Cuvânt și iubire

Întrebat de ce scrie literatură, Eliade afirma, la un moment dat, că scrie pentru că nu poate altfel, şi pentru a-şi păstra sănătatea şi echilibrul sufletesc. Pornind de la acest element, să-i zicem, autobiografic, ne propunem să urmărim imaginea pe care Eliade a lăsat-o în mintea şi memoria contemporanilor săi, s i n g u r a care contează, pentru că acei semeni i-au fost aproape, l-au cunoscut mai bine decât cei care-şi dau acum cu presupusul şi dezgroapă morţii, în căutare de potcoave de cai verzi…

            Asiguraţi de bunul său prieten Arşavir Acterian, că pasiunea lui pentru erudiţie n-a anihilat defel puterea sa de creaţie (în : Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, ed. Humanitas, 1998, p. 20), am înţeles altfel mesajul lui din celebra aserţiune : <M-am întors din India setos de relativităţi>. Înţelegem, astfel, că importanţa absolută a operei ştiinţifice cedează, treptat, în faţa scriiturii de tip literar, a operei literare. Aceasta ar fi deci faţa relativ(-ivizant-)ă a lui Eliade, cea absolut(-ist-)ă fiind constituită de opera de erudiţie.

           Aflăm, astfel, din relatarea celui sus-citat, că : <Ştiinţa nu l-a confiscat total pe Eliade. El pune bazele asociaţiei Criterion, împreună cu Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dan Botta, Haig Acterian, Emil Cioran, Constantin Noica, Constantin Silvestri, Boris Caragea şi mulţi alţii, asociaţie strict culturală care s-a organizat pe secţii de arte şi din care au făcut parte mai toţi cei ce ţineau o pană în mână şi aveau o preocupare pentru frumos> (op. cit., p. 24).

            Deosebit de preţioasă pentru noi, aruncând o lumină nu doar senină, ci şi lămuritoare, este mărturia surorii scriitorului : Corina Cornelia Alexandrescu, care demonstrează că nici depărtarea, nici folosirea unei alte limbi pentru scrierea operei ştiinţifice, n-au schimbat felul de a fi – românesc – (nici anti –, nici pro-, nici –fob, nici -fag, etc. !) dintotdeauna al lui Eliade, deci pro-universal (să fi supărat pe careva că avea prieteni armeni, cu osebire ?!…) : <Tot timpul cât a stat departe de ţară, îţi aducea aminte cu drag de priveliştile româneşti. Din India (1928 – 1931), ne scria nouă şi prietenilor, cerându-ne amănunte despre ce era nou în ţară. Ţin minte că, prin 1942, în timp ce se afla în Portugalia, i-a cerut Ninei nişte cărţi româneşti. Nu mai ştiu din ce cauză, ea a întârziat să i le trimită, şi atunci s-a supărat cumplit, scriindu-i pe larg cât de necesare îi erau acele cărţi de istorie şi literatură românească. În 1951, când au murit în aceeaşi săptămână tata şi unchiu-meu Mitache, care i-a fost confident şi l-a ajutat ca să plece în India, mi-a trimis o telegramă impresionantă : <Simt că am pierdut toată copilăria şi tinereţea mea>. În întâlnirile noastre din ultimii ani, ne aduceam aminte împreună cu drag de imagini din copilărie şi adolescenţă. Era emoţionat totdeauna când evoca nostalgic Bucureştiul tinereţii lui> (op. cit., p. 37).

            Eliade suferă atunci când operele sale ştiinţifice nu ajung la cititorul român, cel căruia i le dedicase în primul rând, pentru schimbarea viziunii şi perspectivei asupra lumii a românilor, ajutându-i, astfel, să acceadă la modernitate şi prin elevarea şi emanciparea din bezna încă predicată de dogmele unei educaţii şi culturi căzute în desuetudine, în raport cu cele europene. Iată ce aflăm în acest sens, din convorbirea avută de antologatorul Mircea Handoca cu Valeriu Anania : <Avid să cunoască mai îndeaproape situaţia culturală din România, bucuros de suflul înnoitor şi, totodată, mult mai generos din literatura noastră, Eliade nu-şi ascunde tristeţea pentru că propriile sale cărţi – în special cele ştiinţifice – încă nu erau editate în propria lui ţară şi în propria lui limbă>. 

            Din tristeţea că nu-i sunt traduse operele ştiinţifice, rezultă cu puterea evidenţei tristeţea sa de a nu le fi putut scrie dintru început în limba română, altfel spus, a fost constrâns de circulaţia restrânsă (şi nu numai, fie vorba între noi, cetitorule…) a limbii române, să-şi scrie opera de erudiţie în franceză sau engleză, limbi străine de spiritul său, de puterea sa de conceptualizare şi de capacitatea sa – enormă – de sinteză, operele în franceză sau engleză fiind – probabil – o copie palidă a ceea ce ar fi putut fi, dacă ar fi fost scrise în limba română. Ar fi reuşit, probabil, să facă erudiţie pe un fond literar, dând omenirii opere de o savoare şi un farmec aparte, neîncorsetate de draconicele reguli ale unor sintaxe străine, precum cea franceză sau, într-o mai mică măsură, cea engleză…

            Dacă opera literară a constituit un mariaj din dragoste cu limba română, despre opera ştiinţifică se constată, prin tonul rece, sobru şi indiferent la aspectele pur subiective, că ea a fost rodul unui concubinaj pe bază de interes, un soi de mariage a gauche, în dreapta Tatălui (Creatorul, scriitorul) aflându-se în cuvântul românesc – limba română – cea cu care s-a născut sub o stea norocoasă şi într-o preafericită zodie.

            Cât de ataşat era de literatura de limbă română şi de soarta ei, reiese şi din relatarea întrevederii pe care regretatul Cezar Baltag a avut-o cu Mircea Eliade : <Am discutat fireşte, mult despre literatura română şi aici interesul scriitorului era inepuizabil. Mă întreba mereu cu aviditate despre cărţi, scriitori, despre autorii care îmi plac mie, despre criticii care scriseseră la apariţia reeditării Maitrey – Nuntă în cer (1969) şi la apariţia volumului La Ţigănci (op. cit., p. 64). 

            Cum de se mai pot unii mira de exilul unor mari scriitori români din limba română, de fapt, universalizarea lor – cu atât mai mare fiind meritul limbii şi literaturii române, de a fi dat lumii astfel de scriitori de vază la scara planetei – când însuşi şeful generaţiei tinere, guru-l generaţiei rebele, predica cosmizarea omului, deci înscrierea evoluţiei sale pe orbita universalului, a cosmicului, părăsirea cât mai grabnică a oricărei forme de constrângere, îngrădire a libertăţii de mişcare dar, mai ales, de exprimare, evadarea din cantonarea în contingentul local, adevărată închisoare a spiritului modern ?!

            Ceea ce este de reţinut, ba chiar demn de toată lauda, este faptul că atât locuinţa lui Cioran din rue de l’Odeon, cât şi cea a lui Eliade de la Chicago semănau ca două picături de apă cu locuinţele tradiţionale ale românilor. Se pare că aceşti buni români nu puteau (supra-)vieţui, respira şi nici scrie pe pământ străin în lipsa unui cadru familiar spiritului şi memoriei lor ancestrale, de care nu se puteau despărţi, oricâte eforturi ar fi încercat să facă în acest sens. Memoria dintâi, cea care a cumulat elementele constitutive ale existenţei româneşti, nu poate fi dată uitării, cu atât mai puţin, ea nu poate cădea în uitare. Iată de ce considerăm că aceşti autori nu pot şi nu trebuie daţi uitării, oricâte motive abil inventate de neprietenii culturii române ne-ar fi băgate cu forţa pe gât, uneori chiar cu sprijinul unor aparent buni români, sau al unor publicaţii pretins sau aparent devotate românismului şi românităţii ! (N. B. Cât de (ne-) demo(-n-)cratic dă basmul cu vicleanul David care l-a învins pe naivul Goliath, apă la moară celor care chiar cred că se pot prinde în luptă dreaptă cu marile nume ale umanităţii, fie ele emanate din culturi aparent mici, doar aruncând cu piatra, de fapt trăgând cu o biată praştie căreia îi zic, cu ifose de intelectuali, frondă…). 

            De o mare bogăţie informaţională pro causa nostra este interviul luat lui Eliade de Gheorghe Bulgăr care, aflându-se în Franţa, avea la îndemână surse de informare şi documentare inaccesibile celor din ţară. Important este pentru felul în care era văzut şi perceput, apreciat Eliade în capitala culturală a Europei. Dat fiind ineditul informaţiilor oferite de Gheorghe Bulgăr, vom cita largi extrase din acest interviu : <Reputatul romancier francez Le Clezio, începea un articol omagial în ‘La Quinzaine Litteraire’ din 1 martie 1979, pe prima pagină, cu această frază definitorie : <Orice carte nouă a lui Mircea Eliade este un eveniment în gândirea Occidentului>. Un alt moment important a fost seria de dialoguri difuzate de-a lungul unei săptămâni, în cadrul programului ’’Căile cunoaşterii’’ pe principalul post francez cultural francez France Culture, dialoguri astfel prezentate în ziarul Le Matin din 11 mai 1980 : <Acest savant de renume internaţional, care a trezit Occidentul la marile curente religioase ale Orientului, a publicat tocmai o Istorie de credinţelor şi ideilor religioase din epoca de piatră la teologiile ateiste contemporane> (op. cit., p. 117).

            Contrar opiniei preconcepute, că opera literară a lui Eliade ar fi trecut neobservată în Occident, aflăm din acelaşi interviu, că : <O mare preţuire au acordat romanului Domnişoara Cristina, apărut în primăvara anului 1980 la Paris. Erudiţia şi arta literară au sensibilizat pe tinerii filologi, pentru că ei vedeau în această operă o manifestare clasică a originalităţii unui gânditor şi al unui artist al limbii, o îmbinare suprinzătoare între spiritul ştiinţific şi fantezia creatoare. În Mircea Eliade, ei vedeau echilibrul clasic între erudiţie şi artă> (op. cit., p. 118).

            Tot din articolul lui Le Clezio, mai sus citat, rezultă că Eliade a adus o contribuţie decisivă la deschiderea Occidentului spre sursele creatoare ale inspiraţiei literare moderne, prin readucerea în actualitate a folclorului, a creaţiei mitologice a popoarelor, cu bogăţia locuţiunilor şi expresiilor aferente, cristalizând o sensibilitate a viziunii colective, un specific al limbii naţionale.

            S-a bătut mult timp monedă şi s-a luat ca literă de lege un articol publicat de Eliade în Vremea din 26 ianuarie 1936, intitulat : ’’Încă un fel de trădare’’, din care vom cita, nu cu o plăcere sadico-sardonică de a-l discredita pe Eliade – Doamne fereşte ! ci pentru a arăta că, în mintea oricărui mare gânditor, chiar de anvergura geniului, au existat momente de infantilism, de partizanat prost înţeles, de copilărie a culturii şi formaţiei marelui savant de mai târziu, cu atât mai mult, cu cât Eliade însuşi se va dezice de astfel de defăimătoare pentru el declaraţii sforăitor patriotarde : <Oamenii care folosesc de preferinţă limba franceză, suferă de un complex de inferioritate. Ei cred încă, aşa cum se credea pe vremea lui Alecsandri, că limba românească este incapabilă să exprime nuanţele sentimentelor şi preciziile gândirii. Ei recunosc deci inferioritatea şi insuficienţa limbii româneşti… fără să-şi dea seama că, prin această recunoaştere, aşează pe nedrept România printre ţările necreatoare, infantile, fără misiune istorică. Este un act de trădare faţă de spiritualitatea şi misiunea istorică a României moderne> (op. cit., p. 120 – 121).  

            În 1980, Eliade îi declara, tot lui Gheorghe Bulgăr, în acelaşi interviu, că : <Toate gândurile şi amintirile lui îl duc în România, şi e foarte bucuros atunci când primeşte cărţi şi vizite din ţară> (op. cit., p. 124). Dragostea de România şi de românism devin legendare, infirmând astfel valoarea proverbului care ne spune, cât de insidios, că : Ochii care nu se văd, se uită…

Direct şi fără prea multe ocolişuri – aşa cum îl ştim – Şerban Cioculescu ne dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut, şi anume faptul că : < (…) în acea vreme, Eliade îşi consolida situaţia sa scriitoricească în ţară, el efecta o oarecare desconsiderare a literaturii şi chiar a propriei lui beletristici, dorindu-se om de ştiinţă. E drept că a ajuns un mare savant şi situaţia lui internaţională, ca istoric al religiilor, e superioară aceleia de scriitor de imaginaţie> (op. cit., p. 124).

            Un nume mare în epocă : Cezar Petrescu, semna în România Literară un articol în care semnalează apariţia revistei Zalmoxis : <Atrăgând colaborarea savanţilor străini, dl Mircea Eliade face şi un act cultural, deoarece, simultan, se produce şi aplecarea atenţiei acestor savanţi asupra valorilor spirituale româneşti> (op. cit., p. 135).

            Cunoscutul discipol şi continuator al operei eliadiene : Ion Petre Culianu, ne aduce informaţii cunoscute deja, dar spuse de această mare voce din apropierea lui Eliade, cuvintele sale capătă o importanţă şi mai mare pentru noi : <Tocmai am în lucru un studiu despre anumite aspecte ale activităţii ştiinţifice şi literare a lui Eliade, legate, de altfel, de originea sa etnică. A fi român, a fi trăit o bună parte din viaţă în România, este, după cum ştiţi, foarte important pentru Eliade. Este una din compozantele mitului său personal> (op. cit., p. 146). Iată-l deci pe cercetătorul şi decriptorul miturilor făurindu-şi, aparent în joacă, dar cât de serios, de fapt, propriul lui mit – cel al ţării sale de origine, căci ţinea extrem de mult să se ştie că era român. Ce mare onoare pentru neamul românesc, să devină subiectul unui mit personal al unui savant devenit el însuşi un mit pentru întreaga omenire. Şi când te gândeşti că la ora asta se mai găsesc pigmei cu gura mare şi creierul mic, care pângăresc memoria lui Eliade, din motive puerile, pervers născocite, cousus de fil blanc, cum ar fi legionarismul sau antisemitismul său ! Ca şi cum opera unui mare savant sau scriitor ar depinde de păcatele tinereţii sale, de viaţa sa particulară ! Ca şi cum toţi contemporanii lui, mulţi citaţi de noi în acest articol, ar fi fost orbi, n-ar fi văzut nu ştiu ce aplecări morbide spre legionarism sau antisemitism… Să fi reuşit oare să-i păcălească pe toţi ? Să fi fost toţi, in corpore, atât de naivi… ?! Puţin probabil !

            Marea Doamnă a literelor româneşti, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, face consideraţii pe cât de pertinente, pe atât de dragi nouă, celor care l-am iubit (şi îl iubim încă, în ciuda tuturor interdicţiilor şi a tâmpeniilor emise pe cele mai pretenţioase canale, de yesmeni în slujba cine ştie căror potlogari sau interese oculte !) şi-i cinstim memoria : <Brâncusi a fost unul dintre magii spiritualităţii româneşti. Mircea Eliade este altul> (op. cit., p. 155). După care, la pagina 157 a aceleiaşi opera citata, continuă : <Pe figura lui s-a pus pecetea sintezei dintre Est şi Vest. El este, ca tot ceea ce aparţine, tipic, culturii române, o verigă, un instrument de sinteză, o fuziune ardentă a punctelor cardinale. Nu numai o chestiune de vocaţie personală, de destin, ci de apartenenţă la o lume şi la o spiritualitate>.  Cât de tare pot urâ România cei care contrazic opinii ca cea de mai sus, pentru a-i defăima şi abroga (sic !) valorile cele mai de preţ ?! Ce cult al urii se întreţine undeva, neştiut de nimeni, întru adulaţia căror zei cu picioare de lut şi suflet de negru de fum ?! Peste cât timp îi vor găsi oare şi lui Brâncusi, spre pildă, nod în papură şi bube-n CV ?! Pe când legarea sa la stâlpul la stâlpul infamiei, expunerea lui oprobriului public ?! Cum şi-au sărbătorit oare victoria nevolnicii care-şi închipuie că au exclus din patrimoniul românesc şi universal un titan de talia lui Mircea Eliade ? Să fie oare doar reacţia unor piticanii frustrate de faptul că n-au avut şi n-au dat lumii titani din stirpea lui Eliade ?!  De fapt, cui prodest ?! 

            Iată, deci că unul din cele mai mari nume ale culturii noastre, nu ezită să-l revendice pe Mircea Eliade pentru cultura şi spiritualitatea românească, dovedind că opera şi gândirea marelui savant nu se înstrăinaseră de ţară, chiar dacă cea mai importantă parte a operei sale – cea ştiinţifică – a fost scrisă în alte limbi decât cea română ! Ţara îl recunoaşte şi îl reaşează printre valorile vitale, de suflu şi de suflet cosmic, ale acestui neam, acordându-i şi un loc de cinste, binemeritat de altfel !

            Mare scriitor dar şi mare patriot, iubind cu pana în mână şi apărător al valorilor românismului, Vintilă Horia ne oferă câteva lămuriri privitor la legionarismul lui Eliade : <Nu-l văd pe Mircea Eliade scriind o piesă legionară. Există la noi o literatură legionară, plină de intenţii moralizante şi politice, însă, nu de primă calitate, ca orice literatură de acest fel. Nici realismul socialist n-a realizat vreo capodoperă în şapte decenii de sinistră existenţă. Nu, e vorba de cu totul altceva. Eliade a realizat în roman şi în nuvelă ceea ce, pe alt plan, realiza în cercetările lui de istorie a religiilor. Trăia literar în mit, aşa cum scria despre mit în Le Mythe de l’eternel Retour. Nu e posibil că pricepi Noaptea de Sânziene fără să fi asimilat teoriile filosofului religiilor. Şi bănuiesc că Mihail Sebastian ori nu poseda o prea subtilă înţelegere a acestor lucruri, ori, în mod prea instinctiv, apăra o poziţie care, nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere religios nu coincidea cu cea a lui Eliade. Mi-ar plăcea să vă pun o întrebare : credeţi că Mihail Sebastian sau colaboratorii de la ’’Cuvântul’’ ar fi ajuns să ocupe poziţia lui Eliade în străinătate, dacă ar fi simţit nevoia, după 1944, să se exileze ?

            (…) dacă legionară este teza din drama lui Eliade, atunci cum să-l scoatem de sub acuzaţia de legionarism pe însuşi Euripide ? Întrebare pe care nu înţeleg de ce nu şi-a pus-o Mihail Sebastian. (…) Într-adevăr, Sebastian vede peste tot aluzii, însă nu din aluzii este făcută opera literară valabilă. (…) Mai degrabă decât aluzii, cred că e vorba de coincidenţe sau, cum ar fi spus Baudelaire, de corespondenţe, aşa cum se întâmplă atunci când eşti gata, cum era mereu Eliade, că confrunţi prezentul cu trecutul pe nişte linii fenomenologice de care nu sunt mulţi informaţi şi, cu atât mai puţin, cei ce, în micimea lor pseudo-politică sau ideologică, sau pur şi simplu rasistă, rămân întotdeauna în afara fenomenului. Un contact mai strâns cu Hüsserl i-ar pune, cu siguranţă, pe o linie de plutire normală, de pe care Iphigenia lui Eliade s-ar contempla sine ira> (op. cit., p. 164-165). 

            Acelaşi Vintilă Horia ne spune că Eliade era foarte cunoscut în Spania unde, la momentul interviului, un editor important se pregătea să-i publice opera completă. Ne punem şi noi întrebarea, dimpreună cu Vintilă Horia : dacă marile spirite ale epocii ar fi sesizat cea mai mică urmă de intoleranţă, rasism sau antisemitism la Eliade, ar mai fi fost oare posibilă ascensiunea sa neîntreruptă ? S-ar mai fi bucurat oare de prietenia celor mai aleşi şi distinşi cărturari ai vremii, mulţi dintre ei evrei de excelentă condiţie intelectuală şi spirituală, care-l omeneau şi-i ofereau casă şi masă, în peregrinările sale ?! Întrebarea se dovedeşte de prisos, căci, dacă ar fi fost reală acuza de legionarism sau antisemitism, lui Eliade i s-ar fi închis toate uşile, iar despre el s-ar fi scris doar la trecut, ca despre o malefică apariţie, doar meteorică, pe bolta civilizaţiei umane…

            Ionel Jianu şi-l aminteşte cu vădită plăcerte, în relatarea sa neintrând nici legionarism, nici antisemitism… : <Mircea susţinea că avem norocul de a trăi istoria, de a o făuri. Trăirismul anticipa, în o anumită privinţă, existenţialismul de mai târziu al lui Jean-Paul Sartre. Erau discuţii înflăcărate, care se prelungeau mult după miezul nopţii> (op. cit., p. 171).

            Continuarea etse pe măsura aşteptărilor : <Orizontul generaţiei noastre era vast. Ne îndreptam privirea spre cerul lumii, dar păstram conştiinţa valorilor specifice ale culturii căreia îi aparţineam. Năzuinţa noastră era să acordăm o dimensiune universală culturii româneşti> (op. cit., p. 172). Intuim că acesta era, poate, unul din motivele pentru care s-au găsit lătrători gata să-l atace pe Eliade, datorită atât staturii sale de geniu, cât şi, mai ales, datorită eforturilor sale de a universaliza cultura românească !

            Pericle Martinescu, unul din durii criticii interbelice, unul valoros, însă, socoteşte că Eliade este autorul unor opere cu adevărat de dimensiuni universale :      < (…) creaţiile lui literare din următoarea perioadă, romanul Noaptea de sânziene, pe care îl consider capodopera sa şi nuvelele aşa-zis fantastice (fiindcă fantasticul lui Eliade nu-i decât un realism magic) le-am citit cu o deosebită desfătare şi le socot realizări de incontestabilă valoare în contextul literaturii universale din zilele noastre. Însă, opera care rămâne pentru mine o carte de referinţă, este Jurnalul său. Afirm cu toată răspunderea că Jurnalul lui Eliade (sau cel puţin Fragmentele de jurnal din perioada 1945 – 1969, publicate în traducere franceză) se înscrie ca unul din monumentele de prestigiu ale literaturii memorialistice mondiale din secolul XX >  (op. cit., p. 184).

            Asemeni lui Cioran care, în urma cutremurului din 1977 sau al inundaţiilor catstrofale din ’70, se grăbea să trimită ajutoare de tot felul pentru cei în suferinţă sau rămaşi fără adăpost, şi Eliade îşi exprimă disponibilitatea de a-i ajuta pe cei năpăstuiţi şi solidaritatea cu ţara greu încercată de stihiile dezlănţuite : <De când am aflat de cataclism, nu-mi mai găsesc liniştea. Şi parcă niciodată nu mi s-a părut mai săracă, mai limitată posibilitatea de a comunica ’’epistolar’’ cu cei din ţară. Ce Dumnezeu le-aş mai putea spune ? Că suntem un neam fără noroc ?!> Comentariul lui Dumitru Micu este convingător, suficient de bine argumentat pentru a demonstra acelaşi lucru, alături de noi: <Alături de atâtea altele, acest mic paragraf  este o expresie a patriotismului vibrant, propriu întregii opere eliadeşti. Foarte departe de ţară,  Mircea Eliade purta ţara în suflet, o ducea cu el oriunde ar fi mers>. Superbă concluzia lui Dumitru Micu, la care am ajuns şi noi !  

            Florin Mihăilescu ne rezumă conţinutul intervenţiei sale la Colocviul Internaţional dedicat lui Eliade la Aix-en-Provence (1984). El a ţinut să demontreze un lucru care scapă, consideră Domnia-sa, mai ales străinilor : < (…) relaţiile indestructibile, organice dintre creaţia lui Mircea Eliade şi cultura românească. Ideea mea nu este greu de bănuit : opera savantului şi scriitorului de talie universală este şi produsul unei anumite atmosfere naţionale de cultură, al unei anumite biografii intelectuale, îndatorate pentru totdeauna vieţii şi lumii româneşti, iar faptul că Eliade însuşi se recunoaşte astfel este şi el, la rândul lui, un argument în plus, şi încă unul foarte important, în timp ce, pentru noi, această atitudine deschisă şi fără nici un echivoc, constituie şi un impresionant şi nobil act de aderenţă naţională şi patriotism> (op. cit., p. 215 – 216).

            Acelaşi Florin Mihăilescu ne oferă câteva mărturii deosebit de preţioase pentru felul cum era receptat Eliade în Occident : <Eliade aruncă o sfidare eroică şi solitară comunităţii savanţilor> (Claude Roy, în : Le Nouvel Observateur) ; Opera lui Mircea Eliade începe să apară, în acest ultim sfert de secol, ca una din cele mai importante ale epocii noastre (Christian Delacampagne, în Le Monde) ; Mai mult decât orice, erudiţia sa colosală şi darurile sale de metteur en scene al istoriei religioase şi artistice, îl înrudesc cu ’’meşterul jocului cu mărgătare  de sticlă’’, descris cândva de Hermann Hesse, Mircea Eliade : incomparabilul nostru magister ludi (Jean-Michel Varenne, in : Les Nouvelles Litteraires) ; Opera lui Eliade : un imens efort pentru a identifica transcendentul în conştiinţa umană, a salva sensul şi a salva omul (Michel le Bris, in : Le Nouvel Observateur). Cred că nu mai trebuie adăugat nimic !> conchide lacunar Florin Mihăilescu (op. cit., p. 217). Nu putem rezista tentaţiei de a ne întreba, cât se poate de retoric : cum se face oare că suspect de zeloşii lui detractori nu vor să citească ce au scris spiritele luminate ale Franţei şi ale lumii despre marele MIRCEA ELIADE ?!

            Când analiza este întreprinsă de pe poziţii de imparţialitate, când se are în vedere doar valoarea intrinsecă a operei, se ajunge la concluzii identice, precum cea a lui Florin Mihăilescu, care este şi a noastră : < (…) Mircea Eliade reprezintă un efort imens, dar şi o strălucită împlinire spre gloria culturii noastre româneşti în lume> (op. cit., p. 218).     

            Cum, însă, opinia noastră ar putea să nu fie considerată drept una foarte avizată, vom recurge, întru continuarea pledoariei noastre pro Eliade, la un alt titan al spiritului românesc, marele filosof Constantin Noica : <Este omul cel mai fascinant pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viaţă şi cel mai sporitor. Prin el, am trăit vorba lui Goethe : ’’tot ce mă sporeşte, este adevărat’’ (…) În schimb, Eliade edifica. Oricine ieşea sporit din întâlnirile cu el, iar pozitivul naturii sale s-a ridicat astăzi, până la a valorifica şi a da un sens plin tuturor credinţelor şi aventurilor spirituale autentice ale umanităţii, spre deosebire de Frazer, care vedea în ele doar rătăciri, şi la nivelul unui Hegel – am îndrăznit s-o spun în scris – care ştia să integreze totul din trecutul spiritului uman> (op. cit., p. 234).

            La întrebarea lui Mircea Handoca: <În peste o sută de articole, Mircea Eliade face elogiul culturii româneşti, demonstrând superioritatea ei. E nemulţumit, însă, de viaţa politică şi socială. De ce ?>, Noica răspunde cu pertinenţa şi conciziunea-i binecunoscute : <Cât despre elogiul făcut de el culturii româneşti, nu era vorba de demonstrat superioritatea culturii noastre, ci neştiutele ei posibilităţi, în parte dezvăluite, între timp, chiar de el. Deşi generozitatea sa merge până la a subscrie multor priorităţi româneşti, rolul unic pe care-l vede el culturii noastre – de a fi cea mai potrivită şi poate singura punte între Răsăritul îndepărtat şi Apus, aşa cum visa încă de acum patruzeci de ani el să arate printr-un mare Institut de Studii Orientale, din păcate nerealizat din astăzi, când încă am putea avea parte de sprijinul său indirect – acest rol ar putea el singur pleda pentru patriotismul luminat al lui Eliade, unul mai eficient în lume decât multe patriotisme locale> (op. cit., p. 236 – 237).  

            Octav Onicescu confirmă cuvintele ce i-au fost adresate lui Eliade de către Prezidentul Kingman Brewster, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea din Yale, consemnate de savantul-filosof în Jurnal : <Aparţineţi Universului. În prima Dvs. tinereţe, aţi călătorit din Europa spre înţelepciunea interioară a Estului şi, după ce aţi sondat esenţa spiritualităţii hinduse, aţi muncit pentru a reda Estul mai inteligibil Vestului. Venerând marile mistere exprimate în mit şi simbol, aţi contribuit să găsiţi un limbaj uman adevărului veşnic> (op. cit., p. 248).

            Cuvintele lui Octav Onicescu sunt cel puţin la fel de convingătoare ca cele ale Prezidentului de la Yale University : <Mi-a plăcut darul lui de a înţelege tradiţiile cu caracter mistic la diferite popoare, continuând să preţuiască şi să iubească spiritualitatea românească> (op. cit., p. 250).

            Nu mai puţin reuşit este portretul succinct pe care i-l face Onicescu lui Eliade : <Omul – aşa cum l-am cunoscut şi aşa cum mi-a reconfirmat revederea – vibrează ca un român, dar, dacă se poate spune, ca un român ce şi-a însuşit puteri universale. Are o viziune sintetică, nu una analitică, a universalului, fie uman, fie al materiei obişnuite. Cu prestigiul său universal, Mircea Eliade a fost şi este mereu prezent în spiritualitatea şi gândirea românească> (op. cit., p. 252).

            Edgar Papu face şi el o schiţă de portret, pe care ar trebui să o citească toţi cei porniţi împotriva marilor valori româneşti, vinovate doar de… prea mare valoare : <Mircea Eliade e unic. El îşi creează acum un loc, aşa cum şi-a creat Eminescu la vremea lui. Cei care îl vor urma vor intra într-o categorie iniţiată de el. Seamnănă cel mai mult cu acea categorie de giganţi români, începută de Dimitrie Cantemir. Aş putea vorbi despre opera lui ca despre un baroc românesc, de o amplitudine imensă, o construcţie având ca pendant aşa-zisul clasicism românesc. Este una din expresiile cele mai ilustre, cu care spiritul nostru s-a manifestat în istorie şi în faţa lumii> (op. cit., p. 263). Dan Petraşincu vorbeşte şi el elogios desăre Eliade, dar este cioranian de sceptic şi de pesimist în privinţa unui sistem valoric românesc corect : <Cultura românească actuală a devenit deci mondială prin Mircea Eliade, cum a devenit cu Brâncuşi sau cu alte mari personalităţi, dar, din păcate, lumea nu este încă unită în cultură, aşa cum visam noi în tinereţe ca ’’modernişti’’> (op. cit., p. 269).

            Mac L. Ricketts, fost student al lui Mircea Eliade, în prezent profesor la Universitatea din Louisburg, deci unul din cei mai avizaţi în ce-l priveşte pe marele nostru savant, afirmă răspicat următoarele : <Cred că experienţa acumulată în România, alături de informaţiile obţinute, mă vor ajuta să scriu o carte cât mai adevărată despre Mircea Eliade (recunoscând, deci, indirect, că despre Eliade s-au scris şi destule porcărioare), ceea ce nu ar fi fost posibil în alte condiţii. Cred că voi fi în stare să marchez dezvoltarea gândirii lui, pornind de la începuturile educaţiei şi influenţelor din România. Sunt convins, mai mult ca niciodată, că Mircea Eliade este produsul culturii româneşti !> (op. cit., p. 278).

            Horia Roman ne oferă un citat edificator pentru larga recunoaştere internaţională a lui Eliade, dintr-un articol semnat de folosoful italian Vittorio Vettori, publicat în ziarul Tempo, în 1976 : <Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade este de multă vreme liderul necontestat, pe scară mondială, al sectorului. El a răsturnat teoriile neoiluministe, care susţineau că religiile ar fi doar o mască şi o suprastructură şi a proclamat, cu vastă şi erudită documentaţie, realitatea primară a Sacrului> (op. cit., p. 291).

            Vom recurge, în continuare, la un mare nume, pe care sperăm, din tot sufletul, că nu-l va contesta vreodată vreun nevolnic, în numele mai ştiu eu cărui ideal sau cauze nobile, N. Steinhardt : <Să ne bucurăm că un compatriot al nostru se numără printre marii erudiţi şi savanţi ai lumii, dar şi pentru faptul că e un fermecător romancier şi nuvelist – un mare scriitor român – şi că, pe deasupra, e un om de mare omenie şi de mare distincţie sufletească> (op. cit., p. 306).

            Singurul, însă, care a avut – probabil – tăria să-i confirme imensa valoare în faţă, prin viu grai, a fost Noica, într-o călătorie făcută la Paris : <Mă întreba cineva ce români dau strălucire neamului nostru. I-am spus: Haşdeu, Blaga, Mircea Eliade. Pe Iorga trebuie să-l iei ca o jerbă extraordinară: medievist, bizantinolog… Te zăpăceşte… Cu voi patru… (op. cit., p. 336).

              Încheiem aici aceste câteva modeste rânduri, dedicate, însă, cu ardoare şi pasiune, apărării şi reabilitării imaginii celui care a fost, este şi va rămâne marele savant şi scriitor româno-universal MIRCEA ELIADE. Tinerele generaţii şi marile valori nu trebuie întinate prin amestecarea lor forţată în răfuieli sau reglări de conturi între ideologii şi propagandiştii diverselor culturi sau inculturi. Tinerele generaţii trebuie să fie mândre de a fi avut printre înaintaşi un Mare Om, precum MIRCEA ELIADE. Fără el, culturile română şi universală ar pierde enorm. Şi ar fi păcat !

Constantin FROSIN

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/recitiri/constantin-frosin-eliade-vazut-de-pairii-sai/

Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce băuse făcîndu-şi palma căuş, rostise şi el, cu o voce joasă, gravă, ce nu i-o mai auzisem decît prea de tot rar, aproape niciodată: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Pentru mine, copil neştiutor şi cuminte în vremea aceea – care astăzi mi se pare aproape contemporană cu Hora de la Frumuşani şi tot atît de misterioasă, îndepărtată şi abstractă ca şi cînd ar fi fost populată de „cucutenieni” – acel nume şi acele cuvinte aveau ceva impenetrabil şi obligatoriu şi păreau să facă parte – ori să fie chiar – dintr-un ceremonial de religie stranie pe care parcă o întrezărisem şi nu o întrezărisem în Bisericile unde, uneori, duminica, Bunica mă ducea de mînă şi-mi arăta cum să mă închin. Tot ceea ce puteam să ghicesc ar fi putut să fie darul ce i se dăduse lui Simedrea de a face fîntîni şi cişmele, ca să astîmpere setea călătorilor rătăciţi pe cîmp ori vietăţilor ostenite şi înspăimîntate de caniculă. Căci „Simedre”, aducătorul de apă, ostoitorul de sete, părea că se gîndise şi la necuvîntătoarele nevinovate că nu au graiul înţeles şi pentru sufletul lor candid el făcuse pretutindeni jgheaburi de piatră, închegate cu mortar ce nu se sfărîma, unde, chiar dacă omul nu ajungea din întîmplare ca să toarne apă, apa rămînea din scurgerea izvoarelor ce nu secau niciodată.

Şi acum, îndreptîndu-ne cu trăsura către pădurea întinsă de pe vale, privind, de pe falezele înalte ale straniului rîu Câlniştea – care, împotriva tuturor rîurilor din Cîmpie, curgea înapoi şi nici nu se vedea că s-ar putea mişca pe sub pînza de apă înglodată în lintiţă şi papură – acum, zic (adică într-un „acum” de aproape o jumătate de veac), Bunica mea, care, deja îmbătrînită pe atunci, făcuse şcoli şi biserici şi îngrijise de troiţe şi de monumente de pe la răscruci, îmi arăta că unul dintre „ai lui Simedre” clădise nu doar fîntîni ci şi o biserică.

În casa ei din Asan-Aga, o casă albă cu verandă şi coloane, ridicată mai sus de pămînt pacă spre a privi mai de la înălţime către lumea înconjurătoare, n-am auzit decît rareori vorbindu-se despre „ai lui Simedre” şi tot atît de rar despre Mitropolitul Tit. Părea că toţi aceştia, şi el împreună cu ei, s-ar fi aflat undeva, departe, poate chiar în legendă. Ori poate că, într-o familie ce avusese prea multe ramificaţii şi ale cărei vase capilare se subţiaseră din prea de tot încurcate risipiri de sînge originar şi oamenii se împrăştiaseră şi ei care-încotro astfel că se întîlneau rar şi, unii din ei, niciodată, ideea însăşi de înrudire căpătase un gen de diluţie, părînd să devină aproape o abstracţiune şi nu emoţionau pe nimeni vieţile paralele ce încă se mai desfăşurau, desfăcînd zile din caierul insondabil al timpului ce trebuiau să deşire.

Însă pe cînd toate acestea se petreceau acolo, într-un sat nu prea îndepărtat din Câmpia Română, Mitropolitul Tit Simedrea îşi prenumăra, încă, zilele şi nopţile ce i le dăduse Dumnezeu, aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Cernica. Nimeni, în acei ani, nu-mi vorbise despre acesta şi nici măcar că s-ar fi aflat în viaţă, undeva, pe Pămînt. Poate că, la drept vorbind, nici nu se mai ştia că există, şi unde, şi poate că îl şi uitaseră de tot cei care, ori unii din ei, îi erau de-un sînge şi aveau un străbun. Dar nici măcar la Bucureşti nu avea ştiinţă despre Vlădica vreunul dintre cei ce întîlneam cînd, făcîndu-mi studiile, începusem să văd „lume luminată”, să citesc literatură şi să visez că, vreodată, voi deveni scriitor. Probabil că, în afara cercului închis al Bisericii – un cerc şi azi incomprehensibil din afara lui şi cu un conţinut ilizibil în absenţa ştiinţei în codul interior – nimeni nu-l ţinuse minte (iar alţii nu aflaseră) pe Stăpînul Bucovinei, pe Mitropolitul de la Cernăuţi.

Căci Tit Simedrea fusese ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgîni şi răspîndise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în limbi”. Şi, misionar fiind, s-ar fi putut să devină şi martir şi să sufere deopotrivă, ca în Anii Vechi, supliciul şi osînda ce ar fi întîmpinat, ca un păstor senin, cu bucurie. Însă tainele nepătrunse nu făcură să se potrivească totul în acest fel şi Mitropolitul Tit, adus la Bucureşti cu anasîna, trebui să trăiască mai bine de un sfert de veac aproape în afară de timp, ca şi cum viaţa ce i se mai dăduse ar fi fost o simplă contemplaţie a postumităţii.

Şi, la o vreme, pe cînd fără să ştiu că, dacă cumva aş fi ştiut, l-aş fi putut vedea căci era aproape, Mitropolitul Tit se mutase la cele veşnice, pe la sfîrşitul lui 1971, cînd eu mă hotărîsem să fac literatură, să devin scriitor şi să urmez Literele. În chilia lui de la Mânăstirea Cernica, unde în ani mulţi şi număraţi mai ales în nopţi de veghe, rugăciune şi singurătate i se umpluse masa de cărţi şi manuscrise, se aşternuse deodată liniştea, o linişte definitivă, o tăcere nu de început de lume ci fără lume şi fără timp, neconţinutistică, indefinibilă. Şi-apoi veni uitarea, apa grea a timpului necruţător care, la el mai mult decît la alţii, venise de mai devreme, din anii cînd, încă în viaţă fiind, prea puţini îl mai ţineau minte şi îl mai căutau, deschizîndu-i uşa ca să-l întîlnească. Şi apoi, foile ce însemnase poate că se risipiră şi nu se mai ştiu despre ele iar numele lui rămase doar un nume ce se pronunţa rar, din ce în ce mai rar, pînă cînd s-ar fi şters de tot, în Marea Risipire ce ne conduce pe noi, care sîntem închegare adesea uşuratecă şi prea repede uitătoare.

Astfel încît, pînă mai de curînd, Mitropolitul Tit nu fusese decît un reper în cîte o bibliografie şi un „nume adunat pe-o carte”, cărţi, însă, din ce în ce mai rare şi, la rîndul lor, parcă şi mai puţin cunoscute. Dar încoace de tot – cînd, arătîndu-mi-se de către Îngerul Păzitor ce mă părăsise, că uitarea este moartea definitivă, mi-am dat seama că am o datorie faţă de el şi că bine-merită să nu i se lase în drum şi să se irosească Fapta lui, cîtă o fi fost – m-am gîndit că dacă, totuşi, ceva ar mai putea rămîne în agregare în faţa dintelui nemilos al vremii rele care distruge, aceasta ştie şi hotărăşte doar Dumnezeu şi, ca să se poate cîntări, trebuie întîi să se ştie şi abia apoi să se aprecieze. Şi de-aceea, avînd în sinea mea un sentiment indistinct, ce amestecă ruşinea de a-l fi ignorat şi obligaţia de a repara ceea ce greşisem, mi-am zis că, pradă începutului de risipire, fapta lui trebuie adunată şi arătată.

Opera însăşi închide un fel de secret ori, mai bine spus, un tîlc şi o potrivire ce se vor fi constituit pe căi necunoscute, poate venite de acolo de unde ne vin toate Potrivirile. Este, la drept vorbind, operă de bătrîneţe şi, prin aceasta poate, operă de înţelepciune, făcută la vîrsta temelor incontingente. Şi, de fapt, aceasta cred că a fost semnificaţia acelei potriviri. Pe cînd avea ceva mai mult decît vîrsta mea de acum, Mitropolitul Tit dăduse mult dar în multe şi în felul lui, de căuzaş şi de păstor, se încercase în a construi ceva durabil în imediatul prea de tot inconsistent. Dar ceva rămîne şi de aici. Cronică în clipă, istoriografie locală scrisă de eparhiot, acţiune prin scris, vorbă şi punere în rînduială, toate acestea se traduc într-o faptă ce cuprinde omiletică, îndrumare şi consemnare care astăzi interesează şi însemnează mult în istoria deschisă, de evenimente ce se înşiruie pe suprafeţe. Dar cînd veni timpul şi cînd omul trecător nu mai putu să participe, cu energia lui dăruită, la zidirea vizibilă împins fiind să pătrundă într-o altă ordine a lucrurilor decît cea care îi fusese arătată pînă atunci, ceva îl făcu să înţeleagă altfel tot ce i se poruncise, de fapt; şi se preschimbă.

Aceasta fuse, în felul ei, o taină. Din zidarul ce construieşte în lumina zilei, Mitropolitul Tit deveni omul clipei enigmatice, sub-lunare şi necontingente şi viaţa lui începu a se supune unei reguli ce se însuşise: regula chiliei luminate. Opera însăşi primise nu doar un alt vestmînt, mai senin şi mai solidificat prin lentoarea concluziilor mari, ci şi o altă directivă interioară, de fapt sensul neclătinat de hazarduri şi context indefinit. În spaţiul lui contemporan cu Strămoşii, Mitropolitul Tit începu a vedea peste timp şi a desluşi mai degrabă ceea ce, rămînînd ca zăcămînt ce iradiază, se organizează parcă-de-la-sine în straturi care, prin însăşi înlănţuirea lor definitivă, dau imaginea de terra ferma, de sol nemodificabil ce o traducem uneori prin noţiunea de tradiţie. Este vremea marilor alcătuiri ce nu se pot depăşi în datele lor ci doar cita şi dezvolta, însuşindu-se ca şi cum peste Fundaţia definitivă se aşează zidărie nouă şi se reconstituie Formula Ideală. Şi totul în singurătatea de dincolo de timp, în noaptea de inspiraţie, în Chilia luminată pe care bătrîneţea, înţelepciunea ori porunca auzită fără cuvinte i-a făcut-o vizibilă, aducîndu-l din viaţa trecătoare în efigie.

*

Abia acum îi înţeleg lecţia nescrisă, cînd eu însumi s-a întîmplat să trăiesc, în viaţa mea pînă mai deunăzi neclară, aproape aceleaşi trepte ce mă duseră, de la o vreme, într-o altfel de „chilie” care, însă, era luminată şi ea. Ca şi el, mă încercasem şi eu altădată în „lucrarea în clipă” şi poate că greşisem şi, ca şi el, trebuise, cîndva, fără s-o merit, să stau mai la o parte, descoperind, însă, prin poveţe ce s-au întîmplat să-mi vină fără să le fi cerut dar aşteptîndu-le, încotro şi cum ar trebui să înaintez, cînd veni vremea să înaintez. Îl simt acum răspunzător, ca un Moş ce îndrumă, de multe din cele ce fac şi, mai ales, de marea înţelegere a Tainelor care, avînd puteri nedesluşite, fac toate să se modifice încet – dar în fiecare clipă – punînd, în cele din urmă, toate la Rînduială.

20 aprilie 2005

de ziua Sfîntului Teotim, Episcopul Tomisului

ARTUR SILVESTRI

(Luceafarul, efigii)

Provin dintr-o parte de ţară care nu se mai află azi în rotundul alcătuirii statului românesc. M-am născut în Basarabia, localitatea Stolniceni, jud. Lăpuşna (azi raionul Hânceşti din Republica Moldova), în 17 noiembrie 1926. Acolo mi-am petrecut copilăria, alături de ceilalţi cinci fraţi ai mei, şi acolo am terminat clasele primare.

În 1937, răspunzând unui imbold lăuntric şi ascultând şi de sfatul părinţilor, m-am înscris la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu Bodoni“, din Chişinău. Întâmplându-se însă ca, în 1940, Basarabia să fie ocupată de trupele sovietice, cursurile Seminarului au fost suspendate, iar eu care nu apucasem să le termin (eram în anul III), m-am înscris la Şcoala Pedagogică din Chişinău. care mai rămăsese în funcţiune. Am terminat aici primul an şi m-am înscris în cel de-al doilea, când Basarabia a revenit la sânul patriei-mame şi eu m-am reînscris la Seminarul teologic din Chişinău. Dar nici acum n-am avut norocul să-mi finalizez studiile dat fiind faptul că, apropiindu-se, în 1944, linia frontului de Chişinău, m-am refugiat, cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova. M-am înscris, în toamna acelui an, la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti pe care l-am absolvit pe un loc fruntaş, în 1945.

Reflectând la spusa cronicarului că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi“, îmi dau seama cât de zbuciumată a fost perioada copilăriei mele. Dar aşa au fost în timpurile acelea pentru toată lumea.

Din nefericire, nici anii care au urmat n-au fost mai prielnici unei vieţi liniştite şi prospere. În toamna aceluiaşi an (1945) m-am înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, audiind în paralel şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. În ambele instituţii, se aflau la catedră, la acea dată, personalităţi de înalt prestigiu ale învăţămîntului universitar românesc. La Teologie voi aminti nume ca cele ale lui Teodor M. Popescu, Haralambie Rovenţa, Gala Galaction, I.G. Coman, Petre Vintilescu etc. iar dincolo, la Filosofie, voi aminti pe Anton Dimitriu, Mircea Florian, G. Călinescu, Tudor Vianu şi I. Zamfirescu.

Am căutat să le cinstesc memoria, să le păstrez şi să le valorific moştenirea iar eu să sporesc, pe cât posibil, zestrea moral-spirituală şi materială a Mitropoliei Transilvaniei.

Experienţa administrativă de la Buzău m-a ajutat ca îndată după instalare să mă ocup de renovarea reşedinţei mitropolitane şi de extinderea acesteia prin construirea unui corp nou de clădire, cu sală de consiliu şi expoziţie patrimoniali Am renovat şi extins schitul Păltiniş, dar cea mai mare lucrare pe care am demarat-o şi pe care mi-a ajutat Dumnezeu să o finalizez a fost cea de la Mănăstirea „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, unde am construit incinta, respectiv corpul de clădiri în formă de patrulater din jurul bisericuţei ctitorită de Constantin Brâncoveanu şi care se afla în câmpul liber, departe de chiliile călugărilor. În interiorul complexului de clădiri am zidit o nouă biserică, mai spaţioasă decât monumentul istoric. A urmai apoi construirea „Academiei teologice“ de la Sâmbăta, clădire cu două etaje şi mansardă în care au avut loc deja mai multe întruniri cu caracter teologic, duhovnicesc şi cultural.

Sfinţirea complexului arhitectural de la Sâmbăta s-a făcut de către patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, de către Prea Fericitul Teoctist, patriarhul României şi de către un sobor de ierarhi şi preoţi.

Despre dificultăţile şi piedicile pe care le-am avut în ampla lucrare de la Sâmbăta nu voi mai aminti acuma. Dorind doar să spun că tot ce s-a înălţat acolo este spre lauda lui Dumnezeu, spre cinstirea memoriei înaintaşilor şi spre mântuirea sufletească a credincioşilor. Acolo mi-am pregătit şi eu loc de odihnă.

Cât despre osteneala scrisului, şi spun osteneală pentru că a însemnat efectiv o preocupare de zi şi de noapte, în toţi anii de când mi-am terminat studiile, această osteneală s-a concretizat în peste 40 de volume şi în sute de studii, articole, recenzii, cronici, etc. Pe lângă lucrările şi studiile de cuprins teologic, ecumenic şi cultural-istoric, am valorificat fonduri de arhivă precum cele ale Patriarhiei, Episcopiei Buzăului şi Mitropoliei Ardealului. Aş menţiona volumele cu corespondenţa patriarhului Miron Cristea (în total 5 volume), iar în curs de tipărire se află alte volume cu corespondenţa mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, mort în exil.

Am readus în actualitate chipul unor mari personalităţi ale spiritualităţii istoriei şi culturii neamului, în volume precum: „Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească“, Bucureşti, 1977, „Dascăli de cuget şi simţire Românească“, Bucureşti, 1981, „Nume şi fapte din istoria culturii româneşti“, Bucureşti, 1983, „Calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988, „Alte file de calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988.

Am pus în lumină zestrea duhovnicească a Ortodoxiei, în volume precum: „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, Sibiu, 1983, „Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră“, Sibiu, 1984, „Preotul în biserică, în lume şi acasă“, Sibiu, 1996.

Prestaţia omiletică şi Catehetică am concretizat-o în volume precum: „Tâlcuiri noi la texte vechi. Predici“, Sibiu, 1989 şi „Cuvinte la zile mari“, Sibiu 1989.

Dar nu este locul potrivit să redau aici o listă bibliografică şi nici nu se cade să fac eu lucrul acesta.

Pe când eram în anul III de studii a trebuit să reiau din nou calea pribegiei. Pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste, a trebuit să părăsesc Bucureştiul, oprindu-mă tocmai la Baia Mare. Fiind aproape de Cluj, m-am înscris, la sfârşitul aceluiaşi an universitar (1948/1949) la Institutul Teologic Universitar de acolo, prestând examenele din sesiunea de vară şi promovând şi examenul de licenţă, cu o teză al cărui titlu era: „Importanţa antropologiei carreliene pentru o pedagogie creştină“. Îndrumătorul tezei mele a fost profesorul de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie – Nicolae Balcă.

Odată studiile terminate, am reflectat la ceea ce voi face în viaţă. Era firesc să merg pe calea slujirii Bisericii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Dar pe o cale mai deosebiră aş spune şi, în orice caz, mai aspră: calea călugăriei.

N-aş tăinui influenţa care s-a răsfrânt asupra mea, în adoptarea unei astfel de decizii, din partea poetului, ziaristului şi călugărului Sandu Tudor, de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, şi a ieromonahului şi duhovnicului Arsenie Boca, de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aşa se face că în vara lui 1949 am fost hirotonit diacon, de către episcopul Andrei Mageru de la Arad, iar în septembrie 1949 am fost călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara. Atunci am primit numele de Antonie, cu care voi răspunde înaintea scaunului de judecată, cel din ceruri.

Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici. Am primit o condamnare, în contumacie, de 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică.

Cum la Prislop nu mai puteam rămâne, m-am ascuns o vreme în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava. Aici am întâlnit un alt călugăr cu viaţa îmbunătăţită, întruchipare a duhului fierbinte şi a smereniei – ierom. Ilie Cleopa, Am poposit şi la Mănăstirile Râşca şi Dragomirna. La ultima, unde am îndeplinit ascultarea de a organiza şi pune în ordine arhiva, am descoperit valoroase documente din epoca lui Ştefan cel Mare, şi cea a ctitorului mănăstirii, Anastasie Crimca şi unul chiar din secolul al XIV-lea.

În august 1953 m-am învrednicit în calitate de călugăr la Dragomirna să primesc harul hirotoniei în treapta de preot, prin punerea mâinilor arhiereului Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei. Hirotonia a avut loc la mănăstirea Slatina.

Exact peste un an, în aug. 1954, am fost reperat de organele de ordine şi arestat la Iaşi, unde participasem la vizita patriarhului Bulgariei. Am stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în penitenciarul din Bucureşti şi în sfârşit în penitenciarul din Jilava. În 1956 am fost graţiat, primind astfel încă o „diplomă academică“, pe aceea de deţinut politic. Viaţa mea din acei ani plini de suferinţe şi de umilinţe se va reflecta în romanul „Trei ceasuri în iad“, pe care l-am publicat în 1970, la Editura Eminescu, din Bucureşti.

Redevenit, cel puţin din punct de vedere juridic, liber, m-am înscris, în 1956, la cursurile de magisteriu (cum se numea doctoratul pe atunci), la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar pe cine îi iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi încearcă şi iată că din nou m-a încercat şi pe mine. Înainte de finalizarea acestor studii am fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor.

Postura în care am ajuns a fost aceea de şomer şi zilier. Abia în 1961 s-au mai limpezit lucrurile şi am primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îmi era familia şi am şi fost angajat, cu greu desigur, la o fabrică de Mase Plastice. Timp de 10 ani de zile am lucrat, respectiv am ucenicit în acea întreprindere, pentru că am pornit foarte de jos, de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Dacă mă gândesc bine la toţi anii de după război, călugăria mea „în civil“ a fost mai bogată în ascultări şi nevoinţe decât dacă aş fi petrecut toţi aceşti ani într-o mănăstire.

„Primăvara de la Praga“ a adus o înseninare şi în viaţa mea. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina mi-a mijlocit posibilitatea de a-mi termina cursurile de doctorat şi m-a readus în viaţa bisericească, numindu-mă, la cerere, secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian mi-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici am redactat teza de doctorat cu titlul „Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere ortodox“ pe care am susţinut-o în 1970, primind calificativul „magna cum laudae“. Înainte de susţinerea tezei şi acordarea titlului de doctor a trebuit să susţin alte două lucrări, spre a putea fi evaluat nivelul meu de pregătire, în vederea admiterii la susţinerea examenului final de doctorat.

Pe parcursul şederii mele în Anglia, am participat la multe întruniri ecumenice, simpozioane şi conferinţe, dar nu numai în Anglia ci şi în alte ţări precum Belgia, Franţa, Spania. De asemenea am avut prilejul să cunosc tradiţiile vieţii monastice din apusul Europei şi să împărtăşesc şi monahilor catolici tradiţiile monahismului răsăritean. Aceste întâlniri cu oameni şi tradiţii de viaţă creştină mi-au folosit şi pentru a concretiza un plan pe care mi-l făcusem, anume, de a scrie o carte despre tradiţia monastică din Biserica răsăriteană. Acest plan s-a concretizat, ceva mai târziu, prin volumul „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, care a apărut la Sibiu, în 1983, având 410 pagini.

După doi ani de şedere în Anglia, având deja teza de doctorat susţinută acolo, sub îndrumarea prof. Robert Murray, patriarhul Justinian m-a rechemat în ţară, având intenţia să mă propună Sf. Sinod pentru funcţia de episcop-vicar patriarhal. Acest eveniment al promovării mele ca ierarh a avut loc în şedinţa Sf. Sinod din 25 noiembrie 1970. În decembrie am fost hirotonit arhiereu de către patriarhul Justinian şi de către mitropolitul Tit Simedrea şi episcopul vicar patriarhal Antim Nica, deşi s-au făcut încercări, din partea autorităţilor politice de a se împiedica promovarea mea, datorită antecedentelor de care am vorbit.

Pot să spun că a început o noua etapă a vieţii mele, când mă puteam dărui slujirii Bisericii lui Hristos şi să-mi împlinesc menirea, care credeam eu că mi-a fost hărăzită. Desigur că nu a fost nici pe mai departe uşor, pentru că trăiam, precum ştim cu toţii, într-un regim politic restrictiv, mai ales pentru Biserică.

Responsabilitatea care mi s-a încredinţat de către patriarhul Justinian a fost cea a Relaţiilor externe ale Bisericii, ca şi cea a Comisiei de pictura bisericească. După un an, respectiv din septembrie 1971, am fost numit şi rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, funcţie pe care am îndeplinit-o timp de doi ani. Eram şi secretarul Sfântului Sinod.

În 1972 am susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, după cel din Anglia, cu teza lucrată în Anglia şi care avea titlul: „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană“. Conducătorul meu de doctorat la Bucureşti a fost părintele Dumitru Stăniloae.

În funcţia de conducător al Sectorului relaţiilor externe bisericeşti am reprezentat Biserica Ortodoxă Română la multe întruniri cu caracter ecumenic. Astfel, am participat la adunările generale (a V-a, a VI-a, a VII-a) ale Conferinţei Bisericilor europene. Făcând parte din comitetul de conducere a acestei Conferinţe (la a VII-a Adunare generală din Creta, 1979, am fost ales între preşedinţii organizaţiei). Începând cu 1971 am făcut parte din Comisia interortodoxă pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. În 1972 am condus o delegaţie a B.O.R. în vizită la papa Paul al VI-lea, la Roma. Din 1975 am luat parte la toate întrunirile importante ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, fiind ales şi aici în Comitetul central şi în Comitelui financiar ale acestui organism ecumenic. Cât priveşte domeniul relaţiilor Bisericii noastre cu Bisericile ortodoxe surori şi cu alte Biserici şi confesiuni, am făcut parte din delegaţiile patriarhale care au vizitat ţări precum Germania, Austria, Suedia, Belgia, S.U.A., Israel, Turcia, Grecia, Cipru, Kenya, Cuba, India, Norvegia, Danemarca, Franţa, Polonia, Ungaria etc. În calitate de rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti am participat la mai multe întruniri şi conferinţe ale facultăţilor de Teologie din diferite ţări. precum Spania şi Grecia.

Este practic greu de a menţiona toate activităţile şi responsabilităţile cărora a trebuit a le face faţă în calitatea de conducător al Sectorului Relaţiilor Externe bisericeşti. Am oferit doar câteva exemple spre a răspunde parţial la acea posibilă întrebare, pe care o repet: „De ce?, Pentru ce?“ mi s-a acordat premiul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.

Desigur că toate cele menţionate au presupus eforturi şi multe griji. Apoi nu trebuie înţelese aceste responsabilităţi şi realizări neapărat ca merite personale ale subsemnatului ci ca mărturii ale activităţii şi prezenţei Bisericii noastre în contextul lumii contemporane.

În 1979 am fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului. Am păstorit aici până în 1982, când am ajuns mitropolit al Ardealului.

Activitatea mea la Buzău survenea după cutremurul din 1977, care a avut epicentrul în zona Vrancea. Distrugerile cauzate bisericilor şi reşedinţei episcopiile au fost enorme. Principala mea preocupare a fost înlăturarea consecinţelor cutremurului. Practic, am început o vastă lucrare de refacere şi renovare a tuturor bisericilor şi a reşedinţei şi catedralei episcopale.

În 1982 am venit la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului. Aş putea spune că aici şi acum mi-a fost dată şansa a mă dărui trup şi suflet misiunii şi vocaţiei cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Am devenit succesorul unor mari personalităţi ale vieţii bisericeşti transilvănene, precum mitropoliţii Andrei Şaguna, Miron Romanul, Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin.

Mulţi cunosc roadele ostenelilor mele şi le-au şi apreciat, acordându-mi unele titluri academice precum cel de Doctor Honoris Causa. Am primit astfel de titluri de la Facultatea de Teologie din Presow – Cehoslovacia, de la Universitatea din Oradea şi de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Dacă am fost pus şi acum în situaţia de a vorbi totuşi despre mine, n-am făcut altceva decât să răspund provocării Dumneavoastră. Mi-aţi adresat întrebări ca acestea: Ce am făcut? Care a fost motivaţia? În ce condiţii am lucrat? De la cine am luat povaţă? etc.

Răspunsurile date s-ar dori, dacă-mi este îngăduit, să fie un imbold mai ales pentru cei tineri ca să nu se lase copleşiţi de greutăţi, care pot surveni în viaţa oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în propria mea viaţă. Apoi aş dori să fie înţelese, tot de către tineri, ca un îndemn pe care ni l-a adresat tuturor Sfântul Apostol Pavel zicând: „Răscumpăraţi vremea căci zilele rele sunt“.

Viaţa trebuie privită cu încredere, cu curaj dar şi cu responsabilitate.

Credinţa, speranţa şi dragostea trebuie să primeze în tot ceea ce întreprindem. Fără ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putem realiza nimic important în viaţă.

Alt gând pe care aş dori să-l exprim ar fi acela că trebuie să avem mereu conştiinţa că suntem datori mereu altora cu povaţa, cu îndemnul, cu exemplul şi cu slujirea.

Primesc Premiul de excelenţă pe care mi l-aţi acordat ca pe un semn de cinstire adus Bisericii şi credincioşilor ei, cărora mi-am închinat, cu bucurie, toată viaţa mea. Fie ca bunul Dumnezeu să ne hărăzească tuturor sănătate şi speranţă de mântuire.

*

Semnul meu rămâne „Academia de la Sâmbăta“.

Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului românesc. Ea este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, un mijloc de repunere în prim-plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o la început ca pe un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un loc de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. Aşadar, la început, am gândit-o ca pe o Academie limitată la nevoia de Episcopie şi la nevoia Mănăstirii Brâncoveanu. Nu i-am dat importanţa pe care se pare că o va lua sau pe care şi-a dobândit-o într-un an de zile. Însă am gândit-o ca pe o casă care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, la orice fel de întâlniri şi a ieşit mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi anume ca poporul român să beneficieze de această Academie. Dacă ea îşi ia în timp şi alte roluri, asta o priveşte şi mă bucură.

Dar iniţial am gândit-o ca pe ceva necesar, aici în Transilvania. La „Academia de la Sâmbăta“ se pot organiza însă conferinţe destul de mari, de până la 150 de invitaţi. Întâlniri din care să învăţăm şi noi şi să-şi folosească conferenţiarii; dar în special am făcut-o acolo, în acel loc (cu o natură mirifică) pentru ca să le oferim un loc plăcut. Ştiţi cum este aşezată. La poalele Munţilor Făgăraş, foarte aproape de Mănăstire. Dar viaţa monahală să rămână în mănăstire. Sala de conferinţe – înafară! şi tocmai pentru aceasta, în ultima vreme, m-am gândit să-i fac în spate şi o trapeză, cu bucătărie, sală de mese şi aşa mai departe, pentru ca să capete mai multă individualitate şi mai multă specificitate. Am început lucrările şi sper ca vara viitoare să fie gata. Pentru că în felul acesta îi dau raţiunea de a fi singură, dar nu independentă, cât este Mănăstirea. Stareţul va fi stareţ şi acolo. Nu mă amestec în programele conferinţelor. Totul e să fie organizat şi să-mi garanteze cuminţenia conferenţiarilor. Dar tematica îi priveşte pe dânşii. Eu mă voi bucura că vor participa la conferinţe cât mai mulţi, care-şi vor găsi acolo liniştea de care au nevoie şi aş dori ca tematica să aibă legătură şi cu doctrina creştină. De aceea mă voi bucura că am terminat-o în 1993, când, încă, moneda avea o oarecare stabilitate. Dar de atunci încoace, s-a deteriorat aşa încât aş zice că m-a costat mai mult decât mănăstirea. Şi revin. Şi spun că am creat un loc anume, acolo lângă mănăstire, în care conferenţiarii îşi spun părerile, dar nu vor uita că sunt într-o mănăstire. Eu am vrut să se ştie acest lucru.

Şi am mai vrut şi să se studieze, să fie loc de învăţătură. Am adus multe cărţi de valoare: 100 de volume din secolul al XV-lea, peste 100 din secolul al XVI şi mult peste 100 din secolul al XVII-lea. Intenţionez să dau toată biblioteca mea la Mănăstirea de la Sâmbăta. Mai am încă două camere de cărţi de valoare şi, pe lângă ele, încă atâtea obiecte care merită să fie expuse în cele două săli mari cât întinderea mănăstirii. Mă mândresc cu această bibliotecă. Cele mai valoroase lucruri pe care le am în muzeu sunt cărţile. Şi încă vreau să mai expun ceva. Am câteva sute de scrisori ale oamenilor mari: scriitori, politicieni, le-am extras acum şi continui să le expun tot în bibliotecă, în dulapuri mici (încă 50 de dulapuri) în care să se afle aceste scrisori de mare valoare. Aşa s-au strâns scrisorile de la Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu, de la unii oameni de cultură. Vreau să le expun la muzeul Mănăstirii de la Sâmbăta mai ales pentru educarea tineretului, care va veni, le va vedea şi cine ştie… Poate şi dintre dânşii vor fi unii care vor avea asemenea scrisori, ce se vor aduna în timp. Sunt foarte importante, mai ales pentru tinerii care vor să ia model, cum să facă şi ei ceva ca să rămână în muzeu. Şi sunt foarte bucuros că am fost înţeles de cei de la mănăstire. Am ales şi textele care vor fi expuse. Şi poate acest muzeu va deveni în timp cel mai important muzeu pus la dispoziţia şcolilor, ei vor găsi aici modele.

Între altele, am acolo corespondenţă de-a lui Arghezi. Nu cu el, ci corespondenţa lui personală. Deşi l-am cunoscut, nu am purtat corespondenţă. Mi-aduc aminte:… eram încă student şi am fost la el acasă, a fost o întâlnire emoţionantă pentru mine. Parcă-l văd şi acum… Dar scrisorile lui şi ale celorlalţi vor deveni buni sfătuitori ai tinerilor care vor vizita muzeul. Pentru că, întotdeauna, modelul îl face pe cel ce-l vede să dorească ceva, să realizeze şi el ceva. Iar aceste modele le am eu acolo, la Mănăstirea Sâmbăta. Pe lângă cărţi am expus din tinereţele mele şi covoare de familie, icoane pe sticlă, foarte multe adunate în timp de douăzeci de ani, altele de la Bucureşti şi descopăr că nu mai am loc.

Îmi aduc aminte, când eram eu tânăr şi vizitam asemenea muzee, unde se vorbea despre scriitori mari, parcă aş fi dorit să fiu şi eu ca ei. Deocamdată, eu mă căznesc să pun la dispoziţia lor ceea ce aş fi dorit în tinereţea mea: Să văd. Şi cred că muzeul va atrage mulţi vizitatori şi printre ei să se afle şi aceia care creează lucruri ce trebuie să rămână. Sper că am reuşit!

Nu ştiu cum să vă spun, dar deocamdată lumea asta îmi apare ca un „ceva“ care se pune peste o altă lume… Lume, în care cuvântul scris are alt rol; chiar şi maşinăriile care prind cuvântul scris s-au schimbat. Mi-aduc aminte cum scriam eu. Nopţile. Cum am scris cele 40 de volume. Eu însumi, uneori fără maşina de scris. Totuşi… le-am creat. Mă întreabă unii dacă folosesc calculatorul. Nu! Nu numai, aşa cum am spus, că-mi place să scriu prima idee pe o foaie albă, ci şi din cauză că acest calculator este… ceva care vine peste mine! şi nu m-am putut obişnui cu el. Şi nici nu urmăresc să mă obişnuiesc, dar cei cu care lucrez eu au început să-l folosească aşa încât… dacă nu eu, ei se vor obişnui cu el şi eu prin ei, voi putea să mă manifest cât îmi va da Dumnezeu vreme.

Mi-am mai reamintit acum, spunând acestea, despre definiţia teologiei: „Omul este o fiinţă religioasă“… Ce rol au în viaţa omului, filozofia, celelalte ştiinţe…? Toate sunt ştiinţe potrivite şi la nivelul omului. Absolut. Omul e religios, dar pentru asta nu înseamnă că-şi limitează activitatea lui la religie. Pentru că omul religios cu adevărat, omul deştept cu adevărat, găseşte religia în toate. Nimic nu este în afara religiei. De aceea, nu sunt împotriva ştiinţelor, a filozofiei în special şi nici ele nu au ce reproşa teologiei. În ceea ce priveşte… o nouă întâlnire, un alt dialog…. alte povăţuiri…. Dacă vom mai putea! Vine un sfârşit pentru toţi. Să fie cât mai îndepărtat!? Dar eu zic altceva: Să fie când vrea Dumnezeu.

Asta îmi dă un fel de înseninare în faţa lumii de acum.

Antonie Plămădeală

(din vol. “CUVINTE PENTRU URMASI. Modele si Exempla pentru Omul Roman”, ed.Carpathia Press, 2005)

„Opinia presei literare nu poate interesa pe cine a scris cu sânge din sângele lui, cu suflet din sufletul lui. Opinia presei literare, cafenelei – poate ucide şi poate învia talente, talentişoare, talentuţe. Atât ! În faţa unei opere, a unei personalităţi, care-şi găseşte reazem şi forţa în sine – conspiraţia se sfarmă firesc.” 

(În Cuvântul, an IV (1927), octombrie 12, nr. 893, pp. 1 – 2)

      Mircea Eliade a fost, într-adevăr, şeful spiritual al generaţiei sale. S-a constituit într-un adevărat mentor al ei, un guru blând şi eficace, infuzând congenerilor săi  dragostea de viaţă, dar şi dragostea faţă de valorile neamului din care s-au născut acestea. I-a îndemnat să  iubească viaţa, dar o viaţă împlinită spiritual, inclusiv prin recursul la filosofie: „Va trebuie să facem filosofie eficace: Să ne gândim cum ajungem la ea, purtând moştenirea neamului, creierul şi sufletul fiindu-ne vehicule prin care străbat în lume valorile universale.” (in „Gândirea”, an VIII (1928), iunie-iulie, nr. 6-7, pp. 299-301). 

      Ca un adevărat mentor spiritual, Eliade se îngrijeşte de formarea generaţiei sale, inculcându-i discret, dar convingător, preceptele de bază fără de care românimea şi-ar pierde românitatea:” (…) iată ţarina ce aşteaptă sămânţa sufletului nostru, iată sfânta matrice în care vor rodi năzuinţele, dorurile, elanurile noastre. Peste o personalitate crivăţul nu trece. (…) Suntem datori să vieţuim o intensă  viaţă  spirituală, consumantă, neodihnită, fără rezerve, integrală. Iar aceasta nu se împlineşte decât cu infinite şi continui renunţări.” (in „Cuvântul”, an IV (1928), ianuarie 2, nr. 973, p. 3).    

      De aici până  la a pleda cauza specificului  românesc atât în viaţă, cât şi în cultură şi literatură, nu mai era decât un pas: „Realismul şi autenticitatea vieţii româneşti contemporane – pe care romancierii au început s-o oglindească în operele lor recente – prezintă un farmec cu desăvârşire inedit şi stăruitor. Se scrie mai bine, mai dens şi mai autentic româneşte.” (in „Cuvântul”, an X (1933), iunie 15, nr. 2922, p. 1).

      Săptămânalului naţionaliştilor, care pretinde că Mircea Eliade „s-a convertit la  românism”, scriitorul îi răspunde că el nu s-a dezis niciodată de românism::”Este drept, am suferit pentru el de câteva ori, când studenţii români creştini au zădărnicit o conferinţă de la „Fundaţie” şi am citit cum au fost expulzaţi doi mari savanţi: Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu.” (in „Cuvântul”, an X (1933), septembrie 22, nr. 3021, p. 1).

      Că Eliade pledează pentru limba română în literatura beletristică, reiese clar şi din următorul fragment ales din articolul „Cum se scrie”, publicat în „Vremea”: „Dacă am putea arde întotdeauna cu aceeaşi sinceritate şi aceeaşi plenitudine. Să simţi cum fiecare rând îţi smulge din viaţa ta, îţi soarbe sângele, îţi mistuie creierii. Să simţi cum scrisul îţi stoarce întreaga substanţă a vieţii tale. Numai aşa merită să scrii.” (in „Vremea”, an VI (1933), noiembrie 5, nr. 312, pp. 6 – 7). Întrebarea noastră ar fi pur retorică, sau pasibilă de o interpretare nu tocmai pozitivă, privitoare la limba de exprimare. Este de domeniul evidenţei că numai în limba ta poţi arde, numai ea te poate stoarce, numai în ea poţi dovedi sinceritate şi resimţi plenitudinea. În nicio altă limbă astfel de trăiri, chiar de sunt exaltate de opinia unui trăirist sadea, nu pot fi atinse. Conştient de acest aspect extrem de important pentru un scriitor, Eliade ţine să împărtăşească şi altora acest punct de vedere, căci tentaţiile schimbării limbii sunt nenumărate, dovada cea mai elocventă fiind cazul Emil Cioran.

      Omul de ştiinţă Eliade vrea să-şi pună  descoperirile în slujba neamului său: „Simţul acesta nou al simbolului poate conduce suflarea românească pe drumuri care nici nu se pot bănui…” (in „Credinţa”, an II (1934), ianuarie 31, nr. 47, p. 3). Ca un bun cetăţean, nu-i aşa, căci una din laturile educaţiei pe care Eliade o face tinerilor, este cea civică: „(…) vreau să vă amintesc că ceea ce lipseşte cetăţeanului român, este tocmai această mândrie că este cetăţean.” (in „Credinţa”, an II (1934), februarie 3, nr. 50).

      Este uluitoare această implicare a lui Eliade în toate detaliile, aceleaşi care, până la urmă, definesc şi alcătuiesc întregul; astfel, nu ezită să se implice, într-un articol cu nume răsunător „Compromiterea românismului”, până şi în probleme legate de activitatea parlamentară, care, făcută anapoda, poate aduce prejudicii majore statului şi naţiei: ”Trăim cel mai bicisnic climat intelectual din câte a cunoscut România. Dacă la Cameră se face demagogie şi diversiuni – ar trebui ca cel puţin unii dintre noi să fim sinceri şi să nu confundăm lucruri care nu trebuiesc confundate.” (in „Vremea”, an VII (1934), martie 11, nr. 329, p. 3).  

      Ce educaţie ar putea fi aceea care nu se sprijină pe carte, şi cât de benefice ar putea fi efectele ei în lipsa condensării experienţelor de viaţă ale unui neam sub forma clasicei cărţi de învăţătură ? pare a se întreba Eliade, continuând: „Nu înţeleg deloc panica asta generală în faţa avalanşei de cărţi româneşti, nimeni nu se gândeşte că rolul celor mai multe dintre ele este să  alcătuiască  huma viitoarei literaturi româneşti. Humă absolut necesară, căci pe piatră nu poate creşte niciodată nimic.” (in „Viaţa literară”, an IX, (1934), decembrie 25, nr, 165, p. 1).

      Este incredibil cu câtă frecvenţă apar în scrierile de orice fel ale lui Eliade cuvintele român, românesc, românitate, românism ! Precum la fel de incredibil este câte meniri, funcţii îşi asumă Eliade dorind să îndrepte tot răul din această ţară. Astfel, într-o anchetă a ziarului „Vremea” dedicată Crizei românismului, Eliade nu se poate ţine deoparte şi intervine extrem de tranşant, limpezind lucrurile, repunându-le pe făgaşul lor firesc: „Românismul nu se discută, el se afirmă pe toate planurile vieţii.” (in „Vremea”, an VIII (1935), februarie 10, nr. 375, p. 3). 

      Consecvenţa principiilor şi luărilor de poziţie eliadiene se verifică  în acelaşi an 1935, luna următoare – aprilie, când el aduce deja argumente solide în favoarea românismului, într-un articol intitulat „Renaşterea Românească”: „Viaţa literară şi artistică românească se află, mai ales de câţiva ani, într-o uimitoare ascensiune. Nu numai că  se scrie bine, dar se scrie şi mult.” (in „Vremea”, an VIII (1935), aprilie 14,  nr. 385, p. 7).

      Stăpân pe situaţie, Eliade aprofundează această idee, folosind, pentru a fi şi mai convingător, încurajarea şi stimulentul: „Nu suntem intransigenţi, pentru că nu ne simţim inferiori… Cine vrea să se asimileze, e binevenit. Cine nu, e liber să-şi păstreze nevoile şi neamul.” (in „Vremea”, an VIII (1935), mai 5, nr. 386, p. 3). Rezultă de aici o anumită superioritate, care trebuie transmisă şi celorlalţi, desigur prin voci cât mai autorizate, care să aibă ceva de spus lumii: „ (…) Ar trebui cunoscute şi popularizate în străinătate marile nume ale poporului nostru: Rebreanu, Blaga, H. Papadat-Bengescu, Brâncuşi şi Enescu.” (in „Vremea”, an VIII (1935), iunie 2, nr. 390, p. 3). Iată-l deci pe Eliade căutând soluţii pentru ieşirea din impasul Istoriei, din criza pe care o traversăm împinşi de alţii, într-o distribuţie haotică a acelui dute-vino de la cauză la efect. 

      Deja se poate vorbi, prefigurează Eliade, de o cultură românească, o realitate românească bine stabilită şi definită: „Cultura românească prezintă un avantaj unic faţă de celelalte culturi europene: clasicii literaturii româneşti sunt accesibili oricui, pe tot cuprinsul ţării…” Lucrurile acestea se ştiau deja, nu constituiau o noutate, important era, însă, că Eliade reamintea neamului său aceste lucruri într-un moment în care se făcea auzit, chiar dacă în surdină, un cor al detractorilor, întreţinut şi de pesimismul şi fatalismul valah pe care-l acuzase şi Cioran.

      Într-un sfânt efort de restaurare a demnităţii româneşti, Eliade atrage atenţia asupra faptului că spiritul autentic este prezent numai la nivelul a două clase: ţărani şi intelectuali: „Ce înseamnă asimilarea culturilor universale, lupta cu influenţele străine, aventurile în toate geografiile spiritului şi în toate etapele istoriei – decât lupta pentru apărarea spiritualităţii româneşti împotriva ispitelor şi formulelor străine ?” (in „Vremea”, an VIII (1935), septembrie 1, nr. 403, p. 3).

      Şi care ar putea fi motivaţia acestei fereli împotriva ispitelor străine ? Nimic altceva decât dragostea de ţară: „Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor, ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.” (in „Vremea”, an VIII (1935), octombrie 13, nr. 409, p. 9).

      Care este, însă, reacţia lui Eliade faţă de cei care încalcă acest consens şi cad pradă ispitelor străine ? Indignării fireşti îi succede o adevărată imprecaţie, de tipul:

      „Este un act de trădare faţă de spiritualitatea şi misiunea istorică a României moderne.” – cu referire directă la cei care preferă să folosească limba franceză în scrierile lor (in „Vremea”, an IX (1936), ianuarie 26, nr. 422, p. 11). Deşi în 1960, într-o scrisoare de felicitare adresată lui Vintilă Horia, avea să emită altă părere: „Recunosc că ai avut dreptate scriindu-ţi cartea în franţuzeşte. Numai aşa i-ai putut deschide drumul mondial pe care-l merită. Aveam diverse idei curioase asupra instrumentelor de expresie, dar încep să cred că m-am înşelat. (…) Prin Dta, literatura română va redobândi prestigiul mondial pe care l-a avut cândva prin Panait Istrati. Îmi leg o seamă de speranţe de această reintrare a spiritului românesc în literatura universală.”  

      Salvarea noastră viitoare constă în scriitorii de mâine: „Scriitorul de mâine va trebui să găsească demnitatea şi severitatea artei sale… va trebui să pătrundă tehnicle şi secretele întregii cunoaşteri umane. Liberat de tirania publicului, liberat de superficialitatea cererii şi ofertei, stăpân pe arta lui, conştient de marea lui misiune – scriitorul de mâine va fi din nou un „Maestru”. Neamul românesc va putea intra în eternitate pe calea regală  a creaţiilor specifice româneşti, dar cu valenţe universale.” (in „Viaţa literară”, an XI (1937), aprilie 25, mai 5, nr. 11).

      Publicistica lui Eliade pare să fie programatic axată, în continuitatea şi previzibila ei evoluţie; e de ajuns să vedem că ideile se înfiripă, capătă consistenţă şi conving tot mai mult de la un număr la altul al revistelor în care publică Eliade. În aceeaşi „Vremea”, în care a adus câteva mari bătălii pentru izbânda valorilor spiritului în cultura română, Eliade face trecerea de la specific la universal, de la particular la general, demonstrând – dacă mai era nevoie, am fi noi tentaţi să spunem azi, că specificul debuşează întotdeauna, dacă este cultivat cu seriozitate, având în vedere legăturile cu celelalte ramuri conexe, întru universal: „Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate, o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale, să impună celorlalte popoare „universalismul” ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un universalism nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori, ci dimpotrivă, „universalismul” se dobândeşte prin adâncirea, până la epuizare, a specificului, a localului, a particularului.” (in „Vremea”, an X (1937), de Paşti, nr. 486,  p. 3).

      În acelaşi an – 1937, avea să elucideze deplin problematica universalizării specificului, altfel spus, a generalizării, la scară planetară, a individualului etnico-naţional, vorbind despre Lucian Blaga: „ (…) Lucian Blaga este atât de român în tot ceea ce creează, încât a fost silit să născocească termeni noi ca să-şi poată formula precis românitatea gândirii sale. Ce splendidă verificare a adevărului că geniul specific românesc nu se poate realiza pe deplin decât în universal, că duhul românesc nu trebuie înţărcuit de teama ca nu cumva să se altereze, să se influenţeze, ci poate fi lăsat să cunoască, să-şi asimileze şi să lupte cu oricâte culturi, cu oricâte spiritualităţi.” (in „Viaţa literară”, an XI (1937), septembrie, nr. 12, p. 1).    

 Nu putem bănui ce resurse de patriotism avea Eliade, ce anume îl modelase atât de perfect pe tiparele românismului, de la care nu admitea să se abată, decât pentru a bifurca în universal, dar este, după părerea noastră, un caz exemplar de operă imnică închinată României şi românismului. Nu opera literară propriu-zisă, nici cea savantă, ci fragmentar, în diversele articole, studii sau interviuri publicate în publicistica vremii sau în volum reuşeşte Eliade să-şi satisfacă  setea de românism şi românitate, ostoindu-şi doar astfel dorul  de universalitate, căreia simţea că îi aparţine plenar, laolaltă cu poporul său. Probabil că Eliade a fost unul din puţinele  cazuri de diplomaţi care au reuşit efectiv să facă ceva pentru ţara lor, având în vedere întinsa lui cultură, poziţia de frunte ocupată în intelectualitatea vremii şi propensiunile lui pentru o operă literară scrisă  doar în limba română.

      Ca un adevărat diplomat se exprimă  Eliade în privinţa locului şi rolului culturii româneşti peste hotare: „Este inadmisibil ca o ţară cu atâtea frumuseţi naturale cum e România, să fie totuşi atât de puţin vizitată. Este inadmisibil ca o literatură atât de bogată  şi interesantă ca literatura română modernă, să nu fie încă tradusă şi lansată peste hotare.” (in „La post”, an I (1937), noiembrie 12, nr. 1, p. 2). O dovadă în plus nu numai a dragostei şi ataşamentului scriitorului faţă de România, dar şi o subtilă direcţie de urmat în planul demersurilor diplomatice ale României. Interesantă ni se pare şi intervenţia lui Eliade în politica tursimului românesc, componentă esenţială, alături de înalta spiritualitate a acestui popor, cu care noi putem ocupa un loc mult mai în faţă în ierarhia valorică a statelor lumii, sau cel puţin ale Europei. Din acest punct de vedere, contribuţia lui Mircea Eliade la cunoaşterea, ba chiar recunoaşterea meritelor acestui popor, este majoră, şi acest lucru nu trebuie trecut cu vederea, mai ales atunci când asistăm stupefiaţi la atacarea tuturor marilor valori pe care românitatea le-a dat lumii în acest secol, sub diverse motive, principalul motiv fiind acela că a încercat să propulseze o aşa-zis ţară mică, cu o cultură  minoră – aşa cum le place ţaţelor Occidentului să ne considere, în vârful ierarhiei spirituale a neamurilor lumii în secolul încheietor de mileniu. Multe alte state, mai mici şi cu o cultură  cvasi-inexistentă, aspiră să ocupe un loc cât mai bun „în fruntea bucatelor”, să fie „fruncea” Europei şi a lumii, iar pentru asta îşi fac săgeţi din orice fel de lemn – chiar şi din propria limbă de lemn ! Detractorii lui Eliade uită de vorbe înţelepte, precum: „păcatele tinereţii” sau, cum spune francezul: „si jeunesse savait, si vieillesse pouvait”. Când, însă, ţii cu tot dinadinsul să-l desfiinţezi pe Eliade, iar poporului din care se trage să-i iei cu forţa bunul renume pe care opera eliadiană i l-a procurat, îl poţi acuza de orice: de fascism, de anti-semitism, de pornografie şi câte alte vini închipuite i se vor mai găsi oare lui Eliade de aici încolo ?!

          Şi cum să nu se supere unii de aiurea (sau chiar de pe aici, sic!), când Eliade îi calcă pe urme lui Eminescu, alt fascist şi antisemit, nu-i aşa, care trebuie şi el desfiinţat şi scos din Panteonul literaturilor lumii, unde înghesuiala este atât de mare, încât, din când în când, musai mai trebuie scos cineva, ca să mai încapă şi alţii…: „De mai multe ori am mărturisit credinţa noastră că  o adevărată şi românească trăire totală a vieţii creştine – ar putea crea un om nou, adică  un tip de umanitate europeană. România, fructificând mesajul creştin, ar putea realiza nu numai o nouă formă istorică, ci şi un tip de umanitate.” (in „Cuvântul”, an XV (1938), aprilie 4, nr. 3193, p. 2). Blasfemie, nu-i aşa ? Numai pentru asta şi ar fi trebuit, probabil, crucificat ! Ceea ce s-a şi întâmplat, păstrând proporţiile şi la alte nivele de receptare şi denigrare…

      Revenind la dorinţa lui Eliade de a face cultură  în toate sensurile cuvântului, nu putem să nu-l cităm din nou, cu certitudinea că se va înţelege că toate aceste citate, care unora s-ar putea să li se pară chiar prea abundente, nu fac decât să ne susţină  în ideea noastră că Eliade ar fi putut, ba chiar nu ar fi ştiut să scrie literatură decât în limba română, pentru care s-a bătut la propriu şi la figurat, consecinţele suportându-le acum, chiar şi după  moarte. Deşi românii geţi(chiar şi daco-geţi !)begeţi spun: Despre morţi numai de bine. Poate e valabil doar pentru oamenii de rând, nu şi pentru personalităţile de prim rang, care pot, cu şurinţă, răsturna ordinea valorică  a lumii. Rostul culturii nu constă  doar în impunerea unor valori de către un stat altor state, ci în însăşi salvgardarea fiinţei naţionale a unui popor: „Trăim, astăzi, o epocă de teroare istorică şi un neam supravieţuieşte în măsura în care-şi mobilizează toate rezervele lui spirituale. O cultură este, însă şi ea, expresia acestor rezerve spirituale ale neamului. Valorile universale pe care le creează echivalează cu tot atâtea bătălii câştigate în istorie…” (in „Îndreptar”, an I (1951), nr. 12, p. 1 şi 3). 

      Erijându-se, treptat, într-un adevărat propagandist cultural, în sensul bun al cuvântului, Eliade oferă interpretări extrem de juste ale fenomenului cultural, mai ales în condiţiiile date de la noi, din acele vremuri tulburi: „Numai dacă generalitatea autorilor se impune pe plan internaţional, cultura neamului  respectiv e valorificată drept o cultură specifică şi creatoare. Avem dreptul să  credem că  adevăratele noastre valori rămase în ţară vor pătrunde şi mai uşor, atunci când vor redobândi libertatea să scrie şi să publice în limbi străine şi că  vom izbuti atunci să creiem fenomenul spiritual românesc pe plan internaţional.” (in „Buletinul Bibliotecii Române”, Freiburg, anul I (1953), nr. 1, pp. 167 – 170). În ciuda diferenţelor clare de orientare şi de perspectivă asupra literaturii şi a limbii de exprimare, dintre Cioran şi Eliade, în  acest fragment Eliade îşi protejează confratele şi prietenul Cioran de blamul eventual al istoriei ce va să  vină, arătând cât se poate de clar că  o cultură  nu e făcută  de cinci sau zece oameni, ci de sute şii mii de scriitori, cărturari, oameni de ştiinţă etc. Iată deci cum Eliade nu face operă  de Mare Inchizitor, ci se arată neaşteptat de tolerant, chiar şi cu cei cu care nu s-a înţeles întotdeauna foarte bine în privinţa unor chestiuni esenţiale, dacă nu chiar vitale. O spune atât de frumos, în 1959: „ (…) toate operele cu adevărat universale reprezintă  geniul specific al unui popor.” (in „România”, 1959, iunie-iulie, nr. 38 – 39, pp. 1-2). Deci şi opera lui Cioran, universalizată prin traducerile în numeroase limbi de circulaţie din mai multe continente, contribuie la creionarea chipului cultural românesc. 

      Acest om, care deşi visa să fie poet, n-a scris niciodată o poezie în viaţa lui, şi care considera că cea mai frumoaă faptă pe care a făcut-o în viaţă, este aceea de a se fi născut, situându-se, prin aceasta, clar la antipodul lui Cioran, conştientizează rolul şi importanţa eforturilor sale în favoarea culturii româneşti, chiar dacă unii o consideră  o cultură mică: „Ca român, şi mai ales ca român care crede într-un mare destin al românismului – cred că  orice încercare de a privi problemele mari ale lumii şi felul în care se reflectă în anumite religii – poate face cinste oricărei culturi cât de mici.” (in „Rampa”, XIX (1936, iunie 8, nr. 5519, pp. 1 – 3).   

      Dar cel mai sincer şi mai curat, înălţător imn pe care Mircea Eliade îl dedică românismului  şi românităţii se află  în scrisoarea către Vittorio Macchioro, datată 15 martie 1931: „Suntem înclinaţi de la natură către un creştinism cosmic. Simţim că totul pe lume este fermecat de dragostea pentru ţara noastră, că totul poate fi botezat şi copacii sunt fraţii noştri. Avem minunate cântece populare despre fratternitatea dintre om – românn – şi dealuri, păduri, animale – şi această frăţie nu există  decât prin puterea noastră, ci prin harul lui Dumnezeu. (…) Există  un minunat proverb care spune: „Suntem creştini precum arborii sunt arbori şi păsările păsări. Adică suntem creştini pentru că suntem oameni. În româneşte, cuvântul „creştin” este identic cu acela de”om.” 

      Rămâne, în mintea cititorului acestor câteva gânduri, întrebarea dacă nu cumva Eliade a trebuit să străbată toate religiile lumii pentru a şi-o descoperi pe a sa proprie, dacă nu cumva a scris acea monumentală  „Istorie a Religiilor şi Credinţelor” pentru a-şi clarifica anumite chestiuni legate de destinul  neamului său nu numai în istorie, ci şi în raporturile sale cu divinitatea. Mai mult, s-ar putea spune că concluziile la care ajunge Eliade sunt nu numai neaşteptate prin bătaia lor, prin efectul lor asupra imaginii noastre în lume, dar chiar dacă deranjează probabil anumite spirite mai puţin dispuse să cedeze chiar şi în faţa evidenţei. Ceea ce explică, cel puţin parţial, virulenţa atacurilor îndreptate împotriva lui Eliade şi care se pare că nu au niciun suport moral, nicio bază cât de cât… teoretică. Pur şi simplu, toate valorile românilor trebuie rase, căci au  ţâşnnit dintr-o cultură mică, a unei ţări cu destin minor… 

      Cu riscul de a ne abate de la subiect, ne exprimăm uimirea şi indignarea în faţa acestor încercări disperate ale unor oameni care nu sunt în stare să clădească nici unu la sută din opera eliadiană, dar care se înverşunează să-l desfiinţeze pe motive mai degrabă discutabile. Cum va fi oare posibil să ne integrăm acestei Europe, adică, de exemplu, Uniunii Europene, sau în diverse pacte militare, când reprezentanţi de seamă ai acestor state se fac port-stindardul unor astfel de atacuri neloiale la adresa marelui român care este Mircea Eliade ?  Cum de acceptă oare Laureaţii Premiului Nobel pentru Pace sumele puse la dispoziţie de Academia din Oslo, rezultate din comercializarea… dinamitei ? Cum de nu le este teamă  că vor fi condamnaţi de istorie ?! Gluma are, desigur, şi ea limite, dar ar însemna oare ca Elveţia să dispară de pe hartă şi să-şi închidă băncile pentru simplul motiv că o mână de bancheri a profitat de pe urma dobânzilor banilor luaţi cu japca de la evrei ?!

      Revenind la ce ne doare, vom spune că, paradoxal, Eliade îi vorbise cu mai multă  deschidere şi căldură lui Vittorio Macchioro decât îşi poate permite să-i scrie unei  oficialităţi româneşti, atunci când i se adresează  justificându-şi eforturile făcute pentru apariţia revistei „Zalmoxis”: „Ştiinţa românească şi implicit geniul creator al poporului românesc din toate timpurile – geniu care se manifestă atât în comorile folclorice, cât şi în unitatea etnografic religioasă a vechii Dacii. Nădăjduiesc ca această arhivă (…) să  ajungă cel mai bun instrument de lucru al savanţilor streini pentru cunoaşterea realităţilor  spirituale româneşti.” Data înscrisului este aprilie 1939. 

      Eliade resimte acut necesitatea de a oferi străinătăţii instrumente de lucru corespunzătoare, care să  permită revelarea adevăratei feţe a României, a culturii şi spiritualităţii ei. Ne întrebăm care ar fi fost astăzi starea culturii române, dacă  Eliade ar fi devenit Ministru al Culturii, sau măcar ambasador într-o mare ţară, precum SUA, Franţa ori Anglia ? Probabil, considerăm noi, că statul nostru ar fi fost altfel tratat astăzi, am fi fost de mult curtaţi şi invitaţi să intrăm în NATO sau în UE. N-a fost să fie, doar atât ne rămâne de spus, a lehamite, cioranian vorbind…

      Eliade se bucură, aproape ca un copil, la fiecare izbândă, mai ales atunci când miza a fost România. Poate că, de fapt, acestea sunt adevăratele şi singurele lui bucurii în exil, sau în perioadele cât s-a aflat departe de ţară.  Iată  ce scrie familiei, din Portugalia: „Duminica trecută am ţinut prima comunicare din folclorul roomânesc. Sunt  mândru că sunt primul român căruia i s-a făcut această cinste. Cartea mea portugheză despre istoria românilor apare mâine. E o mare bucurie pentru mine că, în sfârşit, există şi în limba portugheză  o carte asupra României şi istoriei neamului românesc.” (Scrisoarea este datată 8 aprilie 1943).

      Aceleiaşi familii îi va dezvălui, într-o scrisoare datată  20 mai 1943: „Eu, însă, nu lucrez să mă  aprecieze cei din ţară  – ci ca să fac cunoscută România în străinătate. Aceasta am izbutit cu vârf şi îndesat (…).” Iată deci că, în cazul lui Eliade, a fost posibilă trecerea de la profetism la misionarism. Eliade pare că se află permanent în misiune, că are de apărat valoarea cea mai de preţ a acestui popor român – cultura şi spiritul lui aparte, care îi conferă  un reconfortant sentiment de mândrie naţională, de mândrie românească, care nu-l părăseşte niciodată.

      Unui amic scriitor, încercând să pareze loviturile nedrepte ale detractorilor, îi mărturiseşte un alt aspect demn de luat în seamă: „Pe mine, „scriitor român”, mă interesează un singur lucru: ca literatura pe care am scris-o în libertate, în ţară până în 1940 şi în Occident după 1945, să circule şi să  fie produsă accesibilă  tinerelor generaţii, crescute exclusiv cu proza şi poezia produsă în conformitate cu normativele ocupantului.” Interesantă este data acestei  epistole: 17 octombrie 1970 ! „Ocupantul” era regimul de sorginte străină, stalinistă, care instaurase teroarea şi anumite normative, care aveau să  ducă  la pierderea libertăţii „ocupaţilor”. Conştient de minciuna şi teatrul absurd jucat de rinocerii roşii, Eliade avertizează asupra coruperii conştiinţelor cu acele repere fabricate la comanda  regimului, împotriva efectelor dezastruoase produse în conştiinţele tinere, neputându-se lupta decât cu opere veritabile, cu literatură adevărată, ca cea scrisă de el în libertate. Altfel spus, lipsa libertăţii de exprimare atrage după sine imposibilitatea literaturii, sau, şi mai rău, aduce cu sine o pseudo-literatură  extrem de primejdioasă, împotriva efectelor căreia trebuie luptat pe orice cale, fie ea şi aceea a întoarcerii la literatura anilor sus-menţionaţi, la acea lectură document, prin recursul la sursă.  

      De fapt, toată viaţa lui Eliade este un soi de ilustrare a Mitului veşnicei reîntoarceri, scriitorul întorcându-se în permanenţă la izvoarele sale, la marile mituri ale neamului său, căci simte că numai de aici îşi va putea extrage seva de care are atâta nevoie pentru a-şi continua Opera: o operă clădită  pe autenticul,  specificul şi sentimentul românesc al fiinţei, al vieţii. Iată  ce-i declara lui Dan ZAMFIRESCU, în 1975: „În pofida aparenţelor, aparţin culturii româneşti. De aceea, într-o zi (…) bibliotecile mele din Paris şi Chicag, cele 5000 pagini ale Jurnalului, manuscrisele lucrărilor neterminate, toate hârtiile şi întreaga corespondenţă (…) vor lua drumul Bibliotecii Academiei Române.” 

      Într-o altă scrisoare (datată 20 mai 1976) către acelaşi Dan ZAMFIRESCU (pe care am avut onoarea să-l cunosc, graţie bunului amic comun Constantin Crişan (fie-i ţărâna uşoară!), Eliade ne confirmă una din ipotezele formulate cu câteva pagini mai înainte: „În concepţia mea, Histoire aparţine universului românesc, prin simplul fapt că  a fost încercată pentru întâia oară – şi probabil, ultima –  de un român. De altfel, numai cineva crescut în tensiunile şi problematica culturii rommâneşti, ar fi putut fi ispitit în chip creator de un asemenea proiect.”

      O altă  afirmaţie paradoxală  a lui Eliade: „ (…) de abia în exil am  început să scriu bine româneşte”, făcută lui Nicolae Florescu în aprilie 1984, reflectă o stare de lucruri aparent nefirească, care ar presupune că Eliade s-a însingurat, s-a rupt de vuietul lumii – în care se afla cu toate ale sale – pentru a scrie în limba română. Explicaţia pe care o dăm noi acestei noi situări în afara centrului, constă în măsura cu care Eliade a ştiut să-şi cinstească  limba maternă, de fapt, limba  care l-a născut, omagiul lui pentru limba pe care, altfel, încetând s-o mai vorbească şi s-o mai scrie, ar fi riscat s-o uite, sau măcar s-o neglijeze, ceea ce nu i se părea nici drept, nici posibil. Scrierea în limba română era, de fapt, unul din momentele de intimitate, de regăsire a scriitorului cu originea, cu propriile izvoare, la care simţea permanent nevoia să se adape: reîntâlnirea cu spiritul şi cultura poporului său.

 Nu ne vom ocupa de cei care s-au străduit să-l demitizeze pe Mircea Eliade, de acei detractori meschini, dar buni lătrători în slujba unui regim şi a unei propagande idioate, nici de aşa-zisele lor argumente. Nu vom întina în niciun fel amintirea Marelui Eliade, nici valoarea de adevăr a unor critici sau comentatori de bună-credinţă, care au văzut exact ceea ce trebuia să vadă în el, în ciuda acelor vremuri tulburi. Eliade însuşi afişa o mare indiferenţă  în faţa înverşunării partizane şi părtinitoare împotriva lui  a unor tipi puşi, chiar plătiţi probabil pentru asta, să facă  operă de cerberi înarmaţi cu furcile caudine ale minciunii şi grosolăniei. Au fost şi nume mari, pe care nu ţinem să le menţionăm aici, care s-au murdărit mai mult pe ele decât pe Eliade, dar acceptăm, cel puţin parţial, faptul că uneori oamenii cad sub vremi… 

      Nu putem însă să nu arătăm ce au gândit şi au afirmat marile nume ale criticii, literaturii din ţară sau de aiurea, care, prin opiniile lor mai mult decât avizate, vor sprijini ideile noastre din acest studiu ce ambiţionează, în ciuda modestiei mijloacelor noastre, să arate lumii şi, mai ales, acestui neam al nostru, ce valori cu renume de unicat au dat românii universalităţii. Avem nevoie mai mult decât oricând de astfel de exemple, chiar modele de urmat, pentru refacerea grabnică a spiritualităţii  româneşti, grav deteriorată de evenimentele ultimilor ani.  

      Într-o ordine pur aleatorie, fără a încerca stabilirea unor false ierarhii între exegeţii Operei eliadiene, mai exact, în ordinea în care apar în volumul al doilea al Bibliografiei  lui Mircea Handoca, vom arăta ce ecouri a avut literatura lui Mircea Eliade, scrisă exclusiv în limba română, sau românismul lui înflăcărat asupra contemporanilor săi de aici sau de aiurea, fie ei români sau străini. 

      Primul care a surprins cu mare exactitate cadrele mobile între care se mişca Mircea Eliade, primul într-o anumită  ordine cronologică, iar nu de altă natură, a fost Ion Biberi, în lucrarea Etudes sur la littérature roumaine contemporaine, ed. Corymbe, Paris, 1937. Într-o franceză impecabilă, în acel volum publicat la o editură  prestigioasă în epocă, Ion Biberi afirmă: „L’oeuvre de Mircea Eliade se trouve donc entre la tendance universaliste, si l’on peut dire, et le souffle autochtone. L’écrivain est solidement implanté dans le sol de la vie roumaine et, à  quelques exceptions près,  il transporte dans ses écrits les échos d’une conscience saturée de l’atmosphère de la vie roumaine, mais familiarisé, en même temps, avec les problèmes de la grande culture européenne. Ainsi situé, Mircea Eliade nous offre la plus authentique personnalité littéraire de notre génération.” (op. cit., pp.. 173 – 176).

      Ne surprinde agreabil acuitatea observaţiei şi profunzimea analizei lui Ion Biberi, care-l revendică  elegant pe Mircea Eliade culturii române, recunoscând, cât se poate de onest, că el aparţine, de fapt, marii culturi europene şi universale. Este, de asemeni, uluitor şi plăcut să vedem cu câtă  hotărâre criticul parizian  – illo tempore  – vorbeşte despre românismul eliadian, atunci când afirmă că  scrierile sale sunt saturate de o atmosferă specific românească. Meritul, deci valoarea acestei remarci este cu atât mai mare, cu cât se are în vedere impactul pe care această lucrare avea să-l aibă  asupra cititorilor, avizaţi sau nu, din Franţa, sau de limbă franceză.

      Tot la o editură franceză (şi când te gândeşti că Eliade îşi propusese, ba chiar ne propunea ! să ne eliberăm de sub tutela librăriei franceze…), apare volumul lui Bazil Munteanu: Panorama de la Littérature Roumaine Contemporaine, éd. Du Sagitaire, Paris, 1938), în care se spune en toutes lettres, ca să se audă cât mai clar, nu-i aşa, că scriitorul, dornic chiar să evadeze din literatură, ne-a oferit epopeea, destul de tulbure, a personalităţii sale în plină evoluţie: „Une âme qui, ayant fait table rase des vérités acquises, s’efforce d’élever sur ces ruines sa propre vérité. C’est l’homme seul parti à la découverte de soi et de ses raisons d’être. (…) Son témoignage vaut pour toute une jeunesse qui est déjà un peu celle d’hier.” (op. cit., pp. 254 – 256). E vorba, desigur, de tinereţea congenerilor lui Mircea Eliade, de visele şi eşecurile lor, dar şi de vasta frescă, cu valoare documentară, nu numai sentimentală, pe care Eliade a făcut-o epocii respective, epocă situată în spaţiul românesc, vorbind deci de români de acceaşi eternă  spiritualitate românească.  

      O altă dovadă a ataşamentului ieşit din comun al lui Eliade faţă de tot ce e românesc, ca şi el, este şi faptul că el amestecă, aşa cum remarca S. Ovid. Crohmălniceanu în lucrarea: Literatura română între cele două războaie mondiale, „motive magice autohtone cu practici oculte indiene.”

      Cel mai frumos omagiu adus lui Mircea Eliade ni se pare, însă, cuvântul rostit de Marcel Lobet cu ocazia primirii lui Mircea Eliade la Académie de Langue et de Littérature Française de Bruxelles, publicat în Bulletin de l’Académie Royale de Langue et Littérature Française, Tome LIV, no. 1, pp. 5 – 28: „Vous avez su concilier  la fidelité à vos origines, et l’appel de l’universalité. C’est un exemple que devraient suivre ceux qui se replient sur un nationalisme aussi étroit et farouche, en se fermant aux générosités de l’esprit sans frontières. Ce qui est admirable, c’est que le savant, le penseur et le mythologue ait pu mener de front une oeuvre scientifique d’une extrême complexité et, d’autre part, une expérience romanesque dont le lecteur français ne mesure toujours pas la haute signification/…/ Votre oeuvre romanesque offre deux aspects également touchants: tantôt ce sont des fresques de l’inquiétude éternelle, tantôt des récits fantastiques mettant en  jeu les symboles et les rites obscurs qui nous viennent du fond des âges.” Este uluitor câte resurse găsesc străinii pentru a ne recunoaşte meritele, şi cât de puţini sunt românii înşişi dispuşi să recunoască meritele unui alt român, voind parcă să ilustreze şi să apere, de o manieră nefericită însă, acel dicton sentenţă, conform căruia: Nimeni nu-i profet în ţara lui. Practic, la lectura acestor rânduri, am rămas interzis (nu doar mândru că sunt român !), văzând cât de bine ne cunosc şi cât de exact ne pot aprecia străinii, punându-i în dificultate, ba chiar la stâlpul infamiei pe acei români din ţară, care au ţinut să  facă praf opera lui Eliade, ca şi pe omul Eliade.

      Ne consolăm, însă, cu gândul că au fost destui români care au înţeles că Mircea Eliade a fost obsedat de România, nu numai de destinul ei în lume, dar şi de limba ei, precum Virgil Ierunca, al cărui articol dedicat lui Eliade în numărul omagial al revistei „Limite” (1986) se intitula chiar aşa: „Mircea Eliade şi obsesia României”, sau un alt mare intelectual român, Cicerone Poghirc, pe care am avut onoarea să-l cunoaştem în timpul studenţiei noastre la Universitatea Bucureştii, dar şi în 1977 la Universitatea din Galaţi, când a însoţit o delegaţie oficială. Studiul acestuia din urmă, pare mai convingător: „Mircea Eliade – ctitor de cultură românească”. Credem, într-adevăr, că acesta este cuvântul care i se potriveşte cel mai bine lui Mircea Eliade, spunând aproape totul  despre universalismul şi gigantismul  întreprinderii eliadiene.

      Dacă acest entuziasm faţă de opera eliadiană ar fi doar reacţia firească a românilor, s-ar putea crede că este un gest izolat, neconfirmat de străinătate. Faptul, însă, că nume mari, precum Pierre Chaunu, se declară fascinaţi de-a dreptul de beletristica lui Eliade şi fulgeraţi de ştiinţa lui, demonstrează cu prisosinţă contrariul: „Je reste fasciné par les belles pages de Mircea Eliade”, sau: „La science fulgurante de Mircea Eliade qui surplombe…” ambele aprecieri fiind incluse în volumul Pour l’Histoire, éd. Librairie Académique Perrin, 1984, p. 147 et 177.  

      Un alt nume de referinţă  din cultura acestui secol,  Georges Gusdorf, declară  răspicat: competenţele sale în domeniul fenomenologiei religiei au fost consolidate de opera a trei mari specialişti în domeniu, printre care se numără şi Mircea Eliade. Nu se poate să nu fim flataţi de o astfel de apreciere, mai ales când ea vine din partea unui nume la fel de mare ca cel al lui Mircea Eliade !

      Nici cei din ţară, ruşinaţi parcă de faptul că primele ecouri – mai mult decât favorabile, la adresa lui Mircea Eliade, au apărut în străinătate, nu s-au lăsat mai prejos. Un recent mare dispărut, Alexandru Elian, în revista „Vlăstarul” din mai-iunie 1928, afirmă: „Mircea Eliade, în literatura ideologică de după război, e, fără putinţă de tăgadă, cel mai distins reprezentant al tineretului nostru gânditor. A adus cu sine, pe lângă mărturisirile sbuciumurilor sufleteşti, o netăgăduită frăgezime sufletească în scris, unită cu un entuziasm şi o erudiţie rare.” Găsim, având în vedere anul acestei afirmaţii, că ea nu se limita să constate, ci emitea chiar aprecieri cu valoare de premoniţie, că ele aparţin unui vizionar, ceea ce emitentul lor avea să şi devină (pp.4 – 5).

      Cu doar doi ani mai târziu, în 1930, Mihail Polihroniade afirma despre Isabel şi apele diavolului, că: „ (…) este prima operă autentică a generaţiei tinere şi pentru că aduce în lumea literară românească un suflu nou.” (in „Vremea”, III (1930), aprilie 10, nr. 109, p. 5).

      Cu competenţa-i strivitoare, Perpessicius confirmă şi el valoarea romanului respectiv, dar explicitează, la modul discret subtil, cărui fapt i se datorează: în primul rând, limbii române, se subînţelege, căci într-o altă limbă „această dramă spirituală, împletită din culmi şi prăpăstii, din gând ceresc şi terestru, din extaz şi senzualitate, o fuziune de contradicţii şi atitudini paradoxale, subordonate unei mari lucidităţi critice” (in „Cuvântul”, an VI (1930), nr. 1893, pp. 1 – 2) nu ar fi fost posibilă. Afirmaţia lui Perpessicius, deşi nu mai avea nevoie să fie demonstrată, ni se pare extrem de pertinentă din punctul de vedere al traducătorului dublat de un scriitor de expresie franceză, conştient că  orice limbă străină îşi impune propriile ei constrângeri, îngrădind dramatic şi dureros libertatea de exprimare a  autorului care scrie în acea limbă fără a fi vorbitor nativ al acelei limbi.

      O altă lucrare care a stârnit reacţii neaşteptat de pozitive, a fost Maitrey, despre care Mihail Sebastian, care o consideră „cea mai frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o”, de o „derutantă simplicitate”, afirmă: „ (…) istoria literară românească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic” („România Literară”, II (1933), mai 6, nr. 64, p. 1), iar Perpessicius spune atât de elevat că „a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii” (în „Cuvântul”, IX (1933), mai 14, nr. 2890, pp. 1 – 2).  

      Despre o altă carte, Întoarcerea din Rai, un alt mare nume scump nouă, Constantin Noica, avea să declare că: „E o risipă de gânduri, probleme, momente epice, teme, tipi şi lucruri, cum mi se pare că n-am mai întâlnit în literatura noastră” (in „Convorbiri literare”, 1934, februarie).

      Dan Petraşincu consideră că Mircea Eliade: „ (…) crede în valori, în neoclasicism şi specific românesc” (in „Litere”, II, (1934), aprilie 8 – 15, nr. 8, p. 1), iar Petre Comarnescu, în articolul intitulat „Mircea Eliade, romancier al exasperării”, declară romanele lui Eliade „Contribuţii de aur” (…) în zgura culturii noastre.” (in „Vremea”, VII (1934), aprilie 22, nr. 334, p. 4).

      Un nume mai puţin cunoscut (dar din partea unor personaje relativ obscure, aprecierile de genul acesta devin simptomatice pentru receptarea corectă a unei opere sau unui scriitor), e vorba de Scarlat Preajbă, care declară în 1936, în publicaţia „Ţara noastră”, că „Scrisul lui Mircea Eliade va rămâne în posteritate” (XIV, ianuarie 16, nr. 781, p. 2).

      Într-o frază ce pare cel puţin expediată, căci firescul ei decurgea – pentru cel care a făcut-o – Eugen Ionescu, din aceea că era de domeniul evidenţei, acesta declarând ritos că: „ (…) Mircea Eliade, spre tristeţea lui, este blestemat să rămână literat.” (in „Ideea românească”, an I (1935), iunie-august, nr. 2 – 4, pp. 148 – 149). De ce blestemat, asta este o altă  poveste, şi ar putea ascunde, eventual, ulterioarele neînţelegeri dintre cei doi, in nuce, pare-se în epocă.  

      Cu parcimonia-i recunoscută, George Călinescu acceptă, după un interval destul de important de tăcere vinovată, să-i recunoască, în sfârşit, meritele lui Mircea Eliade şi în domeniul literaturii, admiţând că el este: „ (…) un stăpânitor al talentului celui mai viguros, de la care putem aştepta capodopere…” (in „Adevărul literar şi artistic”, XIV (1935), decembrie  15, nr, 784, pp. 9 – 10).

      Ceva mai generos, vorbind despre Huliganii, Mihail Sebastian declară că: „ (…) în d. Mircea Eliade, societatea românească actuală îşi găseşte romancierul capabil să-i exprime toate aspectele” (in „Rampa”, XVIII (1935), decembrie 21, nr. 538, pp. 1 – 4). 

      Despre aceeaşi carte, care a stârnit cele mai numeroase reacţii, dar s-a bucurat şi de cele mai elogioase ecouri critice, Pericle Martinescu considera că: „Cu această carte, Mircea Eliade a intrat în categoria scriitorilor mari universali.” (in „Reporter”, Bucureşti, 1935, decembrie 25, p. 2). Că este aşa, sau că ulterior s-ar fi dovedit că ar fi altfel, important este că aşa îl simţeau contemporanii, destul de avizaţi, de cele mai multe ori, pentru a nu greşi esenţial.

      Nu putem să nu profităm de ocazie şi să nu ne întrebăm iar – pentru a câta oară ? – de ce se înverşunează unii contemporani să-l desfiinţeze ca om, scriitor, chiar şi ca istoric al religiilor, – oameni care nu întotdeauna au statura morală  şi intelectuală nici a celui pus în discuţie, nici a celor care, la momentul respectiv, i-au apreciat opera, fie ea literară sau ştiinţifică, chiar la modul laudativ.

      (Suntem tentaţi să punem această propensiune spre divagaţie pe seama influenţei exercitate de opera celui de care ne ocupăm în aceste pagini… Oricum, considerăm că nu poţi scrie despre un autor,  decât încercând să-i calci pe urme, în ideea, dar, mai ales, speranţa de a-l întâlni – cel puţin ideatico-spiritual – la un moment dat…).

      În „Gazeta” din 1937, aprilie 14, nr. 930, p. 2), se specifică, cât se poate de clar că, în opera lui Mircea Eliade, „găsim o pregnantă atmosferă românească”.

      În corul celor care  l-au recunoscut pe Mircea Eliade, l-am descoperit cu încântare, deşi cu oarecare intrigare, şi pe… Emil Cioran, care, referindu-se la Yoga, notează: „Mircea Eliade este singurul orientalist român. Ce înseamnă asta ? Că într-o ţară întreagă, există un singur om  care poate circula şi în cealaltă jumătate a culturii române.” (in „Vremea”, 1 (1937), iunie 20, nr. 492, p. 9). Suficient, nu-i aşa, pentru ca înainte de a pune punctul final carierei sale de om care a circulat liber în ambele jumătăţi ale culturii umane, să-i ceară soţiei Cristinel, volumul lui Cioran: „Exercices d’admiration”, topindu-se de admiraţie… Extatică pierdere în noapte, discretă ieşire din lumină…

      Dacă Maestrul Cicerone POGHIRC l-a declarat atât de superb ctitor de cultură  românească, în publicaţia „Buna Vestire” din 1937, iulie 7, la  pagina 2, Mircea Eliade este declarat „ziditor. Un Meşter Manole al marilor destine.” Aceeaşi revistă, în numărul ei 182 din octombrie 1937, apreciază, la pagina 2: „În fenomenul spiritualităţii româneşti, Mircea Eliade e el însuşi un fenomen. Am sentimentul că peste zece ani, el va fi considerat o indiscutabilă valoare europeană.”

      Aşa cum remarca şi Constantin Fântâneru în „Universul literar” din 9 dcecembrie 1939 (nr. 49), o altă incontestabilă  dovadă a românismului lui Eliade e şi faptul că el consideră că „fenomenul originar al culturii româneşti îl constituie structura sa folclorică.” (Facem menţiunea că toate sublinierile prin bold sau italice ne aparţin şi spun mai multe decât am putea noi spune prin cuvinte, sau, altfel spus, contribuie la economia acestui articol).

      Românul Eliade nu se mulţuumeşte, însă, să  vibreze delicat la scurte descrieri ale Bucureştilor, de exemplu, ci face chiar operă  de propagandă culturală, mai elegant şi modern spus, de promotion valorilor românităţii, aşa cum se poate deduce şi din recenzia pe care P. Petru Ionescu o face lucrării lui Mircea Eliade „Os Romenos. Latinos de Oriente”: „Dl. Mircea Eliade a oferit publicului portughez o carte mică şi substanţială, în care a trasat energic şi simplu liniile generale ale istoriei noastre politice, alături de o concluziune privind profilul spiritual al poporului român.” (in „Revista Fundaţiilor Regale”, X (1943), nr. 8, pp. 462 – 463).

      Vorbind despre Mitul veşnicei reîntoarceri, Eugenio d’Ors apreciază, de la înălţimea staturii sale uriaşe, că această lucrare este „O carte de aur… E atât de mare bogăţia ideilor pe care le conţine această  carte, atât de mare noutatea ei, (…) încât, odată terminat textul, nu poţi să nu te întorci la el…” (in „Arriba”, Madrid, 1949, sept. 28).   

      Un alt nume mare care şi-a pus amprenta pe cultura secolului XX: Benedetto Croce, vorbind despre aceeaşi lucrare, se confesează: „Mi converrebbe lodare la molteplice e scelta erudizione dell’autore e la lucidita della sua tratazione.” (in: „Il Messagero”, 1949, oct. 16).

      Pare incredibil, dar un Giovanni Cavicchioli, referindu-se tot la Mitul…, îl aşează pe Mircea Eliade înaintea lui Jung: „Între descoperirile lui Eliade şi Jung, cele ale lui Eliade sunt chiar mai importante.” (in „Valori”, Bologna, 11 (1951), Jan.-Feb., nr. 1, pp. 10 – 21). Scurt, perecutant şi la obiect, dar cât de semnificativ este acest elogiu…

      Revenind la lucrările literare, descoperim neaşteptate elogii privitooare la stilul sau valoarea operelor. Forstz Vera, referindu-se la „Forêt interdite”, apreciază „la vivacité de la fresque historique dont il offre la peinture.” Şi adaugă: „Le style est d’une pureté et d’un goût parfaits.” (in „Le Soir”, Bruxelles, 1956, 28 martie).

      Robert Kanters se dovedeşte a fi atât un bun cunoscător al operei eliadeşti, cât şi un rafinat comentator: „Dans ces 650 grandes pages de texte serré, un monde grouille comme dans les grands romans du siècle dernier. (…) Mais cette liberté de construction ne change pas l’essentiel, c’est-à-dire la variété et l’épaisseur du roman. Il y a là une richesse d’évocation qui ne peut pas ne pas faire penser aux grands romanciers russes,  par exemple. Peu ou pas de discussions théoriques, mais tout un tableau d’époque.” (in „La Tour Saint-Jacques”, Paris, 1956, mars-avril, nr. 3, pp. 85 – 88).

      Surprinşi de neaşteptatele elogii aduse operei lui Eliade, am fi tentaţi să le luăm drept cazuri izolate sau exagerări, în schimb, nu este deloc aşa. Astfel, Henri Holstein, vorbind despre aceeaşi Forêt Interdite, conchide: „Philosophe et historien des religions, Mircea Eliade est aussi en Roumanie un romancier célèbre. La traduction de ce roman aux vastes proportions nous permet d’apprécier cet aspect de son auteur et de son talent…” (in „Etudes”, 1956, mai).

      Un alt nume celebru, André Thérive, îl compară cu un alt mare romancier, nu mai puţin celebru: „Le philosophe roumain bien connu se révèle ici un grand romancier, à qui il n’est pas défendu de trouver une puissance balzacienne, en même temps que des tendances à l’idéologie, comme se présentent certains auteurs allemands, par exemple Thomas Mann,” (in „Rivarol”, Paris, 29 novembre). 

      Într-un articol intitulat „Mircea Eliade et la chronique souterraine de l’humanité”, Marcel Lobet vrea să ne convingă – şi reuşeşte – că: „(…) on discerne peu à peu la démarche d’un penseur de haut vol qui dépasse la littérature non par l’érudition, mais par la remise en question de notre univers mental. L’histoire des religions et l’ethnologie sont pour l’écrivain roumain des zones de libération, des terres franches ou les idées sont plus vivantes que les personnages, de la fiction romanesque. (…) Obéissant à l’appel des sources, il veut faire oeuvre de témoin.” (in „Revue générale”, 1975, avril, pp. 41 – 46).

      Georges Balandier, în celebra revistă „Les Nouvelles Littéraires”, semnează articolul „Mircea Eliade – Chroniqueur de l’humanité”, în care ne surprinde, plăcut, desigur, cu următoarea frază: „Une vie aussi exceptionnelle s’exprime dans une oeuvre qui ne l’est pas moins.” (in nr. 2642 din 5 iulie 1978, p. 10).

      Este momentul în care Eugen SIMION face o necesară punere la punct, de fapt, o clarificare a lucrurilor: „Relevând succesele mitice ale omului, Eliade aduce în sprijinul omului din societatea tehnocratică – om reificat, angoasat, neîncrezător în valorile tradiţionale, „terorizat de istorie”, imaginea  întăritoare a începuturilor.” (in „Luceafărul”, XXII (1979), ianuarie 6, nr. 1 (871), p. 6). 

      Interesantă este şi părerea Irinei Coroiu cu referire la piesa Ifigenia a lui Mircea Eliade: „ (…) alegând pentru experimentul său dramatic „mitul jertfei creatoare”, a procedat la disocieri ale motivului antic, la aglutinări ale legendelor româneşti, reuşind o piesă personală, cu echivalenţe universale  şi analogii contemporane actuale.” (in „Luceafărul”, XXV (1982), martie, nr. 10 (1035), p. 4). 

      O altă apreciere care ne-a încălzit sufletul de român, este cea a lui André Clavel, în articolul intitulat : „La face cachée de Mircea Eliade”: „S’il est l’un des plus grands érudits de ce temps, ce spécialiste de l’histoire des religions est aussi un romancier merveilleux. Pour présenter Mircea Eliade, les mots manquent toujours (am avut acceaşi senzaţie, când am început prezenta redactare: dintr-o dată, atât de familiarul şi îndrăgitul Mircea Eliade ne scăpa analizei, se refuza comentariului nostru, pledoariei noastre pentru literatura sa de limbă  română, mult mai apreciată şi gustată, pare-se, decât cea scrisă de Cioran, de exemplu, în limba franceză. Sau, în cazul nostru precis (al lui Constantin FROSIN), inconştientul, cel care ne-a împins probabil să  scriem literatură  în limba franceză, încerca să ne obstrucţioneze, să ne obstacoleze demersurile pro Eliade care i se vor fi părut contra Cioran şi, indirect, a noastră ca scriitor de expresie franceză ?!). Voyez plutot: romancier de haut vol, Eliade est en même temps, un des plus grands érudits de notre époque. (…) on a toujours l’impression qu’il détient la clé de l’empyrée.” (in „Gazette de Lausanne”, Samedi Littéraire, 1982, avril 10, N. B. World View, in „Sunday Telegraph”, London, 1982, aprilie 11).

      Într-un articol intitulat „Eu cred în viitorul culturii româneşti” (care reia cuvintele lui Eliade însuşi), Cornelius Dima-Drăgan ne reaminteşte tuturor, atât nouă, care deja ştiam asta, cât şi străinătăţii care îşi va fi făcut, probabil, la un moment dat, iluzia că Mircea Eliade şi-a abandonat ţara şi limba, asemeni altor români, precum colegul şi prietenul Cioran: „Cultura şi patria românească nu sunt pentru Eliade simple detalii biografice, ci realităţi majore, cărora el le aparţine structural.” (in”Unirea”, 1984, martie, nr. 2, pp. 1- 14).

      Virgil Ierunca, în celebrul număr din „Cahier de l’Herne” dedicat lui Mircea Eliade (profit de ocazie pentru a-l omagia aici şi pe marele editor Constantin Tacou, pe care am avut onoarea să-l cunoaştem la Paris şi care ne-a poftit, în chip de mare cinstire şi prietenie, să şedem în scaunul în care obicinuia să şadă însuşi marele Mircea Eliade – ce emoţii am avut, Doamne, indescriptibile !), ne reaminteşte nouă, românilor, că Eliade n-a încetat o clipă  să aparţină  culturii româneşti, că nu ne-a părăsit nicicând, iar Occidentului îi revelează, dacă mai era nevoie – dacă nu cumva el înţelesese demult acest adevăr, că: „Cette attitude paradoxale du chrétien qui accepte l’Histoire et la nie en même temps, espérant le salut hors d’elle et même contre elle”, sera doublée chez Mircea Eliade d’une nostalgie de la solution archaïque et d’une hantise du passé de son propre pays, à ce point accablé et surchargé d’histoire (…).” (op. cit., p. 319).

      Acelaşi Ierunca relaţionează în mod neaşteptat literatura şi opera ştiinţifică  a lui Mircea Eliade, într-o formulă  care statuează clar locul central ocupat de România în opera eliadiană: „Si cette Roumanie dans  laquelle se passe l’action de la plupart des récits est plus réelle que la réalité, transparente jusqu’à l’évanescence, c’est qu’elle  est devenue un espace peuplé de signes, qu’elle appartient à une géographie imaginaire.” (op. cit., p. 325).

      Reluându-l pe Eliade însuşi din „Caete de dor” nr. 9: „Montrer que l’homme moderne, comme l’homme des sociétés archaïques, ne peut exister sans mythes, donc sans récits exemplaires.” (p. 19), acelaşi Ierunca ne reaminteşte de reîntoarcerea la trecut, la izvoarele mitului, întoarcere care nu mai este posibilă  decât în limba miturilor din care ne-a zămislit contemporaneitatea, care nu poate fi alta decât limba maternă, în cazul lui Eliade, deci, limba română.

      Vorbind despre aparenta banalitate a stilului operei eliadiene, Virgil Ierunca ne pune în gardă asupra capcanei pe care ne-ar putea-o întinde o astfel de banalitate: „Elle cache, elle aussi, un signe. S’il n’en était pas ainsi, pourquoi cette prose sans style serait-elle aussi difficilement traduisible ? Pourquoi sa limpidité, sa transparence, ses métaphores successives, demeureraient-elles prisonnières du cercle magique d’une seule langue: le roumain ?” (op. cit., p. 326). 

      Dacă  Mircea Eliade a avut sau nu dreptate în lucrările sale ştiinţifice, atât de plenar completate de opera sa literară, ne-o spune cât se poate de răspicat Jacques Masui în acelaşi număr din „Cahiers de l’Herne” dedicat scriitorului nostru: „Et lorsque Heidegger, impuissant à formuler une Métapysique, estime, comme on l’écrivait récemment, qu’il n’y a de salut pour la philosophie occidentale, qu’à la condition de renouer avec la pensée présocratique, cela signifie clairement que nous devons retourner humblement aux sources de l’ontologie traditionnelle si nous voulons reprendre possession de notre être intégral et refaire une culture.” (op. cit., p. 362). 

      Înainte de a trece la concluzii, să-i mai dăm o dată cuvântul lui Mircea Eliade, pentru a-l lăsa pe el să-şi motiveze decizia eroică şi nu tocmai benefică pentru el ca scriitor, ne referim desigur, la ecourile în lumea largă despre arta sa, de a scrie literatură numai şi numai în limba română.

      În articolul „Renaşterea românească”, Eliade se arată entuziasmat de turnura pe care a luat-o literatura română, ceea ce putea avea darul de a-l decide să n-o părăsească pentru o alta, mai ispititoare: „Într-adevăr, viaţa literară şi artistică românească se află, mai ales de câţiva ani, într-o uimitoare ascensiune. Nu numai că se scrie bine; se scrie şi mult. (…) Scriitorul mare nu se mai găseşte izolat, nu mai predomină  cu geniul lui o epocă  neînţelegătoare. Orişice geniu literar este primit de public: Arghezi, Barbu, Blaga, ca să nu mai vorbim de Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu (…). Cred că peste câţiva ani, epoca aceasta pe care o  trăim acum, va fi socotită o reală Renaştere literară românească.” (in „Profetism Românesc”, vol. 2, pp. 79 – 80).

      Desigur, un scriitor adevărat are nevoie de un astfel de climat de renaştere, de înflorire a artelor şi a scrisului pentru a putea scrie. Orice scriitor, cât de mediocru, aşa cum voia să pară Eliade, oricât de diletant sau in nuce, nu putea refuza şansa de a sta  alături de poeţi ca Arghezi sau Barbu, cu prozatori ca Rebreanu sau Camil Petrescu. Şi apoi, o perioadă de efervescenţă spirituală, echivalentă cu o renaştere, este mai mult decât benefică atât  pentru climatul pe care-l oferă, cât şi pentru receptarea de care se bucură operele apărute într-un astfel de climat scriitoricesc. Nu în ultimul rând, trebuie să ne reamintim că Mircea Eliade voia să devină cineva şi/sau mai ales, ca scriitor, să ajungă deci un mare scriitor. Iar un moment de renaştere la propriu şi la figurat, ce ar putea fi denumit chiar ca Renaştere  românească, nu putea fi ratat  de un scriitor dornic de afirmare, dar conştient şi de efectele – în planul scrierii – al spiritului  de emulaţie creatoare specific epocii.   

      Un alt motiv pentru care Mircea Eliade nu a acceptat să scrie literatură în nicio altă  limbă decât română, este dezvăluit, destul de discret, e adevărat, în articolul lui „Realităţi româneşti” din 16 iunie 1935: „Cultura românească prezintă  un avantaj unic faţă de celelalte culturi europene: clasicii literaturii româneşti sunt accesibili oricui, pe tot cuprinsul ţării. Orice ţăran se desfată ascultând (dacă nu ştie să citească)  pe Creangă. Orice ţăran. Lucrul acesta nu-l veţi mai întâlni nicăieri în Europa. Nu e vorba numai de continuitatea lingvistică pe care o putem observa între literatura vorbită  şi cea scrisă  – dar şi de conţinutul artistic şi intelectual. Amintiţi-vă că La Fontaine nu poate fi înţeles pe tot cuprinsul Franţei. Amintiţi-vă, de asemenea, că literatura italiană cultă (…) este inaccesibilă  în totalitatea ei maselor populare, prin acel caracter aulic, umanist, care îi e specific (…). Din acest punct de  vedere, literatura românească nu are de ce să se teamă: continuitatea – de la folclor la Lucian Blaga – se verifică şi ca lexic, şi ca tematică.” (op. cit., p. 98). 

      Nu numai literatura română nu avea motive să  se teamă  de neînţelegerea maselor, ci Eliade însuşi, care nu-şi propusese să facă din literatură principala lui preocupare, şi nici nu făcea eforturi deosebite pentru a atrage atenţia asupra stilului. Într-un astfel de ambient spiritual-artistic, micile lui imperfecţiuni, voite sau nu – în ceea ce priveşte acest aspect, nu suntem convinşi că Eliade urmărea programatic să scrie o literatură  mediocră, o astfel de pretenţie putând servi cel mult ca scuză în cazul unei eventuale nereuşite. Ceea ce s-a şi întâmplat, iar măsura de precauţie luată de Eliade se pare că a prins, căci mulţi interpreţi ai operei sale cred că el şi-a dorit într-adevăr să scrie mediocru.   

      Ideea pe care vrem noi, însă să  o scoatem în evidenţă, este adevăratul motiv, după  părerea noastră, pentru care  Mircea Eliade nu şi-a schimbat limba literară cu o alta: aşa cum singur spune, şi ne lasă să deducem: dacă ar fi scris în franceză, n-ar fi fost înţeles nici măcar de francezi, având în vedere, de exemplu, slaba receptare a lui La Fontaine pe tot cuprinsul Franţei. La fel s-ar fi înttâmplat dacă ar fi scris, de exemplu, în limba italiană, în întregul ei literatura scrisă în această limbă nefiind receptată, nici înţeleasă de masele populare. Ori, nu îndrăznim să afirmăm că Eliade făcea parte din acei scriitori care ar fi scris pentru mase, ci că, prin mase, Eliade înţelegea un mare număr de cititori – visul oricărui mare scriitor fiind să fie citit de cât mai mulţi oameni. Iar o mulţime de oameni formează o masă…

      În  articolul „România în eternitate”, Eliade ne oferă alte motive pentru care, ca un bun patriot, considerând, ca scriitor, că patria sa este limba română, nu s-a îndurat, nici încumetat să renunţe la limba sa, româna: „Naţionalismul  nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este, mai ales, setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul, pentru că  ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat de pământ.” (op. cit., p. 127).

      Iar la pagina 1287, continuă: „Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul  şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia. (…) Poate fi o mai vastă şi mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de istorie, intrarea aceasta în eternitate printr-o mare creaţie spirituală, care poartă cu ea toate virtuţile rasei ?”

      În deşertul creat de disoluţia valorilor, de degenerescenţa omenescului, Mircea Eliade este cel  mai însetat român, purtat de veşnicul miraj numit România, singurul centru spre care-şi doreşte să  înainteze, în voia speranţei şi a luminii.

Prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN

http://luceafarul.wordpress.com/, NR. 9/2011

Apusenii se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la Ortodoxie.

E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam “convertirea“. Ea se va implini, asa cum infloresc pomii – cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti. Trebuie sa fim crestini – pentru a gasi un sens vietii, sens care sa intreaca simpla umanitate, si sa cuprinda din acel suc al metafizicii, care singur ne orienteaza. Crestinismul ne lumineaza o axa centrala in Univers si in noi insine. Acele constiinte care traiesc efectiv o viata sufleteasca nu pot indeparta altfel sentimentul tragic al existentei decat prin crestinism. In dreapta si in stanga nu e decat gol. Alunecam in gol, si sfarsim rosi de disperare, chinuiti de o proble­matica filosofica gresit pusa, sau oprindu-ne pe pozitii sceptice, sau evadand intr-un paganism senzual care nu poate darui nici incai uitarea.

Fireste, vorbesc aici despre acele putine constiinte de elita, care inteleg sa-si valorifice viata si sa o vietuiasca dupa un talc metafizic. Constiinte care sufereau tragica izolare in fata unui Destin orb – inainte de Hristos. Dar Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie. Hristos dovedeste reali­tatea transcendentului si posibilitatea de a-l ajunge prin experienta religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridica deasupra fiziologiei si a institutiilor civile – nu mai sunt in primejdia disperarii. Cunoasterea lui Hristos – desi de esenta pur mistica, infaptuindu-se pe plan mistic – transfigureaza constiinta, o imbogateste cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaste (iubeste) pe Hristos – e un om cu maduva spinala intreaga. Cresti­nul intelege viata – fapt de o considerabila insemnatate, ce intrece cu mult comorile stiintei si ale filosofiei! Crestinismul stapaneste sensul vietii – care nu e un sens tragic. Sau, in orice caz, de un tragic omenesc.

Sa lamurim. Intelegeti tragicul insurmontabil al grecului – singur in fata unui destin irational, imoral, strain? Tragicul crestin e altul: neputinta de a ramane intotdeauna crestin, dualismul carne-duh, slabiciunea care il taraste – si e bine sa-l tarasca – in viata pagana, senzuala. Tragicul vietii crestine e fecund. Pentru ca pe acest dualism dureros carne-duh se intemeiaza cel mai mare bine al umanitatii: personalitatea. Eu cred ca numai un crestin poate avea o personalitate, care, pentru mine, inseamna: echili­brarea intr-o sinteza originala a celor doua tendinte potrivnice.

Viata crestina inseamna siguranta valorii sufletesti si a per­manentei acestei valori. Asadar optimism, incredere, drum-drept, rodnicie.

Si cu toate acestea, astazi nu oricine poate ajunge ortodox. Sunt cauze multe care impiedica cunoasterea imediata si intima a faptului crestin. A trecut – intre noi si acele fericite prime secole dupa Iisus – istoria. Au trecut, deci, formatii spirituale care au barat drumul scurt catre ortodoxie. Daca voim sa ramanem sinceri pana la urma, trebuie sa marturisim: acei dintre ortodocsi care au dus o viata lipsita de nelinisti si experiente launtrice, nu sunt adevarati ortodocsi. Cred, poate; dar nu stiu ce sa creada si nu cunosc pretuirea credintei, cand sufletul se intoarce de pe pustiile invataturilor lumesti.

Asadar, noi, cei tineri – vom ajunge, nu ne intereseaza cand, crestini ortodocsi. Nu va lipsi nici unul, dintre acei care au gustat sensul metafizic al vietii. Acum – nu am ajuns. Dar stim ca vom ajunge. Nu ne e teama sa gresim, pasind alaturea de drum. Pentru ca stim ca exista un drum drept, care ne e menit.

De altfel, ceea ce e frumos in noi e faptul cautarii. Noi cautam – si suferim pentru aceasta – ceea ce altii se multumeau a primi de la preoti, nu intotdeauna de isprava, si uitau apoi intr-un fund de suflet. Noi voim un crestinism efectiv – adica rezultatul unei experiente, proaspat, greu de sensuri, cald de viata, stralucitor de daruri. Care sa ne prefaca, sa ne faca din oameni- oameni de ai lui Dumnezeu, adica suflete in trupuri, suflete ce cauta sa asi­mileze si sa raspandeasca valori Dumnezeiesti in lumea valorile bestiale sau, rareori, a valorilor omenesti.

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata – pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos – ramane aceeasi.

Asadar, orice drum ar apuca, o constiinta contemporana ajunge la crestinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va implini tarziu, spre sfarsit de viata trista. Dar se va implini. Si el va fi luminarea de pe urma. Care, la unii, se va rosti: Cred intr-unul Dumnezeu. Iar la altii va transfigura viata, facand-o rodnica, adancind-o, largind-o si exaltand-o pana la proportii de vis. Iar la altii, luminarea va aduce hotararea renuntarii la viata. Renuntarea eroica, pe care toti trebuie s-o jinduim, si catre care nu se inalta decat personalitatile autentice si crunt incercate in lume.

Mircea Eliade

12 noiembrie 1927, “Profetism Romanesc”

Imi amintesc o seara de iulie cand gleznele subtiri ale unei fete pornita benevol   sa incerce   temperatura apei  marii  au fost inconjurate de ciocurile unui stol de pescarusi

care erau gata s-o ridice in slava cerului  inchipuind un colan de margean.

2.

Avea o glezna atit de transparenta  incit prin rotundul o\cheanului ei puteai vedea rasarind  luna   pe  malurile miraculosului Bosfor.

3

Ce glezna vfrumoas avea mama. Eram atit de fascinate de subtirimea  elastica a acelui fir de lujer init, intr-o noapte, m-am apropiat  cu sfiala de glezna ei  si i-am legat o braţara

Impletita din tulpini  fragile de papadie.

A fost prima si ultima bijuterie pe care in cursul vietii  i-am oferit-o…

4

Cu vremea gleznele mamei s-au atrofiat. Uitandu-ma  cum le sustine cu bastonul ei de  corn m-am intrebat daca nj cumva ru sunt de vina ca i-am deformat supletea gleznei in vremea cind mă purta  in pintec…

Glezna ei odinioara  supla, fina ca o fibră  de crin, s-a rotunjit in resemnarea nemiloasa a varstei.

5

Acea misterioasa femeie  intalnită in Mongolia m-a   fascinat  de cum am vazut-o in spatiul ingust al unei tribune oficiale cand, privind-o cu  atenţie, mi s-a parut   ca o mai vazusem undeva.

Gleznele ei erau atit de subtiri  incait din pricina  duritatii terenului pe care  inaintm dupa sfirsitul festivitaţii incit, probabil  si datorit privirilor mele fascinate, a invceput sa schiopteze.

Mai apoi am visat-o  de nenumarate ori si de fiecare data  mi s-a parut ca gleznele ei porta  inca  povara pivirii mele din realitate.

 6

Glezna ei, o petala transparentă de crin prin care privesc soarele in amurg….

7

Daca ma gandesc bine, glezna unei femei frumoase nu este altceva decit  o iluzie  a  reprezentarii noastre ridicata la sublim.

8. Cazind in prozaism hai sa va transcriu si definiţia gleznei  din Dicţionarul  explicativ  al limbii romne:”parte a membrelor  inferioare care cuprinde porţiunea articulaţiei tibiei cu peroneul”….

Orice comentariu mi se oare de prisos.

MIRCEA MICU

(Luceafarul Romanesc)

Ocnaş al scrisului nocturn, asediat – şantieristic – de un munte de fişe şi dosare, ARTUR SILVESTRI părea că scrie dintotdeauna. Scrisul este viaţa, zicea. Ideea cumplită, de nesuportat, că i-ar putea fi furate orele de scris l-a vizitat, totuşi. Dar s-a lepădat, nu tocmai lesnicios, de această temere spăimoasă. Şi în foiala proiectelor urieşeşti, de absorbţie enciclopedică, mânat de impulsuri secrete deturnându-i energiile, scriitorul ivea ritmic, recuperator, titluri de altădată, îngropate ori rătăcite în stiva manuscriselor.

Trist, regretabil, nedrept, timpul – cum sună o sintagmă predistă – „n-a mai avut răbdare”. Artur ne-a părăsit lăsând în urmă exemplul faptei, mânat de un simţământ al datoriei dar şi atâtea alte gânduri rodnice pe care nimeni, vai, nu le va putea continua. Avea, probabil, în chip de poruncă divină, în regim de urgenţă, sentimentul misiunii. Credea în acea lucrare tainică, biruitoare, întâmpinându-i pe cei de după noi, vestind înrădăcinarea într-o vreme tulbure, de vâscozitate axiologică, ameninţând cu destrămarea chiar Ţara Părinţilor. Cartografiase, prin ARP, o geografie de valori, visa la o Românie tainică urmând a izvodi cărţi fundamentale, o Predanie culegând „modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Aduna Cuvinte pentru urmaşi, un şir de poveţe (îndrumări orale, laconice, apoftegmatice) rostite / şoptite de „povăţuitori secreţi”, atât de trebuitoare însă în ceasuri de cumpănă şi nevolnicie. Un şir de bărbaţi iluştri, binefăcătorii naţiei, lucrând tainic aproape, testamentar, – departe de circul mediatic şi jalnicul spectacol politicianist – spre binele unei Românii ipotetice, pentru acel mâine care va exista, desigur, fără noi.

Este impresionantă, la o primă ochire, suprafaţa preocupărilor sale. Cu „gust semi-profetic”, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia „orele astrale” şi răspunsul autohton. Închipuia, aşadar, largi panouri privind geografia literaturii proto-române, cobora în substratul getic, developa spiritualitatea patristică. Propunea, se vede bine acum, o sinteză istoriografică, acribios documentată, fructificând cercetări alcătuite cu ani în urmă. Altfel zis, descoperea realitatea strămoşilor, aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului. Negreşit, când e vorba de studii mai vechi, unele chiar netipărite (încă) în limba română, pecetea unei vârste (intelectuale, îndeosebi, dar şi sufleteşti) se simte. Avem, în totul, în această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii de trudă tenace, un critic artist, în descendenţă călinesciană, de cert rafinament stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doctrinar. Bătăios în perioada luceferistă, angajat în felurite campanii de presă şi războaie ideologice, oferindu-şi apoi o voluntară retragere („dispariţia publică” fiind o întremătoare adâncire în sine), Silvestri împăca – aş zice miraculos – succesul în afaceri (fiind, se ştie, un expert în piaţa imobiliară) cu largile desfăşurări eseistice, încercând a descifra pentru noi „revolta fondului neconsumat”, procesele modelatoare enigmatice, ciclicitatea cu irizări fantastice.

Era uşor de bănuit că instinctul epic lucra în fiinţa cărturarului. Artur Silvestri avea, neîndoios, „magia ficţiunii” (cum se pronunţase, folosind invocata sintagmă pentru Mesure d’une ombre, romanul lui Paul Lahovary). Aşa fiind, nu e de mirare că literatura enigmatică i-a confiscat interesul în anii juneţii; iar compoziţiile de atunci erau, în fine, dezvăluite în Apocalypsis cum figuris (Ed. Carpathia Press, 2005). Fiindcă opul în discuţie recuperează şapte nuvele fantastice, izvodite între 1983-1984 la Snagov şi Izvorul Mureşului. E drept, una dintre ele (e vorba de Geneza, după Balzac) e din 1977. Aceste şapte compoziţii se alătură unui roman (Pinnacle, tot din 1977) şi fac dovada că aveam în Artur Silvestri un prozator secretos şi parcimonios.

Bineînţeles, efortul de a cerceta această recoltă prozastică în ramă contextuală ne invită să chestionăm epoca. Erau anii explozivi ai realismului magic sud-american. Dar, observăm iute, prozatorul – atent la proximităţi – nu se îndatorase vreunui model. Dominanta scrisului său, tutelat de o memorie care, luxuriant, se desfăşoară îndărăt penetrează, inevitabil, şi epica. Silvestri ne-a propus, deseori, un imaginar acvatic, reverberând liturgic; întotdeauna însă folosea „pastă geneziacă”, într-o regresie îmbibată de stranietate, dezvăluind – pe un fabulos scenariu mitic – noi straturi ale arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris”. Sunt descrieri fastidioase, de o lentoare a acumulărilor care amintesc, cred, de o epicureică plăcere barbiană, savurând textul; şi, desigur, de un ecou eliadesc, rodind, în această formulă, o scriitură, până deunăzi, încă tăinuită.

Hotărându-se, târzior, să se îngrijească, gospodăreşte, de manuscrisele care aşteptau de atâta vreme lumina tiparului, Artur Silvestri era promis unei înalte cariere. Verdictul a venit brusc, curmând firul unei vieţi muncite, vestea neagră ne-a cutremurat. Dar nu putem crede nicidecum că cei ce se dedică binelui colectiv sunt destinaţi uitării, cum nota undeva chiar Artur Silvestri. Aşa că numele lui va dăinui.

ADRIAN DINU RACHIERU , Timişoara, România

http://monitorcultural.wordpress.com