Cuvânt și iubire

PIESENȚE POEZISE

Haecceitate, ens inquantum ens. Lampedusa nu are suficiente sicrie. Cei din părinți divorțați nu râd de Mișu. Estoril. Mo. No, divorțată la 40 de ani, abstinentă până la 80. N-o interesează viețile altora. Argile gazeifere, Deus Sive Natura, comuniști, cocoane lisboete. A doua Ană, după cea de la botez. Becul explodează până la Târgoviște. Reutilisation. Atman toamna. Sorokin îl pune alături de Durkheim.

În alb, de la radio, ca Jinlong în cais cu două, audiții, înregistrări, iar prin studiouri pustii, lipire cu înfigere discretă, și mai la strâmt, intră Angi, nu eu, nu e, tace sumbră, eu din sorg, parcă înțelege, dar ăsta din academie suna să debiteze inepții, să-l înregistrez, s-ar fi prins, i-auzi porcul, a divorțat Moianu.

 

*

 

Stând în gară, a apărut o. Lui Ham i-a apărut ta-su. I-a zis lui Fau, bă nenică, nu vrei să întinerești, îmi dai sufletul, dă-l în p. mea de suflet. Mama, fata, șamanul. Dionis, Maria, Ruben. Ți se potrivește ceva. Ai prins personajul, ai piesa în buzunar. Fiecăruia îi faci povestea. A trecut din ideal în ideal, din curvă în curvă, nu s-a însurat. La divorț, citește Helvetius, ba Rousseau. Cine e personajul principal? O zi. Nu e roman. 4 acte, câte 12 scene, caroiere, ce se întâmplă în fiecare, nu în dialoguri deocamdată, alea vin de la sine.

O piesă înseamnă două fraze, nu basm de Petre Ispirescu. A fost odată un om care căuta o stea și-i căuta un nume. Într-o seară coboară din tren chiar steaua, pe care o f…, dar îl părăsește, pentru că stelele nu se opresc niciodată din drumul lor.

A fost odată un prinț care nu se împăca cu moartea tatălui, fostul rege. Și într-o noapte, pe terasa castelului îi întâlnește fantoma, de la care află secretul morții lui și jură să îl răzbune. Dar în demersul lui, în mod stupid și neintenționat, ucide în locul vinovatului tocmai pe tatăl iubitei sale.

Un tânăr politician își caută cu disperare afirmarea. Când, într-o seară, sub un felinar, vede pe un dobitoc citind tocmai scrisoarea care poate face să-și atingă scopul. Interceptează scrisoarea, șantajează cu ea și cade la pace cu adversarul. În mod stupid și întâmplător, cineva de acolo departe, din capitală, folosind același mijloc, îi taie greața (ce frumoasă expresie românească).

Cunoscându-i pe toți veniții, și pictorul, și doctorița, și americanul (ce caută), aromânul, brâncușa, acada, dum-dum, nepotul, dia, lupa, pena, roina, ulia, lia, eria, asha, mai numărând câți nesosiți data viitoare, Claudia remaniindu-ne depresia, fata primise și salvarea, vizitase și doctorul, că să ia pe viață, înțeleseși, contra tensiunii, nu cred. Istoricul plecase, dacă nu făcuse și scandal, cu Ismay, Russians out, Americans in, Germans down. Rogozea, actualități în epilepsie. (2013)

 

*

 

Suită pe coline limpezi, te bocește zidul din var. Să mori stam să mă nasc în așteptare, mi-e viața sora morții tale. În vis îmi curge sângele ca în trup. Marea avea-o-vei, Prutului, Prahovei.

Leise. Soc, mac. Lilieci, corbi, șobolani, sturz. .Amurg, clopote, descompunere de cristal.

Preludiul mării, ambarcații. Teii înfloresc, valurile le risipesc mireasma. Muzica lacului caută strada mozartă.

Semiinel. Ramele se opresc în brădiș. Cu coasa, de ochii sportivilor. Sălbtăticia secretă se preface în umbră. Umbra lui Azrael (Trakl)

Alunecă bobul de sudoare în dosul urechii cu pocnetul coacăzei ce crește.

Pustietățile de trestii încărunțesc.

Infnitatea vizibilă a vieții.

Bem apele albe ale lacului… Zei blânzi, și voi îndoliați… Păsări albe își iau zborul la marginea nopții… (Georg Trakl)

Apele inelului. Nordul. Lacuri asanate, pereate – traversări, plimbări în genere – Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei. Sezon 1965 – iunie defavorabil, iulie promițător, august defavorabil. Snagov, apă de izvor, limpiditate aproape de a mării.

Rame pline de brădiș. Reclamații. Furcile băieților în bleu. Rățărie – palat – ocol – filmări – stăvilar – stuf. Malul Roșu, Balta Neagră, Valea Pasărea-Șindrilița.(1965)

*

 

Fibrilitate atrială. Luna So Wol, Mo Yan șolohovist, Druță sadovenist. Egerton R. Young, My Dogs in the Northland, (1902) vs. Jack London, The Call for the Wild (1903). Hay Festival Cartagena (Llosa-Herta), LITRA (Literature and Trauma), Negociating Aesthetic Hierarchies, Numeracy, Domestic Imaginaries.

N-a fost legionar, a fost comunist. Era cu evreii și i-a zis careva să se ascundă, că va fi omorât. Jenica le cosea costume pentru piese și și juca. Poezisele, clasic în dialect. În viața de zi cu zi, vreau să apropii lumea, domnule. Sunt foarte apolitic. Sprinter. Mulți români și-au păstrat decența și în România.

Spire ne respire. Același laleliu masonizat. Am scos ceasul din priză. Se apropie 5. De la Carrefour, unde mă dusese, am luat tv-81, dânsul și-a luat șosete de alergat. Namo Amitabha. Sprintaseși în rămășița pranei verbale materne. La nouvelle cite du Dieu. The being the limit of whose development is divinity.Omul lui D. Draghicesco. Poezii după catalog, excepție la operă. Poezie intuitivă de cotidian mistic din plictis chirurgical. Nu e depresiv, râde mult – poate, subconștient, lumi de tristețe.

Cum m-ar omorâ ăia-ăștia pentru dodii-sistem-anti-nominus, cel mai antirealist. Începusem lecția în românește, tonal sanscrit. O siluetă. Am întrerupt. Ați întrerupt lecția. N-aveam studenți. Aveați. Zid înalt placat cu table negre scrise de mine cu cretă. Ar fi trebuit probabil să-le corectez. Zeci de dosare la ministerul finanțelor cu plata lecțiilor, ce de valoare tablele cărților mele, retabelizate, veniseră și la Găești de la ministerul indian.

Citise Transilvania în loc de Transnistria și așa ajunsese Gh. Alexianu guvernator al Transilvaniei. Cu o seară înainte, premiera Sanvici cu infinit de Puși Dinulescu, la I.C.R. La subiectul Antonescu, neidentificatul îl făcuse trădător pe Mihai, o dată, a doua oară, da tu cine ești, mă, ești securist, se vede după cum vorbești. Puși l-a apărat pe rege, cerând scuze, a plecat, mai bine.

Dânsa dansa fraților, Carpaților, Hegel tradus cu dodii. Pe ușa altuia, raven. Ziua națională îmi fu ștergerea mea-holocaust de pe wikipedia, by Stroe Sanda. Sovrom-Chevron. Suflu în piept. Art. 13. Studenții lăsau loc trupelor. Conchistadorul Val. Acasă la Bulbul vărsaserăți apă să mergeți cu barca. Secret Santa. Dura mater craniana. Copii polonezi refugiați în Jamnagar, ca-n Râmnic. The sons grew up to be fighters.

Jogging, nu sprint. Ți-ai găsit foaia matricolă de la Shiv-Niketan. Poet mare, nu-l cunoașteți. În costume negre, pe întuneric. Noi, legionarii. Romb mafiot. Trăiești pe altă lume, zdreanță. Bustul mamei Maria Tănase. Nu Titania. Warfarină. Apărați-vă suflarea. 36 situații dramatice. Ion, fost cântăreț de strană, în divorț; Elisaveta, soția lui Ion, în divorț; Emil, băiatul lui Ion, student la politehnică; Emilia, amanta lui Ion, divorțată; Angelica, fata Emiliei, studentă la biologie. Gherghina, mama lui Ion, martoră la divorț.

Declarativi neduși la balamuc, nesinuciși. Cine să vadă nescrisului corlan.Tot ce-ți vine-n minte, fabulație, iei din ele pe urmă sujet, în ordine, le amesteci. Nicolae Piți din Lăpușu Românesc l-a învățat pe Leșe să cânte cu noduri. Poate fi numai titlul Divorțul Șamanului, fără să apară în text, ca Orfeu undeva. Pe vaporul de gheață paznicul muribund veghează pe a șamanului în divorț, vor-divor, vorț-divorț, outdoor, da sau nu, alternativă șamanică/anestezică.

În presă, ca la Pașcani. Trecem. Brâncoveanu – Cantemir – Magheru – Victoriei. Scăpăm de an. Heteroagresivitate, pe ucis nevasta. Tot mai resemnat, s-a redus la călugărie. Prima din 12 perechi de panotfi turcești își fărâmă tocurile de cauciuc împrăștiind bucăți negre pe drum. Artaxerxe de Leonardo da Vinci. Justiția militară: regele Josef al României. Pețirea prințesei Cantemir în: Testamentul lui Petru cel Mare (Look tv). Vandame joacă președintele Moldovi în Garda de corp.

 

*

 

În Ferihaz te fulguie a treia zi a babelor, muiere. Încetez să fiu fiară. Devin cumsecade și speriat. Urc într-o cursă de Căpățâneni. Trebuia să cobor. O opri mai încolo, pe-aproape. Mă văd răpit. Cobor într-un câmp de nămol. Mă simt domn în vestă. Mă așteaptă studenții mei, atâta lume. Ce vor zice?

Primesc însărcinarea să transmit un mesaj într-un topos ce mă depărtează de adevărata mea destinație. V-am spus că sunt așteptat. Dar, bine… Ce să fac? O să merg cu biletul, Bine, bine. Adresa… Mă las iar condus de un individ îndatoritor.

De unde m-ar necăji accesele? Că plec din Sighișoara poimâine? Răceala vânzătoarei de porțelanuri? Zâmbetul tutungiului? Mirosul gazului metan lunea? Sărutările de orice mâini? Vine primăvara? Poliglotismul? Viața scurtă? Aluziile la Maria Tereza? Micul fanatism? Noroiul și praful? Efortul infinității? Dorința de orgă? Mărfare cu vagoane goale? Bolile și elevii? Șnapanismul sau civilizația? Totul în cerc? Ore inegale? Larghețea fonetică? Strictul tragic? Magia pe frig? Absolutul la tot pasul? Dacă sunt bolnav? Bibelouri până la cer?

Calculul dintr-un stal de cinema cum că românii, pe căi nerăzboinice, din munții lor, ar fi bine să aibă acces unanim și la mări și oceane, pe schimb cu alții de pe acolo, și-n fond să nu fie decât ceva cerut românilor de mine, să mă trimită sau să mă păstreze ca și trimis, să creadă sau să se bucure de ce nu pot exprima, fie că aș muri pentru ei, chiar dacă gestul nu se mai cere, nu se mai gustă, renegarea a ceea ce nu mi-a fost gând, doar împrumut egoist al senzațiilor obiective datorate tehnicilor artei pentru mase?

Că n-o să-mi mai dau seama de netemeinicia a ceea ce îmi voi fi impus spontan și voi simți mulțumire din nemulțumiri, calm din omorârea nervilor, dragoste din întâlnirea pentru masă? Că nefinalizând și neavând ce finaliza voi atribui o finalitate naturală oricărei persoane și aparențe? Că voiajez prin confuzii mai mari decât iluzoriile fantoșe în care prefac om de om pregătit să-i dau întâietate oricând nu mi-o cere, să mă umilesc în fața lui, să-i fac mii de complimente, așa multinațional, multiprof și avuți cum se arată?

Ce multă vreme îmi va lua reforma pe care am s-o formulez, ori, neformulată, voi impune-o totuși. Chiar mi se pare, nesperat de obicei, că îmi va fi mai ușor s-o impun decât s-o desăvârșesc. Am de mărturisit, deocamdată, că, netrăind o formă anume de unitate spirituală, omul de acum, obligat de nu va ști ce, o să se creadă salvat și se va uni în sine într-o nouă religie (folosesc termenul pentru a-mi explica analogic intențiile, dar punctul lor de plecare este, accentuez, tocmai golul spiritual religios prezent, neșansa oricărei religii în înțelesul vechilor dogme și reformări de a mai fi în viață).

Nu exclud suferința. O păstrez doar în maifestările inexistente, ca principii în învățăturile trecute.

Autoconsacrarea virtuților fiecărui suflet luat în parte, practicată ca exercițiu de bunăvoință față de această cerșire a buneiprimiri, îmi va fi de mare ajutor, iar de nu se va face simțită nu mă va dezarma. Voi încerca, hiperbolic, să atrag alți indivizi la îmbrățișarea actelor spirituale prin excelarea eventuală a mea în multiplele paragrafe – dacă vă imaginați scrisă și publicitară opera noului bine -, ale reformei.

Mai bine să ascund încă puterea ori, mai exact, semnele puterii din ceea ce voi dovedi, semne existente, de altfel, în cei mai mulți oameni, dacă nu în toți. Cine și-a recunoscut geniu în accepția propriei interiorizări sau succes, asigur, nu va fi nici cuvios, nici nerăbdător să ia seama la adevăruri mai potolite, valabile și pentru mine și pentru el, cât, mai ales, pentru cei ce nu și le pun, nu și le mărturisesc.

Voi începe, îmi pare, chiar prin căutarea cursei extreme în artificializarea fericirii lumești și crearea ei spiritual desăvârșită. Și dacă am zis că nu-și mărturisesc, cei mai mulți, fie din neputință, dezinteres, mizerie, fie din înțelegeri prea sceptice ori prea optimiste ale bucuriilor și necazurilor lor de succes, aproape nimic nu-și mărturisesc loruși, până la urmă nimic, socotind moartea una cu sfârșitul, atunci hai să mă atrag singur în cursa prereformei mele și să spun:

Reforma va exista, fie și-n tristețea nereușitei, a sărăciei și sărăciei timpurilor (o distrugere a unui bin câștigat după alt bun câștigat ar echivla și cu distrugerea oamenilor care chiar dacă nu creează pentru sine creează pentru a nu fi distrus dinadins, așa că, după cum se vede, nu dezvălui încă nimic, nici nu anunț măcar, așa cum trebuie, cuprinsul tezelor ce vor veni – „teze”, mizerabil, da, încă n-am început ceea ce intenționez).

Deocamdată, înainte de mai puțin, mult mai puțin de-o zi să mai treacă și să-mi schimb poziția treisteții de a mai fi despărțit un timp de R., să mă grăbesc la memoriul de lucru, ciudat, cu omisiuni obligatorii. N-o să mă apuc precum ieri să-mi las gândurile să se răzbune pe ele însele pentru că există și să le ocolesc, dezordonate, prin cuvinte monotone de dureri improvizate după ce au terecut, revenite minor a doua oară.

M-am apucat să scriu aici, azi – i-am și spus soției, pentru a nota: 1) că în două săptămâni, în satul ardelenesc de aici am ascultat, în limba română, doar postiuri străine, fiindcă pe celelalte nu le prinde Grand Prix-ul nostru, chiar de ea-l cumpărase pentru … a mă asculta pe mine. N-aș comenta, aș zice doar că i-am prins pe toți și că m-am săturat de toți; 2) că, la o oră după ce am terminat de citit Orlando al fericitei Virginia Woolf, simt dorința să memorez impresia.Acum mă văd abandonând.

Am discutat despre carte. O fi o mare ori micuță capodoperă, bine că am terminat-o, că-mi regretam poemul, ba m-am plâns și gazdei, că romanul meu (Capul călare) îmi plăcuse, dar citind alte cărți, încep să mă îndoiesc, stau noaptea și mă îndoiesc rău de tot. Gazda a găsit soluția: nu mai citi. După cum ieri, răspuns la cuvinte de-ale mele comentase: orice om are un simț al lui în el. Îi mărturisisem că și eu cred la fel, dar merg mai departe și socotesc a exista și un simț al tuturor în același timp, simț ce trebuie precizat spre binele fiecăruia, dar că toate astea se știu de când lumea și că înseamnă că degeaba mai gândesc.

N-aș mai memora despre Orlando nimic. La urma urmei, se discută acolo tot ce s-ar cuveni să-ți spui tu, cititnd. Rareori mai mult, rareori mai puțin. Poate voi regreta că m-am lăsat impresionat, dar cine știe dacă eu am fost acolo?

Hai, fără să schimb vorba, chiar să mă lamentez că n-am mai scris versuri ieri, azi (sentiment necunoscut personajului englez, care scrie, la intervale, parcă fără să-și pună problema că n-a mai scris, ci că n-o să mai scrie).

Și de ce n-am mai scris? De ce să mă fi împiedicat sinceritatea că s-ar putea să nu meargă? Adevărul e că problema asta nu mi-o pun eu și – ce bine îmi pare în astfel de situații – nu putrezesc de cultură și nici de nimic.

Nu ascund că, acu-acu, mă voi resemna în scriere versificată, mereu instinctivă, în credulitatea mea, dictaformă în idee și în aparență, bine simțită în ritm. Mai ales muzicalul m-a părăsit, nescriind, după cum, scriind, l-am, îl și îl voi părăsi și eu.

Iată. Ce iată?

Mamă și tată,

Trageți de găleată

Să golim fântâna toată.

Binișor, vinișor

nu se-acrește sub ogor,

în nisip izvorâtor,

lăsăm apa, bem urcior.

După o întrerupere – joc de cărți, invitație la aniversare, refuz, iar invitație, n-avem încotro, un fel de durere de stomac, ascultare de tocmai de unde până unde Koln, vorbire groaznică în cea mai mare șoaptă de s-a scandalizat nevasta ceea ce a dus la reflecția tristă despre rezistența femeii la încercări raționale, durere de inimă și în partea simetrică a feței pieptului, frig și răceală, observații, aparat foto stricat, nebun, minciunile obiectelor și de-aia neluate în seamă, stare generală înfundată, metrologie necunoacută – dorire-aș să mai scriu, scriu ici și versuri.

În Albești mă doare-n piept

Tot în piept în Ferihaz

La o noapte mai am drept

Și tot drept mi-a fost și azi  (1969)

George Anca

 

Poeta şi scriitoarea Valentina Teclici ne-a obişnuit deja cu noi apariţii editoriale. La începutul anul 2013, la Editura “Oscar Print” din Bucureşti apare un nou volum de poezii, intitulat extrem de sugestiv “De la imposibil la posibil”. De data aceasta, poemele Valentinei Teclici apar în ediţie bilingvă română-engleză, autoarea fiind cea care a tălmăcit poeziile. Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul biling sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume.

Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă,  dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă îşi deschide volumul de poeme cu o “Rugăciune”. “Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon.”

În aceeaşi manieră, purcede la o introspecţie  loială sieşi, şi aplică acelaşi tratament pentru evoluţia sa umană şi spirituală: “Dă-mi Doamne, iertarea Ta şi-un strop de mir pe frunte / Şi călăuzeste-mă cu dragoste pe poteca luminii Tale, / Să mă tot minunez de frumuseţea creaţiei tale, ca un copil / Şi să mă închin cu evlavie, în faţa mărinimiei Tale, / Ca un călugăr bătrân”.

Deşi încetăţenită în Noua Zeelandă, Valentina nu uită familia, locurile minunate din Huşi  în care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. Printr-o confidenţă lirică din poemul “Anotimpurile” mărturiseşte că îi este dor în aceeaşi măsura de primăvară, vară, toamnă, iarnă avându-i ca eroi pe bunici şi pe mamă: “Mi-e dor de serile când / Bunicii torceau poveşti / Din fuiorul focului, / Iar bradul de Crăciun / Părea crescut din surâsul tău, mamă, / Ca dintr-o sămânţă secretă”.

De formaţie filosofică, autoarea surprinde în lirica sa dualitatea lumii, a tuturor lucrurilor, prezentată inspirat în poezia “Pe scena Universului, doi mimi”: “Trăim, respirăm în oglindă / Pe scena Universului, doi mimi. Spiritul şi materia, inseparabilă pereche / Mimând întuneric şi lumină”.

În opinia poetei, în lumea duală pe care o trăim fiecare dintre noi, liberul arbitru ne dă posibilitatea să coborâm în noi pentru a ne cunoaşte, dar ne acordă şi şansa de a cerceta universul în care trăim pentru a descoperi calea şi mijloacele prin care să acţionăm pentru a transforma până şi imposibilul în posibil. Valentina Teclici ne oferă unul dintre cele mai frumoase tablouri ale aceste continue căutări: “Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr, în deşert”. (“De la imposibil la posibil”).

Poeziei de natură filosofică i se alătură poezia de dragoste “Pretutindeni şi nicăieri”,  autoarea dezvăluind faptul că dăruieşte şi primeşte dragoste cu măsura  infinitului: “Dragostea cu care te-nvălui / E vie ca respiraţia pământului. / Dragostea cu care mă ocroteşti / E adâncă precum rădăcina oceanului”.

Din întreg oceanul de sentimente şi trăiri, Valentina Teclici, face elogiul clipei, ca punct culminant al vieţii şi simţirii. “Clipa e focul de-artificii / Din tunelul timpului. / E fulgerul decapitând / Turla bisericii, / Suflarea fierbinte a mirului / Aprinzând lumânări / Pe vatra inimii”. (“Clipa, Pasărea de Foc”) Noţiunea de timp, cu perspective şi conotaţii multiple este redusă la timpul psihologic al trăirilor intense, perle în şiragul de nestemate ale fiecăruia dintre noi.

Natura este motiv de inspiraţie pentru Valentina Teclici. Îndrăgostită de imensitatea apelor care îmbrăţişează cu intensitate uscatul mirific al  Noii Zeelande, poeta se vede “Una  cu Oceanul”. “Pe-altar înalt de valuri înspumate / Iubirea şi ura se nasc îmbrăţişate. / Soarele se priveşte-n ochi / În sufletul imens al oceanului.” şi  simte cum “La picioarele mele, Oceanul se-nchină. / Vulcanii irump, se cutremură luna. / Moale, lutul fiinţei mi-e modelat de apă”.

Prin simpla lectură a poeziilor sale, observăm măiestria şi harul Valentinei Teclici de a opera cu cele mai subtile, expresive şi înălţătoare figuri de stil. Lirismul, cromatica şi imaginaţia dau originalitate poeziilor sale. “Ca Pygmalion, am sculpat / Sensul vieţii mele în azurul credinţei. / Cu dalta albastră, de vioară, / Am ajustat sentimentele / Până au devenit tril în flautul lumii”. (“Pygmalion”)

Poeziile, ca şi imaginile, ilustraţiile sunt flori care încălzesc sufletul celor sensibili. Coperta de excepţie a cărţii  “De la imposibil la posibil”  este opera Elenei Ciubotaru din Oneşti. Aceasta confirmă faptul că acolo unde este iubire, dăruire, credinţă, există frumuseţe şi mister.  Şi cum să nu ne emoţioneze un nufăr care creşte în întinsul deşert cu dune adânci şi înalte, precum parcusul unei vieţi în continuă căutare şi evoluţie? Ilustraţia copertei exprimă sintetic şi elocvent conţinutul de idei şi trăiri ale poetei Valentina Teclici, Elena Ciubotaru dând dovadă de un simţ artistic aparte. Poeta şi ilustratoarea nu sunt la prima colaborare şi, cu siguranţă mai au multe de spus împreună.

Felicitări autoarei Valentina Teclici şi ilustratoarei Elena Ciubotaru, recomandăm cartea spre lectură, urăm succes amândorura şi o colaborare îndelungată.

Vasilica Grigoraş

 

La Mulți Ani, Valentina Teclici!

21 ianuarie 2014

Corina Popescu: Stimate domule Ben Todică, sunt peste trei decenii de când aţi părăsit ţara în schimbul unui tărâm îndepărtat şi încă exotic pentru europeni – Australia. Se mai vede România din celălalt capăt al lumii ?

Ben Todică: Dacă România rămânea comunistă se mai vedea, însă acum că e democrată s-a aliniat cu restul națiunilor și nu se mai vede, ba chiar a coborât câteva trepte spre lumea a treia. Te doare s-o vezi înghițită de Europa, care, la rândul ei nu e liberă, fiind sub comanda americană. Scopul declarat pentru care a fost propusă unirea țărilor europene este contrazis de apartenența acestora la blocul NATO, condus și administrat de SUA. Acest lucru dovedește clar faptul că Germania, Franța și Anglia sunt slugarnice și obediente Statelor Unite. Odată cu dispariția blocului comunist și dezmembrarea Uniunii Sovietice trebuia desființată și organizația NATO. America nu trebuia să fie lăsată să se amestece în treburile interne ale țărilor din  Europa și să bombardeze Serbia. Germania, dacă dorea să fie în frunte, trebuia să zică NU! Noi ne gospodărim singuri! Și atunci ar fi câștigat autoritate și supremație. Atâta timp cât Europa nu e independentă și suverană, România nu se va vedea cu demnitate și coloană vertebrală. Va rămâne un petec de proprietate la cheremul aventurierilor economici de ocazie și a unor politruci dezaxați. Nu există nici o sclipire de mândrie în toată Europa care să dea speranță. Tot ce are loc în Europa acum e nenatural. Toată populația e cu pumnul în gură și se sufocă. Din păcate, în acest climat, au reușit să distrugă ce era bun și demn în România. Au demolat industria, agricultura, turismul, educația, cultura, sănătatea… Oare a mai rămas ceva în spiritul pur românesc de altă dată, construit și creat cu atâta trudă de români? În altă ordine de idei, inteligența românească formată la școala din țară sclipește pe toate meriadianele lumii și de ea beneficiază sau, pot spune fără temerea de a greși, profită alții. Acest lucru este foarte onorant pentru noi, poate singurul lucru bun care se vede, dar este și extrem de dureros pentru neamul nostru. Această materie cenușie trebuia motivată să lucreze și să creeze în țară pentru români. Mă întreb: oare doar străinii sunt de vină, ori și noi, România ca stat? Cred că trebuie să ne asumăm și noi greșelile bine alimentate și crescute în propria ogradă. Și atunci, îmi permit să închei tot printr-o întrebare: Ce să se mai vadă din România noastră de astăzi?

            C.P. : Volumele pe care le-aţi publicat în limba română au titluri simptomatice pentru condiţia celui plecat dintr-o cultură spre o alta – „Între două lumi” (…) şi „În două lumi” (…). Să fie oare vorba despre o condiţie etern tranzitorie a celui strămutat în alt meridian?

 

 

B.T.: Nu este vorba atât de loc cât este de valori și obiceiuri, tradiții și credință, planuri și vise, legăturile dintre oameni și trăirile lor, felul de a vedea și interpreta viața. În cazul primului volum am realizat că nu mai am țară și că trăiesc într-una improvizată “Australia”, hrănindu-mă din cea de origine, care nu mai exista decât în amintire. Apoi am realizat cât de importantă este experiența de tranziție și rezultatul pierderii celei de origine și ne afectează în cea de acum. La un moment dat am simțit că amândouă lumile sunt importante și trebuiesc memorate și transmise celor ce vor urma. Prezentul îmi ține treaz trecutul și acest proces mi le clarifică pe amândouă. În amândouă lumile omul trăiește. Personal, el evoluează, crește intelectual, științific, profesional, însă nu se schimbă, ci rămâne la fel în structura lui intimă, profundă. Mai adaug și faptul că se schimbă mereu politica din jurul lui care îl ține departe de adevăr. Viața ne este mereu furată de speculanții economici care au grijă să ne țină ca într-o plasă și să ne folosească în interesul lor. Din povestirile și dialogul meu cu oameni care nu prezintă interes pentru sistem am înțeles că se ascund adevăruri profunde care ne arată că noi, la bază suntem așa cum ne-a creat Dumnezeu, cu calități de buni părinți, de buni vecini, iubitori de aproapele și gospodari. Aceste calități sunt mereu mânjite de interesele politice și condamnate la lipsă de vizibilitate și însemnătate pentru ordinea de zi a țărilor, claselor și persoanelor cărora li s-a încredințat funcția de reprezentanți și diriguitori, dar nicidecum și de protectori ai omenirii. Ce vină are omul de rând de direcția hotărâtă de manipulatori? De ce trebuie el să plătească pentru nereușita șiretlicurilor celor necinstiți. Mereu națiunile sunt reduse la niște etichete: comunism, feudalism, socialism, capitalism etc., când în realitate niciuna nu e naturală și nu îl reprezintă pe om. Deci, în toate lumile, omul are grijă de familie și muncește ca să supraviețuiască. Ceea ce diferențiază pe australieni de români este limba și cultura, în rest suntem la fel. Dacă privim de-a lungul istoriei și luăm toate orânduirile la microscop, vom observa că românul e același, doar orânduirile cu asmuțitorii și trepădușii se schimbă. Dacă am renunța la orânduiri și la oportuniștii ei, atunci am crește etern și nu am mai fi mereu în tranziție. Odată ce dispare o orânduire, este irelevant să lupți împotriva ei pentru că argumentele tale stau în picioare doar în fața ei, pe cea nouă nu o interesează lupta ta, însă, din păcate, suntem condiționați să luptăm ca să ne învârtim în cercuri, să rămânem în tranziție eternă pe orice meridian.

            C.P. : Europenii, în general, şi balcanicii, în special, au structuri mentalitare, psihologice şi culturale bine conturate. Se reconfigurează ele în condiţiile unei replantări într-o cultură atât de diferită ? Se conservă ele sau suportă adaptări la „spiritul locului” ?

            B.T.: Toate cele de mai sus. Dacă în țara de origine ai avut un reper, acum că ai două țări și vei avea două repere de orientare. Sigur că vei păstra pe cele sfinte, moștenite de la părinți, pe unele le vei emancipa, la altele vei renunța, și vei descoperi și tu însuți structuri noi sau chiar le vei încrucișa creând posibilități noi. În cazul meu, sigur că poporul român are o istorie milenară care s-a înfipt bine în neam prin testul timpului în comparație cu Australia, care la 200 de ani nu are aproape nimic. În realitate este o amestecătură de culturi, mentalități și psihologii impuse forțat de colonialiști, pentru că asta e Australia, o colonie. Pe de altă parte, golurile care au existat în colonia, cazarma înființată au fost încet completate și îmbogățite de noii veniți, imigranții, omenii liberi. În funcție de necesități începi să adaugi și să remodelezi părți din mentalitate și cultură, lucru natural și benefic maturizării ca specie. Unele aspecte ale culturii sunt controlate de coloniști, însă altele se maturizează în ilegalitate. Să nu uităm faptul că aici cultura europeană se întâlnește cu cea asiatică și africană sau a orientului mijlociu, toate la fel de puternice, iar, în final împănate și înțesate de cultura modernă, artificială, impusă de ordinea de zi. Cu atâtea repere, sigur că mentalitatea, psihologia și cultura română se altoiesc dând un fruct mai bogat și mai rezistent. Dacă cineva ar face un studiu la toate cuiburile de comunități românești de pe pământ, mă refer la cele vechi de peste o sută, două de ani vor avea posibilitatea să vadă cum au fost influențate, dar și cum și ce le-a întărit în încrucișarea cu vecinii în mijlocul cărora s-au refugiat sau de care au fost cotropiți. Toate aceste schimbări sunt vânturi și ploi care trec, însă esența rămâne și a rămas de mii de ani. Eu, în Australia duc mai departe mentalitatea și cultura României anilor mei. Cei care au rămas acasă continuă să și-o modeleze și să se adapteze la vremurile care au năvălit peste ei. Sigur că noii stăpâni îi vor modela spre folosul și în interesul lor, dar esența mărului de aur din această încrucișare va rămâne. În același timp, cultura australiană este conturată de esența culturilor din care e compusă, încet, încet desprinzându-se de colonialism din necesitate psihologică și culturală devenind independentă. Deci, să răspund la întrebare, mentalitatea, psihologia și cultura română se conservă, se adaptează și se încrucișează, dar nu se pierde, ci dimpotrivă devine mai puternică. În timp, pentru necunoscători devine invizibilă, însă ea dăinuie.

            C. P. :  Ce factori de coagulare ai comunităţii româneşti din Australia sunt mai activi şi cum influenţează ei legătura dintre românii australieni de adopţie, dar şi legătura lor cu ţara ?

            B.T.: Se spune că „Românul fiind român, tot sarmalele rămân singurul factor de coagulare.” E adevărat, însă factorii de coagulare importanți rămân limba, obiceiurile și tradițiile, care îi adună pe români de orice categorie la biserici, școli, case de cultură, acțiuni sportive etc.

Apoi, urmează mass-media: reviste, ziare, radio și televiziune, motoare prin care membrii din comunitatea română de orice statut social stă în contact atât local, mondial, cât și cu cei de acasă.

            C. P. : Ce alte tradiţii se (men)ţin în comunitatea românească?

            B.T.: Cele mai populare rămân Crăciunul, Paștele și Anul Nou. Pe timpul perioadei comuniste se sărbătoreau ziua unirii principatelor române (24 Ianuarie), ziua eliberării de sub jugul hitlerist (23 August), însă de când cu democrația s-a cam renunțat la ele, iar cele noi alese nu au reușit să prindă rădăcini din cauza confuziei și nehotărârii care vine din țară. Lumea e dezorientată. Însă sărbătorile creștine moștenite din moși strămoși continuă să rămână tradiții principale alături de nunți și botezuri.

            C.P. : Le mai e „dor” românilor din Australia de „plaiul” originar? De timpuriu învăţam cu toţii că cele două cuvinte, la fel ca realităţile pe care le denumesc, sunt intraductibile…

            B.T.: Desigur că tuturor ne este dor de România pe care am lăsat-o în urmă și acest dor va muri odată cu noi. Că unii vom reuși mai bine sau mai puțin bine să le-o transmitem urmașilor noștri rămâne de văzut, însă atâta timp cât ei continuă să învețe limba română și să cunoască istoria noastră, desigur că vor trăi și ei cu acest dor plantat în sufletul lor. Am întâlnit mulți tineri români născuți aici în Australia care și-au exprimat dorința de a merge în țară ca să vadă locurile părinților lor. Ei învață aici în Australia să scrie și să citească în limba română tocmai pentru acest scop. Australia e și ea o țară frumoasă însă nu se compară cu România, al cărui teritoriu este binecuvântat cu toate formele de relief, cu floră și faună specifică și deosebit de bogată și frumoasă. Munții înalți spre slava lui Dumnezeu, dealurile și podișurile pictare în toate culorile pământului, câmpiile și văile însorite și înflorite. Toate acestea brăzdate și scăldate de ape cugătoare, ori pigmentate cu lacuri și iazuri de o frumusețe aparte. Completează decorul de poveste al țării marea cea mare a lui Ovidiu și fascinanta Deltă a Dunării. Doamne, câtă frumusețe ne-ai dat! Și, vă rog credeți-mă: toate acestea nu le vom uita niciodată pentru că noi, exilații am învățat realmente ce-i dorul, dor despre care Arhiepiscopul Iustinian Chira spunea că: „Acela nu e om dacă nu-i este dor de alt om… Chinul cel mai teribil al iadului este că sufletele nu pot comunica unul cu altul: fiecare iși traiește propria catastrofă și nenorocire…” (un fel de democrație a iadului zic eu) „tuturor ne e dor de toți. Astfel viața nu inseamnă nimic.”

            C.P. : Ziua Naţională se mai sărbătoreşte de către românii din Australia, mai are ea semnificaţii identitare ?

            B.T.: Nu! Cu părere de rău spun că nu se mai sărbătorește ca și înainte și asta din cauză că e o zi care nu e plantată bine în istoria noastră. Guvernele postdecembriste nu au promovat-o îndeajuns și nici legătura cu diaspora nu se mai cultivă ca pe vremuri. Îmi vine în minte regele Mihai. El s-a întors în țară după revoluție ca să fie reîntronat și l-am fi votat, am fi făcut-o toți cu plăcere dacă am fi știut cine e, dar în afară de ce ne-a învățat orânduirea comunistă noi nu am știut prea multe lucruri bune. Majestatea Sa ar fi fost susținut de noi toți cei din diaspora dacă ar fi fost prezent printre noi în lagărele de refugiați ca să ne arate cine e cu adevărat și că îi pasă de noi. Sunt sigur de faptul că Ceaușescu ar fi tras cu dinții de noi să-l realegem. Regele Mihai trebuia să trimită broșuri și pamflete prin câmpuri așa cum au făcut-o pocăiții. Ar fi putut să retipărească cărți de pe vremea domniei sale și a părinților lui, ziare, reviste din acea vreme și ar fi atras atenția multora. Tot așa e și cu noua zi națională. Guvernul român nu a făcut nimic în acest sens pentru a o promova. Trebuiau oare schimbate toate zilele comemorative vechi? Acestea erau parte din istoria României nu a comunismului.

            C. P. : În conştiinţa românilor e profund înrădăcinată lirica eminesciană, ca marcă a spiritului naţional. Ancheta revistei noastre propune în decembrie, lună aniversară a românilor, o reflecţie contemporană pe tema „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”… Stimate domnule Ben Todică, ce gânduri vă animă, în acest sens – departe geografic, dar mereu aproape sufleteşte de ţară ? Ce i-aţi răspunde azi poetului ?

            B.T.: Mulțumesc, dragă Mihai pentru cadoul pe care mi l-ai făcut mie și întregii națiuni. Ne-ai arătat cât de prețioasă e limba română, cât de eficientă și fără de margini este capacitatea și puterea ei de exprimare. Prin opera ta ai ridicat limba română la rang de regină, caldă și generoasă în a exprima lirismul specific românului, dar și dârză și hotărâtă atunci când exprimă revolta împotriva răufăcătorilor neamului. Dându-ne posibilitatea de a ne exprima o gamă diversă de sentimente și trăiri, o îmbrățișăm și o iubim cu toții, asemenea ție. În scrierile tale ai sângerat pentru sfârtecarea trupului țării, pentru lupta bietului popor român greu încercat de vremuri și ai lovit cu puterea cuvântului în dușmani, în cozile de topor trădătoare, ai persiflat infamia, lenea și reaua credință. Mulțumesc pentru că ne-ai învățat să observăm și să iubim, ne-ai învățat să fim înțelegători și generoși cu cei de lângă noi și să-i dojenim prin lecții de încântare și cântec. Ne-ai învățat să suferim și să iertăm cu noblețe. Mulțumesc pentru că ne-ai arătat cine suntem, mai mult decât atât, ne-ai dat în scris cine suntem cu adevărat ca document de identitate și ne-ai făcut să fim mândri. Ai stat drept și ne-ai apărat, ți-ai dat viața pentru această limbă și neam românesc. Tu nu ai ezitat să mori pentru credința ta, Mihai! Dă-mi voie să te declar sfânt. Amin!

            C.P. : Se pare că, şi prin cuvintele dumneavoastră, urarea profetică din tulburătoarea poezie eminesciană s-a împlinit: ceea ce rămâne constant, ca valoare naţională perenă şi „armă cu tărie” e mereu spiritul şi „sufletul românesc”.

 

Interviu de CORINA POPESCU

O scurtă aducere aminte despre unul dintre cei doar 12 români, şi singurul ce ne-a fost contemporan, al cărui nume a fost dat de Comitetul Internaţional de Astronomie, în semn de omagiu, unui corp ceresc. A fost cel mai respectat român de către ruşi.

 

Printre atâtea subiecte ce ne înconjoară sau agasează zilnic, vă prezentăm, pe scurt, şi povestea lui Eugeniu Grebenicov. Un gest făcut din dorinţa de a aduce un omagiu realizărilor excepţionale pe care le-a avut acest savant de origine română, trecut la cele veşnice pe data de 29 decembrie 2013, la vârsta de 82 de ani, într-un moment în care şcoala românească, ca şi societatea în ansamblul ei, pot fi considerate “praf”. Nu praf cosmic, doar praf.

Dar cum din praf se nasc câteodată stele, nădăjduim ca, încetul cu încetul, tot mai mulţi tineri români să-i calce pe urme şi să privească, ca şi tânărul Eugeniu odinioară, Cerul.

 

 

„M-am născut român şi am să mor român, căci naţionalitatea este precum chipul său încălţările. Naţiunea <moldovenească> a fost inventată de Stalin, ca şi <limba moldovenească>. Este una dintre invenţiile cele mai diabolice ale comuniştilor de atunci, pe care o promovează insistent şi cei de acum. (…) Nu există naţiune moldovenească şi limbă moldovenească, după cum nu există naţiune şi limbă oltenească, bănăţeană, maramureşeană, bucovineană sau transnistreană. Există români şi limba română. Cu această convingere am să intru şi în mormânt”. Eugeniu Grebenicov, Matematician şi savant basarabean

 

Din Slobozia Mare, judeţul Izmail…

 

Cu riscul ca această expresie să zgârâie unele urechi, Eugeniu Grebenicov, un nume foarte puţin cunoscut în România, chiar a fost un savant de renume internaţional. A creat o şcoală cunoscută în toată lumea drept „Şcoala Grebenicov”, fiind considerat “un magician al formulelor matematice” sau un “Copernic al Basarabiei”.

S-a născut la 20 ianuarie 1932, în comuna Slobozia Mare, judeţul Izmail (pe atunci teritoriu românesc, astăzi – raionul Cahul, din Republica Moldova). Tatăl său, Alexandru Grebenicov, era preot,  iar mama, născută Grigorescu, era învăţătoare originară din Galaţi. Copilăria i se suprapune pe frământările anilor de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Îşi pierde tatăl, trece prin ororile războiului, scapă de deportarea în Siberia şi rămâne, alături de mama sa, care refuză să se refugieze în România, în casa părintească, dar într-o nouă ţară – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

 

(Universitatea Lomonosov din Moscova, o culme a arhitecturii sovietice din perioada lui Stalin)

… la Moscova, printre vârfurile URSS

 

Având dragoste pentru învăţătură, tânărul Eugeniu realizează că aceasta este şansa vieţii lui, într-o lume în care era considerat ca având “origini nesănătoase”.

În 1949 pleacă la Chişinău, pentru a susţine examenele de intrare la Facultatea de Matematică a Universităţii de Stat. Spre deosebire de lejeritatea cu care se intră astăzi la multe facultăţi româneşti, admiterea la Facultatea de Matematică din Chişinău reprezenta un test extrem de dificil în acele vremuri, candidaţii trebuind să susţină peste zece examene, scris şi oral.

Impresionează comisiile de examinare la toate probele, până se loveşte de un obstacol de netrecut – insuficienta cunoaştere a limbii ruse, într-un moment în care Rep. Moldova se afla într-un proces accelerat de rusificare. Şansa îi surâde dintr-o direcţie total neaşteptată, pentru că Stalin tocmai împlinise 70 de ani, iar Comitetul Central dăduse ordin să fie selecţionate şi aduse la Moscova “vârfurile” din toate republicile componente ale URSS.

 

Formulă calculată cu creionul

În 1954, tânărul Grebenicov absolvă cu diplomă de excelenţă Facultatea de Matematică şi Mecanică a Universităţii “M.V. Lomonosov” din Moscova şi începe o cariera ştiinţifică de excepţie. A lucrat alături de marii matematicieni sovietici care au asigurat realizarea primelor zboruri în cosmos, reuşind să revoluţioneze metoda de calcul a orbitelor navelor spaţiale.
“În anii ‘60, o oră de lucru la cel mai performant calculator din URSS costa o mie de ruble. Ca să calculezi poziţia unui satelit timp de 24 ore, iar atunci erau vreo sută de sateliţi, costa 24.000 de ruble. Lucrau în direcţia aceasta vreo 40-50 de calculatoare şi se cheltuiau sume uriaşe. Noi am descoperit o formulă prin care, doar cu un creion şi un tabel, puteai calcula poziţia unui satelit în 2 minute”, povestea Eugeniu Grebenicov în timpul unei vizite la Iaşi de acum trei ani.

 

(Cu trei ani în urmă, profesorul a fost la Iaşi. A fost ultima sa vizită înainte de-a muri)

O planetă îi poartă numele

Cariera tânărului cercetător a continuat cu un lung şir de studii cu rezultate excepţionale în fizica teoretică şi experimentală, astronomie, cibernetică, algebră, analiză matematică, supercalculatoare sau aviaţie. Drept omagiu adus contribuţiei pe care a avut-o în dezvoltarea ştiinţei, în 1992, Comitetul Internaţional de Astronomie i-a dat unei planete mici din sistemul solar (asteroidul 4268) numele “Grebenicov”. De menţionat faptul că doar 12 români, printre care Mihai Eminescu, George Enescu, Spiru Haret sau Constantin Brâncuşi, au numele eternizate pe firmamentul bolţii cereşti.

 

(Ismailul natal, locul pe care nu l-a renegat niciodată)

 

Mama i-a spus: „Dacă îmi scrii în rusă, îţi rup scrisorile”

Savantul n-a uitat niciodată că este român deşi a lucrat pentru ruşi. Regretul său: „Am lucrat mai mult pentru alţii decât pentru ai mei”.

Considerându-se, înainte de toate titlurile ştiinţifice şi academice, un bun român, Eugeniu Grebenicov spunea că este atent la toate transformările care au loc, atât în plan politic, cât şi economic sau cultural, în România şi Republica Moldova. “Cu toate că era bucuroasă pentru reuşita mea, înainte să plec, mama mi-a spus nişte cuvinte pe care nu am să le uit cât voi trăi: <Dacă îmi trimiţi măcar o singură scrisoare în ruseşte, să ştii că o rup şi n-am s-o citesc!>. Mama ţinea enorm să nu uit cine sunt, de unde sunt şi să fiu mândru de aceste lucruri”, povestea Eugeniu Grebenicov, cel care, mai ales spre finalul vieţii, a trăit un regret mărturisit prietenului şi consăteanului său Alexei Mare, doctor în drept al Universităţii Cluj-Napoca: „Pe măsură ce trece timpul, îmi fac mereu procese de conştiinţă: am lucrat mai mult pentru străini, decât pentru ai mei. În timpul ce mi l-a hărăzit Dumnezeu, aş vrea să mă consacru prosperării ţării în care m-am născut”.

 

“Visul meu este ca Basarabia să se reunească cu patria mamă şi cred că aşa şi va fi. Păcat că nu s-a rezolvat această problemă atunci când a fost <podul de flori>. Atunci trebuie rezolvat şi acum nici nu mai existau problemele de azi”. Eugeniu Grebenicov, Matematician şi savant basarabean

Privit cu reţinere de români

„A fost refuzat la Chişinău şi primit cu braţele deschise la Universitatea Lomonosov, cea mai mare universitate a Rusiei. Moscova ştia cum să strângă mărgăritarele”, subliniază, astăzi, profesorul basarabean Valeriu Dulgheru, de la Universitatea Tehnică a Moldovei. O constatare amară, pe care o regăsim şi în prezentul românesc, de unde mii şi mii de minţi luminate se risipesc în toate colţurile lumii, dezamăgite de ţara încremenită într-un nesfârşit proiect de reformare.

„Prin plecarea lui Eugeniu Grebenicov dintre noi am pierdut o şansă poate greu de înţeles pentru mulţi. Acest uriaş matematician era extrem de disponibil şi dispus să împărtăşească, să ajute, dar, din nefericire, nu s-a reuşit să se treacă peste o anumită doză de ignoranţă, de autosuficienţă, poate şi peste anumite orgolii sau peste o lipsă de înţelegere şi separare a ceea ce înseamnă şcoala de cercetare rusă de politica rusă. Nu ştiu, spre exemplu, câţi doctoranzi români a avut Eugeniu Grebenicov, cu toate că, repet, a spus de multe ori că este foarte dispus să ajute”, a subliniat şi profesorul universitar ieşean Daniel Condurache, o declaraţie care trebuie citită mai mult „între rânduri”.

O minte excepţională

Ca o concluzie a puţinelor lucruri pe care am reuşit să le povestim despre acest mare om de ştiinţă, dacă ne raportăm din nou la cenuşiul prezent românesc, ne rămâne constatarea că Eugeniu Grebenicov a fost un tânăr cu o minte excepţională, căruia i s-a dat şansa să se pună în valoare. Nu numai că nu a rămas cu nimic dator, dar a oferit în schimb atât lucruri măsurabile, precum importanta economie de fonduri cheltuite în cercetarea spaţială, cât, mai ales, beneficii imposibil de calculat pentru viitorul ştiinţei şi al lumii în care trăim.

O lecţie simplă, pe care o cunoaştem atât de bine, dar pe care o putem bifa ca “evitată” în Cartea Groasă a Prostiei Româneşti.

Cristi Tanasa

Sursa: http://www.7est.ro/exclusiv-7est/reportaje/item/10379-copernic-al-romaniei-omul-asteroid-matematicianul-eugeniu-grebenicov-a-fost-luat-de-tanar-la-mosova-si-inclus-in-programul-spatial.html

7 octombrie 1857 – În cadrul Adunării ad-hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu prezenta Proiectul de rezoluţie care cuprindea „dorinţele fundamentale“ ale românilor moldoveni, arătând că “dorinţa cea mai mare” este Unirea Principatelor într-un singur stat

În 1859 se realizeaza Unirea Principatelor române sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o dimineaţă – Nicolae Grigorescu îi relatează lui A. Vlahuţă – “ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat pâna în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde işi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, dupa care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii indeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însa, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova. În drum spre Constantinopol, delegaţia Moldovei s-a oprit şi la Bucureşti influenţând pe reprezentanţii Partidului National din adunarea electivă.

Cuza Vodă, Domn al Moldovei, domn al Principatelor Unite al Moldovei şi Valahiei

În ziua de 24 ianuarie 1859, Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

Focşanii – oraş prin excelenţă negustoresc – a trait cu intensitate frământările politice de la jumatatea veacului al XIX-lea. La acea epocă, focşanenii au constituit un veritabil puls al arterei Milcovului, semnalând gradul de continua intensificare a dorinţei de unitate a românilor. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor doua ţări vecine şi surori. Desfiinţarea hotarului de la Focşani echivala cu Unirea celor doua Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

Entuziasmaţi de victoria obţinută de confraţii unionişti moldoveni, deputaţii munteni din Adunarea Electivă dau votul lor la 24 ianuarie 1859, aceluiasi Alexandru Ioan Cuza, transpunând astfel, în fapt, peste prevederile Convenţiei de la Paris, dorinţa naţiunii române. În ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea Domnitorului, s-au ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră.

Sute de felinare (850), improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală, pacură (s-au consumat 30 vedre) şi seu (60 ocale) erau aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. După condica de cheltuieli, municipalitatea a cheltuit 6630 lei şi 32 parale, din care numai pentru artificii 1354 lei şi 20 parale. Mai în toate casele particulare, s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars lumânările bucuriei obşteşti. “La apariţia Domnului, lumea a isbucnit în urale, două muzici miliare, una din Iaşi şi alta din Bucureşti, precum şi tarafe de lăutari, cântau Hora Unirii şi un imn al vremii ‘Timpuri de Marire’. Valuri de flori s-au revărsat în calea Domnului, care s-a scoborât din diligenţă“. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de straja la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus ca sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandirilor că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. De aici, însoţit de notabilitaţile oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centrul oraşului, unde au jucat cu toţii Hora Unirii. Noaptea, Domnitorul a fost găzduit de boierii Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă multă lume, se zice şi pe Moş Ion Roată.

Harta Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (1859-1861)

La 11 decembrie 1861 a fost dată de domnitor proclamaţia prin care făcea cunoscut întregii naţiuni ca: “Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt mareţ, dorit la generaţiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldura de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 si 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astazi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!“

 

Bibliografie (surse):

1. Vasile Efros, Chişinău

SursaȘ http://istoria.md/articol/261/

 

„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”– Aristotel

   În luna iulie 2012 am scris eseul intitulat „Obrăznicie și cinism”, specificând faptul că în societăţile răvășite de comunism, nu se putea vorbi de buna-cuviinţă, copiii erau educați exact opus acestui comportament, adică în cel al lipsei bunei cuviințe, al tupeului, al obrăzniciei, golăniei, cameleonismului, și că, astăzi culegem ceea ce s-a semănat, moștenitorii comunismului nelăsându-se învinși de cerințele unei vieți morale. Mai aminteam cum proverbul „Obraznicul mănâncă praznicul”, în trei cuvinte, exprimă plastic, situaţia în care o persoană impertinentă obţine ceea ce dorește, deşi nu merită, de multe ori prin minciună, nepăsându-i ce gândesc sau spun alții. Aminteam de asemenea că Nicolae Iorga adăugase proverbului: „…dar plăteşte cu obrazul”. Care obraz? mă întrebam pe atunci, întrucât obrăznicia a ajuns la cote alarmante. Astăzi vedem în jurul nostru insolență, aroganță, nerușinare, tupeu, atitudini opuse bunei cuviințe, „de la vlădică până la opincă”, de la prim ministru la învățătoarea unei noi generații de copii. Sigur că scopul fiecărui om este, sau mai bine zis trebuie să fie, superioritatea sau perfecțiunea, dar este important ce înțelegem prin acea superioritate și în ce mod ajungem s-o dobândim, adică cum ne definim în final stilul de viață. S-a adoptat un stil de viață care este, am mai spus-o cândva, contrar firii românului, în primul rând a respectului, a ospitalității față de cei veniți din afară, ca răspuns la respectul celui venit cu intenții bune, în vizită.

   Interesele personale nu au dreptul să primeze  în fața intereselor țării. Constantin Rădulescu-Motru, în cartea sa Psihologia poporului Român scrie: „omul de  caracter, la  români, nu  este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acel care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. De consecvența cu  sine însuși a grupului, cine se întreabă? Nu  este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost  prezent, și ești român, atunci ești  om  de  caracter”.

   Minciuna, lașitatea, opuse adevărului și curajului, sunt defecte ale omului lipsit de curaj și de sentimentul onoarei, defecte la fel de condamnabile.

   Se anunțase vizita doamnei Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat al SUA, pentru a transmite felicitări poporului român la împlinirea a 10 ani de la intrarea în NATO, ocazie cu care se discutau mai multe probleme de interes comun, se transmitea de asemenea îngrijorarea partenerului american față de derapajele Puterii USL în materie de justiție independentă, presă liberă, stat de drept. Prim ministrul lipsea. Se pitise undeva. Toți care erau responsabili de a da lămuriri cu privire la absența persoanei primului ministru, s-au comportat obraznic, fără pic de respect și bună cuviință. Cum să nu știi unde, pentru ce motiv și cât timp lipsește un prim ministru? Sau dacă ai știut și ai dat acest răspuns înseamnă că ai mințit, ai dezinformat! Dacă țara ar fi într-o situație în care ar trebui să se ia o decizie urgentă, nu ai știi unde să cauți persoana? Chiar dacă i s-a predat responsabilitatea altei persoane, nu poate fi ținut secret locul unde se află superiorul. Dispariția premierului în momentul când o personalitate ca doamna Victoria Nuland, adjunctul secretarului de stat al SUA, repet, și-a anunțat vizita, fără a anunța unde și de ce pleacă și a justifica la timp absența, adică motivul pentru care nu se întâlnește cu delegatul SUA, dovedește iresponsabilitate și dispreț față de români, de cei care l-au ales în această funcție. S-ar fi deplasat doamna Victoria Nuland din SUA până în România dacă nu era o zi specială, dacă nu s-ar fi cunoscut  atacurile asupra justiţiei lansate de primul ministru?  Delicată și diplomată, la întrebarea reporterilor cum consideră lipsa primului ministrului de la întrevedere, faptul că a avut „alte obligații” de onorat în timpul vizitei sale la București, doamna Victoria Nuland a răspuns: „O coincidență!”

   „Nu-i nimic. Victor Ponta o să apară din nou. O să facă glumițe „malițioase cu gazetarii și o să ne anunțe profetic, că Traian Băsescu nu mai are decât trei sute și ceva de zile până pleacă de la Cotroceni. Adică timpul va rezolva de la sine ceea ce el, Ponta, nu poate rezolva”, scrie domnul Andrei Pleșu, în stilul dumnealui inconfundabil și onorabil, în articolul de astăzi -13 ianuarie 2014 – din ziarul Adevărul.

   Da, a și venit, a și vorbit la Antena 3, nu s-a rușinat câtuși de puțin, nu și-a cerut scuze pentru lipsă. Bine spunea scriitorul rus Feodor Dostoievski: „Există o limită a rușinii pe care omul o resimte în fața nimicniciei și neputinței sale, dar o dată depășită această limită, el găsește o plăcere imensă în chiar sentimentul rușinii”.

  A fost în Italia? Se pare că de data aceasta nu a glumit, era prea obosit și s-a burzuluit,  anunțând „o nouă deschidere” a politicii externe românești către Turcia, China „și chiar către Rusia”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Convorbiri – Vavila Popovici

 

           ÎNAINTE  DE  ORICE

 

TE  IUBESC  așa cum plouă,

Cum se scaldă Firea-n soare

Și ghicesc în bobi de rouă

Ce-ți dorești și ce te doare.

 

TE  SĂRUT, precum Zenitul

Picură tremurător

Viață pe sămânța castă

Și-o-nvelește în ogor.

 

TE  AȘTEPT, ca o poveste

Depănată pas cu pas,

Neștiind de unde-ncepe

Și nici cât a mai rămas…

 

Ești uitarea mea de sine,

Saltul vieții în fior,

Întruparea rugăciunii,

OM,  STĂPÂN,  MÂNTUITOR!

 

(din vol. IUBIREA DE IDEE, IDEEA DE IUBIRE)

MAria  RUgină