Cuvânt și iubire

„Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa,

şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest”

(Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.)

Basarabia e la răscruce. Acest an este extrem de important pentru destinul european al acestei aşchii de popor roman. Lucru conştientizat şi de „fraţii noştri mai mari” din est, care folosesc toate pârghiile posibile pentru a stopa cursul proeuropean al Republicii Moldova şi a o redirecţiona în efemera „uniune vamala” (dacă în u.r.s.s. ne numeam sovietici cum ne vom numi în noua uniune: poate vamişti?). A se vedea în acest sens porcăriile organizate de ei recent la Tiraspol şi Comrat. Pentru ruşi întotdeauna am fost oameni de mâna a doua. Pe parcursul acestor aproape 200 de ani de cotropire rusească românii basarabeni permanent au fost etichetaţi drept prosti, subdezvoltaţi, mămăligari etc., începând de la şovinul poet rus (arap) Puşkin şi terminând cu actualii derbedei şovini ruşi Jirinovskii, Leontiev, Zadornov, Kiseliov s.a. Parcă ar fi fost puţine zoi turnate de aceşti derbedei veniţi pe capul românilor basarabeni. Mai vin şi din Ţară nişte tipi (care nici români nu pot fi numiţi) de alde Banciu (un realizator de emisiune la postul B1TV) cu zoi şi injurii deosebit de dureroase în adresa românilor basarabeni.

Ei bine, ruşii ne sunt străini şi ne-au tratat ca nişte cotropitori sălbatici. La un comportament mai bun nici nu trebuia să ne aşteptăm din partea acestui amalgam de popoare asiatice numit impropriu „rossiane”. Puţinii basarabeni care au crezut în misiunea salvatoare a „Rusiei protectoare a ortodoxismului” în scurt timp după 1812 şi-au dat seama că a fost o iluzie, o amară speranţă. Tocmai de la 1812 încoace, când „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut” cum scria M. Eminescu, românii basarabeni au cunoscut cel mai crunt jug din istoria lor, mult mai crunt decât al turcilor. Chiar din primii ani de ocupaţie rusească românii basarabeni erau trataţi neomeneşte. „Ştiinţă? Ştiinţa nu exista, era birocraţie. Drepturi de proprietate  nu existau. Era birocraţie. Lege şi judecată? Lege şi judecată nu existau, era birocraţie. Administraţie? Administraţie nu exista, era samovolnicie fără sfârşit…Toţi înjenunchem cu fimei cu copii şi cu lacrimi ne rugăm ca să se îndure de noi săracii şi să ne miluească cu strămoşeştele noastre obiceiuri şi să ne mîntuim de asupririle care tragem necontenit” scrie Ştefan Ciobanu în lucrarea (Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusească. Chişinău, 1923). „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocârmuirea turcească grea pentru ei, celei a noastre” recunoştea generalul Kiselev (L.Kasso. Rossia na Dunae i obrazovanie Bessarabskoi oblasti. Petersburg, 1913, p.211). Vă mai amintiţi de răspunsul dat de obtuzul Kutuzov ţăranilor moldoveni înhămaţi la carele de război în locul boilor.

Deosebit de vibrante sunt menţiunile marelui patriot basarabean Ion Costin, primar al mun. Chişinău (1933-1937), incluse în cartea „Sub jug străin!” tipărită la 1915 la Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, sub pseudonimul Gh. Dighiş, dar „…stilul îl trădează căci e vibrant, închizând în fraze tumulturile sufleteşti ale unui neam” (Anton Moraru) (nesimţiţi de alde Banciu, mercenari de meserie, nu pot înţelege astfel de stări de spirit). Chiar în motoul broşurii sunt puse vibrantele cuvinte ale regelui Carol I (care nu a fost român prin naştere ca acest derbedeu Banciu, dar a servit cu tot sufletul poporul român!) „Nu există român de la Domn până la ultimul cetăţean, care să nu deplângă dezlipirea unei părţi din pământul strămoşesc (iată că există unii tipi de alde Banciu şi alţii ca el care nu deplâng acest lucru!)”. „În 1812 a căzut din cer senin un fulger care a tăiat în două ţara Moldovei…Românii au rămas însă tot una…De o parte şi de alta a Prutului au continuat să trăiască români cu limba, credinţa şi obiceiurile lor. Dincolo şi dincoace de Prut a continuat să trăiască dorul vieţii laolaltă, dorul Unirii, al propăşirii şi conlucrării comune…Pentru a preface Basarabia din ţară românească în ţară rusească ruşii i-au ridicat cu miile pe moldovenii din ţinuturile bogate de peste Prut şi i-au trimis pe câmpiile sterpe ale Siberiei îndepărtate”. Astfel Siberia a cunoscut mai multe valuri de deportări, începând cu perioada ţaristă şi continuând cu perioada stalinist-coministă. Cu toate acestea „…românii de peste Prut şi-au păstrat limba, cu toate împrejurările vitrege în care au avut nenorocul să trăiască sub stăpânirea rusă”. Iar acest Banciu declară de sus de la tribuna postului său de televiziune că „…basarabenii vorbesc o limbă de lemn”. „…Atât de crudă şi neomenoasă a fost purtarea guvernatorului Bahmetiev, încât cu toată teroarea de care se slujea acest cinovnic, fruntaşii români ajunşi la disperare cerură revocarea lui”. Necunoscând limba rusă tinerii basarabeni, înrolaţi în armata rusă, erau consideraţi de ofiţerii ruşi drept tontălăi, proşti, subdezvoltaţi. „…Soldaţii români, din prima zi a serviciului militar au de îndurat din cauza că nu cunosc această limbă străină. Ofiţerii se plâng de ei, spunând că soldatul român e prost (acelaşi lucru îl spune şi imbecilul Banciu!) şi că nu înţelege nici măcar comanda cea mai simplă ce i se dă…Îşi blestemă românul ceasul în care s-a născut, atât de crudă e purtarea tuturor faţă de el” (ibidem). În acelaşi mod erau trataţi ţăranii basarabeni de funcţionărimea rusească, enoriaşii basarabeni de către popimea rusească, studenţii basarabeni de către unii profesori ruşi. Faptul că românii basarabeni şi-au păstrat graiul este că nu au învăţat la şcoală, vorba dlui N. Dabija, aceasta ne-a salvat, lucru observat şi de istoricul rus I. Batiuşkov în lucrarea sa „Basarabia”, p. 174: „…Această necunoaştere a limbii ruseşti se explică prin puţina aplicare a ţăranului moldovean spre dezvoltare (e prost, semisălbatic? – n.n.)…Dacă vrem ca Basarabia să fie, într-adevăr, gubernie rusească, trebuie ca prin şcoli ţăranul moldovean să se deprindă cu limba slavă bisericească şi să-l facem pe jumătate rus după limbă”. Probabil din cauza că „…azi (la 1915 – n.n.) nu mai există nici urmă de şcoală românească în toată Basarabia de la Hotin până la Chilia” (ibidem). După 1812 în Basarabia se observa un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158). Mă opresc aici cu mărturii ale martorilor oculari cât de crunt a fost regimul rusesc (ţarist sau comunist).

Atât de crunt a fost jugul rusesc încât la prima ocazie Basarabia a părăsit „raiul ţarist”. Cu un limbaj defect (de lemn cum se exprimă terchea-berchea Banciu), rezultatul a peste 100 de ani de rusificare acerbă când chiar şi cu Domnul enoriaşii români erau obligaţi să vorbească în limba rusă, cu o conştiinţă naţională puternic deformată, dar cu o dorinţă nestăvilită de a fi împreună, basarabenii au fost primii care au revenit la matca lor multimilenară. Nu din interes de a se căpătui (cum declară acest Banciu sau Bancu sau poate Bankov) fiindcă la momentul Unirii de la 27 martie 1918 Basarabia teritorial era mai mare decât ceea ce rămase neocupat de nemţi din teritoriul românesc. La acel moment încă nu se ştia despre schimbările care au avut loc ulterior pe frontul de vest al Antantei, care au înclinat balanţa.

Poate din „interes de a nu mă căpătui” ţin sa menţionez că nu deţin cetăţenia română, pe care sunt în drept să o am, părinţii mei fiind deposedaţi de ea în mod abuziv la 1940. Nu am făcut acest lucru până acum poate şi din motivul de a nu fi învinuit, cum o face acum acest bădăran în adresa basarabenilor, că aşi fi făcut-o din interes de a profita. Pentru a călători în România mai mult în interes de serviciu în fiecare an stau la coadă la Consulat şi îmi obţin viză pentru un an de zile. Poate voi obţine cetăţenia română acum când Republica Moldova va obţine (sperăm) regimul liberalizat de viză.

Ce ne doare mai tare este ca în Ţară s-a găsit acest derbedeu (şi la Chişinău avem un „paraşutat” sosit de la Bucureşti, care toarnă de ani de zile zoi în capul românilor basarabeni care, vezi dragă, nu sunt atât de buni şi educaţi români ca el), care se exprima atât de scârbos despre românii basarabeni. Că nu suntem atât de buni români ca cei din Ţară (unii basarabeni vorbesc o limbă română stâlcită şi simţul apartenenţei de neam le este cam diluat) o ştim însă oare românii din Ţară ar fi rezistat mai bine ca noi, cei din Basarabia, acestui jug de apr. 200 de ani de cruntă deznaţionalizare rusească. Este a mirării cum românii basarabeni au rezistat tot acest timp şi au reuşit să mai păstreze românismul în Basarabia, aşa defect, rănit cum este. Răstignită de atâtea ori, de atâtea ori jertfita de Patria Mama, Basarabie!!!

Cu toate aceste exemple de bădărănism totuşi ne bucură atitudinea multor oameni de bună credinţă din Ţară. Mă refer în primul rând la gestul celor 100 de jurnalişti, care au semnat o petiţie, respectivul „jurnalist” (l-aşi numi mai corect mercenar, deoarece şi în presa rusă aproape simultan găsim un caz parcă tras la indigo: un cunoscut scriitor rus afirmă la un post de radio că „…moldovenii ar trebui lăsaţi să se integreze cât mai repede în Uniunea Europeană pentru a o distruge din interior”. Atât de răi suntem noi??? Ne dăm foarte bine seama că până acum acţiunile Moscovei au fost floricele. După Soci, Rusia va începe adevărată ofensiva împotriva Republicii Moldova) fiind amendat cu 10000 lei. Mă închin în faţa celor 2 jurnalişti care, în semn de protest, au returnat premiile primite pentru jurnalism, în faţa jurnalistului Marius Diaconescu, care în articolul „Basarabia în gura românilor: între factura lui Băsescu şi ţigănia lui Banciu” într-un mod echilibrat şi argumentat a demonstrat bădărănismul acestui Banciu, dar şi al altora cu aspiraţii antibasarabene, menţionând printre multe altele că „…nu trebuie să uitaţi că România are o datorie imensă faţă de Basarabia, nefacturabilă (câţiva ani în urmă dl N. Dabija le reproşa unor politicieni din România, care facturaseră „neunirea noastră” cu 35 mlrd Euro): în 28 iunie 1940 statul român nu a tras nici măcar un glonț ca să îi apere pe basarabeni şi a cedat Basarabia ruşilor….Domnilor politicieni din Bucureşti, glontele netras în 1940 are o valoare inestimabilă!…(şi altora gen Banciu – n.n.) Nu uitaţi cât de tare doare glonţul Patriei!”. Mă închin în faţa studentei basarabence de la Timişoara, care i-a scris acestui derbedeu pe un blog de socializare un răspuns deosebit de vibrant. Cu regret nu toţi studenţii basarabeni, care-şi fac studiile în România, sunt atât de buni. Închin fruntea în faţa unei stimate profesoare de liceu din România, care se destăinuieşte că „…Am avut şansa să lucrez cu prima clasă de basarabeni veniţi cu bursă. Minunăţii de clase şi elevi. Dacă elevii noştri, români, păreau plictisiţi şi ar fi ales alternative mai distractive, basarabenii au adus un “fresh de ambiţie şi voinţă”. Erau cuminţi, nu vorbeau neîntrebaţi, răspundeau corect la toate întrebările, participau la lecţie, luau notiţe, aveau caiete ordonate… Erau încă neatinşi de tentaţiile capitaliste. Aveau note peste 9, puteau trăi cu doar 50 de euro pe lună, se puteau distra şi fără să lipsească de la şcoală, vorbeau şi scriau corect româneşte, nu uitau niciodată să dea bineţe, să respecte profesorii şi erau foarte uniţi. Aproape toţi şi-au continuat studiile şi au ajuns ce şi-au dorit! Personal, dacă aş putea şi dacă aş şti că am putea motiva puternic elevii români, mi-aş dori să luăm mereu “împrumuturi” cu dobândă sau fără, de voinţă şi ambiţie de la basarabeni şi aş aduce toţi elevii de acolo să studieze în România. Mi-e dor de ei! Erau cei mai buni!”.

Mă închin în faţa colegului de breaslă profesorul universitar de la Universitatea Transilvania Braşov Dan Săvescu, care a scris şi a trimis în adresa redacţiei postului TV B1 „…un punct de vedere legat de „prestaţiile” unui om (e om pentru ca vorbeşte şi stă pe două picioare). Nu m-am putut abţine şi i l-am trimis pe site-ul televiziunii şi pe facebook. Sunt siderat, indignat, că un imbecil îşi permite să critice, să facă afirmaţii total indecente despre semenii, rudele, prietenii, neamurile noastre, leagăn de cultură şi civilizaţie, cei de dincolo de Prut”. Mă închin în faţa altor mii de fraţi care sunt alături de noi în această perioadă decisivă pentru destinul de mai departe al Basarabiei. Dumnezeu să ne ajute!

Valeriu Dulgheru

Desigur este o şansă de a fi contemporan şi a cunoaşte personalităţi marcante ale urbei noastre, oameni remarcabili care au avut contribuţii majore în varii domenii pentru istoria comunităţii romaşcane – dar tot atât de fructuoasă poate fi cunoaşterea unei asemenea personalităţi studiind opera sa – văzând rezultatele muncii de o viaţă, cu realizările şi neobosita implicare în viaţa concitadinilor.
L-am cunoscut indirect pe domnul dr. Epifanie Cozărescu – şi acela a fost momentul când, împreună cu membri ai Asociaţiei Pentru Antropologie Urbană, Roman am lucrat la punerea în pagină şi editarea cărţii – O viaţă în slujba semenilor – Doctorul Epifanie Cozărescu, un mănunchi de mărturii, impresii şi gânduri, rememorări de fapte şi amintiri ale celor care au lucrat, au colaborat şi care l-au cunoscut pe distinsul dr. Epifanie Cozărescu. Am descoperit astfel o persoană implicată trup şi suflet în acţiunile care au ţinut, fie de activitatea sa de medic – la Spitalul din Roman, fie de cercetările privind istoria medicinei romaşcane cu înfiinţarea Muzeului de istorie medicală din Roman şi activitatea ca Preşedinte al Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman, fie de păstrarea identităţii cultural-medicale romaşcane prin cărţile sale Paramedicalia şi Istoricul Spitalului Municipal Precista Mare până la bicentenar (1998).
Înzestrat om de cultură, membru al Asociaţiei medicilor poeţi şi prozatori – domnia sa ne-a dăruit un volum de versuri, în care ni-l se dezvăluie ca un mare iubitor de Neam Românesc, dăltuind prin cuvânt iubirea sa de bucovinean.

Un brav bucovinean ce nu şi-a dezminţit neamul şi locul de baştină:

…Bucovină, Bucovină
tu grădină
Cu harnici feciori
Şi cu fete flori…

Un loc binecuvântat, astfel evocat în versurile sale, de unde oameni ca Epifanie Cozărescu, „omul instituţie” şi-a lăsat amprenta pe unde paşii l-au condus în timpul vieţii.
O viaţă zbuciumată, dar plină de optimism pentru misiunea sa, în viaţa ce i-a fost dată de bunul Dumnezeu, legătura cu divinitatea ajutându-l să treacă peste toate obstacolele. Din educaţia creştinească primită în familie, i-a rămas insuflată în spirit şi gând: LUMINA.
Apropiat de Biserica Ortodoxa Română, a fost ales de mai multe ori ca membru al Eparhiei Episcopiei Roman. Astfel apare în versurile sale credinţa în voia Domnului:

,,..dacă-i poartă deschisă
Către cealaltă lume nouă promisă,
Împodobită ca o floare
Cu vechi şi mari speranţe în viaţa viitoare,
Unde, cu voia Domnului,
vom isprăvi ce n-am putut
Ori vom lua-o de la-nceput..”

Medic şi istoric deopotrivă, Epifanie Cozărescu s-a ancorat puternic în comunitatea romaşcană. Interesat de istorie şi de istoria medicinei, în special, dr. Epifanie Cozărescu s-a consacrat prin activitatea sa de cercetare asupra istoriei vieţii medicale româneşti.
Studiile sale în domeniul iatroistoriei nu s-au oprit în momentul editării monografiei spitalului Precista Mare. Chiar dacă nu mai avea vigoarea tinereţii şi vederea nu îl mai ajuta, a continuat şi în ultimul deceniu de viaţă, atât direct cât şi prin intermediul prietenilor şi colaboratorilor săi, să adune materiale privitoare la trecutul medicinei romaşcane.
A valorificat cercetările sale la întrunirile Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman, dar şi în cadrul altor manifestări cultural – ştiinţifice.
A încurajat şi susţinut efectiv pe unii colegi romaşcani, cu speranţa de a-i atrage către nobila muncă a cercetării vieţii medicale. În acest scop, a căutat să îşi găsească un demn urmaş, căruia să îi lase un valoros patrimoniu spre o viitoare îmbogăţire spirituală, ori măcar să păstreze ceea ce el a adunat într-o viaţă. A sugerat continuarea cercetărilor făcute de el în arhivele naţionale şi completarea cu cercetări în arhivele din străinătate, ţinând cont de studiile şi activitatea peste hotare a unor medici de origine romaşcană, ori care au profesat în Roman.
Prin toate aceste fapte exemplare de muncă şi viaţă, prin abnegaţia probată cu o generozitate pe care doar piscurilor le este dată a o împărtăşi semenilor, doctorul Cozărescu se dovedeşte a fi un demn model de urmat de către viitorime, un continuator de cinste al celor ce au dus faima cetăţii muşatine şi un reper de marcă în istoria culturală şi medicală a locurilor. Pentru păstrarea memoriei unei personalităţi pregnante precum cea a doctorului Cozărescu se impune înfiinţarea unui Muzeu de istorie a medicinei şi farmaciei care să continue activităţile începute de domnia-sa, rămase din nefericire nematerializate din cauza condiţiilor nefaste, precum şi iniţiativa comemorării unei asemenea personalităţi a lumii medicale şi culturale romaşcane şi cetăţean de onoare a oraşului Roman prin atribuirea numelui său unei străzi din oraş, întru aducere aminte.
EPIFANIE COZĂRESCU lasă în urma sa numai faceri de bine, pentru toți cei care l-au cunoscut ca medic și ca om.
Un bucovinean dezrădăcinat, un nume al CETĂŢII romaşcane, ce şi-a câştigat prin faptele ziditoare un loc binemeritat printre elitele vremurilor. O prezenţă vie printre noi romaşcanii, ce ştim să ne preţuim valorile.
Sunt convinsă că de-acolo de sus, dintre stele, ne trimite un tainic salut în această zi a biruinţei… Sărbătorind Unirea, sărbătorind un Om ce a marcat destine.

Emilia Țuțuianu

24 ianuarie 2014

,,Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!“

Părintele Justin Pârvu

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

,,Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fostcel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, şi tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.  Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge (anuleze) legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei !!!

Prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.”

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

Părintele Justin confirmă cele scrise în Apel:

Sursa:http://manastirea.petru-voda.ro/2014/01/14/apelul-parintelui-justin-parvu-demnitatea-persoanei-impotriva-actelor-cu-cip-14-ianuarie-2009/

Cititi si : http://roncea.ro/2014/01/25/proorociile-parintelui-justin-de-ce-nu-imi-doresc-tara-in-schengen-acordul-schengen-si-controlul-total-de-tip-666-un-articol-de-comandor-stefan-popa-via-crestinortodox-si-roncea-ro/

La Mulți Ani, Vavila Popovici !

                    Trec anii

Trec anii
Îi aud cum trec
prin liniştea ce mă-nconjoară.
Privesc la ultimul gând,
la ultimul zbucium…
Prin liniştea eternă,
stelele par
un stol de păsări triste.

           Mai vreau o iarnă ca aceea…

Mai vreau o iarnă ca aceea de demult,
albă, liniştită, iertătoare,
în care fulgii mi-au adus
numai iubire şi căutare.
Afară ningea bezmetic
şi noi prin odăi ne iubeam…
Ochii tăi, mai negri ca altădată,
tulburătoare patimi adumbreau…
Era iarna dragostei noastre
cu albul ei infinit…
Şi am crezut în iarna aceea
şi-n dragostea noastră
fără de sfârşit.
Mai vreau o iarnă ca aceea de demult,
albă, liniştită, iertătoare……

               Rugă

Dă-mi un semn,
o undă de duioşie
din parte-ţi aştept,
prea multă nelinişte
în urmă-ai lăsat.
Cândva,
mă roteam precum soarele,
luminându-te,
luminând cuibul nostru
şi rugându-mă ca Dumnezeu
să-mi eternizeze fericirea…
Acum,
glasul tău a tăcut,
o lumină sfântă
luminează luminosul dor,
timpul prezent naşte într-una
un timp trecut,
eu te adun din amintiri,
bucată cu bucată,
sparg singurătatea,
tăcerea toată,
cu neliniştea sufletului meu
de femeie.
Iubitul meu, dă-mi un semn,
o undă de duioşie aştept!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VAVILA POPOVICI (24 ianuarie 1935, Suliţa, judeţul Hotin, Bucovina de Nord), poet, prozator, eseist. Clasele primare în Alba-Iulia şi Tg. Jiu; gimnaziu – Liceul teoretic „Ecaterina Teodoroiu” din Tg. Jiu; liceul – Liceul teoretic „Unirea” din Tg. Mureş. În paralel urmează cursurile Conservatorului maghiar (Şcoala Populară de Artă), clasele Pian şi Balet. Studii superioare: Institutul Politehnic, obține diploma de Inginer. Este încadrată ca profesor suplinitor de Matematică şi Fizică la şcoala din Livezile, jud. Bacău (1957-1960), inginer la Combinatul Chimic din Borzeşti (1960-1968), ocupând funcțiile de șef documentare tehnică – serviciul Tehnic, inginer tehnolog secția Piloți – serviciul Cercetări. Se transferă în interes de servici la Combinatul Petrochimic din Piteşti în 1968, ca inginer principal, șef birou tehnic-export. Urmează cursurile de Limbă Engleză a Universităţii Populare, curs de trei ani. Se pensionează pe caz de boală câţiva ani mai târziu, prestând în continuare munca la domiciliu traduceri tehnice prin Cooperativa de traduceri, din limbile rusă şi franceză ( în baza certificatului de traducător nr. 2581 eliberat de Consiliul Culturii şi Educaţiei) şi revizii tehnice în baza diplomei de inginer.
Din 2008 locuiește în Raleigh, Carolina de Nord, SUA.

DEBUT POETIC: Revista „Chimistul”, Oneşti, 1965; Revista „Ramuri” 1982;
DEBUT EDITORIAL: 1) „Cântece în coloană”, volum colectiv, Bacău, 1966;
2) „13 Poeţi”, volum colectiv, Editura Eminescu, Bucureşti 1988, editat în urma premierii celor treisprezece poeţi dintre sutele de volume propuse pentru publicare.

A PUBLICAT ÎN ROMÂNIA în reviste şi ziare:
Ramuri – Craiova, Flacăra –București, Chimistul – Onești, Revista Argeş – Piteşti, Ateneu – Bacău, Coloana Infinitului – Timişoara, Fundația ȚIoan SlaviciȚ – Timișoara, Timișoara Express, Anotimp Magazin – Slatina, Oltul Cultural – Slatina, Argeşul pagina Săgetătorul – Piteşti, Viitorul Argeșului – Pitești, Cafeneaua literar㠖 Piteşti, Aripi – Piteşti, Euphonia – Piteşti, Curierul zilei – Pitești, Axioma – Ploiești, Dor de Dor – Călăraşi, Viaţa de pretutindeni – Arad, Climate literare – Târgovişte, Cafeneaua politică şi literar㠖 Mehedinţi, Oglinda literar㠖 Focşani, Fereastra literar㠖 Mizil, Poștalionul – Mizil, Armonii culturale – Vrancea, Confluenţe literare româneşti – București, Vertical – Tg. Jiu, , Info-energetica – București, Vatra veche – Tg. Mureș, Star Press – Vâlcea, Așii români – Vâlcea, Revista Singur – Târgoviște, Totpal’s Daily News – Prahova, Curierul de Râmnic, Amurg sentimental – București, Neamul românesc, Știri Zona Medie – Tecuci, Palia literar㠖 Hunedoara, Noua Provincia Corvina – Hunedoara, Napoca News – Cluj, Club XXL – București, Ziarul de gard㠖 Bacău, Melodium – Roman, Zeit – Brăila, Clubul Presei Transatlantice – Iași, Glare – Moldova, Curierul Văii Jiului – Vulcan, Milcovul – Focșani, Regatul cuvântului – Craiova, Basarabia literar㠖 Chișinău, Muzeul virtual Eminescu.

A PUBLICAT ÎN STRĂINĂTATE în revistele:
Agero Stuttgart – Germania, Așii români – Germania, Phoenix Magazine, Arizona – SUA, Phoenixmission.org. – SUA, Orizont Creştin, Chicago – SUA, Bruxelles Magazine – Belgia, Bruxellesmission.org. – Belgia, Gândacul de Colorado – SUA, Clipa, California – SUA, Romanian VIP, Dallas,Texas – SUA, Observatorul, Toronto – Canada, Mioriţa, Sacramento, California – SUA, Lumea românească , Michigam – SUA, Armonia, Hickory, Carolina de Nord – SUA, Pagini românești, Montreal – Canada, Romanian Times, Portland, Oregon – USA, Universul românesc – Spania, Occidentul românesc, Madrid – Spania, Pro-Diaspora – SUA, Radio Metafora, Seattle – SUA, Statele Unite.net – SUA, Scandinav Dk – Danemarca, Anima News, Tel Aviv – Israel.

CĂRŢI TIPĂRITE :
– Noapte de iarnă (versuri) Pitești 1993;
– Nopţi albe (versuri) Pitești 1995);
– Binele şi Răul (proză) Pitești 1998);
– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitești 1998;
– Albumul cu fotografii (proză) Pitești 1999;
– Dincolo de noapte (versuri) București 2000;
postfaţă – Ion Papuc.
– Piticul din ceaşca de cafea (versuri) București 2000;
– Mai sunt bărbaţi buni (proză) București 2001;
– File de jurnal (proză) București 2002;
– Insomniile unei veri (versuri) București 2002;
– Ultima piruetă (proza) Pitești 2003;
– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitești 2003;
prefaţă – prof. dr. Simion Bărbulescu.
– Între spaimă şi vis (versuri) Pitești 2004;
prefaţă – S. Bărbulescu.
– Jurnalul unei veri (proză) București 2005;
– Suspine strigate (versuri) Pitești 2005;
prefaţă – Simion Bărbulescu.
– Cartea mamei (proză) Pitești 2006;
– Jurnal American (proză) Pitești 2007;
– Singurătatea clipelor târzii (versuri) Iași 2008;
– Gânduri (proză) Iași 2009;
prefaţ㠖 Vasile Filip.
– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;
– Articole, eseuri, vol. I (proză) SUA 2010;
– Preaplinul tăcerilor (proză) SUA 2010;
– Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;
– Articole, eseuri, vol. II (proză) SUA 2012;
– Fulgurații (proză) SUA 2012;
– Tremurul gândului (versuri) SUA 2012;
_ Articole, eseuri, vol. III (proză) SUA 2013

COLABORĂRI LA VOLUME COLECTIVE :
– Cântece în coloană – culegere de versuri a membrilor Cenaclului literar „Al. Sahia”
din Oneşti, Casa Regională a Creaţiei Populare Bacău, 1966;
– 13 Poeţi – Editura Eminescu, Bucureşti, 1988;
– Templul amintirilor – Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2000;
– Lumină pe cerul cuvântului – Ed. Casa Ciurea, Slatina, 2004;
– Cenaclul Liviu Rebreanu la 55 de ani – Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2004.

COLABORĂRI LA REVISTE :
Membră a Colegiului de redacţie (şef subredacţie Piteşti) revista „ Coloana Infinitului” – Timişoara, România din anul 2000 până în anul 2004;
Membră a Colectivului redacţional revista „ Dor de Dor” – Călăraşi, România din anul 2006 până în 2009;
Corespondent extern al ziarului „Argeşul”- Piteşti, România, din anul 2008 şi în prezent;
Colaborator al ziarului „Gândacul de Colorado”, SUA, din anul 2009 şi în prezent;
Colaborator la Revista Armonia, SUA din 2011;
Colaborator principal la Revista Confluenţe Româneşti din 2011;
Colaborator la revista internațională STARPRESS din 2011;
Colaborator la revista Melodium, România din 2012;
Membră a AMJRP din 2012.

PREMII:
Premiul Editurii Eminescu, „13 Poeţi”, 1988;
Premiul pentru literatură al revistei Argeş, mai 2004;
Premiul I „Femeia în cultur㔠Concurs „Femina 2008” ediţia X-a , jubiliară (judeţ Argeş).
Titlul de Fiică a Argeșului, sept 2011.

INCLUSĂ ÎN DICŢIONARE BIO-BIBLIOGRAFICE :
Dicţionar „Bacăul literar” – Eugen Budău, 2004, pag. 443 – 444;
Antologie lirică, proză, plastică Dor de Dor, – Marin Toma, 2007, pag. 359 – 374;
Dicţionar bibliografic „Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului”- Marian Stoica, ed. Ager-Press, Piteşti, 2010, pag.216.
Dicţionarul scriitorilor români de azi – Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, ed. Porţile
Orientului din Iaşi, 2011, pag.429.

CARACTERIZĂRILE se pot citi pe website: www.vavilapopovici.com în dreptul fiecărui titlu de carte.

Hora Unirii

            de Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

1857