Cuvânt și iubire

În spatele grădinii publice din Suceava, pe stradă ce avea să devină ulterior „Ana Ipătescu”, se află una din multele biserici, vechi de sute de ani, ale oraşului. Pe atunci, în anii ‘50, nu ştiam că a fost construită în timpul domniei lui Petru Rareş şi că poartă hramul Învierii Domnului. Dar ceea ce chiar un copil – cum eram în acei ani – putea remarca, era clopotniţa mai deosebită a acestei biserici, zvonită, cu trei clopote, aflată chiar la stradă. Clopotele erau susţinute de o boltă sprijinită pe patru ziduri trapezoidale paralele, mai joase decât clădirea bisericii. În interiorul bisericii n-am intrat niciodată, dar clădirea alăturată, cea numită „Dom Polski”, am cunoscut-o bine chiar de când eram copil în clasele primare.

„Dom Polski” era în ochii noştri, suceveni de toate vârstele, Ateneul oraşului. Templul unde se întrupau minunile spectacolelor de teatru, de operetă şi uneori serbări mai importante. Clădirea fusese construită la începutul veacului de o asociaţie culturală poloneză. În primii ani ai regimului comunist activitatea Uniunii Polonezilor din România a fost interzisă iar clădirea din Suceava a devenit sediul ansamblului cultural „Ciprian Porumbescu”. Cea mai mare parte a clădirii era dedicată sălii de spectacole ce era – cred – în acei ani singura din oraş unde puteau performa trupe de teatru sau orchestre profesioniste. De fapt, era o sală nu prea mare, dreptunghiulară, cu câteva ferestre înalte, cu boltă, acoperite de perdele grele din pluş. În partea dinspre intrare era şi o galerie cu câteva rânduri de scaune susţinută de piloni masivi, ce deranjau oarecum vederea celor ce şedeau în acea parte a sălii. „Dom Polski” găzduia spectacolele trupelor teatrale care ajungeau (destul de regulat) la Suceava în diferite turnee. Bună parte din spectacole erau ale teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani. Dar ajungeau şi multe altele de la Iaşi şi îndeosebi de la teatrele bucureştene.

Probabil că în acei ani părinţii noştrii nu prea aveau posibilitatea de a ne lăsa acasă sub supravegherea cuiva. Dacă ţineau să ajungă la teatru, soluţia cea mai simplă era să ne ia şi pe noi, copii de 7-8 ani, sau chiar mai măricei. Practică era că nu se plătea bilet pentru copii. Dacă nu era vreun loc liber (şi de cele mai multe ori nu era), ne ţineau în braţe. Dar soluţia preferată, îndeosebi de noi, copiii, era să avansăm până în apropierea scenei şi să vedem spectacolul stând în picioare, sprijiniţi de parapetul ce despărţea sala de fosa orchestrei.

Nu o dată mă găseam lângă parapet în momentele de după al treilea gong, când luminile din sală se topeau. Puteam desluşi o siluetă ce se furişa spre cuşca sufleorului şi în liniştea ce căzuse asupra întregii săli, simţeam deja fiorul, străbătând din palmele ce mângâiau parapetul capitonat cu catifea, în tot corpul, până la vârful urechilor. Apoi, cortina enormă, grea, din catifea roşie, tivită cu ciorchini aurii, se ridica majestuos dispărând în înălţimile culiselor. O rafală răcoroasă de aer proaspăt se rostogolea peste noi din adâncimea scenei. Iar atunci, începea vraja… Sunt sigur că la fel ca mine, şi ceilalţi copii sprijiniţi de parapet eram cuprinşi de un val de tristeţe când, la sfârşitul spectacolului, cortina cobora, luminile în sală se aprindeau şi trebuia să ne smulgem din firele farmecului. Gata, deja s-a terminat?

În acest fel am descoperit Teatrul. Aveam să mai revin de multe ori la „Dom Polski”, deja băiat mai mare, cu prieteni sau chiar singur. Mi-e greu să specific la ce vârstă, dar acolo l-am întâlnit pe Ţevi lăptarul al lui Şalom Alehem în turneele Teatrului Evreiesc de Stat şi am avut parte să le văd pe Dină Koenig şi pe foarte tânără sa fiică, Lia Koenig care azi e prima doamnă a teatrului israelian. Şi tot acolo am cunoscut Gaiţele şi pe Doamna Ministru, Domnişoara Nastasia şi Titanic Vals. Livada de vişini şi Unchiul Vanea. Da, şi Ziariştii, Celebrul 702, Şeful sectorului suflete ale lui Al. Mirodan, cu marele, inegalabilul artist ce a fost Radu Beligan. Multe clipe de înălţare sufletească am trăit în sala de la Dom Polski!

În iarna 1962/63, deja elev în clasa a X-a, am văzut acolo o montare realizată de elevii claselor superioare de la liceul concurent, „Ştefan cel Mare”. Au prezentat “Nota zero la purtare” piesă inspirată din viaţa şcolară, bineînţles cu o accentuată aromă realist-socialistă, dar captivantă şi plină de elan tineresc. Piesa, scrisă de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava cu câţiva ani în urmă, fusese deja reprezentată cu mare succes la Bucureşti, transmisă la „teatru la microfon” (am ascultat-o din nou, recent, pe You Tube) şi devenise cunoscută în toată ţara. Producţia elevilor de la „Ştefan cel Mare” a fost realizată şi regizată de Domnul Ştefănescu, unul din profesorii legendări ai oraşului. Îmi amintesc cum, urmărind captivat acţiunea de pe scenă, rămăsesem de-a dreptul lipsit de grai. Totul era pasionant şi – mai ales – perfect. Toţi actorii-elevi îşi jucau rolurile cu un talent şi o naturaleţe de invidiat. Nu ştiu cine au fost interpreţii şi de fapt pe majoritatea nu îi cunoşteam nici atunci, cu o excepţie. Răposatul nostru prieten, Lică Mânaş, care a interpretat minunat rolul lui „Tarzan”, rol ce i se potrivea ca o mănuşă. Am ieşit de la spectacol entuziasmat, încântat şi… invidios. Gândeam cu părere de rău, că la noi, la „Numărul 2”, nu se poate realiza ceva similar… Aveam să mă conving însă că greşeam…

Cu câtva timp în urmă, citisem în colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice o piesă de teatru, Drum bun, scumpul nostru astronaut!. Citeam deja de câţiva ani, cu sfinţenie, broşurile ce apăreau de două ori pe lună. Piesa, scrisă de un tânăr autor de SF, Victor Bârlădeanu, era cred prima şi ultima lucrare dramatică din colecţia ce în mod obişnuit publica doar proză. Cu perspectiva de acum, mi-e clar că era vorba de o piesă ce ţinea în egală măsură de teatrul şcolar, dar şi de cel al propagandei politice de tip comunist. Acţiunea (absolut neverosimilă) se petrece, ca şi în Nota zero la purtare, într-o clasă de liceeni. Ne aflăm deja în toiul avântului construcţiei socialiste şi în perioada „cosmică” de după Gagarin. Valeriu Tudoran, elev eminent din clasa a XI-a a fost premiat la un concurs al Institutului Sovietic de Cercetări Cosmice. Costumul de astronaut pe care l-a prezentat la concurs i-a adus marele premiu: a fost invitat să participe la primul zbor cosmic către… Lună. Dar lucrurile se complică deoarece se descoperă că termostatul frigiderului din laboratorul şcolii a dispărut. Bineînţeles că Valeriu e suspectul principal şi nu lipsesc „suflete bune” printre elevi dar şi printre profesori, care să se bucure de situaţie. Însă cei ce-l sprijină pe Valeriu şi cred în el, sunt mai numeroşi cu atât mai mult că lor li s-a alăturat şi personajul extraterestru al piesei – Omul de pe Planetă Necunoscută – (ODPN), apariţie interstelară ce vizitează Terra şi care e vizibil doar lui Valeriu şi publicului. Totul se termină cu bine când termostatul revine de la reparaţie, invidioşii se retrag cu coada între picioare, iar Ştefan va pleca spre Uniunea Sovietică pentru a participa la zbor. Spectacolul se încheie cu un „grand finale”, când pe un ecran din fundalul scenei sunt proiectate secvenţe de jurnal cinematografic filmate la o lansare de rachetă cosmică în URSS…

În acel an am avut şansa să o avem dirigintă pe Doamna Vigder. Ea, ce fusese ani de zile mitologica directoare a Liceului” de Fete” a fost, pe motive politice, destituită şi astfel am avut noi, câţiva zeci de liceeni, norocul să ne fie profesoară şi dirigintă. Dacă nu era ea, cu siguranţă astronautul nostru, în loc să pornească spre stele, ar fi rămas în paginile broşurii din” Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”. La una din orele de dirigenţie, când s-a discutat despre spectacolul celor de la „Ştefan cel Mare”, am propus să arătăm şi noi ce suntem în stare. Am povestit despre piesă, iar Doamna Wiegder m-a şi trimis la bibliotecă să-i aduc textul. Toate s-au petrecut apoi repede. Piesa i-a plăcut (lucru mare pentru Doamna Wiegder!), a obţinut cu uşurinţă sprijinul directoarei, Doamna Ţintilă şi – de fapt – mi-a dat mână liberă să încep. Cu consimţământul ei am stabilit distribuţia. Au fost ulterior câteva modificări, dar în mare măsură propunerile mele au fost acceptate. În mod natural, majoritatea rolurilor ne revenea nouă, celor din clasa a X-a. Dar pentru rolul principal, al lui Valeriu Tudoran, l-am găsit cel mai potrivit pe Alex Ştefănescu din clasa a IX-a, băiat înalt şi impozant, dar mai ales, cu talent dramatic. Nu-mi mai amintesc întreaga distribuţie, dar Mira Seidler şi Mihai Pânzaru erau părinţii lui Valeriu, Mihai Drişcu a fost profesorul cel bun şi au mai jucat Florin Solonaru, Mihăiţă Rusu, Ileana Marceanu (şi ea dintr-a IX-a) şi alţi colegi care sper că mă vor ierta dacă nu-mi amintesc de ei după 55 de ani.

Eu mi-am atribuit rolul ce – cred – mi se potrivea cel mai bine: Omul de pe Planetă Necunoscută. Repetiţiile au durat vreo trei luni. Iniţial, eu o făceam pe regizorul, apoi am fost parţial ajutaţi de profesionişti: Dl. Marceanu, care regiza formaţii artistice de amatori şi chiar un regizor de la teatrul din Botoşani, care a participat la vreo două repetiţii. Astfel, spectacolul nostru a început să prindă contur. Premiera a avut loc într-o seară de duminică a lunii mai 1963, bineînţeles, la Dom Polski. Decorurile erau bănci de şcoală, cărate pe umeri robuşti de liceeni şi câteva interioare, ale căror fundale au fost pictate pe panouri mari de carton, de Mihai Drişcu şi Mara Bodingher. Costumele erau realizate în mod independent de interpreţi şi familiile lor, cu excepţia costumului de astronaut al meu, ODPN, pe care mi l-a cusut din satin argintiu, lucios (inclusiv casca!) Doamna Rei, profesoara de lucru de mână… Sala era arhiplină cu elevi, profesori şi membri ai familiilor noastre. Cu toată modestia trebuie să recunosc că a fost un triumf… Mai ales când la sfârşit, spre surpriza publicului, s-a proiectat scena lansării de rachetă cosmică, cu trombe de aburi şi fum, pe fundalul zgomotului asurzitor al motoarelor…

Eu, ODPN, am avut o serie de monologuri la avanscenă, unele cu cortina trasă, care adresau omenirii, locuitorilor Terrei, lecţii de morală comunisto-galactică. Pe atunci le luam în serios… Oricum, era exaltarea de a călca pe aceeaşi scenă unde a jucat Beligan… şi de a ştii că am fost unicul astronaut ce a păşit pe cândva pe scena lui Dom Polski.

———————–

Beni BUDIC

Petah Tiqva, Israel

mai 2017

cheltuieli inutile sau mici înșelătorii

de n-ar fi atât de târziu
aș săra și aș arde multele zile
n-ar rost să mai rup în fâșii
fotografia veșnică a clipelor ce s-au dus
m-aș preface că sunt un fel de corp
tatuat ce sclipește ca un astru străin
aș putea să te iert
pornind să caut spini pe fundul mării
și stele moarte prin baie
aș putea reteza infinitul
lipindu-l de perete
și să tot aștept coliziunea planetelor

sau să te sun și să-ți spun
cât am plătit pentru miniatura aceea
spartă așa din senin

Laura Yasan, Argentina (1960)

din: ˶Ripio”, Nuevohacer, Grupo Editor Latinoamericano; Buenos Aires

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

gastos inútiles o mínimas estafas // si no fuere tan tarde / para quemar con sal los días innombrables tan inútil romper en pedacitos / la foto permanente del instante después / podría simular ese estado del cuerpo su tatuaje brillando como un sol de otra tierra / podría perdonarte / ir buscar espinas en el fondo del mar estrellas muertas en el cuarto de baño / podría recortar el infinito / pegarlo en la pared y quedarme esperando que choquen los planetas // o marcar tu teléfono y contarte / cuándo pagué por esa miniatura que se quebró de nada

Destinul scriitorului din destinul omului izvorăşte, se împlineşte şi rămâne în memoria timpului. Iar timpul le tezaurizează pe toate cele necesare dăinuirii. Timpul fiind, de fapt şi de drept, omul; adică beneficiarul. Cel care nu doar pentru sine lucrează, ci şi pentru cei care vor veni după el. Acesta este sensul existenţei umane şi aceasta este ţinta supremă.

Destinul omului şi scriitorului Vavila Popovici se înscrie armonios în acest cerc, exemplul putând fi socotit ca unul de referinţă. Viaţa trăită – biografic, geografic, profesional, social, intelectual, creator – face substanţa cărţilor sale. Nu, însă, o viaţă reprodusă fotografic, ci una metamorfozată şi evaluată ideatic. Filosofic. Scopul transpare cu evidenţă: cititorul să tragă învăţăminte şi… să se înveţe minte…

Rememorez, răsfoindu-i cărţile despre care am şi scris, la timpul potrivit. Închipui un portret mental de o impresionantă complexitate. Vavila Popovici s-a răsădit deopotrivă în cărţi de poezie – unele în română şi engleză –, în proză narativă, în file de jurnal, în articole şi eseuri. Peste tot, ca un leit motiv, am întâlnit informaţia amplă şi sentimentul profund, mereu susţinut de o gândire inteligentă, optimistă chiar şi în momentele de melancolică singurătate. Viaţa în vâltoarea ei. Dar şi mijlocele prin care se pot evita scufundările fatale.

Îmbrăcămintea artistică pe care Vavila Popovici o oferă cu generos har scrierilor sale este purtată cu eleganţă de substanţa ideatică, autoarea dovedindu-se o structură în egală măsură metaforică şi ştiinţifică. Formaţia inginerească nu este, în cazul ei, un obstacol. Dimpotrivă. Un îndemn şi un sprijin în alcătuirea operei bazate pe simţ artistic şi pe rigoare intelectuală. Am reţinut, din volumul „Gânduri”, publicat în America în anul 2009: „Trăim şi gândim, şi cu gândurile noastre înfrumuseţăm sau urâţim viaţa” (…) „Amintirea te călăuzeşte spre introspecţie şi analiză. Poate de aceea amintirile dor!?” Sunt gânduri şi imagini pe care coautorii acestei noi cărţi – „Antologie” – le remarcă şi le comentează în chip felurit, dar într-o aceeaşi gamă. A valorii, nu doar literare.

ANTOLOGIE selectivă a referinţelor (selecţie realizată de Vavila Popovici) este un volum ilustrativ pentru creaţia autoarei. Un adevărat portret, realizat de mai mulţi zugravi ai cuvântului, publicat în anul 2017 la Editura „Singur” din Târgovişte. Sunt cuprinse în carte prefeţe, postfeţe, recenzii, articole analitice, studii. Semnatarii sunt personalităţi de circulaţie în literatura română contemporană (Eugen Evu, Simion Bărbulescu, Ion Papuc, Calistrat Costin, Nicolae Ioana, Constantin Mănuţă şi alţii încă), profesori (M. Alexandrescu, Elena Cruceru, Mariana Strungă, Ion Georgescu ş.a.), compozitorul Doru Popovici, jurnalişti (Aurel Gagiu, Luiza Petrică, Cristian Constantin etc.). Nume multe, care, neputând fi cuprinse toate în aceste puţine rânduri, pot fi găsite în cartea în discuţie. Condeieri pricepuţi şi mereu trăitori în dorul cărţilor frumoase.

Mai importante sunt, însă, contribuţiile acestor condeie respectabile la conturarea unui portret literar impus deja atenţiei generale: critici şi cititori, deopotrivă. Iar cititorii cărţilor scriitoarei Vavila Popovici sunt răspândiţi pe toate meridianele şi paralelele globului. Act împlinit şi cu ajutorul exegezelor la care fac trimitere, multe dintre acestea fiind publicate, îndeosebi în reviste de format electronic, în toată lumea (S.U.A., Canada, Irlanda, Germania, Spania, Belgia, Israel, România fiind, totuşi, preferată).

Multe şi diverse au fost drumurile unui destin împlinit cu de toate ale vieţii, dar, până la urmă, victorios prin cărţile care, în timp, vor înfăţişa urmaşilor un portret uman-literar luminos. S-a născut în satul Suliţa, din judeţul Hotin, un spaţiu românesc şi el cu un destin zbuciumat: când integrat vetrei străbune, când sfârtecat de hotare înveninate. În România – Mare sau Mică – a sălăşluit prin multe locuri: Tg. Jiu, Tg. Mureş, Piteşti. Dar şi Iaşul în care şi-a făcut studiile superioare, la Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”. A mai călcat, însă, şi alte meleaguri, peste tot fiind uimită de frumuseţile acestei ţări şi în permanenţă însoţită de fiorii artelor, literatura şi muzica în primul rând. Vavila Popovici nu cântă doar prin cuvinte; ea naşte fiori artistici şi prin mângâierea clapelor pianului. Un artist în dublă ipostază – s-ar mai putea spune. Acum, Vavila Popovici trăieşte într-un alt punct cardinal. În America. Aşa cum reiese din propriile scrieri, ea nu a plecat singură… de acasă. A luat şi acasa cu ea. România. România care nu a uitat-o şi care o fericeşte găzduind-i cu firească generozitate operele.

Volumul de faţă este un model în acest sens. El ilustrează, în primul rând, recunoaşterea unei valori demne de întregul respect. Lucru care, ca o încununare, se petrece şi prin alte colţuri ale lumii, peste tot pe unde scriitoarea îşi publică lucrările. Iar lumea o răsplăteşte, nu numai prin meritate aprecieri publice. Anul 2014, de exemplu, a fost unul de mare rezonanţă pentru Vavila Popovici. Atunci, Academia Il Convivio din Italia i-a acordat Primo Premio Assoluto, pentru volumul de poezie – bilingv – „Love Story”. Răscolindu-mi memoria, mi-am adus aminte de strălucitul precedent. În anul 1878, „acel rege-al poeziei / Veselul Alecsandri” a câştigat concursul de la Montpellier cu poezia „Cântecul gintei latine”. În anii mai apropiaţi de noi, au mai fost asemenea întâmplări, de diverse dimensiuni, care arată celor interesaţi că… nasc şi la România valori. Între numeroasele dovezi – şi cartea căreia i-am dedicat aceste rânduri.

Mărturisire de final. Nefiind un iniţiat în materie, nu mă lasă inima ca, totuși, să nu risc o afirmație, care nu este una de conjunctură şi nici de îngâmfare. Eu cred că imaginea cea adevărată a României, în plan extern, nu este dată de politicieni. Nici măcar de nivelul economiei naţionale. Nici de alte elemente, efemere. Cultura naţională este vectorul determinant. Literatura, artele plastice, inventica, sportul (da, sportul!) şi eroismul (cel patriotic, necum cuceritor) sunt particularităţi esenţiale ale portretului naţional. Inteligenţa românească, de toate felurile, este cea mai căutată „marfă”, mai cu seamă prin locurile unde mediocritatea împărăţeşte, iar banul este ochiul dracului.

——————————–

 

Vasile Filip

Iași,

iunie 2017

 

Romance somnambulo. Verde, verde, che te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde.

Băi nenică, păi tu ştii că toţi malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea gitana.

Kant nu contestă ideea de dumnezeu.  Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism.  Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.

Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.

*

… la șase ani m-am îmbătat prima dată…  avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit…  … atmosferă de sinucidere în totalitate… invitații au început să curgă… Hipodrom, Bursă, Manițoiu, Alcoolicul, Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica.  … romanul iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea, Urvashi, Monica… idealul se  fărâmă în artificii, își precipită amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic, spre epic, deumorat, cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a Mogoșoaiei…

 

 *

Ayant l’expansion des choses infinies,
Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens,
Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.

— Charles Baudelaire 

*

Tocmai când profesorul era mai antrenat în expu­nerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu un aer umi1.

– Ce doreşti? îl întreabă profesorul.

– Păi… m-a trimes de la Decanat să vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.

Atât i-a trebuit lui G.V. S-a ridicat pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate vi­brantă a strigat:

–                                             Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!

       *

            Eram cu Monica pe strada Polonă din Bucureşti.

Monica era singurul greiere care știa italienește:

             Le nostre labbra inaridite…

Buzele noastre uscate, traduceam eu în gând.

Monica tot cânta, făcea piruete mari, o aşteptam şi Monica tot cânta.

În faţa unei case, ne-am oprit. Pe treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.

            – Le nostre labbra inaridiet… a şoptit ea.

*

Puși: Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi cumnata.  Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.  după aia au murit la intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.

Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.

*

             Dramatizează Robert Calul.   O biografie urmată de o contrabiografie. Vezi conflictul. Schițez o scenometrie pentru teatremul tău.

Personae: Grigore ( biograful), Puși ( biografiatul) – eventual și killerul (prefațatorul).

 

GRIGORE: Un etern șovăielnic.

PUȘI: Șovăirea sau șovăielnicul nu sunt izvorul experimentului ci curiozitatea sau Curiosul. Noi, scriitorii adevărați, nu suntem șovăielnici, fiindcă scriem cum ne dictează subconștientul.

GEORGE: Well, Camus…

PUȘI: Caragiale în localizarea Curiosul pedepsit.

KILLER: Carte care mă obligă să mă despart definitiv de Puși cel de dinainte.

PUȘI: Timpul cerne valorile, dar le mai cernem și noi.

GEORGE: Mă duc după killer.

Trecem la Robert Calul, nuvela princeps. Cât că n-o să cabulipsec teatremul, voi tranșa paginile din care nu se mai înțelege nimic. Pe cele 83 din care se înțelege tot, să-le dramatizeze Edgar Wallace.

*

            ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

*

            DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

UNUL: Sunteți pictor?

ROBERT (din scrisoarea adresată Suzanei):

Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă… Al nostru, al amândurora,  Robert.

AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

De ce mă baţi?

ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

 

DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

ROBERT: Ca de obicei, da…

DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

DEBUTANTUL: Nu.

ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

DEBUTANTUL: Nu.

ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știi că am și eu chestiile mele…

ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

DEBUTANTUL: Balanţa…

ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

 *

            DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

DEBUTANTUL: Nu.

Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

DEBUTANTUL: Fie…

STUDENTA: Când?

DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

STUDENTA: Păi una zici şi…

DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

STUDENTA: Şi din mai ce?

DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

STUDENTA: Mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Atunci, să mergem.

DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

STUDENTA: Nu ştiu.

DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Nu.

STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

STUDENTA: N-am ce.

DEBUTANTUL: Păcat.

STUDENTA:  Să ne certăm.

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Pe cât timp?

DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

STUDENTA: Îţi trebuie un om…

DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

STUDENTA: Ce?

DEBUTANTUL: Nu ştiu.

STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

DEBUTANTUL: Da.

*

            DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

DEBUTANTUL: Un prieten.

BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

BĂTRÂNA: Care Robert?

DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

BĂTRÂNA: Nu ştiu.

DEBUTANTUL: Bine.

BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

DEBUTANTUL:  E de alamă?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: De ce?

BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

DEBUTANTUL: E frumoasă fiica dumneavoastră?

BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

BĂTRÂNA: Bineînţeles.

DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

BĂTRÂNA: Sunt nebună.

DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

BĂTRÂNA: De la o vecină.

DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

BĂTRÂNA: Nu.

DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

 

– De ce ai venit? am întrebat eu.

– Fiindcă mi s-a telegrafiat.

– Cine ţi-a telegrafiat?

– Nu ştiu.

– Şi cum te cheamă?

– Nu mă mai recunoşti?

– Nu.

– Nici eu nu te mai recunosc.

– Atunci e o greşală.

– Da.

– E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

– Da.

– Cât de romantică?

– Roz de romantică.

Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

– Hai să ne logodim.

– Aşa repede?

– Da.

– Nici nu ştiu cine eşti.

– Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

– Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

– Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

– O săptămână.

– Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

– Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

– Cine-ţi telegrafiase?

– Nu ştiu.

– Ce scria în telegramă?

– Nu ştiu.

– Cum, nu ştii?

– Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

– Poate a fost o greşală.

– Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

– Şi nu te-ai mai dus?

– N-am mai putut.

– Dar cui îi era adresată telegrama?

– Mie mi-era adresată.

– Atunci nu putea fi vreo greşală.

– Nici nu ştiu ce să mai cred.

– Bine. Dar ne logodim?

– Poate că da.

– Atunci să fixăm data.

– Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

– Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

– De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

– Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

– Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

– N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

– Eu m-am şi obişnuit.

Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

– Cum a murit Robert? întrebă ea.

– Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

– Şi despre tine?

– Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

–N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

– Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

– Toată viaţa?

– Da. Ţi se pare prea mult?

– Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

– E drept.

– Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

– Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

– Asta n-are importanţă.

– Are!

– Are?

În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

– Pot să deschid geamul? întrebă ea.

– Nu.

– Atunci pot să-l închid?

– Dar e închis.

– Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

– N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

– Nu. Ştii la ce mă gândesc?

Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

– Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibărele.

– Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

– Sticle am destule, spuse fata.

– De ce? Bei mult?

– Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

– Bun cărucior! M-am bucurat eu.

Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

– Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

N-avaem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

– Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

– Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

– Ce om ciudat eşti tu!

– Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

Fata se opri.

– Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

Am uitat să spun că mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

– Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

– Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

– Fiindcă nu se poate!

– Ce-i aia, nu se poate?

– Aia!

Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urmă, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

– Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

– Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

– N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

– Cine ştie?

– N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

– Acum nu ne mai putem întoarce.

– Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

– Stăm acolo până se deschide.

Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

– Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

– Am văzut!

– Am putea lua aproape o sută de lei.

– Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

– La mine nu s-a spart nici una.

– Nici la mine, credeam că la tine.

– Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

– De ce?

– Sunt cam multe sticle de o jumătate.

– Mai mult de douăzeci nu sunt.

– Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

– Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

– De ce nu mi-ai spus asta până acum?

– Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

– E destul de mare.

Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

– Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

– Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

– Vă înţeleg, recunoscu omul.

– Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

– Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

– Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

– Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

– Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

– Stai să terminăm întâi de dat sticlele, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

– Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

– Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

– Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

– Nu mai am nici un chef de cercetări!

– Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

– Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

– Și unde ar trebui să ne ducem întâi? făcu ea.

– Acasă.

– Acasă?

– Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                                           

*

            Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

– Trebuie să-ţi spun ceva!

– Spune!

– Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

– De ce nu mi-ai spus până acum?

– Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

– Cui? Lui?

– Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

–Te-ai culcat vreodată cu Robert?

– De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

– Robert n-a lăsat niciun mesaj?

– Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

– Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

– Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

– Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

– Ba da. Ce ai de mâncare?

– Nişte ostropel.

– Fă şi mămăligă. Vin ai?

– Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

– Nu pot mânca ostropel fără vin.

M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

– Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

– Nu.

– Ce vrei, atunci?

– Să-mi povesteşti mai departe.

– Dar de ce-ai îngenuncheat?

– Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

– E vorba de o amuletă.

– De-o amuletă…

– Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

– Ce-ţi spunea?

– Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

– Şi-ntr-o noapte…

– Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

– Şi pe urmă?

–  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

– Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

– Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

– Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

– Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

– De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

– N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.

– Tu ai auzit de Suzana?

– Nu. N-am auzit.

– Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.

E vorba acolo şi de Suzana.

– Suzana, spui?

– Da.

– Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.

– O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!

– Timpul e ceva relativ.

– Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.

– Spune-mi? Sunt frumoasă?

– Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!

– Dar nu s-a-ntunecat.

– Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.

– Da. Aşa e. De ce oare?

– Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.

– Tu nu eşti frumos.

– Da. Dar sunt bărbat.

– Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…

– Îţi pare rău că a murit?

– Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.

– Că nu-ţi mai pare rău…

– Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?

– Spuneai că din cauza durităţii.

– Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.

– Hai să cumpărăm un chil de vin!

– Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.

– O vom lua mâine, o vom citi atunci.

– O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.

– Scriam mereu unul despre altul.

– Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.

– Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?

– Ţi-am spus că timpul e relativ.

– Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.

– Mai sunt trei ore până înserează.

– Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?

– De s-ar însera mai repede…

– Să cumpărăm întâi ceva…

*

Când m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am  căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.

Lucrurile din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.

Hainele-mi erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.

Atunci fata intră în cameră şi-mi spuse:

– Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?

– Nu.

– Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai rezistă!

– Bine.

După ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.

Când am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.

Aş fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.

– Robert! începui eu să strig. Robert!

Alergam şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.

Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.

– Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.

– Dar ce este Rangoon?

– Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.

Fusesem şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.

– Ăsta e locul, spuse fata.

– În dreapta sau în stânga?

– Dar pomul e rotund.

Se gândi un timp apoi urmă:

– Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.

– Dar toţi pomii au tulpina rotundă.

– Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.

Se ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:

– Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?

– Nu. De unde s-aduc?

– Păi, de la mine!

– A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!

– Nu a plouat de mult, observă fata.

– Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?

– Ba da! De unde ştii?

– Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.

– Dar purificarea e o negaţie.

– Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier.

– Nu ştiu dacă fac bine ce fac…

– Totuşi…

– M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum, aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă forţă…

– Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!

– Să ştii că mesajul nu e îngropat…

– Cum?

– Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.

– Eu voi căuta mai departe decât Robert!

– Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.

– Se poate.

– Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…

– Ăsta-i mesajul?

– Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.

– Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…

– Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.

– Dar colega ta de liceu?

– De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregătit cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.

– Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă şi…

– Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.

– Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile opere…

– Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…

– În primul rând de mine, dar…

– Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!

 

*

… la șase ani m-am îmbătat prima dată…  avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit…  … atmosferă de sinucidere în totalitate… invitații au început să curgă… Hipodrom, Bursă, Manițoiu, Alcoolicul, Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica.  … romanul iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea, Urvashi, Monica… idealul se  fărâmă în artificii, își precipită amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic, spre epic, deumorat, cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a Mogoșoaiei…

 

 *

Ayant l’expansion des choses infinies,
Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens,
Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.

— Charles Baudelaire 

*

Tocmai când profesorul era mai antrenat în expu­nerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu un aer umi1.

– Ce doreşti? îl întreabă profesorul.

– Păi… m-a trimes de la Decanat să vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.

Atât i-a trebuit lui G.V. S-a ridicat pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate vi­brantă a strigat:

–                                             Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!

       *

            Eram cu Monica pe strada Polonă din Bucureşti.

Monica era singurul greiere care știa italienește:

             Le nostre labbra inaridite…

Buzele noastre uscate, traduceam eu în gând.

Monica tot cânta, făcea piruete mari, o aşteptam şi Monica tot cânta.

În faţa unei case, ne-am oprit. Pe treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.

            – Le nostre labbra inaridiet… a şoptit ea.

*

Puși: Georgescu s-a dus la local cu nevasta şi cumnata.  Deci Georgescu s-a dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier.  după aia au murit la intervale mici şi Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.

Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.

*

Mărturie

 

La capătul unui drum de vis

Mi-am zis: destul! Mă las de scris,

Am concediat pana și hârtia,

Lăudându-le hărnicia

Singur mi-am  tăiat craca de sub piciaoare

Sătul de glorii trecătoare

 

 

Din timp în timp,viața  e frumoasă

Ca orice anotimp

Dar ea poate fi și urîtă.

Când de o furutună este gâtuită

Depun o lacrimă pe umărul zilelor care au fost

Nici un regret,

că n-are rost

 

 

Zidul plângerii

 

E realitate și simbol.

Istorie, vis  și viitor

Ne ducem  acolo,

În grup sau solo

Ne rugăm Celui de Sus

îi spunem ce avem de spus

E legătura noastră sfântă

Evreimea e  neînfrântă.

 

Veacuri au trecut de atunci

E când din înalte porunci

Templul a fost dărâmat

Iar zidul de față a rezistat

Ne închinăm aici Domnului

Căci totul s-a întâmplat prin voința Lui.

Zidul e putere, dar și  tragedie,

Chmare la iubire și frăție

Zidul este  plin de lacrimi

Pentru suferionțe și patimi

Prin zid ni se arată trecutul

În care s-a plămădit poporul

Plecăm și revenim aici

Smeriți, cu nepoți și  cu bunici

Ne purificăm de rele,

Ne limpezim mințile

Ne sporim iubirile

Zidul e miracol și altar

Lumină spirituală și far

E treaptă spre ziua ce vine

Belșug, pace…

 

——————————-

Harry Ross

29 iunie 2017

Israel

Exista in momentul de fata doua tendinte, am putea spune inca mai exact, doua ispite, de-a stanga si de-a dreapta, in exprimarea relatiilor cu realitatea covasitoare numita “tara”. Iar in spatiul romanesc ,dupa cum se stie, ”tara” este si patria dar si tarisoarele-vai, din Maramures si pana in Tara Almajului.
Ispita  ‘de-a stanga” afla de bine sa ponegreasca tot ce se refera la “tara”.
Tot ce este romanesc, dupa acesti inversunati, este rau, superficial, neautentic, inapoiat, etc.etc. Aceste generalitati negative sunt rostite cu glas tare, fara drept de apel, cu anume bucurie si, culmea, cu aerul unor intelepciuni speciale. Este o manifestare de, cum ziceam, inversunare fara argument; afirmatie si atata.
Este de spus ca orice generalitate, orice afirmatie  “la gramada” , este din capul locului suspecta.
Ce inseamna “tot” ? Cine sunt acesti  “toti”? Care este relatia dintre inversunatii cu pricina si restul “totilor”?
Fara indoiala cei cazuti in asemenea strasnicie ar trebui sa isi faca, din cand in cand, un examen de constinta, ar trebui sa se priveasca in oglinda si, de vor putea fi sinceri, macar atunci cand sunt singuri, vor vedea stultitia careia i-au cazut prada.
Dar in plus de asta cei care se avanta in asemenea aproximatii intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat in procurori, avocati si judecatori sunt cei care arata intunerecul lor interior. Caci capacitatea de a produce doar venin arata frustrare, oportunism, infantilism razgaiat si neputinta existentiala. Chiar venite din partea unor opozanti din temperament asemenea afirmatii arata lasitate, ranchiuna si elementara lipsa de bun simt. Acesti oameni practica cu pasiune autofagelarea degradanta.
Cumva in contrast, dar un contrast de coloratura, nu de fond, se afla cei care promoveaza un sovinism tribal, invesmantat in fraze sforaitoare, neconvingatoare si goale de continut. Mai grav acesti nefericiti leaga dragostea de tara de o anume si vremelnica stapanire administrativa sau o anume ideologie.
Acesti indivizi sunt stapanitori ai sistemului de injurii, amenintari si promotori ai unei neputincioase uri fata de alte neamuri sau fata de minoritari.
Toti cei pomeniti mai sus nu inteleg adevarul elementar rostit de catre P.P.Carp, ”primul semn al lipsei de civilizatie este intoleranta”.
Si mai este un lucru pe care il uitam.
In cea mai mare masura necazurile in spatial romanesc sunt datorate unei inclinatii bolnavicioase a celor care s-au erijat in “eminenta cenusie” a Romanilor (s-au auto uns, fara merit cel mai adesea in aceasta “eminenta”) de a imita cu ploconeala modele straine. Aceasta tendinta bolnavicioasa poate fi urmarita de la “bonjuristii” veacului al XIX si pana la actualii ‘deja europeni”. Indivizi care nu prea stiu nimica despre cele pe care le predica si care nu stiu absolute nimica despre Poporul caruia ii predica. Este o atitudine de servilism degradant si care cauta sa se fofileze sub umbrella dubioasa a “sincretismului”. Acolo aflam si chemarile la “globalism”, la “ecumenism”, si la alte marsavii. Deoarece toate aceste modele straine au generat sinistra “forma fara fond” care chinuie Neamul Romanesc de aproape doua secole. Modelele straine sunt nespus de periculooase caci de la subjugarea ideologica pana la cea fizica nu este decat un pas de facut. Un foarte usor pas.
In contrast cu aceste modele straine sta modelul existential romanesc, intelegerea romaneasca a diferentei dintre bine si rau. Un model existential stravechi care s-a integrat in modelul existential Ortodox, modelul Imperial, modelul Bizantin. Personal nu cred ca acest model existential romanesc va putea fi infrant. Dar celor spuse li se aduga o imprejurare foarte periculoasa, poate cea mai periculoasa. Permanenta ispita a negativitatii pure, a necuratului, careia ii cadem toti victim. Aceasta ispita si modul ei de actiune, a fost surprins exact de catre marele teolog Alexander Schmemann, “..multi crestini sunt incredintati ca, de fapt, totul merge bine in lume si ca pot accepta modul de viata existent, toate valorile si prioritatile lui, achitandu-se in acelasi timp de “obligatiile” lor religioase. Adevarul teribil este ca zdrobitoarea majortitate a crestinilor pur si simplu nu vad preznta si lucrarea lui Satan in lume si, ca atare, nu resimt in nici un fel nevoia de a renunta la lucrarile lui si la slujirea lui. Ei nu disting idolatria evidenta care se infiltreaza in ideile si valorile carora oamenii li se conformeaza astazi, pentru a trai, si care le fasoneaza, le determina si le aserveste vietile cu mult mai mult decat idolatria vadita a paganismului antic. Ei sunt orbi la faptul ca demoniacul consta in primul rand in a falsifica si contraface, in a devia de la adevaratele lor semnificatii tocmai valorile pozitive, a spune alb cand e negru si viceversa, a minti si semana confuzie in mod subtil si vicios.”
In aceasta sinistra ispita, a aserviurii catre necuratul si a ploconirii in fata modelelor straine (care sunt tot creatia necuratului) sta pericolul zilei de azi.
In privinta dragostei de tara se cuvine a urma calea de mijloc, calea de aur, echilibrul (care chiar si este una dintre cele mai emotionante trasaturi ale caracterului colectiv romanesc). Mai trebuie sa ne amintim ca pentru Romani “tara” inseamna unitate in diversitate. Ca frumusetea intregului este suma contributiilor fiecarei “tari” romanesti, din Maramures si pana in “Valea Almajului”.
In unul dintre eseurile sale (intitulat “Stindardul Lumii”) G.K.Chesterton spunea ca prezentul si viitorul unei “tari” sau ale unui loc vor putea fi garantate doar printr-o dragoste, ”avand substrat transcendental si fara motiv pamantes”. Aceasta intelegere este in legatura consecventa cu cele spuse de Parintii pustiei, ”frumusetea este in tot locul, dar ea se dezvaluie doar dragostei”. Doar in acest chip daca vor cinsti oamenii un  ‘loc” sau o “tara” vor putea acel  “loc” sau  “tara” deveni demne de viata si de moarte..
Spunea tot Chesterton: ”Roma a fost indragita de oamenii ei nu pentru maretia ei, Roma a capatat maretie caci oamenii ei au iubit-o”.
Iar despre ce inseamna dragostea de loc si tara Duiliu Zamfirescu ne desluseste ca, ”nu este nici judecata si nici prejudecata, este un sentiment”.
Ca toate sentimentele esentiale el trebuie cultivat cu discretie, incapatanare si hotarare indestructibila.
In taina sfanta a inimii noastre s-ar cuveni sa avem sinceritatea de a rosti si marturisi, macar din cand in cand dragostea neconditionata fata de: țară, țară, țară.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

28 iunie  2017

   „Împărat slăvit e codrul, /Neamuri mii îi cresc sub poale, /Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-Sale.”

(Mihail Eminescu)

 

   Primul copac în care a odrăslit surâsul divin şi pe care L-a sădit Dumnezeu în Grădina Paradisului Său, ca pronie şi miraj al Omului întâi creat a fost Arborele vieţii.

   Pădurea a fost mai întâi Paradisul Protopărinţilor pelasgi, cu fascinaţia celebrului Măr…

   Codrul Verde de-Acasă este Darul cel Mare din Darul Creaţiei Moşului-Ziditor, din Codrul Măriei Sale Dumnezeeşti, dăruit multor Naţii ca Moşie Casei Neamurilor respective.

   Codrul Verde al Dacilor împărăţeşte milenar şi veşnic ca Lăcaş al tuturor fiinţelor şi lucrurilor: al omului, pustnicului, monahului, păsărilor, animalelor, insectelor, izvoarelor, mineralelor , Moşia lui Dumnezeu.

   Pădurea milenară-miracolul de taină celest este marele Dar al Cerului oferit de Dumnezeu, Omului, înainte de a-l crea pentru a-i aşterne hotar vredniciei, temeiniciei şi veşniciei lui.

   Străbunii noştrii pelasgo-traco-dacii şi-au scris istoria cu sângele lor curat pe lemnul pădurii.

   În Codru, omul se îmbracă în frumos, în bine, în taină suind în adevăr lângă Dumnezeu, din peşteri, de pe cuşmele Dealurilor şi de pe crestele Munţilor.

   Pădurea se ridică de pe pământ, dar se îmbracă din cer cu rămurele de soartă, de sărbătoare, cu rândunele ce planează înainte de răsăritul soarelui risipindu-i peste tot strălucirea verde.

   Primul instrument natural al omului a fost şi este frunza. Prima orchestră a Cosmosului este Codrul cu toată diversitatea instrumentelor lui naturale.

   De sub poalele Pădurii, din lemnul ei uscat s-au făurit aproape toate instrumentele  artistice: fluierul, vioara, naiul, basul, garnitura de ţambal, de pian , cobza și violoncelul…

   Din vremuri ce se pierd pe culmile munților  li s-au alăturat buciumul şi tulnicul.

   Când pădurile se aştern din freamătul zilei în noaptea hainei de vis a tăcerii, ne presară şoapte pe marginea cărărilor străjuite de tufe, de rămuriş, de aluniş peste care îşi dau mâna ca un arc de mănoasă câmpie sau ca o grandioasă boltă celestă.

   Suliţele razelor de soare despică mărunt frunzişul verde presărat cu marama boabelor de rouă din care se ridică firicele subţiri de mireasmă.

   Cu Mâinile calde, binefăcătoare, pline de bucurie, dar şi cu emoţie de PĂRINTE, Tatăl ceresc a presărat frumuseţea şi splendoarea peste Natura care a creat-o, pentru ca cei Aleşi, geniile, artiştii prin harul creaţiei să-i adauge în literatură şi în artă un sublim sentiment divin.

   Primul geniu religios ales de Dumnezeu a fost dacul Sfântul Vasile cel Mare (330-379).

   El s-a retras spre isihie, la meditaţie şi contemplare în miracolul pădurii din preajma râului Iris din Anatolia tracă, presărând la anul 360 în epistola către prietenul său Grigore de Nazianz, răpitoarea frumuseţe a peisajului, îndemnându-l să i se alăture grabnic: „acolo mi-a arătat Dumnezeu un loc care se potriveşte cu felul meu de viaţă, ajungând astfel să văd în realitate în faţa ochilor mei ceea ce de multe ori mă obişnuisem să plănuiesc în gând în clipele de răgaz şi de odihnă. Există acolo un munte înalt, acoperit de o pădure deasă şi udat în partea nordică de ape răcoroase şi limpezi. La poalele lui se întinde o câmpie lină, adăpată continuu de apele care se preling din munte. O pădure care a crescut parcă de la sine jur-împrejurul acestei câmpii, bogată în arbori variaţi şi de toate speciile, înconjoară câmpia ca un zid.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PSB 3, Ed. Basilica, 2010, p. 59)

 

   Astfel de locuri mirifice şi divine se întind în hore de sărbătoare pe întreg cuprinsul Patriei-Grădina Maicii Domnului–Vlaherna Carpatina…

 

   În frumoasa poiană Haşca, din braţele pădurii de fag şi molid ai Munţilor Stânişoarei, Arhimandritul Iustin Pârvu a ctitorit pe vatra părintească în 1991, complexul mânăstiresc Petru Vodă, din comuna Poiana Teiului al Ţării Neamţ, locul unde s-a ostenit şi monahul mărturisitor-scriitor Atanasie Ştefănescu şi unde, din strana lor de strajă veghează înfrâțiți cu brazii, genialul poet al Suferinţei şi martiriului Radu Gyr şi Părintele profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, veghează de acolo şi din cer la Destinul Neamului nostru nemuritor.

   Mai jos la circa 3 km, într-un loc neînchipuit de frumos Părintele Iustin a fondat Mânăstirea Paltin-Petru Vodă, construită din lemn în stil maramureşean, cu obşte de maici harnice, evlavioase, inimoase cu suflet cald şi voce de măiastre privighetori.

   Admiraţia mea pentru aceste locuri răzeşeano-pârvulene creşte de fiecare dată când le îmbrăţişez cu sufletul inundat de bucurie, cu un fior care îl simt dar rămâne totuşi în taină…

   O vrajă covârşitoare se desprinde de pe acele locuri binecuvântate: murmurul râului, ciripitul vesel al păsărilor  ce te înalţă în extaz, mireasma ţâşnită ca zborul unei rândunele din feeria catifelată a florilor, varietatea arborilor în concordanţă cu complexul mănăstiresc dau o armonie înălţătoare locului sfinţit de Dumnezeu şi de Om.

   De pe rămurelele Ateneului mirific al Pădurii primăvăratice, corurile de păsărele, unele mai virtuoase decât altele, se avântă cu trilul lor, în vârtejul albastru spre înălţimea de smarald a Codrului şi cea de azur a zenitului cântării, fascinându-ne.

   Întregul concert depăşeşte cu mult miracolul splendorii şi încântă aproape toate inimile în care sălăşluieşte bucuria trăirii în unda frumosului şi a dorului, dar cel mai aşteptat şi cel mai râvnit rapsod care dă arvună vieţii în refrenul reîntâlnirii cu noi este cucul. Cu-cu! cu-cu!

 

   Cucul, această fascinantă şi miraculoasă pasăre-Crainicul vieţii şi al Primăverii este horoscopul sorţii prin care bătrânul artist ne închide în neaua zorilor scuturând din partitura sa veselă şi matinală anii ce-i mai avem de trăit în seninul de azur al destinului nostru.

   În rariştea umbrei desprinsă de bătaia soarelui de pe coama Pădurii dese, cândva în momente aprige de nedreptate socială cete de haiduci, Voinicii Codrului, împărţeau bucate şi flinte între fârtaţi pentru a zăgăzui samavolnicia ciocoilor şi arendaşilor alogeni.

   În faldurile de azur ale zilei, peste Pădure se înalţă lumânările purpurii ale candelabrelor uriaşe ce aruncă asupră-ne sclipiri de curcubee rotindu-se diafan peste mirificul mistic al ierbii, asemeni destinului nostru dac care se îndoaie uneori dar nu se frânge niciodată.

   Către seară când umbra Pădurii se întinde şi se tot întinde onomatopeic…, ca faima lui Mircea cel Bătrân la Cozia, zvonul ei se înteţeşte ca răzeşii marelui Ştefan ce calcă toţi prigonitorii barbari ori creştini în picioarele cailor sau ca izbânda fără seamăn de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul-gloria de-a pururi a dacoromânilor… După care se lăsă ca o adiere ce se adună în soborul de vecernii al păsăretului din Codru presărat parcă în nişte miraculoase schituri seculare, ale căror stihuri, simfonii şi psalmi se răsfrâng peste ramuri, peste văi, peste coline, hăuind peste inimile arzânde ce îmbrăţişează ca într-un aluniş, cer şi pământ, copaci şi flori, păsări şi ape, tufe şi mure, iarbă şi sălcii, măceşuri şi păpădii.

   Vântul îşi duce foşnetul său cu o octavă mai sus peste cântecul apei, împrăştiind mireasma peste visele înmugurite şi câmpurile vieţii înverzite ale seraficului April.

   Deseori,când Pădurile dorm pe un covor cu pluşul îmbietor de verde, la marginea lor se întind câmpiile înmănunchiate în felurimea culorilor, mejdinându-se cu dealurile peste care s-au purtat atâtea lupte ce s-au pierdut neclare în orizont şi peste care

 s-au prelins atâtea biruinţi.

    În poieniţele Pădurii, mierla, calofirul, cinteza, piţigoiul, cucul, turtureaua, pupăza salvată de nemuritorul Creangă, ciocârlia, rândunica sunt artiştii emeriţi ai Codrului verde.

   Pentru păstorul satului românesc-tradiţionalul ţăran, monah, artist, poet, pelerin, haiduc ori Voievod, Pădurea devine centrul şi marginea lumii peste care se revarsă filosofia populară în care se întrepătrund afinitatea şi mistica suflului haric, divin dând Omului temerar sentimentul grandorii şi al frumuseţii sale cosmice.

   Pădurea ca fiică a naturii, cu apa ei, cu soarele ei, cu tot ce o înconjoară devine izvorul nesecat al creaţiei folclorice, ca port şi joc, ca Iie şi cântare, dar şi sursa prelucrării instrumentelor muzicale prin care cântecul fermecător devine o sublimă încântare.

   Atât de mult a binecuvântat Atotcreatorul Natura Creaţiei Sale, încât Pădurea şi pământul devin primele adăposturi, primele case, primele lăcaşuri ale Omului şi ale lui Dumnezeu: grote, bordeie, peşteri, altare, schituri, toate întocmite cu rost de Sus după rânduiala lor.

   Pădurea, pământul, munţii, dealurile, apele, soarele, cerul, Omul, anotimpurile, lucrurile, fiinţele, necuvântătoarele, fenomenele naturale, materia, toate de la cele mai mici până la cele mai mari sunt întocmite de Dumnezeu cu bună voinţă şi aleasă chibzuinţă, rânduite după rostul lor şi după împlinirea lor într-o rânduială cosmică, în legea firii lor ca o binecuvântare în toate formele existenţiale ale evidenţei sacre.

   Rânduiala divină prin care se desfăşoară ordinea cosmică a aşezării lumii în echilibru şi armonie, dă frumuseţea existenţei Neamului nostru Dacoromân de care permanent însetăm de admiraţie şi desfătare după ce ne-a mai rămas câte ceva şi nouă…

   Ceasornicul pădurii

   Neamul dacoromân, fiind înfrăţit cu Codrul Măriei Sale-Atotcreatorul, dintru începuturile sale protopelasge s-a împletit adânc cu taina naturii, cu sensul ei încât îşi potriveşte viaţa şi timpul său liturgic existenţial ca după un astronomic ceasornic: „cunoaşterea orei după cântecul păsărilor: piţigoiul cântă la ora 1, ½ şi 2 noaptea; pitulicea (cu cap negru) cântă între 2 şi 2 ½; ciocârlia, între 2 ½ şi 3; pitulicea (cu cap roşu) între 3 şi 3½; mierla cântă între 3½ şi 4; piţigoiul, între 4½ şi 5 şi vrabia, între 5 şi 6.” (Revista pădurilor, an II, 1887, pp. 240-241)

   Pentru cei Aleşi lui Dumnezeu, Cerul surâde Pământului ortodox deschizându-se uneori de mai multe ori, îmbrăţişându-l cu taina şi căldura sa dumnezeiască.

   Unele legende spun că acest miracol se întâmplă la Sfântul Vasile, la Bobotează, la Învierea Domnului şi la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă.

   „În noaptea de Sf. Vasile vorbesc dobitoacele şi înalţă flăcări comorile… În noaptea de Sf. Gheorghe se deschide de trei ori ceru’, capătă graiu dobitoacele, capătă puteri pomii, dau mâţişorii la sălcii şi înfloresc pomii…

   În momentul acesta, când cerul se deschide şi lumea noastră ia contact cu lumea de dincolo, se produc efecte de o mare amploare, întreaga natură, de la plantă la om, capătă puteri şi frumuseţi noi, se produc adevărate minuni.” (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Ed. Humanitas, Bucureşti-2005, p. 89)

 

   Codrul Verde de-Acasă ne-a dat şi nume de persoane ilustre: Arbore-familie de boieri moldoveni; pârcălabul Sucevei şi hatmanul Luca Arbore; Ioan Arbore (1892-1954), descendent al hatmanului Luca, general, şeful armatei a III-a, deţinut politic, martir; Nina Arbore (1887-1941), pictoriţă şi graficiană din Tecuci; Ion Brad, prof. univ. dr., savant de prestigiu internaţional în biochimie alimentară, supranumit Tatăl cătinei albe; Faust Brădescu, scriitor, publicist, traducător, dr. în Drept-Bucureşti, dr. în Filosofie-Paris; Codreanu-nume ilustru de demnitate, martiriu şi rezonanţă naţionalist-creştină; Ion Creangă-nemţeanul de aur, diacon şi scriitor; Liviu Dafinescu, artist, profesor, directorul Ansamblului Profesionist Doina Gorjului; Cezara Dafinescu-actriţă de o răpitoare frumuseţe; Adrian Făgeţeanu (1912-2011), din Deleni-Cernăuţi, avocat, comisar, arhimandrit, scriitor, deţinut politic, mărturisitor; Vasile Mălinescu (1817-1866), Valea Seacă, om politic şi publicist, ramura Pădureanu, ramura Păltineanu, ramura Plopeanu, Constantin Nicolăescu-Plopşor, Rămureanu, ramura  Socaciu ş.a.

   CODRUL VERDE-Darul de Sus al Providenţei este altar de slujire, de creaţie, lăcaş de menire divină, dar şi pantheon de martiri, ca şi celebra PĂDURE VERDE a Banatului: „Plinitu-s-au vremile care au profeţit, de la începuturi, pentru neamul din coroana Carpaţilor, jertfe de sânge, jertfe de vieţi, pentru a putea trăi în duhul adevărului… Plinitu-s-a profeţia: „Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, răpuşi. Căci vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea.” (C.Z.C.)

   În grelele şi vrăjmaşele vremi ale istoriei noastre, aceste vârfuri, ca autentici reprezentanţi, au fost cei care au condus poporul, care s-au pus, prin viaţa şi sângele lor, temelie existenţei noastre-fiind pilde, îndemn, lumină şi faptă.”(Atanasie Berzescu, Memento, Revistă de Memorie Politică Anticomunistă. Anul XIV, Nr. 8 (87) august 2004)

   Şi ei ca şi cei mulţi au scris cu sânge sfânt şi sacră credinţă pagini de jertfă în Istoria Neamului dacoromân, Eroii-Martiri căzuţi în lupta de la Pietrele Albe: PETRU ANCULIA MILOI, GHEORGHE URDĂREANU, IOAN UŢĂ, ILIE CRISTESCU-VOICA, PANTELIMON ERIMESCU, E. CAREBA, ION CARAIMAN, IOVAN BERZESCU, HOREA SMULTEA-CRIŞU, ROMULUS MARIŢESCU şi Eroii-Martiri executaţi la Pădurea Verde: SPIRU BLĂNARU, PETRU DOMĂŞNEANU, ION TĂNASE, PETRU PUŞCHIŢĂ-MUTAŞCU, AUREL VERNICHESCU, GHEORGHE POPOVICI, TEODOR UNGUREANU, GHEORGHE SMULTEA-CRIŞU, NICOLAE GHIMBOAŞĂ-MICLUŢ, GHEORGHE LUMINOSU, GHEORGHE IONESCU. (Memento…)

    Prieteni dragi, iubiţi totul: Codrul, Natura, Creaţia ca pe voi înşi-vă!

   Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu grăia :

   –Ce poate fi mai frumos decât a ajunge să-ţi dai seama că toată creaţia lui Dumnezeu ţi-e soră, mamă şi frate!

 

 ——————————-

  Gheorghe Constantin Nistoroiu

+Naşterea Sf. Ioan Botezătorul-Sânzienele, Sf. Ioan cel Nou-Suceava, Sf. Niceta de Remesiana.

   Brusturi-Neamţ – Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina