Cuvânt și iubire

A fost Eminescu un om religios? (fragment de interviu din anul 1999) 

În anul 1999, doamna acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga – cercetător în istoria literaturii şi artei universale şi eminescolog de prestigiu – a fost oaspetele Episcopiei Dunărea de Jos, la invitaţia Prea Sfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun,  ocazie cu care ne-a acordat un interviu pentru cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”. A vorbit foarte mult despre Mihai Eminescu, “primul mare poet european al României”, cum îl numea, regretând faptul că încă mai există şi astăzi contestatari ai operei lui. Am rugat-o să ne împărtăşească atunci concluziile domniei sale privind dimensiunea religioasă a poetului. Aceste consideraţii sunt valabile azi şi oricând, fiind rodul unor cercetări intense, pornite din suflet (despre marele poet al neamului românesc, domnia sa a scris numeroase studii şi cărţi, printre care: “Eminescu – cultură şi creaţie”, “Eminescu şi romantismul german”, “Eminescu – viaţa, opera, cultura”), iar la sfârşitul vieţii s-a dedicat  slujirii şi recunoaşterii necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – “limba vechilor cazanii”, căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti.

  Dar… s-a întâlnit cu moartea: i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în “Mortua est!”, o poezie violent atee (“De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“). De atunci a intrat în sufletul lui îndoiala. Întâlnirea cu moartea este o traumă, un şoc care te marchează. Prin 1876, scrie “Melancolie”, în care spune: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Şi în sufletul lui s-a şters credinţa, şi el stă ca un mort viu, din care timpul roade ca un car… Recunoaşte pierderea credinţei şi o regretă.

Dar în 1883 scrie  “Luceafărul” –  mostră de acceptare a unui univers în al cărui centru se află Dumnezeu. El se ipostaziază într-un înger ridicat în slavă, pentru că nu mai are căderi ca la început, nu mai are complexul luciferic, s-a vindecat. Spre sfârşitul vieţii scrie “Rugăciune” şi “Răsai asupra mea, lumină lină”: “Ca-n visul meu celest de-odinioară/ O, maică sfântă, pururea Fecioară/ În noaptea visurilor mele vină” – o poezie superbă, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să  redobândească cele trei virtuţi creştine, pe care el le cunoştea foarte bine: “Credinţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină” – e aşa de frumos!…

În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: “Bolnav în al meu suflet” – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el. Fiindcă “Înger şi demon” nu este, cum învăţam noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau “înger” şi “demon”, ca-n Goethe. La aceştia, foarte mari, ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa, şi finalul în care coexistă, avant la letre, cu tentă de autenticitate tragică, cu rugăciunea aceea care cere mântuire Maicii Domnului.

Şi mai figurează pe mineiul unei cărţi de la Mănăstirea Neamţ o însemnare în care un preot spune că l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Eminescu, pe care Creangă l-a adus când era bolnav. A stat un timp la bolniţa mănăstrii. Atunci, el i-a spus preotului: “Părinte, aş vrea să mor şi după moarte să fiu îngropat la marginea mării, lângă o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare apus de soare “Lumină lină”…

Ei, trageţi şi dumneavoastră concluziile. Mie mi se pare că ne aflăm în faţa unei probleme enorme, cu mare adâncime, care poate nici n-ar trebui răscolită, fiindcă a-i răscoli sufletul acela tragic… Eu sunt convinsă că Maica Domnului a mijlocit pentru mântuirea lui.

Pe el, setea de absolut în căutarea adevărurilor ultime l-a dus la această necredinţă, şi el însuşi şi-a dat seama. În “Avatarurile sărmanului Dionis”, el se luptă cu timpul, cu spaţiul (e kantiană această istorie), învingându-le cu cartea magică despre Zoroastru. Era călugăr, în timpul lui Alexandru cel Mare şi, citind această carte, pleacă cu iubita lui în Lună şi acolo face tot felul de schimbări, fiindcă universul nu-i mai place: nu sunt destui sori, destule luni. Cei doi erau atât de puri, încât visează amândoi acelaşi vis, cum că îngerii treceau şi ei ascultau armonia cântărilor îngereşti. Fascinat de concordanţa dintre gândurile lui şi spusele îngerilor, îi vine în minte  un gând, care este o blasfemie: “Nu cumva eu sunt Dum…” N-a apucat să spună “Dumnezeu”, că a şi căzut trăznit din cer. Deci, a avut exact soarta lui Lucifer. A dorit, ca şi Lucifer, să ştie ce ştia Dumnezeu şi şi-a primit pedeapsa. Prin ploaie de fulgere şi trăznete, el reintră în avatarurile din secolul XIX, în Dionis, metafizicianul.

Ei, nu este interesantă această căutare nebunească a absolutului şi a iubirii? Roza del Conte a făcut cea mai desăvârşită disecare, după părerea mea, a operei eminesciene, în “Eminescu sau despre absolut”.

Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. Theodor Codreanu a scris “A doua sacrificare a lui Eminescu”. Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest “monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui –  înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.”

*

În completarea acestui tablou menit să evidenţieze desăvârşirea spirituală a marelui poet, adăugăm mărturiile lui Ion Slavici din cartea “Omagiu lui Mihail Eminescu”, apărută la 20 de ani de la moartea poetului, în 1909, la Bucureşti, la Atelierele Socec & Comp.,  editată de “Comitetul comemorării – Galaţi” prin grija avocatului Corneliu Botez (cartea s-a vândut în beneficiul ridicării monumentului “Eminescu” din Parcul Municipal al Galaţilor).

În capitolul  “Eminescu – omul”, Ion Slavici, care i-a fost un apropiat prieten încă din timpul studiilor la Viena (1869), nu se referă explicit la latura religioasă a lui Eminescu. Totuşi, găsim în  descrierea însuşirilor de bază ale firii poetului multe din caracteristicile bunului creştin:

“Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost; dar acum, în zilele noastre, cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins”… 

 “Era om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă; respingea cu oroare tot ce i se părea vulgar”. 

 “Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirle lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce-i iau scrierile drept o manifestare a fiinţei lui individuale.” (sublinierea ne aparţine, căci în lumina ei, credem, poate că ar trebui reconsiderate multe aspecte din viaţa şi opera marelui poet).

“Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizerile mai mici ale altora”.

“Stăpânit de amor propriu, nimic la el nu era mai presus de dignitate: “Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu”, zicea adesea”.

“Nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi atunci când era dator să vorbească, să măgulească, ori să linguşească pe cineva. În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă. Era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş. Pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”.

“Dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii faţă de toţi”.

La aflarea veştii că gălăţenii doresc să ridice un monument lui Eminescu, Ion Slavici a consemnat în această carte cuvinte memorabile, care demonstrează încă o dată marele suflet pe care marmura sculptorului Friederick Stork  avea să îl întruchipeze pentru eternitate:

“Dacă e adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ne amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui în care el a sângerat şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta spre care el a voit să ne îndrumeze”.

În aceeaşi măsură, celor care s-au gândit să-l propună spre canonizare pe Eminescu, le spunem astăzi – cu mâna pe inimă – că lor înşile le-ar fi necesară această icoană, nu lui!

Chipul lui Eminescu trebuie sărutat… doar în vis. 

A consemnat, VIOLETA IONESCU

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/portrete-si-destainuri-interviuri-cu-personalitati-de-azi/violeta-ionescu-%E2%80%9Emarturii-inedite-despre-eminescu-ale-acad-zoe-dumitrescu-busulenga%E2%80%9C/

Am început un serial în revista Luceafărul pe care l-am ţinut vreme de cinci ani. Pe măsură ce mă documentam, pe măsură ce mă lăsam furat de uriaşa personalitate a Marelui Han genial şi analfabet, am socotit că e foarte uşor să strecor mici “şoparle” nevinovate la adresa “celui ai iubit fiu al poporulu” şi a consoartei sale.

Aluziile erau evidente dar, într-un fel, justificate de coincidenţa asemănării personajelor. Totul a mers perfect, sau aproape perfect, pană în 1987, cand niste cititori “vigilenţi” de peste hotare au găsit de cuviinşă să buchisească mai atenşi foiletoanele mele săptămanale. {i le-au citit atat de atenţi, încat, pana la urma, au tras concluziile de rigoare.

Într-o dimineaţă, nu prea de tot, venind la Uniunea Scriitorilor unde lucram cu hărnicie, mai ales la parterul cladirii, dotat cu bufet şi restaurant, pe holurile întunecoase m-am ciocnit piept în piept cu taciturnul reporter Vasile Nicorovici.

Ne-am speriat reciproc şi ne-am cerut scuzele de rigoare. Recunoscandu-mă, m-a tras într-un colţ şI mai întunecos, m-a pipăit, ca un sculptor statuia îndrăgită, şi măa întrebat: “eşti liber”?

Credeam că vrea să mă invite la o bere şi cunoscandu-i zgarcenia proverbială era să leşin de uimire.

De fapt, vroia să ştie dacă n-au venit să mă “umfle”.

Neînţelegand nimic din misterioasa sa comportare, am cerut lămuriri.

“Nu asculţi BBC-ul?” I-am răspuns că nu. “Rău faci, fiindcă altfel îţi luai măsuri de prevedere şi plecai o vreme din Bucureşti.”

~mi relateazăţ apoi cu lux de amănunte cum cei de la pomenitul post de radio au preluat şi au transmis un articol apărut în cotidianul londonez “Times”.

Articolul se numea “Doi dictatori”, era pe prima pagină a ziarului şi avea drept material ilustrativ portretele lui Ceauşescu şi Gingis Han.

Binevoitorul, informa asupra serialului susţinut de subsemnatul în “Luceafăţrul” şi lămurea pe cei intereaţi că toată povestea cu Gingis este, de fapt, un pretext de a-l denigra pe dictatorul Ceauşescu şi familia sa. Urma exemplificarea pe două coloane alăturate. Ce zic eu despre Gingis şi fii săi, şi cum este Ceauşescu şi odraslele sale. Trei fii avea unul, trei fii şi celălalt. Cate unul din fiecare tabără era cam amator de chefuri şi femei. Ce zic eu despre soţia lui Gingis, care era mai în varstă decat el şi cum este soţia dictatorului.

Colegul Nicorovici era foarte speriat şi mă sfătuia să mă duc o vreme la manastire. Cunoaşte el, cică, un călugăr, sus, la Peştera Ialomicioarei, cu care făcuse armata.

Ca un făcut, în aceea săptămană eu scrisesem, nesilit de nimeni, ultimul episod despre Mongolia, agasat de interpelările, mai în glumă, mai în serios ale diverşilor amici plictisiţi de lungimea serialului. Fănuş Neagu îmi reproşa: “Ai stat două săptămani şi ne plictiseşti de cinci ani!”. Drept pentru care am anunţat sfarşitul poveştii.

După cateva zile, la sediul revistei, m-am întalnit cu un domn care fusese în Anglia, chiar la ambasadă, în ziua în care apăruse buclucaşul articol în “Times”. Scandal mare, aleră, măsuri de cumpărare a întregului tiraj. Cum, însă, tot personalul amasadei nu poseda mai mult de 100 de lire cheş iar tirajul ziarului era de circa un milion, au renunţat.

Un alt prieten, mai precis miliardarul de azi Mihai Carciog, a vrut să-mi aducă un exemplar prin intermediul unchiului său care era lord, titlu cumpărat, evident. N-au posedat curajul necesar. {tirea a fost preluată şi de alte posturi de radio, vestea s-a lăţit. M-au sunat vreo doi ataşaţi culturali de la “ambasade capitaliste”, cerandu-mi detalii.

Eram destul de derutat, dar văzand ca nimeni nu ma admonestează “oficial” am tăcut, la randul meu, asteptand dulcele val al uitării.

A venit si vremea publicării cărţii şi am înţeles cţ, de fapt, cei de la Consiliul Culturii erau foarte bine informaţi şi dăduseră “indicaţiile” de rigoare.

Cartea a fost citită şi răscitită vreme de un an. Iritat de tergiversări, am fost într-o audienţă la celebrul Mihai Dulea, ambiţiosul politruc şI ghilotinator de texte. Am discutat, fiecare în manieră proprie, el adanc, eu încăpăţanat. Am izbutit să public, pană la urmă textul, cu tăieturile impuse.

Mărturisesc acum că pe parcursul scrierii, trimiterile la “dictator” le făceam în virtutea dorinţei de a mă refula. Cartea a apărut fără multe pasaje legate de aluziile evidente.

Pană la urmă istoria lui Gingis a văzut lumina tiparului într-un volum de sine stătător, cu un titlu schimbat, şi sunt convins că cei de la “Times”, dacă o vor citi vreodată, îmi vor oferi cu aceeaşi generozitate şi ateţie cu care m-au tratat atunci, drept premiu de consolare, o excursie în Anglia. Sponsoriată, evident, de danşii.

Aştept, şi vorba unui cunoscut crainic dizident, să auzim numai de bine!

MIRCEA MICU

http://luceafarul.wordpress.com/

1. A.B.: Stimate domnule AUREL POP – am primit vestea că, între 8 şi 9 noiembrie, revista ”ASTRA” de la Braşov organizează un Simpozion cu tema “Revista de cultură şi provocările descentralizării” (n. red: interviul este luat pe 6 octombrie 2007). Eu zic să le-o luăm puţin înainte celor de la ”ASTRA” şi să punctăm, în cadrul revistei ”Contraatac”, câteva dintre aberaţiile provocate de aşa-zisa “descentralizare” a culturii româneşti, nu doar a revistelor…Este absolut inadmisibil ca scriitori valoroşi, cei mai mulţi dintre ei consacraţi – să ajungă (după ce şi-au trimis, în plicuri poştale, pe la prieteni, câteva zeci, hai, o sută…!!!, dintre exemplarele cărţii scoase de editura X…) a-şi pune rucsacul cu cărţile proprii în spinare şi hai-hai, şi hai-hai, prin “geografia” patriei noastre… Adjudul, spre exemplu, până în 1989, avea două librării… – după 1989, a devenit municipiu, şi nu mai are nicio librărie!!!… Doar papetării şi chioşcuri de ziare… dar ferit-a Sfântul să primescă să vândă, vreun chioşc, cărţile scriitorului Y-grecescu… Descentralizare-descentralizare, dar am ajuns să nu ne mai cunoaştem între noi nici măcar doi scriitori din acelaşi oraş… Ori mi s-a stricat mie “mansarda”, ori ăsta seamănă, de-acuma, a haos şi a de-culturalizare/de-spiritualizare… Iar editurile, aproape 90% dintre ele, se implică extrem de puţin, anemic …(sau chiar deloc!), în promovarea cărţilor pe care le tipăresc…Se mulţumesc cu câştigul sigur al scoaterii de carte sponsorizată, şi apoi, gata!!! Vreo Agenţie Naţională de Publicitate a Cărţii Româneşti… – adică, pentru cărţile românilor…nu?… – să nu fi auzit eu de ea, oare…?!

A.P.:- După 1989, în majoritatea domeniilor de activitate s-a venit cu tot felul de experimente, astfel că nici domeniul cultural nu a făcut excepţie de la regulă. Dacă în politică am venit cu aşa zisa “democraţie originală”, în domeniul culturii s-a încercat, şi în mare parte s-a reuşit, a se crea grupuri şi grupuleţe constituite pe baza unor interese care să-i avantajeze pe cei care, tacit, au aderat la acel grup. Un exemplu ar putea fi acordarea acelor premii literare, în cazul cărora numai valoarea nu era şi nu este, din păcate, criteriu de bază care să cântărească în balanţa juriilor constituite în acest scop. Distanţa în timp de la bădiţa Cârţan, care şi-a pus cărţile în traistă în pelerinajul său la Roma, la scriitorul din ziua de azi, care încearcă să-şi promoveze cartea sub diferite forme, e mare – dar ca modalitate nu prea diferă, doar că a înlocuit traista cu diplomatul. Prăpastia dintre autorul de carte şi cititor după 1989 s-a adâncit tot mai mult. Dacă o carte bună a unui scriitor cu ştaif înainte de ‘89 se vindea pe bază de tabele şi tabelaşe întocmite de mai-marii culturii din judeţe, cu aprobări din eşalonul doi, azi acelaşi scriitor abia că îşi poate scoate cheltuielile de editare, asta în primul rând că desfacerea la nivelul judeţelor e defectuoasă, că în spaţiile, care aveau ca obiect de activitate vinderea cărţii, azi se vinde tot ce vrei şi nu vrei numai carte nu. Poate că voi fi acuzat de nostalgia acelor vremuri dar trebuie să fim realişti, să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru. Lansările de carte au loc în crâşme, fiindcă bibliotecile sunt închise întrucât spaţiile sunt revendicate de foştii aşa-zişi proprietari, (caz concret: Biblioteca judeţeană din Satu Mare) şi acest fapt se datorează aşa-zisei descentralizări. Librăriile nu au un spaţiu stabil datorită chiriilor ce se schimbă în funcţie de creşterea şi descreşterea monedei europene la care ne înghesuim să aderăm, de parcă leul nostru, căruia îi schimbăm înfăţişarea şi valoare în funcţie de cine vine la guvernare, n-ar mai fi pe placul românilor. Domnule Botez, cazul Adjudului nu e singular, cu regret, dar şi în această parte de ţară sunt oraşe care nu au spaţii destinate vânzării de carte, sau, chiar dacă sunt, cărţile stau alături în raft de alte produse ce au cu totul altă destinaţie. APLER-ul (Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România) la care revista “Citadela” a aderat zilele trecute încearcă să menţină acea centralizare dar nu ştiu în ce măsură o să ne rezolve problemele. Cât priveşte agenţia citată de Dvs. sincer să fiu nici eu nu am auzit de existenţa ei, poate o fi undeva pe vreo hârtie înghiţind bani publici şi doar atât.

2. A.B.:Ştiţi că am apreciat elogios frumoasa dvs. carte, apărută în anul 2007, Sonete din regatul disperării…: ”În gând de satul natal mi-e dor”…; ”Străbat regatul disperării cu maşina”… Ce nostalgic, până la exasperare, evocaţi dvs. satul românesc, care încetează, pe zi ce trece, de a mai fi tradiţional, contrazicând tot mai flagrant superba sintagmă poetică blagiană “eternitatea s-a născut la sat”… Eu auzisem, de la părinţii mei, de la profesorii mei, despre revistele interbelice, care se tipăreau cu zecile, special pentru luminarea spirituală a oamenilor satului, dar tipărite şi cu scopul discret ca, scoţând în evidenţă valorile spirituale excepţionale ale satului românesc, să-i determine pe săteni să nu-şi părăsească vatra natală… Buuun, comunismul a cam dat cu satul românesc de pământ, născând “navetismul”, şi ţăranul român a început să nu mai fie nici cal, nici măgar… Dar, totuşi, s-au construit, în comunism, cămine culturale (…acum sunt, în locul lor, baruri/cârciumi…)… O fi fost “Cântarea României” o caricatură culturală, dar, dacă suntem oameni oneşti, nu putem nega că, într-un fel sau altul, anumite valori spirituale ale satului (chiar dacă, într-un fel, pervertite, prin exhibarea caricaturală…) s-au afirmat… Unii cântăreţi populari autentici au fost “scoşi în faţă”, spre neuitare, de un Adrian Păunescu, oricât de contestată a fost şi este personalitatea acestuia… (eu, personal, am destule motive să-l admir! – a fost singurul intelectual român de vază care s-a implicat în avertizarea asupra pericolului manualelor alternative dez-naţionalizante!!!). Dar azi, azi… – ce şansă mai are artistul popular, de a se afirma artistic…dacă nu vine, aleatoriu/miraculos, un Grigore Leşe, prin  satul lui…?! Ce şansă au copiii noştri de săteni, de la Grupul Şcolar “Gheorghe Balş”, de a se afirma artistic, când satul este uitat…?! … şi pâinea cea de toate zilele cam dispare de pe masa ţăranului român… şi Italia, Spania, Irlanda, Patagonia etc. absorb, în goana după “parale mai multe”, toată spiritualitatea rurală care, altădată, în regimuri foarte criticate, rămânea, totuşi, să dea lumină de DUH ţării noastre… literaturii şi artelor noastre… (Maramureşul Dacilor Eterni s-a golit de ţărani, în proporţie de cca. 80%!!!… cam cât şi Bucovina cea Sfântă…). Cum s-or mai naşte un Brâncuşi ori Eminescu, din Hobiţele şi Ipoteştii zilelor noastre…???!!!… Deocamdată, observ că “italienii” şi “spaniolii” noştri (ţăranii întorşi, adică, de pe la muncile din Italia, Spania etc.) nu mai ştiu decât să-şi dureze vile cu turnuleţe multe şi să-şi ia “maşini tari”… Cam la atât se mai reduce “cultura rurală”, în multe locuri din România contemporană… greşesc, oare, catastrofal de mult?!

A.P.: – Vă mulţumesc pentru aprecieri. Preocuparea pentru această oropsită pătură socială a stat şi stă mereu în atenţia mea. Am fost invitat în aceste zile în ţinutul meu de baştină, cu ocazia întâlnirii fiilor satului. Am trăit clipe de întristare dar şi de bucurie. Să le iau pe râd: de întristare, deoarece căminul cultural arată ca după bombardament – incredibil, dar adevărat. De bucurie, fiindcă am întâlnit oameni care sunt preocupaţi de renaşterea tradiţiilor. graţie scriitorului şi prietenului meu Gavril Alexa Bâle care prin natura profesiei (doctor veterinar) face eforturi deosebite de a păstra cât se poate tradiţia locului. Am luat parte la sărbătoarea Cuv. Parascheva, hramul bisericii din Cetăţele-Şişeşti, jud. Maramureş, la care a luat parte şi episcopul care a fost adus după tradiţii cu caleaşca trasă de 4 cai, însoţit de consătenii mei îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei Chioarului. După slujba religioasă, a fost organizată o masă comună la care au participat aproximativ 1400 de oameni, cu toate că localitate are cam 200 de fumuri. Seara am luat parte la Jocul de la Şură, acompaniat de un taraf cu instrumente specifice zonei (ceteră, şi gordună). Toţi localnicii au venit la joc în costume populare, inclusiv preotul şi preoteasa care au deschis jocul din faţa şurii, după care au intrat în joc: diacul cu soţia, învăţătorul satului cu soţia, doctorul cu partenera lui de joc, urmat de restul participanţilor. Ce dovadă poţi să ai atunci când vezi cu ochii tăi respectul faţă de intelectualitatea satului, dat de acei oameni simpli, cei care a doua zi se întâlnesc şi îi sprijină spre rezolvarea multiplele lor probleme. Am întâlnit aici în acea zi şi fii ai satului care sau întors din Italia, din Spania, şi din alte locuri exotice, care fotografiau şi filmau de zor spre a duce cu ei realitatea satului românesc. Toţi aveau o mâhnire în suflet, regretul despărţirii de plaiurile natale dar tot ei mi-au spus că mai stau să facă ceva bani şi vin acasă, lucru care m-a bucurat nespus de mult. Dorul de casă îi mistuie, mulţi pe care nu i-am cunoscut îmi ştiau numele de pe Internet, bucurându-se că au posibilitatea de a conversa cu mine. Iertat să-mi fie, dar cel puţin la noi în acest spaţiu al Vetrei Chioarului lucrurile stau cu totul altfel faţă de alte zone, rolul principal îl au preotul, dascălul şi doctorul care trăiesc cu toţii în rând cu sătenii, nu îşi exercită profesia între două autobuze după mersul acestora. Stimate Domnule Botez, eu mai cred în spusele lui Blaga şi, după cele văzute, cu toată influenţa Occidentului, copiii acestor locuri au şanse reale de a duce mai departe tradiţiile specifice zonei.

3. A.B.: Poate vă va veni greu să credeţi ceea ce vă voi zice mai la vale… – dar zilele astea era să mor “de foame” vizionară, ca măgarul lui Buridan, între cele două căpiţe de fân perfect egale… – eu, între două opinii perfect contrare:

a. cineva (un scriitor important contemporan) spunea că, dat fiind faptul că investitorii străini sunt din ce în ce mai mulţi în România, va fi determinant procesul de creştere exponenţială a importanţei limbii române, în concertul limbilor lumii…limba românească devenind, dacă nu principala, atunci una dintre principalele limbi de circulaţie mondială… – deci, gata cu complexul de inferioritate lingvistico-culturală al românilor…!!! –

b. alt mare important scriitor, fireşte că tot contemporan, cum altfel…, susţinea, fără să ne dea nici cea mai mică speranţă, opinia “cioranescă” despre “cultura română-cultură minoră”… – deci, precum că scriitorii români vor ieşi complet din circuitul cultural-literar  – cultura-literatura română devenind un fenomen provincial… ceva ca un “idiom expresiv” al boşimanilor/hotentoţilor… Vă rog mult să mă scoateţi “dintre căpiţe”…

A.P.: – Încercarea de a vă scoate din încurcătură e cam dificilă şi totuşi o să dau crezare ambelor variante:

a. limba românească o să devină una dintre principalele limbii de circulaţie mondială, dar nu datorită investitorilor străini ci datorită nouă românilor care mergem până în cele mai îndepărtate ţări ale lumii. O statistică publicată recent în Noua Zeelandă arată că comunitatea românească de la antipozi e a doua după cea rusească (Şi de!… Rusia, mama noastră de altădată, cât e de mare…). Iar exemplele ar putea continua.

b. da, e posibil să devenim o “cultură minoră” doar în cazul în care ne lăsăm pe tânjală, ori românul a ştiut întotdeauna să iasă din impas.  Cu toate că vom deveni un “fenomen provincial” în structurile europene vom fi mai apreciaţi şi mai bine cunoscuţi cu individualităţile noastre, cu tradiţiile noastre cu “particularul” nostru, vorba unui confrate.

4.  A.B.:Ardealul, zona unde vă desfăşuraţi dvs. misiunea apostolic-culturală, este mai occidental/occidentalizat decât “Regatul”, adică… Moldova, Muntenia… Am prieteni ardeleni care publică, de multă vreme, în reviste, “de hârtie” şi electronice, din Germania, Belgia, Franţa, Anglia… Au, oare, Ardealul şi scriitorii ardeleni, şanse nemăsurat mai mari de afirmare a personalităţii lor cultural-artistice, decât “regăţenii ”noştri de pe-aici?

A.P.: – Nici vorbă. Înainte de aderarea României la Uniunea Europeană se vorbea pe “la colţuri” că România va intra în U.E. prin Transilvania. Cât e de adevărată bârfa nu ştiu, cert e că am intrat, dar nu că am avea noi nevoie de ei ci ei au  nevoie de noi. In timp ce “regăţenii” se băteau cu turcii, ardelenii se plimbau prin Europa, şi-au făcut relaţii, au luat contact cu marile culturi ale Europei pe care le-au menţinut până în zilele noastre. Sunt de acord că ardelenii publică în vest şi că stau de multă vreme la masa Europei, dar să nu uităm că fenomenul globalizare i-a înghiţit. Dar, dacă stăm şi analizăm situaţia, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem deschis: oare de unde vin marile personalităţi ale literaturii române, ale artei, ale muzicii? Oare care provincii româneşti i-au dat pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe Enescu ?… Am enumerat doar câteva vârfuri ale culturii româneşti.

5. A.B.: Sunteţi, ca şi mine, un fidel al revistelor electronice ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu), ale dlui dr. Artur Silvestri – cel care acordă, cu atâta generozitate, spaţii imense exprimărilor culturale româneşti. Ce părere aveţi: virtualitatea electronică a revistei oferă, cumva, o şansă alternativă (…faţă de “ne-încăputul” scriitorului provincial, în paginile revistelor “de hârtie”, dar exclusiviste, formate şi trăind pe criterii de clan…), scriitorului zilelor noastre, răstignit pe crucea a tot felul de umilinţe, provincialisme, complexe de inferioritate, neîmpliniri, nerecunoaşteri, sufocat de imposturi şi de impostori, ignorat, de multe ori, de semeni şi de Inspectoratele de Cultură…?! Vă întreb asta, chiar dacă ştiu că împărtăşiţi cu mine respectul faţă de “Galaxia Gutenberg” şi faţă de suprafaţa reală a paginii de hârtie, suprafaţa de meditaţie/reflecţie… – o, cât de elegantă şi zemuind de sensuri adânci este ctitoria dvs. revuistică, ”CITADELA”, de la Satu Mare… –  şi nu sunteţi “fanul” isterizat/fără rezerve al ecranului fosforescent al calculatorului/Internetului…

A.P.: – Da, am un respect deosebit “faţă de suprafaţa reală a paginii de hârtie” am dovedit-o prin strădania mea şi a confraţilor mei prin “ctitoria” revistei “Citadela”, dar domnul dr. ARTUR SILVESTRI ne-a dat şi o altă alternativă de a ajunge mai repede în contact cu cititorii. Revistele electronice ale ARP-ului înlătură orice barieră din calea afirmării tinerilor, iar noi avem posibilitatea de a ne exprima, deschis, orice punct de vedere, fără a fi cenzuraţi, fără a fi umiliţi şi fără complexe, de orice natură ar fi ele. Generozitatea Domnului Silvestri ar trebui să o îmbrăţişăm cu toţii, şi astfel Marele Cititor ar avea numai de câştigat. Dar, din păcate, aşa după cum afirmaţi şi Dvs., scriitorul zilelor noastre trece prin grele momente, asta datorită şi birocraţiei de care încă nu ne-am dezis, dar şi datorită unor scriitori, dacă-i pot numi aşa, care pun mai presus orice, pentru a-şi atinge scopurile. Trist, dar adevărat. La una din ediţiile “Zilelor Poesis”, ce au loc anual la Satu Mare, Dorin Sălăjan, fie-i ţărâna uşoară, s-a ridicat şi-a spus-o deschis, că a sosit timpul să se facă “curăţenie” prin Uniunea Scriitorilor. Cred că e cazul să se simtă şi în sânul breslei scriitoriceşti actul de purificare. Că, Doamne, mulţi au mai cântat în struna regimului totalitar, şi culmea că tot ei sunt la ora actuală tari şi mari şi gospodăresc banii publici după bunul lor plac. Poate că CNSAS-ul ar trebui să facă lumină, să scoată cât mai repede dosarele celor care sunt încă printre noi, să-i ştim odată pe toţi, cei care ne-au făcut zile fripte vreme de aproape 50 de ani.

6.A.B.: Ce părere aveţi despre aportul revistelor şcolare, la cultura românească, acum şi pe viitor?! Şi, caz particular, fireşte, mă refer la Contraatac-ul adjudean (…evident, şi la alte reviste ca ea – adică, reviste care să fie realizate şi cu sprijinul unor elevi/tineri liceeni talentaţi, de prin micile oraşe – “provincia provinciei”, cum le zic eu… – sau, chiar, de prin sate prizărite ale patriei noastre…), …Contraatac pe care, e drept, aţi avut ocazia de a-l cunoaşte doar în ultimul timp şi destul de puţin…

A.P.: – Am un respect deosebit faţă de revistele şcolare, drept dovadă aic, în Nord, organizăm un Concurs de Creaţie Literară “În dulcele stil… modern“, care cuprinde un premiu pe care îl acordăm revistelor şcolare din judeţ. Nu cred că există scriitor român care să nu fi trecut prin acea sită a revistelor şcolare să nu aibă în CV-ul său la loc de cinste revista şcolară în care a debutat, precum şi mentorul sau coordonatorul cenaclului şi al revistei care l-a modelat. Mulţi scriitori au evocat prin scrisul lor Omul care le-au îndrumat paşii spre literatura de performanţă. L-aş puncta doar în treacăt fie spus pe marele Sadoveanu, şi lista poate continua cu mulţi alţii. Şi în zilele noastre, revistele şcolare îşi menţin rolul de pepinieră a literaturii. Nu vreu să vă flatez, dar CONTRAATAC-ul adjudean se ridică la înălţimea multor reviste literare din ţară. Când am văzut plicul trimis, pentru care vă mulţumesc încă o dată, am avut impresia că mi-aţi trimis din greşeală altă revistă. Abia după ce am scos-o din plic am constatat că e vorba de revista pe care o păstoriţi, dar accentuez, nu e mai prejos faţă de alte reviste literare cu ştaif ce apar la ora actuală. Eu primesc multe reviste scoase cu trudă de elevii din licee sub îndrumarea profesorilor care pe lângă multiplele lor obligaţii şcolare mai au puterea să îndrume viitorii scriitori ai literaturii. Am aici un exemplu concret: scriitorul Ioan Nistor care, pe lângă obligaţiile şcolare, mai are puterea de a scoate revista “Miradoniz” la şcoala unde îşi desfăşoară activitatea. Cu câtă trudă îşi îndrumă “ucenicii” e de neimaginat. Am un respect faţă de munca acestor dascăli. Dacă la nivelul unui judeţ ar fi câţiva ca Dvs. şi ca el, altfel ar sta situaţia la baza literaturii. Daca unul din sutele de elevi care scriu în aceste reviste o să-i urmeze pe mentorii lor, vom putea vorbi în timp de unul care calcă pe urmele unui Breban, Buzura, Liviu Ioan Stoiciu…, literatura română va fi în câştig.

 Mulţumiri şi expresia stimei depline! – de la

ADRIAN BOTEZ

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/portrete-si-destainuri-interviuri-cu-personalitati-de-azi/aurel-pop-%E2%80%9Edorul-de-casa-mistuie-eu-mai-cred-in-spusele-lui-blaga%E2%80%9C-un-interviu-de-adrian-botez/

“SCRIITORUL NU POATE EXISTA ÎN AFARA CETĂŢII ŞI ÎN AFARA LIMBII MATERNE”

Interviu cu Vasile Târâţeanu din Bucovina (Ucraina)

Dimineaţă de vară. Casa lui N. Stănescu îşi aşteaptă o parte din oaspeţii veniţi la cea de-a 17-a ediţie a „Zilelor Nichita“.

L-am abordat pe poetul sosit toc­mai din Bucovina de Nord, Vasile Tărâţeanu, imediat după ce termi­nasem interviul cu Adam Puslojic. Atmosfera din sufrageria poetului Nichita respira încă personalitatea acestuia, vulcanismul său. Spre deosebire de acela, Vasile Tărâţeanu pare scund, mai puţin volubil. Daf sen­timentele sale de român sadea aveau să-şi dea proba de andurantă chiar de la primul răspuns al interviului.

Reporterul stă pe scaunul rotund cu şurub, în faţa pianului lui Nichita Stănescu din casa memorială, Vasile Tărâţeanu pe un scaun cu spetează, vechi de ani.

– Vasile Tărâţeanu, român, prin vicisitudine istorica ai fost nevoit să trăieşti într-o ţară care nu-i nici Basarabia, nici România, ci Ucraina.

– În momentul de faţă, locuiesc într-un colţ de ţară ştefaniană, în oraşul Cernăuţi – care era capitala dulcei Bucovine eminesciene – actu­ala regiune Cernăuţi din care fac parte trei zone distincte: nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi ţinutul Herţa.

– Care este originea dumneavoastră?

– Am o origine nesănătoasă, s-ar putea spune, dacă mi s-ac face o anchetă ca în perioada comunismului, deoarece străbunii mei au fost oameni înstăriţi, iar moşul meu, fratele mai mare al mamei, Visarion Puiu, a stat 13 ani la Gherla, fiind preot pentru că scrisese o teză de doctorat în teologie intitulată „Creştinismul şi învăţătura marxist-leninistă“, care a demonstrat această învăţătură bazată de anticreştinism, pe antihrist. Şi dacă mai gândim că bunicul avea mai multe hectare de pământ, că şi uncheşul a stat la Gherla pentru anticomunism 13 ani, că eu, în înztreaga mea activitate, nu fac altceva decât să demonstrez că am rămas ceea ce am fost prin naştere, adică român, as avea o orig­ine nesănătoasă. Părinţii mei au fost ţărani. Nu am prea fost mult la scoală, deoarece, dacă mama a dat dovadă de excepţionale calităţi în cei 4 ani de şcoală românească, terminându-i numai cu coroniţă de laur, bunicul nu a dat-o la şcoală, deoarece bunicul avea convingerea că fetele trebuie să aibă şcoala vieţii, adică să ştie a mătura, a coase, a coace pâine, a spăla, a face copii şi a-şi îngriji familia. Pe băieţi îi trimitea la învăţătură, Uncheşii mei Visarion şi Toader au fost trimişi la studii aici, în ţară, pentru că în 1945, când m-am născut eu, era marcată acea frontieră peste timpul şi despărţise frate de soră, si pe mine de uncheşii mei, care au rămas aici în tară, unul prin părţile laşului, altul la Bucureşti. Nu mai sunt în viaţă acum, dar am despre ei amintiri foarte fru­moase. Mai ales de la Visarion, care a stat la Gherla şi care mi-a trimis, ca o dreaptă şi frumoasă moştenire, Dicţionarul explicativ al limbii române, cel în patru volume, cu care mama s-a rupt cărându-le într-un sac, când a venit aici pentru prima dată după vreo 40 de ani; când între noi fusese acel gulag de sârmă stalinist, din sârmă ghimpată, care despărţea părinţii de copii, nepoţii de moşi şi mătuşe, fei eu am văzut foarte târziu patria mea istorică şi foarte târziu m-am întâlnit cu rudele mele de aici, rude de sânge, dar si cu prietenii pe care i-am aflat cu o întârziere de aproape jumătate de veac.

– Aţi dus o viată grea. Cum aţi reuşit totuşi să răzbateţi prin ea? Prin ce şcoli aţi trecut ce amintiri aveţi despre profe­sorii dvs., ce cărţi v-au fost apropiate în devenirea dvs. ca om?

– O carte nescrisă a fost maicâ-mea. Are acum 82 de ani, mă rog bunului Dumnezeu să-i prelungească viaţa. De la ea am aflat şi învăţat pe de rost primele poezii de G. Coşbuc, poet pe care ea l-a îndrăgit şi îmi spunea pe de rost „Moartea lui Fulger“, „O scrisoare de la Muselin-Selo“, „Trei, Doamne şi toţi trei“, „El-Zorab“ şi altele, pe care le-am învăţat pe de rost de la ea. Coşbuc este primul poet român cu care am făcut cunoştinţă prin gura mamei mele şi prin sufletul ei, dragostea ei. Apoi, la şcoala din Sinăuţi – sat care a avut o soartă deosebit de vitregă – fiind împărţit de-a lungul istoriei de mai multe ori: o dată între regat şi Austria în 1775 dinspre nord spre sud, o parte din sat trecând în aşa-zisa Bucovină în Imperiul Habsburgic şi cealaltă parte de sat-în care m-am născut eu, mult mai târziu, peste secole, parte care a rămas în regat. Şi acum satul care e, de rău, de bine, întreg, deşi o parte a lui se află în patria noastră istorică România – Sinăuţi, la vamă – dacă întrebi „Unde pleci“, îţi răspunde „Mă duc până în Bucovina“. Când întrebi pe cel care se consideră în partea satului bucovinean, răspund „Mă duc în regat“. Acelaşi sat împărţit între două state. Vorbesc de împărţirea din 1775, când satul meu a fost împărţit în două.

– Iar în 1940 a fost cea de-a doua împărţire, dar de-a curmezişul, ca urmare a Pactului Molotov-Ribentropp, când o parte a intrat în imperiul soviet­ic şi care cuprinde Bucovina si ţinutul Herţei şi Basarabia de Nord, vorba este ca în soarta acestui sat, poţi vedea soarta fiecărei familii.

– Rudele noastre s-au văzut întâia oară după 30-40 şi chiar 50 de ani de la înstrăinare. În urma acestei ocupaţii s-a încercat forţat schimbarea mental­ităţii oamenilor. Acesta a fost şi scopul noii puteri şi a noii orânduiri. Ni se spunea, nouă, locuitorilor, care ştiam de unde venim, cine suntem „că dinco­lo de frontiera aceasta locuiesc duşmanii voştri, ocupanţii voştri, cei care au ocupat Ucraina sovietică, care şi-au bătut joc de poporul sovietic, au exploatat lumea“, şi câte alte inepţii. Şi tot de acolo, la începutul anului 194i, la 1 aprilie, a fost acel masacru de la Fântâna Albă, unde mii de români au fost împuşcaţi numai pentru faptul că, văzând ce înseamnă binefacerile comuniste, şi-au luat bocceluţa, copiii în braţe, preoţii cu praporii în frunte şi au pornit să se refugieze în patria mamă, în România, în adâncul ţării. La frontieră au fost întâmpinaţi de NKVD şi au tras în plinul lor. Au murit femeile cu copii în braţe, preoţii, toţi. Acolo, la Fântâna Albă a fost un masacru şi apoi cei care n-au fost împuşcaţi, si rudele lor, pe parcursul anului „1941 şi în noaptea de 12 spre 13 iunie, cu două săptămâni înaintea războiului, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite – aproape 13.000 de familii de români numai din Nordul Bucovinei si ţinutul Herţei – şi duşi în neagra Sibefie de unde foarte puţini s-au întors. A fost un genocid împotriva poporului nostru declanşat de noua orânduire pentru a schimba caracterul etnic al regiunii. În locul celor deportaţi au fost duşi alţi etnici, amestecătura, pentru a demon­stra că acest ţinut nu este românesc, ca să nu mai aibă vreodată România pretenţii asupra lui. O distrugere în masă, masacre, deportări sau chemări forţate la muncă în Kazahstan, pe magistrala Baikal-Amur ori la desţe­lenirea pământurilor, în brigăzile com-somoliste unde era tineretul nostru luat şi apoi îşi întocmeau familii rămânând pe acolo. Aceste ţinuturi astfel depop­ulate au fost umplute cu alte etnii. Aşa că, având această soartă, oamenii noştri nu prea se mai gândeau la cul­tura, la literatură. Se gândeau cum să supravieţuiască. Să-şi păstreze fiinţa sa naţională măcar în familie. Apoi s-a schimbat şcoala. S-a trecut la scrisul chirilic, a fost scos veşmântul firesc al limbii noastre. Noi am revenit la veşmântul latin abia prin 1990. Şi asta, după dezgheţul gorbaciovist. Şl acum ca să vorbesc de primul meu învăţător, în afară de Coşbuc, de Alecsandri, pe care îi descoperisem prin mama, nu din şcoala lor, de parcă mă născusem pe un loc viran, de parcă n-ar fi fost lit­eratura română până atunci acolo -începeau cu scriitorii sovietici sau cei din Chişinău. Cei care propovăduiau noua orânduire, marea înfrăţire a popoarelor sovietic ş.c.l. De aceea, de-abia pe la sfârşitul anilor ’60 au început să apară primele încercări poetice în regiunea Cernăuţi, după ce acolo debutase Lucian Blaga cu „Poemele lumii“, după ce acolo scrisese primele sale poezii Mihai Emmescu, după ce la Cernăuţi se publicase „Mioriţa“ lui Alecsandri şi celelalte lucruri. De-abia peste ani am început să descoperim creatorii noştri bucovineni. Primul meu învăţător în ale creaţiei a fost directorul şcolii mele, renumitul poet bucovinean Vasile Levinski, trecut la cele veşnice. A fost directorul şcolii noastre din Cernăuţii de jos, nefiind născut la noi, ci în satul Carapciuc, pe Şiret. Cât a fost director la noi i-a apărut prima carte de poezie. El fusese un spărgă­tor de gheaţă în slova românească acolo, în nordul Bucovinei, după îngheţul care a început în 1940. După el, altui profesor de limba şi literatura română, Dumitru Hrînciuc, mort şi el, vai, destul de tânăr, la numai 31 de ani, i-a apărut post-mortem prima şi ultima sa carte sub îngrijirea mea şi a poetului Ion Gheorghiţă. Datorită acestor doi, în satul Sinăuţii de Jos s-a mai născut, după mine, un alt talent extraordinar, llie Tudor Zegrea, autor a şase cărţi de poezie. Noi doi suntem membri al Uniunii Scriitorilor din România, din Ucraina şi Republica Moldova. Tot din satul meu, cu mulţi ani înainte de 40, s-a născut cunoscutul poet epigramist George Voievidca, un autor de zeci de volume, unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi din nordul Bucovinei. Ei au fost primii mei învăţători literari, apoi, peste ani, cât am fost la facultate, am făcut cunoştinţă cu alţi colegi cu care am for­mat acolo un cenaclu. Din el făceau parte, în afară de Zegrea si de mine, poetul aflat acum la Chişinău. Arcadie Suceveanu, Ştefan Hoştiuc, poet şi crit­ic literar, care se află acum la Bucureşti, pentru că trebuie să-i apară o carte de critică literară, după ce i-a apărut o carte de poezie. Si mai este Simion Gociu, redactor şef la ziarul „Concurs“ din Cernăuţi şl încă unul din marii cărturari pe care îi avem acolo, în vârstă de 65 de ani, unul din cei mai buni traducători din literaturile rusă şi ucraineană în limba română. Mai avem pe Dumitru Covaciuc, un folclorist care a scos mai multe culegeri de folclor din nordul Bucovinei, un prozator, Grigore Gligan, regretatul Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române – a murit nu de mult.

– Dumneavoastră cum aţi debutat, domnule Tărăteanu?

– Eu am debutat cam de multişor, pe la începutul anilor 70, când îl aveam încă director pe Vasile Levinski. Eram în clasa a Vlll-a şi înainte de a veni la liceul nr. 10 din Cernăuţi, când am publicat în gazete raionale, apoi în ziarul regional „Zările Bucovinei“, şi apoi să mă publice la Chişinău în’ ziarul „Tineretul Moldovei“, în „Cultura Moldovei“, în „Literatura şi arta“. Târziu de tot am început să public în ţară. În „Literatorul“ am avut un ciclu frumos, un ciclu frumos împreună cu alţi poeţi din nordul Bucovinei. Prima carte mi-a apărut în 1981 si se numea „Harpele ploii“.

– Nu este o carte proletcultistă? Nu eraţi tributar realismului socialist?

– Tributar proletcultismului, nu! Dar, să mă ierte Dumnezeu, la noi nu putea să apară atunci o carte, dacă nu avea o locomotivă în fată: mă car 2-3 poezii care erau o cerinţa pe care ti-o înainta redactorul cărţii sau editară care tipărea o carte. Astfel, am si eu pe conştiinţa mea vreo doi copii handica­paţi – nu pot să spun că nu-s ai mei -am o poezie „Lenin“, am alta „Partidul“ şi încă una. Acest gen de poezie tre­buia să existe la începutul cărţii, altfel nu ţi-o publica deloc, deşi în carte erau poeziile în care se subînţelegea altă patrie: cea a strămoşilor mei. Repet, în faţă trebuia să ai locomotiva asta. Astfel de poezii le au pe conştiinţă aproape toţi poeţii şi cei de la noi si cei din Basarabia. Rar cine a reuşit să lipsească din acest malaxor, dar ei s-au născut mai târziu şi au debutat mai târziu. Dar dacă aii debutat ei în perioada anilor ’60-70 până la pere-stroică, era nevoit să scrie ori o poezie despre 9 mai – ziua biruinţei, ori una dedicată Constituţiei, ori lui Lenin, ori dedicată marelui popor rus. Era o cer­inţă obligatorie pe care o impuneau organele noastre de conducere a scri­itorilor sau a oricărei publicaţii, fie ea social-politică sau literare. Noi, neavând în Bucovina o revistă sau un ziar literar, trimiteam poeziile la publi­caţiile social politice. Redactorul şef îţi trimitea o scrisoare prin care îţi solicita să-i trimiţi o pagină consacrată unor evenimente precum cele expuse deja. Acestor trei copii handicapaţi eu le-am dat naştere, port această ruşine, dar, mă rog, prin tot ce am făcui şi până atunci si de atunci încoace, cred că mi-am spălat această ruşine şi apoi, la drept vorbind, nici nu prea ştiam pen­tru că nouă, începând de la grădiniţă, ni se repeta până la obstinaţie, că Lenin e marele deschizător de dru­muri, prietenul şi părintele tuturor. Noi am fost educaţi’în acest spirit. Noi, de la naştere sugeam această ţâţă lenin­istă, be-abia mai târziu, în perioada 1990, am aflat cine a fost adevăratul Lenin, pentru că părinţii noştri evitau să vorbească despre deportări, se temeau, le era frică pentru proprii copii si nu doreau să se implice în vreun fel fn demararea tragediilor prin care am trecut, ca nu cumva ei, copiii, să vor­bească ceva, şi astfel să le taie craca de sub picioare, să le închidă cariera.

– Aţi dus o viaţă nefastă…

– Părinţii se fereau să vorbească. De abia din ’90 au început să vor­bească despre tragedia pe care au suportat-o ei. Din cauza aceasta, unii dintre noi, chiar credeau sincer în acele idei ale comunismului, în egali­tatea oamenilor, în dreptul ia cultură, la învăţătură. Cum spunea chiar profe­sorul nostru Vasile Levinski, care a scris poemul „Primăvara planetei pământ“. Şi nu-l puteam acuza. Vă rog să mă iertaţi, dar şi aici, în România, a fost imaginea marelui conducător în care au fost implicaţi chiar poeţi remarcabili.

– Pupăncurismul era în floare ia noi…

– Nu numaidecât poeţii făceau acest pupăncurism. Era de multe ori, era un fel de carapace după care te ascundeai pentru a putea spune ceea ce aveai tu despus. Ca să poţi avea deschidere, intrare la cititor, făceai această concesie, ca, apoi, să poţi combate neregulile, ceea ce voiai de fapt să spui. Era şi asta o tactică. A fost şi alta: aceea prin care poeţii s-au închis în sine şi au început să-şi son­deze propriul eu, să nu mai vorbească despre cetate. E destul de complicat. Nu-i putem acuza pe creatori că-ntr-o anumită perioadă a vieţii lor au fost forţaţi la concesii şi inconsecvenţe. E destul de complicată viaţa fiecărui scriitor şi lucrurile prin care trece el pentru a supravieţui. Nu-i putem acuza dacă nu ştii prin ce a trecut el. Unui tânăr care n-a trecut prin necazurile noastre, care n-a fost băgat în malaxorul acela, îi este uşor să acuze, să te pună la stâlpul infamiei. Dar presa aceea te apăsa prea tare, te strivea. Dacă ai fi bănuit că starea istorică respectivă va dispărea, că va dispărea URSS şi PC care domina, atunci, puteai spune: „Scriu şi las totul în sertar. Peste 10-15 ani, poemele mele, opera mea va fi înţeleasă“. Dar când la orizont nici măcar nu se întrezărea schimbarea, când în faţă era zidul, creatorii trebuiau să inducă în eroare cerberii ideologici şi să le sustragă atenţia. Aşa a făcut şi’ Nichita cu metafizica lui.

– Sunteţi adeptul revizuirii sau a autorevizuini în literatură?

– În literatură, fiecare vine cu revizuirea lui. Se împarte pe generaţii. Se împarte literatura în diverse curente, fiecare din cei ce vin din urmă, caută să nege generaţiile care au fost până la ei. E un proces firesc, desigur, această luptă dintre părinţi şi copii, această contradicţie. Eu cred însă că revizuirile se fac de la sine: tot ce e nepoetic, netalentat, dispare de la sine, aşa cum se dărâmă o casă care nu are fundaţie. Şi, uneori, când apele sunt mari, dacă fundaţia nu e bună, adânc înfiptă în pământul ţării, viiturile murdare o pot disloca. Asta este în literatură. O adevărată poezie răzbate prin timp.

– Chiar dacă sunt denigratori…

– Denigratori au fost şi în timpul lui Eminescu. Dar timpul a spălat şi strălucirea lui este mai vie. Au apărut şi mai târziu. N-au putut distruge strălucirea. Au apărut denigratori ai lui Nichita. Au venit, s-au dus cu coada între picioare şi Nichita a rămas si rămâne. Gunoiul sau noroiul pe care îl aruncă cineva asupra unui om de tal­ent, pe o mare valoare, va fi spălat de însuşi timpul. Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să trecem nepăsători pe lângă astfel de acte, când sunt atacate valorile noastre naţionale. Acelor man­uale alternative care sapă la temelia esenţei noastre naţionale, trebuie să le dăm riposta, pentru că eu cred că în Europa nu intrăm cu clăntăii ci cu val­orile noastre naţionale. Ne trage în Europa, ca naţiunea, Eminescu şi Nichita. Ne trag acolo Blaga si Bacovia. Ne trage acolo Sorescu. Ei sunt de mult în Europa. Ei s-au inte­grat de decenii în Europa. Noi, ăştilalţi, urmează să ne integrăm dacă econo­mia ţării e viguroasă. Pentru că şi acolo n-o să putem concura, să zicem cu Anglia sau Franţa ori Germania. N-o să putem face concurenţă în domeniile higt-tech, dar, vă rog să mă iertaţi, în ce priveşte cultura, însă, ne putem cu uşurinţă’aşeza alături de ei, prin marii creatori.

– Credeţi că prin globalizare s-ar putea realiza revenirea la patria mamă, ori asta ar putea fi făcută printr-un act administrativ? Pentru că actul izvorât din voinţa neamului întreg românesc, de la 1918 iată, a fost călcat în picioare printr-un înscris administrativ, la urma urmei: Pactul Molotov-Ribentropp, având la bază urma lăsată de un creion de tâmplar, cu care Stalin a trasat graniţele României.

– Cred că printr-un act administra­tiv, acum, în perioada pe care o trăim, nu ne va permite nimeni s-o facem. Şi chiar România, oricine ar veni la con­ducerea ei, nu va face acest pas, pentru că ar însemna declanşarea unui război. Ar trebui să intre cu armata ca să ocupe un teritoriu care i-a aparţinut.

– Nu putea fi făcut lucrul acesta, după ce Gorbaciov slăbise frâiele?

– Poate că se putea, dar uite că nu s-a făcut. Nici într-o parte, nici în alta. Dacă nu s-a făcut cu Basarabia, unde erau la conducere basarabeni, cu Bucovina lucrul acesta nu se putea face, pentru că Bucovina face parte dintr-un stat slav, care are ambiţii de putere foarte mari şi nu va ceda o iotă, un metru. Dimpotrivă, dacă ar putea, conform mentalităţii lor, ar mai înşfăca nişte bucăţi.

– Cum? Acum, după ce au venit portocalii la putere?

– Au venit portocalii, dar ei sunt ultranaţionaliştii de ieri, care ne-au împiedicat să ridică Monumentul lui Ştefan cel Mare, acolo, în Nordul Bucovinei, ne-au împiedicat să cele­brăm cei 500 de ani de la bătălia din Codri Cosminului, aflaţi acolo, la noi, şi unde Ştefan s-a acoperit de glorie. Nu ne-au permis pe motiv că Ştefan cel Mare a fost călăul Pocuţiei, că a fost ocupantul Bucovinei, nu stăpânul, domnitorul acestui ţinut, cel care l-a apărat cu spada şi crucea. Românul, cel care a vrut să facă România Mare pe teritoriul ucrainean este ocupantul. Nu vorbesc de luscenko, acesta e un om european, cu gânduri europene, dar cei care au fost în echipa lui, foarte mulţi din echipa lui, care s-au ridicat deasupra valului să dispună şi care n-au reuşit să se afirme niciodată. Şi nu s-au putut afirma nu pentru că ar fi fost împiedicaţi de cineva, ci pentru că n-au putut face faţă, pentru că îţi trebuie o anumită inteligenţă, o anumită capacitate, o anumită pregătire, cunoştinţe profunde în domenii diferite. De care unii dintre ei duc lipsă. Sunt şi unii cu deschidere euro­peană, dar sunt şi unii de parcă au ieşit din feudalism. Parcă au trăit în pustiul Gobi, căci ei vorbesc şi acum de ocupanţii români. Dacă vorbesc de Europa şi de orientarea Ucrainei spre Europa, putem noi vorbi despre ocu­panţii români ai Bucovinei?

– Şi acum se vorbeşte ast­fel?

– Da! Da! Putem vorbi noi acum despre faptul că Eminescu a vrut să facă România Mare acolo şi este un renegat ucrainean? Putem să-i acceptăm pe acei oameni care au fost împotriva ridicării Monumentului lui Eminescu la Cernăuţi? Puteam eu să fiu alături sau să fac corp comun cu ei, din moment ce ei ne împiedică să avem un colectiv artistic românesc la Filarmonica din Cernăuţi sau să fiu lângă cei care ne împiedică să revenim la zecile de denumiri ale localităţilor noastre? Noi suntem cu cei pe aceeaşi poziţie numai cu dis­cuţia orientării europene a Ucrainei. Pe alte probleme nu mă pot situa alături de ei, odată ce ei atacă tot ce este românesc în nordul Bucovinei, în nordul Basarabiei şi ţinutul Herţei. Ei, care contestă drepturile noastre istorice şi cultu­rale asupra acestor ţinuturi, nu pot sta cu mine de aceeaşi parte a baricadei. Ucraina poate că va intra în Europa – dă, Doamne, să intre – dar nu ştiu dacă va putea intra cu o asemenea mentalitate a unei mari majorităţi a populaţiei, căci naţionalismul ucrainean a dus la limita lui maximă, nu vreau să spun fascistă, pe alocuri, căci şi în presa noastră de acolo, România este declarată ca cea mai nepri­etenoasă ţară a Ucrainei. Apar în presă şi acum articole prin care România este con­damnată pentru faptul că acordă dublă cetăţenie foştilor ei cetăţeni sau urmaşilor aces­tora, cărora li s-a luat cetăţenia în mod brutal, prin Di’ktat. România este atacată pentru că cere să se facă dreptate în legătură cu canalul Bâstroie, cu platoul continental al Mării Negre şi cu Insula Şerpilor. Vă daţi seama care este mentali­tatea acestor formaţiuni politice, dacă unele partide mai au şi unităţi paramilitare? Vă daţi seama că în situaţie se află Ucraina şi trebuie să lucreze mult în direcţia euro­penizării ei. Minoritatea ro­mânească din Ucraina doreşte ca statul, ai cărui cetăţeni sun­tem, să intre şi în NATO şi UE, pentru că acolo noi ne-am putea întâlni cu patria noastră istorică, şi astfel ne-am putea păstra valorile noastre cultu­rale. Nu europenizarea culturii. Cultura trebuie să rămână naţională. Eminescu e Emi­nescu numai dacă este român. El trebuie însă tradus în toate limbile şi e bine că s-a tradus, pentru că astfel se vede speci­ficul nostru, frumuseţea noas­tră culturală, a sufletului şi a tradiţiilor poporului nostru. Istoria noastră e mare şi ea nu poate fi neglijată. Noi trebuie să luăm din Europa noi tehnologii, cultura muncii, a punctualităţii şi corectitudinii. Să ne eliberăm de balcanismul nostru, de lălăiala noastră. Eu cred că avem şi ce da europe­nilor care s-au cam golit pe dinăuntru. Ei n-au bogăţia spi­rituală pe care o avem noi. Şi nu au aceste sentimente calde, frumoase, pe care le au românii faţă de toţi veniţii, această capacitate de a-l primi pe om, de a-i pune în faţă tot ce ai mai bun în casă, de a-l pofti la masă. Europa s-a înstrăinat, s-a închis faţă de ceilalţi.

– Vă mai reţin un sfert de oră. Spuneţi-mi câte titluri cuprinde opera dumneavoas­tră?

– Eu nu cred că putem vorbi de o operă. Operă are Nichita Stănescu. Am si eu zece cărţi, din care nouă de poezie si una cu interviuri, articole publicis­tice. Şi în acest an, în toamnă, când voi sărbători 60 de ani, sper să-mi apară la Cluj o antologie la remarcabila Edi­tură „Dacia“, o carte de poezie intitulată „Ochean cu cioburi sângerânde“. Am deci nouă cărţi de poezie. Primele trei au apărut la Cernăuţi, în grafie chirilică, apoi a patra, „Teama de înstrăinare“, a apărut la Chişinău în Editura „Hyperion“ si ultimele cărţi mi-au apărut la Timişoara la Editura „Augusta“, care face foarte mult, de altfel, prin consilierul ei eanonai, cunoscutul critic literar Adrian Dinu Rachieru, pentru popu­larizarea literaturii române din afara hotarelor actuale ale României. A publicat scriitori din nordul Bucovinei: Simion Gociu, Grigore Bostan, pe mine, pe Ştefan Broască, pe Arcadie Opaiţ, scriitori din Chişinău şi pe cei din Banatul sârbesc.

– Noi am putea publica la dumneavoastră?

– Cu părere de rău, noi nu avem la Cernăuţi o editură românească. Abia s-a deschis una „Alexandru cel Bun“, con­dusă de doamna Alexandria Cernov, membră de onoare a Academiei Române, editură care de-abia suflă din cauză că nu are nici un fel de sprijin, nici din partea statului ucrainean, nici din partea sta­tului român. Dar cei ce vor să publice, pot face asta în „Arcaşul“, ziarul pe care îl editez, eu fiind fondatorul lui, puteţi publica în săptămânalul „Concordia“, în ziarul „Zorile Bucovinei“ şi într-o nouă publi­caţie „Septembrie literar“, pe care o editează scriitorul llie Tudor Zegrea şi care apare din când în când, atunci când găseşte sponsori aici, în România. Îmi puteţi expedia pe adresa Cernăuţi, Ucraina, str. Goethe nr. 8, ap. 6.

– Credeţi că genialitatea poate fi dată de vârstă?

– Cred că genialitatea este un dat de naştere, care, pe măsură ce anii trec, poate căpăta o valoare mai mare, sa­şi dezvăluie capacităţile iniţiale, geniile, pe care Domnul Ie-a slobozit prin palma sa atunci când a ţinut-o deasupra creştetului, atunci cutărui sau cutârui născut.

– Scriitorul trebuie să se implice în viaţa cetăţii?

– Eu consider neapărată implicarea, pentru că scriitorul nu poate exista în afara cetăţii şi nu poate exista în afara lim­bii materne. Pentru că limba este o patrie a poetului şi dacă el nu e un ostaş al acestei limbi, un apărător al ei, cum poate căuta această limbă şi tot ce se află sub patrafirul ei?

– Vă consideraţi, deci, poet român?

– Român în primul rând. Nu ştiu dacă timpul mă va consi­dera ca atare şi dacă merit să rămân în literatura română. M-aş mulţumi să rămân, pre­cum a rămas Arthur Enăşescu, cu o singură poezie: „Cruce albă de mesteacăn“. Azi, mulţi doresc să ocupe un loc în lite­ratura română. Apar foarte multe cărţi de toate genurile şi acest lucru mă înspăimântă, dar timpul va şti să cearnă şi vor rămâne numai lucrările de valoare. Şi pe timpul lui Eminescu scriau destui, dar a rămas ca un vârf, Mihai Eminescu. E foarte bine că se scrie şi mulţi scriu foarte bine. Timpul care vine după noi va şti să aleagă.

– Aveţi proiecte pe care nu le-aţi dus la capăt?

– Foarte multe.

– Din ce cauză?

– în primul rând, din cauza condiţiilor în care noi ne zbatem, cu atât mai mult, cu cât noi trebuie să fim acolo nu numai poeţi, ci şi oameni ai cetăţii şi lectorii ei şi luptători pe baricada limbii române. Trebuie să fim şi politicieni şi diplomaţi, să fim, cum spunea M. Sorescu „Suflet bun la toate“. Noi nu avem acolo diplomaţii noştri, nu avem politicienii noştri. Toate aceste profeţii sunt într-unui singur deseori şi de aceea ne împărţim, ne desprindem în mai multe „euri“ şi astfel ne rămâne puţin timp pentru creaţia adevărată, pentru a ne deda scrisului. Şi apoi trebuie să ne dedăm şi dulcei zăbave a cititului, pentru că nu ne putem forma în afara unei lite­raturi. Nefiind la curent cu tot ce se scrie aici, în ţară, nu ne vom putea integra în procesul literar românesc, ceea ce doreşte fiecare din noi. Mulţi erau şi încă suntem conside­raţi ca paşoptişti ca stil. Nu e o înjurătură e mai degrabă un blazon de nobleţe, pentru că ceea ce facem noi acolo, acum, este un fel de pa­şoptism, de trezire a conştiinţei naţionale, a cosângenilor noştri, pentru ca şi ei să-şi dea seama cine sunt, de unde vin, şi că trebuie să rămână în con­tinuare români. Dacă nu, ne vom pierde acolo ca etnie şi ne vom pune întrebarea: pentru cine am murit sau, mai bine, pentru cine am trăit noi acolo? Trebuie să faci acolo şi pe învăţătorul şi pe profesorul şi pe ziaristul şi pe diplomatul şi pe omul politic, dar şi pe ilumi­natorul, istoricul când trebuie să-i spui „ceea ce se afirmă în presa ucraineană, nu este adevărat, noi nu suntem veniţi aici de aiurea, noi nu suntem coloniştii bucovineni, ci suntem popor român din naştere“. Trebuie să fim de multe ori altceva decât suntem, ceea ce a şi făcut profesorul Grigore Bostan.

– Văd că aveţi pe reverul hainei tricolorul românesc. Cine sunteţi?

– Eu, în primul rând, sunt prin studii profesor de limba şi literatura română. Nu am lucrat nici o zi la catedră, ci încă de când eram student am făcut ziaristică. Din 1969 sunt ziarist, corespondent. Din 1990, am devenit redactor-şef şi am fon­dat patru publicaţii româneşti: „Plaiul românesc“ pentru care am făcut naveta de la Cernăuţi până la Chişinău, pentru a 6 tipări în veşmântul firesc al lim­bii noastre, 500 km, întors, dor­mit la tipografie pe scaune, pe ziare, încărcându-l în tren, în autobuze şi aducându-l în Bucovina, difuzându-l prin şcoli, şi broşuri, în mod gratuit. Mi s-a intentat proces pentru atentat la integritatea teritorială a Ucrainei, pentru promovarea pretenţiilor teritoriale ale României asupra Bucovinei – şi au vrut să-mi dea 10 ani de puşcărie. Am fost nevoit să plec de la „Plaiul românesc“, am fondat alt ziar „Arcaşul“, pe care îl scot şi acum, dar, atunci când am fost din nou anchetat la procuratură şi la securitate, am înregistrat alt ziar „Curierul de Cernăuţi“, pe care îl ţin pe rezervă; în caz că-mi vor sus­pecta apariţia „Arcaşului“, va începe apariţia „Curierul de tor al ziarului „Junimea“. Afară de activitatea mea de ziarist, de redactor-şef şi editor şi corector şi machetbr, mă consider că sunt poet – asta e meseria vieţii mele – mai sunt şi tată, cap de familie. Am avut patru copii. Cel mare a fost omorât…

– Cu ce ocazie?

– În 1990, când eu m-am încadrat în lupta noastră pen­tru renaştere naţională, atunci băiatul meu, Marcel, era stu­dent în anul II la Suceava, la facultate. S-a adus otravă din Transnistria, eu eram la un mi­ting acolo, iar feciorul meu a fost otrăvit. L-am adus în sicriu de la Suceava.

– De cine a fost otrăvit? Ştiţi?

– Ştiu! S-a făcut ancheta toată, dar nu vreau să zgândăresc această rană pen­tru că prea mult sângerează.

– E vreun român implicat?

– Nici vorbă, categoric! Nu poate fi vorba de fraţii mei români. V-am spus atât că otrava a fost adusă din Transnistria în perioada când a doua zi eu trebuia să vorbesc la un miting în satul Boian – „din Boian la Vatra Dornei a umplut omida Cornel“, cum spunea Eminescu. Şi am o fată, Mariana, căsătorită, m-a făcut bunic; am încă doi copii din a doua căsătorie: un băiat Alexandru-George, de 11 ani şi o fetiţă, Ana-Maria, de 8 ani, care învaţă în Şcoala românească din Cernăuţi. Sunt tată tânăr încă. Acestea sunt avatarurile mele. Sunt şi consilier, am câştigat a doua legislatură la rând, sunt consili­er din partea raionului Herţa în Consiliul regional Cernăuţi şi, în această postură, încerc să apăr drepturile minorităţii româneşti şi să promovez doleanţele ei ca să poată fi realizate.

– Vă mulţumesc pentru tim­pul acordat.

– Vă mulţumesc si eu.

EMANOIL TOMA

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/portrete-si-destainuri-interviuri-cu-personalitati-de-azi/vasile-tarateanu-scriitorul-nu-poate-exista-in-afara-cetatii-interviu-de-emanoil-toma/

Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

            Parcă ieri aşterneam cu bucurie  gînduri de felicitare la aniversarea unei vîrste seniorale  împlinite de Marea Doamnă Profesoară Zoe Dumitrescu Buşulenga spre a le trimite lui Artur Silvestri ce urma să le adune în ceea ce s-a constituit  într-o broşură, de fapt, o minicarte aniversară, intitulată Zoe Dumitrescu Buşulenga,  opera încoronată,  în care s-au adunat apoi rapid alte gînduri şi mesaje similare venite din patru zări, dl. Silvestri  „dîndu-mă de gol” pentru sugerarea ideii de-a se constitui acea carte.

            Mă bucur că ea s-a constituit şi a ajuns la Doamna care a citit-o cu emoţia de-a  nu fi  fost uitată. A fost, aşadar, un mic dar important gest, un semn de nezădărnicie a lungii şi bogatei sale existenţe. Unul dintre acele gesturi ce hrănesc şi mîngîie sufletele celor meritorii dar care arareori vin înainte de sfîrşitul acestora  cînd încă mai pot fi receptate şi pot produce  acea stare profundă de bucurie a vieţii împlinite.

       Acum  un asemenea mesaj nu ar mai putea ajunge la destinaţie căci în duminica numită în calendar a Femeii creştine, Marea Doamnă, acum rebotezată Sora Benedicta, a fost înhumată la Mînăstirea Putna, sanctuarul simbolurilor  majore ale sufletului nostru naţional. Revăd, reiau şi completez acum, din unghiul acestei împrejurări, mutatis mutandis, cîteva idei din cele ce le scriam atunci,  nu cu multă vreme înainte de această zi de sărbătorire a Femeii creştine, aleasă parcă special de Dumnezeu spre a o aduce la sine pe  această  fiinţă simbol exemplar pentru această sintagmă.

            Doamna Zoe a trăit şi s-a desăvîrşit sprijinind şi generînd  împlinirea  altora, într-un timp ce se proiectează, prin perspectiva actuală, ca unul damnat aprioric, al dominaţiei comuniste, în care aparent toate au fost infestate de acest virus falsificator.  Dar, aşa cum am susţinut de multe ori, un om nu poate alege cînd să se nască ori să-şi amîne existenţa – printr-o voluntară şi ostentativă criogenie – şi devenirea pentru mai tîrziu, pentru o  zonă temporală mai de bon ton. Fiecare are a-şi duce crucea în timpul pentru care a fost repartizat la bursa destinului şi important este a face acest lucru cu vitejie, cu demnitate, cu răspundere, cu rodnicie, fiind conştient de judecata viitorului. Or, vremea comunistă tocmai asta a însemnat: o mai mare răspundere dar şi dificultate ridicată în calea noastră, a celor ce am trăit, în diferite segmente,  între limitele ei. Iar din acest punct de vedere, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga tocmai asta a făcut: nu s-a dat în lături, cu pudibondă adversitate, din calea datoriei de-a trăi în vremea sa, ci a încercat să amelioreze ea însăşi această vreme în care trăia, prin forţa spiritului şi personalităţii sale, să-i infuzeze un înalt umanism, adus de sine în actualitate, odată cu larga sa cultură, din tradiţia universală a lumii. Şi a reusit într-o mare măsură. A fost prezentă în agora, a avut demnităţi publice, a fost profesoară de înalt nivel  academic, a avut un cuvînt important de spus, făcînd în aşa fel ca cei aflaţi vremelnic la putere să o respecte, să ţină cont de cuvîntul ei şi în acest fel să se mai umanizeze, chiar să se mai educe, să înveţe să respecte înaltul podiş al spiritului şi culturii. E mai mult decît meritoriu acest lucru şi de apreciat voinţa şi personalitatea doamnei Profesor care nu a lăsat locul gol pentru a fi fost ocupat de vreun sfertodoct, ci a trasat o largă cărare în vreme pe care circulau idei şi valori perene, dar a şi fost capabilă şi curajoasă să ia atitudine întru recunoaştere a valorii altora şi chiar întru  apărarea multora de acuze ridicole şi răuvoitoare, limitînd acţiunea nocivă a proletcultismului în afara templului culturii. Şi în acest sens gestul lui Alex Ştefănescu de a-şi aminti public şi de a-i mulţumi doamnei Profesor pentru un asemenea gest este mai mult decît salutar, este restaurator de valori şi igienă etică, atîta vreme cît domnia sa n-a scăpat de intifade ale noilor proletcultişti, cei ai unui  actualism infatuat şi ignorator al valorilor anterioare şi mai ales, al luptei, uneori pînă la sacrificiu, dusă în numele promovării acelor valori, indivizi care sunt îndemnaţi să culpabilizeze în bloc tot ce a existat în comunism, tocmai şi numai din acest motiv, devenit vină apriorică.

            Dar nu numai atît, doamna Zoe şi-a cîştigat un loc în durata netimpului şi prin contribuţia sa în eminescologie, proba de foc a spiritului major în cultura noastră. Ea se înscrie într-o categorie aparte, puţin evidenţiată, dar foarte marcantă şi meritorie: aceea a marilor doamne ce au contribuit fiecare cu devoţiune, dar şi cu competenţă, cu personalitate proprie şi prin marcarea definitivă a unui teritoriu în acest areal. Sunt doamnele propagării spiritului şi valorii eminesciene, un fel de preotese ale Templului, care au făcut şi au însemnat foarte mult în aprofundarea specializată, dar şi plină de pasiune, aproape erotică, pentru marele spirit. Să enumăr cîteva astfel de nume pentru a configura contextul: Rose Del Conte, cea care a fertilizat arealul italian cu pasiunea sa revelată pentru absolutul eminescian, Ioana Em Petrescu, aceea care a stabilit profilul eminescian, în demers comparatist cu marea tradiţie a primilor filozofi ai omenirii, Svetlana Paleologu Matta, aceea care  a operat acelaşi demers, dar în cadrul gîndirii filozofice a contemporaneităţii europene, cu precăderii heideggeriene,  Amita Bhose  care s-a dedicat stabilirii corespondenţelor eminesciene cu marea spiritualitate indiană şi încă altele cîteva. Doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga se înscrie în această serie în primul rînd, prin contribuţia sa la stabilirea influenţelor culturii germane asupra lui Eminescu.

Pentru mine personal, ca una care m-am ocupat, prin voia sorţii,  din fragedă juneţe, de universul eminescian, reconstruindu-i universul copilăriei ipoteştene şi mai apoi de apetenţa sa pentru muzică, reconstituindu-i   ipostaza de interpet vocal, contribuţia doamnei Buşulenga a fost una specială, de o mare importanţă în demersul meu, prin cartea domniei sale despre legăturile lui Eminescu cu muzica pe care a scris-o împreună cu Iosif Sava. Am nutrit o gratitudine deosebită pentru  acest reper major ce mi-a ajutat mult să elaborez cartea mea Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, şi caseta anexă Cântecele lui Eminescu, pe care am avut bucuria să i le înmînez  la Focşani, unde ne-am întîlnit la Festivalul “Duiliu Zamfirescu”.          

Acolo, la Focşani, cu cîţiva ani în urmă, am auzit-o din nou vorbind în public.  Toţi cei prezenţi i-am putut admira elocinţa, spiritul alert şi cultura renascentistă, în ciuda vîrstei înaintate ale cărei semne  se aşternuseră  deja pe chipul şi pe trupul său. Am putut cu acel prilej, care a fost, de fapt, ultima dată cînd am văzut-o, să ne convingem  de longevitatea spiritului său de elită ce parcă sfida legile umilitoare ale timpului.  M-am gîndit atunci la impactul uriaş pe care-l au asemenea spirite asupra celor ce le ascultă discursul şi am regretat că azi nu se mai preţuieşte acest efect intens şi benefic  şi  se lasă să se risipească atîtea ocazii în care un asemenea om de valoare intelectuală majoră ar putea să apară la televizor şi  să transmită pe cel mai larg canal de comunicare atîta bogăţie de spirit, atîta experienţă, un asemenea mod elevat dar şi firesc de exprimare . Ce păcat că în toţi anii aceştia doamna Zoe a stat deoparte de lume iar lumea nu a ştiut să-i folosească valoarea, disponibilitatea, cultura, charisma, rolul intens formativ  şi a preferat să aducă în prim plan şi să transforme în modele dezirabile tot soiul de retardaţi, manelişti,   personaje gregare, fel de fel de indivizi al căror rost e să dea cu    picioarele în minge, sau să se îmbogăţească pe lîngă aceştia, panglicari politici fără nici o valoare personală, al căror merit e doar acela de-a fi intrat într-un partid, şi atîţia alţii  care  au luat în ierarhie noastră umană locul central, cuvenit marilor personalităţi intelectuale   a căror  apariţie pe marile ecrane ar fi avut atîta impact şi atîta efect formativ asupra nivelului intelectual al societăţii noastre împins parcă deliberat să se modeleze după tiparul planetei maimuţelor! Azi acest lucru nu se mai poate petrece, ocazia de-a o vedea şi auzi pe doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga a trecut definitiv, vocea ei specială, elocinţa ei de mare clasă au amuţit definitiv, întreaga ei fiinţă unică aşternîndu-se înspre marele somn în veşnicia Putnei.

        Pentru că am abordat nota semnificaţiei personale pe care a reprezentat-o domnia sa pentru mine, vreau să relev că imaginea ei a avut o aură aparte, încă din adolescenţă, căci ea reprezenta pentru mine modelul de succes al carierei intelectuale a unei femei, care mă fascina energic încă din şcoala primară, pe care am urmat-o  în zona înalt orgolioasă a culturalităţii bucovinene a Rădăuţilor, în care devenirea întru cultură surclasa orice alt top existenţial. Ba, dacă mă gîndesc mai bine, pot să cred că nu greşesc dacă aş afirma că însuşi numele ei triplu şi somptuos arborescent emana o semnificaţie în sine şi poate că a gestat în timp asupra mentalului meu atunci cînd, avînd a-mi semna identitatea, am optat şi eu pentru numele triplu ales pentru toată viaţa.

            De aceea am fost mai mult decît onorată atunci cînd, organizîndu-se Olimpiada de limba română la Botoşani în anii 80, eu, pe atunci directoare de teatru în acest oraş,  am fost aceea desemnată a o întîmpina public pe doamna Buşulenga, invitata de onoare a Olimpiadei, pe scena Teatrului Eminescu, eveniment ce a marcat profund pe tinerii olimpici naţionali prezenţi în sală, drept care şi după ani de zile am întîlnit pe unii dintre ei, deveniţi profesori de română şi care ţineau minte fraze şi idei din acea memorabilă întîlnire desfăşurată sub semnul literelor şi a lui Eminescu.

            Acum la moment de reculegere şi meditaţie, înţeleg încă o dată ce profil deosebit  a avut această mare doamnă, mai ales într-o epocă marcată discret, dar ferm, de un anume misoginism,  cu precădere la nivelul arealului public. Rare au fost femeile care au reuşit să–şi cîştige pe merit un loc vizibil în acest areal şi care să facă a se şterge diferenţa dintre cele două genuri, ba chiar să strălucească  în spectacolul vieţii cu mai mult decît alţii. Şi, de fapt, mi se pare că ostilitatea şi înverşunarea cu care unii au atacat-o după borna temporală din 1989, acuzînd-o cu o vulgaritate detestabilă de tot soiul de păcate s-au datorat exact acestei performanţe ale sale de fi strălucit pe scena publică, lucru  care, vai, îl ştiu  din interior! nu ţi se iartă şi se pedepseşte mai mult decît orice altceva. Canalii şi lichele, excroci şi corupţi, leneşi şi mincinoşi, hoţi şi trădători sunt mai degrabă trecuţi cu vederea, ba chiar muşamalizaţi şi graţiaţi moral cu o secretă simpatie dar  un om, – mai ales o femeie! – care a avut succes cîştigat prin merite proprii, a deţinut o poziţie in societate absolut pe drept cuvînt, a atras admiraţia unui public prin charisma sa proprie, acela nu este iertat, ci este duşmănit cu patimă, motivele căutîndu-se ulterior şi aflîndu-se doar pretexte ridicole, căci nimeni nu poate recunoaşte, sau poate nici măcar conştientiza! adevăratul motiv al urii pe care o nutreşte mediocrul agresiv  faţă de o asemenea personalitate.

              Minte luminată şi caracter de cea mai  înaltă stirpe, doamna Zoe a înţeles acest fenomen şi a ales să–şi asume, compensatoriu, în ultimii ani ai vieţii  recluziunea monahală şi retragerea quasi totală din lume, plătind situarea de odinioară în centrul societăţii prin  solitudinea şi smerenia monahismului românesc în care va fi parcurs drumul profund către cea înaltă spiritualizare.

            Asemănător cu traseul unui alt mare spirit al nostru, Nicolae Steinhardt,  de la cea mai largă cultură de tip renascentist la interiorizarea spirituală a monahismului creştin, doamna Zoe a edificat prin repetiţie un posibil model de uriaşă altitudine morală al evoluţiei existenţiale a  personalităţii autohtone.

            Să păstrăm deci în altarul minţilor noastre  acest model, acordîndu-i preţuirea şi valoarea cuvenită şi să regăsim habitudinea de-a deschide din cînd în cînd marile cărţi pe care aceşti oameni ai elitei intelectuale ni le-au lăsat moştenire lucrînd fără răgaz întreaga lor viaţă spre a construi acest tezaur public şi dăinuitor  dincolo de timp.

            Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

Lucia Olaru Nenati

http://luceafarul.wordpress.com/

Vorbind despre casa în care ne aflăm:

– Aici a fost, pe vremuri, înainte de diktat, consulatul Suediei. După aia, au stat aici vreo şapte familii, sus şi jos, că această casă era gândită pentru mai multe persoane, cu o scară interioară. S-a pus în vânzare cu vreo şapte ani în urmă. Cu tupeul meu, m-am dus la primar şi i-am spus: Nu vreţi să goliţi casa asta pentru mine? – Da, mi-a răspuns el, deşi în ultima vreme vă învăluiţi, aşa… Am cumpărat toată casa împreună cu Nae Prelipceanu, poet şi prozator, uneori aiurit, bun prozator; a lucrat la Tribuna mai mulţi ani. Divorţase şi s-a căsătorit cu Denisa Comănescu, poetă. Casa a costat 600.000, reparaţiile vreo 200.000. acum vreo două luni am achitat-o. Spunea Esenin: „poeţilor parale nu li se dau deloc”.

Dacă mă lăsaţi, pun versurile alea. Ştiu că eu actor foarte bun, Ovidiu Iuliu Moldovan, mare actor şi foarte serios. N-o să-i convină dlui Deaconescu, dar e ardelean…

Tuşeşte, apasă pe un buton, după ce a pus aparatul în priză. Trage pe nas, zice:

– Ceva nu-i în regulă.

– Acolo e o priză! spune Deaconescu şi ia prelungitorul.

Alexandru are obrajii scobiţi, gura sfărâmată, e galben, are ochii halucinanţi şi în ei se sting culorile. Ochii devin enormi, profund dezamăgiţi şi pustiiţi. Părul tras spre ceafă ca nişte fuioare gri-cenuşii. Degetul mic al mâinii stângi are noduri de rădăcini. Ascultăm: „Adio, iubiri de altădată, adio-/ Frânt ulmul iubirii şi-a-ntors rădăcinile-n vânt./ Toate-uitării./ Ca pe o limbă ce n-aş mai vorbi-o,/Deşi cu vorbele ei am rostit cel mai pur jurământ./Pe masă, în faţă, paharul gol./Pasărea inimii-n piept – ca-ntr-o cuşcă./ Tu – undeva la celălalt pol./Aici, amintirea – viperă care mă muşcă./ Unde-mi sunt ochii de-atunci, ţie fidelă oglindă?/Inima unde-i, aceea vibrând în lumina de-atunci?/ În şerpii lemnoşi pădurea uitării-a-nceput să-ţi cuprindă chipul fragil…/Şi umbrele lungi.

C.P. 51

Când rosteşte cuvintele „viperă care mă muşcă” glasul lui se preface în geamăt.

– Ioane, asta-i cumplită! adaugă Alexandru, scuturându-şi ţigara.

Pijama, papuci, halat cu guler vişiniu. Îşi strâmbă faţa cu degetele, îşi rupe gura cu degetele, creţuri lungi la ochi spre urechi, la obraji, pe frunte, tot numai linii şi cute. În patul pe jumătate desfăcut, chemându-l ca o raclă, haine negre pe speteaza scaunului de alături. Ia aminte, din aparat se iveşte Autoportretul.

– La ce te-ai gândit scriindu-ţi “autoportretul”?

– Să se termine odată. Tu nu te gândeşti, cu atâţia nespecialişti, să ne lase să scriem că ştim meserie? S-a văzut că ştim să facem şi reviste, ştim să facem şi edituri, să ne scriem şi cărţile fără temenele, că tot în limita partidului ne înscriem.

Alexandru ia cartea lui Picu Pătruţ şi-mi recomandă să citesc ultima filă. Apoi continuă:

– La 1840 câte realizări de spiritualitate românească au fost. Cu simplitatea omului simplu, fiecare clipă o vede ca printr-o lumină. Ce cultură e asta? Trebuie să ne salveze biserica; avem case de editură unde ar trebui să ne facem datoria faţă de cultură română. De ce trebuie să se recurgă la subterfugiu. Sigur, biserica ne-a ţinut cât ne-a ţinut, dar când tu ai toate instrumentele culturii, să recurgi la factori externi ca să-ţi salvezi conştiinţa naţională, nu dovedeşti nici curaj, nici înţelepciune, ci laşitate. Zece ani a grevat la buget cheltuielile de producţie care au atins 285.000 de lei. Hârtie, tipar, clişee. Desigur, cartea lui Picu Pătruţ nu e tot ce poate fi mai bun, dar e un lucru deosebit. Să rupi supracoperta, ca să nu se vadă cine a făcut-o. Se transmuta din an în an, vreme de zece ani, iar investiţia te apasă. Şi ăştia te belesc, faci puşcărie pentru un sfert de milion. Mă cuprinde o revoltă fără margini… Lucrurile trebuiau făcute, scoase cărţi bune, cât mai bune. Noroc cu protectorii, cu Ghişe care închide ochii, altfel mă executau imediat.

Se ridică şi se duce să închidă uşa. Ne-a oprit la masă. Se făcuse 6-7. Conversaţia n-a lâncezit. Sotto voce, la capătul coridorului: Atenţie la următorul lucru: văd că vorbeşti cam degajat, să nu-i sictireşti pe jidani că au putere grozavă şi nu-i poţi deosebi. Să te păzeşti că nu poţi să ştii când te lovesc. I-am răspuns: “Sigur că n-am să-l înjur pe Mihalovici, cu care sunt în bune relaţii.”

Revenim la versurile lui:

– Ce sentiment ai încercat când ai văzut reunită toată opera ta poetică într-un volum?

– Ca să fiu sincer, oarecare spaimă. O să-ţi spun de ce. Există unele creaţii, vreau să zic, dar asta se poate spune numai de Eminescu. Unele scrise îngrijit, dar şi aiureli snobisme. Mi-am propus de la bun început – şi fără emfază – să fac o selecţie severă. Nici o carte de versuri n-a fost înjurată; am peste 200 de articole, probabil i-am pupat în cur pe toţi de nu m-au înjurat. Am vrut să merg pe filonul specific românesc, fie că e vorba de versuri de meditaţie, fie de pastel, fără gândul că trebuie să fiu în pas cu moda, cu tipul de versuri. Ceea ce mi se pare mai puţin important. Ce spui, la urma-urmei. Nu cred că franceza e atât de perfectă ca limba română. Nici n-aş putea respira fără limba română, în care poţi să exprimi orice subtilitate. Echivalenţele le poţi găsi. Spaima derivând, semnul de întrebare derivând din această idee: oare nu m-am dus pe un drum greşit? Dând din coadă la unul şi la altul care ciupeşte din Jacques Prévert, ei şi? Avem mari poeţi, putem merge pe filonul ăsta, putem sta alături de ăi mai mari. Infatuare românească? Nu! Se poate demonstra cu textele în faţă…

Dialog despre Assimacopoulos: n-am putut nici scrie. Numai de sport m-am putut ocupa…

– Ciudat titlu cărţii tale, “Cicatricele penumbrei”.

– Cicatrice rimează cu Euridice.

– Apar adesea în poeziile tale împerecheri de cuvinte crude şi dulci.

– Mi-a plăcut cum sună. Nu m-am gândit la ceva anume. Glumesc. Lucrurile ideale se petrec într-o lumină nu tocmai crudă. Cicatrice că tot destinul meu a fost înstelat de cicatrice.

– Ai băut multe cafele?

– Nu numai cafele. Cafeaua aproape că e un adjuvant… Cioranu scrie că Erwin Chargaff s-a născut la Cernovitz ca şi Paul Celan. Despre Cioran ar fi multe de zis. El s-a supărat pe mine pentru o gafă. Am descris un dialog telefonic (uşa întredeschisă, nu mi s-a părut că săvârşesc o indelicateţe). Teatrul lui Ionescu nu-mi place, deşi el e genial. Am descris telefonul din Elveţia al lui Ionescu. Cioran mă incita la povestit. Probabil că Ionescu era într-o criză alcoolică şi spunea că se va sinucide. Cioran era înspăimântat, deşi cine vrea să se sinucidă nu ameninţă că se va sinucide. Mi-a spus: Probabil că va ieşi din criză. Nu toţi suntem la fel. La omul de pe stradă pot să pară vulgare, blamabile din punct de vedere mic burghez. Asta a fost intenţia. Cioran s-a supărat că am divulgat o povestire bună de povestit pentru vremea când toţi eroii comediei au dispărut. Am fost de patru-cinci ori la el. El a insistat. În anul ‘68, când i-am lăsat câteva rânduri, mi-a spus: să mai lăsăm să se stingă efectele acelei indiscreţii, care mi-a adus atâtea neplăceri cu Eugen Ionescu. Unul Popper: că se simte o mare nostalgie şi că omul se întoarce acasă. E şi scrisoarea – am păstrat-o, scrisoarea lui Cioran trimisă la hotel: ne vedem altădată. Ce mi-a plăcut, prima dată, la 1.30 dimineaţa, nu mă mai lăsa să plec: despre conflictul cu DD Roşca: că suntem un popor care nu suportă asemenea lucruri… DD Roşca a scris în Contemporanul: Pe culmile disperării, o fi, dar nici să spui despre poporul nostru că n-am avut colonii şi de aceea nu vom avea istorie… Locuiam la două străzi mai sus, eram la 9 şi DD Roşca la 29. A fost foarte mare ca dascăl DD Roşca. Sigur, n-a scris ca Blaga (care vorbea execrabil, adormeai când îşi citea cursul). DDR era absolut imbatabil – câte ştia! Eram în relaţii foarte bune, mă chema la taclale. Cioran scria să-i transmit lui DDR: “să ştii că nu m-am supărat”, deci tot el.

Se lasă amurgul. Ferestrele mari dau spre grădină, o grădină în care au apărut lujere şi flori. Ne-am dus pe terasă, să vedem împrejurimile. Tensiune. Amărăciune pe care o ascundem cu zâmbete convenţionale. Ştim că lui îi este rău iar el ştie, de asemenea, că noi nu ne simţim bine. Ne tolerăm. El, trupul lui, se înnoadă şi se desnoadă, are încă sprinteneală, slăbit i se văd genunchii osoşi. Se acoperă, se descoperă. Cărţi lăcuite, cărţi rare alunecă în jurul nostru. Rânduiala lor o cunoaşte Voichiţa, cu care, câteva minute, stau de vorbă în bucătărie. E tare în faţa destinului, nu se apără, înfruntă. Băiatul (strălucit) trece dintr-o încăpere în alta ca într-o gară în care nimeni nu-şi mai găseşte locul. Ne îmbrăţişăm, a sosit ceasul plecării, ne ducem la avion. El regretă că nu ne poate însoţi. Dacă n-am fi venit noi să-l vedem (îndemnaţi de DR Popescu, de Traian Iancu şi de Al. Balaci, ca să-l cruţe de eforturi şi de riscuri), venea el la Bucureşti. Îl bântuie neastâmpărul călătoriei, o călătorie pe care vrea s-o facă în RFG unde speră să-şi îngrijească sănătatea şi să se vindece. Are mulţi prieteni medici şi mulţi prieteni scriitori. Dacă nu-i va folosi la nimic, măcar îşi va lua rămas-bun de la ei şi pe urmă se va reîntoarce în ţară. Se gândeşte la mamă-sa bolnavă şi se teme ca ea să nu pornească înaintea lui spre nefiinţă.

LUNI 27/04/1987

http://luceafarul.wordpress.com/

Vremea istorica pe care o traim este dominata de conflictul si competitia intre Neamuri, trupuri istorice si duhovnicesti si “globalism”,ideologia “noului Babilon” si a platitudinii planetare. Acest conflict se desfasoara  in tot locul si in toata vremea,in mare si in mic.Sunt conflicte care  cuprind tari sau imperii,civilizatii si continente dar,in acelasi timp aceleiasi mari confruntari au loc in sali de clasa,in gazete,intre paginile unor carti,in sufletul fiecaruia dintre noi.Uneori  pare ca a rezista puternicilor zilei,”stapanirilor”,ar fi un exercitiu in inutilitate si o lupta cu morile de vant.Dar adevarul este altul.

In fiecare clipa si in tot locul,o singura persoana poate face o diferenta intre bine si rau caci,tot in fiecare clipa si tot in tot locul fiecare dintre noi alege intre bine si rau.Ca asa este in  veci ne este aratat de catre Sfanta Carte care ne spune ca Domnul era gata sa crute Sodoma daca intre hotarele ei ar fi vietuit un singur drept.In importanta colosala a fiecarei persoane,in capacitatea ei de a influenta cursul evenimentelor sta de fapt toata frumusetea  istoriei.Aceasta libertate a persoanei face  din istorie un proces  care nu poate fi prevazut si nu poate fi dirijat.oricat de mult ar dori-o “puternicii” zilei,”stapanirile” care,Slava Domnului,s-au dovedit a fi intotdeauna trecatoare,vremelnice.

Caci procesele istorice nu se dezvolta in crestere egala,ci in una ondulatorie.Sumedenie de amanunte,care niciodata nu pot fi controlate ori dirijate,asigura pentru totdeauna imposibilitatea “planificarilor”.(In cuvintele lui Friedrich von Hayek nimeni nu poate stapani “cunoasterea circumstantelor particulare, in timp si spatiu”.)

Nu stim cum se va incheia conflictul vremii noastre.Dar stim ca el se va termina altcum decat ne imaginam si cu toata siguranta altcum decat au  dorit si doresc cei care l-au pus in miscare. Dar dincolo de  acest fapt ramane limpede ca fiecare Neam si , inca mai mult,fiecare individ are de facut o alegere,are de spus “da” ori “nu” la  intrebari si situatii limita,intre bine si intre rau.Iarasi nu trebuie sa devenim dramatici sau sa ne imaginam ca in chip necesar ni se cere sa fim “eroici”.Exista situatii imediate care tin de mostenirea istorica si de “locuri”, care intotdeauna au memoria lor si propria lor vointa de a fi.Ar trebui sa avem doar minimala bagare de seama,discernamant,un strop de bun simt si de smerita indraznire.Caci exista “locuri” in care se poate rezista la  ispita vremii.Ca exemplu pot fi oferite “tarile” romanesti,micile depresiuni intramontane care au tinut Neamul Romanesc in fagas neschimbat de mii de ani,intre ele si “tara” Almajului din Banatul muntos.

Aceasta “tara ” romaneasca inca mai este o “gura de rai. In acest loc inca mai exista o legatura personala intre om si  natura.In acest loc  un om ca Ion Banus inca mai poate spune,”daca prunii sunt batuti cu prajina mie mi se rupe inima”.In acest loc oamenii inca mai stiu de la ce vaca beau lapte,din laptele caror oi mananca branza, din ce porc mananca slanina,din a caror pruni le este facuta tuica.

In acest loc optiunea pentru “globalism”  ar fi un act de dementa colectiva si de jalnica lasitate personala.Un asemenea loc traieste intr-o alta dimensiune si de fapt in vesnicie unde “timpul” istoriei  nu poate musca dar unde acel timp poate fi intarziat.Un loc in care infaptuirea planurilor puse la cale de “comisari” nebuni poate fi amanata.Un asemenea loc poate castiga timp.Si timpul nu este de partea stapanitorilor.Niciodata. 

ALEXANDRU NEMOIANU

http://luceafarul.wordpress.com