Cuvânt și iubire

 

În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor (viitorul Părinte Daniel, stareţul schitului Rarău) colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932.

Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite.

În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi  “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul ”rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată.

Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel, bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul.

“Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu.”

Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniel, stareţul schitului Rarău, şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a  redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah înduhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o sumă de articole despre el.

Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temniţele comuniste” (Bucureşti, Editura Ramida, 1993) a constituit un prim semn că adevărul nu se pierduse, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle.

“Testament între înger şi diavol” (Ramida, 1995); “Un viitor călugăr greco-catolic din preajma “Rugului Aprins: Agenor (Bob) Danciul.” (lucrare în colectiv, realizată împreună cu Pericle Martinescu şi Mons. Justin Paven; Ramida, 1996); “Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud” (Ramida, 1998); “”Rugul Aprins”. Arestare. Condamnare. Achitare” (Bucureşti, Editura Agapis, 2003). Iată etapele de până astăzi prin care a trecut această reevaluare.

Treziţi din amorţirea temerii, a smeririi şi a uitării, unii membri întemniţaţi ai lotului Alexandru Teodorescu (numele laic al Părintelui în cauză care, ca scriitor, a folosit pseudonimul Sandu Tudor) şi numeroşi aşa-zişi istorici şi comentatori, răsăriţi, în căutarea succesului facil, ca buruienile după ploaie, au început să popularizeze figura unică a prelatului poet, fără a fi avut de-a face (cei din urmă) în nici un fel cu evenimentele de la Antim şi cele posterioare. Prin acestea înţeleg existenţa neoficială şi involuntară a unui cenaclu literar al cărui suflet era autorul acatistului închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel, Rugăciunea Inimii şi aureola de sfinţenie ce înconjoară amintirea duhovnicului martir Daniel (a adormit în chinuri în temniţa Aiudului) şi-au făcut drum către sufletele tinerilor doritori de cunoaştere mistică şi de mântuire.

Mă adresez acestora, de la începutul evocării literare de faţă, deoarece Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din “Floarea de Foc”, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de forţă neaşteptat (şi, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definiţie a “Rugului Aprins”. O definiţie ce nu apare în niciuna dintre cărţile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, şi o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul “Criterion”-ului.

Iar această lămurire dată de Sandu Tudor sună extrem de simplu, dacă o descărcăm de sugestiile legate de trimiterea prea exactă la tânăra generaţie căreia i se adresa articolul. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul.”

Această frază conţine materialul ideatic complet necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Rugul Aprins este “marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. El “aprinde întunerecul”. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului îmbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în ‘foc’ chiar. Pentru că “Fiecare inimă (…) e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii”. Va să zică, îl invocăm pe Iisus în inimă (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”) deoarece inima constituie parte din universalul Rug Aprins. Sau, cum o pune în ecuaţie metaforică Sandu Tudor, inima este “o floare de foc, din marele rug”. De remarcat faptul că autorul mă cenzurează pe dată, de pe poziţii teologice, mai precis, ortodoxe: inima e “aevea” parte din focul vieţii şi nu în chip metaforic, cum greşeam eu…

Ei bine, revista “Floarea de Foc” intenţiona să apere poziţia creştină faţă de categoria vieţii (armonică şi cu “un rost propriu”). Deloc împăciuitorist, Sandu Tudor făgăduieşte război (cu vârful ascuţit al cugetărilor şi cu catapultări de cuvinte necruţătoare) acelora ce refuză a recunoaşte rolul Creatorului în existenţă şi se hazardează să numească Întâmplarea, la originea ei, ori, mai grav, reduc imensitatea fără margine a gândirii divine la accesul accidental al “unui demiurg nebun”.

Urmează o prezentare a grupului reunit de poetul ziarist în jurul “Florii de Foc”. Nu ideile comune oţelesc strânsoarea dintre membrii mănunchiului. “Nu dispreţuim prin aceasta gândul, acest polen zămislitor de lumi; dimpotrivă.” Definiţia dată gândului este dintre cele mai generoase cu putinţă, de unde deducem dragostea scriitorului pentru el. Conştienţi că “nu se poate merge la întâmplare, nu se poate vieţui, nu se poate înfăptui nimic fără o pornire şi o cârmă”, toate acestea însumându-se (pentru ceilalţi) sub acoperământul principiilor sau concepţiilor. Ei, cei care-l împresoară cu iubire şi încredere pe redactorul şef, presimt că mai există ceva impunându-le să-i urmeze dâra solară lăsată în suflete. “Ele [principiile, concepţiile] trăiesc în om înaintea oricărei formulări. / Ele sunt funcţiunea unui Adevăr căruia nu i-a trebuit să aştepte venirea noastră pentru a fi. Acest adevăr ne-a înfăptuit pe noi, nu noi pe el. Prin urmare pornim pe temelia că viaţa poartă în sine un înţeles acoperit care trebuieşte ghicit, desvăluit.” Iar această dezvăluire nu stă la îndemâna unui singur ins. Fiecare iluminând o fărâmă şi punând-o laolaltă cu a celorlalţi, grupul îşi găseşte fericirea şi semnificaţia.

În citatul precedent ne aflăm iarăşi faţă-n faţă cu tema Rugului Aprins, a Rugăciunii Inimii prin care ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Nu este o tehnică sau o ştiinţă a contactului cu Divinul. Ci este o artă.” Pentru fiecare din noi viaţa ni se deschide ca o pricină de proprie măestrire. O artă de ghicire de sine.” Va să zică, în Adevărul care ne-a făcut pe noi, forma noastră iniţială subzistă. Întâlnirea ei ne îndrituieşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine.

Revenind, liantul dintre colaboratorii la revista sa este “puterea firească ce ţi-o dă înţelegerea şi hotărârea obştească a luptei pentru o viaţă nouă.”

Poate că miră afirmarea caracterului ‘artistic’ al descoperirii de sine. Şi mai de mirare reprezintă următoarea dezvoltare: “Fiinţa noastră dacă nu are conştiinţa clară a cauzei pentru care trebuie să se dăruie aspru, are în schimb simţământul unei puteri creatoare care se naşte în noi şi ne poartă. / Suntem bântuiţi de patima de foc a Duhului înnoitor.” Imaginea veterotestamentară adoptată pentru a înlesni înţelegerea celor pe care ni le transmite textul său este: “Vedenia de foc care ne merge înainte prin pustiu”.

Oricine este acela care visează la o omenire din viitor, “fie laică, fie sfântă (…) înţelege nevoia poruncitoare a unei adevărate dogmatice universale, în care nu prejudecăţile şi patimile, nici obiceiurile sau abstracţiile uscate, trebuiesc întrebate, ci tragica realitate a vieţii totale care poartă Adevărul viu în miezul ei şi depăşeşte insul luat singur.” Nu. Categoric nu avem de-a face cu un manifest cultural, aşa cum suntem înclinaţi a bănui, datorită prezenţei pe prima pagină a unei reviste culturale noi a acestor idei.

Este vorba despre o iniţiere spirituală, despre o direcţionare a propriilor emuli către căile încurcate ale Căutării lui Dumnezeu. Sandu Tudor pune temeliile unei mănăstiri intelectual virtuale, aspiraţie ce îl va obseda întreaga viaţă şi pe care numai în parte a izbutit să o clădească în sufletele acelora care-l urmau.

În continuare, voi cita din relatarea unui membru al “Rugului Aprins”, condamnat alături de ceilalţi, privitoare la eforturile depuse de Părintele Daniel pentru a pune (mult mai tîrziu) bazele unei mănăstiri de acest fel. Regret că frustrez cititorul de numele călugărului care se confesează, dar îi respect dorinţa de a-şi păstra anonimatul.

“Sandu Tudor a fost directorul ziarului ”Credinţa”, cum ştie toată lumea. El se folosea de ideea credinţei numai în sens comercial, ca să câştige bani. Scria articole atât de frumoase, avea un talent atât de minunat încât Mitropolitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei, l-a chemat la Craiova şi-l ţinea nopţi de-a rândul acolo să-i înfrumuseţeze cele scrise de sine însuşi, deşi şi el era un om foarte cult. În tinereţe, fusese profesor de seminar şi avea şi el talent la scris. Dar i se părea că frazelor lui, rescrise de Sandu Tudor, datorită stilului acestuia, le creştea valoarea.

“Am stat şi eu câteva nopţi la Craiova, la Palatul Metropolitan, şi-i vedeam cum lucrau noaptea, şi Mitropolitul şi el. Începură cu cărţile de rugăciuni şi continuară cu tot ce scria Mitropolitul. Sandu Tudor încă nu se călugărise pe timpul acela.

“Mai târziu, părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, m-a ales pe mine dintre toţi cei de la “Rugul Aprins”, ca să mă ocup de organizarea de retrageri duhovniceşti. Întâi m-a pus să pregătesc la Mănăstirea Govora o astfel de retragere, unde să se practice rugăciunile luându-se ca model Athosul. Mai târziu,  Mitropolitul Firmilian şi cu  Părintele Daniel m-au pus să pregătesc la Crasna – Gorj mai multe chilii, cu tot ce e necesar, pentru ca să adune din toată ţara călugări cu studii, ca să formeze o singură rânduială monahală. Un program la fel ca la Athos.

“Atunci Părintele Daniel mi-a mărturisit că el, pe vremuri, a pornit la Sfântul Munte cu gând viclean ca, folosindu-se de talentul pe care-l avea de la Dumnezeu să scrie cărţi ca să-i întreacă pe Pitigrili şi pe mizerabilul Damian Stănoiu. Acolo, însă, a dat de călugări adevăraţi şi, deşi pornise cu gând murdar ca să facă instigaţie să-i ridice pe călugării de la Athos împotriva stareţilor, când a văzut câtă smerenie, câtă supunere, câtă ascultare, câtă sinceritate, câtă dragoste aveau, s-a convertit şi acuma devenise cu el însuşi şi cu alţii mult mai aspru, mult mai riguros.

“Această rigoare a aplicat-o şi la Mănăstirea Antim, unde am fost tot timpul de faţă, prezent la conferinţele care se ţineau de către el, de către Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu, de către Vasile Voiculescu şi de mulţi, mulţi, şi poeţi, şi prozatori, şi oameni de cultură.

“Fostul Sandu Tudor, convertit nu numai de Părintele Firmilian, ci mai ales de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, nu permitea doamnelor să vorbească în public. În schimb, el vorbea foarte mult. Odată mi-am permis şi eu, cam cu obrăznicie, să fac o glumă, la care nu a ripostat cu răutate. Am spus că pe vremuri, în decurs de sute de ani, schimnicii nu aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte. Iar unii dintre ei nu vorbeau nici două pe zi. Aşadar s-a acumulat o comoară de cuvinte nespuse, neexprimate. Toate acestea le debitează Părintele Daniel, acuma la Antim. A râs toată lumea, iar el nu s-a supărat. Şi am devenit prieteni. Avea încredere în mine şi m-a pus să pregătesc la Crasna – Gorj astfel încât să se adune acolo cel puţin patruzeci de călugări, din cei mai bine pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc şi să formeze un regulament al monahismului românesc.

“Acest lucru nu s-a mai realizat, pentru că el a fost arestat. Şi a rămas să slujesc şi să conduc eu acest schit Crasna – Gorj. Şi am fost şi eu arestat în noaptea de Ajun de către miliţia din Novaci, ceea ce ei nu vor să recunoască în acte, să nu se vadă că am fost luat de la uşa bisericii, când mă duceam să-ncep slujba de Ajun.”

Cititorul se cuvine să mai afle că, în colaborare cu arhitectul Constantin Joja, despre care am mai scris în “Permanenţe”, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri – şi a bisericii corespunzătoare –, dedicate unei astfel de obşti de monahi intelectuali.

În 1932, Sandu Tudor ştie că “au venit zilele când o foame ciudată s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor”, o mărturiseşte în articolul de fond despre care vorbim. Aştept de mult timp acest răspuns la o întrebare ce mi-am pus-o la începutul lecturii mele. Anume cum arăta “ceasul acesta”. Iar înfăţişarea lui este, cu drept cuvânt, răscolitoare. “Din pricina acestei arşiţe care ne bântue, ne-am strâns şi noi laolaltă.”

Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi. Nimeni nu l-a învăţat, fiindcă suntem o ţară aflată încă în copilărie. Abia ne-am născut ca România Mare. Şi abia am fost iarăşi sfâşiaţi şi jefuiţi de pământ şi de suflete. “Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viaţă”, ne învaţă duhovnicul neamului, Părintele Daniel. Nedesăvârşiţi dacă suntem şi ne ştim, nu înseamnă că e lipsită de preţ “flacăra înflorită pe care o aducem pe palma întinsă”. În continuare, ni se explică de ce se face o astfel de afirmaţie. “Această îmbobocire de vâlvătae (…) are ceva din miezul acelui Adevăr (…) în stare să ne deschidă o nevăzută fereastră prin care ochiul să privească în noapte. / În licărirea ei prietenească nădăjduim să ne călăuzim.” Pentru întărirea credinţei, Sandu Tudor aminteşte spusele lui Iisus: “Foc am venit să svârl pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!Nu pacea am venit să aduc, ci sabie!”

Ajungând, în sfârşit, la lămurirea necesară asupra celor ce revin prietenilor de condei implicaţi în publicaţia sa, redactorul şef scrie: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Numai pasiunile puternice, desăvârşite, aduc rodnicie şi fapte cu adevărat trainice. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? (…) / Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

Restul e faptă, pentru a ne aminti de cedarea coborâtoare în lumea necuvântării pe care o îmbrăţişase Hamlet în incapacitatea sa de a tăia nodul gordian al îndoielilor.

Mihai Rădulescu

P.S. Aduc în continuare o mărturie a unui sociolog de origine română, vieţuind în Finlanda, fiică duhovnicească a Părintelui Adrian Făgeţeanu (arestat în lotul reunindu-i pe foştii participanţi la întrunirile “Rugului Aprins”). Îi mulţumesc, cu acest prilej, dnei Andra Aldea-Partanen, pentru îngăduinţa ce mi-a dat-o de a-i publica fragmente din corespondenţa privitoare la site-ul meu “Literatura de detenţie” şi la editarea a două variante ale scrierii mele despre “Rugul Aprins”.

“Trăiesc în Finlanda. Comunitatea Orthodox Spirituality are membri din toată lumea: Europa (Grecia, Danemarca, Romania, Finlanda, UK etc), America (Canada, SUA, Argentina etc.), Australia, Africa (Egipt), Orient (Irak). Pe mine personal, activitatea în diverse forumuri şi comunităţi mă ajută sufleteşte şi… practic. Trăiesc în Finlanda, o ţară majoritar protestantă, cu o comunitate ortodoxă recunoscută oficial, cu rang de a doua biserică oficială, dar… de 1 % (dintr-o populaţie de 5 milioane). În mod utopic şi idealist lupt să fac cunoscute şi alte versiuni de ortodoxie decât cea rusească sau finlandeză, în Finlanda şi ortodoxia finlandeză în comunităţile internaţionale sau în cele de limbă română. Ortodoxia finlandeză are rădăcinile în ortodoxia Careliei, un fel de Basarabie a Finlandei, unde spiritualitatea are tradiţii adânci, intemeiate pe malurile Lacului Ladoga, in Valamo. Încerc să citesc zilnic câte ceva pe teme ortodoxe fără a reuşi mereu. Încerc să ofer zilnic altora ocazia de a cunoaşte aspecte mai puţin”publice” ale credinţei noastre.”

“Activez în acest grup (http://groups.msn.com/OrthodoxSpirituality) şi as dori să traduc în engleză secţiuni despre Rugul Aprins (dinhttp://www.litdedetentie.as.ro/carte3.php) şi să le afişez în comunitatea Orthodox Spirituality.

Se poate?”

“Stimate Domnule Mihai Rădulescu, Trebuie să recunosc că citesc în paralel cel puţin două dintre cărţile Dumneavoastră: Istoria literaturii de detenţie la români (Partea 1: Memorialistica reeducării) şi Rugul. (Mai am momente de lectură fragmentară, furată şi  altor secţiuni ale paginii Dumneavoastră). Mă fascinează recrearea sensibilă a lumii de atunci, chiar dacă ea interpune antagonic modele hidoase verticalităţii umane. Dureros este faptul că nu avem de-a face cu ficţiuni ci cu realităţi eventual vag voalate de subiectivitatea inerentă trăitorului… Un sfârşit de săptămână bun şi rodnic! Calde şi respectoase salutări din Finlanda, Andra Aldea-Partanen”

Iar pentru că trimit cititorul interesat la site-ul meu menţionat, îi atrag atenţia şi asupra unei cărţi de mici dimensiuni pe care o va găsi tot acolo, privitoare la cea mai lungă rezistenţă armată împotriva comunismului, din ţările dominate de U.R.S:S., din sud-estul Europei, rezistenţa grupului “Fraţii Arnăuţoiu”, pentru care Elisabeta Rozea a suferit enorm. De asemenea mulţumesc dlui Cristin-Ion Tomeci pentru dreptul pe care mi l-a dat de a republica următoarele.

Apăsaţi aici http://www.litdedetentie.as.ro

“Domnule Rădulescu,

În urmă cu aproape 10 ani am parasit definitiv România şi m-am stabilit cu familia în Belgia, dezamăgit de mersul “democratic” în Romania. La plecare am primit de la tata, (în Câmpulung-Muscel, unde m-am născut) o carte micuţă “Sânge pe râul Doamnei”. Am ţinut-o tot timpul alături de mine şi am recitit-o de multe ori. Înainte să plec din ROMÂNIA, bunicul meu m-a chemat la Pietroşani, împreună cu copiii mei şi m-a luat de gât… “ Vezi tată, am primit ceva din pământ înapoi, şi conacul vechi al “maicii Pietroşanca”… dar la cine va rămâne? Tu pleci în Belgia, Bogdan (celălalt nepot) s-a căsătorit în Canada, o să le rămână toate tot lor…” şi a oftat cu năduf… Între timp au murit toţi, şi tata şi bunicii şi eu sunt tot mai departe.

Am aflat cu durere că o fermă şi parte din pământul “Arnăuţoilor” aparţine cuiva din partidul România Mare din Câmpulung. Nu ştiu dacă este adevărat, dar dacă e aşa… Am căutat să mă rup definitiv de România, dar uneori singur, ghemuit in aşternut, visez la “munţii mei frumoşi, văd “Piatra Craiului”, văd muntenii liberi, verticali, şi apoi totul învăluit în ceaţă.. Cu multă prietenie şi respect,

Cristin-Ion Tomeci

Oudenaarde, Belgia”

“Site-ul dumneavoastră l-am găsit ieri din întâmplare. Băiatul meu cel mic ,Emanuel, care ca şi mine este foarte mândru de originea lui, deşi e crescut în Belgia de la vârsta de 4 ani (vedeţi că se moşteneşte genetic ?…) m-a rugat să caut pe http://www.google.be/ numele Tomeci să vedem câţi mai sunt prin lume înregistraţi pe vre-un site. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc site-ul cărţii mele preferate. Nu vă spun că fiind în format mic o port uşor după mine. Prietenul meu Niculae Geamanu, care locuieşte la vreo 5 km de mine (născut în România, astăzi poliţist în Gent) a citit-o cu sufletul la gură şi abia i-am lăsat-o de frică să nu o pierd, aşa că am să-i comunic acum site-ul să citească.”

 

Imagine: Boris David alias Daris Basarab

Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a si întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravietuire cu o hotãrâre demnã de invidiat. A angajat asistentã, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupuncturã, a luat legãtura cu naturistii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme si doar vointa si credinta nestirbitã în reusitã au putut sã asigure revenirea lui pe pãmânt. Era a treia oarã când depãsea pragul dintre viatã si moarte.

M-a chemat cu insistentã ca sã-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forte. Cu toate problemele legate de locomotie, era aceeasi gazdã primitoare, volubilã, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obisnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mã ’alerga’ prin casã, eu cu aparatul de filmat, el cu indicatiile. Era mândru de colectia lui de obiecte de artã, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lãsa fotografiat.

Un lucru, totusi, nu i-a fãcut plãcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reusit sã surprinzi? pãi, unde ti-a rãmas talentul de portretist? pozele astea sã nu mi le bagi în memoria calculatorului. Asa mi-am dat seama de suferinta ascunsã cu grijã de cei dragi, dar revelatã cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindã. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, si nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plãtea comunismului implantat cu forta pe plaiul tineretii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.

Stiam, din câte-mi povestise, cã fusese un gurmand inveterat, dar cu pretentii alese. Si culmea!, îi plãcea sã gãteascã, si nu oricum. Un întreg ritual însotea pregãtirea unor ”specialitãti alese” printre care pestele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescãresti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescãresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltã, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei si a mã înfrupta cu mâncãruri de peste pregãtite ’ca acasã la mama’, la Ismail, a tresãrit, într-un mod aparte, plecând, parcã, cu gândul aiurea. M-am oprit fãrã sã îndrãznesc sã-l tulbur.

A zâmbit, a dat din cap, si mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimitându-mã cu gândul, cu ani în urmã, la detentie, la puscãria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Si cum ai ajuns acolo cu motocicleta?
I-am relatat faptul cã, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, mãcar din mersul vaporului. Lãsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe bratul Chilia, treceam prin fata portului Ismail, în modul cel mai discret posibil fãceam câteva poze, mã închinam în gând în fata imaginii Soborului si, împãcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram linistea si bucatele pescãresti.

Mi-a promis în mod solemn cã, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masã cu specialitãti de peste, la pregãtirea cãrora voi asista pentru a mã convinge. Nu a fost sã fie, dar independent de vointa lui. Urmãrile unor ’Periprave’, si-au spus, pânã la urmã, cuvântul.
În acea zi de 23 septembrie 2008, a despãrtirii noastre nebãnuite, Mihai m-a retinut la masã, dupã binecunoscuta cerere adresatã ’doamnei mele’, cu sãrutãrile de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervã, am ciocnit câte un pãhãrel de tuicã de gospodar, am servit o ciorbã ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregãtiti în casã, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul rosu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abtinându-se fãrã comentarii. Atmosfera era destinsã, gândurile lui zburau spre noi lansãri de carte, noi propuneri pentru excursii înspre locurile lui preferate, mãnãstirile. Eram doar noi doi la masã. M-a surprins atentionându-mã cã, în acea dimineatã, avusese loc o ceartã ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui sã discute despre ’treburile interne’ ale casei. Pãrea abãtut. Delia n-a mai apãrut. Dimineata, ne-a servit, totusi, cu cafele. În rest, am rãmas pe mâna Marianei, o adevãratã ’gazdã’ primitoare.

Era greu sã nu-l încurajezi urmãrindu-i apetitul pentru drumetie, chiar dacã ’semnalele’, mai mult sau mai putin mascate, ieseau la suprafatã. Mã presa sã-i promit cã-l voi însoti la schitul Rarãu pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Pãrintele Daniel. Puteam sã nu-l încurajez?, chiar dacã alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Si la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.
La plecare a fãcut un gest neobisnuit în relatiile noastre: m-a îmbrãtisat. Când am ajuns la portita ”conacului”, cãci asa va rãmâne pentru mine, am simtit cã nu mã voi mai întoarce acolo niciodatã. Nu m-am înselat. La noi acasã lucrurile au mers din rãu în mai rãu. Am continuat sã comunicãm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezãtor. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te astept’. Rar trecea o zi fãrã sã comunicãm.

S-a întâmplat în ultima sãptãmânã. Nu mi-a mai rãspuns la emailuri, nici la telefon. Stiam cã apãreau astfel de tãceri impuse de perioade de obosealã, de preocupãri legate de sãnãtate.
Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizitã medicalã la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singurã!. Cum bucuria a fost de scurtã duratã, deoarece dupã prima felie s-a simtit rãu, a renuntat la astfel de escapade culinare si s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinta respectãrii medicamentatiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu si potasiu, atingând limitele de supravietuire. Problema era familiarã Margaretei care trecuse prin stãri asmãnãtoare, tot dupã un puseu de tensiune, tratat cu acelasi diuretic agresiv, ajungându-se pânã la comã. Prezenta de spirit a unui foarte tânãr medic de gardã a readus-o la viatã. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informatia, a deliberat cu medicul în cauzã si a trecut si el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai fãcut-o, fiind tratat la domiciliu.

Stiam cã ceva nu era în regulã si am sunat. A rãspuns Delia. Plîngea. Mihai murise si fusese înmormântat!?. „Nu am putut sã te anunt, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rãu…”
Am rãmas fãrã glas. Ceva mã împiedica sã înteleg faptele. Si acum simt gustul neplãcut al întrebãrii care mã bântuie. M-am simtit vinovat cã nu am ascultat presimtirea si am asteptat chemarea lui…
S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.

Si când mã gândesc cã în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dãdea semnale alarmante. Rugat de o colegã de facultate, Lelia Talpes, fostã coechipierã a Deliei în echipa de scrimã a Timisoarei, sã-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lãsat de tatãl sãu Petru Talpes si editat de ea, am apelat cu oarecare rezervã. Rãspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mã supun. Vrea sã fie publicat în Cartea prietenului meu? Îti multumesc cã nu mã uiti. Cu drag si sãrutãri de mâini doamnei tale. Multã sãnãtate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar si cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.

Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam sã acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ si sã rãsfoiasacã omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creatiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un rãspuns.
O întâmplare fericitã m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu sapte ani mai tânãr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin…
Pe 15 mai 2009 i-am fãcut o vizitã la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe soseaua Giulesti. Un superb mac rosu strãjuia, parcã, singurãtatea vesnicului sãu loc de odihnã. Se aciuase lângã mormântul familiei Rãdulescu unde Mihai se odihnea alãturi de pãrintii sãi mult iubiti si atât de des pomeniti prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 si, ca si cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnã, un mac rosu, unul singur îi strãjuia mormântul…
Mi-aduc aminte cum, dupã vizita mea din 2009, ajuns acasã, m-am asezat la calculator si am început sã deapãn amintiri de la conac. M-am întristat si am întrerupt. La cimitir m-am simtit mai bine. De fapt, acolo m-am si surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie si, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rãmas bun de la Mihai.

„Dragã Mihai,
Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îti trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tãu, as putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reusesc sã ascund lacrimile care te-au însotit la plecare. Te-ai grãbit, prietene!
Pe curând,
Boris”

Apoi, am atasat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am tinut sã rãmânã în memoria calculatorului sãu, ca o mãrturie a unei prietenii deosebite. N-a fost sã fie asa. La un moment dat am ’aflat’ vestea cã, ambele laptopuri au fost furate…?!

Daris Basarab    1/18/2014

Sursa: http://observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=13053

Aprecierile anuale ale grupului de la Observatorul din Canada

“Grupul de la Observatorul a apreciat colaborarea, în vreme a cărturarului Mihai Rădulescu în paginile revistei noastre – și i-a cinstit memoria ” Dumitru Popescu, Canada

Un omagiu special, in memoriam, carturarului Mihai Rădulescu de la moartea caruia se împlinesc 5 ani la 19 ianuarie a.c.http://observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=13048

Stimaţi prieteni,

Basarabia e la răscruce. Acest an este extrem de important pentru destinul european al acestei așchii de popor român. Lucru înțeles și de « frații nostri mai mari » din est, care folosesc toate pârghiile posibile pentru a stopa cursul proeuropean al Republicii Moldova și a o redirecționa în efemera uniune vamală. A se vedea în acest sens porcariile organizate de ei recent la Tiraspol și Comrat.

Pentru ruși întotdeauna am fost de mâna a doua. Pe parcursul acestor aproape 200 de ani de cotropire rusească românii basarabeni permanent au fost etichetați drept proști, subdezvoltați, mămăligari etc., începând de la șovinul poet rus Puskin și terminând cu actualii derbedei șovini ruși Jirinovskii, Leontiev, Zadornov, Kiseliov s.a.

Ce ne doare mai tare este ca și în Țara s-au găsit derbedei (la Chișinau îl avem pe jurnalistul Mihail Contiu, sosit de la București, care toarnă permanent zoi în capul românilor basarabeni, care, vezi dragă, nu sunt atât de buni și educați români ca el) care se exprima atât de scârbos despre românii basarabeni. Că nu suntem atât de buni români ca cei din Țară o știm însă oare românii din Țară ar fi rezistat mai bine ca noi, cei din Basarabia, acest jug de apr. 200 de ani de cruntă deznaționalizare rusească. Este a mirării cum românii basarabeni au rezistat tot acest timp și au reușit să mai păstreze românismul în Basarabia așa defect, rănit cum este. Răstignită de atâtea ori, de atâtea ori jertfită de Patria Mama Basarabia!!!

În linkul de mai jos veți găsi expresii extrem de jignitoare în adresa românilor basarabeni de parcă ar fi spuse la Moscova nu la București. Și nu sunt pentru prima oară când acest post de televiziune vine cu astfel de « Perle » în adresa noastră.

http://unimedia.info/stiri/video-post-tv-din-romania–amendat-pentru-ca-i-a-denigrat-pe-moldoveni-70736.html

Cu deosebit respect,

Valeriu Dulgheru

Ultima vizită

3

 

Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a şi întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravieţuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturiştii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme şi doar voinţa şi credinţa neştirbită în reuşită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăşea pragul dintre viaţă şi moarte.

M-a chemat cu insistenţă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forţe. Cu toate problemele legate de locomoţie, era aceeaşi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obişnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă ’alerga’ prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicaţiile. Era mândru de colecţia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.

Un lucru, totuşi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reuşit să surprinzi? păi, unde ţi-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Aşa mi-am dat seama de suferinţa ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, şi nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forţa pe plaiul tinereţii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.

Ştiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretenţii alese. Şi culmea!, îi plăcea să gătească, şi nu oricum. Un întreg ritual însoţea pregătirea unor ”specialităţi alese” printre care peştele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescăreşti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei şi a mă înfrupta cu mâncăruri de peşte pregătite ’ca acasă la mama’, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.

A zâmbit, a dat din cap, şi mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimiţându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detenţie, la puşcăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Şi cum ai ajuns acolo cu motocicleta?

I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe braţul Chilia, treceam prin faţa portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în faţa imaginii Soborului şi, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram liniştea şi bucatele pescăreşti.

Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităţi de peşte, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de voinţa lui. Urmările unor ’Periprave’, şi-au spus, până la urmă, cuvântul.

În acea zi de 23 septembrie 2008, a despărţirii noastre nebănuite, Mihai m-a reţinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată ’doamnei mele’, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de ţuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiţi în casă, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul roşu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abţinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre  locurile lui preferate, mănăstirile. Eram doar noi doi la masă. M-a surprins atenţionându-mă că, în acea dimineaţă, avusese loc o ceartă ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui să discute despre ’treburile interne’ ale casei. Părea abătut. Delia n-a mai apărut. Dimineaţa, ne-a servit, totuşi, cu cafele. În rest, am rămas pe mâna Marianei, o adevărată ’gazdă’ primitoare.

Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumeţie, chiar dacă ’semnalele’, mai mult sau mai puţin mascate, ieşeau la suprafaţă. Mă presa să-i promit că-l voi însoţi la schitul Rarău pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Şi la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.

La plecare a făcut un gest neobişnuit în relaţiile noastre: m-a îmbrăţişat. Când am ajuns la portiţa ”conacului”, căci aşa va rămâne pentru mine, am simţit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înşelat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te aştept’. Rar trecea o zi fără să comunicăm.

S-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Ştiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.

Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singură!. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simţit rău, a renunţat la astfel de escapade culinare şi s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinţa respectării medicamentaţiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu şi potasiu, atingând limitele de supravieţuire. Problema era familiară Margaretei care trecuse prin stări asmănătoare, tot după un puseu de tensiune, tratat cu acelaşi diuretic agresiv, ajungându-se până la comă. Prezenţa de spirit a unui foarte tânăr medic de gardă a readus-o la viaţă. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informaţia, a deliberat cu medicul în cauză şi a trecut şi el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai făcut-o, fiind tratat la domiciliu.

Ştiam că ceva nu era în regulă şi am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise şi fusese înmormântat!?. „Nu am putut să te anunţ, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rău…”

Am rămas fără glas. Ceva mă împiedica să înţeleg faptele. Şi acum simt gustul neplăcut al întrebării care mă bântuie. M-am simţit vinovat că nu am ascultat presimţirea şi am aşteptat chemarea lui…S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.

Şi când mă gândesc că în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dădea semnale alarmante. Rugat de o colegă de facultate, Lelia Talpeş, fostă coechipieră a Deliei în echipa de scrimă a Timişoarei, să-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lăsat de tatăl său Petru Talpeş şi editat de ea, am apelat cu oarecare rezervă. Răspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mă supun. Vrea să fie publicat în Cartea prietenului meu? Îţi mulţumesc că nu mă uiţi. Cu drag şi sărutări de mâini doamnei tale. Multă sănătate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar şi cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.

Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam să acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ şi să răsfoiasacă omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creaţiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un răspuns.

O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu şapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin…

Pe 15 mai 2009 i-am făcut o vizită la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe şoseaua Giuleşti. Un superb mac roşu străjuia, parcă, singurătatea veşnicului său loc de odihnă. Se aciuase lângă mormântul familiei Rădulescu unde Mihai se odihnea alături de părinţii săi mult iubiţi şi atât de des pomeniţi prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 şi, ca şi cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnă, un mac roşu, unul singur îi străjuia mormântul…

Mi-aduc aminte cum, după vizita mea din 2009, ajuns acasă, m-am aşezat la calculator şi am început să deapăn amintiri de la conac. M-am întristat şi am întrerupt. La cimitir m-am simţit mai bine. De fapt, acolo m-am şi surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie şi, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rămas bun de la Mihai.

„Dragă Mihai,

Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îţi trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tău, aş putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reuşesc să ascund lacrimile care te-au însoţit la plecare. Te-ai grăbit, prietene!

Pe curând,

Boris”

Apoi, am ataşat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am ţinut să rămână în memoria calculatorului său, ca o mărturie a unei prietenii deosebite. N-a fost să fie aşa. La un moment dat am ’aflat’ vestea că, ambele laptopuri au fost furate…?!

   Daris Basarab

 

 

 

Pe 19 ianuaerie 2014 se împlinesc 5 ani de la plecarea lui Mihai Rădulescu dintre noi. Au rămas prietenii prietenului lui: Puiu Popovici, Dimitrie Grama, Monica Levinger, Mariana R. Gurza, în ordinea în care i-am cunoscut.

Dumnezeu să te aibă în paza lui!

Pe curând, prietene, am multe de povestit…

Boris

 

 

Pe 15 mai 2010, ziua de naştere a lui Mihai, singura floare care s-a aciuat pe lângă mormânt, a fost acest mac…

 

 Daris Basarab alias Boris David

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

Am primit o scrisoare conţinând următorul strigăt al făcătorului de dreptate.

“Un paradox:
pe torţionari, pe turnători, pe cei care au făcut atâta rău în jurul lor,
care au schingiuit atâţia oameni în închisori,
şi au distrus atâţia alţii în afara închisorilor,
dumneavoastră, unul, aveţi căderea să-i iertaţi,
tocmai pentru că aţi suferit din cauza lor.

Eu însă nu am voie să-i iert, nu am dreptul ăsta.
Tocmai pentru că nu am suferit nici o zi de temniţă,
Şi nici nu ştiu ce e foamea, şi frigul, şi frica,
Şi nici n-am văzut oameni zdrobiţi în bătaie, în faţa mea,
Pentru un “Tatăl nostru” sau un Radu Gyr.

Cred că de aceea sunt atât de încrâncenată,
Şi după ce plâng de mă usuc pentru un Tudor Greceanu, un Ion Ioanid,
Un Ion Pantazi sau alţii, sau alţii,
Îmi dau seama că în adâncul, în adâncul inimii
Nu îi pot ierta pe cei care au zdrobit astfel de oameni.

Mă gândesc la porunca lui Iisus, esenţial poruncă a iubirii de aproapele.
Dar eu, care nu-i pot nici ierta,
Cum aş putea să-i iubesc?
Este una dintre poverile mele, multele – de creştin cu numele.

Îmi amintesc de ultimele vorbe ale lui Mircea Vulcănescu, ale martirului Mircea Vulcănescu:
“Să nu ne răzbunaţi”.

Şi mă uit in jur: într-o lume care, nu numai că nu vrea să-i răzbune, dar abia dacă mai pomeneşte de ei, cum să nu ţi se frângă inima? Îmi pun toată nădejdea în copiii mei, şi în cei care vor veni să spele ruşinea neamului ăstuia.
Contemporanii mei sunt mult prea slabi. Şi eu odată cu ei.”

Am avut îndelungi ezitări între preţuirea dreptăţii şi a iertării, datorită frământărilor de care dă prietena mea dovadă. Făcătorii de dreptate sunt enumeraţi între fericiţii ştiuţi. Întocmai după pilda aleasă de autoarea epistolei: nu făcători ai dreptăţii proprii, ci ai dreptăţii celorlalţi.

Însă, iertarea primita de noi, ca persoane, e legată de puterea noastră de a-i ierta pe ceilalţi. Când rostim Tatăl nostru, cerem să nu fim iertaţi decât în măsura în care iertăm noi.

Acesta să fie paradoxul?

 

Mihai Rădulescu

Pateric al Inchisorilor Române, Mihai Rădulescu :: www.Literaturasidetentie.ro

 

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

În urmă cu cinci ani de zile, în ziua de 19 ianuarie 2009, aflam cu durere despre dispariția fulgerătoare a celui care a fost Mihai Rădulescu, prozator, editor, traducător, eseist, armenolog şi cercetător al artelor plastice şi istoric al detenţiei comuniste. Un prieten special, care îmi lipsește…

Mihai Rădulescu aparţine unei familii de intelectuali. Urmează şcoala primară şi cursul secundar la Maison des Francais, la Liceul Francez şi la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi devine student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, secţia regie de operă, dar aceasta desfiinţându-se în 1955, trece la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În noiembrie 1956 este arestat pe motive politice şi condamnat la 4 ani de închisoare, pe care îi execută la Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă forţată de la Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni. După eliberare îşi câştigă existenţa pe şantiere, ca instalator de calorifere şi hamal, iar ceva mai târziu ca instructor pentru teatrul de păpuşi.

I se admite să îşi continue studiile universitare şi frecventează cursurile secţiei de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Germanice din Bucureşti, pe care le încheie în 1968. Rămâne asistent la facultatea pe care a absolvit-o, iar din 1972 e angajat lector de limba engleză şi limba franceză la Institutul Teologic din Bucureşti, de unde se şi pensionează. Nu i s-a aprobat să-şi dea doctoratul în anii dictaturii. Un capitol din teză va fi publicat în Shakespeare, un psiholog modem, prima lui carte, apărută în 1979. După 1989 fundează Editura Ramida.

Rădulescu a abordat mai multe domenii, remarcându-se mai ales ca prozator şi eseist. Până în 1990 i se editează mai ales transpuneri din literatura engleză şi americană (George Eliot, Oscar Wilde, Herbert Spencer, precum şi Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, 1973, alte texte incluse în Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, 1978, ca şi volumul Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, 1981), din literatura franceză (Montaigne,Victor Hugo şi versiuni selectate în Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi), dar şi din literatura armeană (prelucrări sau repovestiri).

„Transpuneri” în alt limbaj sunt şi cele mai multe din piesele scrise acum – dramatizări, adaptări, scenarii radiofonice după opere celebre, române şi străine: Mitică Râmătorian, după N. Filimon (1976), Micul Eyolf (1967), adaptare radiofonică după H. Ibsen, Peripeţiile lui Nils Holgersson (1969), după Selma Lagerlof, Crispin, rivalul stăpânului său (1986), după Lesage. Cele câteva piese originale – unele pentru teatrul de păpuşi – par simple divertismente.

Se reţine, totuşi, Ceasornicarul revoluţiei sau Beaumarchais la St. Lazar (1982), prin intermediul căreia autorul face să răbufnească suferinţele şi privaţiunile trăite în închisorile comuniste, în studiile şi eseurile reunite în Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru (1985), Rădulescu încearcă să fundamenteze „stilistica antropologică” sau „antropologia stilistică” pornind de la sugestiile lui Buffon sau de la ideile lui Gilbert Durand. Consideraţiile sale pe marginea unor piese de teatru de Ibsen, Strindberg, Gorki, Beaumarchais etc. sunt rodnice pentru regizor, actor şi spectator atâta timp cât rămân la nivelul aprecierii „comportamentului nonverbal”, dar pot fi utilizate şi ca adjuvant în înţelegerea sensurilor profunde ale textului. Când se încearcă însă o generalizare din perspectiva filosofiei culturii, ele nu mai au aceeaşi relevanţă.

Contribuţia cu adevărat originală a lui Rădulescu se conturează abia după 1989, când poate să publice paginile de sertar şi să dezvăluie dramatica sa experienţă de detenţie. Pasiunea manifestată mai înainte faţă de literatura biografică sau pentru subiecte care să îi prilejuiască „introducerea documentului în cadrul ficţiunii, aceasta din urmă neavând alt rol decât să sprijine adevărul documentar, să-l scoată în evidenţă, să-l impună cu mijloacele colorate ale beletristicii”, vizibilă încă din romanul Mozart. Şapte zile pentru nemurire (1987), subsumează total tehnicile artistice.

„Romanele” Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor” (1993), Codrul scufundat (1994), Popa Piso din Zărneşti (1994), Condamnat să învingă (1995), „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud (1998) şi Hrandt (2002) sunt clădite pe structura unor experienţe reale, în evidenţierea cărora perspectiva auctorială este de multe ori înlăturată spre a face loc documentului nud: materiale de arhivă, mărturii ale contemporanilor sau pur şi simplu înregistrări pe bandă în care personajul se autodestăinuie. E un fel de proză autenticistă, pe care autorul o practică intuitiv.

Între textele detenţiei se află şi cele consacrate suferinţei şi umilinţelor trăite de feţele bisericeşti: Sânge pe râul Doamnei (1992), Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), Martiriul Bisericii Ortodoxe Române (1994), Preoţi în cătuşe (1997, în colaborare cu Irineu Slătineanu). Stăruinţa în relevarea prigoanei împotriva preoţilor nu este întâmplătoare. Înfăţişând torturile săvârşite de torţionarii atei din închisorile comuniste, Rădulescu sugerează asemănarea cu torturarea martirilor creştinismului, ceea ce -spune autorul – „transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unui al istoriei sacre”.

Familiarizat cu tot ce s-a scris în exil şi în ţară despre detenţia şi prigoana comunistă, Rădulescu realizează în 1998 o lucrare insolită, Istoria literaturii române de detenţie, în două volume intitulate Memorialistica reeducărilor şi Mărturisirea colaborării, unde sunt prezentate într-o viziune proprie contribuţii memorialistice şi de ficţiune. În acest imens material narativ sau poetic, susţinut în cea mai mare parte de experienţa trăită, există în cele din urmă o aspiraţie spre concizie de o mare vibraţie şi deschidere către mister. De asemenea, în naraţiunea Pe bulevard în jos…, din volumul de povestiri cu acelaşi titlu (1990), se schiţează o complicaţie survenită din senin, cu urmări grave asupra destinului protagonistei, în linia prozei lui Mihail Sadoveanu, V. Voiculescu, Mircea Eliade.

După Revolutia din 1989  a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.

A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (LiteraturaSiDetentie.ro) din țară, unde în ultima perioadă a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .

Acum, îl mai regasim doar  pe http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/ și http://www.gid-romania.com/index.asp

Din păcate, acest site-ul  (LiteraturaSiDetentie.ro   nu mai există, așa cum îl gândise Mihai Rădulescu. Pe cine să deranjeze “literatura de detenție”?

I-a cunoscut pe cei mai mari duhovninci ai Neamului Românesc: P. Arsenie Papacioc, P. Adrian Fagețeanu, P. Justin Pârvu.

“Rugul Aprins” a fost o preocupare pentru scriitorul Mihai Rădulescu. A ținut legătura cu majoritatea celor implicați, cu cei care au cunoscut prigoana comunistă.

Deși toți membri grupării Rugul Aprins au fost achitați în 1996, în urma judecării unui recurs în anulare introdus de Procuratura Generală, la solicitarea Părintelui Adrian Fagețeanu, la Curtea Suprema de Justiție, “hotărârea judecătorească este târâta de mentalitatea comunistă”

Într-o broșură intitualtă Rugul Aprins. Arestare. Condamnare. Achitare  (Ed. Agapis, 2003), scriitorul Mihai Rădulescu a arătat drama acelui grup de autentici mistici ai ortodoxiei românești.

„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu.

 Mihai Radulescu, “un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc...”

S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință în data de 19 ianuarie 2009.

Opera sa, azi, destul de citită, dar incomodă… Câte studii au ca reper opera scriitorului Mihai Rădulescu? Câte doctorate au apărut având ca studiu ,,Fenomenul Pitești“? Nu demult cineva mă întreba: “Își  mai aduce cineva aminte de Mihai Rădulescu?”

Monica Levinger, studenta ce nu și-a uitat mentorul, desi trăiește în Israel, îi păstreaza încă vie memoria. Prietenul Daris Basarab alias Boris David, scriitorii din diaspora, prieteni istorici, ce încă îi duc dorul…

Nu domnule, Mihai Rădulescu nu va dispărea din memoria colectivă, deja pentru el nu mai există granițe…Deja și-a câștigat libertatea cuvântului în lumea largă…

Da, Mihai Rădulescu rămâne un reper de moralitate și demnitate față de Neamul Românesc, și Biserica Ortodoxă Română. File de Pateric Românesc!

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

Mariana Gurza

 ***

Opera literară

• Shakespeare, un psiholog modern, Bucureşti, 1979;

• Civilizaţia armenilor, Bucureşti, 1983;

• Ultima nădejde, Bucureşti, 1983;

• Stilistica spectacolului. Elemente de stilistică antropologică în teatru, Iaşi, 1985;

• Mozart. Şapte zile pentru nemurire, Bucureşti, 1987;

• Pe bulevard în jos…, Bucureşti, 1990;

• O vizită la regele Mihai I, Bucureşti, 1990;

• Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti,1992;

• Sânge pe râul Doamnei, Bucureşti, 1992;

• Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul „reeducatorilor”, Bucureşti, 1993;

• Dactilografele şi revoluţia, Bucureşti, 1993;

• „Rugul aprins”. Duhovnicii ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Bucureşti, 1993;

• Codrul scufundat, Bucureşti, 1994;

• Evadarea lui Liviu Rebreanu, prefaţă de George Anca, Romulus Vulcănescu, Bucureşti, 1994;

• Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1994;

• Împuşcarea călăreţului, Bucureşti, 1994;

• Popa Piso din Zărneşti, Bucureşti, 1994;

• Antropologia stilistică. Lumea lui Charles Dickens, prefaţă de Victor Săhleanu, Bucureşti, 1995;

• Condamnat să învingă, prefaţă de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1995;

• Flăcări sub cruce, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

• Testament între îngeri şi diavol, cuvânt înainte Teodosie Snagoveanul, Bucureşti, 1995;

• Un viitor călugăr greco-catolic din preajma „Rugului aprins” (în colaborare cu Pericle Martinescu şi Justin Paven), Bucureşti, 1996;

• Preoţi în cătuşe (în colaborare cu Irineu Slătineanu), prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1997;

• Morţii noştri vii din temniţă, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

• Antim Ivireanul – învăţător, scriitor, personaj, cuvânt înainte Irineu Slătineanu, Bucureşti, 1997;

• „Rugul aprins” de la mănăstirea Antim la Aiud, prefaţă de Vasile Andru, Bucureşti, 1998;

• Patru eseuri despre Mircea Eliade, Bucureşti, 1998;

• Istoria literaturii române de detenţie, I-II, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1998;

• Bucuriile şi mâhnirile părintelui Sisoe din Boteni, Bucureşti, 1999;

• Iubirea ca pasărea cerului şi alte povestiri, Bucureşti, 1999;

• Hrandt, prefaţă de Bedros Horasangian, postfaţă Barbu Cioculescu, Bucureşti, 2002.

Traduceri

• Oaspetele nepoftit. Poveşti armeneşti, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Dirayr Mardichian); George Eliot, Silas Mamer, Bucureşti, 1969;

• Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug-Jargal, Iaşi, 1971;

• Oscar Wilde, Menţiuni, prefaţă de Mihai Miroiu, Bucureşti, 1972;

• Povestiri stranii. Pagini antologice din literatura anglo-saxonă, Cluj, 1973 (în colaborare cu Grigore Năstase);

• Montaigne, Aforisme, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;

• Necunoscutul. Antologie din literatura anglo-saxonă, Iaşi, 1981;

• Augustin, De magistro, introducere de Lucia Wald, Bucureşti, 1994 (în colaborare cu Constantin Noica).

 „Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.”

 M. Eminescu

 

   La data de 15 ianuarie a acestui an se împlinesc 164 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu –  poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română. Nu pot să nu transcriu cele scrise în alți ani cu prilejul acestei zile, chiar dacă am făcut-o de fiecare dată în același mod, poate accentuând uneori romantismul înalt al operei sale, sau adăugând alte câteva gânduri despre cel care a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară.

   Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite şi extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând şi când aspru; mulţumindu-se uneori cu mai nimica şi nemulţumit alteori de toate… „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligenţă, ajutată de o foarte bună memorie. Constantin Noica îl considera etalonul poeziei româneşti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră. Şi măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”

   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani şi a decedat la 15 iunie 1889 la Bucureşti. A fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase. A urmat şcoala primară la Cernăuţi, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.

   S-a înfiinţat o catedră de română şi a fost ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluţiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluţiei lui Avram Iancu şi care s-a refugiat în final la Cernăuţi. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminoviciu; avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist şi scriitor din Ardeal), cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

   Între 16-19 ani călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucureşti, luând astfel contact cu realităţile româneşti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.

   Între 19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie şi Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăţi, frecventează cu mult interes biblioteca Universităţii, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraş se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondenţă cu Titu Maiorescu care îi propunea să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre fraţii săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în ţară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Trei ani, cei mai frumoşi ani ai vieţii lui a fost bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. A făcut ordine în Bibliotecă şi a îmbogăţit-o cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie şi l-a introdus la Junimea, asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi şi a fost mereu în prezenţa muzei sale –  Veronica Micle, scriind multe poezii. La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor şef la ziarul Timpul din Bucureşti. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăveşte. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Şuţu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se bucură de o scurtă activitate ziaristică, în februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. Un cor a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

   Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1979. Poetul aude glasul pădurii care-i şopteşte: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu ştiu să le-ascult. În al umbrei întuneric/ te asemăn unui prinţ. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri şi cuminţi/ Şi prin vuietul de valuri,/ Prin mişcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi…” Copilăria este pierdută şi poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/ a-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”

   Întâlnirea cu Veronica Micle i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste, o întâlnire pasională dintre doi poeţi; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, scapă de sub controlul voinţei, urmând calea unui destin… Poetul a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor teiului din Grădina Copou din Iași, numit şi „Copacul îndrăgostiţilor”, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuţii între marele poet şi prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinţa care a influenţat puternic opera poetului. La începuturile vieţii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorinţa, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des şi altele. Plenitudinea sentimentului iubirii este redată în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Şi eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Ea din trestii să răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept…” şi în poezia Lasă-ţi lumea, în care natura participă alături de cei doi îndrăgostiţi: „Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne ştie./ Vin’ cu mine, rătăceşte/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeşte/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte. […] Înălţimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiţi/ Şi suntem atât de singuri!/ Şi atât de fericiţi!/ Numai luna printre ceaţă/ Varsă apelor văpaie,/ Şi te află strânsă-n braţe/ Dulce dragoste bălaie.”

   Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieţii, de lipsa de înţelegere a contemporanilor săi, conştient de societatea nedreaptă în care îşi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste şi pline de renunţări. Codrul nu mai are bogăţia frunzişului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereţii, totul se estompează, poetul începe să-şi pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere…” Simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta şi regretul este redat cu sfâşierea fiinţei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Şi nici pe buze nu-mi mai vin,/ Şi nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Şi un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine […] Şi poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/ pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”

   Pasiuni şi despărţiri, poetul devine dezamăgit şi dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunţă, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu. Eminescu a scris şi Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară/ Marie!” Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deţinuţii politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”.

   S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar şi de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer şi de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat o vreme la traducerea „Criticii raţiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă). Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximaţie înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafaţa planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeaşi teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanţe foarte mari, de milioane de ani lumină, deşi ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumuseţea este şi a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spaţiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali.

   „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..”

   Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educaţie politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situaţiei în care se afla ţara. Încă de la 17 ani când scria poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” şi în continuare, pe vremea când era redactor şef la „Timpul”, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. A fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională. Critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-ungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iaşi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin…”

      Alexandru Vlahuţă l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieţii poetului şi a redat versurile reţinute pe care Eminescu i le-a citit: „Atâta foc, atâta aur/ Şi-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieţii/ Ai revărsat, Părinte! Apoi, spunea Vlahuţă, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere şi-a împreunat mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, a oftat din adânc şi a repetat rar, cu un glas nespus de sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!”

   O, Doamne, Doamne, zic, dă-ne puterea să-l înţelegem şi să-l iubim pe Eminescu al nostru!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Convorbiri – Vavila Popovici