Cuvânt și iubire

D. DRAGHICESCO

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE        

I

Paris, Felix Alcan, 1934

Traducere din lmba franceză de George Anca

În memoria lui Ion Gh. Duca

PREFAȚĂ

În studiul introductiv, publicat anterior acestor cercetări, am ajuns la concluzia că toate bulevardele istoriei contemporane, toate căile de activitate umană ne orientează către ideea de Dumnezeu (1)

(1)La Nouvelle Cité de Dieu. LA VOIE. Ed. Marcelle Lesage, Paris, 1929. Studiul prezent care va apărea în două volume, și va fi urmat, ulterior, de un al treilea, intitulat LA VIE face parte integrală dintr-o serie de trei, având ca titlu generic LA NOUVELLE CITE DE DIEU – sub care primul a apărut deja – și ca subtitluri respective: La Voi, La Verite et La Vie. Trebuind să schimb editorul și pentru a ne conforma cadrului de la Bibliotheque de Philosophie Contemporaine, am renunțat, pentru ultimele două părți, la titlul generic, înlocuindu-l prin subtitlurile lor.

Mai mult ca niciodată, omenirea este amenințată în timpurile noastre de pericolul unei iminente carastrofe pe care ea trebuie s-o pareze de urgență pentru a salva viața sa și achizițiile civilizației moderne. Acest pericol vine de la disproporția între mijloacele noastre tehnice și morala noastră, știința noastră și conștiința noastră morală, între puterile infinite care ne pun la dispoziție o industrie foarte avansată și imperfecțiunea moravurilor noastre. Odinioară războaiele între popoare puteau bântui, mijloacele de a se interucide erau atât de reduse încât ravagiile lor nu amenințau existența umanității. Astăzi, mijloacele de distrugere sunt atât de variate și formidabile, încât un război apropiat amenință popoarele civilizate cu o exterminare totală.

Pe măsură ce mijloacele de distrugere se multiplică și se intensifică, se acumulează de asemenea motivele de război: rivalitățile între imperialisme, între rase, între națiuni, între clase, și concurența nemiloasă între indivizi.

Cu siguranță, experiența dezastrului din 1914-1918 a înspăimântat toate conștiințele și, pentru a preveni returul, s-a conceput și schițat S.D.N. (Societatea Națiunilor) și proiectul de dezarmare generală. De 14 ani, S.D.N duce o existență care se veștejește în loc să se consolideze. Războiul a bântuit în două regiuni, relativ îndepărtate, în consecință fără pericol imediat pentru Europa. De 5 ani, se fac sforțări de a se pune pe picioare o Conferință de Dezarmare. Abia se convocase la Geneva, anul trecut, că s-a constatat că unele mari puteri se întrebuințează cât pot de bine pentru a o face să eșueze. În timp ce se discută despre dezarmament, națiunile se înarmează cu atât mai mult zel cu cât sunt dispuse mai puțin să adere la proiectele prezentate la Geneva.

După care va veni, în câțiva ani, dacă nu în câteva luni, războiul, cu bombardamente aeriene, gaze toxice și asfixiante; războiul pe pământ, sub pământ, pe mare, sub mare și în aer, și care se va sfârși prin exterminarea populațiilor civile ale orașelor și satelor.

Conferința de la Geneva este amenințată, cu toate că rațiunile care pledează pentru ea sunt din cele mai puternice – pentru că este vorba de a salvgarda viața și destinele popoarelor civilizate și că Societatea Națiunilor, care a luat inițiativa, există, și condițiile însele ale existenței sale n-au încetat să crească. Într-adevăr, curentele vieții economice, ale vieții sociale, intelectuale, științifice și artistice, continuă mereu să debordeze barierele națiunilor depășind cadrul Statelor și constituind progresiv cadrul real și pozitiv al unei vieți internaționale. Comerț, finanțe, radiofonie, T.S.F., aeroplane și submarine ignoră frontierele naționale și, puțin câte puțin, aplică ștergerea lor.

Materia care ne depășește este titlul sugestiv și foarte veridic al unei cărți recent apărute. Și, într-adevăr, caracteristica momentului actual este că progreselor tehnice le corespund o ideologie arierată și o moralitate lamentabil de strâmtă. Mentalitatea noastră, care este încă exclusiv naționalistă, nu poate să se adapteze consecințelor tehnicii noastre și curentului afacerilor, din ce în ce internaționale. În lipsa acestei adaptări, popoarele civilizate aleargă spre pierderea lor. Trebuie să obținem o mentalitate universalistă, o ideologie care răspunde situației internaționale care ne-a condus evoluția istorică, tehnică și economică în ultimele două secole. Ne trebuie să creăm o ideologie nouă, o moralitate nouă, nu teoretică ci practică, nu concepută, ci trăită. Or, toate acestea nu ne par posibile decât printr-o nouă credință care să fie universală și profundă, cum fu credința catolică.

În primul secol al imperiului roman – primul de asemenea al erei creștine – creștinii aduceau lumii morala, credința și ideologia, care răspundeau noii situații istorice și sociale creată prin imperiul Cezarilor. Ar trebui să fie la fel astăzi; căci condițiile universalismului contemporan sunt date și sunt din toate punctele analoge celor ale universalismului roman.

Instituția de la Geneva pare să fie un corp căruia îi lipsește sufletul, alături de un suflet suspendat în vid. Trebuie făcut ca sufletul ce există în aer să intre în corpul căruia îi lipsește, care singur poate să-i ofere un punct solid de sprijin și de rezistență. Aici era poate rațiunea de a fi a Conferinței de Dezarmare cu proiectul unei organizații militare internaționale. Dar trebuie de asemenea a da sufletului S.D.N., încă abstract și fragil, suflul de viață al unei credințe ardente, vii și eficace. Atâta timp cât ea nu va fi animată de un asemenea suflu, instituția de la Geneva va rămâne un regat care nu este de pe această lume, o semi-ficțiune în țara umbrelor.

Or, ni s-a părut că, pentru a atinge o credință nouă, care să inspire o nouă ideologie, să ridice nivelul moravurilor și să creeze o stare de suflet în armonie cu internaționalismul contemporan, există o problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu, titlu sugestiv al unei cărți recent apărute. Este de asemenea obiectul propriului nostru studiu.

Se poate răspunde acestei probleme după declarația unui Laplace: că ipoteza existenței lui Dumnezeu este superfluă fiindcă, în Sistemul său, el nu i-a găsit nicăieri urma. Or, în același timp, același Laplace, a imaginat un supraom, dotat cu omnisciență, pentru care nimic nu va fi nesigur în viitor ca și în trecut. În timp ce-l nega pe Dumnezeu, îl afirma.

Sigur, când se caută urma lui Dumnezeu în lumea fizică, nu există nicio șansă de-a o găsi, pentru că această lume este în oarecare sort negația însăși a lui Dumnezeu ca și a spiritului. Când, dimpotrivă, se caută Dumnezeu în sufletele și în lumea socială și morală a istoriei, se găsește nu numai dâra lui dar rațiunile existenței sale și chiar existența sa. Cap. IX, X, XI. Dacă, în lumea fizică Dumnezeu nu este nicăieri, în lumea socială și morală Dumnezeu este peste tot, ca principiu și fundament al totului. Ceea ce este pentru lumea fizică materie, forță, mișcare și cauzalitate, Dumnezeu este pentru lumea morală. Obiectul acestui studiu este de a încerca să vadă ce poate semnifica ideea și existența lui Dumnezeu și care sunt raporturile între Dumnezeu și societate. Cap.VIII.

Vom intreprinde, mai întâi, un examen critic al științelor biologice, al rezultatelor lor esențiale, ca să vedem ce sugestii pot ele oferi în subiectul problemei lui Dumnezeu. Cap. II și III. Dar sunt științele spiritului (Logica Spiritului de geometrie și Spiritul de finețe, Cap. IV; Logica valorilor, Cap. V) și ale societății (sociologie, etică și estetică, Cap,VI) cele ce vor fi în particular puse la contribuție. Anumite noțiuni, considerate perimate, ca, de exemplu, ideea de revelație, de miracol, de supranatural, de grație, de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor fi reluate și se va vedea dacă, după ce vor fi fost confruntate cu achizițiile și rezultatele practice ale științelor contemporane nu pot comporta o nouă semnificație, acceptabilă pentru spiritul rațional al timpului nostru.

Sugestiile culese din domeniul acestor științe vor fi confruntate cu datele gândirii filosofice contemporane pentru a vedea dacă acestea din urmă pot să le confirme, precizându-le pe cât posibil. În opoziție cu pozitivismul materialist și scientist al secolului al XIXlea, care ignora sau nega pe Dumnezeu, filosofia secolului al XX-lea pare ca obsedată de ideea de Dumnezeu. Cu cât gândirea contemporană ia aluri și folosește metode științifice, cu atât ele se orientează către datele credinței. Cap. XII.

Acest studiu și concepția nouă despre Dumnezeu pe care el ne-o sugerează ar fi fost imposibile și chiar de neconceput înainte și fără considerabilele studii ale MM. Bergson, Meyerson, Brunschvieg, Husserl, Maurice Blondel, Durkheim, Levy-Bruhl, Delacroix, B. Croce, Hauter etc. Dacă eforturile noastre vor ajunge la vreun rezultat, le vom datora acestor maeștri, pentru că noi nu am făcut decât să sintetizăm sugestiile culese din operele lor. Foarte adesea, noi am întâlnit ideea nouă de Dumnezeu în cărțile lor, atinsă ori chiar formulată mai mult sau mai puțin clar, dar în trecere și la hazardul asociației de idei.

Ni se pare că a venit momentul de a uni într-un ansamblu coerent diferitele aspecte și trăsăturile esențiale a idealei noțiuni de Dumnezeu, așa cum se află împrăștiate în operele acestor filosofi. Se poate restabili astfel unitatea logică ce este inerentă acestor aspecte multiple și acestor trăsături esențiale ale divinului, pentru a integra în fine imaginea lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care poate fi înțeles de oamenii epocii noastre, servi de model și inspira ideologia timpurilor viitoare. Cap. XVI &1 și 2.

Ni se pare că este loc astăzi a reedita, în jurul problemei lui Dumnezeu, efortul pe care l-a furnizat Darwin în jurul problemei evoluției speciilor și Karl Marx apropo de științele sociale. Filosofii pe care i-am citat au făcut mult pentru a avansa soluția problemei lui Dumnezeu. Este doar chestiunea de a îmbrățișa, într-o concepție una și armonioasă, într-o sinteză vivantă, toată bogăția sugestiilor și a indicațiilor pe care ei le-au furnizat. Ni s-a părut că era aici un efort de făcut, o misiune de împlinit, o aventură de străbătut chiar cu riscul de a-și rata viața, dacă efortul eșuează. Noi vom parveni poate astfel să precizăm o nouă viziune de Dumnezeu, care ni se va părea valabilă obiectiv și va merita pentru acest motiv să fie supusă aprecierii contemporanilor noștri, controlului lor. Cap. VI, & 3.

Vom avea totodată de examinat dacă nu este de acum posibil ca religia să integreze știința, pentru că este aici sub două modalități diferite același savoir. Ch. VII, & 1 și 2. A opune încă știința religiei este a arunca tezaurul de cunoștințe pe care le conține religia. Cum bine a remarcat M. Menegoz, religia ar fi amenințată dacă știința profană a universului nu poseda destulă suplețe pentru a o încorpora. Știința este incompletă fără aportul foarte prețios al religiei, după cum religia ar fi ea însăși în pericol dacă n-ar obține concursul reflexiunii filosofice și sprijinul științei. Noi am făcut, aici, un efort încăpățânat pentru a integra religia științei, și pentru a arăta că ele sunt solidare, se sprijină reciproc, atât de bine încât ele nu pot finalmente decât să cadă ori să progreseze împreună. Adesea este suficient a degaja dogmele creștine de veșmântul lor simbolic pentru a le identifica cu adevărurile sociologice de prim ordin și a face să progreseze considerabil știința societăților. Cap. VII, & 3.

Vom avea de considerat dacă cuceririle științei moderne nu par să fi avut drept scop de a realiza efectiv miracolele iluzorii ale Bibliei și ale Evangheliilor. Societatea civilă și Statul au împins progresul științei și al tehnicii atât de departe încât ele par a trebui să realizeze finalmente ca o aproximație de omnisciență și atotputernicie divine. Cap. XIV și XV. În același timp și anume prin aceasta, vom vedea în ce măsură dualitatea Stat și Biserică sau Împărat și Papă, care se exprimă atât de bine în dualitatea uman și divin, a intreprins de acord și paralel o operă comună: zeificarea omului. Ch. XIII.

În timp ce statul laic s-a consacrat progreselor materiale ale vieții, științei, tehnicii și realizării justiției, vom avea de constatat că Biserica a furnizat, cu ideea de Dumnezeu, doctrina Mântuirii, ch.XVII, a Grației, ch. XVIII, și în fine Tehnica Sfintelor Taine, cap. XIX, ca și cum ea și-ar fi propus să realizeze în umanitate progresele etice care ar putea răspunde progreselor materiale, care, lăsate de unele singure, duc oamenii la cele mai rele dezastre.

Cu siguranță, chiar dacă obiectul acestui studiu este temerar, rezultatele sale ar putea fi legitime, și întâi de toate utile, dar autorul nu-și face deloc iluzii asupra sorții operei sale. Totuși, lui îi place mai mult să se afle printre cei pentru care nu trebuie să speri pentru a intreprinde nici să reușești pentru a persevera, căci el gândește că viața nu este urmărirea imposibilului prin inutil. I-ar fi trebuit să posede prestigiul, arta minunată și profund seducătoare a lui M. Bergson (2), autoritatea și prestanța d-lor MM.Brunschvieg și Levy-Bruhl, pentru ca asociațiile și disociațiile temerare de idei pe care și le-a permis să poată atrage și reține atenția pe care ar fi putut-o finalmente merita.(3)

(2)Totuși, chiar filosofia lui M. Bergson, cu tot farmecul seducător și cuceritor pe care-l degajă, a început prin a întâmpina o rezistență îndârjită. Îmi amintesc mereu puțina stimă și mefiență ce i le declarau unii maeștri de la Sorbonne, care nu vorbeau despre el decât cu un scepticism aproape disprețuitor. Se pot imagina șansele unei gândiri care nu posedă nici unul din atuurile filosofiei bergoniene.

(3)Așa, înțelegem noi de ce odinioară unii credincioși au răspândit scrieri apocrife sub numele iluștrilor “Părinți ai Bisericii” sau al scriitorilor religioși reputați, cum este de exemplu cazul pentru anumite epistole ale lui Sf. Paul și ale altor apostoli, și mai ales al scrierilor cunoscute sub numele lui Dionisie Aeropagitul. Noi înțelegem astfel de ce Leibniz, dornic să atragă atenția asupra ideilor sale religioase și asupra proiectelor sale de apropiere sau unificare a confesiunilor, s-a dedicat științelor matematice, ca să obțină o anumită notorietate în aceste materii, grație căreia el spera să atragă și să rețină atenția publică asupra manierei sale de a vedea religia și asupra apropierii confesiunilor pe care o propunea.

Și totuși, suntem convinși că problema studiată aici este cea mai centrală și prin urmare cea mai importantă în situația în care se află lumea, că soluția obținută este atât de aproape pe cât posibil de ceea ce trebuie să fie. Noi nu sperăm niciun succes, nu ne vom recunoaște niciun merit eventual, la fel nu vom căuta nicio satisfacție a vanității. Aici este, pentru noi, cea mai bună garanție a unei complete indeprndențe de spirit față de toți și chiar față de noi înșine. (4) Punctul nostru de

(4)La acest punct noi trebuie să amintim ce spunea Platon cu dreptate: “trebuie eliminată reputația omului onest căci dacă el trece drept atfel va fi în consecință copleșit de onoruri și de bunuri și noi nu vom mai putea judeca dacă el iubește justiția pentru ea însăși sau pentru onorurile și bunurile pe care le procură”. Dacă noi am fi vizat titluri și succese academice, ar fi trebuit să evităm a emite ipoteze riscante și de a trage concluzii insolite, și n-am fi putut spune atunci, de teama de a nu ne compromite, tot ceea ce noi estimăm a fi, dacă nu adevărat, cel puțin propbabil. Noi ne-am dat luxul de a scrie ceea ce gândim, fără nicio umbră de menajament pentru reputația noastră, riscând ca urmare a cădea în nedumerire și cele mai rele erori. Căci este în destinul omului să plătească adevărurile pe care le descoperă cu prețul celor mai extravagante erori.

plecare fu, acum mai mult de treizeci de ani, nevoia de a examina rădăcinile ateismului, la care primul contact cu științele cerului și ale vieții ne-a condus cum este purtat spiritul tuturor liceenilor. Pe măsură ce noi căutam rădăcinile ateismului, ne-am găsit contra lui. Am oferit deci aici rezultatul cercetărilor și meditațiilor întregii mele vieți, fericit dacă eforturile noastre au fost reluate cu succes de alții, cărora descoperirile noastre, dacă sunt, și erorile noastre, numeroase fără îndoială, ar putea servi.

Dacă trebuie ca umanitatea să continue să fie religioasă, noțiunea de Dumnezeu nu poate fi de acum înainte decât cea care va rezulta din cercetări analoge acestui studiu. Cu o concepție nouă a lui Dumnezeu, o nouă religie va deveni de acum posibilă, pentru a facilita adaptarea mentalității epocii noastre la noua situație pe care istoria, dezvoltarea științelor, a tehnicii moderne și a raporturilor economice internaționale le-au creat popoarelor civilizate. În atmosfera acestei credințe reînnoite, o conștiință morală activă și eficace își va putea lua avântul, modifica și simplifica moravurile oamenilor, să le ridice la un nivel care să corespundă exigențelor timpului nostru și să salveze popoarele de dezastrul care le așteaptă. Căci numai ea singură ar putea atenua egoismele de clasă, de rasă, naționalismele strâmte și agresive și egoismele individuale. Numai o nouă credință va permite sentimentelor internaționale să se răspândească și să se adâncească în sufletul mulțimilor. Instituția de la Geneva, care nu contează astăzi decât pe interdependența economică, pe internaționala socialistă și pe cea a capitalului financiar, va putea în fine găsi aici o bază reală și fermă în inima mulțimilor, ca odinioară universalismul catolic.

Într-adevăr, când popoarele vor obține convingerea că veritabila misiune a umanității este clar exprimată în ideea de Dumnezeu și că S.D.N., care singură poate evita catastrofa de care ele sunt amenințate și, în același timp, să le faciliteze misiunea aici mai jos, instituția de la Geneva va putea atunci și numai atunci să dobândească viața și eficiența pe care o așteaptă și care, fără aceasta, ea nu le va cunoaște niciodată. Soarta umanității este strâns legată de soarta S.D.N. Și soarta acestei instituții, depinde, repetăm, de avântul și de succesul unei noi credințe care va putea converti umanitatea la o morală mai evaluată. Este posibil ca opera de la Geneva să eșueze momentan (și chiar ca ea să fie abandonată pentru un timp). Noi avem sentimentul profund că ea va reveni, mai devreme sau mai târziu, fie în urma unui cataclism mai înspăimântător decât cel din 1914-1918, fie, în ultimul moment, în fața spectrului amenințător al unui dezastru apropiat, care va fi un suicid al umanității civilizate. Atotputernicia pe care știința și tehnica le procură omului riscă să se întoarcă împotriva lui și să antreneze pierderea sa și o perfecționare adecvată a moravurilor să nu-i mai fie contrapartea; ea îl va constrânge, sub pedeapsă cu moartea, să se ridice până la nivelul unei moralități quasi-divine. Situația actuală a umanității nu comportă decât două ieșiri: suicidul sau ascensiunea către divin.

Tragicul acestei situații a fost relevat de M. Bergson în acești termeni:”umanitatea geme pe jumătate sfărâmată sub povara progreselor pe care ea le-a făcut. Ea nu știe suficient că viitorul ei depinde de ea. Ea să vadă mai întâi dacă vrea să continue a trăi. Ea să se întrebe apoi dacă vrea să trăiască singură sau să furnizeze în plus efortul necesar pentru a se împlini până pe planeta noastră refractară la funcțiunea esențială a universului care este o mașină de făcut Dumnezei“. Or, ni se pare că ea nu mai are de ales decât între sinucidere și deificare. Dacă ea încetează să vrea să trăiască, două căi îi rămân larg deschise către suicid: războaiele și disoluția moravurilor. Căci dacă ea vrea să continue să trăiască, angrenajul progreselor sale științifice și tehnice o vor constrânge să furnizeze eforturile necesare ascensiunii sale morale către divinitate.

Dacă ea se refuză acestor eforturi este pentru că ea va fi încetat să vrea să trăiască și, în această eventualitate, sinuciderea este singurul viitor care depinde încă de ea.

15 aprilie 1933

Împărtăşind parcă ideile lui Blaga, filosoful care consideră cultura satului românesc o matrice stilistică fundamentală, contributoare dezvoltării culturii mari a poporului român, Veronica Oşorheian, prozatoare în dulcele stil clasic, în condeiul căreia „copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil”, se prezintă în faţa cititorilor cu „Duioşie peste umăr”, proză scurtă, (Editura Grinta, Cluj-Napoca 2013), cartea unui narator omniscient, care transcrie faptele cu realism, dar şi cu sobrietate stilistică, facilitînd un anume fel de comunicare imediată. Autoarea recreează/recuperează lumea satului cu tradiţiile şi frumuseţile sale, o lume care, ameninţată şi pe alocuri fărîmiţată de haosul prezentului, aproape a dispărut din romanele postmoderne încărcate de exhibiţii, patetism şi imagini şocante. La fel ca şi pentru Blaga în poemele „Sufletul satului” şi „Satul minunilor”, pentru Veronica Oşorheian satul copilăriei rămîne peste timp acel nucleu al naşterii universale, locul sacru generator de minuni, virtuţi magice şi veşnicii încremenite în arhetipuri imuabile, locul unde sînt concentrate puteri divine, unde, printr-o germinaţie perpetuă, parcă timpul şi moartea sînt amînate. „S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat”, citînd din nou pe Blaga, „o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîştig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului.”

Cu o capacitate de evocare consubstanţială şi convingătoare a peisajelor exterioare şi lăuntrice, Veronica Oşorheian conduce cititorul printr-o serie de „întîmplări mărunte”, pe „imaşul cu cireşi amari”, prin „uriaşele zăpezi de pe Fruntea Dealului”, prin satul cu roadele pe buze, cu rumoarea pîrguită a pomilor în auz, satul în anii de ieri şi clipa, parcă, de acum. Şi cît de falnic ne privesc din pagini anotimpurile satului!, legîndu-se ca o creştere cu însăşi viaţa de grumaz, ca sămînţa unui copac ce se înmulţeşte, ca firul unui drum ce se toarce străbătut de piciorul copilăriei, cu paşi care revin întotdeauna de unde au plecat.„Doamne, ce veri minunate se perindă pe Ilve! Meleag care i-a inspirat pe Liviu Rebreanu, dar şi pe Luca Onul…” Condeiul prozatoarei consemnează curgerea timpului, fluxul vieţii, al vegetaţiei, al metamorfozelor încărcate de poezia unei picturalităţi peisagistice, în care, parcă, îngeri de toate culorile şi-au întipărit aripile ca în ceară. Purtătoare a unor mesaje profund sufleteşti, personajele sale, cu o tipologie aparte, sînt cele care organizează, independent de voinţa lor, surprizele destinului şi atmosfera cărţii. Credibilitatea scrisului său nu ţine numai de ceea ce scoate la lumină din zona memoriei şi a inspiraţiei, ci şi de modul special prin care le ordonează pe orbită, de modul cum iubitorul de literatură este absorbit de magnetismul naraţiunii şi al limbajului arhaic.(„Oricare bucurie poate fi luminoasă ca ziua de Paşti. Dar bucuria zilei de Paşti, din vremea copilăriei, era străluminată pentru toţi copiii din satul acela de munte. Un an întreg, mamele puneau deoparte câte un bănuţ, ca să-şi gătească pruncii, în ziua cea sfântă şi aşteptată. Mai întâi, cumpărau bumbacul. Că şi drumul pânzei din bumbac era tot atâta de lung cât drumul inului şi drumul cânepii… Apoi, mai adunau mamele bănuţii pentru papuci, basmale, postav ori păr moale pentru catrinţe, petele în cozile fetelor, mărgele de cusut cămăşi, mărgele de podoabă pentru fete, şerpare şi pălării pentru cei îndreptăţiţi să le poarte. Când lucrurile acestea erau rânduite, mai dedesubt, în lada de zestre, femeia purta o mândrie adâncă şi nobilă că-şi poate scoate bărbatul şi copiii în lume, că sunt în rând cu ceilalţi săteni. Da, mai dedesubt erau puse hainele pentru Paşti. Adică ascunse de ochiul bărbatului. Pentru că el, bărbatul, avea alte griji. Drămuia banii pentru caiele, potcoave, hamuri, car, căruţă şi sanie, pentru piuar, pentru biserică, dări, plata ciobanului şi pentru ziţ… Mândri eram şi noi, copiii, în momentele în care încercam ziţul ăsta. Pe care au şezut, în drum spre satul care trebuia cercetat, şi sociologul Dimitrie Gusti, şi istoricul Constantin Daicoviciu, şi episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului – Teofil Herineanu, atunci când s-a resfinţit biserica din piatră (ctitorită de preotul Anton Mălai), dar şi compozitorii Constantin Brăiloiu, Tudor Jarda, artistul Alexandru Grozuţă şi o grămadă de „domni” veniţi, mai târziu, să schimbe rânduiala locului. Destul de rar, în ziţ a stat şi preotul vicar Titus M. Mălai, când venea să-şi revadă satul şi neamurile. Era găzduit de o verişoară a tatei. Eram destul de mică, atunci când l-am cunoscut. Preotul Titus dorea să mănânce balmoş preparat de tata.”)

Veronica Oşorheian poate fi socotită o scriitoare care are de spus ceva esenţial în proza românească contemporană, aflată pe alocuri în convalescenţă, pe alocuri în război. „Duioşie peste umăr”, este cartea scrisă cu seninătatea unei maturităţi literare, conformată nevoii de directitate şi autenticitate, unde dialogul apare doar în momentele cheie, pentru a puncta şi potenţa acţiunea. Înrîuririle şi interferenţele dintre unităţile sufleteşti şi contactul efectiv cu ceea ce se petrece în memoria autoarei, dau naştere, printr-o fidelă oglin­dire, unui temei epic de absolută şi obiectivă spontaneitate.(„Când am căpătat siguranţă în paşi, târnaţul întortocheat al casei era calea mea de lungi călătorii. Printre leaţurile portiţei dinspre grădină, priveam într-o lume de vis. În grădină erau rânduite straturile cu legume, dar şi un strat mai îngust, numit părcană, lângă peretele casei. În stratul acesta, se răsfăţau la soare tufe de busuioc, nalbă albă şi roşie, calapăr, scânteuţe, măghiran şi câţiva trandafiri de culoare frez. Vara, miresme revene şi binefăcătore se cerneau, prin perdelele din pânză de in, în camerele dinspre grădinuţă…”) Forţa de concizie (calitate esenţială a autoarei ce condensează prin secvenţializare, în numai cîteva pagini, mari suprafeţe epice) scoate la iveală obiective cinematografice suverane, decupaje pregnante, desenate viu şi sugestiv, cu o filosofie a înţelepciunii şi limbajului popular.

Episoade spontane şi scurte fixează veritabile stampe ale bucuriilor, aspiraţiilor şi tradiţiilor din universul satului, unde fiecare personaj este prins într-o poveste, într-o pînză de păianjen cosmic din care se eliberează în final, printr-o împăcare cu sine şi condiţia dată. Registrul diegetic cu întîmplări simple transformate în literatură de calitate, aplicat pe o teorie subsecventă propriului itinerar narativ şi pe investigaţia sinelui auctorial, are rolul salvator de a mări acuitatea de percepţie a generaţiei de azi asupra satului românesc de altădată.(„Lumea toată, eram noi şi caii. Ei căpătau câte o pală de fân şi apă. În merindarul nostru era, de cele mai multe ori, pâine, slănină, ceapă şi ouă fierte. Într-o cantă emailată, pentru masa de prânz, aveam ciorbă. La mălăişte, îţi era mai mare dragul să ari. Plugul intra adânc în pământ, răsturnând brazde egale, peste gunoiul de grajd împrăştiat uniform. Mergeam pe lângă calul din stânga, mai mult într-un fel de tovărăşie. Ţinând de coarnele plugului, din când în când, tata îi îndemna blând. La capăt de brazdă, trebuia făcută întoarcerea scurtă, să iasă arătura cât mai dreaptă. Mândră de vrednicia mea şi încălzită de atâta alergătură pe lângă cai, m-am îmbrobodit înapoi, ca mama, când frământa pâinea şi ca femeile cele hirişe.”)

Veronica Oşorheian a scris o carte cu imagini senzaţionale pentru cititorii cărora nu le pasă de ierarhii literare, care nu pun preţ pe inutile divagaţii de ultra-tehnicitate aşa-zis critică ale „marilor maeştri”; a scris pentru cititorii care vor bun gust, simplitate organizată, sinceritate cultă. „Duioşie peste umăr” este scrisă, de fapt, din perspectiva cititorului cult, care va învăţa din fineţea psihologică a textului să-şi (re)descopere rădăcinile, ruinele sau piscurile, va învăţa să se bucure, să lupte, să iubească, să privească în sine cu alţi ochi. Mai mult, îşi convinge cititorul să-i acorde, preţ de această lectură, timpul lui. Cu alte cuvinte, „Duioşie peste umăr” este parte temeinică a operei sale de pe axa expresiei şi maturităţii literare, prin puterea de a crea atmosferă, de a comunica imagini memorabile, sugestii şi causerii de eleganţă epică, este viziunea de „fertilă” frumuseţe şi puritate asupra universului satului românesc de altădată.

Volume publicate

– Dor de copilărie, debut editorial, Editura Generis, 1999

– Miracol – poezii, prefaţă prof. Ana Gruiţă Pintilie, Alba Iulia, Editura StarSoft, 2000, 70 p.

– Casa de sub ochiul stelei – Consemnări şi studii monografice, prefaţă – Aurel Pantea, redactor-şef la Revista Discobolul şi preşedinte al U.S.R.-Filiala Alba Iulia, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2002, 403 p.

– Mărturisiri, prefaţă – Aurel Pantea, Alba Iulia, Editura Unirea, 2005, 2005

– Datini transilvane – studiu privind nunta ţărănească, Alba Iulia, Editura Unirea, 2007.

– Sărsănuţa cu scrisori. Din corespondenţa soldatului Toma Artene (lector: cercetător principal Mircea Prahase), volum îngrijit, publicat de Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, Editura Napoca Star, 2008, 287 p.

– Șirag din pietre de râu – monografie cultural-sentimentală, prefaţă – cercetător ştiinţific dr. Gabriela Mircea. Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009, 326 p.

– Fata Pădurii – baladă, plachetă ilustrată de pictorul naiv Valer Gălan, postfaţă – cercetător ştiinţific dr. Gabriela Mircea, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea 2010, 40 p.

– Nuntă ţărănească – plachetă în versuri, ilustraţia – pictor naiv Valer Gălan, postfaţă – cercetător ştiinţific dr. Gabriela Mircea Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2010, 56 p.

– Anotimp cernut, poezii; prefaţă Ion Buzaşi, postfaţă cercetător ştiinţific dr Gabriela Mircea, ilustraţie Elisabeta Stremţan, elevă în clasa a XII-a la Liceul de Muzică şi Arte Plastice (secţia arhitectură) din Alba Iulia, Adjud, Editura Armonii Culturale, 2011, 132 p.

– Colocvial. Faţete ale binomului autor – impact relaţional, postfaţă – cercetător ştiinţific dr. Gabriela Mircea, Cluj-Napoca, Editura Ginta, 2012, 350 p.

Maria Diana Popescu

http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/2094-veronica-osorheian-duiosie-peste-umar.html

În urmă cu trei săptămîni scriam în editorialul „Oraşele-fantomă, Putin şi Vînătorul-şef despre dedolarizarea Rusiei”. Informaţii noi vin să confirme că Moscova şi Beijingul şi-au unit forţele împotriva dominaţiei dolarului american. Nimic mai firesc! Am văzut cu toţii unde ne-a aruncat supremaţia unei singure monede. Dolarul şi băncile americane fiind rădăcinile crizei economice globale. Axa Beijing-Washington este acum scena unui război al declaraţiilor acuzatoare. Justin Yifu Lin, fost economist-şef al Băncii Mondiale, a declarat oficial că dolarul american stă la baza problemelor cu care se confruntă economia mondială. Să fie acesta cauza pentru care  bancherii americani au început să se sinucidă? Ori au fost obligaţi să-şi pună capăt zilelor, ori, simţind în ceafă sfîrşitul acestui sistem financiar corupt, au dorit să se separe de acţiunile asasinilor economici. Acum două săptămîni, trei bancheri de origine americană au murit în condiţii misterioase. Coincidenţă sau nu, aceste aparente sinucideri conduc spre concluzii ce ţin de sintagma „adevăr sau provocare”. Bancherii care şi-au luat viaţa sărind de pe acoperişurile propriilor bănci amintesc de Marea Depresiune din 1929. O, da, veţi plăti cu toţii!, scadenţa se apropie” afirmam în serialul „Bancherii şi recuperatorii au abuzat milioane de români”.

Trei bancheri celebri s-au sinucis sau au fost obligaţi să-şi ia viaţa

Scadenţa a venit pentru unii dintre ei! Gabriel Magee, 39 de ani, vicepreşedintele diviziei J.P. Morgan din Europa, s-a aruncat de pe clădirea cu 33 de etaje a băncii americane din Londra. Ce l-a determinat pe tînărul bancher, cu o carieră în ascensiune,  să-şi pună capăt zilelor, las domniilor voastre plăcerea de a dezlega misterul. În aceeaşi perioadă a fost „sinucis” un fost şef-executiv al Deutsche Bank. William Bill Broeksmit, 58 de ani, găsit spînzurat în casa sa din Londra. Cu toate că Poliţia metropolitană a considerat că decesul nu s-a produs în condiţii suspecte, rămîn întrebările şi speculaţiile. A urmat bancherul american, Mike Dueker, fost economist în cadrul „Federal Reserve Bank”, găsit mort lîngă Tacoma, Washington. Dueker avea 50 de ani şi era economist-şef în cadrul Russell Investments. Nu-i nicio coincidenţă faptul că aceşti trei bancheri au dispărut în acelaşi interval de timp, respectiv pe parcursul unei săptămîni. Dacă bursele s-ar fi prăbuşit, am fi zis că aceasta ar fi cauza sinuciderilor. La marea depresiune din 1929 s-au închis peste 1.600 de bănci, iar 20.000 de afaceri au falimentat. După prăbuşirea pieţei de capital şi declanşarea crizei, cînd în doar cîteva ore averile bogaţilor se risipeau ca un fum, omenirea era asaltată cu ştiri despre  milionarii care se aruncau pe ferestrele zgîrie-norilor din Manhattan. Acesta fiind preludiul unei recesiuni de durată, care  avea să înfometeze America şi să prăbuşească economiile ţărilor industrializate de pe glob. Statisticile arată că, în acel an s-ar fi sinucis 20 de bancheri şi peste o sută de persoane din domeniul finanţelor.

Protestele de stradă după modelul Bosnia şi Herţegovina vor cuprinde importante state ale planetei

Haosul financiar cu care se confruntă pieţele emergente, după ce au fost invadate  cu trilioanele de dolari tipărite de Federal Reserve Bank în ultimii ani, au adus valuri de sinucideri şi în rîndul oamenilor săraci, cu datorii la bănci. După ce „F.R.D.” a decis să oprească tiparniţa, investitorii care au infuzat  pieţele emergente cu bani, se retrag din aceste zone, generînd prăbuşirea masivă a monedelor respective şi creşterea ratei dobînzilor pe întreaga planetă. Argentina, Turcia, Africa de Sud, Ucraina, Chile, Indonezia, Venezuela, India, Brazilia, Taiwan, Malaezia şi România, sînt doar cîteva din pieţele emergente care au fost lovite dur, monedele acestor state cunoscînd  cel mai mare declin de la criza financiară declanşată în 2008. Reiterez mai vechea mea afirmaţie: S.U.A a furnizat omenirii cele mai mari nenorociri!  Dar, se pare că la orizont se prefigurează schimbări de anvergură în acest an. Bosnia şi Herţegovina au dat startul protestelor de nemulţumire faţă de nivelul de trai şi faţă de situaţia economică. La Sarajevo au fost atacate clădiri guvernamentale, au fost incendiate automobilele funcţionarilor şi sediul administraţiei locale. În urma ciocnirilor cu poliţia s-au înregistrat 50 de răniţi, iar 3 poliţişti au fost spitalizaţi.

Pentru că le-a trecut pofta de libertate, separatism, democraţie şi economie de piaţă, peste cincisprezece mii  de persoane au protestat în Tuzla şi alte aproximativ cinci mii la Bihac. În România, apogeul crizei financiare se va atinge abia după alegerile din acest an, cînd iarăşi infractorii de rang înalt se vor roti între ei, adică noii miniştri vor fi vechii miniştri, cînd vor începe sau vor continua răfuielile de interese, uitînd cu totul că trebuie să formeze un Guvern de uniune naţională.

Nu uitaţi să-i votaţi pe „tovarăşii” care trimit infractorii în arest la domiciliu

Pînă la alegeri, poftiţi în vagoane! Peronul va fi aglomerat de infractorii goliţi de Noul Cod Penal din puşcării! Obişnuiţi-vă cu prohibiţia cheşului în România! – această limitarea a plăţilor în numerar între persoane fizice, prin care guvernul încalcă prevederile Constituţiei, cenzurînd drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, pentru a acoperi şi sprijini cămătăriile băncilor.  Nu uitaţi să-i votaţi pe „tovarăşii” care trimit infractorii în arest la domiciliu!  Dacă infractorii din guvern trăiesc în libertate, cu toate că au vîndut Ţara şi au jupuit perpetuu poporul român, de ce n-ar fi liberi hoţii şi panglicarii mărunţi? Păi, nu? Scapă şi guvernul de  cheltuielile pentru cazare, hrană şi asistenţă medicală pentru cei de la „mitica”. Apoi, eliberarea lor e un bonus electoral, nu? Ca de altfel, miile de bilete suplimentate în staţiunile de odihnă pentru pensionari. Bieţii pensionari trăiesc pe caietul de datorii, iar Guvernul îi invită la bal, cu placheurile de la pantofi căzute.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

D. DRAGHICESCO

NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, Paris, 1929, p. 621-638

Traducere din limba franceză: George Anca

CONCLUZIE

Disoluția formelor sociale, morale și ideologice, de care am luat cunoștință pretutindeni, probează că o nouă lume se află în gestație. Formele sociale, culturale și intelectuale ale lumii moderne, realizate pe planul Statelor naționale, sunt, ca să spunem așa, pe cale de a cădea în pulbere.Este un haos penalizat să se reorganizeze pe un plan nou, în cadrul unui sistem social în care se vor integra toate Statele și toate popoarele moderne, așa cum s-a făcut în imperiul roman, acum, în curând, două mii de ani. Constituirea imperiului care integra aproape toate popoarele cele mai importante ale lumii antice a pus în mișcare o transformare radicală a tuturor concepțiilor și a tuturor formelor de viață istorico-socială a acelor timpuri. Lumea abandonă politeismul republican, sceptic și raționalist, pentru a se converti la misticismul creștin, dogmatic și absolutist. Mișcarea creștină fu noul suflet al lumii transformate, în jurul căreia se cristaliză activitatea civilizației antice.

Totul conspiră astăzi, ca la începutul creștinismului, spre o mare transformare, socială, economică, morală, intelectuală și religioasă a umanității, a cărei unitate se schițează și se afirmă în Societatea Națiunilor, echivalent modern al imperiului roman. În timp ce dogmatismul raționalist al științei și filosofiei se ruinează prin el însuși, în timp ce relativismul total și universal este recunoscut și predicat peste tot, setea unei credințe noi agită și torturează un număr de conștiințe mereu mai mare. În absența unei astfel de credințe religioase, gânditorii liberi, ca altădată masele populare ale primelor secole ale erei creștine, se abndonară celor mai rele superstiții spiritiste, teosofice sau altele. Cât despre sufletele cultivate, cărora le repugnă să se dedea tablelor turnante și dansante și construcțiilor fumegătoare ale teosofiei, din ce în ce ele înclină spre misticism.

Dacă ne raportăm la psihologia misticismului, așa cum deja am rezumat-o după analiza magistrală făcută de Emile Boutroux, misticismul contemporan va apărea ca manifestarea unei crize care este esențialmente preludiul unei conversiuni. Lumea modernă este în acest moment

pe cale să se convertească la o nouă concepție, poate la o religie nouă pe care o elborează în profunzimea conștiințelor sale, iar convertirea sa urmează exact etapele parcurse de conștiințele primului secol al erei noastre. Mecanismul psihologiei mistice, cu derularea logică a fazelor sale, funcționează în vremea noastră cum a funcționat acum douăzeci de secole. Astăzi, ca în timpul lui Cezar, August și Virgiliu, vedem în jurul nostru aspirația către necunoscut, „către un bine necesar inimii, dar ireprezentabil pentru inteligență”, „stare de dorință vagă, neliniștită, foarte reală”.

Precum în lumea greco-romană a sfârșitului de republică, astăzi de asemenea lucrurile apar sub o altă lumină; „ceea ce ne fermeca înainte se decolorează, ceea ce admirăm se bagatelizează. Tot ce se vede este ca o imagine vană, ternă și moartă a unui model viu, perfect, infinit. Se concepe ca un obiect suprem al dorințelor sale infinitul, eternul, perfectul, Dumnezeu. Această idee inconștientă a unui obiect infinit este cea care creă indispoziția indefinisabilă în legătură cu posesiunea tuturor obiectelor finite.” Această psihologie mistică a convertirii care nouă ni s-a părut a fi formula însăși a conversiunii lumii antice la creștianism se aplică încă mai exact la starea morală și psihologică a timpului nostru. Epocii noastre i se aplică vorba celebră a sfântuluiRémy care rezumă psihologia conversiunii: Ea începe să adore ceea ce a ars și să ardă ceea ce a adorat. – Amintim, în acest sens, întrebarea aceasta care păru plăcută: dacă trebuie sau nu ars muzeul Louvre și această atitudine a artiștilor pictori, sculptori și muzicieni pe care i-am menționat și care se întoarce contra tot ce este farmec și seducție în arte, pentru a se complace în liniile sparte, fețele unghiulare și formele fruste, austere și discordante, analoge celor ale artei care precedă Renașterea și în principal arta bizantină. Nu vedem același lucru în politică? În toate formele și pe toate terenurile de activitate, se caută o scară nouă de valori. Fanatismul național n-a început să piardă teren atunci când mulți oameni dintre cei mai cultivați și marea majoritate a muncitorilor devin indiferenți la patrie și înclină spre internaționalism și universalism? Și acest entuziasm pentru libertate care animă atâtea generații, iată cum începe să se răcească, și asta în țara clasică a liberalismului: un liberal englez a constatat-o. Nu vorbim de cazul a ce se face în Rusia din democrația liberală și din sufragiul universal.

Considerăm că antipodul bolșevismului este fascismul. Cine nu cunoaște cuvântul celebru al lui Mussolini, că oamenii n-au nevoie de libertate, ci de autoritate, sau mai ales opinia sa despre sufragiul universal? Ce este comnuinismul care ni se predică, dacă nu reluarea într-un plan infinit mai larg a comunităților primilor creștini, care evoluară în ordine religioase și în mănăstiri ale evului mediu? Amintim și înverșunarea unor geometri și matematicieni împotriva spațiului în trei dimensiuni pe care ei îl consideră perimat și cultul lor pentru spațiul în patru dimensiuni. Ce sens trebuie atribuit pragmatismului și intuiționismului lui Bergson, dacă nu cel al unei profunde repulsii contra raționalismului discursiv, clar și precis? Perimat este catolicismul în ochii lui Loisy, ca societatea capitalistă în ochii partizanilor lui Marx. Acesta ne anunță catastrofa politico-socială care s-a produs deja în Rusia, în același timp când Schopenhauer ne predica fericirea în neant. Suveranitatea Statului, a legii, a contractului, și sfințenia proprietății individuale, ieri încă, dogmele vieții juridice, noi le vedem decăzute și declarate perimate, și ele, de juriștii din școala lui Duguit și a lui Le Roy. – Vorbind de Hoffding, finul analist care fu Georg Simmel, și el a arătat și explicat inchietudinea religioasă și, în general, neliniștea proprie epocii noastre, prin faptul că noi nu mai putem să ne mulțumim cu formele vechi ale civilizației și că n-am știut încă să ne dăm pe cele noi (p 1/46). „Cadrele vechi nu mai pot satisface spiritele.” „El a arătatde-o manieră foarte interesantă cum s-au prăbușit formele pe care viața le crease până acum și cum viața, nerăbdătoare pentru că, neavând forme noi la dispoziția sa, se umple de ostilitate pentru orice formă.” (Conception de la Vie, p.68.) – Dar pentru că noi contemporanii am cunoscut deja forme noi, cele ale unui drept nou, a unei politici noi, a unei arte reînnoite, a unui stat universal, a unei noi vieți economice, a unei științe mai largi, care nu se mai mulțumește cu formele actuale, realizate, finite, ale lumii morale, sociale, politice și ideologice. Lumea modernă se află în zilele noastre în acest moment precis, în chiar această fază, când trebuie să facă efortul transformării inerente în sensul formelor întrevăzute și concepute clar.

Acest efort este tocmai ce indicase Boutroux: o luptă între ce a fost și ce se vrea să devină, o luptă pentru a renunța la toate aceste lucruri, pe care încă le ținem, deși ele și-au pierdut tot farmecul în ochii noștri, o luptă între o idee care nu este încă decât o abstracție și sentimente care n-au pierdut nimic din forța și din realitatea lor. Ne gândim la pacifiști și la adversarii lor, la partizanii Societății Națiunilor și a contrazicătorilor ei. Această luptă va dura până când schimbarea se va opera interior prin triumful noii concepții care se traduce printr-o nouă orientare dată judecății și conduitei. De acum înainte, schimbarea împlinită în interiorul sufletului se exteriorizează și provoacă schimbarea de acțiune și de conduită, care vor crea formele exterioare ale vieții noi. (1)

(1) Iată un pasaj dintr-o carte recentă a lui Ferdinand Lot, despre care e dificil de spus dacă nu se aplică mai bine la epoca noastră decât la cea din primele secole creștine la care el se referă: „În istoria umanității există perioade în care omul nu-și mai înțelege străbunii, tatăl, pe el însuși. Pare a fi ca o ruptură a continuității psihologice.” – „Omul s-a deturnat cu indiferență sau dezgust de la obiectele pe care le păstrau cei mai apropiați strămoși ai săi; el nu mai înțelege scrierile antice pentru că nu le mai plac; însăși forma pe care i-o transmit, limba, îi scapă; arta încântătoare a plasticii a încetat să-i mai farmece vederea. Zeii sunt morți, uciși de Dumnezeul unic ale cărui porunci impun o regulă de viață atât de nouă încât de acum înainte lumea de aici de jos va trece pe planul al doilea; înțeleptul îmbibat de ‘noua filosofie’ va fixa obiectul dorinței sale în domeniul de acolo de sus. Între omul timpurilor noi și omul timpurilor antice nu va mai exista o gândire comună.” Ferdinand Lot, la Fin du Monde Antique et le Début du Moyen Age, pp.2-3)

O asemenea schimbare se afirmă deja în sufletul intelectualilor timpului nostru, ca o veritabilă conversiune.

Nimic mai simptomatic la acest subiect decât o carte recentă de Julien Benda, care este un apel plin de reproșuri adresate celor pe care el îi numește clerici. Ceea ce Benda reproșează amar intelectualilor timpului nostru este de a fi trădat universalismul și umanismul propriu evului mediu și creștinismul în general, și de a fi adoptat, cultivat și exagerat egoismul național sau de clasă, precum și materialismul politic și practic al vieții. În ochii săi, „clericii trebuie, prin natura vocației lor, să se întoarcă de la interesele concrete și temporale și să spună cu Iisus: ‘Regatul meu nu este al acestei lumi‘, căci destinația lor este să cultive adevărul dreptății. Pentru clericii veritabili, „mișcarea naționalităților ar fi trebuit să fie un rest de păgânism și să predice cu sfântul Augustin ‘topirea tuturor patriotismelor în îmbrățișarea cetății permanente ‘. Ceea ce îl revoltă pe Benda este că clericii„a căror misiune este să dizolve orgoliul uman, pledează aceleași mișcări ale sufletului ca șefii de armată”. Clericii trebuie să dea laicilor „spectacolul unei rase de oameni pentru care valoarea vieții stă în dezinteresarea lor și înfrânarea, sau, cel puțin, rușinea pentru pasiunile lor politice”, în timp ce el constată că, pentru ei, dimpotrivă, „inteligența care se dezinteresează de scopurile sale este o activitate de disprețuit”. Pentru el, „exercițiul vieții spiritului pare a conduce necesearmente la universalism, în sensul eternului, cu puțină vigoare în credința ficțiunilor terestre”. Și de aceea, pentru Benda, este scandalos ca clericii Bisericii să fi aderat la sentimentul național și să fi încetat să dea spectacolul inimilor preocupate numai de Dumnezeu (1). Este, egal, un scandal că Statul, Patria, clasa să fie astăzi sincer Dumnezeu și, mai mult, singurul Dumnezeu (2). Nu vorbește Maurras, întocmai ca Victor Hugo, despre zeița France?.

În rezumat, trădarea clericilor consistă în cultivarea pasiunii de clasă și a pasiunii naționale în loc de a se opune acestui realism al maselor. „A fost confuz, spune el, a-i vedea ignorând că moralistul este un utopist prin esență și că propriu acțiunii morale este cu precizie a crea obiectul său și a-l afirma (3).” Benda gândesște că această trădare se remontează în trecutul destul de îndepărtat al secolului al treisprezecelea, când a început să apară realismul național pe care clericii acelor timpuri l-au combătut, „străduindu-se să fondeze, la întâlnirea națiunilor, un mare imperiu universal și de principiu spiritual”. Dar, cu timpul, realismul spiritual a prevalat și a fost impus clericilor, care își trădară din ce în ce mai mult veritabila lor vocație. În aceasta, viziunea lui Benda este justă. Ea a fost confirmată de tot ce am expus în această carte, pe subiectul disoluției religioase a epocii noastre (4)

La Trahison des Clercs, p.67.

P. 52.

P.150.

Referindu-se la Societatea Națiunilor, acest gânditor observă just că „dacă ea nu este impusă națiunilor decât din interes și din teama de război și daunele sale, fondarea ei nu e deloc sigură, căci ea lasă intact spiritul de război și nimic nu dovedește că un popor care nu respectă un contract decât din rațiuni practice nu-l va viola în ziua când va găsi violarea mai profitabilă.” El are dreptate să spună că această instituție trebuie fondată pe o schimbare a moralității publice. „Pacea, dacă vreodată ea există, nu se va sprijini pe teama de război ci pe iubirea de pace; ea nu va fi absența unui act, ea va fi apariția unei stări de suflet… pacea nu e posibilă decât dacă omul încetează de a-și pune fericirea în posesiunea bunurilor care nu se partajează… ea nu poate fi obținută decât printr-o ameliorare a moralității sale.”

Ceea ce predică Benda este așadar o conversiune. Ca atare, această carte și discuția pe care a provocat-o capătă o importanță extraordinară. Cu această carte, începe o mișcare de reacție contra naționalismului și interesului de clasă. Este primul gest energic care schițează întoarcerea către universalism, este primul pas făcut pe calea unei noi ideologii universaliste. Este, în ochii noștri, un act de conversiune publică, izolat fără îndoială, care cade într-o atmosferă ostilă și care descoperă foarte bine ipocrizia, fariseismul intelectualilor, contemporanii săi. Singura greșeală a autorului este de a fi adresat acest reproș clericilor francezi, care o merită, în general, cel mai puțin.Intelectualii francezi fanatici ai patriotismului sunt atât de puțini numeroși că se pot număra. În Anglia, dar mai ales în Germania, fariseismul este mult mai răspândit. Nimic nu este mai aproape de ceea ce fu naționalismul îngust al farisienilor evrei decât acest naționalism literar și filosofic atât de exagerat de unii scriitori și savanți germani, care, mai ales înainte de război se complăceau în perfecțiunea a tot ce este național și sacrifica totul legii naționale ca o culme a perfecțunii. Gestul lui Benda amintește deci de cel al primilor apostoli creștini, pentru care nu exista nici evreu, nici grec sau scit, nici sirian, el ne oferă, și el, ceva ce este echivalent cu imperiul cerurilor, cu Cetatea lui Dumnezeu (1)

(1) În locul acestui „realism integral profesat de umanitatea actuală”, care duce la „inter-uciderea organizată a națiunilorși a claselor” se poate, scrie Benda, concepe concilierea lor, bunul de a fi posedat devenind pământul însuși, de care ele în sfârșit ar înțelege că o bună exploatare nu este posibilă decât prin unirea lor, în timp ce voința de a se pune ca distinctă ar fi transferată de la națiune la spațiu, orgolios îndreptat contra tot ce nu este ea. Și, de fapt, o astfel de mișcare există; există pe deasupra claselor și națiunilor.Adăugăm că acest imperialism al spațiului est chiar fondul a ceea ce predică marii rectori ai conștiinței moderne. Omul, nu națiunea sau clasa, este cel pe care Nietzsche, Sorel și Bergson îl exaltă în geniul său de a se face stăpân al pământului. Umanitatea și nu o astfel de fracțiune din ea este cea pe care Auguste Comte invită să se afunde în conștiința de sine și să se ia în fine drept obiect al religiei sale. Se poate gândi că aceasta este calea pe care se vor opri războaiele inter-umane; se va ajunge astfel la o fraternitate universală. Prin aceasta însăși „umanitatea va ajunge la mari lucruri, vreau să spun, la o înșfăcare grandioasă a materiei, cu adevărat bucuroasă de puterea și grandiarea sa”.

Universalismul care înlocuiește, pentru credincioșii gen Benda, divinitatea antropomorfică se apropie mult de asemenea de Dumnezeul pe care-l concepe Wells și la care contemporanii noștri, după părerea sa, sunt pe cale să se convertească. Iată în ce consistă obișnuit această conversiune, după ilustrul scriitor englez: „Ea este o stare prealabilă în care se suferă de inanitatea și cruzimile vieții, și, în particular, de futilitatea vieții individuale, o stare de iremediabil dezgust de sine însuși, de incapacitatea de a se trasa un plan de viață satisfăcător. Aici este preludiul obișnuit, cunoscut multor genuri de creștini sub numele de ‘sentiment al păcatului‘; aceasta este, în toate cazurile, conștiința intimă a unei învălmășeli fără ieșire. Atunci, nu se știe prea bine cum, gândirea lui Dumnezeu se prezintă sufletului în deznădejde; în prima fază, nu e nicio idee care să implice vreun element pozitiv, vreo credință… Pentru toți adepții credinței noi, căreia îi cunoasc intim experiența personală, ideea de Dumnezeu râmâne un timp latentă și plutitoare în spiritul nesatisfăcut. Nu se crede în Dumnezeu, dar se ține seama ca dacă ar exista un suflet asemănător, acesta ar furniza consolarea și direcția de care e nevoie, fermul său desen ar concentra efortul dispersat al vieții, imortalitatea sa ar înlătura îndemnul morții (1). ”

(1) Dumnezeu, Invizibilul rege, p. 150.

Se trece de la o concepere a lumii la alta, cum se trece de la scepticismul raționalist la credința în Dumnezeu: în fondul său, actul convertirii rămâne același și convertirea propriu religioasă rămâne tipul de convertire la o nouă concepție a lumii și a vieții. Mecanismul psihologic intim al acestei convertiri este insesizabil, fiind subconștient, sediul său fiind chiar profunzimile a ceea ce se numește eul subliminal. Chiar când cineva are un sentiment puternic al mecanismului său, nu poate să-l exprime și să-l explice cu toată precizia și claritatea dorite. Cum se face că filosofi sceptici, raționaliști și cultivați până la rafinament s-au putut converti peste noapte la creștinism. Câți din Părinții Bisericii care se culcaseră atei, seara, s-au trezit creștini a doua zi! Ce se petrecuse în eul lor subliminal? Niciun eveniment exterior nu părea să fi intervenit. Ce a putut fi așadar determina în conștiința lor o schimbare atât de radicală încât aceleași rațiuni, care-i făceau mai înainte atei, să-i facă de acum încolo creștini?

Se petrece probabil în astfel de convertiri subite un lucru analog cu ce se întâmplă într-o simplă experiență a vieții curente, pe care toată lumea o poate face. Când vă aflați într-un tren staționând într-o gară și un alt tren se oprește în fața dumneavoastră, mascându-vă gara și tot orizontul, dacă trenul din față se urnește, timp de câteva momente, dumneavoastră sunteți convinși că al dumneavoastră este cel care a pornit, pe urmă vă îndoiți și trec câteva momente de perplexitate penibilă până când puteți să decideți între cele două trenuri. Ați avut o foarte puternică impresie și absoluta convingere că este trenul dumneavoastră cel care pleca, și cu cât erați pregătit pentru iluzia bine-cunoscută a călătorului unui tren în mers care vede fugind peisajul de-o parte și de alta. Și de data asta, un sentiment obscur vă contrazice impresia. La un moment dat, convingerea dumneavoastră se schimbă în sens contrar; vă dați seama că trenul celălalt este cel ce a plecat, nu al dumneavoastră. Nu s-a schimbat nimic în acest interval. La baza acestor două convingeri se află aeleași percepții și aceeași rațiune. Ce vă determină să treceți de la o credință la alta? De obicei, nu se poate realiza noul dat care a produs acest sort de convertire. Dar analizând situația, se observă că, pentru a se regăsi în confuzia acestei mișcări relative, a trebuit să fie văzut un punct imobil, un colț de acoperiș al gării, sau orice alt lucru fix. Cât timp trenul din față vă maschează întregul orizont și cât vederea dumneavoastră se fixează numai asupra lui, este absolut imposibil a distinge care din cele două trenuri s-a pus în mișcare. Singurul mijloc, în acest caz, pentru a ieși din îndoială, când îndoiala a început, este întoarcerea ochilor de la celălalt tren și fixarea privirii în partea opusă: instantaneu, iluzia încetează, la vederea orizontului imobil, și convertirea dumneavoastră la noua credință e făcută.

Nu este ceva amalog ceea ce se petrece în convertirea raționalistului ateu? Atâta timp cât el fixează exclusiv ochii pe lucrurile acestei lumi, această realitate concretă și prezentă îi marchează orizontul și-i face de neconceput pe aceea a lui Dumnezeu și a eternității viitoare. Dar dacă el privește în partea cealaltă, dacă scapă, fie și un singur moment (cu condiția să fie de fason complet), acestei obsesii a lumii imediate, spiritul său se trezește și, dincolo de realitatea concretă și prezentă, el vede deodată eterna realitate a lui Dumnezeu acolo sus.

Astfel pare a fi experiența pe care o face și trebuie s-o facă generațiile noastre și generațiile următoare. Așa este, în orice caz, experiența pe care a făcut-o autorul acestor rânduri. Eu cred în realitatea lui Dumnezeu acum, pentru aceleași rațiuni pentru care, înainte, nu credeam în el. Și de aceea niciodată rațiunile singure nu vor converti pe nimeni. Odată convertit, toate rațiunile care negau pe Dumnezeu se întorc spontan de partea sa pentru a-l afirma. Înainte, rațiunea era negația lui Dumnezeu. De acum înainte, ea este organul însuși al lui Dumnezeu în noi.

Creștinismul, cu universalismul său esențial, ar putea oferi obiectul de cult noilor convertiți. O întoarcere la creștinism ar apărea deci a fi în ordinea logică și naturală a lucrurilor. Dar nu e mai puțin logic și natural a gândi un creștinism renovat, pentru a se acorda cu nevoile conștiinței și spiritului moderne. Fără îndoială, dogmatismul raționalist al științei nu mai este aici pentru a-l paraliza; dar raționalismul științific rămâne destul de puternic pentru a-l modifica. Poate că va fi suficient să-l facă să avanseze cu un pas, și atunci acest pas ar fi la fel de important cum fu monoteismul evreiesc în ambianța elenismului devenind creștinism. Creștinismul se fa raporta la știință ca scopul la mijloace; el va indica scopurile și destinația umanității în lume, și știința cu tehnica îi vor furniza mijloacele de realizare. Nicio opoziție nu va subzista între cele două mari aspecte ale spiritului uman conciliat în sfârșit cu el însuși într-o încredere egală dogmelor esențiale ale credinței și progreselor infinite ale științei. Din contră, cu cât sunt mai mari progrsele științei, cu atât mai mult ele fac plauzibile promisiunile creștinismului. Cu cât mai fermă va fi credința în aceste promisiuni, oricât de grele sau absurde ar fi, cu atât credința ar putea intensifica eforturile științifice, care, se va sfârși prin a fi observate, sunt destinate realizării integrale a acestor progrese.

Ce va trebui luat și lăsat din creștinism?

Se răspunde ușor că se va păstra ceea ce este esențial în el. Dar, astăzi, cine va decide asupra ce este esențial și ce nu este? Singure, exigențele cele mai imperioase ale conștiinței moderne vor putea face alegerea. Se va lua ceea ce va răspunde cel mai bine nevoilor morale a căror satisfacere este pentru popoarele moderne o condiție de viață și de moarte.

Cum rezultă din generalizările și considerațiile formulate în capitolele acestei cărți, ideea de Dumnezeu remunerator într-o viață ce va să vină, sau ceva echivalent, sau mai degrabă idei echivalente și apropiate, vor fi esențiale Neo-Creștinismului.

Dumnezeul care încarnează în el concepția juridică a istoriei moderne va prezida judecata finală unde vor fi pronunțate sentințele transcendente pentru crime sau pentru merite, într-o cetate a lui Dumnezeu reînnoită după spiritul vremurilor moderne. Acolo este singurul remediu care poate evita sinuciderea umanității care o așteaptă sub trei forme: războiul între națiuni, războiul între clase, și epuizarea rasei prin dezmățurile de sensualism neînfrânat. Nu există, într-adevăr, decât credința în sancțiunile transcendente – procurând dreptatea pedepsirii crimelor nepedepsite și compensarea meritelor și a sacrificiilor consimțite dar ignorate și disprețuite în această viață – care să poată disciplina și îmblânzi toate egoismele pe care universalismul social le exală fără măsură.

Aceste sentințe vor fi fără îndoială reluate, scrutate, examinate, aprofundate de conștiințe, îndată ce obsesiile și sfâșierile luptelor politice, sociale și naționale vor fi încetat să acapareze și să tortureze spiritele. Timpul necesar și pacea sufletului, indispensabile acestor preocupări, vor fi în fine obținute. Conștiința umană, liberată de atâtea poveri și obsesii meschine, se va putea lansa într-o ascensiune vertiginoasă spre cele mai înalte creste ale vieții morale și religioase. Scăpată de grija politicii, conștiința se va atașa mai ales marilor probleme ale destinului său.

Dar, pentru a începe, va trebui inițiatorilor și agenților credinței reînnoite curajul de a predica un Dumnezeu remunerator în viitoarea Cetate, pentru a împlini astfel destinele lumii potrivit dreptului. Ce trebuie să fie aceste destine? În ce sens se pot, de-acum și deja, concepe aceste adevăruri religioase pentru ca ele să poată în sfârșit să se impună conștiințelor moderne cele mai sincere și cele mai scrupuloase? Vom încerca să le arătăm într-un studiu viitor, și putem anunța, de pe acum, că dogmatismul științei, astăzi căzut în praf, a pierdut forța ei incoercibilă de negație. Se poate atribui, de acum înainte, realității lui Dumnezeu atâta credință câtă le acordă știința atomilor și electronilor și, imoralității și resurecției oamenilor în Regatul lui Dumnezeu, cel puțin atâta validitate cât știința modernă recunoaște ipotrzelor cosmogonice ale formării sistemului nostru planetar și teoriile care schițează evoluția sa viitoare. Așa cum mecanismele, aplicate materiei, ajută să se construiască teorii ale mecanicii celeste și a evoluției sale, tot astfel principiile mecanicii și ale justiției sociale ne vor permite să demonstrăm rațional pentru conștiințele cele mai scrupulos științifice și raționaliste, veritatea lui Dumnezeu și a vieții viitoare ca sancțiune supremă a legilor morale de justiție și iubire.

Credința în Dumnezeu monoteist, în care se alegea ideologia religioasă a cetății universale, analogă celei a cosmopolisului roman și credința în sancțiunile transcendente, în viața de dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu, iată dogmele esențiale ale religiei viitorului.

(Se va petrece cu credința lui Dumnezeu precum cu pictura lui Picasso. De secole, se anunță că s-a sfârșit cu Dumnezeu, că nu mai există Dumnezeu. Noi vom încerca, în studiul nostru următor, să arătăm că, parafrazând cuvântul lui Picasso, dacă nu mai există Dumnezeu, există încă, totdeauna, dar că nu mai este Dumnezeu, fiind în același timp același.)

Pentru cel ce există pace și justiție reale în lume, trebuie ca justiția empirică să fie finisată, redresată, completată de justiția sancțiunilor transcendentale, și aceasta este de neconceput fără Dumnezeu, care-i este organ și garanție. Dumnezeu și justiția sa sunt contrapartea, pandantul obligatoriu al Instituției de la Geneva cum fură cândva contra-partea Imperiului roman.

*

* *

Cu credința reînnoită în Dumnezeu și în justiția sa, lumea, existența umanității și istoria vor recăpăta semnificația pe care o pierduseră. Concepția mecanistă a universului și a vieții le-a eliminat. Efectiv, de când credința în Dumnezeu s-a eclipsat, viața omului și cea a întregii umanități nu mai avea niciun sens: totul venea din neant, prin voia hazardului, pentru a se întoarce în neant. Viața nu era decât, după Tarde, „urmărirea imposibilului prin inutil”. Această perspectivă îngrozea sufletele reflexive și chestiunea sensului vieții și a existenței lumii devenea cu fiecare zi mai angoasantă. Or, noi vom vedea că noua credință va procura omului posibilitatea unei vieți superioare și senine și prin adăugarea noilor rațiuni de a trăi precum și sensul vieții și al existenței pe care-l pierduse. Omul va găsi în Dumnezeu însuși sensul vieții umanității și al existenței lumii, pentru că el nu-l pierduse decât de când își pierduse credința în Dumnezeu și în viața de dincolo.

Precum secolele iluminate ale antichității, lumea modernă a gândit frumos că timpul credinței este depășit și definitiv trecut, pentru că rațiunea critică a luat locul religiei revelate. Or, tot ce am spus și amintit anterior arată că raționalismul nostru sceptic și pesimist alunecă vertiginos și el către o religie nouă, fructul unui raționalism lărgit, mai suplu și mai substanțial, așa cum raționalismul lui Democrit și al platonicienilor, relaxat de stoici, epicureeni și neo-platonicieni, a rezultat în creștinismul lui Ireneu, Origen, și sfântul Augustin.

Este mai degrabă raționalismul sceptic și ateu cel care este o fază tranzitorie a gândirii. El este produsul unei credințe perimate sau caduce și chiar prin aceasta simptomul unei credințe noi. Spiritul ateilor este convertit în profunzimile sale la o religie nouă și superioară care-l face să nege și să urască vechea credință. Nimic nu pregătește mai bine drumul noii credințe decât cu precizie ateismul și scepticismul rațiunii critice. Ei au făcut mai mult și mai bine decât a-i fi pregătit calea; ei dau prin anticipare rațiunile în chiar rațiunile pe care le opun credinței perimate. Ateii sunt veritabilii precursori, veritabilii Ioan-Botezătorul ai lui Iisus care va veni, și ei botează cu apa îndoielii și a criticii.

În rest, în toate domeniile gândirii și ale vieții, traversăm o epocă critică și, ca să zicem așa, inorganică, fiindcă totul este și a fost pus la îndoială, criticat, negat. Instituții, constituții, doctrine juridice și politice, concepție de artă, de filosofie și de metafizică, chiar cele mai fundamentale adevăruri științifice, totul se clatină și se prăbușește. Am arătat pe larg și am explicat de ce.

Spiritele cele mai reflexive ale vremurilor moderne, începând cu Kant, Saint-Simon, A. Comte mai ales, ultimamente Renouvier, foarte recent încă Durkheim și Leon Brunschwieg au observat și s-au alarmat. Ei au vrut să acționeze și să furnizeze gândirii și vieții o concepție organică. Fiecare în maniera sa a oferit o religie sau unele lucruri apropiate. Problema n-a fost încă rezolvată, dar trebuie să fie fără întârziere și va fi. Viața istoriei este o mișcare ritmică trecând de la o epocă organică și stabilă, la o epocă critică și revoluționară tranzitorie, instabilă, cât că cei ce-o trăiesc gândesc că ea este stabilă și definitivă. Or, îndoiala, metoda critică presupun și conțin deja noua credință, noua religie, căci ea conține criteriul rațiunii care se îndoiește și critică, etalonul în raport cu care se apreciază realitatea actuală. Nu te îndoiești de un adevăr decât atunci când presează și se concepe un lucru mai adevărat și nu se critică o religie pozitivă decât atunci când este deja pe drum o credință mai bună. Îndoiala, scepticismul și critica ce caracterizează timpul nostru sunt deci cele mai bune și mai sigure garanții ale noii credințe care ne va converti, pentru că ele sunt cele ce creează și pregătesc accesul în spirite. Ca întotdeauna, îndoiala și scepticismul se distrug ele-însele, plătesc în afirmația cea mai dogmatică și se fac urmate de epocă organică și stabilă care trebuie să închidă epoca inorganică și tranzitorie.

Va fi deci un nou adevăr, și, ca urmare, o nouă credință în Dumnezeu. Acest adevăr se proiectează în fața ochilor celui care-l caută anxios pe toate bulevardele din istorie. Filosofia istoriei este calea largă, calea regală, care-i conduc. Evoluția recentă a tuturor ideologiilor este ca o busolă care ne orienteză către noul adevăr. Toate noutățile artistice, literare, filosofice, științifice, juridice, politice și economice sunt orientate în direcția adevărului nou; ele sunt ca niște poteci care se deschid în aceeași cale și ca săgeți dirijate toate de manieră a ne conduce infailibil către ele.

SFÂRȘITUL PRIMULUI VOLUM

„Dragostea e povestea inimii. Pasiunea e desăvârșirea ei.“
Beaumarchais

Sunt…tristă…mă simt singură… mai singură ca niciodată…

Viața este ca un trandafir…fiecare petală este o iluzie…și fiecare spin, o realitate…Se spune că trebuie să-ți urmezi inima…dar în ce direcție trebuie să o iei când inima ta este ruptă în două…???

Astăzi plouă și….este furtună în sufletul meu…Un gând hoinar nu-mi dă pace…dorul de tine…Ma plimb gânditoare printre amintiri….

Aștept să vina seara…

Sufletul meu să zboare spre cer… cu tine în gândurile mele…Să rog vântul să-ți sărute chipul cu fiecare adiere…Luna să-mi scrie pe cer, iubirea….Fiecare stea să-ți șoptească cât îmi este de dor…Te îmbrățișez cu fiecare gând…Te am în suflet…dar mi-e dor de tine…Lacrimez printre crengile sufletului…alerg desculță printre amintiri…fug departe să fiu doar eu și gândurile mele…pentru că, mă simt tot mai singură în singuratatea mea…

Carmena Tudoran

,,Era de ziua Parintelui, cand am ajuns, din noi, acasa, la Petru Voda, la picioarele Sfintiei Sale. 14 Februarie 2013. 94 de ani. Ultima aniversare pe pamant. Am mai scris despre acest moment, cand Parintele imi parea tare trist (Vedeti materialul mai jos, insotit de mai multe filmari). Intre micile noastre daruri binecuvantate de Sfintia Sa i-am adus si Calendarul despre frumosii romani ortodocsi din Sapanta si icoanele artistei populare Ioana Lutai, doamna preoteasa a Bisericii din Cimitirul Vesel, cu hramul Nasterii Maicii Domnului. Acesta i-a adus bucurie Parintelui. Marturisesc, o bucurie mult mai mare decat cea la care ma asteptam. L-a luat si l-a rasfoit pe indelete, pagina cu pagina, admirand fotografiile si icoanele si comentand la fiecare dintre ele. Despre frumusetea portului si a purtarii maramuresenilor la biserica, acolo unde sunt ei, in lupta directa cu vrajmasii credintei neamului romanesc, despre copii, mame, biserica si neam… Cu voce tare, Parintele a citit epitaful lui Stan Ioan Patras, creatorul Cimitirului Vesel, inscriptionat chiar de el pe propria sa cruce si preluat pe coperta Calendarului:

” Cate zile am trait.

Rau la nime n-am dorit,

Dar bine cat am putut.

Orisicine mi-a cerut. ”

Am ramas, tacuti, foarte emotionati. Parintele era descris, exact, in aceste cuvinte simple. Erau ore tarzii, din noapte. Pelerinii plecasere, rand pe rand, cu mic cu mare, maicutele se pregateau de utrenie. Noi doi la picioarele Parintelui. Parintele, care, in cele 20 de ore de cand se trezise si slujise si primise inalti oaspeti, prelati sau pustnici coborati din munti, preoti si credinciosi din intreaga tara, nu apucase inca sa manance, de ziua lui. In linistea serii si pacea dumnezeiasca ce ne inconjura ca intr-o lume de basm, de pe tot cuprinsul coltului de rai manastiresc, glasul Parintelui citind epitaful ne-a tulburat profund. Incercam sa redam tuturor, pe cat putem, din acea emotie, prezentand paginile calendarului si cateva fotografii de la acel moment tainic, fotografii aflate si in Albumul Parintele Justin Marturisitorul, de Cristina Nichitus Roncea.”

Victor RONCEA

Mai multe fotografii la Cristina Nichitus Roncea: De ziua Parintelui Justin Parvu, la Manastirea Petru Voda

Parintele Justin Marturisitorul – Album de fotografii si vorbe de duh In Memoriam Parintele Justin Parvu

Integral: http://roncea.ro/2014/02/10/ziua-parintelui-justin-parvu-10-februarie-1919-16-iunie-2013-ultima-aniversare-de-pe-pamant-adevaruri-tulburatoare-despre-viata-moarte-jertfa-si-inviere-videofoto/