Cuvânt și iubire

Felicitări Victor Roncea! Domnul Vasile Ilica, merita această recunoaștere! Doamne ajută!

Washington-ul bombardează cu sancţiuni Rusia pentru implicare în susţinerea separatiştilor din estul Ucrainei, iar Kremlinul avertizează: „Sancţiunile S.U.A. îi expun pe astronauţii americani.” Soluţia? Putin şi Obama trebuie trimişi în spaţiu, pe I.S.S., cu bilet numai de dus, cu condiţia ca ei să fie însoţiţi de bucătarii şefi ai U.E., B.I.S., B.M., F.M.I. şi de astronăucii de la conducerea României. Poate că fără ei, omenirea şi Ţara vor rămîne nevătămate. În domeniul spaţial, americanii sînt pe undeva, pe la vale. Fără tehnologia rusească nu treceau de biosferă, litosferă, ionosferă, stratosferă. Unii specialişti afirmă că n-au călcat nici pe lună! Sper că nu credeţi în filmele cu aselenizarea regizate de specialiştii americani ai genului S.F.! Citiţi, vă rog, analizele semnate de Cristian Român în revista „Ştiinţă şi tehnică”. N.A.S.A foloseşte rachete ruseşti pentru lansări, mai sigure, mai ieftine, mai performante, iar The International Space Station (Staţia Spaţială Internaţională – I.S.S.) este, de fapt, Staţia Orbitală M.I.R, rusească, abgradată, abdatată, augmentată. Pînă una alta, ne pîndeşte sau nu războiul? Cu toţii am aflat că Ministerul Apărării Naţionale a publicat săptămîna trecută în Monitorul Oficial modelul certificatului medical, pe care tinerii apţi pentru serviciul militar, cu vîrste între 20 şi 35 de ani sînt obligaţi să-l prezinte la recrutare, pe timpul mobilizării sau al stării de război. Obligaţiunea vine într-un moment de criză în Europa, în contextul conflictului Ucraina-Rusia, care a generat mişcări de trupe N.A.T.O. spre Europa de Est. Ordinul este semnat de către: ministrul Apărării Naţionale, ministrul Justiţiei, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Protecţie şi Pază, ministrul Afacerilor Interne, ministrul Sănătăţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, directorul Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. Ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa califică interpretarea presei ca fiind eronată, motivînd că republicarea documentului e o simplă coincidenţă a contextului, cu referire la militarii profesionişti, deşi ţidula publicată în Monitorul Oficial specifică negru pe alb că este vorba despre tinerii apţi, cu vîrste între 20 şi 35 de ani.

Ce act de patriotism ar fi să vedem la oaste clasa politică românească şi odraslele!

Un politician american spunea: „soldaţii sunt nişte animale proaste de care ne folosim pentru a face politică externă”. Am o propunere cu privire la temă: recrutările pentru un ipotetic război (care nu-i al nostru, zgîndărit fiind) să se facă cu precădere din rîndul clasei politice româneşti şi a conducerii României. Politica lor malformată a adus Ţara la borna jalnică de acum, dinaintea atîtor pericole. Aceştia şi odraslele lor sînt cei mai în măsură să apere cu arma în mînă averile jefuite poporului. De ce să moară tineretul Ţării în războaiele altora? Ca să apere reţele mafiote ale lumii, pe cele din sînul Puterii şi vanităţile politicienilor mărunţi? Clasa politică românească este aptă să îmbrace haina militară şi scoată castanele din focul aprins de licurici. Să-şi apere plinul făcut prin fraudă şi corupţie. Ţara este a celor care o conduc! Au făcut cea-u vrut cu ea. Şi-au bătut joc de armată, au vîndut dotarea ei la preţ de fier vechi, iar banii şi i-au depus în paradisurile fiscale din insulele Cayman. S-o înlocuiască mintenaş cu forţele proprii şi cu odraslele lor. Ce act de mare patriotism ar fi să-i vedem în prima linie, în haină militară şi cu arma la umăr pe ginerele lui Sârbu, al preşedintelui, pe alţi nepoţi, fini şi gineri de vază ai Puterii. Numai că războiul nu mai e ca altădată. Nu vor mai exista fronturi, linii de tragere şi bărci trase de ofiţeri, ci, avioane teleghidate, drone, rachete de interceptare, Areea 52, cutremure suspecte lîngă centrale atomo-electrice, taifunuri, simfonii HAARP, bombe atomice, arme biologice, care rad totul în cale. Dar, un DAR cu majuscule, orice ipotetic război are întotdeauna o parte mediatică de propagandă, inducătoare în gravă eroare. Asupra României nu planează pericolul de război. Nici nu se face bine un foc şi presa e plină de fum. Ştirea care a dat fiori bărbaţilor apţi pentru armată este, cred, o măsură de siguranţă pentru statul român, reînnoită periodic. Sau, poate, din păcate, ceea ce înseriază mass-media este o realitate, pe care, evident, ministrul de Interne şi cel a Apărării n-o pot dezvălui, pentru a nu crea panică şi a nu produce o „emigrare” a tinerilor în Occident. Nu cred că are de ce să le fie teamă tinerilor. Republicarea respectivul ordin de recrutare este doar o paradă, prin care conducătorii Ţarii demonstrează Unchiului Salvator că sînt gata oricînd să-l sprijine.

Dacă preşedintele îşi ţine gura şi nu se mai răţoieşte la Putin

Pericolul de război care planează asupra României este discutabil. Poate fi vorba doar de o psihoză în masă, întreţinută de pe malul Dîmboviţei, dătătoare de binefaceri clasei politice româneşti. Aleşii mînjiţi pînă la coate vor mai multe trupe străine pe teritoriul Ţării pentru a-i apăra de o eventuală mînie populară! Dacă românilor le-a fost aruncată o ştire inducătoare de panică, menită să le răpească întreaga preocupare, ei pot lucra liniştiţi la fraudarea sau amînarea alegerilor, se pot răfui în voie sau „pot organiza răfuieli politice sub pretextul luptei cu trădătorii de neam şi de ţară”. O ţin aşa cu propaganda războiului pînă îşi vor atinge scopurile şi vor achiziţiona avioanele second hand, băgate pe sub nas de americani, care între timp, la fel ca şi ruşii îşi văd de interesele lor în Ţară la noi, unii cu petrolul, alţii cu gazele de şist.Cei mai mulţi dintre tineri n-au făcut armată! Aşadar nu cred să fie atît de naivi încît să pună arma în mînă unor tineri cărora le-a ajuns amarul şi traiul umil şi sărac pînă la trăgaci. În mod sigur aceştia nu vor mai lua în considerare vulnerabilitatea contextul geopolitic european şi vor îndrepta armele mai întîi spre membrii clasei politice, spre palatul din Bucureşti, spre restul palatelor private ale rechinilor, spre bancheri şi executori. Totuşi, nutresc speranţa că nu va fi aşa, că vom avea parte la noile alegeri de conducători patrioţi, cu dragoste de neam, căci, aşa cum spunea Lucian Blaga, „nici un popor nu e atît de decăzut încît să nu merite să te jertfeşti pentru el, dacă îi aparţii”. Dacă preşedintele îşi ţine gura şi nu se mai răţoieşte la Putin, nu vom fi tîrîţi în război. Propaganda făcută războiului, înseamnă nişte bani cheltuiţi aiurea şi o nouă invitaţie la trezire a românilor din somnul anesteziant şi mortal al capitalismului agresiv. Aşa cum s-a întîmplat şi în preajma celor două războaie mondiale, marile puteri militare îşi vor vedea de interesele lor, iar noi, românii, vom fi transformaţi în carne de tun şi popor de sacrificiu. „Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi”, scria Mircea Eliade. Conchid printr-un citat din declaraţia Mareşalului Antonescu de după mizerabilul proces-mascaradă, unde a fost condamnat pe nedrept:„Scump popor român, […] Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. şii urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt!”

Maria Diana Popescu

Sursa: Revista ART – EMIS

Ceea ce se întîmplă în Ucraina este o regie de Oscar, o provocare la adresa Rusiei. Cînd a deschis bine ochii şi a văzut că atitudinea de zbir îi este defavorabilă, U.E. a dat cîţiva paşi înapoi. America merge tot înainte pe post de artizan al noului război rece, în urma căruia doreşte slăbirea Rusiei prin sancţionare. Îşi foloseşte în acest scop virusul propagandistic, care a prins ca într-un cleşte minţile uşor manipulabile. Aşa-i trebuie lui Putin! N-a stat în banca lui, s-a crezut zmeu şi a demarat dedolarizarea Rusiei şi Putinizarea Europei de Est. Deşi comunitatea internaţională a condamnat anexarea Crimeei la Rusia, nerecunoscînd amputarea Ucrainei, gigantul american Google a trasat pe GoogleMaps graniţa neagreată de S.U.A şi de nicio ţară din U. E.. De pe hărţile Companiei Google a dispărut vechea graniţă de la strîmtoarea Kerci, care delimita Rusia de Crimeea. În loc a apărut o graniţă „punctată” între peninsula Crimeea şi Ucraina. Pe hărţile online ale companiei americane, Crimeea figurează ca aparţinînd Rusiei. Se pare că şi gigantul american Apple ar fi procedat la fel. Decît să alimenteze confruntarea pe tema anexării Crimeei, ce poate oricînd degenera, Occidentul ar trebui să înceteze războiul psihologic şi dezinformarea, să dezamorseze bomba cu ceas pe care chiar el a plantat-o în coasta Federaţiei Ruse şi să extindă alianţa. Tutela americană sufocă bătrînul continent din 1945, iar viitorul Europei este în direcţia Est, ca şansă de supravieţuire a identităţii europene. Cum a ajuns din nou Crimeea parte a Federaţiei Ruse? Principiul inviolabilităţii frontierelor europene – care în 1992 a împiedicat Rusia să revendice Crimeea – a fost spulberat în 2008, în urma recunoaşterii forţate a independenţei provinciei Kosovo. Precedentul fiind creat, Vladimir Putin a forţat bariera şi a profitat de anarhia din Ucraina (de care nici el nici Occidentul nu-s străini) pentru a-şi atinge obiectivul strategic, dificil de realizat în lipsa acestui context. Ţarul a pus comunitatea internaţională în faţa unui fapt împlinit, dar, acum, nu stă  picior peste picior să-şi savureze victoria. Se gîndeşte intens la Turnul Basel, capitala bancherilor care organizează şi finanţează de secole, din umbră, războaiele.

Ani la rînd a funcţionat în spatele scenei, în clădirea unui hotel abandonat

În Elveţia, la Basel fiinţează „Bank for Internaţional Settlement” (Banca pentru Reglementări Internaţionale” – B.I.S./B.R.I.,  mama băncilor, creată în anul 1930 de vechile clanuri bancare, numită „clubul cel mai exclusivist, secretos şi puternic”, despre care se spune că a fost elementul cheie din spatele celor două războaie mondiale. Ani la rînd, B.I.S. şi-a menţinut o imagine aproape anonimă, operînd în spatele scenei, în clădirea unui hotel abandonat. Astăzi, sediul băncii, un zgîrie-nori ce se înalţă ca traiectoria unei rachete deasupra oraşului medieval Basel, a devenit cunoscut sub numele de „Turnul de la Basel”. B.I.S. are imunitate guvernamentală, nu plăteşte impozite, are propria poliţie, fiind deasupra legii precum „Mayer Rothschild envisioned”. Strategia B.I.S. impune băncilor centrale ale celor 55 de state membre să acţioneze independent de guvernele lor acasă. Adică să execute cerinţele acestui purtător de virus monetar. Regulamentul B.I.S. serveşte unicului scop de consolidare a sistemului internaţional de banking privat, fiind un real pericol pentru economiile naţionale.

Cum guvernele au căzut în capcană, acceptînd împrumuturi în monede străine, s-a creat criza datoriei în valută. Băncile internaţionale au venit ca vulturii în numele salvării financiare, iar statele au devenit „naţiuni debitoare” sub controlul F.M.I. şi B.I.S., obligate să redirecţioneze producţia la export, pentru a cîştiga valuta necesară achitării uriaşelor dobînzi. În spatele tuturor războaielor şi crizelor financiare se află bancherii. Dar sîntem manipulaţi cu ştiinţă să credem că acestea fenomene apar în mod natural în economia capitalistă şi au o ciclicitate ce ţine de „mecanismele pieţei libere”. În realitate, crizele financiare şi războaiele care le precedă sînt create şi alimentate de către bancheri, pentru a stoarce profituri uriaşe, pentru a regla conturi politice şi a-şi consolida dominaţia globală. Pentru bănci, războaiele sînt cel mai rapid mod de a crea mai multe datorii şi, prin urmare, de a face tot mai mult profit. Iată de ce le place războiul! Federal Reserve şi alte bănci internaţionale oferă, de asemenea,  ajutor pentru a porni războaie cu finanţarea lor.

Cei mulţi, săraci şi naivi se ucid între ei

Thomas Jefferson, tatăl capitalismului pieţei libere şi Adam Smith, au remarcat că „finanţarea războaielor de către bănci a dus la tot mai multe războaie.” Cei mulţi, săraci şi naivi se ucid între ei, îşi destramă graniţele şi lasă societatea la îndemîna invaziei străine, în timp ce bancherii prosperă, întărindu-şi puterea şi controlul asupra  omenirii. Criza din zona euro a început ca o criză bancară, pentru ca în scurt timp să degenereze într-o criză a datoriilor suverane pentru ţările împrumutate cu de-a sila de căpuşele finanţei mondiale. Acum, se pare că băncile de top ale lumii au intrat în conflict cu propriile nelegiuiri şi vor să scape de „balast”. Bancherii care au săvîrşit infracţiuni cheie în avantajul băncilor, sînt ajutaţi să se sinucidă. Rechinii finanţei mondiale ştiu că dacă aceşti „sinucigaşi” ar fi anchetaţi, ar atrage de la sine căderea capetelor implicate, iar băncile ar risca închiderea. Cu toate acestea, băncile îşi continuă jocul murdar şi nu vom afla prea curînd ce se întîmplă cu adevărat în spatele ghişeelor celebre. După cei 11 bancheri de top care s-au sinucis de la începutul anului, fostul director al ABN Amro, Jan Peter Schmittmann a fost descoperit mort, înainte de Paşti, împreună cu soţia şi fiica sa, iar poliţia a numit-o, fără alte comentarii: „tragedie de familie”. De la începutul lui 2014, numărul bancherilor care s-au „sinucis” sau au murit brusc în condiţii suspecte a ajuns la cel puţin 15. Pentru a observa şi înţelege dominaţia nelegiuită a băncilor în lume e suficient să ne amintim şirul bancherilor siliţi să-şi ia viaţa. Popoarele care încă îi mai aşteaptă pe americani ca să le scape de dictatori şi de tiranie şi pe bancheri să le „ajute” financiar, le urez spor la tras căruţa machiavelică a Ocultei Mondiale şi a bancherilor-cămătari. Nu mai daţi crezare ştirilor false!

Revedeţi, vă rog, inventarul războaielor americane din editorialul „Insomniile doamnei Clinton”!http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Insomniile%20doamnei%20Clinton%20de%20MDP.htm

Analizaţi îndeaproape şi veţi constata că, toate atacurile teroriste din timpul primului Război Rece şi pînă la cel de-al doilea Război Rece de azi au fost regizate şi executate de către ei. 11 septembrie 2001, atacul din metroul londonez, cel din trenul din Spania şi altele. Nu există terorişti. Nici Osama bin Laden n-a existat. Nu există fotografii ale uciderii sale, ci doar o probă vagă. Terorismul este creaţia lor artistică. Prin groază şi teroare, împrăştiate ca motiv de invazie a statelor, reuşesc să controleze omenirea! Ei nu doresc pacea omenirii, nici schimburi economice corecte, nici eliminarea discriminării şi a sărăciei. Doresc dominaţie şi exploatare! Să sperăm că eliminarea acestei elite malefice şi psihopate (valabil şi pentru România) este aproape, iar omenirea va intra pe drumul evoluţiei fireşti.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Manifestul Revoluţiei Naţionale de Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă (tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935) – Prefaţă

Rostul nostru
,,Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele Iui: banul occidental şi naţionalismul român.

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma“.

Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.

Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă“.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.”

Sursa: http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/carti-putin-cunoscute-manifestul-revolutiei-nationale-1935/

„… Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu!

    Mai mare dragoste decât  aceasta nimeni nu are,

    ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.

    Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă

     poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul!”

                                                 (Ioan 15, 12-14, 17)

 

    Poemul Prieteniei este un Imn închinat Mirelui dumnezeiesc al Iubirii şi al Prieteniei – Iisus Hristos, precum şi o Odă dedicată Prietenilor mei adevăraţi.

   Prietenia creştină este Poezia sublimă a Dragostei dumnezeieşti.

   Prietenia este Cântarea Neamului nostru dacoromân nemuritor şi a Dumnezeirii veşnice.

   Prietenia este o stare aleasă a bucuriei, a cunoaşterii lăuntrice, a misticii ortodoxe, care ne defineşte spiritual în primenirea noastră.

   Prietenia este un Psalm filocalic ce decurge din împlinirea unei misiuni dumnezeieşti, ca vocaţie a Iubirii.

   Prietenia având dimensiune Hristică purcede ca un rod al înfăptuirii sensului existenţei noastre  creştin-ortodoxe.

   Acesta este înţelesul ei cel mai profund şi mai tainic pe care-l ocupă în rândul frumuseţii morale.

   Ca urmare a găsirii sensului divin al existenţei omului, Prietenia este o stare de împlinire a vieţii, după ceea ce sufletul însetează permanent şi totodată de înălţare spirituală a creaţiei mistice.

   Prietenia vine ca un prisos al bucuriei, al vieţii morale trăite în care se prefigurează apoi ca un prinos al fericirii.

   Prietenia vine ca o plinătate a bucuriei, ce ţâşneşte ca o flacără binefăcătoare a spiritului, ca un Rug aprins al încântării persoanei în toată splendoarea ei de a se desăvârşi moral.

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care trăieşte cu adevărat în spiritul Aleşilor Săi, ne mărturiseşte Prietenia Sa ca pe un Nimb ceresc din care se revarsă continuu harul bucuriei înspre cei dragi.

   Ca trăire a plinătăţii sale fiinţiale, Prietenia este expresia ascensională de mare elevaţie a vieţii creştine.

   Pentru a împlini vocaţia Prieteniei trebuie să trăim creştinismul şi să-l mărturisim în sensul lui creator, ortodox, ca misiune dumnezeiască.

   În undele cele mai curate ale sufletului trebuie să zâmbească neîntinat chipul Prieteniei, care provoacă înnoirea spiritului şi o tonifiere a conştiinţei morale.

   Aducând mângâiere şi binecuvântare sufletului, Prietenia ca chip al bucuriei, conferă omului puterea Adevărului şi un sublim al desfătării.

   În armonia sufletească, bucuria se contemplă ca frumuseţe a Prieteniei.

   În Taina ei, Prietenia aduce împlinirea transcendentă a fiinţei, ca persoană a comuniunii, ca sens moral exhatologic, ca esenţă mistic-ortodoxă a eternităţii.

   Prietenia înmiresmează euforia frumuseţii cunoaşterii în dimensiunea armoniei sale perfecte, euforia luminii Adevărului în circumstanţa Logosului Său absolut, euforia spiritului creaţiei în plenitudinea sa vocaţională, euforia Dragostei în Cerul Trinităţii plenare, care ne transfigurează divin ca ipostaz al vieţii, ca lumină şi cântec al ei, ca frumuseţe şi încântare a Duhului Sfânt.

   Prietenia este Calea cea mai frumoasă pe care mergem neîncetat alături de Dumnezeu, cu bucuria de a fi drept măritor creştin.

   Prietenia nu numai că bucură din plin omul creştin-ortodox, dar îl şi înnobilează spiritual în aspiraţia lui mântuitoare, îl depăşeşte pe sine, îl amplifică, îl înmulţeşte stării de comuniune, îl înalţă spre cerul menirii sale.

   În ipostasa creaţiei ortodoxe, Prietenia conferă Istoriei prototipul existenţei naţionalist-universale, care se amplifică continuu într-o permanentă naştere a spiritului creştin.

   În sânul Prieteniei sufletul este un izvor de apă vie, în care Cerul năzuieşte spre împlinire, se oglindeşte, îşi ia viaţă şi frumuseţe.

   Prietenia, ca stare a creaţiei creştine este o bunăstare proprie destinului ortodox, în care se trasează forma şi sensul existenţial cel mai înalt.

   Prietenia creştinului se manifestă plural şi esenţial în viaţa trăirii ortodoxe pe a cărei temelie se zideşte bucuria şi statornicia frumuseţii.

În spiritul Suferinţei, numai Prietenia în veşmântul dreptei credinţe înfrumuseţează divin Cerul Iubirii.

   În actul Prieteniei întreaga lume renaşte prin Prieteni, vie în Adevăr, strălucitoare în Libertate, statornică în Dreptate, împodobită cu Zorile Frumuseţii Creştine.

   În sânul Prieteniei înfloreşte întreaga Creaţie sfântă ca o chemare a Bucuriei dumnezeieşti.

   Numai Prietenia trăieşte permanent şi majestuos în Iubire, aspirând frumuseţea harică de pretutindeni.

   Prin Prietenie cunoaştem Adevărul, aflându-ne rostul nostru creştin în lumea ortodoxă, prin care aderăm total la Frumuseţea lui Dumnezeu.

   Prin Prietenia creştină omul află că viaţa religioasă este vie, bine definită ca demnitate a trăirii, profund spiritual, plină de semnificaţie liturgic-ortodoxă.

   Toţi Prietenii adevăraţi, toţi Prietenii lui Hristos, care au strălucit şi strălucesc în omenire au purtat în ei mireasma Cuvântului –  Slava spiritului creator şi Lumina unei raţiuni supreme în drumul ei transcedent de la şi spre Dumnezeu, de la credinţă spre Tărâmul de Har al eternităţii Duhului Sfânt.

   În lumea Prieteniei, Omul şi întreaga omenire ortodoxă vor căpăta frumuseţea Chipului dumnezeiesc; toate făpturile Creaţiei îşi recapătă dreptul la viaţă în funcţie de porunca divină ca sens al împlinirii lor.

   Din cele mai adânci fibre ale inimii răsare Floarea albă a Prieteniei.

   Prietenia este cel mai mare Dar al lui Dumnezeu, oferit Aleşilor Săi pentru a ne purifica sufletele şi a le pregăti să înflorească şi să rodească în Hristos.

   Prin Prietenia întru Hristos capeţi naşterea divină de a iubi oamenii, dar nu pe toţi la fel…

   Toate lucrurile şi toate stările sublime nu există decât în Iisus Hristos şi-n cei ce-I poartă Prietenia.

   Existenţa omului în lume este o expresie a voinţei lui Dumnezeu de a se împlini sub corola Prieteniei, ca Chip al Său şi ca Asemănare.

   Prietenia este cea care dă măsura Iubirii creştine a omului şi în funcţie de aceasta omul îşi măreşte lumea ortodoxă a iubirii sale.

   Dimensiunea ortodoxă a creştinului în cosmosul rezervat lui de către Atotcreatorul îl aşează şi îl integrează profund numai în consens cu participarea sa la definirea Prieteniei întru Dumnezeu şi semenii Aleşi, care trebuie exprimată în toată plenitudinea ei divină, asumându-se astfel sub toate formele şi treptele religios existenţiale.

   În starea sa existenţială, omul, graţie şi gratitudine Prieteniei urcă în sfera grandoarei ca ceva definit, ca o luptă, ca o cucerire şi o biruinţă continuă, alegându-şi soarta şi hotărându-şi destinul.

   Prietenia experimentează starea lăuntrică a omului în toate exprimările sale: de cuget, de căutare, de înţelegere, de dor, de nelinişte, de suferinţă, de credinţă, de dăruire, de nădejde, de echilibru, de responsabilitate, de recunoştinţă, de bunătate, de dreptate, de fidelitate,  de creaţie, de mulţumire, de slujire, de bucurie, de jertfă.

   Prietenia aşează omul în condiţia sa firească şi supremă ca fiinţă şi persoană spirituală, imanent şi transcendent lucrurilor, naturii, cosmosului, traversând universul armonios în care pulsează dumnezeiasca frumuseţe sublimă.

   Prietenia transpune omul creştin din natura sa creată în supranatura spiritului, consfiinţindu-l ca Prieten al lui Hristos.

   Prietenia creştin-ortodoxă, Prietenia hristică revelează ierarhia cerului, ierarhia oamenilor, ierarhia naturii, ierarhia lucrurilor, esenţa şi sensul lor valoric, care însetează omul de absolut.

   Toate nuanţele şi formele lumii create, în care pulsează germenii zămislirii şi principiile guvernării, toate făpturile de la frunză, copac, iarbă, piatră, floare, apă, aer, lumină, cântec, vieţuitoare, fenomene, îngeri şi om, toate sunt asumate în Dragostea lui Dumnezeu faţă de Creaţie, exprimată atât de frumos prin splendoarea Prieteniei Sale celeste.

   Existenţa şi desfătarea omului în lume, cel care urcă în această treaptă sublimă, pe acest Olimp al harului sfânt este graţie numai Darului lui Dumnezeu, care ne oferă binecuvântarea Prieteniei Sale Sfântă şi Lumina Cuvântului tămăduitor.

   Prietenia hristică este chemarea divină, este alegerea dumnezeiască, este zborul serafic, este ardoare heruvimică, care străbate omul creştin din temelie, și-l preface din adâncurile sale fiinţiale, sensibilizându-i profund viaţa astrală.

   Prietenia divină sălăşluieşte în permanenţele Sale sacre: în enunţurile inteligenţei şi ale spiritului, în toate aspiraţiile sublime, în toate chipurile şi sensurile Frumosului, în întreaga lumină a Harului, în toate existenţele care înmuguresc, înfloresc şi rodesc diafan.

   Omul înfrumuseţat cu aura Prieteniei dumnezeieşti se aşează în rostul lui firesc, se situează în Adevărul adevărat, se aşterne în bucuria credinţei, se contemplă în faldurile Logosului, cumpănit în: a fi şi întrupându-se Iubirii nemuritoare.

   Prietenia creştină înalţă omul de la condiţia sa de afirmare lumească la cea de confirmare cosmică.

   Starea aceasta de afirmare şi confirmare, conferă omului o permanentă prezenţă creatoare, participatoare la armonia cosmică.

   Fiinţând omenirii prin Cerul Prieteniei lui Hristos, omul se poate cunoaşte pe sine şi pe întreaga lume din jurul său, comunicând şi cuminecându-se semenilor săi, afirmând lumea şi lumea confirmându-l, astfel: Lumea Lui Hristos devine lumea sa creştină şi totodată lumea noastră ortodoxă.

   Numai în Prietenie rămâne pururea mireasma Iubirii sfinte.

   Prietenia creştină alege formele, mişcarea, nuanţele, timpul, culorile, spiritul, harul, dând o nouă dimensiune Creaţiei, pe care o regizează ca pe un grandios spectacol, tainic şi surprinzător, divin şi admirabil, impresionând prin splendoarea şi sublimul originalităţii, reproducând o continuă mirare a aparenţelor care devin permanenţe.

   Numai în sufletul Dacoromânului frumos trăieşte lumea ideală a Prieteniei.

   Prietenia este Astrul Adevărului revelat care-ţi poartă sufletul creştin spre tărâmul veşniciei.

   Prietenia este marea poartă spirituală deschisă permanent procesului de cunoaştere, care impresionează şi ne miră în toată fiinţa noastră, provocând intuiţia, ce ne pune în legătură cu lucrurile, cu baza lor concretă, cu viziunea totală a observaţiei, cu starea de senzaţie şi actul complex al spiritului, cu raporturile ce se stabilesc în diferitele forme şi dimensiuni, dând spontaneitate şi integralitate în cadrul unităţii şi unicităţii lucrurilor respective.

   Intuiţia devine astfel, o Scară a harului care urcă cunoaşterea spre realităţile depline şi armonioase ale Prieteniei sacre, unde realul şi inteligibilul nu se contrazic, ci se comunică, descoperind legile divine care stau la baza tuturor lucrurilor, stabilind totodată între subiect şi obiect natura ordonării şi coordonării lor.

   Astfel, Taina Prieteniei sub azurul ei cosmic devine pururea har şi cuminecare.

   Prietenia hristică este cea mai sublimă binecuvântare pe care ne-o oferă Maica lui Dumnezeu.

   În Prietenie se contopesc toată puritatea copilului cu bolta tăriei maturităţii, toată simplitatea Îngerilor cu Cerul desăvârşit al Trinităţii.

   Numai prin puritatea Prieteniei găsim revărsată în inimile noastre, Iubirea dumnezeiescului Hristos.

   În unicitatea concretă a Prieteniei hristice, existenţa sa specifică trece de la singularitate la pluralitate: Omul devine cosmos al iubirii, iar Iubirea cosmos al Prieteniei.

   Căutaţi Iubirea în sufletele voastre şi veţi găsi inimile tuturor Prietenilor dragi.

   Prietenia este harul cel mai de preţ cu care ne pecetluieşte miraculos Sfântul Duh.

   Prietenia este o stare de intensă trăire creştină şi o bunăstare a spiritualităţii ortodoxe în care pulsează întreg şi veşnic Hristos.

    Prin natura sacră a Prieteniei omul creştin devine o persoană creatoare de spirit, geniul de Cultură a Duhului, asumându-şi libertatea ca pe o fiinţă a iubirii. Aşadar, Prietenia este un act sublim al creaţiei, ce naşte un sens permanent nou în care fiinţează sub cupola Adevărului: Libertatea şi Iubirea.

   Prietenia din Adevărul sfânt te face, aşadar, părtaş al unei frumuseţi aproape nedefinite, dar arhibinecuvântate.

   Prietenia este sceptrul Adevărului, care discerne cele două lumi ale existenţei: cea a luminii şi cea a întunericului.

   Sub cupola Prieteniei sufletul vibrează de sfânta armonie cosmică.

   Cu porfira Prieteniei sufletul se îmbracă în har, iar trupul se înmiresmează permanent.

   În inima Prieteniei sufletul se îmbracă cu Lumina dumnezeirii.

   Credinţa în Prietenia sfântă te apropie tot mai mult şi mai repede de Dumnezeu, înfiindu-te.

   Nădejdea este bucuria cea mare a Prieteniei.

   Prin urmare: Credinţa, Nădejdea şi Iubirea sunt chemările Prieteniei mântuitoare ale creştinului ortodox.

   Prietenia este starea de foc a rugăciunii, a meditaţiei, a iubirii, a mărturisirii.

   Prietenia este Sacerdotul credinţei care oficiază Iubirea în altarul Adevărului dumnezeiesc.

   Numai Prietenia adevărată trăieşte comuniunea şi mărturisirea dreptei credinţe.

   Prietenul care trăieşte în tine Îl arată tuturor pe cel mai Mare Prieten al lumii – Iisus Hristos.

   Inima curată deschide poarta sufletului spre a primi frumuseţea prieteniei Îngerilor.

   Prietenia este Suma virtuţiilor creştine care purced din mistica dumnezeiască spre jertfa supremă a Omului.

   Crucea Suferinţei şi a Iubirii este Sânul mesianic al mântuirii care te îmbrăţişează cu braţele hristice ale Prieteniei.

   Prietenia adevărată netejeşte Calea Domnului spre Raiul sfânt al vieţii tale veşnice.

   Prietenia creştin-ortodoxă zideşte Catedrala Iubirii cosmice pe temelia Adevărului  hristic.

   Prietenia creştină este un elogiu divin adus frumuseţii spirituale ortodoxe.

   Prietenia este logodna eternă cu spiritul înveşmântat în har.

   Prietenia este Pomul Vieţii înflorit în sufletele celor aleşi.

   Actul Creaţiei este Bucuria lui Dumnezeu de a-i conferi Omului sfânta Sa Prietenie.

   Prietenia dacă nu e absolută, nu e divină şi deci nu este adevărată.

   Absenţa Prieteniei din lume conduce omenirea sub imperiul erorilor.

   În trăirea creştin-ortodoxă dacoromână Prietenia creşte ca Zorile unei Dimineţi frumoase de Primăvară, în care se oglindesc cerurile Moldovei, Bucovinei, Basarabiei, Ardealului, Banatului, Olteniei, Munteniei şi Dobrogei, cu toate Sfintele lor ctitorii, cu toţi minunaţii săi Eroi, Sfinţi, Martiri, Voievozi, Vlădici, Cărturari, Cuvioşi şi Mărturisitori.

    Prietenia noastră hristică creşte ca Mireasma divină a Zorilor Sfintei Învieri, ca o poezie a Duhului, pură, frumoasă şi dumnezeiască.

    Numai Prietenia sfântă zămisleşte în sufletele pline de lumină, cântarea sacră a Adevărului unde creşte liber şi puternic înalta conştiinţă moral-ortodoxă, ca o flacără verde, celestă, cuceritoare: Omul, aparţinându-şi astfel şi definindu-se ca libertate şi responsabilitate, ca raţiune şi spirit, ca chemare şi alegere, înţelegând frumuseţea Întrupării şi Taina supremă a Învierii, pregătindu-şi viaţa sa plină de creaţie şi de bucurie harică pe Calea mântuirii.

      

   Prietenia este Coloana infinitului sufletesc a conştiinţei creştine.

   În braţele Prieteniei, ne regăsim pe noi înşine înbrăţişându-ne cu cei dragi, ne bucurăm pe noi înşine, bucurându-i pe cei aflaţi în inimile noastre, ne umplem de lumină din frumuseţea cugetării lor, ne trăim pe noi înşine în viaţa celor ce ne-o dăruiesc, ne iubim pe noi înşine în dragostea celor ce sălăşluiesc în sufletele noastre.

   Să nu-ţi doreşti decât Prietenia întru Hristos este o libertate supremă a alegerii celorlalţi Prieteni.

   Aşadar, toţi Prietenii Adevărului – Hristos sunt şi Prietenii mei.

   În sufletul meu plin de ortodoxie răsună toată splendoarea Prieteniei,

   prietenilor dragi din toate locurile pe care le-aţi înmiresmat cu frumuseţea sublimului românesc.

    În aura Prieteniei odrăsleşte nepreţuitul mărgăritar sfânt al Iubirii.

    Trăiţi Iubirea înfrumuseţată de Prietenie!

    Vă mulţumesc cu bucurie şi cu dragoste tuturor!

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Sursa: Gheorghe Constantin Nistoroiu

George Anca

DE LA AUGUSTIN LA DRĂGHICESCU

 

 

Prezentăm, în traducere-restituire românească, prima din cele mai vaste două opere edificate, fasonate de Dumitru Drăghicescu în franceză: Noua Cetate a lui Dumnezeu, Paris, Marcelle Lessage, 1929, prezentul volum, și, în două volume, urmând: Adevăr și Revelație, Paris, Felix Alcan, 1934, alcătuind o trilogie monumentală împreună cu Dumnezeu și destinul omenirii, scrisă și publicată în românește. O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.

Ca Maurice Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon, Tertium Organum de Uspensky -, dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața lumii sau Memento mori.

Noua Cetate a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie, evoluție, profeție – de exhaustivitate epistemică afinitivă cu empatii și alergii la personaje arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică, un cronograf socio-religios în jargon sorbonard, o hermeneutică sociologică a dumnezeirii în umanitate. În țesăura textuală rezonează sentințe de rădăcină biblică sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de idei, subânțeles teoretizată, frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.

Într-o terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie diacronică dispecerată de teză, de ideal.

Adecvarea traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută, zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.

Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din viitor.

Vor putea fi atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei creații de evidentă grandoare.

Trei excerpte din Noua Cetate a lui Dumnezeu:

„Studiul nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.” (Noua cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )

„Să vedem acum dacă logica dreptului de bun simț este într-atât opusă unei vieți individuale infinite.

Cert, conștiința concepe foarte bine această idee a infinitului. O concepe atât de bine încât nu se poate concepe în act ea însăși fără ea. Dacă conștiința concepe infinitul și se concepe ea însăși infinită – și altfel cum ar concepe-o? – este logic că ea este finită, că ea trebuie să dispară ca stare de fapt în trecut și în prezent, dar dispărând în drept, în pură logică?

Logic, o conștiință finită, efemeră bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate susține. Dacă ea concepe infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în drept dacă nu în fapt.

Să facem apel la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea logicii.” (Ibid. p.596).

„Societatea Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se condiționează reciproc. Una, realizându-se, provoacă apariția celuilalt și Neo-Creștinismul trebuie, pentru a ameliora moravurile, să anuleze egoismele individuale și naționale ca ambiția și orgoliul, și să dezvolte abnegația pentru a face posibilă și a consolida instituția de la Geneva. Viața însăși a națiunilor depinde de aceste două mari evenimente: altfel, le așteaptă suicidul prin războaiele de rasă, de clasă și de preponderență. Dar anularea egoismului și ambiției nu se poate obține atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă, împingându-le până la capăt, procurându-le satisfacția condiționată dar integrală. Omul nu renunță voluntar la un bun real decât în schimbul unui bun mai mare care să vină. Această dispoziție, care îi este naturală, trebuie folosită și aceasta face creștinismul. Numai o viață infinită care implică sancțiunile transcendente, pentru a completa și desăvârși justiția empirică a acestei lumi, poate modifica și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid., p. 617) „” „” „” „”

Despre volumul următor, Adevăr și revelație, recenzat și de Henri Corbin, a scris un articol și John H. Hershey „God, Man, and Dimitrie Draghicesco” In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.

hermeneutică sociologică – pledoarist – cronograf socio-religios în jargon sorbonard, cu surdina prelegerilor rabinice ale lui Durkheim, pe uitarea copilăriei sau a presinuciderii.

O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.

O ediție in spe în zece volume a operei lui Dumitru Drăghicescu propusă de profesorul Virgil Constantinescu-Galiceni ar include: I Ontologia umană; II Din psihologia poporului român; III Problema Conștiinței. Realitatea spirituală; IV Idealul creator; V Marea Unie a românilor cu românii; VI Partide politice și clase sociale; VII Noua Cetate a lui Dumnezeu; VIII Adevăr și revelație, partea I; IX Adevăr și revelație, partea II; X Dumnezeu și destinul omenirii.

Organon Aristotel – Novum Organum Bacon – Tertium Organum Uspensky.

Traducere-restituire a unui original francez – Perfectul simplu francez suprapus celui românesc – Înlănțuirea de idei (subânțeles teoretizată) în armonie cu surse (alese după metoda apelului la un spirit neprevenit) scenarizate pe alocuri cvasi-teatral-muzical, alternând paragrafe ample cu inermedii contrapunctice. Frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.

Noua Cetate a lui Dumnezeu revelează o construcție poliedrică – istorie, evoluție, profeție – de exhaustivitate epistemică afinitivă cu empatii și alergii la personaje arhetipale, artiști, gânditori, o epopee socio-filosofică, un cronograf socio-religios în jargon sorbonard. În țesăura textuală rezonează sentințe de rădăcină biblică sincronizate cu frunzișul referințelor, pe o tulpină proprie. Înlănțuirea de idei, frazarea și cuvintele se desprind din continua demonstrație-fluviu a unei teze ce pare a se dispensa de discurs.

Într-o terminologie deschisă, continuu recizelată, cumulativă, spiralând repetiția și insistența clarificativă, diferitele registre ideatic-stilistice se pot solda cu receptări integrate, dacă nu preferențiale, respingând sau admirând, retușând, inducând și cititorului o reactivitate pro sau contra. Neuitând patina de epocă interbelică, Paris-Geneva, în care chiar ne afăm întru imensă grație drăghicesciană, cu un limbaj conceptulal devenit între timp literatură, precum revoluta dulaitate păgânism-creștinism. Cu avantajul unei percuții paraconceptuale, pe formulări modelatoare, de gândire directă, de empatie diacronică dispecerată de teză, de ideal.

Ca Maurice Blondel axându-și opera pe doctoratul Action, Dumitru Drăghicescu își aprofundează determinismul sociologic doctoral, de la indestructibila structură Din psihologia poporului român la trilogia profetică a sfârșitului de viață. Actualizând revelator nu numai De civitate Dei a sfântului Augustin – cf Organon de Aristotel, Novum Organum de Bacon, Tertium Organum de Uspensky -, dar purtând și ecouri poate subconștiente din Viața lumii sau Memento mori.

Adecvarea traducțională a avut de a face, pe de o parte cu o operă veche de opt-nouă decenii, pe de alta, cu una nouă pentru noi, după o ignorare absolută, zguduitor de actuală și cu soluții-disoluții de viitor. Și este vorba de a o pune în circulație după „schimbările la față” (formula sa) anticipate de contemporanul lui Eminescu, Brâncuși, Arghezi. Faustianismul lui Drăghicescu pare dublat tacit de modelări din Viața lumii sau Memento mori.

Dumitru Drăghicescu este un scriitor în schițe și arabescuri religios-științifice pe propria doctrină a conștiinței-imortalitate. Poate oare fi, retro, receptat de-a valma ca tens, arid, utopic, socialist, tautologic, idealist, sinucigaș, aristocrat, cosmopolit, moralist etc.? Am apelat și la eufonii-româno-franceze, ca de epocă, spre a da totuși impresia unei pledoarii tragice din viitor și iar din viitor.

Vor putea fi atrași pasionații de idei și istorie, fantaștii, pelerinii în timp, poate și regizorii de teatru și film. Filosofii și sociologii vor măsura pierderea irecuperabilă, cu ce consecință, a mesajului său vizionar. Dacă i se admite pledoarismul, lectura poate fi de catehism, singura religiozitate auctorială fiind aici Societatea Națiunilor. Dacă recepția intră în dificultate – tematic, stilistic, ideologic – folosul va fi și mai substanțial decât admirația pasivă a unei creații de evidentă grandoare.

Trei excerpte din Noua Cetate a lui Dumnezeu:

„Studiul nostru, pe care-l dăm sub vocabula pe care o utiliza sfântul Augustin, și sub invocarea sa, va fi ca o transpunere modernă a Cetății lui Dumnezeu, în ansamblul ei, acesta va fi același paralelism între cetatea empirică, terestră, și idealul său, conceput în cetatea lui Dumnezeu schițată la Geneva și după care realitatea trebuie să se modeleze. A rezista superbilor și a da grație umililor nu este de asemenea, teoretic, scopul Instituției de la Geneva, unde votul unei țări mici contează tot atât cât al imperiului britanic? Din nenorocire, se face încă distincție între națiunile cu interese limitate și cele patru sau cinci națiuni cu interese nelimitate: vestigii brutale ale cetății terestre care fac erupție în această nouă cetate a justiției, a egalității și a păcii. Cetatea lui Dumnezeu care este, acum, pentru noi, Societatea Națiunilor, își va continua, precum cealaltă, pelerinajul său de-a lungul timpului și impietății scepticilor, care se pretind realiști, și aceasta va fi prin trăirea, și a ei, aici, a credinței.” (Noua cetate a lui Dumnezeu, ed. fr., p.12-13 )

„Să vedem acum dacă logica dreptului de bun simț este într-atât opusă unei vieți individuale infinite.

Cert, conștiința concepe foarte bine această idee a infinitului. O concepe atât de bine încât nu se poate concepe în act ea însăși fără ea. Dacă conștiința concepe infinitul și se concepe ea însăși infinită – și altfel cum ar concepe-o? – este logic că ea este finită, că ea trebuie să dispară ca stare de fapt în trecut și în prezent, dar dispărând în drept, în pură logică?

Logic, o conștiință finită, efemeră bășică de săpun care concepe infinitul, nu se poate susține. Dacă ea concepe infinitul, ea însăși este infinită în principiu, în drept dacă nu în fapt.

Să facem apel la întreaga onestitate, dacă se poate spune așa, la loialitatea logicii.” (Ibid. p.596).

„Societatea Națiunilor și Neo-Creștinismul se spijină și se condiționează reciproc. Una, realizându-se, provoacă apariția celuilalt și Neo-Creștinismul trebuie, pentru a ameliora moravurile, să anuleze egoismele individuale și naționale ca ambiția și orgoliul, și să dezvolte abnegația pentru a face posibilă și a consolida instituția de la Geneva. Viața însăși a națiunilor depinde de aceste două mari evenimente: altfel, le așteaptă suicidul prin războaiele de rasă, de clasă și de preponderență. Dar anularea egoismului și ambiției nu se poate obține atenuându-le și reducându-le, ci, dimpotrivă, împingându-le până la capăt, procurându-le satisfacția condiționată dar integrală. Omul nu renunță voluntar la un bun real decât în schimbul unui bun mai mare care să vină. Această dispoziție, care îi este naturală, trebuie folosită și aceasta face creștinismul. Numai o viață infinită care implică sancțiunile transcendente, pentru a completa și desăvârși justiția empirică a acestei lumi, poate modifica și disciplina egoismele și ambițiile.” (Ibid., p. 617) „” „” „” „”

Despre volumul următor, Adevăr și revelație, recenzat și de Henri Corbin, a scris un articol și John H. Hershey „God, Man, and Dimitrie Draghicesco” In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.

Dumnezeu , om , și Dimitrie Draghicesco
de John H. Hershey

Omul creează pe Dumnezeu, mai degrabă decât Dumnezeu să fi făcut omul. Acesta a fost punctul de vedere al regretatului filosof român Dimitrie Draghicesco, profesor de filosofie la Universitatea din București. Draghicesco a fost un om de acțiune, precum și de idei . El a scris-o pentru acum defunctul săptămânal liberal Democrația. Și-a servit țara pentru o vreme ca consul în Mexic. În 1940, la vârsta de șaizeci și cinci de ani, Draghicesco a murit de propria lui mână .
În timpul vieții sale a scris mai mult de o duzină de cărți, dintre care cele mai multe au fost publicate în limba franceză. Amploarea intereselor lui Draghicesco poate fi văzut în cărțile sale al căror subiect variază de la America și Liga Națiunilor la rolul individului în societate, de la mintea omenească la problemele monetare.

Suntem interesați aici, cu toate acestea, în special de lucrarea sa în două volume de mai mult de o mie de pagini în limba franceză intitulată Vérité et Révélaion ( Paris, 1934). Aceasta țintește să formuleze o „nouă religie și o nouă idee a lui Dumnezeu” pentru raționaliști , necredincioși deranjați, și chiar atei.” Întocmai cum creștinismul, susține Draghicesco, nu a fost un neo-iudaism, ci o nouă religie, astfel și noua, universala religie pentru timpul nostru nu poate fi un neo- creștinism. Deși autorul abordează mai multe probleme în această lucrare uriașă, ne vom concentra atenția asupra punctului său de vedere despre univers și a noii sale idei de Dumnezeu.
Universul , după filosoful român , este o unitate totală constând, totuși, din diferite diviziuni, sau tărâmuri. Cele trei tărâmuri importante, fundamentale ale universului alcătuiesc ceea ce termeni Draghicesco numește „treimea cosmică.”
Primul și principalul domeniu al cosmosului este lumea anorganică a materiei nevii și a energiei în variatele ei forme fizice. Acest domeniu este reglementat în întregime de legi mecanice; Intenționalitatea este exclusă. Evoluția a avut loc aici în trecut , dar acum a ajuns la un impas practic în comparație cu următorul tărâm mai înalt – cel al vieții. Într-un sens , această lume anorganică a lucrurilor se poate spune că deja au ajuns la stadiul de ” maturitate “. Acesta este mediul fizic la care omul încercă și să se adapteze și s-l modifice, prin intermediul științei practice.

Tărâmul organic al ființelor vii este cea de-a doua diviziune principală a cosmosului. El consistă în plante, animale și specia umană. Acest tărâm de viață nu este acum atât de stabil sau fix ca lumea anorganică . Astfel, se poate spune că evoluția domeniului vieții a ajuns la stadiul de „adolescent”. A provenit această lume organică din cea anorganică? Judecând după observare, pare să existe o diferență radicală între voi și neviu. Cu toate acestea, mintea umană caută să unifice diferențe. Se pare probabil, dintr-un punct de vedere rațional , că viața este potențial în toată materia nevie.

Cel de-al treilea și cel mai înalt tărâm cunoscut al universului este a treia și cea mai mare cunoscută domeniul universului este societatea umană, trecută și prezentă. De vreme ce ordinea socială este mai mult decât organică , se poate corespunzător numi superorganică. Evoluția în acest tărâm pur uman nu este limitată,ci indefinit deschisă. Schimbare neîncetată este regula. Prospectul este pentru progresul continuu al omenirii . Oamenii și societățile sunt agenții cei mai de seamă, fabrica determinant în evoluția creatoare a omenirii a lungul veacurilor. Spre deosebire de stadiul anorganic, care a ajuns deja la maturitate, și tărâmul vital, care a ajuns la adolescență, ordinea omului este încă în copilărie. Deși legea evoluției operează în toate tărâmurile cosmosului, aceasta nu atinge aceeași stare peste tot la momentul identic.

Astfel universul, deși o unitate, este compus din cele trei distincte, dar inseparabile, ordine: anorganic, organic , și super organic. Evoluția acestor trei tărâmuri poate fi considerată ca un film care se derulează în fața ochilor noștri. Prima parte a filmului, arătând drama nevie și vie a creației, ne-a a trecut deja pe dinaintea ochilor. prin ochi. Dar epopeea evoluției umane este încă în derulare, cu omul însuși actor principal în dramă.
Având în vedere aceste trei etape, există, corespunzător , tot atâtea filosofii ale universului : anume, materialism, vitalism, și idealism . Fiecare este doar o explicație parțială.
Materialismul este unilateral, deoarece se aplică doar la domeniul anorganic al materiei nevii. Vitalismul se aplică numai la domeniul organic. Și idealismul este limitat la lumea superorganică. (Ar trebui, probabil, explicat că, prin idealism Draghicesco nu înțelege idealism practic sau etic, ci de acel tip care susține că universul este mintea pură sau expresia unei minți).
Să ne întoarcem acum la “noua idee de Dumnezeu” a lui Dragbicesco. Spre a ne ajuta la înțelegerea concepției sale despre deitate in intelegerea concepția sa de divinitate, vom arăta mai întâi anumite idei cărora el se opune .

Ideea tradițională teistă a unei zeități care există ca Ființă atotputernică, atotbună, atotînțeleaptă este respinsă.. „Un cer , spune Draghicesco, în care rezidă un singur Dumnezeu, trinitar, real și concret este de neimaginat în stadiul actual al cunoștințelor.” În plus, dacă ar exista un Dumnezeu atotputernic, atunci El , și nu omul, ar fi responsabil de durere, suferință și rău. Rezultă că un astfel de Dumnezeu nu poate fi „bun.” Ateismul, simte autorul pe de altă parte , ca o idee negativă, nu este de ajuns . Există posibilitatea unei noi idei de divinitate pe care ateii, în general vorbind, nu sunt suficient de receptivi pentru a o accepta . Dar „cei care cred într-un Dumnezeu diferit de ideea curentă vor fi întodeauna considerați atei.” Ateismul , cu toate acestea , în măsura în care respinge punctul de vedere asupra lui Dumnezeu menționat în paragrafului precedent, este justificat. „Ideea de divinitate ca o Ființă reală, externă va deveni ștearsă din mintea oamenilor inteligenți, așa cum s-a întâmplat cu tirania regilor și împăraților absoluti în guvernare. Fundamental, mișcarea democratică este legată de ateism . Când omul devine capabil să se îndrume și controleze el însuși, atunci autoritatea externă a monarhilor nu mai are niciun motiv pentru a exista. De asemenea, în măsura în care omul realizează în el însuși unele dintre atributele divine, o zeitate exterioară încetează să mai existe , pentru că El nu mai este necesar.” Panteismul, în sensul că întregul univers este gandit a avea un suflet analog corpului și minții omenești, este , de asemenea, respins. Draghicesco – CESCO numește ideea panteistă a unei lumi-suflet „absur”, „imposibil de verificat,” „himerică.”

Să ne întoarcem acum la ideea proprie a lui Draghicesco despre Dumnezeu. Omenirea, spune el, a avut întotdeauna numite dorințe și aspirații de bază. Omul, de exemplu, dorește din ce în ce mai mult control asupra aspectelor fizice ale universului, în scopul de a le face să servească scopurilor sale . Mai mult, prin intermediul științei și filosofiei, omul ajunge continuu la mai multă cunoaștere despre toate cele trei stadii ale universului. Omul aspiră, de asemenea, tot la ” bunătate ” în el însuși, și ” dreptate ” în viața socială. El nu pune nicio restricție cu privire la cât de departe ar trebui să avanseze. Aspirațiile sale sunt, prin urmare, practic infinite. Putere perfectă, înțelepciune perfectă, bunătate perfectă sunt obiectivele sale, idealurile sale. Greșeala teismului ortodox este presupunerea sa că aceste idealuri sunt deja realizate complet și veșnic într- o bubuitură divină în afara omului.
Astfel, ideea unui atotputernic, atotînțelept, atotbun Dumnezeu este doar o proiecție a idealurilor omului. Zeitatea ortodoxă nu există în realitate, ci este un scop sau un ideal în mințile oamenilor. O astfel de zeitate, cu toate acestea, există în stare embrionară. În măsura în care omul însuși a atins un oarecare grad de cunoaștere, de bunătate, de putere, el însuși a realizat parțial divinitatea pee care a proiectat-o asupra Dumnezeului său imaginar.

Acest concept duce la o umanizare a teologiei. În domeniul moralității, de exemplu, oamenii ar trebui să fie morali, nu pentru că Dumnezeu poruncește, ci pentru ca Dumnezeu să existe. “Printr-o societate universală și cooperarea tuturor, puterea și cunoașterea omului pot crește spre infinit, și cu putere și cunoaștere, bunătatea și dreptatea omului se pot apropia de perfecțiunea divină”. Business-ul oamenilor este de a crea pe Dumnezeu în ei înșiși. Dar ceea ce am realizat până acum este foarte puțin în comparație cu ceea ce încă putem atinge . Din acest motiv, trebuie spus că Dumnezeu există ca o realitate în numai într-o stare embrionară .
Rezultă, deci, că Dumnezeu ideal devine din ce în ce mai mult o realitate, în măsura în care omul își realizează aspirațiile sale pentru o viață mai plină. O analogie cu geometrie este sugestivă. Triunghiul perfect este o concepție numai în mintea noastră, mai degrabă decât o realitate în fapt desenată pe hârtie. Nu contează cât de atent trasăm o astfel de figură , nu vom face niciodată, probabil, triunghiul perfect, deși cu grijă suficientă îl putem apropia cât mai mult ne-am dori . Dumnezeu , ca și figura geometrică, niciodată nu poate fi absolut creat într-adevăr de către om, dar poate fi din ce în ce aproximat.
Deși puterea, înțelepciunea și bunătatea nu sunt îndeplinite în totalitate, cu toate acestea, avem nevoie de idealul de perfecțiune ca de un obiectiv spre care să facem eforturi. Noi nu ar trebuie să punem nicio limită aspirațiilor noastre. Idealul perfect, deși posibil de neatins, ne stârnește să ne dezvoltăm la maximumul de care suntem capabili. În calea deschisă a evoluției continue a omenirii, omul poate lupta pentru a face dinDumnezeu o realitate în sine și în societate. ” Misiunea noastra “, precum Draghicesco și rezumă gândul lui , ” este de a crea divinul în om . “

In: Humanist (Buffalo, New York) (Published by The American Ethical Union) v.13 January 1,1953, pp.267-270.

Traducere din limba engleză: George Anca