24 Octombrie
Zi însemnată. „Federaţia Unionistă” a ţinut o mare adunare în sala „Dacia” din Bucureşti, la care am luat parte şi eu. Au rostit cuvântări înflăcărate Delavrancea, Take Ionescu, Grigore Filipescu, Octavian Goga, părintele Lucaciu şi alţii, cerând imediata intrare în acţiune alături de Împătrita Înţelegere. După adunare a urmat o manifestaţie frumoasă pe străzi. Autorităţile intervenind pentru menţinerea ordinei, s-au produs ciocniri şi busculade serioase. Manifestanţii au fost, fireşte, şi pribegi din Ardeal şi Bucovina.
Voluntarii ardeleni şi bucovineni, cari prin gestul lor hotărât de patriotism curat şi sincer, dădură lumii dovadă strălucită pentru unitatea sufletească a Românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, au fost incartiruiţi în 1917 pentru organizare şi instruire în taberele din satele Cepleniţa, Buhalniţa şi Deleni din jurul orăşelului Hârlău. Acolo se înfiinţară cele trei regimente de voluntari ardeleni şi bucovineni: 1 Turda, 2 Alba-Iulia şi 3 Avram Iancu, sub comanda d-lui colonel Olteanu, astăzi distins general. În împrejurimile Hârlăului voluntarii români au fost instruiţi luni dearândul de către ofiţerii români, pregătindu-se pentru ceasul cel mare care avea să sosească.
În Decembrie 1917 sosi la corpul voluntarilor un grup de cărturari ardeleni şi bucovineni, voluntari şi ei, cari absolviseră instrucţia în şcoala militară din Botoşani în compania de voluntari de sub comanda căpitanului Beldiceanu. Nouii elevi plotonieri fură întrebuinţaţi la deprinderea soldaţilor voluntari cu metoda de luptă după instrucţia românească. Voluntarii avură, între altele, însărcinarea să păzească şi să menţie în acea parte a ţării ordinea periclitată de armatele ruseşti care se găseau în plină debandadă.
Prin luna Martie 1918 mai mulţi elevi şi soldaţi am fost trimişi, după o alegere făcută de către comandanţii de batalioane, la şcoala specială de mitraliere din Iaşi. Ne găseam sub mistica triunghiului morţii, care ni se aciuase în suflet. Cu atât mai vârtos stăruiam să ne pregătim cât mai bine pentru împlinirea datoriei, muncind de zor. Abia ajunsesem să mânuim bine la şcoala din Iaşi mitralierele şi grenadele, când sosi un ordin de rechemarea noastră la corp. În acelaşi timp veni ca un trăsnet şi vestea despre încheierea păcii de la Buftea, care rupsese făşii din trupul sângerând al Ţării, mutând bourii de pe locul unde străjuiseră mai multe veacuri.
În Iaşi aflarăm că una din condiţiunile păcii de la Buftea este şi disolvarea corpului de voluntari, a căror extrădare o ceruse duşmanul. Când zvonurile desluşiră tot mai mult condiţiunile păcii de la Buftea, o jale de nedescris se lasă pe sufletele voluntarilor. Nu puteau înţelege această prăpastie ce suhnise atât de dureros între realitate şi visul lor alintat de un şir de generaţii. Lovitura venise cu atâta cruzime, încât voluntarii la început nici nu credeau că se dărâmase pentru o clipă, visul cel mai scump al neamului.
Pe o noapte neagră şi pâcloasă coborârăm spre gara Iaşi pentru îmbărcarea.În oraşul abătut nu întâlneam decât patrule şi sentinele. În atmosferă pluteau parcă sufletele celor 800 de mii soldaţi cari ne şopteau că ei nu înzădăr îngrăşară pământul ţării cu sângele lor. În clipele acelea de grea cumpănă pentru Ţară desperarea şi obida era mare, dar încrederea în dreptatea imanentă nu dispăruse. În gara Iaşi voluntarii deprimaţi începură să-şi descarce aleanul, cântând doine trăgănate. În noaptea ceea răsunară în capitala Moldovei doinele ardeleneşti, frumoase şi fermecătoare, răsunară cântate cu mare foc de voluntarii stânşi de dorul după Ardeal şi Bucovina. Un sergent distins pentru acte de mare bravură a cântat, înconjurat de un grup de voluntari cari îl acompaniau, o doină care se aude în Ardeal :
De-ar fi trăsnit Dumnezeu
Muntele de la Braşău
Talpa leagănului meu,
Să nu se legene nime,
Om nefericit ca mine,
Că n-am avut nici un bine.
Ajunşi la Hârlău, aflarăm despre disolvarea definitivă a corpului de voluntari. Ştirea aceasta o primirăm chiar în Săptămâna Patimilor. La despărţire d-nul general Olteanu într-o cuvântare înflăcărată ne-a încurajat să ţinem sus frunţile, în bătătura de la Hârlău voluntarii urmând în curând să se adune iarăşi spre a purcede să sfarme pentru vecie cătuşele robiei.
Voluntarii se răspândiră în toate părţile în preajma Paştilor din 1918, sperând în dezolarea lor să-şi afle un rost pe lume. Unii ofiţeri cum au fost Ghişa, Bufnea ş.a., au înfruntat toate pericolele strecurându-se printre armatele bolşevice din Rusia până în fundul Siberiei la legiunea cehoslovacă-română, unde au luptat vitejeşte împotriva armatelor bolşevice.
Ofiţerul bucovinean Piţul sub numele de Petaleanu, la demobilizare în 1918 a plecat cu regimental său în Capitala ocupată încă de inamic, expunându-se pericolului de moarte, numai ca să contribue şi el la ridicarea moralului scăzut al camarazilor săi din cauza păcii de la Buftea. Inamicul german, aflând că ofiţerul Piţul este de fapt fost supus austriac, luase hotărârea să-l extrădeze autorităţilor austriace. Soarta a voit ca tocmai atunci să se producă prăbuşirea armatelor centrale, încât ofiţerul bucovinean a putut scăpa cu viaţă.
* *
*
E luna Mai din 1918. În Basarabia din pricina zăpuşelii ce nu mai conteneşte, iarba este uscată sfarog, holdele sunt închircite, iar frunza porumbului e arsă şi adusă de margini în luptă cu seceta. Albastrul zărilor este spălăcit şi cât cuprinzi cu ochii, în toate părţile, nici o pată de nour nu vezi mijind. Doar câte un vârtej de praf, răscolit de trăsurile de pe drumuri, se ridică cenuşiu în aer….
Peste meleagurile Tighinii se lasă amurgul cu farmecul şi răcoarea aşteptată. Verdele fraged al naturii îşi pierde, treptat, tonul şi melancholia vioriului se aşterne peste toate.
Spre apus de Tighina se-ntinde satul Borisovca. Sunt puţini Moldovenii din el. În satul acesta s-au dat lupte crâncene între Români şi bolşevici, pentru ocuparea Tighinii. Cetatea din Tighina era un puternic punct de sprijin pentru forţele bolşevice şi nu fără jertfe a putut fi luată de soldatul roman. Locurile acelea sunt stropite cu sânge de al soldatului nostru, sunt sfinţite cu sângele său vărsat în iureş vitejesc, pentru a readuce la moşia noastră Basarabia, bogatul ogor al Basarabiei, răşluit pe nedrept de Ruşi. Şi nu poţi trece fără să nut e înfiori, pe lângă brazda încă proaspătă de pe mormântul acelora, care şi-au pus tot sufletul în faptele lor, ca pământul străjuit şi apărat cu îndârjire de arcaşii lui Ştefan cel Mare să fie readus sub oblăduirea noastră.
Stăpânit de gânduri negre – abia se încheiase pacea de la Bucureşti – mă pornesc, aşa fără ţintă, pe şoseaua ce duce spre Bolboaca. Eram probeag şi doar gândurile îmi ţineau de urât, nu mai gândurile în acele momente îmi dădeau mângâiere şi forţă, să-mi port, cu fruntea sus, crucea ce apăsa greu pe umeri. În acel asfinţit de soare am luat-o singur prin sat în sus – lucru cu care mă îndeletniceam adesea. Aveam o ocupaţie plăcută, când stam să privesc, sub feluritele ei feţe, viaţa, vâltoarea vieţii ce se străduia să spele petele roşii de sânge, lăsate de răsboiu, dar care îndărătnice, nu-şi ştergeau urma, vrând parcă anume să sape cât mai adânc în creer păcatul pe care-l trăise omenirea.
Ori unde îmi aruncam privirea, vedeam urme de ale răsboiului: case pustii cu acoperişul scrijelat, schelete împrietenite cu bucăţi de abuz la margine de drum, pomi cu tulpina retezată sau cioplită de oţelul tunului, sărăcie în ogrăzi, livezi tăiate de tranşee, cruci presărate prin sat, cai numai oase.
Stihiile răsboiului îşi puseseră şi-n acele părţi pecetea. Ici-colo vedeai câte un gospodar batrân care se trudea să dreagă ce bruma îi mai rămăsese pe urma furiilor răsboiului. Sudorile amestecate cu lacrimi, paloarea de pe faţă, crisparea buzelor, ochii necăjiţi îţi spuneau de durerea unui om care îşi vede la bătrâneţe părăduită munca de o viaţă întreagă. Munca ! Ce tâlc dureros are ea pentru ţăranul harnic ! Un lucru pe care l-a agonisit în sudori, este crescut, oarecum, în sufletul ţăranului. De aceea când îi este smuls, i se duce şi o parte din sufletul său cu acel lucru.
Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.
Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.
Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.
De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!
Vasile Plăvan
(Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei de Mariana Gurza, Timișoara: Editura Fundaţiei pentru Cultură și învățământ “Ioan Slavici”, 2013 – Timișoara: Editura Eurostampa, 2013)
