Cuvânt și iubire

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale, în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde Cuza venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean, spunându-le că sunt fraţi, şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toţii Hora Unirii.
Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau majoritatea mandatelor. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi a ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. A urmat recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat cele două Conferinţe internaţionale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.
Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului naţional România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.
După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.
În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut şi sub numele de „Moş Ion Roată”, un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, fiindcă spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, dârz și capabil de a le apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.
Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia”. Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară” şi prin faptul că poetul era necruţător cu participanţii la complotul detronării.
Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”
Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.
Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.
Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.
Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”
HORA UNIRII: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

„…Nu, nu ne este permis să ne îndoim că naţiunile pelasge formară poporul latin…Este incontestabil că pelasgii contribuiră la fondarea Romei. Pentru ce să ne mirăm atunci că pelasgii panonieni, că pelasgii din Tesalia, din Macedonia, că pelasgii Daciei vorbiseră şi conversaseră dialectul lor naţional, pelasgicul vlah, care a purtat în Italia numele de latin?”(Felix Colson, publicist şi om politic francez)

Cu traco-geto-dacii începe de fapt istoria românilor, unul dintre cele mai vechi popoare din Europa. „… Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi care sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” – spunea marele istoric grec Herodot, având în vedere rezistenţa pe care au opus-o geto-dacii lui Darius, regele perşilor. Această apreciere a lui Herodot confirmă faptul că geţii se aflau într-o fază avansată a civilizaţiei lor materiale şi militare. Geto-dacii, din care în mod direct se trage poporul român, sunt o ramură mai recentă a acestui cunoscut în istorie popor trac, urme ale căruia au fost găsite pe întreg teritoriul dintre Orientul Apropiat şi Peninsula Iberică. Cum se explică faptul că, spre deosebire de unele popoare tracice (din Balcani, Câmpia Panonică ş.a.), geto-dacii au supravieţuit în timp, dând naştere acestui popor de origine latină, rezistând în înconjurarea de popoare migratoare nelatine? „Din timpuri uitate de amintirea muritorilor de rând trăiau dacii pe pământul acesta. Ei erau statornici, orânduiţi, creativi, luminaţi, în străvechi legături cu civilizaţia elenă, cu cea mai avansată credinţă idealistă în nemurire, pe care au gândit-o oamenii, cu tradiţie bimilenară în cele ale vieţii ori de stat” (Vasile Pârvan). Observaţi: la început au fost tracii, de la care mult mai târziu s-a desprins un popor sedentar – geto-dacii (un argument în plus că noi suntem un popor legat de acest pământ, care n-am râvnit niciodată ţinuturi străine). În puţinele surse documentare ajunse până în zilele noastre (în pofida stăruinţelor vecinilor, în primul rând, ale ruşilor, de a distruge orice urme în istorie lăsate de poporul nostru) pot fi găsite explicaţiile acestei dăinuiri în timp a poporului român. Un moment foarte important, un criteriu al civilizaţiei unui popor este scrisul. Ultimele descoperiri, cum sunt tăbliţele de la Tărtăria, demonstrează că scrisul la geto-daci a apărut cu mult înaintea celui sumerian. „Geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) Geţii cântau, însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu” (Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597). Drept argument sunt şi plăcuţele de la Sinaia. În figură se prezintă una din ele, pe care este scrisă cu scriere dacică rugăciunea lui Burebista. Este de datoria specialiştilor să facă cât mai multă lumină asupra acestui foarte important moment. Alte argumente, cum ar fi cele de la Sarmisegetusa, vorbesc despre apariţia scrisului latin înainte de cucerirea romană. Limba latină vulgară a vechilor daci vorbeşte despre rădăcinile lor latine preromane. „…Am ajuns să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci in tracitatea limbii latine şi asta nu de azi, de ieri, ci de mult timp”, spune reputatul român din Canada Vincente. „Oare nu cumva geto-dacii reprezintă populaţia autohtonă dezvoltată din acea rasă ce ne-a lăsat civilizaţia neolitică a „Omului de la Cucuteni”?”, se întreba istoricul francez E. Pietara (Les races et l’Histoire. Paris, 1924) după marea descoperire de la Cucuteni făcută de arheologul german Hubert Schmidt.
Geto-dacii au fost în mare parte contemporani cu marile civilizaţii ale antichităţii: egipteană, greacă, persiană, romană. „Burebista stăpânea un regat puternic, şi nu era vorba de un popor barbar cu moravuri aspre. De secole la daci şi geţi, care erau înrudiţi îndeaproape, pătrunseră elemente ale culturii greceşti şi, în parte, romane. În orice caz, este sigur că în timpul unirii naţionale cultura greco-romană nu-i era străină” (Iulius Yung, 1877). În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-au înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Drept confirmare au fost descoperite o serie de monede de Histria, Tyras, Olbia, Costeşti (cca 280 de monede). În această perioadă societatea geto-dacilor, aflată în ample transformări economice, social-politice şi culturale, avea nevoie de emiterea unei monede proprii. Această perioadă coincide cu epoca de aur a lui Alexandru Macedon, generalul căruia, Zapirion, şi-a găsit moartea la nord de Dunăre împreună cu întreaga sa armată de cca 30000 de soldaţi, întrat în conflict cu geţii dunăreni, conduşi de regele Dromichaites (a.300-291 p.Hr.). „M-a durut când am aflat că un profesor de istorie la oră i-a catalogat drept barbari pe geto-daci şi a afirmat că dacii l-au preferat pe Traian în armură în locul lui Decebal, care purta căciula dacică. M-a durut lipsa de speranţă a unui copil care crede că aceste concepţii greşite izvorâte dintr-un complex de inferioritate nu pot fi îndreptate. Mulţi dintre noi nu ştim că termenul „barbar”, folosit de Homer pentru a desemna vorbirea aspră sau de neînţeles a carienilor, avea sensul general de „străini de rasa greacă””, spune cu durere în suflet o stimată dnă Camelia Tripon, împătimită de istoria Neamului.
Cum se explică faptul că romanii, cucerind o bună parte a lumii cu civilizaţii mult mai avansate, au ales anume acest popor pentru a-l imortaliza pe Columna lui Traian (fapt istoric incontestabil)? De ce oare? Oare nu pentru că poporul dac în acea perioadă se afla la nivelul de dezvoltare cel puţin al romanilor?
După ce Traian a cucerit Dacia în a. 105-106, a început un „proces de romanizare” a populaţiilor locale, dacii adoptând treptat limba şi obiceiurile latine. Aceasta este teoria clasică a continuităţii daco-române, acceptată de majoritatea istoricilor români. Lucrurile nu sunt într-atât de clare cum se crede. Tot mai multe probe pun la îndoială teoria clasică a continuităţii daco-romane. Ei bine, să încercăm să facem puţină lumină în această problemă.
Argumentele Pro acestei teorii sunt: colonizarea intensivă a Daciei; coloniştii proveneau din diferite provincii ale Imperiului Roman („ex toto urbe Romano”), limba comună fiindu-le tuturor coloniştilor latina. În acest mediu multietnic latina, fiind singura limbă de comunicare interetnică, ar fi obţinut poziţia dominantă. „Ulpius Traianus, învingând pe Decebal, el a supus Dacia şi a transformat în provincie romană provincia, care are o circumferinţă de un milion de paşi…După cucerirea Daciei adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal” (Eutropius). Aceeaşi poziţie o împărtăşeşte şi Roesler (istoric german) „…În Dacia a fost creată o adevărată bază de colonizare dintr-un teritoriu slab şi înconjurat de o populaţie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naţionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată şi a dispărut fără a lăsa atât de multe urme ca în Britania sau Noricum, fiind ştearsă ca o simplă poleială” (Roesler). Ca să vezi. Un popor născut din marile civilizaţii Cucuteni, Gumelniţa, Petreşti, „…din cel mai numeros după inzi popor,…din cea mai vitează ramură a tracilor” (Herodot), a dispărut fără urme.
Care sunt argumentele care pun la îndoială teoria romanizării Daciei? În primul rând, timpul scurt de ocupaţie în Dacia nord-dunăreană – doar 165 de ani. Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blacki” sau „blazi” (valahi = români); nicio cronică medievală nu menţionează vreo migraţie masivă de populaţii romanice din Balcani. Cele sub 200 de cuvinte comune cu echivalente albaneze (de ex. moş, copil, mal, murg, barză, viezure, abur, rezema, zer, urdă, gălbează, zgardă, zgârma, sâmbure, mazăre, măgar, bunget, cioc, căciulă) atestă cel mult o moştenire în comun a unor resturi de lexic daco-moesic şi nu împrumutarea din albaneză în română. Apoi exista populaţia numită „dacii liberi” şi cele numite carpi şi costoboci. „Pe baza indiciilor istorice noi nu putem susţine romanizarea acestei ţări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul, Timişul şi Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. În Moldova şi Valahia răsăriteană, precum şi în regiunea dintre Tisa superioară şi Ardeal, lipsea această temelie…Şi după părăsirea provinciei dacii din ţară susţin ostilităţi cu Imperiul Roman. Acest element ostil nu se poate privi ca romanizat” (Dm. Onciul). Argumentele istoricului Dm. Onciul sunt absolut fondate. O prea mică parte a Daciei a fost ocupată de romani şi pentru o perioadă incomparabil de mică comparativ cu alte popoare. „Neamul tracilor este cel mai numeros după cel al inzilor…” (Herodot). Putea oare să dispară fără urme acest mare popor? Problema strămoşilor noştri consta în faptul că acelaşi popor era numit de străini cu nume diferite, lăsând impresia că sunt popoare diferite (şi astăzi vecinii unguri şi ruşi favorizează ideile aberante ale unor rătăciţi despre ţara „Republica Moldova” şi despre „poporul moldovenesc”. Chiar şi cea mai vitează ramură a tracilor erau numită de romani daci, iar de greci – geţi. La începutul mileniului I între Peninsula Apenină şi Marea Neagră locuia un singur neam, destul de numeros (urmaş al marelui popor trac), dar divizat în mai multe ramificaţii, după denumiri geografice, îndeletniciri etc.: iliri, traci, geto/daci, fărâmiţaţi la rândul lor în formaţiuni statale şi prestatale, uniuni de triburi, sub aspectul ocupaţiilor, structurii sociale, credinţelor, locului de trai. Ceea ce îi lega pe toţi şi îi făcea să înţeleagă că au aceleaşi rădăcini şi sunt de acelaşi neam era limba vorbită, care, în pofida deosebirilor, era înţeleasă de toţi, indiferent de regiunea în care locuiau. Chiar şi romanii înţelegeau această „limbă latină vulgară”, ceea ce vorbeşte despre faptul că şi ei se trăgeau din aceleaşi rădăcini. Deci, după ocuparea Daciei de către Traian nu putea fi vorba despre romanizarea ei, ea fiind latină până la venirea romanilor.
După părăsirea Daciei vechi de către romani în partea de sud a Dunării se formează tocmai trei Dacii: Dacia ripensis, Dacia mediteraneană, Moesia superior şi inferior, Dardania etc. „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului (Dunării – n.n.). Cei care sunt dincoace de fluviu se numesc moesi. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor”(Casius Dio). Ce i-ar fi făcut pe romani să numească cu numele „Dacia” practic întregul teritoriu mai jos de Dunăre până la Balcanii eleni, între Marea Neagră şi Marea Adriatică? Doar faptul prezenţei masive a elementului dacic în acest spaţiu natural al vechilor traci, din care s-au tras geto-dacii. Adică elementul latin a fost prezent masiv în acest teritoriu până la venirea romanilor. „Geţii (dacii) vorbesc o limbă barbară. Insă curios că este de neam latin”, ne scrie martorul ocular al acelor timpuri Publius Ovidius Naso, exilat de romani în or. Tomis (actuala Constanţa). „Colhii şi dacii mă cunosc. Ei vorbesc o limbă barbară de idiom latină” (Horaţiu – 65-6 î.Hr.). Deşi nu putea să prinză toate cuvintele ce le cânta, înţelegea în toate” (Lucian, (120-135 d.Hr., despre împăratul Nero, admirând cântecul unui scit de lângă Pontul Euxin). Oare toate acestea, de asemenea, prezenţa în limba română a multor cuvinte din sanscrită (vezi: Vlad Ciubucciu, „Vorbiţi limba adamică”, LA, nr.34, 1998), comunitatea de cuvinte în limbile română, albaneză ş.a. nu vorbesc despre existenţa unei limbi protolatine?
Toate acestea confirmă o dată în plus unitatea rădăcinilor limbilor ambelor popoare, adică limba latină. Deci, limba dacilor era o limbă latină până la ocuparea lor de către romani, şi nu una romanică, impusă de romani după cucerirea Daciei, cum încearcă să ne convingă mulţi istorici. Să ne punem întrebarea: de ce am fost atât de uşor asimilaţi de romani în numai 160 de ani, iar în perioade de timp mult mai mari din timpul năvălirilor hunilor, slavilor, tătarilor, turcilor, mai târziu ale ruşilor (mă refer aici la Basarabia), nu am putut fi „hunizaţi”, „slavizaţi”, „tătarizaţi”, „turciţi”, „rusificaţi” etc., dimpotrivă, noi i-am asimilat pe mulţi dintre ei.
Este clar că şi de această dată istoria ne-a fost furată, latinitatea ne-a fost furată. E de datoria specialiştilor în materie să confirme sau să infirme aceste ipoteze. Desigur, acest lucru nu e uşor. În domeniul ştiinţelor exacte se operează cu parametri concreţi, în mare parte reali, sesizabili. În istorie însă e necesară o analiză minuţioasă a situaţiilor istorice, o contrapunere logică a faptelor în context cu perioadele istorice respective.

Valeriu DULGHERU

Sursa: http://basarabialiterara.com.md/?p=13559

Mult Stimate Domnule profesor Ion Coja,

Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne  „însemnări  din timpul vieţii mele ca medic”. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente  din viaţa mea de medic,  „trăite  şi nu „născocite”…

Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc  niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat  întrucât  oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva  amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

Dacă  la noi în Moldova evreii au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor acestea nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele  SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

Pe atunci, în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din Paramedicalia mea,  eu nefiind  aderent atunci  la ideile pro sau anti-fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LAN C, cuziştii), n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” – pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi al trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr  în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29,  „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” – pg. 30-38, atât am văzut  şi  sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de trupele SS germane. Despre cei 9000 de evrei omorâţi  atunci la Iaşi, despre semnalizările cu becuri roşii din podul caselor, pentru a dirija  bombardamentele  aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am scris cât amputut eu de clar clar în capitolul respectiv.

Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german  al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi  în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice,  au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi  „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi  trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor. Așa s-au petrecut lucrurile la Iași, câtă vreme românii au avut controlul asupra desfășurării evenimentelor.

Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei  şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare, a se vedea cele scrise în  volumul Paramedicalia.

Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului,  persoanele  care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română¹ care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord,   au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când  s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începuseră a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere,  autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor  pentru a-i proteja de  primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.

În Roman, din 12.000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2  evrei, activişti comunişti,  cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar  dintre evreii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea  hortistă fugind în teritoriul românesc, peste  noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat  în Israel ( făcând parte din lotul de 400000  de evrei  români emigraţi legal în Israel  – între anii 1942 – 1943).

Mai trebuie menţionat faptul că în perioada  când ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane  pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi la Auschvitz. Acest tren s-a întors gol în Germania, nici măcar un singur evreu din România nu a fost trimis în lagărele germane. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu,

fost medic, veteran de război, rănit şi evadat     din prizonierat sovietic, fost  expropiat şi deportat cu        domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman  în perioada 1949 – 1951

Foto: dr. Epifanie Cozărescu la Muzeul de Istorie Roman, 24 ianuarie 2009 (colecţia personală Vasile Danci Moroşanu)

Sursa: arhivaneamulromanesc.wordpress.com/dezvaluiri/ion-coja-„adevarul-despre-pogromul-de-la-iasi-iunie-1941-asa-cum-l-a-cunoscut-dr-epifanie-e-cozarescu“/

A doua mărturie:

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR ION COJA,

 În primul rând va urăm sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastră operă de istorie ce o scoateţi la lumină.

In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de antisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:

Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.

După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop – Molotov; nici un fel de altă răzbunare!

În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.

 După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 – 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.

În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.

Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima, Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial, 2 ianuarie 2009

A consemnat: Prof.univ.Ion Coja

Bine cunoscut în comunitatea iatro-istoricilor din România, doctorul Epifanie Cozărescu (1914-2010) s-a înscris printre puţinii creatori români de colecţii şi muzee de istoria medicinei si farmaciei. Iniţiatorul şi preşedintele de onoare al Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman, Cozărescu a fost şi cetăţean de onoare al oraşului. O adevărată istorie vie, la venerabila vârstă de 95 ani, el a fost omagiat într-o sesiune de comunicări ştiinţifice la Societatea Română de Istoria Medicinei, în anul 2009, la Bucureşti. Epifanie s-a născut în Cernăuţiul cosmopolit al începutului de secol XX, la 24 ianuarie 1914, acolo unde cum spune autorul Paramedicaliei „Teţina mi-a fost nănaş, iar Prutul m-a scăldat în valuri”, într-o comunitate de români, germani, poleci (polonezi), ruteni (ucrainieni), evrei şi „fără să ştim ura de clasă ce-i”.
Tatăl său a fost şeful Arhivelor Mitropolitane din Cernăuţi, Epifanie moştenind de la acesta memoria prodigioasă şi aplecarea către studiul atent al arhivelor istorice. A urmat şcoala primară şi liceul la Cernăuţi, la acelaşi liceu „Aron Pumnul” unde, în urmă cu ani, a învăţat şi Mihail Eminescu.
În 1934 se înscrie fără concurs, pe baza calificativului maxim primit la bacalaureat, la Facultatea de Medicină din Iaşi; iar în 1941 devine doctor în ştiinţe medicale, cu teza intitulată „Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală”, lucrare axată pe chirurgia si neurochirurgia de război (fiind de altfel mobilizat odată cu spitalul unde a fost încadrat). A fost medic de regiment şi întorcându-se de pe frontul din Moldova, în 1944, ajunge prizonier de război, alături de alţi câţiva mii de ostaşi români, dar reuşeşte să evadeze din convoi. Dar urmează anii tulburi ai perioadei postbelice… Între 1967 – 1968 a urmat o pregătire postdoctorală în boli interne, la Clinica a III-a medicală, Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj sub conducerea ilustrului profesor Iuliu Haţieganu.
A urmat cursuri de specializare în Istoria Medicinei, cu profesorul Valeriu Lucian Bologa (1892 – 1971). Formaţia sa profesională şi intelectuală l-au făcut să se aplece cu multă grijă şi pasiune asupra istoriei medicinei şi farmaciei, cu precădere pe cercetarea istoriei Spitalului Roman. A studiat arhive în multe judeţe ale ţării, la Iaşi, Roman, Piatra – Neamţ, Piteşti, Cluj, etc. A adunat cu minuţie şi precizie informaţii de la foştii angajaţi ai spitalului, de la urmaşi ai acestora, culegând fotografii, obiecte vechi medicale, documente, declaraţii inedite. Şi finalmente, aceste achiziţii culturale şi de suflet i-au trezit ideea înfiinţării unui muzeu al Spitalului Precista Mare. În cărţile sale, doctorul Epifanie Cozărescu ne istoriseşte periplul „geografic” al acestui muzeu: amplasat iniţial în turnul-clopotniţă ce străjuia odinioară intrarea în incinta instituţiei (…), apoi, în 1973, în loja portarului de lângă turn (…), iar în 1989 în noua clădire a spitalului (…), muzeul se prezenta ca o expoziţie complexă, stratificată conceptual şi temporal, alcătuită din mai multe fonduri cu individualitate proprie, dar servind aceluiaşi deziderat expoziţional. Muzeul oglindeşte astfel evoluţia spitalului şi a farmaciei care a funcţionat odată cu el, în cei peste 200 de ani de existenţă. El conţine într-o latură biblioteca, în alta, obiecte vechi de farmacie şi medicină, precum şi o panoplie evocatoare cu efigiile medicilor proeminenţi de la începuturile spitalului până în zilele noastre. (Expoziţia „În memoria dr. Epifanie Cozărescu”, deschisă în 2010 la Muzeul de Istorie Roman, are la bază donaţia primită recent din partea Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei, filiala Roman.)
Cozărescu a publicat numeroase articole de iatro-istorie romaşcană în presa centrală şi locală, în Revista Mitropoliei de la Iaşi. A ţinut efectiv zeci şi zeci de comunicări la reuniunile istorice şi medico-istorice pe ţară, regionale sau locale. A fost membru al Asociaţiei medicilor poeţi şi prozatori. Ca membru, de peste 30 de ani în consiliul de conducere al Societăţii Române de Istorie a Medicinei, el a avut rolul organizării filialei Roman a societăţii pe care a condus-o ca preşedinte de onoare până la sfârşitul vieţii. A fost ales în trei rânduri (a câte patru ani pe legislatură) ca membru al Eparhiei Episcopiei Roman şi devine în 2007, cetăţean de onoare al Romanului.
Preocuparea doctorului Cozărescu a fost evidenţierea efortului înaintaşilor de a depăşi în ritm accelerat decalajul ştiinţific şi cultural faţă de Occident şi de a face din societatea românească un bastion al civilizaţiei apusene la porţile Orientului. Cozărescu face parte dintr-o categorie aparte de cărturari moldoveni asemeni unui Anastasie Fătu, care încă din 1872 spunea în Aula Academiei Române că „noi românii, domnilor mei, care avem, natural, o mare misiune civilizatoare în Orient, trebuie să depunem toate silinţele, toată activitatea şi inteligenţa poporului nostru în mişcare, ca să putem răspunde la sarcina ce ne-a destinat-o Providenţa şi să dobândim repede, prin energia noastră, ceea ce alte naţiuni au realizat într-un timp mai îndelungat”.

Medicul Epifanie a fost martorul timpului său, pe care l-a ilustrat cu o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În plus, Ion Coja scrie că inteligenţa, cultura şi sagacitatea sa, dau mărturiilor sale scrise valoare de document incontestabil: „M- am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iaşi, din iunie 1941…”.
Viaţa medicului Epifanie Cozărescu a fost o viaţă dedicată adevărului, autenticităţii istoriei şi demnităţii umane.

Pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a încreştinat, epifanie, i se cuvin cuvintele romane: Sit tibi terra levis! (Să-ţi fie ţărâna uşoară!)

conf. univ. dr. Octavian Buda

Catedra de Istorie a Medicinei Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, Institutul Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici”
Bucureşti

Sursa: Revista Melidonium

Ia să vedem noi cum a fost rezolvată problema cîtorva zeci de sate din România, devenite oraşe doar cu numele. Înainte de integrarea în Uniunea Europeană, oficialii de la Bruxelles arătau cu degetul spre România, pe motiv că ar avea prea mulţi locuitori în mediul rural. Mişcate de gest şi ca să fie pe placul mai-marilor de la uniune, autorităţile române au transformat peste noapte zeci de comune în oraşe-fantomă, cu toate că nu îndeplineau criteriile minime de urbanizare prevăzute de lege: canalizare, apă potabilă, străzi asfaltate şi curent electric. 55 de comune au căpătat statut de oraş, dar numai pe hîrtie. Ţăranii au fost chemaţi la referendum. Li s-a promis asfalt în locul glodului şi canalizare în locul privatei din fundul grădinii. În realitate însă, totul a rămas nemişcat. Doar taxele ţăranilor s-au ridicat la nivel urban şi, cum nu se putea altfel, salariile funcţionarilor de la primărie s-au ridicat la acelaşi nivel. Ce să mai zic de ultima creştere de salarii a primarilor? Circul electoral se apropie şi roţile carului trebuiau unse din vreme. Condiţiile de trai au rămas cam tot aceleaşi în oraşele-fantomă. Ici, colo, cîte un gospodar cu posibilităţi şi-a mai luat rolul în serios, în rest…, urbanizarea promisă sătenilor, la mila primarilor.

Electrificarea gospodăriilor şi satelor, domnule Prim Ministru, domnule Preşedinte, tot pe hîrtie se află. În mileniul trei, montarea unor stîlpi şi a unor fire conducătoare de electricitate reprezintă pentru guvern o problemă echivalentă cu trimiterea unei rachete pe Marte. Ca să nu mai vorbim de tonele de cabluri care stau suspendate haotic şi inestetic pe stîlpi, în micile şi marile oraşe ale Ţării. Electrificarea satelor, ca normalitate a civilizaţiei, a devenit o dificilă problemă naţională. În România există 97.805 de gospodării neelectrificate, amplasate în 2.284 de localităţi străbătute de uliţe neasfaltate. Din total, 2.822 de gospodării se află în 97 de localităţi complet neelectrificate. Din cinci români de la sat, trei se spală în lighean sau în butoi, şi au pe post de toaletă o groapă săpată în pămînt, pentru că fondurile destinate modernizării satelor s-au „evaporat la primării”. Iar agricultura?, în mod sigur merge şi mai bine odată cu vînzarea de terenuri agricole străinilor. De aceea şi Ministerul agriculturii are un sediu luxos, cu badiguarzi (sic!) „unu şi unu” la porţi, de nu trec nici muştele ţăranilor şi unde fotografiatul este interzis. Dacă tot le-am dat străinilor, mai mult pe degeaba, o mare parte a terenurilor agricole, de ce n-ar fi potrivit un ministru polonez, ungur, israelian, englez sau din spiţă regală.  Şi aşa bieţii români au ajuns hăitaşii asasinilor economici ai Ţării. Au ajuns „gonacii” marilor boieri şi moşieri  capitalişti, care dorm pe saci de bani şi sfidează poporul cu obrăznicie. „Prin foc şi sabie vor trece” toţi cei care şi-au împărţit pămîntul Ţării ca pe un tort sau l-au vîndut, şi cei ce nu pricep că România va sta tot timpul în picioare, de sine stătătoare!

Înainte de vremuri vînătoarea era un mijloc de trai, vînatul asigurînd hrana vînătorului şi a familiei sale. E, oare, aşa de flămînd magnatul furnizor de clauze şi comisioane abuzive clienţilor, de invită anual la Balc pe unii dintre exploatatorii Europei, ca să împuşte animale ce nu se pot apăra? Trecerea bruscă a fostului tenisman Ţiriac de la sportul alb, care i-a adus glorie, la sportul roşu al amatorilor de plăceri sîngeroase, e de neînţeles. Anual, în ţarcul de la Balc bancherul dă adunarea boierilor cu mofturi ai Europei la măcelul mistreţilor importaţi de pe unde ştie el, inclusiv din fondul cinegetic al României, ţinuţi închişi cu gard electrificat. Fie el domeniu privat, adică o fermă de porci ca oricare alta, tot braconaj se numeşte. De ce? Animalele nu au şansa de a se apăra, de a fugi. Pentru aceşti milionari ai Europei, cărora ziarele le fac reclamă şi spectacol doar pentru că dau buzna la împuşcat, nu contează decît banii, gloanţele şi instinctul bestial de a ucide. „Romsilva” tace, nici n-are ce face, iar cei cu competenţe în stoparea acestui bal sîngeros se emoţionează dacă rostesc impresionantul nume al vînătorului-şef. În loc să militeze pentru sănătatea mediului înconjurător, chiaburii  aceştia infatuaţi, apăruţi ca ciupercile pe dealurile Ţării, ucid animalele cu carabine încrustate cu aur. De ce doar în ţări din lumea a treia se organizează partide de masacrare a animalelor, nu şi în ţările aşa-zis civilizate? Nu-i chiar o cinste că bancherul acesta vînător e român. Un român adevărat nu loveşte în poporul din care face parte, nici cu arma, animalele, nici cu clauze şi dobînzi frauduloase. Vă daţi seama ce suflete au aceşti killeri? Anul acesta, militanţii pentru protecţia animalelor au chemat poliţia la Balc, prezentînd ca motiv faptul că nu ar exista un aviz de la Minister, folosirea armelor de vînătoare fiind interzisă într-un ţarc, chiar şi de mari dimensiuni, cum este cel de la Balc. Animalele aflate în captivitate nu pot fi împuşcate. Opriţi circul acesta barbar!

În final, să ne îndreptăm atenţia la mişcările lui Putin, care luptă cu „dolarul imperialist”, urmărind, din motive economice, dedolarizarea rapidă a economiei ruseşti.  Agenţia de presă „RIA Novosti” anunţa cu puţin timp în urmă că ruşii care deţin dolari ar putea fi obligaţi să scape de ei, potrivit unei iniţiative legislative depusă la Duma de Stat de reprezentanţii Partidului Liberal-Democrat, considerînd că, astfel, vor reuşi să-i confere rublei statutul de valută potrivită pentru rezervele internaţionale. Ar urma ca deţinătorii de numerar sau depozite în dolari să-şi cheltuiască economiile sau să le schimbe în ruble. În caz contrar, bancnotele americane vor putea fi confiscate în urma unor controale. Dolarii confiscaţi vor fi preschimbaţi în ruble, iar suma va fi returnată proprietarilor. „Limitarea circulaţiei şi păstrării dolarului va fi un pas concret în apărarea intereselor cetăţenilor ruşi şi a organizaţiilor de influenţă negativă a piramidei datoriei americane care se prăbuşeşte”, se arată în propunerea legislativă. Concomitent cu măsura drastică luată de islandezi împotriva abuzurilor bancherilor, şi aceasta ar fi o idee demnă de aplicat în România! Atunci, adio „Nobel” pentru corupţia de stat!

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de