Cuvânt și iubire

„Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun,  drept și frumos.”

 –Platon

   25 octombrie 2014. Seară caldă, liniștită. Octombrie este tăcere. În drum ne întâmpină câteva frunze căzute din copacii plictisiți de atâta vară și o dulce-amară melancolie ne pătrunde în suflete. Fiindcă toamna amintește de un sfârșit. Există totuși o armonie, o grație a acestui anotimp. Poate chiar în căderea acestor frunze. „Toamna este un andante melancolic și grațios care pregătește admirabilul adagio al iernii”, scria  Geoge Sand.

   Ne-am dus spre Centrul Artelor Performante din orașul nostru, Raleigh, Carolina de Nord, să ascultăm muzică clasică – compusă și interpretată de artiști profesioniști.  Miracolul muzicii va înviora sufletele obosite, le va „acoperi cu ceva…”

   Dintre genurile muzicii, în această seară vom asculta muzică de concert. Curând, peste tăcerea care ne înconjoară în această seară blândă, vom putea asculta creațiile a doi compozitori celebri: Richard Strauss și Piotr Ilici Ceaikovski.

   Dacă am intra puțin, doar cu un pas în domeniul științei, mai precis al cinematicii, am dezvălui misterul ajungerii sunetelor muzicii la urechile noastre, și am afla că sunetele se deplasează dinspre sursa care le generează – adică instrumentul respectiv – sub forma unor sfere a căror suprafețe pâlpâie datorită moleculelor de aer care vibrează la unison. Cu alte cuvinte, sunetele sunt sfere de lumină pe care ochii noștri nu le pot vedea, este poezia aerului, este explozia sufletelor trecând prin corzile unor instrumente, spre a fi materializate și percepute de simțul auzului, dăruit trupului nostru. Ce minune a naturii create de Inteligența materiei!

   Concertul este executarea unei lucrări muzicale de virtuozitate, de obicei pentru un singur solist, cu acompaniament de orchestră. De cele mai multe ori se compune din trei părți: partea întâi are mai ales un caracter dramatic, cu o mișcare repede (allegro), în formă de sonată ; partea a doua are un caracter liric, cantabil, cu o mișcare rară (andante); partea a treia, finalul, are un caracter festiv și o mișcare deosebit de rapidă, de obicei în formă de rondo.

   Am intrat în sală, ne-am ocupat locurile, orchestra își acorda instrumentele muzicale. Primul contact cu diafanele sunete. Împietriți de frumusețea muzicii, am ascultat întregul concert.

   Orchestra simfonică a Carolinei de Nord a interpretat poemele simfonice ale compozitorului și dirijorului german Richard Strauss (1864-1949), reprezentant de mare valoare a muzicii clasice: DON JUAN, op.20 și TOD UND VERKLARUNG (moarte și transfigurație) op.24.

   Dirijorul, cel care a condus execuția muzicală și căruia i-a aparținut interpretarea artistică a lucrărilor din cadrul acestui concert, a fost Eugene Tzigane, născut din tată american și mamă japoneză, cu un remarcabil palmares. Orchestra a scos în evidență posibilitățile coloristice cu tonul dramatic al poemelor. Pasionanta temă de dragoste a lui Don Juan a fost scrisă de către magicianul sunetelor sub vraja romantismului, după ce a întâlnit o cântăreață talentată, interpretă a pieselor lui, cu care s-a și căsătorit. Inspirația  celei de a doua piese Tod und Verklarung a fost explicată chiar de Strauss într-o scrisoare, în care arăta cum a fost frământat ani de zile de gândul unei scrieri – și în cele din urmă i-a venit ideea: „un poem sonor care să descrie ultimele ore ale unui om care a luptat pentru cele mai înalte idealuri, probabil un artist …”

   Talentatul și pasionatul dirijor Eugene Tzigane a dirijat orchestra în execuția acestor piese, fără partitură, fără a folosi bagheta care indică de obicei mișcarea și ritmul, caracterul interpretării muzicii, ci prin gesturi sugestive, dovedind o mare trăire interioară, vibrație venită din sfera sufletească, a minții și a inimii trecând prin brațe, mâini, degete. Tremurul rapid al degetelor orientate spre orchestră cereau intensificarea vibrato-ului la formațiunea corzi, pasajele viorii prime fiind de o tehnicitate transcendentală. Dar învăluitor de plăcut au sunat și solo-urile oboiului, violoncelului, harpei și tremolo-urile viorii secunde.

   Partea a doua a spectacolului a avut în program Concertul nr 1 („Vise de iarnă”) a compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), unul dintre cei mai mari creatori ai muzicii ruse: 10 opere (Evgheni Oneghin, Dama de pică), balete (Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci); uverturi, fantezii, trei concerte.

   CONCERTUL ÎN SI BEMOL MINOR PENTRU PIAN a lui Ceaikovski, primul său concert scris, a început cu prima parte – Allegro non troppo e molto maestoso –  o melodie superbă cu o notă de măreție și noblețe cântată de viori și violoncele, cu semnalele cornilor și acordurile întregii orchestre care, prin  sonoritățile puternice au creat o atmosferă sărbătorească, pregătind intrarea instrumentului solist – acordurile furtunoase ale pianului, împreună cu viorile prime și violoncelul, anunțând tema solemnă, cantabilă, cântată de trei ori, ca o parte introductivă, un imn luminos, de un optimism robust. Pasaje sclipitoare au fost interpretate de Di Wu (n.1984), o pianistă chineză-americană, matură și sensibilă al cărei debut profesional a fost la vârsta de 14 ani în cadrul filarmonicii din Beijing, după care au urmat aparițiile în Statele Unite și alte țări de pe glob. Pasajele se întindeau aproape pe toată claviatura, se auzea motivul puternic expus la început de corni. Apoi, orchestra a făcut ca melodia solemnă să răsune mai amplu decât înainte, în timp ce pianul, cu forță sporită, ataca un șir de game cromatice și acorduri ascendente. Câteva acorduri ale suflătorilor au liniștit sunetele, urmând o pauză prelungită.

   Partea începută cu mișcarea Allegro con spirito (un tempo alert și plin de viață) are la bază teme concepute sub impresia unor cântece populare auzite de Ceaikovski la niște cerșetori orbi din Ucraina. Dar, ele nu sunt tânguitoare și triste, așa cum probabil le-a auzit, ci ele au o altă înfățișare, compozitorul dându-le o altă sonoritate, un dialog vesel susținut de cele două mâini ale pianistei, o execuție de mare virtuozitate. A urmat melodia fracționată, dialogul între pian și orchestră, după care a apărut o altă temă, alcătuită din alte fragmente melodice: unul senin și cantabil, celalalt semănând cu un cântec de leagăn, cântat de viori. Superb! Către sfârșitul primei părți, pianista și-a afirmat și mai mult posibilitățile tehnice; sonoritățile creșteau și  la finalul primei părți au urmat câteva acorduri puternice.

   În partea a II-a – Andantino semplice (un tempo ceva mai lent decât Andante), o parte cu mult mai redusă ca prima, am auzit un flaut, o melodie visătoare, duioasă, ca un cântec păstoresc. Această parte elegantă având grația unui vals, părea amintirea unor frumoase clipe de dragoste.

   Tema finalului – Allegro con fuoco (un tempo viguros, glumeț), ca și prima parte – de proveniență ucraineană, a fost expusă cu multă vigoare de către pianistă, un final luminos în care este redată veselia și bucuria oamenilor, precum și umorul lor sănătos. S-a putut remarca apoi, către final, o melodie contrastantă prin caracterul ei mai lent, care amintea emoția temei introductive. Ca un balans al vigorii muzicii, Ceaikovski a introdus o melodie romantică încredințată viorii care ne-a prilejuit emoții plăcute. S-a îmbinat armonios monumentalitatea cadrului sonor cu lirismul gingaș, cu veselia care merge până la exuberanță frenetică.

   Acest concert mult aplaudat, chemând la rampă de patru ori pianista și dirijorul, a fost cu adevărat „o baie a spiritului”, ne-a făcut să simțim că omul se poate ridica deasupra condițiilor sale, că poate alcătui cele mai nobile cugetări despre el, simțind cât prețuiesc unii semeni datorită talentului, dar și a voinței de înălțare a spiritului.

   Concertul s-a terminat și ne-a amintit spusele lui Octavian Paler: „Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere”. Dar acea tăcere a fost încărcată de ecouri rămase în sufletele noastre.

   Se făcuse noapte. Cerul era senin, luna își vedea de creșterea ei, de pe trotuar plecau frunzele în ușoare valuri, amintindu-ne de un frumos sfârșit.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

„Nu am poftă să cânt în faţa celor care mi-au furat mormântul mamei!”

(Eugeniu Doga.  Ziarul de Gardă, nr. 39,25.10.2012 )

            Marele maestru, care le-a lansat în viaţa profesională pe Sofia Rotaru, Nadejda Cepraga, Anastasia Lazariuc, nu-şi poate imagina cum ar cânta în faţa celor care „iau furat pământul, mormântul mamei sale” (se referea la regimul de la Tiraspol – n.n.). Iată că unii dintre mai tinerii discipoli ai săi (Rotaru, Ciolacu, Ţopa, Lozanciuc ş.a.) au putut să cânte pentru cei care ne-au furat nu numai pământul ci şi sufletele, care au împlut Siberia cu bunii noştri bunici, părinţi, buni gospodari, osemintele cărora sunt împrăştiate până la cercul polar. E ca şi cum ar juca tananica pe osemintele strămoşilor lor. Aceştia sunt Dodon, Usatîi, Voronin, Şelin, Garbuz. Dar şi S. Mocanu, Iu. Roşca, care se află în aceeaşi coaliţie de luptă contra cursului proeuropean al Republicii Moldova. Să nu ne ţină de proşti. Chiar dacă declaraţiile sunt altele esenţa acţiunilor spune totul. Spre exemplu, S. Mocanu se declară pentru „cursul european”, dar şi-a pus drept scop major „luptă contra partidelor de la guvernare mafiotizate”. Să admitem că printr-o minune trece barajul de 6% cu cine va promova cursul european? Cu Dodon, care si-a declarat deschis scopul de bază – denunţarea Acordului de Asociere cu UE şi încheierea unui nou acord cu uniunea euroasiatică inexistentă şi efemera uniune vamală. Cu Iu. Roşca, care tot atât de deschis şi-a declarat scopul de „a mobiliza toate forţele sănătoase necorupte în lupta cu partidele corupte ale alianţei de guvernare”? Cu V. Voronin, bosul său de altă dată, care, de asemenea, şi-a declarat cursul spre uniunea vamală? Cred că oricine cu mintea trează, care gândeşte, înţelege că aşa numita „luptă cu mafia” este un truc electoral, un paravan sub care se ascunde adevărata esenţă a acţiunilor sale – fragmentarea cât mai puternică a dreptei – segment care deranjează cel mai mult ursul. Despre Usatâi nici nu mai vorbesc, s-a vorbit atât de mult. El nici nu încearcă să se ascundă sub alt paravan, acţionează deschis şi afişează cu bravadă „ajutorul, pe care-l primeşte din Rusia”. Cât despre Dodon, cel mai elocvent vorbește clipul său electoral „…este cel mai de nădejde partid pentru Rusia (S. Narîşkin)”. Acoperindu-și goliciunea spirituală cu un deşănţat moldovenism Dodon este poate cel mai duplicitar actor în actualele alegeri. Este foarte clar că în momentele de cumpănă, prin care trece această aşchie de ţară – alegerile din 30 noiembrie, în care se vor alege nu doar 101 deputaţi ci şi vectorul orientării pentru următorii 4 ani (sau poate 50 de ani), are loc un proces de developare a aşa numiţilor „luptători pentru statalitatea Moldovei”. Acum e momentul să separăm grâul de neghină.

Ei bine, ca să nu fiu învinuit de fals privind duplicitatea lui Dodon voi aduce câteva argumente. Priveam deunăzi imaginile, care l-au surprins pe Dodon mărşăluind alături de „icoana sfântului Serghie din Radonej”. El, care la manifestările sale de 1 mai, la alte manifestări dodoniste, mărșăluiește sub însemne sataniste (steaua roșie cu 5 colţuri) şi declară fidelitate pe veci învăţăturii „marelui Lenin” (care a fost şi cel mai înverşunat satanist!), acum se pune în ipostază de mare creştin, mare promotor al credinţei ortodoxe. Cum vă place stimaţilor alegători creştini, pe care vă va împinge păcatul să-l votaţi pe antihrist în chip de înger? Cum pot mărşălui alături preoţi cu crucea în mână alături de tipi cu însemnele diavolului (steaua roşie cu 5 colţuri, imagini cu craniu ş.a. cum se vede din imaginea alăturată). Dodon cu steaua roșie cu 5 colţuri arsă pe frunte, mergând alături de sfântul care şi-a dat viaţa pentru promovarea creştinismului în solul păgân, idolatru al poporului său? Oare nu este acest lucru o blasfemie în adresa creştinismului. Iar pentru stăpânii săi de la Moscova, care folosesc aceste lucruri sfinte în businessul politic murdar, nu este oare o batjocură în adresa sfântului. Cât priveşte isprava lui Dodon de a aduce icoana sfântului din Radonej (pentru a-l ajuta în alegeri) nu este nouă. În antichitate conducătorii de oşti apelau la ajutorul zeilor (însă doar a propriilor nu celor străini!!!) pentru a câştiga luptele. Dodon însă, pentru a câştiga bătălia electorală, apelează la zei străini. Se vede că, aşa cum este plin de păcate în faţa propriului său popor, nu mai are încredere în propriii îngeri păzitori. Oare CEC-ul nu ar trebui să se autosesizeze pentru faptul că Dodon organizează autobuze care îi transportă pe gratis pe credincioşi la Bălţi să se închine sfântului. Oare nu este clar pe ai cui bani şi în ce scop se face această „binefacere”? După Bălţi icoana sfântă a fost adusă la Catedrala Metropolitană din Chișinău, iar apoi va fi dusă la Cahul şi Comrat, dar şi în alte localităţi. . Şi în satul Cioara, raionul Hâncești, au fost aduse Sfintele Moaște ale Sfântului Alexandru de Svir. De ce anume acum, în aceste momente de cumpănă?

Sunt şi eu creştin ortodox şi nu mă încumet să împart sfinţii pe naţionalităţi. Toţi şi-au dat viaţa pentru apărarea creştinismului, cu toate că există şi unele deosebiri: dacă e să vorbim despre sfântul Alexandr Nevski, întreaga sa viaţă s-a luptat cu vecinii săi catolici, tot creştini, atunci când Sfântul Ştefan cel Mare toată viaţa s-a luptat pentru credinţă cu turcii şi tătarii. Mă deranjează însă modul cum se face, timpul ales pentru această necesară acţiune de purificare a sufletului, adevărata misiune a acţiunii fiind cerşirea în acest mod de voturi pentru antihristul Dodon. Mă deranjează divizarea care o fac ei. În bisericile ce ţin de patriarhia Moscovei nu ve-i auzi nume de sfinţi români. Oare sfinţii noştri daco-români, care au propovăduit credinţa lui Hristos încă de la începuturile creştinismului, sunt mai puţin importanţi pentru creştinism? Printre ei aşi nominaliza doar câţiva: Sfântul Apostol Andrei (cca 64 – 67); frații Pasicrat și Valentin (298, Durostorum, Silistra de astăzi); Episcopul Efrem al Tomisului, decapitat în 7 martie 304); Sfântul Ioan Casian, originar din Dobrogea (cca 435); Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, moaștele sale aflându-se la Catedrala Patriarhală din Bucureşti ( 27 octombrie 303); Sfinții mucenici Brâncoveni, martirizați de către turci la Istanbul: Constantin Vodă şi cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei (15.08.1714).

            Revin (a câta oară!!!) la cel care, pe bună dreptate este considerat cel mai mare Iuda contemporan al poporului nostru – Iu. Roşca. Înrolându-se cu mare pompă în actuala campanie electorală, înscriindu-se pe locul 2 în lista electorală (probabil a dormit lângă uşile CEC-ului pentru a reuşi acest „succes”) Iu. Roşca continuă să îngroape ceea ce a fost cândva atotputernicul Front Popular, alături de tinerii săi sclavi puşi în fruntea partidului preşedintele Victor Ciobanu şi secretarul general (ce pompos sună!) Dinu Ţurcanu. Nu mai sunt alături de el Ştefan Secăreanu şi nici Vlad Cubreacov, care formau garda personală a lui Roşca. S-au distanţat de el. Prea târziu, mult prea târziu pentru a mai putea salva ceva din ceea ce a fost cândva Frontul Popular. Fiind atenţionaţi asupra faptului că acţiunile de astăzi ale ppcd-ului nu sunt conforme Statutului secretarul general a declarat că va urma convocarea congresului partidului, care va înlocui Statutul şi Programul politic în vigoare cu altele conforme noului curs. Iar Statutul actual prevede că „Obiectivele strategice ale PPCD sunt integrarea într-o Europă a națiunilor și înfăptuirea unității naționale” (art. 8, Capitolul II al Statutului actual) ”PPCD rămâne atașat ideii de unitate națională, care trebuie acceptată ca un dat și ca o condiție primordială a păcii în regiune. Ideea de unitate națională trebuie să fie luminată de morala creștină,  (Programul actual, art. 41. Unitate națională). „Aderarea Republicii Moldova într-un viitor previzibil la Uniunea Europeană constituie pentru noi un obiectiv strategic major….(Program, art. 42. Integrare europeană). „Având în vedere situația geopolitică a Republicii Moldova, PPCD apreciază drept inadecvat principiul neutralității fixat în Constituție. Opțiunea strategică irevocabilă a PPCD de integrare a Republicii Moldova în Alianța nord-atlantică (NATO) constituie singura soluție viabilă pentru apărarea independenței, suveranități și integrității statului” (art. 44. Securitatea noastră militară). Cum   s-a întâmplat această turnură la 180^o a marelui strateg Iu. Roşca ca acum să declare absolut totul invers? Este foarte clar că a fost întotdeauna omul Moscovei.

Le-aşi sugera tinerelor marionete ale lui Roşca să pună în discuţie nu numai modificarea Statutului şi a Programului ci şi denumirea partidului (care nu mai are nimic comun cu creştin democraţia), mai conformă noului curs, de exemplu, pnrv (partidul nepopular roşchisto-voronist), dar poate mai bine desfiinţarea lui ca un hoit politic aflat într-o stare avansată de putrefacţie, care nu mai poate fi salvat. Ppcd demult a încetat să mai fie un partid de dreapta. Numai orbii aflaţi alături de Iu. Roşca se făceau că nu observă acest lucru. Exclus din familia Partidului Popular European pentru deturnarea geopolitică spre o orbită răsăriteană, călcând în picioare stindardul luptei de eliberare naţională şi antisovietică, mânat către fundătura eurasiatică şi înrolat în frontul unic al partidelor promoscovite împotriva orientării proeuropene – acesta este ppcd-ul de astăzi. Partidul naţional antimperialist sovietic de ieri s-a transformat într-un partid antieuropean, antiNATO, antiamerican şi antiromân pe de o parte şi promoscovit, eurasianist, proseparatist disimulat. „În schimbul acestei prezențe militare ruse neplăcute, indezirabile, dar inevitabile (ca să vezi, mai ieri cânta altfel!) pentru noi, un obstacol pe care nu-l putem depăși și pe care îl putem transforma într-un avantaj” declara Iu. Roșca în conferința de presă din 19 martie 2014. După cum vedeţi nu mai este pentru retragerea armatei a 14^-a din Transnistria. S-a copt la minte băiatul de altă dată, s-a maturizat. A devenit mare promotor al ideologiei eurasianiste a „filosofului” de la Moscova A. Dughin, supranumit şi cardinal din umbră, ideolog al Kremlinului, care reprezintă o colecție de falsuri şi speculații preluate din arsenalul țarismului, kominternismului, național-bolșevismului, panslavismului, misticismului politic sau panortodoxismului rus. Scopul adepților ideologiei eurasianiste este readucerea Republicii Moldova în ţarcul geopolitic al Kremlinului sub pretextul unui pericol din partea Occidentului „decadent”, „putred” și „muribund” (Petru I şi Ecaterina a II de asemenea, îşi justificau războaiele de cotropire, spunând aceleaşi lucruri) şi un soi de dragoste patetică față de o Rusie ”puternică”, ”apărătoare și promotoare a valorilor creștine”, ”aflată în plin avânt”. Eurasianiștii visează la o ”Rusie Mare din Carpați până la Oceanul Pacific…”, la o supremaţie globală prin anexarea Uniunii Europene, care să fie pusă sub sceptrul unui țar rus îl numește ”наш русский римский царь” (țarul nostru roman rus). „Taigaua  e a ursului şi el nu permite nimănui să-şi bage nasul în ea” a declarat acest nou plămâdit ţar Putin recent la anualul „shod” de la Valdai, făcând aluzie la faptul că Ucraina e a ursului. Iar taigaua lui Putin se întinde până peste munţii Caucaz şi până la hotarul cu Uniunea Europeană. Acesta este scopul Moscovei realizat cu mâinile vânzătorilor de neam Dodon, Usatîi, Voronin, Tkaciuc, Garbuz, Formuzal ş.a. Spre ea ne cheamă acești intruși.

Iar Rusia adevărată este cu totul alta. „În realitate, Rusia cu 52% de atei și agnostici declarați, o comunitate musulmană de 20…30 de milioane de etnici neruși, doar 2% dintre ruşii declarați ortodocși frecventează biserica măcar o dată pe an, 10 mii de avorturi zilnic (locul întâi în lume!), 5 milioane de persoane vagabonde (așa numiții ”bomji”), peste 3 milioane de prostituate în interior și 1,5 milioane de rusoaice prestatoare de  „servicii sexuale” peste hotare (datele Comisiei ONU pentru combaterea exploatării sexuale), peste 22% dintre femeile din Rusia au fost violate cel puțin o dată în viață (date ale ONU), 5 milioane de narcomani, cu o rată a mortalității de peste 100 de mii anual, 6 milioane de persoane infectate cu virusul HIV-SIDA, peste 6 milioane de persoane alienate ori suferind de diverse boli mintale, 7 milioane de cupluri infertile, peste 3 milioane de infracțiuni anual, dintre care peste 80 de mii de omoruri (locul al doilea în lume, după India cu peste 1300 de milioane de oameni), peste 1 milion de deținuți (mai mult decât în întreaga URSS în timpul represiunilor staliniste), cu o rată de 800-810 deținuți la 100 de mii de locuitori, peste 42 de milioane de alcoolici în stadii diferite (locul întâi în lume, care i-a și atras Rusiei supranumele de Imperiu Alcoolic!), 31 de milioane de copii sub 18 ani, dintre care peste 30% bolnavi grav sau cronic, peste 750 de mii de orfani de ambii părinți (peste numărul de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial, când, în întreaga URSS, existau 678 de mii de orfani), 20,3 milioane de familii monoparentale (așa-zisele mame solitare – materi odinociki), peste 2 milioane de analfabeți și 1,5 milioane de funcționari în aparatul administrativ (triplu față de perioada sovietică!), mita și șpăgile constituind circa 33,5 miliarde de dolari anual. La capitolul narcomanie și alcoolism, Rusia depășește toate cele 28 de state membre ale UE luate la un loc!” ne relatează cu referire la datele Comisiilor ONU V. Cubreacov. Aceasta este doar o faţetă a adevăratei și nenorocitei Rusii, atât de ridicată în ceruri de Dodon, Voronin, Roşca ş.a. Şi în acest rai ne cheamă alde Dodon, Usatâi, Voronin ş.a.?

Valeriu Dulgheru

Chiar dacă actuala coaliţie de guvernământ a adus Republica Moldova în albia stabilităţii, previzibilităţii şi parteneriatului sincer si firesc cu cele mai mari puteri mondiale – UE şi SUA, mai mulţi cetăţeni moldoveni vor, cu tot dinadinsul, ca, în actuala campanie electorală, să încerce marea cu degetul. Unii vor să o facă din ciudă, alţii din invidie, ceilalţi din ură, ignoranţă sau simplă curiozitate – adică ia să vedem noi ce va ieşi dacă vom vota nişte indivizi sau partide mai deocheate, mai gălăgioase, mai obraznice sau care nici măcar nu stiu care este bugetul de stat şi în ce an a fost adoptată Declaraţia de Independenţă.

Că există o astfel de tentaţie a unor alegători de a-i cocoţa la cârma statului pe Grigore Petrenco, Renato Usatâi şi Eduard Muşuc şi de a-i demite pe Iurie Leancă, Natalia Gherman şi Maia Sandu o demonstrează recentul sondaj de opinie, realizat de Asociaţia Sociologilor şi Demografilor. Conform rezultatelor obţinute, dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, Voronin, Dodon şi Usatâi ar obţine 37,4% din voturi, pe când PLDM, PD şi PL s-ar mulţumi cu doar 34,5% din sufragii. Cu alte cuvinte, la guvernare în Republica Moldova ar putea veni forţe antieuropene, proimperiale şi revanşarde care ar tulbura atât de mult acest stat încât este greu de presupus cu ce se va termina aceasta eventuală aventură a electoratului moldovenesc.

Ori, dacă e să analizăm declaraţiile şi programele lui Voronin, Usatâi şi Dodon, odată aceştia ajunşi la putere, Republica Moldova va abandona calea de integrare europeană, va intra în Uniunea Vamală, va deveni o federaţie compusă din cel puţin trei entităţi, prezenţa armatei ruseşti va fi legalizată şi extinsă prin crearea unor baze militare strategice ale Federaţiei Ruse, limba rusă va deveni cea de-a doua limbă de stat, se va renunţa la orice ajutor occidental prin suspendarea relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional.

Moldovenii vor pierde dreptul de a călători vără vize în UE, se va sista finanţarea proiectelor susţinute de UE şi SUA.

 Republica Moldova va fi transformată într-un cap de pod al militatismului şi expansionismului rusesc în coasta Ucrainei şi la frontiera cu UE, ceea ce ar izola-o şi exclude din rândurile statelor civilizate şi independente ale lumii. Justiţia va fi implicată in răfuielile politice, libertăţile cetăţeneşti vor fi restrânse, vor începe represiuni care se vor solda cu exodul masiv al tinerilor din ţară.

Desigur că forţele proeuropene vor riposta şi această confruntare s-ar putea solda cu serioase ciocniri armate şi vărsări de sânge. Chişinăul va fi asediat de forţele militare transnistrene şi bandele înatmate pe care deja le pregăteşte Moscova, racolând tinerii găgăuzi în echipe teroriste.

Punând mana pe Moldova, Putin va face ceea ce face acum în Donbas şi Crimeea: execuţii publice, epurări, răpiri de persoane neconvenabile. Dacă nu mă credeţi, staţi de vorbă cu ucrainenii şi tătarii din Crimeea şi veţi afla ce-i asteaptă şi pe miile de moldoveni.

De data aceasta Putin nu va mai repeta greşelile din trecut şi degeaba işi fac iluzii unii moldoveni că vor reveni colhozurile şi pâinea de 16 kopeici.

 Rusia demult nu mai este o ţară comunistă sau socialistă. Rusia este o ţară capitalistă şi, aducând ţăranii moldoveni la sărăcie lucie, oligarhii ruşi vor cumpăra fiecare metru pătrat de pământ moldovenesc. Ei au miliarde de dolari, noi avem doar iluzii şi s-ar putea să ne amintim cu dor cândva de oligarhgii noştri.

Moldova va fi băgată în datorii, aşa cum se procedează cu Kârgâzstanul, Belorusia şi Aremenia.

 Dictatura putinistă, îmbinată cu dezmăţul autohton, va finaliza cu succes procesul de deznaţionalizare a moldovenilor.

 Vor umplea din nou Siberia cu copiii nostri şi acest lucru este posibil dacă vom lua în calcul sondajul de opinie dat publicităţii recent de Fondul Opiniei Publice din Rusia. Astfel, conform lui, 48% din numărul cetăţenilor ruşi sunt de părere că în ţara lor ar putea să se repete represiunile staliniste din anii 30.

Este greu de imaginat ca, într-o asemenea situaţie, moldovenii să se simtă stăpâni la ei acasă în următorii 100 de ani. Mai ales că şi Voronin, şi Dodon, şi Usatâi vor fi impuşi să cedeze puterea celor de la Tiraspol şi Comrat, astfel că federalizarea propusă de Dodon îşi va atinge scopul final. O să ne conducă clanuri de oligarhi ruşi şi găgăuzi, generalii ruşi care vor deţine bogăţia ţării deoarece Rusia va investi doar în ei.

 Moldovenii sărăciţi vor reveni la gazele ieftine, drumurile cu borţi, veceul din fundul grădinii şi, în loc de ţară, la un fel de teritoriu care, peste 10 ani, va vota la sigur pentru aderarea la Federaţia Rusă. Dacă, desigur, pănă atunci Rusia nu se va dezintegra.

Cine nu mă crede, să mai treacă odată în revistă cele câte s-au întâmplat pe acest pământ pe parcursul ultimilor 200 de ani. Eu nu-i doresc ţării mele un astfel de viitor. Nu pentru asta ne-au murit în lupte strămoşii.

Pentru „Vocea Basarabiei”, Arcadie Gherasim

Foto: http://www.voceabasarabiei.net/index.php/opinii/27065-arcadie-gherasim-aventuri-periculoase

Gandhianismul este o doctrină spiritual-politică înemeiată pe nonviolenţă, pe ahimsa. Mahatma Gandhi, părintele naţiunii indiene, a fost luat drept model şi în afara Indiei, Martin Luther King fiind printre clasici şi martiri, asemeni maestrului. Doamna Usha Mehta, custode al muzeului Gandhi (Nani) din Bombay, mi-a povestit cum Dr. King a rugat-o, iar dumneaei a acceptat, să-i permită să doarmă o noapte unde dormea Gandhi, pentru a primi ceva din trăirile, vibraţiile aceluia. Voind să pronunţ „gandhianism” în America, într-un context public, am simţit un impuls ca şi electric purtîndu-i pe cei doi şi cred că am tăcut, în spirit jain.

Cînd Lucian Blaga a asistat la o conferinţă a lui Gandhi la Lausanne, s-a detaşat parcă de mesajul imediat pentru a face loc unei fulguraţii unice, altceva decît impresiile lăsate de personalităţile altor gînditori pe care îi întîlnise înainte, cum a şi scris într-un articol cunoscut astăzi şi în India. Mai mult, acea vedere a devenit povestirea lui preferată, ritmată ca un mahapranam/respiraţie lungă într-o repovestire materializîndu-l epic memorial şi pe Rilke:

Ne-a povestit odata despre Gandhi – Tagore si Gandhi – cum l-a cunoscut în Elvetia.
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha – cum stau ei, asa – pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. Si pe urma, din ce în ce – ca la Blaga – glasul se intensifica. A început sa le vorbeasca, ma rog, de chestiunile lor hinduse… Si glasul se intensifica din ce în ce, din ce în ce, si din ce în ce avea Blaga impresia ca masa se facea mai mare, ca Gandhi crestea, ca tot restul era ca o pestera în care numai Gandhi stralucea la mijloc… În fine, ca un regizor! El vedea si ce spunea Gandhi. Nu mai tin minte de acum o mie de ani! Dar avea darul acesta nemaipomenit de a se transforma – si în glas, si în toate. Era extraordinar de fermecator si neprevazut în tot felul. Dar eu mai mult nu stiu sa-ti spun, fiindca nu tin minte ce vorbea, de unele si de altele. Spunea ca l-a cunoscut si pe Rilke. Ne povestea din voiajurile lui. Si spunea; “Rilke – îl vezi asa poetic si…” sigur, cum era. Dar zicea ca l-a vazut pe Rilke furios odata. Ca erau poftiti amîndoi, în Italia, nu stiu la cine, la o persoana importanta. Si i-a facut s-astepte la usa. A sunat si n-a venit imediat sa deschida. Blaga a suportat foarte bine asteptarile acestea. Rilke s-a înfuriat nemaipomenit, a spus, si a batut cu batul în usa. Si cînd a venit sa deschida, i-a reprosat ca l-a facut sa astepte afara. Ceea ce nu te-ai fi asteptat de la Rilke…

– Da. Într-adevar.

– Rilke – pe care mi-l imaginam serafic si extraordinar! Cu totul altfel l-ai fi crezut. Si a spus ca el a fost foarte mirat. Si în seara aceea, Rilke n-a vorbit la masa. A ramas sumbru. Ei, numai la aceasta nu m-as fi asteptat de la Rilke?! Vra sa zica ne povestea lucruri deosebite si ne facea mare placere. Pe urma vorbea de literatura, cu Ionel mai mult. (Stefania Velisar-Teodoreanu, intervievată de Ion Oprişan, 12 februarie 1982)

Vasile Voiculescu moare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, după ce refuzase hrana asemeni lui Mahavira, dacă nu lui Zahei, ”Şi rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, aşteptând să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi”. Un paralitic purtat pe umeri de un orb, apud Schopenhauer, asociază Roxana Sorescu voinţa de a exista şi la Zahei-Ulise, Homer-Voiculescu, pe drumul lumii-luminii, transfigurat de ahimsa, nonviolenţa spirituală.

Prietenul său, Urmuz, s-a sinucis în 1923, “în spiritul veacului” (George Călinescu), căutând o moarte “fără nici o cauză” (glontele?). După ce poruncise decapitarea lui Miron Costin în decembrie 1691, domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, “plângea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de au grăbit de i-au tăiat”.

“ochii furaţi-mi cât sângeră blând/ soare-n amurg coborând” (Cezar Ivănescu). “Te voi conduce oriunde vei voi să mergi, iar ochii mei îţi vor însoţi picioarle”. (Kahlil Gibran)

Doi credincioşi ai unei Zeiţe, închinându-i-se, aceasta le spune să ceară câte un dar: cel care va cere primul va primi jumătate din ce va cere, cel care va cere al doilea va primi dublu din ce a cerut primul. Unul era lacom, altul gelos. Lacomul s-a gândit: dacă voi cere primul, voi fi păcălit, iar gelosul: dacă voi cere primul, celălalt va fi mai bogat. Lacomul tace, după un timp, gelosul spune: O, Mamă, fii bună şi scoate-mi un ochi. Iar lacomul şi-a pierdut amândoi ochii. Normal, morala: orientare, gândire negativă, de unde viloenţa şi în familie, între fraţi (îmi ruinez fratele chiar cu preţul ruinării mele) etc.

De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.

Tânărul Eliade consemna “profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. După Cicerone Poghirc şi Amita Bhose, oarecum protocronist, România-India se citesc şi Mioriţa-ahimsa.

Chiar aşa. Încât am dezvoltat subiectul la Rajsamand (Rajasthan, India), în context internaţional – ahimsa, cu interes nu numai din partea unui musulman din Sri Lanka. Neopunerea la violenţă se asociază şi cu metoda jaină a frăţiei cu toate fiinţele (şi cu animalele), detaşarea ca şi jaină, ori de sol dacic, fiind tulburată de avatarul-nuntă, fostă moarte.

“Mioară, mioară, tu-mi fii surioară”. “Dacă m-or urî/ Şi m-or omorî,/ Vina lor o fi,/ Păcat şi-or plăti”. “Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blestema!/ Nu-i de capul meu,/ Şi-i de capul tău.” “Mică miorea,/ Nu-mi purta grija,/ Iei m-or omorî/ Şi m-or îngropa”. “Surioara mea,/ Semnele tale/ Sunt şi ale mele./ Aseară m-am culcat/ Şi am visat / Că am să mor”.

“Şi, iată, dădu soarele-n deseară,/ Se-mpliniră vorbele mioarei:/ Ciobănaşul de măciucă măciucat/ Lângă-o apă-i aruncat/…/ Mama oasele-aduna/ Şi os cu os lipea,/ Mioara din gură-i sufla/ Şi ciobanul învia./ O, ce somn somnii/ Ca-n aripa morţii!/ Mama-i zicea:/ – Şi acum, mioara mea,/ Nu zăbovi, îndat’/ Dă-te peste cap/ Şi te fă iar fată,/ Ca să-i fii mireasă”.

“Câte fete-n sat la noi,/ Fă-le, doamne, toate oi,/ Şi pe mine-un ciobănaş/ Să le cânt din fluieraş,/ Şi pe mândruliţa mea/ Fă-o, doamne, o mieluşea/…/ Dumnezeu l-a ascultat/ Şi aşa s-a întâmplat/…/ Da’ şapte flăcăi din sat,/ Doamne, rău s-a supărat/…/ Către sară să-l prindem,/ Bucăţele să-l tăiem,/ Inima să i-o mâncăm,/ Blestemul să-l dezlegăm,/ Fetele să le luăm/…/ Da’ mândra ciobanului/ Pe cei şapte i-auzea/…/ Fugi, stăpâne,/ Că nu-i bine,/ Că vin şapte către tine/ Da’ ciobanu se ruga/ Înainte de-al tăia,/ să-l las’ să-şi cânte doina/…/ Cei şapte l-o apucat,/ Bucăţele l-o tăiat,/ Inimioara i-o mâncat,/ Blestemul s-o dezlegat/ Şi din turma cea de oi/ Se făcea fete-napoi./ Da’ mândra ciobanului/ Nu lua faţa omului./ Pe mormântu lui plângea/ Şi din gură cuvânta:/ Cin’ blestemu l-o-mplinit/ Să n-aibă loc pe pământ/ De iubit şi de murit,/ Şi nici traiu de trăit,/ Numa tot de chinuit,/ Cum mă legăn eu în vânt/ Şi-s legată de mormânt”.

“De ce trâmbiţa nu tace,/ Turmă-ntoarce pe dâmboace,/ Pă la strunge turme strânge,/ Pân’ ce-şi rupe-un grai şi zâce:/ – Păcurar mic, străinic,/ Auzea numai un pic,/ Cei mai mari o ţânut sfat,/ Când la apă te-o mânat,/ O grea lege că ţi-a dat:/ Să te puşte, să te taie,/ Să te pună-n trei fârtaie,/ Să te taie, să te puşte,/ Să te puie-n trei ţăpuşe./ – Trâmbiţă, trâmbiţulică,/ Sora mea şi sorulică,/ Grăia către păcurari,/ Că, de-or vrea să mă omoare,/ Nu mă-ngroape în pripoare,/ Nici în negru ţintirim,/ De-acolo să nu mai vin,/ Ci în vârful muntelui,/ Sub cruciţa bradului/…/…nănaş mare/ Luceafăr de lângă soare/ Şi luna, soruca lui,/ Din marginea cerului.”

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /…/

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume…

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

George ANCA

Despre “roșii” la Putere

“Apropiindu-se alegerile pentru deosebitele colegii vacante ale Camerei si Senatului, ne credem datori a reaminti alegatorilor conservatori îndeosebi, celor din opozitie în genere, ca sa uzeze de dreptul lor constitutional si sa ia parte la alegeri. Oare mai trebuie sa amintim cîte interese în adevar nationale sunt la mijloc cari sa motiveze participarea tuturor la lupta electorala? Nu. vedem partidul guvernamental  desfacut în grupuri de ambitiosi, cari, încetând de mult de-a mai viza la realizarea principiilor si nefiind capabile de a organiza ceva solid si stabil, se întrec pur si simplu în vînatoarea foloaselor materiale pe cari le da puterea? Nu vedem ca partidul rosu, departe de-a fi numai un partid recrutat din deosebite clase ale societatii române, formeaza el însusi o clasa deosebita, a careia meserie e politica si care traieste din politica si din specula frazelor mari precum alti oameni traiesc din agricultura sau din exercitarea unei profesiuni ?

Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegatorilor, sunt plata pe care cetateanul o da pentru a primi în schimb servicii echivalente . Ce servicii echivalente ne dau Adunarile cari ‘si pierd vremea m discutii zadarnice, votând însa cu iuteala aburului legile cele mai importante, cari ar trebui mult timp studiate? Ce servicii echivalente pot restitui ministri schimbati de treizeci si sase de ori în patru ani de zile? Ce servicii echivalente pot face niste oameni cari nu stiu nimic afara de Cod si ocupa cu toate acestea functiuni de directori de drum de fier, pentru cari se cer cunostinte tecnice? Ce servicii echivalente pot face societatii oameni cu cîte patru clase primare deveniti directori de Banca Nationala? Astfel suma neproportionat de mare care se ia în fiece an din averea comuna, în loc de a se întrebuinta la dezvoltarea vietii economice si de cultura a populatiunilor, se împarte în sinecure mari si mici pentru o clasa de oameni fara stiinta, fara merit, cari, tocmai pentru ca n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de-a veni la putere sau de-a se mantinea sunt bune.

Morala publica cata. sa sufere mari scaderi prin asemenea stare de lucruri. Tânarului nu i se mai zice: „învata sau munceste ca sa înaintezi !”, ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: „Conspira, calomniaza si vei ajunge om mare în România”. Astfel vedem ca ratiunea pentru care s-a ridicat în anii din urma o multime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvânt de insulta la adresa Domnitorului, un pasquil si altele asemenea.

Pe de alta parte interesele agricole atârnând , în tara arbitrariului administrativ, tocmai de administratie, alegatorii sunt în mare parte pusi la discretia urelor si persecutiilor administrative. Pe lânga asta statul dispune de atâtea functii si favori pe câti oameni sunt în tara cari stiu scrie si citi! Astfel administratia consista nu în munca, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupetire de voturi.

Cine sufere mai mult prin aceasta stare de lucruri sunt elementele muncitoare si sanatoase ale natiunii noastre, sunt toti aceia cari nu aspira la privilegii si sinecure , ci traiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale natiei se observa o scadere continua. a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase pâna si cel din urma ban, pentru a întretinea cu el luxul unor nulitati ambitioase, incapabile de munca, precum sunt incapabile de dreptate si de adevar. Dar mai mult înca: elementele românesti, populatia istorica a tarii e stoarsa pentru întretinerea plebei internationale a apologistilor lui Blanqui , o plebe fara patrie hotarâta si fara nationalitate hotarâta.

E timpul ca orice inima patriotica sa se miste la privelistea mizeriei generale produsa prin cupiditatea populatiei flotante a acestei tari. Precum facem deosebire între ,,român” si ,,strain”, am ajuns a face o deosebire între „român” si ,,rosu”. Ca o ceata de cuceritori straini au navalit asupra tarii, constituie stat în stat, considera ca inamici pe toti cei ce nu împartasesc apetiturile lor, considera populatiunile ca pe o turma buna de esploatat.

Oricine voteaza contra lor îndeplineste un act de mântuire a tarii si a nationalitatii, contribuie la restabilirea bunei credinte în afacerile publice, la reintegrarea poporului românesc în drepturile lui legitime.”

Mihai Eminescu, Timpul

[6 ianuarie 1881]

India – Kailash Satyarthi and Pakistan – Malala Yousafzai

***

10 Things About The Indian Who Just Won The Nobel Peace Prize

Isha Jalan

If you haven’t heard it already, India-based Kailash Satyarthi and Pakistan-based Malala Yousafzai just got awarded the Nobel Peace Prize for 2014 for their struggle against the suppression of children and young people and for the right of all children to education by the Norwegian Nobel Committee.

Everybody knows who Malala is, but do you have any idea about the awesome things that Satyarthi has done?

Here are 10 things about him:

1. He was born on January 11, 1954, in Vidisha, located near Bhopal, Madhya Pradesh.

2. 60-year-old Satyarthi is the 8th Nobel Laureate born in India.

3. He gave up a promising career as an electrical engineer when he was all of 26 to dedicate his life to help kids forced into slavery.

4. The founder of Bachpan Bachao Andolan, he has helped free around 80,000 children from the clutches of slavery and child labour.

5. He also rescues women from enslavement in filthy factories with deplorable conditions and sexual assault.

6. He created “Rugmark” which certifies that carpets and rugs sold abroad are not made by child labourers. The movement successfully spread awareness about child rights globally.

 7. He is the face of Global March Against Child Labor – a large group of as many as 2000 social-purpose organizations and unions active in 140 countries.

 8. He heads the South Asian Coalition on Child Servitude (SACCS) which rallies national and international institutions and NGOs to bring pressure on governments, manufacturers, and importers to stop exploiting illegal labor.

 9. Despite facing false charges and death threats for his work, he continued to work for his vision. Two of his colleagues have even been murdered.

 10. His work has been appreciated and honoured earlier as well.

He received a grant from the Skoll Foundation,

the Freedom Award,

the Robert F. Kennedy Human Rights Award, and

the US State Department’s Heroes Acting to End Modern-Day Slavery award.

His organisation Bachpan Bachao Andolan .

„Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate.”  

Octavian Paler

   Dorința de a trăi se exprimă printr-o rânduială a vieții. Vrem să facem ordine în perioada de timp dăruită, fără a cunoaște și a ține seamă de mărimea ei. Existența noastră se derulează  automat ca un sul de hârtie pe care sunt înscrise zilele cu întâmplările lor, până când ne mai scriind nimic, trebuie să se înțeleagă sfârșitul existenței. Surprinzătoare, dar totodată interesantă este bogăția evenimentelor derulate. Voința de a trăi, puterea de a face față tuturor greutăților ivite în drum ne este înscrisă în suflet și ea nu are nevoie de justificare. Întregul univers este voință; animalele, păsările, vegetația din jurul nostru dau semne de voință puternică de a trăi. Spre deosebire de ele însă, omul cu inteligența sa poate organiza viața, dar și pe a celor din jurul său. Animalele, de exemplu, au fost create de Dumnezeu pentru oameni, de aceea, omul – cununa creației lui Dumnezeu – trebuie să aibă grijă de animale și de toată lucrarea încredințată lui de către Dumnezeu: „Și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Fac. 1:28)

   Simțirile omului devin atât de înalte, încât ele se transformă uneori în pasiuni care înfrumusețează viața. Omul e cel care, datorită inteligenței sale, gândește asupra trecutului și asupra viitorului. Omul este singurul animal căruia îi pasă de viața universului în care trăiește. Deci viața ne este o luptă continuă pentru un scop, la unii foarte bine definit, la alții mai puțin și la alții neclar. Ambiguitatea, definită ca lipsă de precizie, de claritate, face viața greu de suportat,  tulbură gândurile, slăbește energia și chiar voința de a trăi. Sigur că în lupta noastră întâlnim și piedici, mizerii, lovituri, răutăți, invidii, dar ele trebuie trecute cu înțelepciune, cu voința și puterea de a trece peste ele și, de a nu devia de la ținta propusă.

   Sunt mulți indivizi cu poftă de conducere a mulțimii, ei se angajează în politică și duc o luptă pentru satisfacerea în primul rând a intereselor personale și numai apoi aplecându-se asupra intereselor celor mulți, disprețuindu-i chiar uneori, păcălindu-i cu fățărnicia lor, dându-i la o parte pe cei care ar putea să-i suplinească, mult mai competenți fiind în această activitate. Politica, spun unii este o știință, o tactică de guvernare a statului. Scriitorul italian Silvio Pellico spunea că politica este o artă care face ca totul să fie posibil: „Toată viața este politică”. O spusese și J. J. Rousseau, înaintea lui, într-un alt mod.
Politica evoluează uneori neașteptat, dar pentru a evita surprinderea, ar trebui concentrată forța inteligenței, ca înțelegere și decizie. Politicienii se invidiază, luptă neelegant, scotocesc în trecutul adversarilor fapte reprobabile pe care le afișează publicului cu dezinvoltură, chiar cu lipsă de bun simț, prin intermediul presei – acaparată de unii politicieni -, sau direct în alocuțiunile lor. Poetul italian renascentist Francesco Petrarca spunea: „Mai mult decât alții sunt invidiați aceia care se ridică prin singura putere a aripilor lor și se eliberează de cușca în care ceilalți rămân închiși”.
   În această perioadă am avut parte de disimulare, minciună. S-au spus și adevăruri, dar s-a mințit și s-a promis mult, toate acestea fiind specifice perioadei preelectorale, dar care ar fi putut fi făcute cu mai puțină răutate și perfidie. Ne putem însă apleca asupra judecății tuturor faptelor, nepermis conștiinței noastre de a le șterge cu buretele, odată ce au fost etalate. Cine a avut urechi pentru cele auzite și le-a trecut prin filtrul rațiunii sale, și-a făcut  o părere. Cândva scriam: „Cât neastâmpăr au unii oameni/ plănuind întruna reforme,/ care mai de care mai năstruşnică,/ mai machiavelică, mai himerică!/ Câți oameni fără cunoştinţe temeinice,/ indiferenți față de esențe,/ fără o chemare a destinului,/ având doar un tupeu nemărginit,/ împinşi de megalomanie/ spre a deveni călăuzitori politici, /înainte de a-şi face ordine / în propriile lor gânduri!/ Iar noi, înzestraţi cu bunul simţ/ dăruit de Divinitate,/ putea-vom deosebi adevărul de minciună, / atât de-abil amestecate?”

   S-au auzit și se mai aud în continuare atâtea nemulțumiri, atâtea suferințe din cauza proastei organizări a vieții societății, dar dacă se vrea atins scopul bun, dorit, toată suferința poate fi dată uitării și speranța de bine poate înflori din nou în sufletele oamenilor. Importantă este corectitudinea judecății fiecăruia și ea să corespundă judecății celor mulți.  Dacă ne trăim viețile conform unor decizii complet autonome și greșite pe care le facem, înseamnă că nu avem nimic în comun cu ceilalți oameni și nu dorim binele societății în care trăim.

   În toată această perioadă au fost exprimate destule idei ale oamenilor cu judecată, destule gesturi de generozitate s-au putut vedea și auzi, s-au destăinuit opinii remarcabile, pentru a ajuta pe cei care nu au putut vedea și auzi adevărul până la această dată, venind astfel în sprijinul cunoașterii și gândirii lor. Un proverb românesc spune: „Cine un clopot numai aude, un sunet numai înțelege”.

   Și cu cât s-au auzit mai multe voci ale celor bine informați, cu atât s-au putut mai multe învăța, oamenii putând să-și formeze o opinie în final, corespunzătoare adevărului; ei, fac totuși eforturi să înțeleagă politica încâlcită și să-și fericească întrucâtva viața. Fiindcă, vai!, pesimistul filosof Schopenhauer scria: „Disproporția dintre efort și recompensă reduce obiectiv voința de a trăi la o simplă nebunie, subiectiv la un vis”. Poate fi și un vis urât. De aceea, cred că trebuie hotărâtă o opinie dreaptă și acționat la timp în favoarea ei, până nu este prea târziu.

   K. Adenauer – cancelarul Germaniei în perioada 1949-1953 – sfătuia să nu spunem niciodată  „prea târziu”: „Chiar şi în politică nu este târziu niciodată. Întotdeauna este loc pentru un nou început”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord