Cuvânt și iubire

Puși Dinulescu

Joi 14 noiembrie 2013 (scrisesem 2913), Boema 33 s-a deschis cu poezii de Puși Dinulescu, recitate de autor și de actrița Vali Pena. Ca și cum legenda pornografierii se confirma, potrivit avocatului acuzării, Marcel Fandarac, a intervenit, în apărare, Mircea Bârsilă, declarându-l pe Puși erou pentru nocturnitate. Daniel Vorona a suflat: mare literatură (replică la ceva gen: asta nu e poezie). Pe tema cum scriu prozatorii poezie, fusese evocat și poemul The Sea Sprite And The Shooting Sea de Jack London. Și o părere că Puși se expune dinadins, pentru a fi mitraliat. Căci, nu? „Tu non sei e non sarai / Publius Vergillius Maro / mai” (Pb,7)

Cum și-a publicat poeziile pe cont propriu, ca Joyce sau Eliade, mai că nu s-au băgat în seamă, ci s-au tabuizat ca la carte. După Poezii bestiale, (Pb) 2002, a urmat Frumoasa și lapovița poezii intraductibile și interzise tinerilor sub 16 ani (Fșl), 2006. Prima include, în ordine alfabetică, 240 de poezii, „rod al unor decenii de speranțe și obrăznicii”, a doua își radicalizează programatic tabu-ul: „Această carte va face multe fețe să se posomorască la întâlnirea cu cele mai dure cuvinte posibile din limba română, cuvinte care exprimă de obicei organe sau acte sexuale și chiar anume chestii, care pot fi taxate drept perversități: laba, muia și cam atât. / Totuși eu nu sunt vulgar, nu sunt poate decât un terorist al limbajului, pe care-l folosesc fără perdea, fără mănuși sau altfel de prezervativ. / Numai din obrăznicie. Nu și din ordinărie”. (Fșl, 5). Totalitatea agresiunii ludice, cu scoaterea chiloților la o petrecere, ar fi procedeul comediei de peste masca sa.

Cauzativ neglijat de critici cu istorii iertate, rămâne ca un Marian Popa să tabelizeze comparatist acest neo spital al amorului, cu sau fără Zulnia, încă ducală, a lui Conachi. De student, a audiat chiar în amfiteatru crudități din cântecele unor artiști populari aduși de profesorul Mihai Pop, cât să-și ia, cu Sion, eufemistic, poeziile drept ceasuri de mulțămire. Sau decameron-vodevil în căldurile ciumei comuniste. “Și cauza în karma se restrânge, / Cu limfă, cu organe și cu sânge” (Fșl. 69).

Poetul, actor de mare fractură interioară – un obraz plânge, altul râde -, deapănă un jurnal erotic, mimat argotic, defulatoriu, masochist, misogin, hamletian, huysmansian… Lăsăm Burlacul de la șosea spre Mogoșoaia, Îngerul contabil din Gașca și diavolul, ba Robert Calul, nu și țoapele tot așa de teatrale, baladabile. Să tot fi făcut 60, că la 70 a tradus Lorca. O tramă de dramă perpetuă, prană panaramă-dell’arte-bășcălion, a nu mai ieși, cândva, din repertorii și stagiuni. „A fi amorezat sub luna care arde… / A sta fragmentic… / Asta e identic / Cu-a amăgi câte-un adaos / Marelui, cumplitului haos” (Pb, 7).

Comedia comediilor și toate-s comedie-parodie-vinărie-superbie-romanțerie-sexomanie-honeyanye-pișărie-scatologie-ahfrumoserie-dezbrăcărie-sfidărie-bășcălie-țigărărie-amorărie-rimărie-berărie-broscărie-țățărie-țâțărie-golănie-menajerie-iubirărie-stomatologie-nasolerie-dorărie-derizorărie-cabotinerie-calamburărie-blonderie-idilerie-futerie-pușerie-cărnărie-linderie-lăcărie-viscolerie-cronicărie (dacă n-a ieșit cel mai lung cuvânt de cuvinte despuiate din orgia foarte calculată estetic-antitetic, stop… se trece la Fșl)-bleu-verterie-mușcătorie-futincurie-pizdamătie-singenistrie-vremvremerie-episoderie-futulerie-inginerie-frigiderie-tengurărie-eroterie-limerickărie-luminoscoperie- mahmuderie-soneterie-tărbăcărie-dementerie-veronicărie-panahihirie.

Personaje Pb. Feminin: Cristina, Roxana, Reli, Sanda, Angela, Olivia, Nuți, Eliza, Minodora, Viorica, Leana, Gina, Cornelia, Puia, Ursula, Carmen, Augusta, Ilona, Moțica, Magda, Jeni, Clementina, Silvia, Anca, Ioana, Mioara, Viviana, Tania, Lăcrămioara, Luci, Linda, Magda, Mihaela, Milica, Anna, Rodica, Alina, Clitemnestra, Cassian Nina, Eugenia, Tamara, Lili, inițiale. Masculin: William Shakespeare, Șekspir, Publius Vergilius Maro, Vlase, Bogdan, Demis Roussos, Ilie, Costică, Chopin, Bimbocel, E.A. Poe, Ovidiu, Mircea Cornișteanu, Yeti, Nae, Borg, Năstase, Dumnezeu, Cezar, Hamlet, Ionel, Elvys, Cielito Lindo, Virgil Teodorescu, Radu, Cristi, Puși, Dendrițoiu, Mazilu, Constantin Drăghici, Dante, Aristotel, Platon, Joseph Haydn, Renoir, Ghiorghiu-Dej, Guy de Maupassant, Ion, Othello, Gogol, Sorescu, Daniel Turcea, Theodor Vandervelde, Pascuale, Nichita, Drăgănoiu, Sabin, Valentin Popescu, Net King Cole, John Coltrane.

Personaje Fșl: Dumnezeu, Puși Dinulescu, Jeni, Gheorghiu-Dej, Năstase, Benedetto Croce, Băcuț, Eminescu, Beniuc, Vasile-Alecsandri, Ildiko, Ursula, Aurora, Jacques Chirac, Veronici, Chivu, Dumitrescu, Vinicius, Coca, Mugur Arvunescu, Monte Cristo, Knut Hamsun, Flora Ion, Găboanță, Ilie, Ivan, Cozmâncă, Dan Petrescu, Buș. Puș, Emil, Doina, Sanda, Sharon Stone, Ion Cristescu, Marivaux, Malraux, Fandarac, Ion Voicu, Tanța, Gigel, Nea Stan, Anton Pann, Lucica, Daniel Suceavă, Duța, Melania, Luminița, Marin Tarangul, Rică, Madam Constantinescu, Kant, Hegel, Coralia, George, Mirela, Goguță, Azap.

Romanul scenic al sexuirii de tinerețe (Pb), pe spații și personaje fibrilatorii, pe cât de simfonic, pe atât de stradival, vrea să posomorască bombastic pudibonderia milenaristă. Lapovița de-a doua (Fșl) nostalgiază sexul arătător printre ținute formalisme, destule citabile clasic, nepistruiat-piz-pul, Tică. Pb:„Oricum, e bine dacă poți / Să pui iubirii roți / Să meargă ca pe bulevard / Cu pas zglobiu de leopard, /Unde neoanele se ard / Și nu e, vere, niciun gard” (12). „Dar poezia mea nu e frivolă / Cum nu este nicio yolă, // Ce plutind pe marea asta verzulie / Scoate-n vânt / Atâta și atâta bășcălie, / Cum nu-i alta pe pământ” (31). „Versurile mele zălude / Cam impude, / Cam imude / Sau imunde” (62). „Și trecem prin martiriul toamnei, / Se lasă întunericul mai jos, / Tot sunt mai ros, tot sunt mai ros / De sentimentele care se-ntorc pe dos” (214). „Te cânt acum pe tine, / Pe tine, care te-a călcat / Mașina 31 la intrarea în inima mea” (298). „Iată italienii! / Descrie-i conștiincios, / Poet al străzii” (346).

Fșl: „Mi-a intrat pe geam o cracă de cais, / Avea fructele coapte sau aproape… / Era în zori și trupul meu între prosoape, / Trezit de-abia, se răzgândea din vis… // O zi cu soare mult, o vară la-nceput / Era și în această gravă dimineață, / După o noapte de bere, de țigări și greață… / Deodată am primit de la caise un sărut, // De parfumuri dulci și-nvaporate. / Erau ca buzele unei studente, / Pierdută-n doruri repetente… / Ca luna ce apune peste sate, / Ca puiul de cățea jigodic, / Ca geniul meu sinistru și parodic // În același timp // Caisul” (35). „Se zbate să se prindă / În uter, efectul de oglindă / Al fecundării să întindă… // Și-așa ieși din pul-un ou. / Mă simt și eu astfel erou. / Fundamentat de-al futului ecou… (61).” „Trăise, până nu demult, în Mahmudia, / Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția… // Dar nu-i plăcea din Puși Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria… / Dar într-o zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia…” „- Nu îl știi cumva pe Paul? / – Care Paul? / – Care-noată-n pizda mă-tii craul!” (135) „Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante…” (137) „- Îl cunoașteți voi pe Puiu? – Care Puiu? / – Care bagă-n pulă cuiu’!” (151). „Cât de bine e-n tramvai! / Să treci cu el prin ianuarie, / Să treci cu el prin februarie, / Să treci cu el prin poezie… // Dar tramvaiu’ merge-ncet / Și poezia merge repede, / Așa că tot mereu rămâi / În diferența de mișcare” (154). „-Îl cunoașteți voi pe Sandu? / – Care Sandu? / Care fute-n cur tot ștrandu’!” (158). „Se duce-a lunii august lotcă, / Eu nu mai beau nici votcă / și nici vin, nici bere… / Mai calc-aici câte-o muiere, // Doar din când în când… / Și viciile pier pe rând, / Ca stelele mătreață, / În drum spre dimineață” 167). „Sunt genial, dar ce folos? / Am piciorul ros, / Glicemia ridicată / Și nu mă place nicio fată”(169). „Ora-i cinci și jumătate, / Luna-i martie și Socrate / Stă de veacuri în țărână, / Iar eu stau cu mândra // Lână-n lână, / Pe panhihira ei spână / Și mă duc, visând păduri / Și ne scărpinăm la curi… / Fața ei e de smântână… / Stă și-mi suge vâna-n vână… / Până, până, până / Iar ajungem lână-n lână… // Și fularul meu de lână / Stă pe buza ei cea spână, / Pune sărutării frână, / Io-s sălbatic, ea e zână… // Stăm cu spațiul, / Bem cu timpul / Și ajungem în Olimpul, / Unde spațiul // Stă cu timpul la pahar… // Iar în câmpul cu mărar, / Eu mă duc mereu cu mândra / Și mă-ntorc pe partea aia / Un’ s-aude cucuvaia… // Ne-agățăm și noi de timp / Și ieșim din nou în spațiu, / Ne prelingem printre nori, / În ploi lungi și în ninsori, / Noaptea-ntreagă până-n zori, / Vai, i-așa mișto să zbori” (202-203).

Acele cuvinte posomorâtoare vor fi fiind prohibite ca venind înjurături în carne vie. Diafan, în Gașca și diavolul, Puși Dinulescu citează diafanități din poeții lăsați pe din afară de fiară și altă fiară. În piese de țoape, mângâie urechea cu cânticele moldovinizate.

În Călătoriile lui Nea Puși (Lider, 2013), (se)destinde în versuri cu adresă: „Așa-i de la o vreme: / Femeile sunt una / Și peisajele sunt alta… / Și asta după Turcia, după Malta…” (278); per Spania, își citează traducerea sa din Romansa comandantului de Federico Garcia Lorca: „Singurătatea mea fără odihnă! / Ochii mici ai trupului meu / și ochii mari ai calului meu / noaptea nu se închid, / nici nu privesc în partea cealaltă unde un vis / cu treisprezece bărci / se-ndepărtează ușor. / Dar ochii mei, curați / și duri, scutieri neadormiți, / privesc spre nordul / de stânci și de metale, / unde un trup fără vene / consultă cărți de joc înghețate” (289-290).

Anton Pann: Spitalul amorului sau Cântătorul dorului: „…De nu credeți ce vorbesc, / Și vă pare că glumesc, / Toate să vi le numesc, / Să nu gândiți că bârfesc:// Una e Vișa lui Bran, / Alta e Mușa lui Stan / Cu care mă iubeam an, / Și luă pe nea Coman. // Una-i Voica dintre Tei, / Și Ilinca vara ei, / Ce-o iubeam ca ochii mei, / Și luă pe nea Matei. // Alta-i Floarea din vălcea / Și Safta care-mi plăcea, / Dar Marica le-ntrecea, /Rană inimi-mi făcea.”

Costache Conachi, Ce este nurul: „Ah, nurule, împărate a podoabelor firești, / Ființă necunoscută priceperii omenești, / Tu ce țâi împărăția într-un cuprins de obraz / Și stăpânești lumea toată numai prin plac și prin haz, / Cu duhul și cu sâmțârea pururea într-aripat, / Dai ființă la ființa în care ești răvărsat. / Întocmai și mai mult încă decât fierul la magnit / Tragi pe inimi cu plăcerea și le supui la iubit. / Frumusăța fără tine este un chip zugrăvit, / Ce nu-nghimpă la sâmțâre, nici pornește la-ndrăgit. / Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârșești, / Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfințăști. / Ochii ce te au pre tine cu sâmțârile grăind / Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind. / Gurița ce să deșchide supt a tale zâmbituri / Dă graiului o dulceață prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, țâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.”

George ANCA

„Destine contemporane. Generalul Mircea Chelaru”(*), volumul îngrijit şi coordonat de Mariana Cristescu, reprezintă o culegere de articole atent selectate de ochiul şi spiritul critic al distinsei doamne a literelor mureşene.
Articolele cuprinse în volum aparţin unor gazetari de o factură aparte – Ion Petrescu, Corneliu Vlad sau Mariana Cristescu -, oameni profund legaţi de realităţile spaţiului căruia îi aparţin prin naştere şi simţire, şi care, prin curajul civic, calitatea şi claritatea ideilor exprimate, dar şi prin inteligenţa şi profunzimea scrisului lor, au intrat demult în conştiinţa publică românească.
Toate aceste calităţi, dovedite şi probate în timp de cei cărora le aparţin articolele cuprinse în volum, reprezintă în acelaşi timp şi o garanţie peremptorie a seriozităţii demersului lor gazetăresc, dar şi a bunelor intenţii de care sunt animaţi vizavi de personalitatea generalului Mircea Chelaru.

După ce este trecut în revistă impresionantul CV al generalului Mircea Chelaru, articolele vin să contureze şi să completeze, în tuşe clare, puternice, personalitatea de excepţie a acestuia, o personalitate emblematică şi distinctă în galeria comandanţilor Armatei române.
Dacă şeful statului este, din punct de vedere constituţional, comandantul suprem al Armatei – funcţie onorifică, desigur -, iar ministrul Apărării, un oarecare om politic, este următorul în ierarhie, comandantul de facto al Armatei rămâne însă Şeful Marelui Stat Major al Armatei, iar acest lucru nu trebuie uitat. El, Şeful Marelui Stat Major al Armatei, este de fapt creierul şi autoritatea de necontestat a acestui organism viu, Armata. El este cel care o reprezintă la cel mai înalt nivel de competenţă, iar Mircea Chelaru a reprezentat-o cu cinste, demnitate şi onoare. Atunci când acest lucru nu a mai fost posibil – din motive independente de voinţa lui – Mircea Chelaru a demisionat. Un act de demnitate şi curaj într-o lume din ce în ce mai lipsită de asemenea calităţi morale de excepţie, o lume în care se cultivă cu predilecţie servilismul, lichelismul şi obedienţa politică.
Tocmai de aceea, pe mine personal, m-a uimit intrarea în politică a generalului Chelaru. Nu contest că a fost animat de cele mai bune şi sincere intenţii, dar m-a mirat mai ales faptul că un om cu pregătire informativă şi de contraspionaj – domeniu în care a şi activat un timp – n-a sesizat că a intrat pe un „teren minat” şi că pe un asemenea teren are nevoie şi de o altfel de pregătire.
Nu sunt, trebuie să mărturisesc, un admirator necondiţionat al generalului Chelaru. Încerc, pe cât posibil să fiu însă un om obiectiv, fidel principiului: „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul” şi, în acelaşi timp, ca cercetător în domeniul istoriei, un om care cultivă cu obstinaţie ideea „Audiatur et altera pars”. Aş vrea să ştiu mai multe despre perioada în care s-a aflat în fruntea CADA, despre perioada în care s-a aflat în fruntea unei diviziuni importante a S.R.I. şi, mai ales, despre natura conflictelor pe care le-a avut cu unii şefi din respectiva structură (există şi alte păreri decât a domniei sale vizavi de plecarea din S.R.I., păreri menţionate în mai multe lucrări apărute după evenimentele din decembrie 1989, care, desigur, trebuie privite cu orecari rezerve, dar nu pot fi ignorate). Aş vrea să ştiu mai multe şi despre perioada în care a făcut politică, dar mai ales despre condiţiile în care a „sucombat” un partid – în fruntea căruia s-a aflat pentru un timp –, partid cu adevărat reprezentativ al intereselor românilor din Transilvania, PUNR.
Că Mircea Chelaru, animat probabil de aceleaşi bune intenţii, a continuat să cocheteze cu politica, o dovedeşte candidatura sa pentru un loc în Parlamentul României pe listele PPDD. Că n-a fost să fie nici nu mai contează acum.
Toate aceste opinii personale pe care le-am expus cu sinceritate, nu mă împiedică însă să remarc OMUL de excepţie care a fost şi este generalul Mircea Chelaru, omul cu o carieră militară exemplară, încheiată însă prea repede, poate brutal de repede.
O dovadă în plus a faptului că „nu vremurile sunt sub oameni, ci oamenii sunt sub vremuri”.
Probabil că toate aceste întrebări rostite de mine, şi poate şi altele, nerostite de unii, vor primi cândva un răspuns, atunci când generalul Mircea Chelaru va găsi de cuviinţă să-şi scrie memoriile.
Până atunci însă, după un vechi obicei ostăşesc, nu putem spune decât: Onorul la General!
Şi, desigur, toate urările de bine Marianei Cristescu, cea care a îngrijit şi coordonat volumul punând „o bucăţică” din sufletul ei mare la temelia unui asemenea demers lăudabil.

NICOLAE BALINT

(*)Volum editat şi lansat în cadrul proiectului Colocviile „Cuvântul liber” – „Punţi de lumină”, Târgu-Mureş, ediţia a II-a, 21 iunie 2013.

Sursa: Revista Melidonium

Imnul Acatist al Maicii Domnului – la Rugul Aprins !

Dupa obisnuitul inceput se zic Condacele si Icoasele

Condacul 1

Cine este Aceasta, ca zorile de alba si curata?

E Imparateasa rugaciunii, e rugaciunea intrupata.

Stapana Porfirogeneta si Doamna a diminetii,

Logodnica Mangaietorului, Preschimbator al vietii,

spre Tine noi alergam, arsi, mistuiti de dor!

Ia-ne si pre noi partasi ai sfantului munte Tabor.

Si fa-Te si noua

umbra si roua,

Tu, adumbrirea de har,

sa-si afle firea

noastra innoirea

dintru plamada de har.

Ca sa-Ti strigam cu toata faptura

intr-o deplina inchinaciune:

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Icosul 1

Cincizeci veacuri, sa-mplineasca

prin Avraam si prin David,

spita Ta prooroceasca

cerurile a obosit

cu lacrimi si plecaciune;

harazind neprihanit

carnea Ta din rugaciune, vajnic Rug nemistuit.

Focul Sfant in Tine canta

ca-ntr-o floare de slavire.

Firea prin Tine cuvanta

dorul ei de izbavire.

Si esti Doamna Ipostasul

laudelor suprafiresti;

incat noi prinsi de extazul

dragostei dumnezeiesti

asa sa ne sune glasul:

Bucura-Te, rod invaluit cu sinaitic soroc;

Bucura-Te, Tu ce-ai zamislit Zalogul de foc;

Bucura-Te, vohod de Scripturi al Unicului-Cuvant;

Bucura-Te, muzical organ al Duhului Sfant;

Bucura-Te, mestesugul ceresc de manecata mantuire;

Bucura-Te, filosofia cea vie de dreapta indumnezeire;

Bucura-Te, rug al rapirii cum altul nu se mai poate;

Bucura-Te, unitate si salba a simboalelor toate;

Bucura-Te, struna si sunet, arcus si alauta;

Bucura-Te, trup si intrupare de veselie neincaputa;

Bucura-Te, incantare ce ai invins a Lumii desertaciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 2-lea

Precista prea-mangaioasa,

Doamna Prunca Cuvioasa!

Cu straina cuviinta a cuvantului Tau cald

si chemarea cu priinta dintru a mintii rugaciune,

cea dintai Tu ai intrat la pristolul de minune,

sfanta-sfintelor din om, locul nostru de smarald.

Cu indraznita intelepciune,

Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn

biruind blestemul firii, greul vietii noastre domn,

prin puterea curatiei, pentru care pururea

Celuia ce ni Te-a dat sa-I rostim inflacarat: Aleluia!

Icosul al 2-lea

Fecioara a neinseratului veac,

Sfanta Maica a Luminii!

Asculta-ne si pre noi cei din pacat,

netrebnicii fii ai tinii!

Preablanda, buna, preasfanta Fecioara

polata Domnului Iisus!

dezleaga-ne blestemul ce ne-nzavoara

deschide-ne “calea de sus”.

Ca prin aprinsa descoperire,

arcana doritului Mire

Si noi sa putem asijderi canta

asa cum Moise, dezlegat de sanda,

cu fata in vapaia de rug,

fierbinte de har Tie Iti striga

unele ca acestea-n amurg:

Bucura-Te, tulpina de lumina a Rugului nemistuit;

Bucura-Te, pridvorule de smirna prin care Dumnezeu S-a ivit;

Bucura-Te, inel al unui foc ce-i mai presus de cer;

Bucura-Te, dezlegare care topesti tot launtricul ger;

Bucura-Te, toiag cu floare intru a inimii calatorie;

Bucura-Te, fir de racoare izvorat in launtrica pustie;

Bucura-Te, parafa de jar pana in suflet patrunsa;

Bucura-Te, zapada a mintii de nici o patima ajunsa;

Bucura-Te, masura a opta a imparatiei din noi;

Bucura-Te, invatatura scoasa din bucuria de apoi;

Bucura-Te, mirare sarutata cu duhovniceasca minune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 3-lea

Peste veacuri, Fecioara, eu Te aud,

prin gura lui Isaia proorocul de jar.

Si-n cerul Scripturii vorba Ta suna

cu toate inaltimile de dar:

“Ca, iata, prunc ni se va naste

si un fiu noua s-a dat.

Pe umar cu semnul stapanitor

iar Numele Lui: Minunat,

Ingerul Marelui Sfat, Dumnezeul cel biruitor,

Domnul pacii depline si Parinte al veacului viitor“.

Acesta e Numele Lui,

Numele celor cinci cuvinte,

Sfant numele Domnului

pe care Iisus il va purta.

Suflete al meu, ia aminte,

cu totii sa putem striga: Aleluia!

Icosul al 3-lea

Dintr-o Maica de-a pururi Fecioara

asa S-a zamislit, S-a intrupat,

Cel ce a pazit nevatamat

trupul Rugului de para.

Cuvant de rostit S-a facut

Numele Domnului de slava

Dumnezeul cel nevazut

ce-n inima focului s-a ghicit,

Fata Frumusetii ceresti

Chipul cel nemarginit

pre Sine S-a incaput

cu masura S-a masurat

si aievea Cel nenumit

aci, printre noi, S-a aratat

in biruitor smerit

calare pe o asina.

Cercati dar, si voi, calea Numelui de Lumina

Calatoria cea preainalta.

Si de la moarte la viata veti trece

cu firea indumnezeita,

ca toti sa cantam laolata

limpede si fara ispita:

Bucura-Te, temeiul prin care si in noi Dumnezeu Se incape;

Bucura-Te, putere prin care plutim cu Iisus peste ape;

Bucura-Te, milostivire, prin care Hristosul ni S-a daruit;

Bucura-Te, umblare prin care Aminul in noi a venit;

Bucura-Te, ragazul in care Logosul in noi Se asculta;

Bucura-Te, patrundere si impacare cu firea noastra tacuta;

Bucura-Te, blandete prin care ajungem Emanuelului frate;

Bucura-Te, Calatorie prin care Duhul in sange ne bate;

Bucura-Te, insingurare in care Cerul din inima izbucneste;

Bucura-Te, limpezime in care ingerul in trup ni se urzeste;

Bucura-Te, curatie prin care Numele de slava e in lume;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 4-lea

Cum sa aflam odihna de la ganduri?

Maica Fecioara, Preasfanta Fecioara!

Cum sa ne rupem de-ale patimilor randuri,

necovarsitele ispite ce ne-nfasoara?

Fa-Te, Tu, noua “zicerea” ravnita,

“maiestria cea buna a-nduhovnicirii”.

Cu ea sa ne biruim firea robita,

pana in scrumul despatimirii.

Si furati intru Tine, “Apatie luminoasa”,

sa putem si noi ridica

dintr-o lauda intreaga si nemincinoasa

un psaltiric si adevarat: Aleluia!

Icosul al 4-lea

Aprinsa floare a necovarsitei Vapai,

De Dumnezeu Nascatoare.

Tu chip al pacii vazut in foc intr-un ocol de racoare,

apleaca-te acum, Preabuna, peste noi.

Si sub blanda Ta indurare,

darnic ne da sa putem afla,

darul cel rar al Sfantului Fior,

rasuflul cel larg al odihnitului zbor,

din pieptul Porumbitei de argint,

pe care si Imparatul prooroc o vedea

pe culmile Vasanului plutind.

Si ne trece in faptura, fiecaruia in parte

acest aprins tain de bunatate

rupt chiar de la suflarea Ta.

Si ne pune pe buzele noastre intinate

masura palpairii celei curate

ca sa-Ti putem invapaiati canta:

Bucura-Te, salt isihast cu zbor de binecuvantare;

Bucura-Te, rasuflul cel cast de pasnica infiorare;

Bucura-Te, lancie de cuvant in cugetatul vazduh;

Bucura-Te, intoarcere cu avant a porumbitei de duh;

Bucura-Te, zare arcuita cu heruvimice aripe;

Bucura-Te, vecie oprita in incaperea unei clipe;

Bucura-Te, vasla uriasa intru suisul cel ales;

Bucura-Te, sorbire a cerului, cu subtiatec inteles;

Bucura-Te, fantana acoperita cu unduiri de Apa Vie;

Bucura-Te, caldura iscusita crescuta din Filocalie;

Bucura-Te, maiestrita aflare a talcului de-nchinaciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 5-lea

“Foc am venit sa cobor pre pamant”,

zice Hristos cu arzator cuvant.

Si Preacurata, furtuna dragostei Lui

sa ne aprinda cu tot rascolul parjolului

si sa ne umple de lumina nemasurat

ca pre Tine, fecioara, care L-ai purtat.

Dragostea Lui sa ne fie de nelipsit

cu Numele de slava de suflet lipit,

Si cu fiece fir smerit de rasuflare

sa se aprinda in noi a Numelui chemare,

Sa ne ardem de para in Dumnezeu

din toata dragostea Numelui Sau.

Si-nvapaiati de sarbatoare in Domnul asa

ca flacarile dragostei sa strigam: Aleluia!

Icosul al 5-lea

De la Tine intelegem Fecioara,

staruinta cea neinteleasa,

si puterea pomenirilor line,

din ruga smerita si stearsa.

Da, firea apei e moale;

a pietrei – nespus de vartoasa.

Dar ulciorul de deasupra de piatra

cu prelingerea lui din atarnare,

prin picul boabei de apa,

gaureste piatra cea tare.

Fecioara, staruieste, asadar,

si peste a noastra impietrire.

Si biruieste-ne cu picurul de har,

ca sa-Ti cantam in imn de slavire:

Bucura-Te, indrazneala gingasiei din “zicerea” Sfantului Nume;

Bucura-Te, ulcior al picaturii cu staruinta anume;

Bucura-Te, statornicie luminoasa din piatra alba a Domnului;

Bucura-Te, fagure preadulce a lui Iisus Fiul Omului;

Bucura-Te, cuib de gand, cel al Hristosului meu;

Bucura-Te, impartasanie de cuvant din chemarea lui Dumnezeu;

Bucura-Te, revarsare de mireasma pe care Fiul ne-o da;

Bucura-Te, matania cea in fir a lui “miluieste-ma”;

Bucura-Te, iures ce ma rapeste si pre mine pacatosul;

Bucura-Te, noian de pomenire care-si sporeste prisosul;

Bucura-Te, harica depanare a unei grairi de minune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 6-lea

Fecioara Preasfanta, in fata Ta

pururi, peste veac de rusine, se vor da

cugetarea si ritorii intelepciunii.

Ca Tu esti sigiliul nestricaciunii,

Poarta – pentru cei isteti – incuiata,

si oglinda vie de trairea minunii.

Tu cunosti ca viata nu ne-a fost data

sa fie numai rastalmacita.

Ca ea se cere cu mult mai bogata

decat sa fie numai traita.

Ea e a Mintii de dincolo de gand si de loc,

de dincolo de sirul clipelor dainuirii.

E vadirea unui cer launtric de foc,

peste fantanile inimii si-nfaptuirii.

E a Cuvantului lumii ce pentru ea se vrea

cale si intrupare spre vesnic: Aleluia!

Icosul al 6-lea

Fecioara si Maica noastra Curata!

Tu esti intr-adevar trezia,

vointa fruntii, in mir adunata,

ochiul cel dinlauntru deschis

in rotundul zarilor toate,

inima cu centrul invins

de stravezimea starilor curate.

Tu esti cea mai dreapta luare-aminte,

care unesti in puterea agerimii, dincolo de cuvinte,

intr-un fulger al mintii:

ascutimea gandului de gheata,

cu arsura iuresului de viata,

caldul si recele puse-n cruce,

care pe Intelesul cel inalt Il aduce.

Dar trezia aceasta e trezie de prunc,

clara cheie de adanc

cu repezis iute si strain,

ce cu nimic nu clinteste sufletul Tau cel lin;

ci, dimpotriva, Iti da sfanta mare simplitate,

de care noi pururea ne uimim

si fata de care, pe cat se poate, ne plecam

intreaga suflare sa-Ti cantam:

Bucura-Te, cruce a inflacararii si agerimii alesului;

Bucura-Te, osia cerului cu luceafarul intelesului;

Bucura-Te, spargerea gandurilor cu al lor zadarnic stup;

Bucura-Te, oglindirea cea nevazuta, de dincolo de trup;

Bucura-Te, clestarul cel mai dinlauntru al sufletului meu;

Bucura-Te, strapungerea stralucita a pomenirii lui Dumnezeu;

Bucura-Te, psaltirion al inimii sub arcus de gand;

Bucura-Te, strigat de cinci strune tot una zicand;

Bucura-Te, muzica negraita a celei de-a doua nasteri;

Bucura-Te, inaltime unica a desavarsitei cunoasteri;

Bucura-Te, logodna la Numele cel de Intelepciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 7-lea

La iscusinta Ta cea sfanta, Maica, noi venim,

sub palmele Tale sa ne primenim.

Fiindca la slavita nunta a Marelui Mire

e ceruta o grija de intreaga neprihanire.

Nu e ingaduita necuratia ochilor si a hainelor.

Nimeni dar, dintre cei ce sunt “ne-nvatatii tainelor”,

de unele ca acestea sa nu se atinga.

Cine va lasa porcii din margaritare sa se hraneasca

si in vasele sfinte cainii sa linga?

Indemnarea ca si primirea este numai duhovniceasca,

Numai de la Tine, Maica noastra cereasca.

Vino, dar, suflete smerit, impacat si curat,

Si asa cu toti laolalta ne vom avanta

din bucuria cea curata si intreaga a unui Aleluia!

Icosul al 7-lea

Prea-sfanta, prea-marita, prea-frumoasa,

prea-filocalica Mireasa!

A nimburilor toate Imparateasa!

Tu esti Maica binevoitoare

si daruitoare

a tuturor celor sfinte;

zestrea cea vie a bunelor haruri,

celor din Taine, celor din Daruri,

din odoare, din palme si din cuvinte.

Esti Marea Predanie imbietoare

si mult stralucitoare

a toata Iconomia de binecuvantari,

ca un policandru cu sapte lumanari

inaintea Marelui Tron dumnezeiesc

pentru care toti ingerii si sfintii Te preamaresc:

Bucura-Te, blagoslovenie pascala a implinirilor noi;

Bucura-Te, vartute patriarhala in crestet pusa peste noi;

Bucura-Te, infiere iscusita spre indumnezeirea tuturor;

Bucura-Te, scumpatate daruita cu-atingere de har curatitor;

Bucura-Te, lumina miruita peste mintile cele smerite;

Bucura-Te, harazire cumplita de puteri sufletesti negraite;

Bucura-Te, sporire viteaza ce se da inimilor intemeiate;

Bucura-Te, unire in cuget a toate Bisericile impacate;

Bucura-Te, adevar de safir intru simtirea noastra incrustat;

Bucura-Te, sechina insufletita ce ne dai linistea de Sabat;

Bucura-Te, voroava invesnicita peste tacerea de minune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 8-lea

Imparateasa, Doamna Preasfanta,

Maica neispitita de nunta,

Tu esti singura inima de om intru care nescazut

Numele de marire canta,

din tot rostul lui cel viu si neprefacut.

Cununa laudelor o ai pentru aceasta Preacurata

fiindca in Tine doar, ca niciodata

inima omului,

cu inima Domnului

au batut si bat laolalta.

Rugaciunea ca un ornic al gandului si al cerului

curge la launtrul Tau

si se-ngeamana cu limpedea ectenie a misterului

langa dragostea lui Dumnezeu.

O, Tu, Caruta de Lumina neintinata

ne-ntrecuta, ne-nserata!

Imbuneaza-ne si pre noi cu darurile inimii, Binecuvantata!

Si asa inzestrati si vrednici,

ca unei Biserici,

din toata fiinta Tie ne vom da

ca drept si sfant sa putem canta: Aleluia!

Icosul al 8-lea

Maica a Domnului, Inima de Lumina,

Maica a Domnului, Inima pamantului,

Maica a Domnului, Inima fara vina,

Maica a Domnului, Inima Cuvantului!

Catre Tine ravnim rusinati si scazuti

cu sufletul apus si genunchii franti,

Ca de atata pacoste de pacat,

inima ni s-a invartosat

cum e steiul cremenii albastre, mohorata nespus.

“Lasatu-ne-a pe caile mintii noastre

Domnul sa umblam.”

Ne atarna prin pacla gandul rapus.

Dar, iata, acum catre Tine ne plecam

Maica lui Iisus,

imbratiseaza-ne ca pre niste pietre ale vietii

dornice de izvoarele diminetii

diminetii neinserate,

si inviaza-ne cu inimi noi si curate

ca sa-Ti cantam:

Bucura-Te, arca de alianta a sufletului meu;

Bucura-Te, cufar ferecat cu Numele lui Dumnezeu;

Bucura-Te, corabie vie ce plutesti peste talazurile lumii;

Bucura-Te, sicrias ferit de toate zadarniciile humii;

Bucura-Te, tronule pre care viata se intemeiaza;

Bucura-Te, cutie de cantec prin care suna o raza;

Bucura-Te, naos cuprinzator al tuturor slujirilor de har;

Bucura-Te, chivot de gand al prea duhovnicescului altar;

Bucura-Te, hram al cerurilor, in care mintea-i liturghisitor;

Bucura-Te, sipet de foc in pieptul nostru al tuturor;

Bucura-Te, Biserica preadoritoare treimic sa se cunune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 9-lea

Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre cel bland!

Sunt si eu din neamul Preacuratei, vlastar infiat de curand.

Catre Tine ma aplec cu fruntea,

si mana mi-o pun ca Toma la locul cel sfant.

Strans adunat in mine, asezat fara cuvant

astept ca orbu-n puntea

“Luminii din adanc cea fara inserare,

si care-i pusa-n om ca un launtric soare

sa lumineze intreaga in incaperea fiintei”.

Cum nu te vad de noapte, grosimea de pacate,

Te pipai cu sfiala,

cu degetul nadejdii, cu degetul credintei,

cu deget banuiala, cu deget de dorire si chiar de indoiala,

Si neajuns as pune inca cealalta mana;

dar inima strapunsa de fulger de arsura,

indurerat de dulce cu rasuflarea-ngana

chemarea Ta intreaga si fara voia mea

bataia rugaciunii alearga spre lumina intr-un Aleluia!

Icosul al 9-lea

Preasfanta Fecioara Atotfolositoare,

Tu esti mai inalt-stravazatoare

decat tot varful Mintilor ceresti

si cunosti si tot chipul randuielii suprafiresti

pentru Schimbarea la Fata cea izbavitoare.

Tu esti maiestria, esti mestesugul, esti harnicia,

si toata sfanta migala omeneasca,

care la un loc ne face stihia

prielnica sa se mantuiasca.

Si pentru care gura noastra staruie atata sa Te proslaveasca:

Bucura-Te, incuviintata cunostinta a sfinteniei la amanunt;

Bucura-Te, sofianica stiinta a lucrarii prin launtric cuvant;

Bucura-Te, dumnezeiasca indulcire a Numelui ca mirul varsat;

Bucura-Te, monahiceasca iscusire in cantecul de lacrimi udat;

Bucura-Te, masura de picatura pentru o serafica pruncie;

Bucura-Te, asprimea cea de aur de pe rogojina din pustie;

Bucura-Te, cununa de litanii din nodul mataniilor de par;

Bucura-Te, anahoree de ungher sub al candelei sfielnic adevar;

Bucura-Te, izvod de scaunel pentru isihia rugatoare;

Bucura-Te, Tu zborul palmelor la rapirea cea drept in picioare;

Bucura-Te, suras de engolpion pentru a inimii uscaciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 10-lea

O! Doamna cea harica fara cusur

Fecioara cu inariparea Marelui Vultur,

Semnul de-apocalipsa al neprihanitului pantec

Biserica nascatoare a omului launtric!

Ajuta-ma sa ma zidesc in negraita fire

din depanarea litaniei cu chemare subtire.

Si da-mi nasterea cea luminoasa, Duhovnica mea,

ca din masura Invierii sa strig si eu: Aleluia!

Icosul al 10-lea

Tu, Darnica Maica, Povatuitoare de taina,

Doamna nadejdii, a inserarii albastre,

Stapana cu trei luceferi pe haina

si Sfanta Arghira a neputintelor noastre!

Catre Tine din nou, iata am silit!

Rapus sunt de lume, de ganduri zdrobit.

Ca dupa sfatul cel sfant si binecuvantare

partas m-am facut la izbavirea mea.

Hotarare am pus, indreptata si tare,

sa nevoiesc, toata clipa, in a ma ruga.

Dar idolul de tarana, cugetul meu

nu-mi lasa ragazul sa ma cuceresc,

sa fac din rugaciune cristelnita lui Dumnezeu

intru zdrobirea inimii spre care ravnesc.

Ajuta-ma, dar, Ajutatoarea mea

si da-mi darul de lacrimi, sarea pocaintei

ca sa-mi spal cu ele duhul neputintei

si invrednicit iar sa iti pot canta:

Bucura-Te, trandafirul cel plans al intoarcerii de taina;

Bucura-Te, duiosia pocaintei ce ai lumina drept haina;

Bucura-Te, bogoslovia lacrimii, dezvaluirea Intelepciunii;

Bucura-Te, discernamant potrivit la suspinele lumii;

Bucura-Te, raiule daruit cu toate ploile izbavirii;

Bucura-Te, uimirea umezita din privirea copilariei;

Bucura-Te, porfira sudorilor imparatesti ale Aminului;

Bucura-Te, cristalul cel de har din lacrimile Spinului;

Bucura-Te, bunavointa de roua ce pe credinciosi ii intaresti;

Bucura-Te, ajutorinta, si-n cadere a celor neduhovnicesti;

Bucura-Te, omofor care te asterni peste orice slabiciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 11-lea

Multumesc Tie, Preamilostiva Maica-Fecioara,

ca m-ai scapat de moartea cea de-a doua oara,

Primejdia si ispita sunt doara spre cercare.

Si prin chemarile cele fara de incetare

ale prea-luminosului Nume de putere

simturile si voia inimii mele

au intrat in praguri de tacere.

Slobod de ele

astept sa ma napadeasca

auzul, vazul si graiul cel dumnezeiesc,

In mine de-acum doar acestea sa se rosteasca.

Si Iubitul meu Insusi, Iisusul ceresc,

sa vada, sa vorbeasca si sa inteleaga

prin chiar vazul, auzul si voia mea intreaga.

Hristos sa vietuiasca asa

prin toata vlaga mea

Ca Domnul Insusi sa strige prin mine: Aleluia!

Icosul al 11-lea

O, tu inima si minte si cugete al meu!

Raneste-te cu intrebarile la Fata lui Dumnezeu.

Oare ce semn de-adeverire au roadele ceresti?

Si ce raspuns sa auzi si tu, in raspicari duhovnicesti:

De roureaza peste tine chipul Vederii nezarite,

intru largimea cea de aur a inchipuirilor sfintite,

adanc cu duhul tu vei fi pe stralucire adunat,

cum a fost duhul Precistei in Sfanta Sfintelor curat,

Si-ai sa ajungi atat de nalt-rasunator si potrivit

cum e o trambita de lauda in care ingeri s-au rostit.

Si-ntru simtiri gingas vei fi ca floarea dreptului Iesei

care tresare-n patru zari in asteptarea Celor Trei.

Spre acest semn flamanzi suntem si Sfanta Doamna sa ni-l dea

ca-n mijlocirea-i milostiva toti sa-i strigam cu un stih asa:

Bucura-Te, Tu scara cu pragul in inima ce se inchina;

Bucura-Te, ascetica neprihanire de rugaciune senina;

Bucura-Te, caldura de har ce pana in carne napadesti;

Bucura-Te, straina lucrare ce din urzeli ne sfintesti;

Bucura-Te, Tu apa cereasca izvorata la gene din fund;

Bucura-Te, pace dezlegata de toata puzderia de gand;

Bucura-Te, luminis suitor al unei minti destarmurite;

Bucura-Te, vedere in duh a tainelor necovarsite;

Bucura-Te, ciudata strafulgerare spre capul scarii negrait;

Bucura-Te, iluminarea din inima ce esti de nedestainuit;

Bucura-Te, nemarginirea desavarsirii cu trup de nestricaciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 12-lea

Tu esti Amma imparateasca a sufletului meu.

Odihneste-ma sub adapostul Chipului Tau;

ca sub privirile Tale de auriu carbune

sa ard si eu nemistuit,

din plamada arcanei de negrait a trairii de rugaciune.

Si dintru inelul Tau de racoare,

Izvorule pecetluit,

din nou, mereu, sa imi pot improspata,

cu unda harului Tau de nelipsit,

marea pace a odihnei saltatoare.

Si ma incinge Sfanta Amma asa

cu veselia cea vie a biruintei

ca invapaiat la alb sa pot canta

din toata isihia cunostintei: Aleluia!

Icosul al 12-lea

Maica a Domnului, Duhovnica iubitoare a pamantului!

Odrasluitoarea predaniei de taina a Cuvantului!

Tu esti dumnezeieste de lina si smerita,

dar precum vorbeste Cantarea Cantarilor,

Tu esti si nespus de dreapta si cumplita

“ca niste ostiri sub steagurile lor”.

Esti clara, esti senina, esti ascutita

ca un palos neimblanzitor.

Si ai la Ierusalimul cerului grabnici ajutatori,

pe toti cei ce sunt ai “lepadarii de sine” fiii Tai sarguitori,

toti cei ai cetelor de pustnici, de anahoreti,

spita Ta toata de duhovnici intelepti,

ce au in grija lor comori de binecuvantare,

toate cele lamuritoare, curatitoare si indreptatoare

ale neprihanirii si milostivirii Tale netarmuite,

toate cele ce la un loc sunt numite

“Gnoza cea curata” sau Mostenirea Sfintilor

si pe care ni le pui la indemana vadite

prin slovele, palmele si vorbele Parintilor,

pentru care de-a pururi nu vom sti a Te lauda

a Te cinsti, a Te preamari decat numai cantandu-Ti asa:

Bucura-Te, Spada obladuitoare a predaniei isihaste;

Bucura-Te, garanta nemuritoare a infierilor noastre;

Bucura-Te, nastrapa unde odihneste binecuvantarea Domnului;

Bucura-Te, zada care strajuiesti sfanta prefacere a omului;

Bucura-Te, destoinica lucratoare a maiestriilor tacute;

Bucura-Te, arhistratega cea mare a razboaielor nevazute;

Bucura-Te, ochi care ocrotesti dintru dulcea asprime;

Bucura-Te, canon care randuiesti cu ascutita agerime;

Bucura-Te, pavaza ce pazesti pamantul celor vii;

Bucura-Te, portal care opresti tot chipul de necuratii;

Bucura-Te, roata de spulberare a duhului de uraciune;

Bucura-Te, Mireasa urzitoare de nesfarsita rugaciune.

Condacul al 13-lea

O! Maica a Domnului, de-a pururi curata

si Maica a Omului binecuvantata!

Ca douazeci si patru de alaute si potire

aceasta inchinaciune a noastra sa fie

in revarsarea ei neincetata.

Si catre Preasfanta Treime, suita bucurie,

aducerea ei prea binemiresmata,

de pe palmele Tale catre Hristosul Mire,

sa-si treaca prinosul de dreapta-slavire.

Ca sa putem cu Cerurile toate striga,

dintr-o imbratisata necovarsire

cel mai presus: Aleluia!

Acest condac se spune de trei ori, dupa care Icosul I si Condacul I.

Facere a lui Daniil ieroschimonahul (Sandu Tudor)

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-rugului-aprins-67074.html

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

(Alexandru Teodorescu)

1896 – 1962

“Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton sau părintele Daniil, a fost o personalitate complexă a spiritualităţii secolului XX, ce ne-a lăsat moştenire mişcarea Rugul Aprins şi care şi-a dat viaţa în chinuri pentru Hristos şi adevărul mântuirii.

S-a născut în 22 decembrie 1896 la Bucureşti, din părinţii Sofia şi Alexandru Teodorescu. Urmează şcoala primară la Bucureşti, liceul la Ploieşti, unde tatăl său era preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, 1914, tânărul Alexandru este mobilizat, iar în 1916 este concentrat şi avansat la gradul de sublocotenent. După război Sandu Tudor studiază pictura la Academia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924 se îmbarcă pe vasul Dobrogea ca ofiţer asistent, călătorind pe mări şi oceane. După 1924 revine la Bucureşti, unde continuă studiile universitare şi predă la liceul din comuna Pogoanele.

Activitatea literară o începe în anul 1925 prin volumul de versuri „Comornic”, eveniment consemnat de critica literară, fără entuziasm însă. Totuşi, scriitorul Constantin Gane va scrie în „Convorbiri literare” că autorul are „stofa marilor înzestraţi ai marii poezii”. Perioada 1925-1927 este deosebit de efervescentă, colaborând la revistele literare „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Familia”, „Contemporanul” ş.a. Din ianuarie 1927 lucrează la revista „Gândirea” sub conducerea lui Nichifor Crainic, redactorul şef al publicaţiei. Se apropie de literatura mistică, publicând în acelaşi an într-o primă formă „Acatistul Preacuviosului Părintelui Nostru, Sfântul Dimitrie cel Nou, Bouarul de la Basarabov”. Aceasta va apărea în volum în anul 1942. În anul 1928 Sandu Tudor obţine binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi va desfăşura o intensă activitate profesională în domeniul teologic şi literar-jurnalistic: subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde decan era Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului Universitar la Universitatea Bucureşti.

Anul 1929 înseamnă pentru el un an de transformare profundă, prin călătoria făcută în Sfântul Munte Athos. Acolo, călăuzit de Dumnezeu şi îndrumat de sfinţii călugări cunoaşte în profunzime viaţa monahilor athoniţi, soarbe nectarul dulce al rugăciunii curate şi smerite a inimii şi se întoarce pătruns de „duhul curat şi duhovnicesc” al Athosului. Călătoria stă sub semnul minunii. În momentele cruciale ale vieţii sale, mâna lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului l-au sprijinit şi l-au izbăvit.

Astfel, scapă dintr-o tentativă de asasinat în timpul celui de-al doilea război mondial, într-o localitate din Ucraina, când un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat gândul cel bun să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala. Apoi, scapă cu viaţă dintr-un accident aviatic, pe care-l descrie el însuşi: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Atunci s-a hotărât să vândă întreaga avere, şi-a luat crucea şi a urmat Domnului. Însă, până la acest pas, Sandu Tudor a fost încercat de Dumnezeu şi chemat să-L caute pe El. Călătoria din anul 1929, în Sfântul Munte Athos este o astfel de încercare. Călătoria este descrisă în cartea „Viaţa ieroschimonahului Daniil Tudor”, Ed. Panaghia, sub îngrijirea ierodiaconului Cleopa Paraschiv.

„În anul 1929 o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Intrigat de acest lucru şi ahtiat, ca orice ziarist, după noutăţi Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte.

În timpul călătoriei sale se încredinţează de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care la fiecare pas îi scoate în cale omul potrivit. Astfel, în Tesalonic, îl întâlneşte pe părintele Bridu, preotul aromânilor care-i facilitează obţinerea vizei de intrare în Sfântul Munte. Tot aici se întâlneşte cu schimonahul athonit Elisei, originar din Oltenia”, care-i va fi însoţitor şi povăţuitor în Sfântul Munte. Diavolul îl ispiteşte, sub chipul negustorului grec Alecos Papaiani, care-i descrie Sfântul Munte ca pe un loc „unde nu există nimic altceva decât sărăcie, sălbăticie şi murdărie” şi-i recomandă să călătorească în apus. Lămurirea vine tot de la Părintele Elisei: „Cu ochii lumeşti şi păcătoşi atâta se vede. După judecata păcătoasă, nu se vede decât întunericul. Nu uita că Biserica Ortodoxă, care este Trupul Domnului Iisus Hristos, nu va fi distrusă niciodată. Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”. Sub îndrumarea părintelui Elisei, Sandu Tudor îşi lasă barbă şi vieţuieşte opt luni în Sfântul Munte, urmând îndemnul „ceea ce fac eu să faci şi tu”. Astfel, află miezul arzând, viu al Ortodoxiei, iar prin faţa lui se perindă tinereţea lui, cu deşertăciunile ei lumeşti – „Capşa”, cluburile de noapte, cabaretele, femeile în toalete elegante, şedinţele literare, petrecerile…

Toată trăirea spirituală din Sfântul Munte Athos se poate concentra într-o frază, mărturie a părintelui Elisei „Lumea asta întreagă dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii cu oftări”.

În anul 1930 Sandu Tudor editează revista săptămânală „Floarea de foc”, apărută până în 1936, iar în 1933 scoate cotidianul „Credinţa”, ziar de luptă politică şi spirituală, care va fi ulterior interzis de guvern. Aici vor colabora tinere condeie ca: Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebelean.

În anul 1939 este concentrat şi trimis pe frontul de est. Se întoarce în 1941 şi este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizare. În noiembrie 1942 este arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, împreună cu alţi scriitori, considerându-se că avea convingeri de stânga. Este eliberat la intervenţia Ministerului de Război, Direcţia Motomecanizare, care reclamă prezenţa acestuia în unitate. Va rămâne sub arme până la sfârşitul războiului. La întoarcerea acasă, în 1945, va constata falimentul celei de a treia căsătorii. Acest fapt îl determină să se dedice vieţii monahale, după care tânjea de mult.

Urmând porunca Mântuitorului şi-a vândut maşina personală, casele de pe Calea Victoriei cu alte bunuri personale de mare valoare şi a contribuit la renovarea Mănăstirii Antim, unde a intrat ca frate în acelaşi an, 1945. La 3 septembrie 1948 fratele Sandu Tudor a primit tunderea în monahism, din partea mitropolitului Firmilian al Olteniei şi odată cu aceasta numele Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, Sfântul Munte Athos). După doi ani este hirotonit ieromonah la mănăstirea Crasna, jud. Gorj, de către acelaşi mitropolit.

Începând cu anul 1945 „în jurul Mănăstirii Antim s-a constituit discret, un grup spiritual al unei «elite intelectuale bucureştene, care-şi propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei bucuriile Duhului Sfânt», redescoperirea adevăratei trăiri ortodoxe. Astfel s-a constituit la iniţiativa scriitorului Sandu Tudor şi cu binecuvântarea părintelui stareţ, apoi şi a Patriarhului Nicodim mişcarea spirituală Rugul Aprins – «nucleu de iradiere duhovnicească», în care se implicau părinţi şi mireni: arhim. Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, Al. (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, arhim. Sofian Boghiu, arhim. Felix Dubneac, arhim. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, ş.a.»”, (ierod. Cleopa Paraschiv, „Stareţul Daniil de la Rarău”).

Lucrarea principală s-a rânduit a fi rugăciunea inimii, mai ales după venirea providenţială a părintelui rus Ioan Kulâghin, adevărat trăitor al rugăciunii, care a devenit părintele spiritual al Rugului Aprins, „străinul trimis”.

Rugul Aprins care ardea şi nu se mistuia, după interpretarea dată de părintele Sandu Tudor, simbolizează rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Ca mişcare spirituală de influenţă isihastă, a fost frecventată de mireni şi clerici, care întăriţi de puterea credinţei au încercat să se opună prin rugăciune şi mijloace intelectuale invadatorului ateu comunist. Acest lucru s-a petrecut o perioadă în libertate, iar apoi în închisorile comuniste. Scopul era să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor. După o perioadă de timp, autorităţile comuniste au interzis mişcarea Rugului Aprins şi au trecut la arestări.

În anul 1950 începe calvarul arestărilor, când părintele Agaton a fost acuzat de fascism şi atitudine ostilă regimului. A fost condamnat la 5 ani muncă silnică, pedeapsă executată în diverse lagăre de muncă, inclusiv la Canal. După eliberare, s-a mutat la mănăstirea Sihăstria – Neamţ, fiind hirotonit schimnic de către părintele Cleopa Ilie, ulterior închinoviat şi numit egumen al schitului Rarău, la 15 noiembrie 1953, sub numele Daniil Tudor. A avut în acest timp o trăire duhovnicească foarte înaltă, cum spune părintele Gh. Calciu: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta mai strâmtă, ca ieroschimonah, schimbându-i-se numele în Daniil, Sandu Tudor s-a mistuit pe sine într-un urcuş al înduhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

A doua arestare, în noaptea de 13/14 iulie 1958, a avut loc la Bucureşti în casa prietenului său Alexandru Mironescu. Părintele plecase de la Rarău ca vieţuitorii mănăstirii să nu aibă de suferit din cauza arestării sale. Fiind văzător cu duhul, fusese vestit de Dumnezeu, astfel că la începutul lunii iunie 1958 după ce a slujit utrenia şi-a cerut iertare de la toţi vieţuitorii şi i-a întărit duhovniceşte. După aceasta, le-a spus că Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat de cei necredincioşi şi că va muri în închisoare. A fost judecat şi condamnat la 25 ani temniţă grea, pentru activitate mistică duşmănoasă împotriva clasei muncitoare. Însă, principala vină formulată de atei, a fost aceasta: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins”.

În celula umedă, rece şi întunecoasă a închisorii, torturat şi înfometat, ieroschimonahul Daniil a ajuns pe treptele înalte ale rugăciunii inimii. Ne va lăsa mărturie ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A murit după 4 ani de bătăi şi lanţuri, fiind printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri la picioare pe toată perioada cât a fost închis. În ciuda detenţiei şi torturilor sălbatice, părintele Daniil–Sandu Tudor a rămas un model de verticalitate morală şi duhovnicească, lucrând atât în libertate, cât şi în închisoare la Imnul Acatist al Rugului Aprins, ca armă de înduhovnicire şi alungarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Avea inima atât de trează, încât se cutremura la gândul că ar putea ceda câtuşi de puţin, din slăbiciune. Prin mărturisirea credinţei – cu refuzul oricărui compromis – s-a învrednicit de moarte mucenicească.

Bătut cu bestialitate în repetate rânduri, în data de 17 noiembrie 1962, în jurul orei unu noaptea se muta în veşnicie stareţul, ieroschimonahul Daniil Tudor. Decesul a survenit la Aiud, după ce fusese din nou zdrobit în bătăi cu pumnii, bocancii şi bastoanele de către „omul nou” al socialismului. Fişa medicală a spitalului închisorii consemnează cauza morţii: hemoragie cerebrală.

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi urină peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui.

După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.

După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” (părintele Augustin de la Aiud)

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

„E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.

– L-aţi cunoscut?

– Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni. „Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” – zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.

– Despre ce ţinea conferinţe?

– Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.

– Cum a murit?

– A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”. Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.” (Atitudini, 3/2008)

sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

Părintele Dumitru Stăniloae

(16 noiembrie 1903 – 5 octombrie 1993)

“La 16 noiembrie 1903 se nastea la Vladeni, judetul Brasov, cel mai mare teolog ortodox contemporan, parintele Dumitru Staniloae. De la acel moment, acum, in luna noiembrie, aniversam 110 ani de la nasterea sa, ceea ce ne ofera ocazia sa evocam personalitatea si opera marelui nostru teolog. Astazi, numele parintelui Staniloae il intalnim oricand dorim sa aflam lucruri legate de teologia ortodoxa. Parintele profesor Staniloae a reusit prin opera sa teologica sa faca o sinteza neopatristica si astfel sa ne aduca in prim plan noua celor de astazi profunzimea si frumusetea gandirii patristice izvorata din paginile Sfintei Scripturi.

Pentru parintele profesor teologia trebuie inteleasa ca stiinta a mantuirii si a vietii vesnice. Teologia sa este una a iubirii si a comuniunii personale in centrul careia sta dogma Sfintei Treimi. In acest sens, Sfanta Treime este plenitudinea persoanei in comuniune.

In demersul lui teologic accepta si traieste profund ceea ce invata Biserica Ortodoxa, teologhisind in calitate de membru si slujitor al ei si avand certitudinea ca ceea ce exprima Sfintii Parinti in invatatura Bisericii este fundamental sa o faca si el ca teolog ortodox.

In acelasi timp, parintele Dumitru Staniloae este un teolog al bucuriei. Pentru el bucuria este una dintre caracteristicile specifice ale traditiei ortodoxe. De aceea, „Ortodoxia, prin bucuria trairii in Dumnezeu, este doxologica si nu teoretica“. In centrul acestei bucurii care marcheaza teologia sa este bucuria Invierii. Parintele Staniloae prin toata opera sa teologica se marturiseste ca un om al smereniei care are constiinta patristica a faptului ca nu poate scrie nimic fara ajutorul lui Dumnezeu si ca este nevrednic sa teologhiseasca despre adevarurile credintei ortodoxe. In acest sens, putem argumenta tragedia de a fi trait cinci ani in regimul de exterminare al inchisorilor comuniste, perioada in care a cunoscut darul rugaciunii neincetate, despre care ii marturisea surazand lui Olivier Clement ca fiind „o experienta ca atatea altele, putin mai dificila pentru familia mea“ si adaugand apoi ca aceasta a fost perioada din viata sa in care a ajuns sa practice rugaciunea inimii.”

( http://www.crestinortodox.ro/)

   “…prin sinteza în care diferitele influenţe intră în spiritul românesc, acesta este chemat să reprezinte şi un fel de punte între ele. Dacă în primele secole ale existenţei sale poporul român a fost o punte între romanitate, între daco-traci şi între spiritualitatea creştină bizantină, iar mai tîrziu între romanitate, spiritualitatea bizantină, slavi şi popoarele germanice din Apus, apoi, din secolul XIX, între spiritualitatea bizantină moştenită şi cultura franco-germană, acum se deschid perspectivele unei intermedieri pe o scară mondială. Spiritualitatea sa traco-romano-bizantină e chemată să intermedieze între cultura occidentalo-americană, cu tendinţa ei de distincţie, de definire, de lipsă de entuziasm etic şi uman, dar prin aceasta ajunsă la un moment de epuizare spirituală, şi între culturile afro-asiatice, încrezătoare în străfundurile indefinite ale realităţii, însufleţite de un mare elan vital, care-şi iau forţa din ideea identificării omului cu toate. Numai spiritualitatea aceasta cu caracter de punte proprie Europei de Est, cu deosebire poporului nostru, poate indica drumul clar şi fecund în acelaşi timp al unei umanităţi personalizate şi plină de elanul comuniunii. Spiritualitatea noastră poate da Occidentului forţa, iar Orientului claritatea unui adevărat umanism care să se folosească şi de luciditatea Occidentului şi de elanul generos şi inepuizabil al Orientului.”

Părintele Dumitru Stăniloae

 (Fragment citat din Reflexiuni asupra poporului român)