procesiune, cu făclii aprinse şi cântări duhovniceşti până la mormântul Părintelui Justin, din mănăstirea de călugări, Petru Vodă, acolo unde odihneşte sfinţitul său trup, la care aleargă în continuare nenumărate cete de credincioşi spre a-şi găsi alinare şi sprijin.

Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii. Amin! “

Mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Sursa: http://www.paltin-petruvoda.ro/10-februarie-simpozion-memoria-parintelui-justin/

 (10 februarie 1919 – 16 iunie 2013)

     Rugăciune

                       Părintelui Justin Pârvu

 

Mi-e dor de bunul meu

Plecat spre Dumnezeu

Senin și împăcat

Așa cum și-a visat…

 

 

Doamne , mă rog fierbinte

Pentru bunul părinte

Odihna să-i fie biruința

Jertfa i-a fost credința!

 

Te rog Doamne al meu

Ai grija de  robul tău.

Este cel ce ne  îndrumă

Ca pe o rătăcită turmă

Este rug aprins pentru popor

Ne este și acum, har și ajutor…

 

Doamne, ascultă-mi umila rugă

Candela sa nu se stingă,

Prigonit a fost mereu

Duhovnicul Neamului meu…

 

Credința lui l-a întărit

Prin rugăciune a biruit!

Ne este apa vie de izvor,

În urma sa, cuvânt ziditor,

Martir, erou nemuritor…

 

Lacrima îmbracă versul

O rugă îmi este gândul…

Iisuse Fiul Lui Dumnezeu

Odihnește-l  pe robul tău…

 

 

 

Mariana Gurza

09 feb. 2014

Foto: Cristina Nichitus Roncea

 

Versuri pentru un iluzoriu volum

”Tandem”

De la 18 decembrie citire…

sau

”Addiobelpassato!…”

                   

               Prelinse lacrimi…

 

Prelinse lacrimi de iubire

Le-aş însoţi cu ale mele –

Cum plânsul nu îmi e în fire

M-aş mulţumi doar să le sorb.

 

Dar cum nu intră în canoane –

În lumea noastră-i doar în vorbe –

Eu le adun în amintire

Şi mă comport precum un orb.

 

Cum jocul pe-ne-ve mă-mbie –

Căci e un risc, şi asta-mi place –

Accept şi-aştept noaptea să vie,

Şi-n vis, că-i vis, eu pot să sorb…

 

18 decembrie 2013

 

 

                     Noaptea…

 

Noaptea este-aceea care

Îmi conferă libertate –

Pot gândi, visa în voie,

Pot avea imunitate.

 

Utopia-i chiar acasă

Mă îmbie la visare –

Pot pluti în lumea noastră

A fiinţelor bizare.

 

Tu, şi eu, noi doi aparte,

Ne-nţeleşi, ciudaţi aş spune,

Suntem sclavi-unor talente,

De prin zori, la soare-apune.

 

Dar, la-a face rău în lume,

Noi doi ştim a ne opune…

 

18 decembrie 2013

 

                   Postumele…

 

Postumele le-am iniţiat

Ca semn de-naltă preţuire

Plecase-un suflet, un amic –

El m-a-nvăţat ce-i dăruire.

 

Drept moştenire mi-a lăsat

Prieteni dragi într-o pleiadă –

Cu tine am făcut tandem

Chiar dacă am avut şi sfadă.

 

Şi cum mizam pe ce-am mai scris

Tu ai cerut să las trecutul

Şi am trecut la pagini vii

Să-ncerc să mai sporesc avutul.

 

’Postume vii’ au apărut –

La început ca într-o joacă –

Dar jocu-i joc, nu-l poţi opri,

Şi jocul a-nceput să-mi placă.

 

Şi-am scris din suflet tot ce-am scris –

Parcă venea din vremi trecute –

Tu-ai înţeles, dar nu ai râs,

Eu am zâmbit, dar pe tăcute.

 

Da, astăzi suntem în tandem –

Au spus-o şi-alţii printre rânduri –

Un tunet, parcă, ne-a-adunat,

Punându-ne ades pe gânduri…

 

20 decembrie 2013

 

            Vine noaptea…

 

Vine noaptea, iar sunt liber,

Pot gândi verzi şi uscate,

Pot visa…

Cum postumele-au prins viaţă,

Iar în vis circulă versul,

Pot crea.

 

Sună plin de îndrăzneală –

Cred şi eu, sunt în tandem –

Stai aşa!

Dar acolo-i chip de înger

Care plânge ai săi fagi…

Cum să faci?!

 

Păi, să-i scrii că e frumoasă,

Nu, să nu-i spui că o placi!

Şi atunci?

C-o admiri de la distanţă,

Că eşti tímid, te prefaci,

Şi chiar taci…

 

Şi cu visul cum rămâne?

Cum să ştie ce-am visat?!

Lasă grija…

Te citeşte din tandem!

Oricum, visu-i vis, se pare…

Nu-i aşa?!

 

21 decembrie 2013

Pentru Maria, când o fi mare…

 

                Ascult

 

Ascult o muzică Divină

Din Bach, din Beethoven, din mine –

Din suflet se înalţ-o rugă

Ce o îngân pe versuri line.

 

Ce versuri?! Dac-aş şti, le-aş scrie –

Spre Domnul par să se îndrepte –

Imboldul nu-mi dă liber la gândire

Şi ele curg din mine făr’ s-aştepte.

 

O fi de vină atmosfera

De linişte, ce ne cuprinde –

Colindele pătrund în case,

Iar pomul de lumini se-aprinde.

 

Sonet fiind, să-nchei cu o urare –

Crăciun, la toţi, cu bucurie mare!

 

22 decembrie 2013

 

             Ai plâns…

 

Ai plâns de bucurie mare

La dar trimis de mine –

Nu mi-a venit a crede –

Am înţeles eu bine?!

 

Dar ce mă fac cu darul

Trimis în schimb de tine?!

O carte cu prefaţă,

Şi-apoi o prezentare

Ce ţie-ţi aparţine!

 

C-am scris fără cerneală,

OK, din suflet vine –

Dar ce-ai găsit, mă-ntreb eu,

De-ai scris numai de bine?!

 

Vor trece zile bune

Mă voi tot frământa –

Ce scriu eu, se-nţelege?!

Chiar toţi o vor afla?!

 

Un dar, fără de voie,

În dar s-a transformat –

Ceea ce-ai scris mă-obligă,

Rămân îndatorat…

 

23 decembrie 2013

 

       24 m-a trădat…

 

24 m-a trădat –

PC-ul este vinovatul –

Am început ceva duios,

Şi-acum, sunt inculpatul.

 

Eu ştiu că n-ai să crezi nimic –

Aşa e de când lumea –

Dar dacă-ţi spun c-a fost ca-n vis

Parcă aud cum spui, e culmea!

 

Da, ceea ce părea că-i vis,

Era în gândul meu aievea –

Noi doi pluteam în Paradis –

Mă dojeneai ca pe-un proscris,

Dam vina pe privirea ta,

Pe ochii tăi pătrunzători,

În ei citeam că simt fiori,

De teamă, şi mă întrebam –

De ce trezim noi întrebări?!

Doar sare-n ochi că suntem soi,

Că Cel de Sus ne-a înzestrat

Să nu părem fiinţe goi,

Să scriem şi să criticăm,

Chiar lucruri noi să inventăm,

Să fim în vervă mai mereu,

Să ne rugăm Lui Dumnezeu,

Da, fiecare-n felul său,

Pentru ce-i drept să şi luptăm,

Ca-ntr-un tandem –

Umăr la umăr, cot la cot,

Nedespărţiţi ca Muschetarii –

Şi-oricât am vrea să fim copii

Să înţelegem c-am crescut,

Că multe-n viaţă-am cunoscut,

Că mai sunt multe de făcut –

Să nu uităm de Basarabii…

A mea de Jos, a ta de Sus,

Din Ismail la Cernăuţi,

Din apa Dunării de Vis,

La Fagii tăi din Paradis…

Mereu să scriem de ce-a fost,

Copiii să înveţe pe de rost!

 

26 decembrie 2013

 

 

 

Întoarce-te!…

 

Întoarce-te de unde pleci

De dor atrasă, ca de-o lege –
A mele gânduri în zadar

Misteru-ncearcă să-l dezlege.

 

Cândva plecam şi eu c-un dor

De vremi ascunse în memorii –

Dar m-ai trezit la un prezent

Ce-aş vrea să spun, c-alungă norii.

 

Dar dacă pleci, tu chiar trădezi,

Ce ai sădit discret în mine –

Eu nu mai plâng al meu trecut –

În visul meu, eu zbor spre tine.

 

Şi ce e rău în tot ce scriu?!

Cândva scriam doar pentru mine –

Astăzi eu scriu s-audă toţi –

Astăzi îmi pasă doar de tine.

 

Mă leg doar de al tău CV,

Căci scris e parcă pentru mine –

Sau de mine?!

Ascultă-l:

„Sunt ceea ce nu voi şti niciodată

O frunză verde rătăcită

Spre piscul tău iubito

C-un dor ce nu mă iartă.

Sunt ceea ce nu voi şti niciodată

Clipă minusculă în timp

Zâmbet,

Lacrimă curată,

Sunt doar anotimp…”

 

Mai pot adăuga ceva?!

Ar fi şi indecent, şi inutil!

Eu mă retrag în lumea mea,

Unde te-aştept umil…

 

28 decembrie 2013

 

          O nouă trecere…

 

O nouă trecere de An

Cu noi speranţe-mbătrânite

Cu oameni ce gândesc prin Ban

Cu multe spuse negândite.

 

Dar eu mă bag la ce am scris

Şi nu-mi retrag din cele spuse –

M-am complăcut a fi proscris

Mascând speranţele ce nu-s apuse.

 

Şi uite-aşa le-am tot păstrat

Şi-am aşteptat o cotitură –

În sinea mea sunt cumpătat,

Dar nu-ntr-un vis fără măsură.

 

Căci, da! La ceea ce-am visat

Părea a fi o utopie –

Lăsat de visul meu furat

Mi-am spus în gând că o să vie.

 

Şi culmea, chiar s-a-nticipat

Şi-au pus-o unii pe hârtie –

Eu am zâmbit acaparat

Şi-am spus, de ce n-ar fi să fie?!

 

Ce?! Cadoul meu la cotitură…

 

31 decembrie 2013

 

                Un nou an…

 

Un nou an, cu-n şapte-n coadă,

De rău augur, cum se mai spune,

Mă-ndeamnă să o las mai moale

Şi să privesc spre Soare-Apune.

 

Să-ncep să judec realitatea,

Să uit ce-nseamnă al meu vis,

C-am un trecut ce nu mă iartă,

Să înţeleg că-s un proscris.

 

Că tot ce-a fost, azi nu mai este,

Trecutu-i doar un fundament,

În ce-i prezent sunt o nălucă –

Mai bine spus, sunt un absent.

 

Că scriu şi-arunc vorbe duioase,

Că mă aprind la ce e-n jur –

Eu ocolesc premeditat oglinda

Şi-ncerc să mai câştig un  tur.

 

Dar sportul, mai de ieri, mă-nvaţă

Că totul are un sfârşit,

Şi-atunci accept astă povaţă,

Că totu-n juru-mi e finit…

 

1 ianuarie 2014

 

Aşa…

 

Aşa cum s-a sfârşit

Aşa şi-ncepe –

În traistă eu car

Dureri trecute –

De ce o fac?

N-o pot pricepe!.

 

Ce-a fost, a fost –

Dar nu-nţeleg

De ce continuă

Cu este?! –

E un prezent ce

Nu-l dezleg.

 

C-aşa sunt eu

E-o scuză pentru mine –

Dar eu, sunt eu,

Al meu stăpân –

De ce permit

O curgere spre tine?!

 

Dar poţi tu oare

Să opreşti

Sub vremi a nu fi

Omul?!

E un torent ameţitor

De care-i greu să te fereşti…

 

2 ianuarie 2014

 

            Fascinaţie…

 

Fascinaţie, aş spune

E ceva rar întâlnit –

Un ceva, sau poate-un cine,

Rar în mine a stârnit.

 

Cum de azi în faţa pozei

Am rămas fără cuvinte?!

O fi cine-aş vrea să fie?!

Sau un vis care mă minte…

 

Stau şi cuget şi privesc –

Chip venit dintr-altă sferă –

Dintr-un contre-jour lumesc,

Mă străfulge o himeră.

 

Te-am rugat să te întorci

Dar să n-aduci amintirea –

Felu-n care tu priveşti

E de ieri, e chiar iubirea…

 

2 ianuarie, 2014

 

            Când?!…

 

Când am să-nvăţ

Să nu vorbesc, să tac?!

Când am să reîncep

Să rup, ce iarăşi fac?!

 

Cui foloseşte al meu glas,

Chiar dacă-i numai scris?! –

Mă las mânat de ce-i în jur,

Sau de ce pare-un vis.

 

E-o boală să observi în jur?!

Un dor de ducă m-a plimbat,

Făr’ să mă-ntreb de ce o fac –

Nici azi nu m-am schimbat.

 

Când voi privi-n oglindă drept,

Să mă trezesc la cel ce-am fost?!

Eram lucid, analizam –

Pe-atunci ştiam ce n-are rost.

 

Astăzi, mă-nec în utopii,

Mă leg de-un vis necugetat,

Scriu versuri, chiar mă las furat,

Mă simt copil printre copii,

Şi doar aşa, din când în când,

Mă-ntreb, cam ce m-a apucat?!…

 

3 ianuarie 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tu eşti…

 

Tu eşti tânără, frumoasă,

Eşti un vis întruchipat –

Eşti vulcanul care fierbe,

Eşti cam tot ce-am căutat.

 

Nu o scriu pentru un facebook,

Şi nici pentru blogul tău –

Scriu pentru-a-avea ce rupe

Căci mă-ntorc la felul meu.

 

Mi-am propus-o astă noapte,

Când în vis te urmăream –

Coborâseşi dintr-o lume

’N care eu nu mă vedeam.

 

Răsfoind ’Ultimul strigăt’-

Chiar şi-n vis te urmăream –

Erai plină de iubire,

În tristeţe o-mbrăcai,

Te luptai cu nemurirea,

Printre oameni rămâneai –

Era Oda Bucuriei,

Ce cu drag o ascultam.

 

Cum să cer ce nu se cere?!

Cum să vreau să fiu mai mult?!

Sunt prietenul ce piere

Chiar de simte un tumult…

 

Şi acum o rugăminte –

Rupe-o tu, îmi cer prea mult…

 

4 ianuarie 2014

 

            Iubito, …

 

Iubito, să plecăm în noapte!

Acolo doar poeţii ştiu visa –

Să ne-alinăm durerile în şoapte,

Şi-n lacrimi s-o-necăm, pe cea mai grea.

 

Noi pe pământ doar am stins vise –

Lumina zilei ne-a împiedicat –

Tu erai Zâna, eu, intrusul,

Cu un destin, ce toate le-a-ncurcat.

 

Să ştii c-o spun din experienţă –

În noapte sunt un liber, un hoinar –

Te-aş învăţa s-alergi prin utopie,

Unde de legi terestre, n-ai habar.

 

De nu ţi-o place, poţi a te întoarce –

Ce-nvăţăminte ai putea afla! –

C-un chip de înger ce-ţi îmbracă faţa,

Vei regăsi tot ce-ai lăsat în urma ta…

 

5 ianuarie 2014

 

          Iar ai dispărut…

 

Iar ai dispărut cu zile –

Parc-ai fi o-nchipuire –

O imagine a nopţii,

A visării plăsmuire.

 

Aştept ziua cu speranţa

Că te-oi întâlni pe bune –

Chipul tău ascuns în suflet

Tot încearcă să m-adune.

 

Şi îmi spune că visarea

Nu-i doar jocu-nchipuirii –

Chipu-i, chip, el chiar există,

Caută-l, e-n legea firii.

 

Şi precaut deschid ochii

Şi tresar, tu-mi ieşi în cale…

Visul chiar ’n-afara nopţii

Ţese cântecu-mi de jale.

 

6 ianuarie 2014

 

            De-aş visa…

 

De-ai visa în plină zi,

Visu-ar căpăta substanţă –

Ai vedea pe unde calci

Şi-ai ceda din cutezanţă.

 

Dar aşa, ferit de ochi –

Ochii care nu te iartă –

O iei razna pe poteci,

Căci sub pleoape-i lume altă.

 

Şi cu visu-n liber frâu,

O iei razna-n miez de noapte –

Doamne, câte poţi visa!

Ascunzând vorbele-n şoapte.

 

Totu-i să şi nu şi crezi

Că şi visele sunt coapte…

 

9 ianuarie 2014

 

De câte ori…

 

De câte ori pleci

Simt, parcă, cum cerul

Cu norii săi negri

Pătrunde în suflet

Şi-acolo striveşte

Ce-a fost mai ieri soare

Umplând cu-ntuneric

Şi umedă boare

Cea caldă simţire

Şi-a ta-nfăţişare

Cu calda-ţi privire

Şi asta mă doare.

 

În timpul în care

Lipseşti pe tăcute

Eu caut, ba scuze

Ba-ţi dau chiar dreptate

Şi-ncerc să mă-mpac

Chiar cu norii din suflet

Şi-nlătur revolta

Ce zace în cuget

Cea care-mi şopteşte

Că nu am ce face

Că viaţa e-o luptă

Şi nu-i cum îţi place…

 

9 ianuarie 2014

 

      Addiobelpassato…

 

E-o emisiune muzicală

Menită să re-nvie ce a fost –

Omagiu-adus unor elite

Ce pune gloria, la adăpost.

 

Dar în afara emisiunii

Trăiesc destui ce nu au fost,

Cei ce n-aşteaptă nemurirea

Şi cred că viaţa, are rost.

 

Şi-atuncea-addiobelpassato

Nu se referă la trecut –

Prezentul zilei încheiate

E tot ce ştiu ei c-au făcut.

 

Trecutul lor este pe-aproape –

În ieri, alaltăieri, cel mult –

Îl retrăiesc cu orice clipă,

Făr’ a-l trimite-n de demult.

 

El face parte integrantă

Din ce trăiesc ei în prezent

Şi nu se-amestecă cu timpul

Pierdut cândva, căci e absent.

 

Şi-aşa nu ai cui spune-adio

Căci făr’ să vrei eşti un  prezent

Iar ’belpassato’ e-o sintagmă

La care nu poţi fi atent…

 

10 ianuarie 2014

 

           M-am săturat…

 

M-am săturat de rimă

M-am săturat de vers –

La ce lacrimogene?!

Cel mult apari pervers.

 

În proză-a fost scăparea –

Ştiu c-am şi deranjat –

În Povod, Dor de ducă,

Păream imaculat.

 

Ecvestra ştiu c-am scris-o

Pentr-un prieten bun –

Dar  Rugul ’măiestriei’

A deranjat, o spun!

 

Al lui Radul Conacul,

Şi el a tulburat –

Puteam eu crede asta?!

Puteam, căci m-au blocat.

 

Şi-atunci, care e calea?!

Dilemă-i să aleg –

Să las  alţii să scrie,

La cap să nu mă leg…

 

11 ianuarie 2014

 

          Te rog…

 

Te rog un singur lucru –

Să pot să te iubesc –

Tu poţi să stai de-o parte,

Eu, nu mă-mpotrivesc.

 

Ce are sentimentul

Ce tu l-ai răscolit,

Cu dreptu-mi de-a fi liber

Să te iubesc, smerit?!

 

N-o voi striga cu voce,

N-o voi lăsa în scris –

Privirea mea s-o spună

Că totu-i numai vis.

 

Şi-atunci, ce-i rău în asta?!

În jur se va zâmbi –

Tu vei fi Zâna castă,

Iar Eu, nu voi mai fi…

 

Şi tunetul la care

Noi tot ne-am referit,

Va fi doar o petardă,

Ceva nedefinit…

 

12 ianuarie 2014

 

 

 

 

Din extaz în agonie…

 

Când extazul de o clipă

L-ai trimis direct spre mine
L-am ascuns în sac de suflet

Să-l păstrez doar pentru tine.

 

Am simţit că-n clipa care

Va urma clipei sublime

Tu vei coborî în lume

Şi-i uita clipa de bine.

 

Eu păstra-voi ce se uită

Tu, vei şti că-i păstrat bine –

Voi intra în agonie

Nu vei şti ce e cu mine.

 

Şi-uite-aşa, două extreme –

Un extaz şi-o agonie –

Vor sălăşlui-mpreună

Făr’ ca nimeni să o ştie…

 

24 ianuarie 2014

 

 

 

 

 

 

 

Să nu mori…

 

Tu, să nu mori niciodată –

Nici atunci când voi pleca –

Fără tine, lumea noastră,

Nici nu poate exista.

 

E ceva, precum în spaţiu,

Fără Sor, stele se sting –

Când eu plec, o stea se duce,

Dar milioane se aprind.

 

Pe pământ este aşişderi –

Pleacă unul, pleacă doi –

Dar căldura ta rămâne,

Luminând pe alţii noi.

 

Sunt atâţia care-aşteaptă

Să se-mbete de-al tău cânt –

Tu, să nu mori niciodată,

Luminează-al lor avânt..

 

Visul meu va fi al altui –

Cât va dăinui, nu ştiu –

S-ar putea, privind spre tera,

Fericit, prin el să fiu…

 

28 ianuarie 2014

 

 

 

N-am mai scris…

 

N-am mai scris, n-am cui trimite –

Tu mi-ai spus că pică rău –

După ’viile postume’,

Din extaz, direct în hău…

 

Chiar aşa, la ce-aş mai scrie?!

Tandemul a fost un vis –

După noile canoane,

Totul poate fi prescris.

 

Culmea-i, c-am visat în tandem!

Tandemul înseamnă doi –

Pentru cine se prescrie?!

Pentru care dintre noi?

 

Nu c-ar avea importanţă –

Dar aş vrea să şi-nţeleg –

Unde stă ascuns misterul?

Am vreo şansă să-l dezleg?…

 

Vorba nu ştiu cui:

„Nu cerceta!…”

 

1 februarie 2014

 

          Cum adică?!…

 

Cum adică să mă-mpac

Fără vorbe, c-un final?! –

La ce-a fost, sau nici n-a fost,

Totuşi, n-a fost fapt banal.

 

Făr’ să vrem noi am găsit,

Un tunel, şi i-am spus Chat –

Doamne!, câte n-am ascuns!

Pân’ tunelul s-a surpat.

 

Curioşii au pătruns

Sensul unor scrieri noi –

Tot ce-am scris era cerut

Ca-ntr-un tandem, de-amândoi.

 

Nu uitaţi, eram poeţi!

Şi visam şi-n zori de zi –

Eu scriam, tu-n gând zâmbeai,

Nu puteam a mă trezi.

 

Dar acei ce au pătruns

În tunelul fermecat,

Au surprins că-ntre poeţi

Totul pare fermecat?!

 

Că-ntr-un tandem doi amici

Derulau un  film de vis –

Dacă nu, ce-au căutat,

În tunel, în paradis?!…

 

3 februarie 2014

 

            La ce?!…

 

La ce prieteni, dacă n-am,

Răspuns la nici o întrebare?!

Întreb retoric, căci eu ştiu –

Tăcerea ta, răspuns nu are.

 

Noi am plutit în vis, la braţ,

Ştiind că visu-i nebunie –

Poeţi fiind, am acceptat,

Să ne-aruncăm în utopie.

 

Talentul de necontestat

Ne-a ajutat şi la scenarii –

Şi Doamne!, părea chiar real,

De s-au speriat şi spectatorii.

 

Ce-au căutat ei chiar şi-n Chat,

Ar trebui să mă amuze –

Dar ei în tandem ne-au legat,

Şi-au semnalat, făr’ să ne-acuze.

 

Şi ce tam-tam, şi ce urmări!

Noi ne-am făcut chiar şi cadouri –

Cin’ să-nţeleagă c-au stricat,

Ce-am făurit cu capu-n nouri?!

 

Dar am pierdut, poate doar eu,

O unică prietenie –

Să pierzi ce n-ai mai întâlnit,

E cea mai mare nebunie!…

 

4 februarie 2014

 

            Gust amar…

 

Un gust amar se cuibăreşte

Chiar şi-ntr-un suflet de poet –

Pentru a şti care e riscul

Nu trebuie să fii profet.

 

Când scrii ceva, vine din tine –

N-ai timp să mai şi cântăreşti –

Că o fi rău, că o fi bine,

Tu crezi că asta ţi-o doreşti.

 

Dar se întâmplă să se-ntoarcă

’Mpotriva ta ce-ai aşternut –

Şi-un gust amar se-aşterne-n suflet,

Căci din ce-ai scris, n-au priceput.

 

Cum să-nţeleagă poezia,

Cu care-n fapt, tu, te-ai născut?!

Şi visul tău, şi utopia,

Un tandem sunt, ca un făcut.

Iar sufletu-ţi li se supune,

Şi iluzoriu-i peste tot –

Şi viaţa o găseşti în moarte,

Şi moartea intră-n anecdot’…

 

N-ai cum să-nlături ce amarul

În suflet a sădit, doar eşti poet!?

Şi lupţi să savurezi nectarul,

Al iluzoriului ascet.

 

7 februarie 2014

 

            Şi lacrimimle…

 

Şi lacrimile pot seca de la o vreme –

La tine au secat chiar prea uşor –

Chiar nu mai ştiu de-au fost de bucurie,

Sau veşnice dureri, al lor izvor.

 

Plângeai primind un dar, da, de la mine –

Mă cufundai atunci în ne-nţelesuri mari –

Să fi fost ele, lacrimi de-mplinire?!

Sau doar orgoliu, de senzaţii tari?…

 

De-a fost şi-aşa, eu le-am luat de bune –

Ştiam c-am împlinit un vis adolescent –

Dar ca un trăsnet a căzut spre mine,

Tăcerea ta, un simplu-avertisment.

 

A fost ce-a fost, ‚azi nu mai cade bine’ –

Au completat prin vorbe ce n-am înţeles –

Şi-aşa au dispărut iluzii prinse-n rime,

Şi ’gânduri…vii’, cu chipul tău ales.

 

O spun, aşa, doar pentru mine –

N-aude şi nu vede nimenea –

Şi nici n-ar înţelege ce-i în rime,

Cel mult poeţii, dac-ar vrea…

 

7 februarie 2014

 

            Iluzoriu…

 

Iluzoriu-mi pare totul,

Chiar şi umbra pe pământ –

M-a-nsoţit precum Morgana,

Şi s-a dus, dusă de vânt.

 

E un vânt ce bate-n suflet,

Spulberând ce-ai făurit –

Am făcut din tine umbra-mi,

Am crezut că s-a-mplinit.

 

Doamne!, cum m-a însoţit ea,

Luminată de-al tău chip –

Dar s-a întristat privirea-ţi

Şi a dispărut din clip.

 

Era clipul împlinirii –

Eu, poet, tu, umbra mea –

Fără de lumina-ţi, Soare,

Nu trăieşte nici o stea.

 

Iluzorie-i o umbră,

Ca şi-un suflet visător –

Nu e umbră fără Soare,

Doar un vis, amăgitor…

 

8 februarie 2014

Daris Basarab alias Boris David

TO WEAR IT MYSELF

For second act

now within writing

you intend to become

the grain of sand

remained on time sole

which I carry

myself

every day

every season.

 

 

SĂ O PORT EU ÎNSĂMI

Pentru actul doi

pe care acum îl scrii

îţi propun să devii

bobul de nisip

rămas pe talpa vremii.

Vei afla,

din unghiul acela,

ce înseamnă povara

pe care o port

eu însămi

în fiecare zi,

în fiecare anotimp…

 

 

POEM IN WHITE VERSE

Sign that poetry lives

is the white verse

which cheated the rhyme.

From here the poetry starts

from this photograph

I left

at your hand

with some oblique lines

out of a manuscript

from which,

dear friend,

you torn a page,

you burnt it in a cigarette,

before getting cured

of me

 

POEZIE ÎN VERS ALB

Semn că poezia trăieşte

e versul alb

care a înşelat rima.

De aici începe poezia

de la fotografia asta

pe care ţi-am lăsat-o

la îndemână

cu câteva rânduri oblice

dintr-un manuscris

din care,

prieten drag,

ai rupt o filă,

ai ars-o într-o ţigară,

înainte de a te vindeca

de mine.

 

Mariana G.

I. ANI ȘI FAPTE – PATRIARHUL TEOCTIST DESPRE VIAȚA ȘI LUCRAREA SA

Anii, viața și slujirea creștină

Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Mănăstirea satului meu”

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor.

Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a raamas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunistă, anti-creștină

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului  Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut?

Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiită de năvălirea sovietică

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Mănăstirea Radu Vodă

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. In fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodatadin mijlocul studentlor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preoții, profesorii, arestați și întemnițați

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da  Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legăturile sufletești cu frații de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodată nu am cedat jurisdicția Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si siu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta  ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie. Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica.

Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala.

Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie” si atunci am zis: “Aici va fi” si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfinții neamului românesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inainta si de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani.

A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava! Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

(Documentar Civic Media)

“Al cincilea patriarh” –  Prea Fericitul Teoctist în câteva„gânduri“, evocări și documente. Documentar inițiat, îngrijit și orânduit de Artur Silvestri, editura INTERMUNDUS, 2007

http://bibliotecaonline.files.wordpress.com/2007/10/al-cincilea-patriarh_interior.pdf

Patriarhul Teoctist

(7 februarie 1915, Tocileni, Botoșani – 30 iulie 2007, București)

 De citit si via Victor Roncea

http://roncea.ro/2014/02/07/la-multi-ani-patriarhului-teoctist-in-ceruri/?fb_action_ids=1458464594367151&fb_action_types=og.likes&fb_source=feed_opengraph&action_object_map={%221458464594367151%22%3A637933392919938}&action_type_map={%221458464594367151%22%3A%22og.likes%22}&action_ref_map

 

Interviu cu arhitectul Emilian Mihăilescu, supraviețuitor al lotului “Rugul Aprins”

Jilava, Salcia, Aiud – alte trasee, aceeași Golgotă

În exclusivitate pentru ZIUAnews, fostul deținut politic Emilian Mihăilescu destăinuie episoade ale calvarului său • Arhitectul a fost membru al lotului “Rugul Aprins”, un grup arestat în 1958, din care făceau parte piloni ai intelectualității și ai credinței neamului, precum Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu sau Vasile Voiculescu

Noul val de arestări bolșevice, declanșat de autoritățile comuniste în 1958, a avut o dublă menire strategică din perspectiva inițiatorilor săi: să frângă și ultima fărâmă de rezistență intelectuală și spirituală a celor care supraviețuiseră prigoanei bolșevice de la sfârșitul anilor ’40, respectiv începutul anilor ’50; și, în al doilea rând, să semene teroarea în rândul intelectualilor tineri, aceia care ar fi putut să se inspire din măreția morală a recenților martiri.

Emilian Mihăilescu, pe atunci student la arhitectură, este evident un exemplu din cea de-a doua categorie. În raportul său, în baza căruia s-a deschis procesul tânărului arestat, locotenentul-anchetator Cenușă consemna că „banditul” se face vinovat de „intensă activitate contrarevoluționară.” În fapt, ceea ce făcuse viitorul deținut politic, nu fusese decât să audieze, ce-i drept cu evlavie, prelegerile întru ortodoxie și neam ale monahului Daniil Sandu Tudor (foto), cel care predica, între altele, că: „Iubirea faţă de aproapele este o revărsare şi semnul câştigării adevăratei iubiri de Dumnezeu.”

După un incredibil periplu, timp de 5 ani, prin mai multe temnițe comuniste, Emilian Mihăilescu a fost eliberat. Între timp, în 1962, nestrămutatul Daniil fusese ucis cu bestialitate de gardienii de la Aiud.

Rep: Cum ați resimțit primii ani ai regimului comunist?

Emilian Mihăilescu: Eu mă număr printre cei care au trăit comunismul de la A la Z. I-am auzit propaganda mincinoasă – în ’42 – ’44 – și am văzut cum și-a instalat teroarea, asemeni unei caracatițe. Țin minte nenorocirile pe care armata sovietică le-a săvârșit prin țară… Vedeți, eu m-am născut în ’35 și, ca atare, pot să fac comparația cu burghezia de dinainte de război. Pe atunci, femeile erau elegante și frumoase, iar bărbații erau niște adevărați gentlemeni. Comunismul a spulberat totul, a nimicit lumea aceea frumoasă. Văzând cruda realitate – care era departe de ce ni se povestea, în visele de stânga, despre Uniunea Sovietică – am căpătat de tânăr o puternică aversiune față de limba rusă și față de defilările comuniste. Ne scoteau ca pe niște animale pe străzi și ne țineau acolo ore în șir, obosiți și înfometați, până ne venea rândul. Nu mai știam ce să fac ca să o întind de la defilări… Zilele de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie erau groaznice.

“De mic am fost sânge rău!”

Chiar și la școală am avut probleme. Când erau sărbători muncitorești, se lipeau afișe cu portretele “marilor dascăli” pe zidurile liceului. Eu am terminat liceul bucureștean “Titu Maiorescu”, care acum poartă numele de “Ion Luca Caragiale” – cred că bietul Caragiale ar râde cu poftă dacă ar auzi că el a devenit liceu de informatică… Mă puneam cu spatele la perete și găuream cu degetele ochii portretelor. Vă dați seama că urmau scandaluri și ședințe. De mic am fost sânge rău! Din copilăria mea, țin minte atmosfera minunată a sărbătorilor religioase pe care le serbam în familie: cinele lungi și îmbelșugate, jocurile de cărți, dansurile, glumele și râsetele invitaților. Comunismul a adus o altă lume, o lume pestriță a terorii, care nu mai avea nimic sfânt. Dispăruse atmosfera de la Capșa și de la Ateneu. Doar trăiam în Epoca de Aur, ne avântam pe cele mai înalte culmi… Din zi în zi era mai rău.

Rep: Cum a fost la sfârșitul anilor ’40, când au început marile arestări?

În ’47, am resimțit plecarea Regelui ca pe o lovitură cumplită, ca și mulți dintre românii conștienți. Când au început valurile de arestări, am avut veri prin alianță – țărăniști sau liberali – care au fost trimiși la Canal. Cruzimea arestărilor din ’49 – ’51 a fost fără precedent. Nici în Italia lui Mussolini n-au fost încarcerați elevi sau copii, așa cum a făcut nenorocitul de Gheorghiu-Dej. Cel mai tânăr reținut avea 12 ani și era băiatul unui sculptor transilvănean. Păi cum să arestezi un puști de 12 ani?! Îi tragi două palme și îl omori… S-au făcut arestări în toate liceele mari ale țării, după un plan prestabilit. Vă imaginați teroarea stârnită de încarcerarea unor copii? De la mine din clasă a fost arestat Demi Lecca, fiu de boier moldovean din Bacău, Radu Miclescu – din familia Micleștilor – și Ion Varlam, care se înrudea cu generalul Radu Rosetti. Tot atunci au închis-o și pe Marion Cantacuzino.

“Și pe lumea cealaltă l-aș scuipa între ochi pe Gheorghiu-Dej!”

Aceste acțiuni m-au scârbit. Regimul voia să înfricoșeze lumea, să stăm obedienți, să scandăm lozincile: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”, “Gheorghiu-Dej luptător pentru pace și popor”, “Ana Luca și cu Dej bagă spaima în burghezi”. Le țin minte și pe lumea cealaltă și, dacă o să-l întâlnesc pe Gheorghiu-Dej, o să i le scuip între ochi. Nu Ceaușescu a fost cel mai mare criminal, el a găsit deja terenul curățat și a săvârșit crimele lui, suficiente. Însă Gheorghiu-Dej a fost o bestie. El a făcut marile arestări și se poate “lăuda” în fața lui Dumnezeu cu nimicirea elitelor noastre.

Rep: În ce a constat prigoana pe care comuniștii au lansat-o împotriva cultelor religioase?

Tot la sfârșitul anilor ’40, regimul a demarat operațiunea de lichidare a cultelor și a bisericilor. Cea dintâi s-a prăbușit Biserica Greco-Catolică, în perioada ’48-’49, când a fost desființată cu o brutalitate de neînchipuit. Toți episcopii au fost azvârliți la “răcoare”, împreună cu preoții de rând. Mulți au murit la Sighet, sau prin alte temnițe. Slujbele greco-catolice mai erau, încă, oficiate, clandestin, de preoții mai îndrăzneți. La rândul ei, Biserica Ortodoxă și-a ocrotit cu mare grijă episcopii. Să nu vă imaginați că în pușcăriile comuniste a fost închis vreun episcop ortodox… Când ai burdihan, ceafă groasă și gușă nu te riști să le pierzi, așa, mâncând zeamă goală… În schimb, Securitatea i-a arestat degrabă pe toți acei preoți ortodocși care reprezentau exemple de credință și moralitate. Mănăstirea de la Vladimirești a fost închisă prima, în ’55, când au fost arestați părintele duhovnic Ioan Iovan și maica Veronica. Le-au arestat și pe măicuțele legionare.

Pe urmă a fost atacată Biserica Catolică. Comuniștilor nu le conveneau catolicii și greco-catolicii, pentru că țineau de Roma. Nu se putea ca într-un stat în care partidul era singurul deținător al adevărului – și ținea enorm la dogma lui de lemn – să aibă un concurent într-o dogmă spirituală, creștină. Asta ar fi reprezentat o gravă sfidare.

Lupta împotriva ortodoxiei și-a atins apogeul în ’59, când au fost închise mănăstirile. Atunci s-a dat decretul 411, care îi punea pe preoții ortodocși cu botul pe labe: erau ori ascultați și hăituiți, ori azvârliți la mititica. Lotul meu – “Rugul Aprins” – a fost curățat încă din ’58, pentru că era format din preoți cultivați, oameni cu har și cu spiritualitate care emana. În jurul lor se adunau intelectuali de seamă și atât de mulți studenți, încât securiștii ar fi putut face un lot uriaș, dacă doreau. Dar ținta Securității au fost preoții bătrâni…

Rep: Cum ați ajuns să luați parte la întâlnirile “Rugului Aprins”?

Din ’53, am urmat cursurile Facultății de Arhitectură. Am avut norocul că fiu coleg cu George Văsâi, un băiat care ducea o viață spirituală profundă. Părinții îi dăduseră o educație aleasă și îl purtau în fiecare an pe la mănăstiri. El le-a cunoscut pe toate marile fețe bisericești ortodoxe. Tatăl lui era negustor și făcea danii. Dragul de George nu era numai un mistic, ci și un bun arhitect, care desena și picta foarte frumos. Împreună am organizat numeroase audiții de muzică clasică, în ’53 – ’54, chiar în incinta Facultății de Arhitectură. El își aducea plăcile – Haydn, Beethoven, Mozart s.a.m.d – iar eu veneam cu patefonul, pe care îl țineam în boxă. Eram coleg cu Marius Pop – un mare cunoscător de jazz – care obișnuia să ne cânte la pian. În vremurile acelea negre, Facultatea de Arhitectură reușea să fie o altă lume, o lume care își menținea frumusețea și delicatețea.

Cu gruparea “Rugul Aprins” am luat contact în vara lui ’56, când George ne-a invitat într-o excursie. Așa am ajuns la Mănăstirea Slatina, ctitorirea lui Alexandru Lăpușneanu, unde l-am întâlnit pe părintele Arsenie Papacioc, un om hărăzit cu o privire pătrunzătoare, care m-a impresionat extraordinar.

Era de o bunătate angelică. Cât am stat acolo, am participat la toate slujbele. La miezul nopții, ne trezea un frate călugăr și ne chema la biserică, să luăm parte la slujba de noapte. Era minunată! Și acum mă emoționez când îmi amintesc flăcările lumânărilor, care pâlpâiau ici-colo, în întunericul de pretutindeni…

“Starețul Daniil, cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o”

După vreo zece zile, călugării ne-au dat niște merinde și am plecat mai departe. Am ajuns la Schitul Rarău, acolo unde l-am, cunoscut pe părintele Daniil, omul de care nu ne-am mai putut despărți.

El a fost cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o. Avea să fie contradictorie, în sensul că era un adept al disciplinei riguroase. Spunea: “Dumnezeu nu vrea căldicei. Dumnezeu vă vrea!”. Duminica, bisericuța Schitului se umplea de țărani care urcau muntele pentru a-i asculta cuvântul. Părintele ținea niște predici extraordinare… îi curgeau lacrimile șiroaie când le vorbea oamenilor. Diminețile le petreceam împreună, în fața cămăruței lui, care era plină de cărți. Era un intelectual desăvârșit și discutam ore în șir literatură, filosofie și patristică. Deși ura “patria sovietică”, era îndrăgostit de misticii ruși – îl admira pe Nikolai Berdiaev – și discuțiile erau foarte captivante. Ne provoca permanent. După-amiezile îi ajutam pe călugări să strângă fânul, să-l întoarcă, iar serile mâncam laolaltă cu frații, la trapeză. A fost atât de frumos, încât am uitat să plecăm. Facultatea începuse și la Rarău ningea deja, iar eu eram încălțat în ghete de baschet. Așa că ne-am întors la București și am căutat cu toții o modalitate de a ne motiva absențele fiindcă, pe vremea aceea, era drastic cu absențele.

“Scria până și în altar”

Întâlnirea cu părintele Daniil a fost cea mai înălțătoare experiență pe care am avut-o. El fusese directorul publicației “Credința”, ziar de spiritualitate care a militat atât împotriva fascismului, cât și a comunismului, pentru că părintele nu a înghițit niciodată totalitarismul. Provenea dintr-o familie bună, cu situație, iar tatăl lui a lucrat pe la Înalta Curte de Casație și de Justiție. În tinerețe, Daniil purta la subraț ultimele romane și era considerat un dandy al Căii Victoriei. Citea permanent și avea mania de a scrie. Mai târziu, când a intrat în călugărie, scria până și în altar. Era un poet mistic, ca și medicul Vasile Voiculescu. Acest om fermecător – părintele Daniil – ne recomanda diverși preoți cu har la care noi mergeam să ne spovedim.

Rep: Cu ce personalități ale “Rugului Aprins” ați mai intrat în contact?

L-am întâlnit și pe Benedict Ghiuş, care era ocrotit de patriarh și hulit de Sinod. Era un cărturar fin – își luase doctoratul la Strasbourg – și avea o figură delicată, occidentală. Emana grație… Să știți că, din punctul meu de vedere, patriarhul Justinian Marina a avut și un rol benefic. La un moment dat, el s-a certat cu Gheorghiu-Dej și s-a retras la mănăstire, unde l-a oploșit pe Andrei Scrima, cel despre care Andrei Pleșu a scris că avea un aer occidental și distins.

Mulțumită lui Justinian Marina, o mulțime de personalități au fost oploșite la Patriarhie. Acolo, la bibliotecă, l-am întâlnit pe Bartolomeu Anania care scria poezii și piese de teatru în versuri. Era ocrotit, deși fusese în Frățiile de Cruce, iar patriarhul știa asta. Bartolomeu Anania era un meloman desăvârșit, care avea strânse legături cu toți marii dirijori. Un american îi adusese un magnetofon și el mergea la concerte și imprima muzică simfonică. Țin minte că avea o bibliotecă enormă, ale cărei rafturi erau pline cu benzi. Am fost la el cu mai mulți colegi și am ascultat colinde și muzică simfonică.

 

“Predicile părintelui Sofian Boghiu te atingeau în străfundul sufletului”

Ne duceam până la marginea Bucureștiului, la Mănăstirea Plumbuita, unde ne aștepta starețul Sofian Boghiu, un bătrân impresionant, cu o barbă lungă și căruntă (foto).

Urmase școala de bele-arte – la fel ca Arsenie Boca – și fusese un iscusit pictor de biserici. Predicile starețului erau minunate, te atingeau până în străfundul sufletului. Din când în când, părintele Daniil cobora de la Rarău și venea la București, unde avea mulți prieteni. Ne continuam lecțiile de inițiere duhovnicească. Toate aberațiile care ni s-au imputat mai târziu la proces – cum că am fi discutat posturile străine dușmănoase și am fi pus la cale conspirații împotriva regimului – sunt “floricele” ale Securității. Noi ne ocupam de niște chestii profunde… De exemplu, la Rarău, am discutat multă literatură, fiindcă Daniil era un desăvârșit cunoscător al cărților.

Părintele avea o personalitate complexă. A stat o perioadă pe muntele Athos, de unde s-a întors cu Rugăciunea Inimii. În anii în care a condus ziarul “Credința”, el avea o avionetă sport la bordul căreia făcea câte un tur, în fiecare dimineață, apoi își lua mașina și se ducea la redacție. Într-o bună zi, avioneta s-a prăbușit, din pricina unei defecțiuni tehnice. Uluitor e că părintele a scăpat nevătămat… și-a mușcat puțin limba! Păi, cum vine asta, să cazi cu avionul – chiar de la 10-20 de metri – și doar să îți muști limba?! Îl iubea Dumnezeu… Am auzit că, în timpul războiului, deoarece Daniil a fost un ofițer de marină sever, un subaltern – pe care îl pedepsise pentru indisciplină – a vrut să-l împuște. Chiar în noaptea în care urma să aibă loc crima – dovadă că o forță invizibilă îl veghea din tării – părintele și-a mutat patul pe celălalt perete al cămăruței în care dormea. Gestul acesta providențial i-a salvat viața, căci glonțul care îi era adresat și-a ratat ținta, iar Daniil și-a continuat destinul de apărător al credinței autentice.

El a murit în închisoarea de la Aiud, în ’62, ca un martir de care Biserica Ortodoxă a uitat. Ori, părintele Daniil a murit pentru credință! Eu l-am văzut la zeghe și îmi amintesc cum vorbea cu caraliii. “Hai bă, popă, mai repede! Mișcă!” îl hăituiau torționarii care îl împingeau și îi aruncau ochelarii. Iar el le răspundea cu demnitate: “Te rog să vorbești frumos cu mine. Puteam să îți fiu bunic!”. I-a înfruntat întotdeauna, dom’le, până la moarte, chiar dacă Securitatea i-a băgat un turnător în celulă. Daniil a fost un om dârz, un exemplu din toate punctele de vedere.

Mai multe dintre întrunirile “Rugului Aprins” aveau loc în locuința lui Alexandru “Codin” Mironescu, care era profesor universitar de fizică și chimie, cu doctorat în Franța și Germania. George Văsâi ne anunța când erau întâlnirile. El i-a cunoscut pe toți acești mari preoți. Când eram în anul trei de facultate, părinții lui au divorțat, au vândut totul și i-au cumpărat un apartament micuț. Apoi – să vedeți ce oameni pătrunși de credință! – s-au retras la mănăstire: tatăl s-a dus la Slatina și mama la Văratec. Îl iubeam și îl stimam pe George pentru aura lui, pentru felul lui de a fi. La Rarău l-am cunoscut și pe Șerban Mironescu (foto) (n. red. – fiul lui Codin Mironescu), un băiat excepțional, care studia greaca și latina. Păi, în ’56 avea nevoie partidul de greacă și de latină? De Platon, Aristotel, Sofocle și Cicero? Societatea comunistă defila din treaptă în treaptă spre victoria finală.

Rep: Cum ați fost arestat?

În vara lui ’58 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, împreună cu niște foști colegi de liceu. La întoarcere mi-am găsit tatăl disperat, tremura și era alb la față. Mi-a spus că mă căutase Securitatea și că agenții dăduseră buzna chiar zilele trecute, după miezul nopții. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu mai mic și l-au legitimat ca să se asigure că nu eram eu. Tata mi-a dat niște bani și m-a sfătuit să fug. Așa am ajuns la mare, la tabăra de corturi a Arhitecturii. La un moment dat, un coleg a intrat în cort și mi-a spus să ies pe plajă, fiindcă mă căuta un domn. Prima mea intenție a fost să smulg țărușii și să fug prin spate, dar, din fericire, am tras cu ochiul și am văzut că cel care mă căuta era fratele unei cumnate a tatălui meu, care lucra ca topograf. Venise să îmi aducă niște bani. Sărmanul fusese în marina regală, iar comuniștii îl dăduseră afară. Chiar și astăzi, când mă întâlnescu cu puținii martori ai întâmplării, ne amintim cum ărima mea intenție a fost să o rup la fugăprin pânza cortului… Până la urmă, o perioadă m-am ascuns în țară.

“Mi-au pus ochelarii și m-au dus la Malmaison”

În septembrie ’58, m-am întors la București fiindcă începuse facultatea și eu nu voiam să o pierd, ca un guguștiuc. Securiștii au venit și m-au arestat în ziua mare, chiar în parcul de lângă Arhitectură. Deoarece îmi lăsasem buletinul la bibliotecă, agenții m-au însoțit până acolo, fără să intre în clădire. Atunci m-a fulgerat ideea să fug, dar m-am temut că gestul meu ar fi atras represiuni asupra familiei și m-am hotărât să îi urmez liniștit.

M-au urcat în mașină, mi-au pus ochelari de tablă și m-au dus la Malmaison. Pe urmă a început ancheta. Către sfârșit, arestul s-a mutat în beciurile Securității din Calea Rahova. Eu am fost ultimul arestat din lotul “Rugul Aprins”, așa că îmi dădeau să citesc fragmente dintr-un dosar deja încheiat. Înaintea mea îl arestaseră pe scriitorul Vasile Voiculescu – el ar fi putut fi ridicat și în lotul Noica, deoarece era foarte cunoscut și acolo. Numai că lotul Noica a venit mai târziu, iar torționarii l-au târât pe sărmanul Voiculescu, bătrân și bolnav, să fie martor acolo.

Rep: Care au fost acuzațiile securiștilor?

Principala acuzație a fost că am participat la reuniunile grupării cunoscute sub denumirea de “Rugul Aprins”. Spiritualitatea călugărilor îi zgândărea pe comuniști, din pricina aceasta au desființat mănăstirile. Călugării “pătați” au fost azvârliți în pușcării, iar ceilalți au fost siliți să presteze prin fabrici și uzine, ca să ridice nivelul de trai al clasei muncitoare.

Anchetarea mea a durat cam o lună și, ca să mă dezechilibreze, îmi arătau fragmente din declarații și articole anticomuniste din “Credința”. Se purtau brutal. Spuneau: “Ai intrat în facultate, banditule, te-ai strecurat și ai furat locul altora care meritau!”. Ca să vedeți ce mentalitate absurdă. M-au bătut cu pumnii și cu palmele, dar nu m-au pus la rangă sau la rotisor. Eu jucam rolul unui om ușor tâmpit, care nu prea înțelegea ce i se imputa. Tehnica anchetatorului era să te acuzi de unul singur. Mă întreba dacă am comentat posturile străine, dacă am vorbit despre revoluția din Ungaria. Mă înjura încontinuu – “paștele mă-tii” și “Dumnezeu’ mă-tii”. Până într-o zi când nu am mai putut răbda și i-am spus: “Vă rog să nu mă mai înjurați de mamă. Pentru mine mama e un lucru sfânt!” și atunci a urmat cea mai cruntă bumbăceală: m-au izbit cu pumnii, palmele și picioarele. La final, anchetatorul m-a anunțat că judecătorul îmi va da cinci ani de închisoare și mi-a spus că, dacă fac pe nebunul, îmi va dubla personal pedeapsa.

Rep: Așadar… anchetatorii Securității erau principalii călăi?

Să ne înțelegem: torționarii din închisori au avut rolul lor criminal, dar – să nu ne facem că uităm! -, anchetatorii Securității au reprezentat adevăratul braț armat al partidului. Securitatea le “educa” pe toate scursorile care deveneau peste noapte comandanți de penitenciare, gardieni și paznici. I-a învățat pe acești cretinoizi aduși de la marginile societății că noi suntem “dușmanii poporului”, “bandiți” și “inamici ai clasei muncitoare”. Îi asmuțea în permanență. Ei erau oricum o șleahtă de haimanale fără căpătâi și carte, iar securiștii i-au dresat ca pe niște dulăi de pază. Dacă băteau și torturau un om până când îl omorau, torționarii nu aveau nicio problemă. Erau convinși că doctrina îi acoperea “moral”. Urmarea? Aceste bestii au crezut că pot omorî sute de mii de oameni având conștiința că au făcut curățenie, că au servit clasa muncitoare! Ei nu simt nici acum rușinea, pentru că niciodată nu au putut gândi altfel! În ochii lor noi nu mai eram oameni, eram socotiți suboameni, dușmani și promotori ai imperialismului.

“Securiștii, cele mai mari bestii!”

Toată pușcăria am fost tratat așa: “Bă banditule!” Culmea e că ei aveau pretenția ca eu să le răspund: “Să trăiți!” N-am făcut-o niciodată! Prima oară când am intrat la Malmaison, la cercetări, anchetatorul m-a dat afară din birou de câteva ori fiindcă mă aducea caraliul, iar eu spuneam, simplu: “Bună ziua!” “Ieși în pizda mă-tii afară! Nu știi cum se intră într-un birou?!”, răcnea el. Am făcut pe nebunul și am refuzat permanent să le răspund cu “să trăiți”. Ar fi fost cea mai gravă umilință pentru mine. Păi, tu te comporți ca un nemernic și eu să îți răspund respectuos și să îți urez o viață lungă?!

Chiar și mai târziu, când m-au trimis la Jilava, am refuzat în mod constant să fac asta. M-au băgat la izolare și rosteam apelul simplu, fără formula finală: “Camera patru de izolare face apelul de dimineață cu un singur deținut.” Dacă se vrea cu adevărat, nu este greu să-i tragi la răspundere pe anchetatorii Securității. E foarte simplu. Iei dosarele din raft și le găsești numele. Cele mai mari bestii au fost acești securiști care au trimis oameni nevinovați la pușcărie, tortură și moarte. În cazul “Rugului Aprins”, securistul care conducea cercetările a fost un călău, Enoiu. Criminalul ăsta le spunea celorlalți ce să facă, cum să mai strângă șurubul și unde să insiste. Enoiu a murit și nu a mai dat socoteală în lumea aceasta. După anchetă, a urmat procesul “Rugului Aprins”. Un simulacru de proces…

“Am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…”

Rep: Cum s-a desfășurat procesul “Rugului Aprins”?

Emilian Mihăilescu: Am fost 16 condamnați, iar procesul s-a derulat în grabă, cu ușile închise. La un moment dat, procurorii ne-au spus: “Avem o pauză de 5 minute. Acum aveți dreptul să luați contact cu avocații.” Ce batjocură, dom’le! Ordinarii râdeau de nenorocirea noastră și se făceau că ne respectă drepturile! Apoi, ne-au citit acuzațiile – toate aberațiile scrise de securiști – și eu am fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, așa cum mă anunțase anchetatorul care m-a caftit. Cu toții am primit muncă silnică, dar preoții au luat și ani grei de pușcărie. Verdictul era deja bătut în cuie, iar judecătorul era o altă curea de transmisie, care nu avea niciun rol. Cu toții erau aduși acolo de decor și erau puși să mimeze actul de justiție. Nu ni s-a dat posibilitatea de a aduce martori, iar recursul s-a judecat în lipsa noastră. După proces, am fost trimis la Jilava. Verdictul final l-am aflat chiar în celulă, de la un caraliu care m-a chemat la vizetă și m-a pus să semnez că am luat act de sentință. Atunci am avut un șoc extraordinar… Deși nu mă făceam vinovat de nimic, eram condamnat la cinci ani de temniță și muncă forțată! Cu toate acestea, vă mărturisesc că nu mi-am regretat niciodată anii de zeghe, deoarece, în spatele gratiilor, am avut privilegiul să întâlnesc niște oameni minunați, care au reprezentat adevărate exemple pentru mine. Totodată, am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…

Rep: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava…

Nu cred că a existat pe lume o pușcărie mai îngrozitoare… E sub pământ și e plină de igrasie, umezeală și mizerie. Acolo am stat 6 luni. Am făcut și cinci zile de izolare groaznică. Un camarad mai bătrân voia să-și coasă ceva și m-a rugat să-i dau obiala mea, ca să-și tragă niște ață. Îi era frică să o folosească pe a lui, așa că i-am oferit-o. Eram tânăr și nu m-am temut să risc. Caraliul care ne supraveghea prin ocheanul ușii – nici nu l-am fi putut auzi, fiindcă purta papuci de pâslă – a dat buzna în celulă și ne-a luat la întrebări. Am înțeles că deținutul bătrân era înfricoșat și am recunoscut că obiala cu pricina este a mea. Mai întâi m-au scos la bătaie și apoi mi-au dat cinci zile de izolare. Norocul meu a fost că eram împreună cu alți deținuți, altfel aș fi murit acolo. Se întâmpla în februarie și era un ger îngrozitor. Stăteam îngrămădiți, dar tot ne clănțăneau dinții.

Caraliii ne-au dat o rogojină amărâtă, iar spațiul de detenție era un fost veceu, pe un coridor unde se făcea un curent extraordinar. Lângă noi, se afla stativul în care fuseseră găurile de veceu. Ne acopeream cu aceeași pătură și ne întorceam toți odată, ca la comandă, din lipsă de spațiu și din pricina frigului înțepător. În celulă picura, iar pe jos erau băltoci. Am ieșit de acolo atât de răcit, încât am crezut că n-o s-o mai duc mult… Apoi a venit o comisie care avea rolul să decidă ce deținuți sunt apți de muncă. La început, ne-am făcut iluzii, gândind că ne va fi mai ușor în aer liber, într-un lagăr de muncă. Speranțele erau, însă, deșarte… Așa am aflat că, dacă de la celulă mai puteai să scapi cu viață, când te trimiteau în lagărele de muncă îți apărea un mare semn de întrebare deasupra creștetului.

Rep: Ce s-a întâmplat mai apoi?

Călătoriile de la o pușcărie la alta erau ceva infernal. Caraliii îți dădeau o feliuță de slănină și o bucățică de telemea, ambele cât se poate de sărate. Numai că nu prea aveam apă, iar setea te chinuia tot drumul. Pâinea aia neagră se rezuma la câteva firimituri.Trenul abia dacă se mișca, staționa ore în șir prin halte, sub razele arzătoare ale soarelui. Nu aveai unde să îți faci nevoile. Ce mai, a fost teribil… Eram transportați ca niște animale! Într-un final, am ajuns la Tulcea, de unde ne-au suit pe bac și ne-au dus în lagărul de exterminare Periprava. Șase luni am stat acolo. Trudeam în condiții cumplite – tăiam stuf la normă și lucram în agricultură – supuși unor canicule insuportabile. Nădușeam prin toți porii și ni se formaseră cruste sărate pe spinări.

Unii dintre soldații care ne păzeau erau mai cumsecade și ne permiteau să ne scoatem cămășile de zeghe. Dacă se îmbibau, se transformau în niște scoarțe pe care nu le mai puteam purta. La Periprava nu aveai unde să-ți speli zdrențele – în lagăr aveam o apă feruginoasă care nu făcea clăbuc în contact cu săpunul. Cât am stat eu acolo nu am văzut dacă exista o baie. Noi ne spălam chinuiți într-o roabă. Eram siliți să beam apă direct din șanț, așa că trebuia să dăm mătasea broaștei la o parte. Alteori, ne aduceau apă de la marginile Dunării. Vă imaginați că acolo se adunaseră toate mizeriile cărate de fluviu… Apa era împuțită și nici nu vedeam ce gâze mișună prin ea, fiindcă aveam căni de aluminiu. Din această pricină, foarte mulți deținuți s-au îmbolnăvit de dizenterie. Aveai mare noroc dacă scăpai doar cu o diaree ușoară. Eu nu am văzut niciun doctor la Periprava, și nici medicamente. Dormitoarele erau mari, cu paturi pe două etaje. Căldura era sufocantă iar ferestrele zăvorâte. Țânțarii dădeau oricum buzna peste noi și nu ne lăsau să punem geană pe geană.

“Doamne, cât de perverși erau…”

Mâncarea consta în niște zemuri fără gust, cartofi pe jumătate stricați și supă de gogonele putrede. La intervale îndelungate, ne dădeau mâncarea acoperită cu un strat de grăsime, în care pluteau jumări mari. Făceau asta premeditat, pentru a ne lichida. Dacă erai lacom și mâncai jumările alea nenorocite, ăla erai… Pe un stomac anemiat, să bagi bomba aia de grăsime însemna moarte. Doamne, cât de perverși erau… Au murit foarte mulți deținuți la Periprava. Îi aruncau într-o căruță și nu știu pe ce coclauri îi îngropau. La început, haimanaua care era comandantul lagărului ne-a mințit că, dacă vom munci și ne vom face normele, vom avea voie să primim pachete și ne vom elibera mai repede. Cică o zi de muncă silnică făcea cât două de pușcărie. Bineînțeles că eu nu l-am crezut. În schimb, ce m-a uimit îngrozitor a fost naivitatea deținuților bătrâni. M-au dezamăgit teribil fiindcă se lăsau păcăliți de aceste lichele. Mereu îmi puneam întrebarea: oare cum s-ar fi comportat tatăl meu în atare situații? Așa că i-am iertat și le-am înțeles teama de moarte. Se gândeau la familiile lăsate afară, la nevestele casnice și la copiii care nu mai aveau ce să mănânce…

Rep: Care sunt cele mai vii amintiri de la Periprava?

În pofida criminalului regim de detenție, la Periprava au fost două lucruri care m-au fermecat. În primul rând, m-am îndrăgostit încă de la prima “audiție” de clopotele de la Vâlcov. Când erau trase, dumineca, glasul lor traversa Dunărea, pătrundea în lagăr și se plimba printre deținuți, ca o simfonie. Atunci mi se umplea sufletul de fericire, de parcă venea și Dumnezeu cu aceste sunete de clopot. Ne îmbrățișau de peste ape și aveau o rezonanță extraordinară… În al doilea rând, mărturisesc că n-am mai văzut niciodată răsărituri și apusuri de soare mai frumoase ca acolo, la Periprava. Le admiram și rămâneam încremenit, cu ochii căscați de uimire. Întregul cer părea cuprins de flăcări, iar norii – poleiți de o lumină neverosimilă – prindeau forme fantasmagorice. Acestea erau singurele lucruri frumoase. Toamna a fost cumplită. În Deltă sunt niște vânturi extraordinare, iar tot nisipul ăla fin plutea în aer. Aveam nisip între măsele, în urechi, în nas… intra peste tot. Simțeam că suntem îngropați de vii. Din cauza nisipului, întreagă atmosferă era gălbuie, bolnavă. După 6 luni de teroare, m-am închinat lui Dumnezeu când am plecat de acolo.

Rep: Care a fost următoarea destinație?

În toamna aceea galbenă, ne-au luat cu bacul și ne-au dus la Salcia, o colonie de muncă vestită, cu un palmares impresionant de morți. Acolo ne dădeau tot apă din Dunăre și dormeam câte doi în pat, din lipsă de spațiu. Mâncarea era la fel de mizerabilă și condițiile de detenție erau înfiorătoare. Ne scoteau cu arma în coaste să muncim la construirea digurilor, iar normele erau extrem de mari. Săpam și căram pământ cu roaba. Apoi, trebuia să mă cațăr până pe creasta digului, unde îmi răsturnam povara, pentru a-mi lua supliciul de la capăt. Norma zilnică era de peste 3 m cubi de pământ săpat și cărat (n. red. – dublă în comparație cu cea a unui muncitor normal!). Paznicii veneau permanent și făceau măsurători, așa că începusem să mă specializez în prefabricarea de martori.

“Cădea în genunchi când împingea roaba…”

M-a impresionat enorm un avocat din Cluj, care lăsase acasă cinci copii. Dizenteria îl transformase într-un schelet viu. Se împleticea și cădea în genunchi de fiecare dată când împingea roaba. Nu se mai putea hrăni și elimina totul; avea ochii înfundați în orbite și buzele crăpate. Deși ajunsese un cadavru ambulant, sărmanul ieșea zilnic la muncă și nici măcar nu încerca să rămână în lagăr. Suferise îndelung și îi era frică de cafteală. Puteai să ai orice boală, dacă nu aveai temperatura de 38 de grade, nu te lăsa nimeni să stai “pe cracă”. Te băteau cu bestialitate și te trimiteau la muncă. Pe avocatul acesta aveam să-l reîntâlnesc la Gherla, unde caralii l-au înștiințat că nevasta a divorțat de el. Atunci a clacat nervos, a început să plângă și să își acuze soția. Noi l-am încurajat și i-am explicat că nu poate exista niciun bărbat care să își ia în sarcină să crească și să hrănească 5 copii. Femeia divorțase tocmai ca să-și apere copiii, care riscau să fie dați afară din școli. Era dramatic să-l vezi pe bietul om cum se încăpățâna să creadă altceva…

Rep: Cum vă tratau torționarii de la Salcia?

Cu toții erau de o brutalitate ieșită din comun… La Salcia am fost bătut în repetate rânduri, cu ciomegele de la hârdaie. Când te aduceau de la muncă, gardienii te controlau, chiar la intrarea în lagăr. Verificau dacă nu cumva ai fost prea gros îmbrăcat, ceea ce însemna că ai muncit prea puțin. Deși era un frig îngrozitor, nemernicii ne scoteau la sapă îmbrăcați doar cu flanele și pulovere, ca să se asigure că dădeam tot ce puteam din noi. Că ne încălzim prin muncă… Unii deținuți își luau cearceafurile și le încrucișau pe spinare, pentru a fi mai feriți. Eu mi-am cusut niște mâneci de flanea pe interiorul unui pardesiu din păr de cal – o zdreanță prin care vântul șuiera ca la el acasă. Gardianul mi-a descoperit improvizația, a smuls mânecile și le-a aruncat în grămada de lucruri confiscate. Apoi a urmat cea mai cruntă bătaie care mi-a fost administrată vreodată: m-au izbit, fără milă, cu ciomegele, pumnii și picioarele. Atunci a fost prima și ultima oară când am văzut stele mari și verzi… Până atunci nici nu credeam că există… M-au lovit atât de puternic, încât mi-au spart căciula de piele. Într-un final, am leșinat acolo, în mijlocul lor. Bestialitatea gardienilor i-a îngrozit pe toți cei care își așteptau verificarea. În seara aceea, deținuții care lucrau la bucătărie mi-au trimis o gamelă plină cu mâncare. Dragii de ei…

Rep: Cum ați scăpat din iadul de la Salcia?

Acolo am stat un an. Până la urmă, din pricina zecilor de mii de șobolani – care colcăiau pretutindeni – cei mai mulți deținuți s-au îmbolnăvit de leptospiroză. De parcă asta nu era de ajuns, teroarea a culminat cu răbufnirea unei puternice epidemii de febră tifoidă. Ajunsesem să mă rog lui Dumnezeu să mă îmbolnăvesc, să ajung la spital și să mănânc și eu brânză și lapte. Chestiuni normale… Dar, în schimb, Dumnezeu m-a apărat și m-a păstrat sănătos. Un doctor deținut m-a salvat de la Salcia, trecându-mă din camaraderie pe lista bolnavilor de febră tifoidă, care urmau să fie trimiși într-o altă temniță. Așa am ajuns la colonia de muncă Stoenești. Se poate spune că am avut noroc. Alții au fost trimiși în orezării și au fost forțați să muncească în mocirle pline de lipitori, sub un soare neîndurător. M-a iubit Dumnezeu…

Rep: Ce s-a întâmplat la Stoenești?

Acolo am fost surprins să găsesc o bibliotecă micuță, de care se îngrijea un oarecare Gheorghe Nide, care avea o soție blândă și cumsecade. Deși mă simpatiza și mă chema deseori să-l ajut la diverse treburi, el era o jigodie ordinară care se ocupa și cu pachetele. La Stoenești am reușit să-mi încropesc o colecție de mici chiștoace de creioane. Am făcut rost și de bucățele de hârtie, pe care le-am cusut și le-am transformat în mici carnețele rudimentare. Ceilalți deținuți glumeau pe seama mea, spunând că port o adevărată “bibliotecă” cu mine. Era interzis să posezi așa ceva, dar mi-am asumat riscul. Tot la Stoenești, am luat pentru prima oară contactul cu marii scriitori ruși, pe care i-am îndrăgit fără rețineri, fiindcă la școală – în urma reformei comuniste a învățământului – ne predaseră tot felul de porcării. În această colonie am rămas câteva luni, iar toamna m-au repartizat la Gherla.

Rep: V-ați luat și “biblioteca”?

Da! Din fericire am reușit să intru la Gherla cu întreaga mea “bibliotecă”, așa că eram căutat de toți băieții care aveau nevoie de condei și hârtie. Acolo am învățat italiana, iar aviatorul Tudor Greceanu mi-a fost profesor de franceză. Jucam șah cu piese făcute din pâine amestecată cu săpun ras și ne desenam caroiajul pe dosul mantiei albastre, de milițian, care avea mânecile dungate. Ca să nu ne ciondănim, obișnuiam să-i spun: “Domnule Greceanu – el făcuse deja ani grei de pușcărie, era bolnav de stomac și avea probleme cu picioarele – jucăm doar două partide, indiferent de rezultat…” De ce-i spuneam asta? Pentru că – după toate atrocitățile la care fuseseră supuși – bieții oameni ajunseseră să se certe chiar și acolo, la pușcărie, din pricina unor simple jocuri… Ori, domnul Greceanu era un om în vârstă, pe care îl prețuiam din tot sufletul, și nu mi-aș fi permis să mă cert cu el. Trăiam într-o lume mutată în spatele zăbrelelor, cu toate problemele ei. O lume întunecată, aflată sub o continuă teroare…

Rep: Pe cine ați mai întâlnit la Gherla?

Acolo am cunoscut oameni cu adevărat extraordinari. Printre mulți alții, i-am întâlnit pe Constantin Cesianu, pe generalii Voicu și Vătămanu, dar și pe Costi Brâncoveanu, ultimul din stirpea Brâncovenilor. El făcea pentru a doua oară pușcărie – era blând, slab și sfârșit… Mai târziu – după ce am fost eliberat -, când am auzit la Europa Liberă că cel din urmă vlăstar brâncovenesc a murit, m-au podidit lacrimile… Însă cel care s-a dăruit cu totul tineretului a fost Ion Omescu (foto – n.red. – poet, eseist și dramaturg), unul dintre cei mai rafinați intelectuali pe care i-am întâlnit. Și el era închis pentru a doua oară. Fusese elevul regizoarei Marietta Sadova, cunoștea limbi străine și reprezenta o adevărată mină de aur pentru deținuții care stăteau cu el în baracă. Scriitorul și jurnalistul constănțean Alexandru Mihalcea a învățat atât de bine franceza cu Omescu încât, după eliberare, a făcut facultatea și a ajuns profesor de limba franceză.

“Omescu semăna cu un lord englez”

Omescu scria povești minunate în limba engleză, iar textele lui circulau dintr-o baracă în alta. Când le citeai, parcă îți creșteau aripi și zburai printre gratii… Unele istorisiri au fost “redactate” chiar pe pungile de plastic pe care eu le salvasem de la bibliotecarul din colonia Stoenești. Le ungeam cu apă amestecată cu săpun în care râcâiam și puțină tencuială de pe pereți. Într-un final, se forma o peliculă albă, un soi de pojghiță pe care se putea scrie cu un bețișor ascuțit. Textele se vedeau perfect. Omescu avea un comportament de aristocrat și eu l-am asemuit întotdeauna cu un lord englez. Când îmi spunea: “Vă salut, domnule Mihăilescu!”, vă mărturisesc că mă emoționam într-atât încât aveam impresia că îmi cădeau nădragii de pe mine. Era un om minunat, de o delicatețe ieșită din comun. Doar când îl vedeai simțeai nevoia de a i te adresa cu “domnule”. Vedeți dumneavoastră, există oameni luminoși care se impun prin modul lor de a se comporta, prin ceea ce transmit. La Gherla se organizau și diverse conferințe susținute de intelectuali; exista o viață culturală. De regulă, aceste întruniri aveau loc dumineca, ziua în care stăteam “pe cracă”. Cu toate acestea, au fost nenumărate dumineci în care am fost mânați la munci grele… inumane…

“Dimi a vrut să plaseze un exploziv în Piața Charles de Gaulle!”

Un alt nebun frumos era Ion Varlam, pe care îl numeam “Ionică”. Fusese arestat de tânăr – odată cu lotul Marion Cantacuzino – pe vremea în care eram colegi de liceu la Titu Maiorescu. L-am reîntâlnit și pe Dimi Lecca – tot fost coleg – elevul care a vrut să pună un exploziv artizanal sub o tribună ridicată în Piața Charles de Gaulle. Mai întâi a fost condamnat la moarte, apoi la pușcărie pe viață pentru ca, într-un final, să i se stabilească o pedeapsă de 25 de ani. Tot la Gherla, gardienii m-au repartizat într-o brigadă care trebuia să sape niște șanțuri adânci, pentru canalizarea închisorii.

În scurta pauză de masă, îmi luam gamela și fugeam să mănânc împreună cu Dimi. Sărmanul se bucura din tot sufletul că pedeapsa mea se apropia de sfârșit, dar nu mai credea că scapă cu viață din pușcărie, având în vedere anii grei de zeghe pe care trebuia să-i facă. Deja stătuse vreo 15 ani în spatele gratiilor. Era bolnav, iar lăturile alea ordinare îi distruseseră flora stomacală… După “marea amnistie”, Dimi a plecat în Franța, unde a și murit. Eu am fost eliberat înaintea lui, așa că i-am contactat mama – o adevărată lady – pentru a o înștiința că băiatul trăiește. Dimi provenea dintr-o familie de francezi înnobilați, luați de ruși și oploșiți în Basarabia. La Gherla mi-am petrecut ultimii doi ani de detenție. Am fost arestat în septembrie ’58 și am ieșit în septembrie ’63. Cu alte cuvinte, mi-am făcut exact condamnarea de cinci ani.

Rep: Cum a fost “în libertate”?

După eliberare, am obosit încercând să îmi găsesc un loc de muncă. Anii de pușcărie mă urmăreau ca un stigmat… M-am dus de nenumărate ori la Brațele de Muncă și am dat probe ca proiectant și desenator tehnic. Totul a fost în van… Treceau câteva zile și mă anunțau că postul a fost blocat. Până la urmă, ajutorul a venit din partea unui fost coleg – Mihai Istrate – care lucra la Serviciul Cadre. Datorită lui am reușit să ajung la Proiect București. Îmi imaginez că șefilor de ateliere nu le era deloc ușor să aibă în subordine un fost deținut politic, aflat în vizorul Securității. Mai târziu, m-am dus și mi-am terminat facultatea. Arhitectura nu mai avea nimic din atmosfera aceea minunată, pe care eu am avut privilegiul de a o cunoaște cândva, înaintea anilor de zeghe.

Mulțumită comunismului, lumea aceea cizelată dispăruse, iar facultatea era plină de mitocani și țoape. În schimb, regimul ne împroșca intens cu tot soiul de aberații și tâmpenii ideologice. Cine purta niște nădragi mai strâmți, sau își pieptăna părul într-o manieră mai interesantă, era catalogat drept “deviaționist” și “malagambist”, ceea ce putea atrage cel puțin o urecheala din partea milițienilor omniprezenți. La finalizarea studiilor, am primit repartiție în București, la IPCM, pe Calea Victoriei. Exista un securist al instituției care venea pe acolo din când în când și îmi respingea cererile pe care le făceam pentru o amărâtă de excursie în străinătate. O excursie nevinovată, dom’le, de câteva zile – organizată “ca la carte”, prin intermediul Oficiului Național de Turism -, care urma să se desfășoare tot prin “lagărul socialist” al Uniunii Sovietice. Unde altundeva?! Să nu vă închipuiți că puteai visa să ajungi prin Hawai sau Jamaica…

“<< Eliberarea >> mă aruncase într-un alt lagăr, cu gratiile invizibile…”

Au fost zile în care m-am enervat la culme și l-am căutat pe securistul ăla nenorocit ca să-l întreb de ce îmi refuza în mod constant solicitările. I-am ciocănit de vreo două ori la ușa biroului, dar șmecherul nu prea venea la muncă, așa că nu l-am întâlnit niciodată. Apoi m-am scârbit și am lăsat-o baltă… Îmi era și jenă să mă mai duc până acolo. Dacă m-ar fi văzut alții, ar fi putut crede că eram vreun turnător, ceea ce m-ar fi deranjat îngrozitor. Ce viață groaznică eram siliți să ducem în vremurile acelea de restriște și prigoană! “Eliberarea” mă aruncase într-un alt lagăr, cu gratiile invizibile… Pe toată durata comunismului, nu am fost lăsat să plec în nicio delegație. Chiar și pe la sfârșitul anilor ’80, în preajma Revoluției, șefii m-au înscris pe o listă ca să plec până în Bulgaria, pe motiv de documentare profesională. Urmarea? Ca prin minune, numele mi-a fost șters de pe listă! Pe de altă parte, Securitatea s-a îngrijit să nu fiu niciodată încadrat ca arhitect de gradul doi sau unu.

Rep: V-a mai interogat Securitatea după ieșirea din pușcărie?

Era un securist care mă hărțuia în mod constant și îmi punea tot soiul de întrebări. Venea chiar la locul de muncă, suna la sonerie și mă chema la “socializare”. Se încăpățâna să mă întrebe pe cine am mai văzut și cu cine am mai vorbit. Eu mă făceam că plouă și îi răspundeam că nu înțeleg la ce se referă. Odată, nu m-am mai putut abține și i-am spus verde în față: “Sunt convins că nu mă considerați un admirator al regimului, dar vă asigur că ceea ce nu îmi place mie nu vă place nici dumneavoastră!” Credeți că m-a întrebat vreodată ce nu îmi place?! L-aș fi întrebat dacă are rude care stau la coadă pentru un kilogram de mălai. Nenorociții ne transformaseră în niște bieți vânători de cozi. Când vedeai una, te repezeai acolo și abia pe urmă întrebai ce se dă…

Rep: Pe reprezentanții “Rugului Aprins” i-ați mai întâlnit vreodată?

După eliberare m-am mai întâlnit, ocazional, cu unii dintre exponenții “Rugului Aprins”. Cei care au supraviețuit pușcăriilor erau slabi și bolnavi, așa că sărmanii s-au stins, bătrâni și suferinzi, în anii care au urmat amnistiei. Cu toții au fost supuși unor atrocități inimaginabile. Inițiatorul grupului – Daniil Sandu Tudor – a murit la Aiud. Un fost medic deținut – care se ocupa de tebeciștii de la Aiud – mi-a povestit că, într-o ultimă fază, bătrânul Vasile Voiculescu a fost cărat la dispensar într-o pătură.

Scriitorul trecea prin chinuri groaznice și ajunsese o mână de oase… L-au eliberat și a murit la București, la puțin timp după aceea. Îmi amintesc și în ziua de astăzi anchetele alea blestemate din Calea Rahovei. În dosarul “Rugului Aprins”, securiștii au avut nemernicia să-l acuze pe Voiculescu și pentru că fusese decorat cu “medalii imperialiste”, pentru serviciile pe care le-a adus patriei în timpul primului război mondial! Cică era un dușman al clasei muncitoare… Ce jigodii absolute erau acești anchetatori!

Rep: De ce România a fost singura țară din Europa unde, după Revoluție, au venit la putere criptocomuniștii, și nu o coaliție de dreapta?

Fiindcă blestemul nostru a fost să nu aveam un Václav Havel sau un Lech Walesa. Lipsa unei astfel de personalități politice luminate – care ne-ar fi putut uni pe toți sub o singură flamură – este unul dintre motivele pentru care Revoluția a fost atât de cumplită și de sângeroasă. De ce am avut ghinionul acesta? Pentru că aici, în România, comunismul a fost mai drastic decât în alte părți, iar elitele noastre au fost prigonite și sufocate în fașă. De exemplu, am citit că, deși era încarcerat în Cehoslovacia, Havel avea hârtie și creion. I se permitea să scrie, dom’le! Păi, așa ceva era imposibil în România… Aici, comuniștii au călcat pe cadavre de intelectuali… Eu sunt ferm convins că, dacă la noi ar fi existat oameni de statura lui Havel sau Walesa, istoria s-ar fi scris altfel. Pe de altă parte, am avut și marea neșansă să-l pierdem pe Seniorul Corneliu Coposu, omul care ar fi putut aduce turnura pozitivă. Îmi amintesc bine climatul politic de după Revoluție, fiindcă m-am înscris în PNȚ pe data de 2 ianuarie 1990, și am participat la toate manifestațiile din Piața Universității.

Îngroparea moștenirii lăsate de Ogoranu și Arsenescu

Am privit cu toții neputincioși cum la putere a venit tovarășul Ion Iliescu, omul de care se temea până și tovarășul Nicolae Ceaușescu, pe motiv că era prieten la cataramă cu KGB-ul. Apoi, comuniștii au reușit să facă imposibilă consfințirea unei legi a Lustrației. Tot după ’90, am avut privilegiul să o cunosc pe Elisabeta Rizea. Am constatat cu groază că îi era teamă să vorbească pentru că, în satul ei, era încă oprimată de autorități și de Securitate. Și când te gândești cât sânge nevinovat a curs la Revoluție… E trist că, de atunci, nu s-a schimbat mai nimic. Pe de altă parte, e oribil că – după 24 de ani de pseudodemocrație – în România nu este recunoscută și comemorată, la modul oficial, jertfa acelor tineri minunați care au pus mâna pe arme și s-au retras în munți pentru a lupta cu hidra bolșevică. De ce se vrea îngroparea exemplelor luminoase pe care ni le-au lăsat moștenire Ogoranu și Arsenescu? Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…

Rep: Credeți că mai este posibil un proces al foștilor torționari?

Ca să fie posibil, mai trebuie să fie și dorit. Din punctul meu de vedere, un astfel de demers reprezintă un imperativ categoric. Chiar dacă s-au scurs 24 de ani de la Revoluție, brutele acestea încă trăiesc printre noi. Crima nu se prescrie niciodată! Numai că un astfel de proces nu trebuie făcut de televiziuni, ci de procurori. Traian Băsescu și-a bătut joc de toți românii responsabili atunci când și-a arogat meritul de a condamna comunismul! El a girat o simplă formalitate care nu schimbă cu nimic trista realitate a prezentului. Păi, cum este posibil să recunoști că regimul comunist a fost unul criminal, fără să-i condamni asasinii?! Este o absurditate de proporții…

Rep: Așadar, condamnarea comunismului a reprezentat o simplă formă fără fond?

Să știți că, la acea vreme, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – regretatul Ticu Dumitrescu – a fost la Cotroceni, în audiență, chiar înainte ca șeful statului să alcătuiască simulacrul acela de comisie care s-a jucat de-a condamnarea nimănui. Dacă nu s-ar fi dus el și nu ar fi susținut acolo niște chestiuni clare, cine știe ce mai ieșea din colaborarea dintre “cărturarul” Băsescu și Volodea Tismăneanu… Până la urmă, e limpede că s-a ales praful de condamnarea comunismului. Totul a fost o mare bătaie de joc. Pe cine încălzește niște vorbe goale, lipsite de orice sens și conținut? Din nefericire pentru români, Traian Băsescu este un președinte în șlapi, un om de foarte proastă calitate care se dezice de tot ceea ce promite. Este un ciocoflender fără educație care găsește de cuviință să se poarte ca un vânzător de semințe. El nu poate înțelege că hăhăielile lui mitocănești nu țin loc de conversație. Pe de altă parte, acest incult și-a permis nesimțirea să-l acuze pe Regele Mihai de trădare. Cum ai putut să spui bă, neam de traistă, că Regele a fost sluga rușilor?! EBA nu știe nici măcar să vorbească și are mai mulți ani decât avea Regele atunci când l-au alungat bolșevicii. Și uite că beizadeaua asta a ajuns să ne facă de râs în Parlamentul European…

Rep: De ce nu au luat poziție intelectualii României, atunci când Băsescu a compromis condamnarea comunismului?

Pentru că, din păcate pentru noi, intelectualii din ziua de astăzi nu se mai pot ridica la valoarea acelora care au suferit atrocitățile comunismului. Marea tragedie a fost că adevăratele elite ale României s-au prăpădit în pușcărie, sau au fost condamnate la un anonimat asemănător morții. Și nici noi, ca popor, nu am știut să ne prețuim valorile care încă mai trăiau peste granițe. Ce s-ar fi întâmplat dacă Eugène Ionesco nu ar fi șters-o la Paris? Dacă Emil Cioran și Mircea Eliade nu rămâneau în străinătate? Vă spun eu: ei ar fi pierit în abominabilele pușcării comuniste. Din păcate, acești mari oameni nu au fost iubiți nici după Revoluție, când nimeni nu s-a deranjat să-i invite, măcar în vizită, în țara natală. Nu i-a chemat nimeni, dom’le! Unul dintre intelectualii vremurilor noi – mă refer la domnul Gabriel Liiceanu – le-a luat interviuri, dar a făcut-o mai mult pentru a se face remarcat și pentru a se asocia cu ei… Ulterior, intelectualii ăștia noi ne-au arătat cam câtă voinicie aveau în ei…

Rep: Mai sperați într-o adoptare a unei Legi a Recunoștinței, care să prevadă cât se poate de clar o minimă compensație morală pentru deținuții politici?

AFDPR s-a luptat atât pentru Legea 221, cât și pentru Legea 118, încă de pe vremea lui Ion Iliescu. Până la urmă, Codruța Kovesi a anunțat că face “un recurs în apărarea legii” – ce extraordinari sunt ăștia în formulele pe care le folosesc! – care a avut scopul de a desființa complet Legea 221. Urmarea? După ce au făcut ani grei de zeghe, au suferit torturi crunte și le-au fost confiscate casele și pământurile, Statul Român refuză să le ofere o minimă compensație morală foștilor deținuți politici… Mai suntem în viață doar vreo 3500, bătrâni și slăbiți, iar politicienii de pe malurile Dâmboviței ne tratează cu o indiferență crasă.

În ultimul an, actualul președinte al AFDPR – domnul Octav Bjoza (foto) – a depus un nou proiect legislativ la comisia juridică a Camerei Deputaților. Aceasta este camera decizională, fiindcă inițiativa noastră trecuse de Senat, acolo unde au fost decupate din text toate stipulările care prevedeau alocarea de despăgubiri și pentru urmașii foștilor deținuților politici. Păi cum, dom’le, copiii nu au avut de suferit după ce le-au fost încarcerați părinții?! Cum rămâne cu soțiile care erau hăituite de Securitate și nu mai aveau cu ce să-și hrănească pruncii?! Deși, inițial, aleșii neamului i-au promis domnului Octav Bjoza că vor analiza chestiunea și vor urgenta trecerea de comisie, nimeni nu a mișcat un deget. Apoi a început vacanța parlamentară și deputații au zburat prin țări exotice. Ultima promisiune e că vor rezolva problema în următoarea sesiune parlamentară. Ani la rând ni s-a servit replica asta indolentă… La urma urmei, ce așteptări să mai ai de la niște politruci? Sunt niște impotenți ce nu s-a mai văzut! De vină este PDL, care a schimbat legea electorală și le-a permis tuturor lepădăturilor să intre în Parlament. Halal clasă politică! În schimb, am auzit că foștii deținuți politici sași vor avea întâietate legislativă, pe considerente de minoritate. Păi, cum să nu?! Băsescu își strânge relațiile cu doamna Merkel, cea care l-a menținut la putere! Oare, românii care au fost deținuți politici nu reprezintă, la rândul lor, o minoritate importantă?

Interviu realizat de Răzvan Gheorghe si Apollon Cristodulo pentru ZIUA news

Fotografii:  Vlad Mitric-Ciupe, ZIUAnews, Fototeca Ortodoxiei

Sursa: Marturisitorii.Ro

http://www.marturisitorii.ro/2014/02/08/luptatorii-din-munti-au-fost-cei-mai-frumosi-nebuni-ai-neamului-romanesc-interviu-cu-arhitect-emilian-mihailescu-supravietuitor-al-grupului-rugul-aprins/

 

 

Victor RONCEA

 

Sursa: http://roncea.ro/2014/02/06/ce-am-facut-azi-la-cnsas-o-fotografie-inedita-cu-parintele-arsenie-boca-foto-marturisitorii-ro-jurnalul-unui-jurnalist-si-cu-si-fara-jurnal-provocarea-lui-mile-carpenisan/

Victor Roncea